Soarele și Omuleții de zăpadă

după Herta Wilk și Mioara Cremene

Era odată o iarnă geroasă (friguroasă), zăpada albă și strălucitoare apăsa umerii
copacilor bătrâni, iarba pierise, frunzele dispăruseră, iar vietățile - păsările, fluturii se
ascunseseră, totul era acoperit de nea (zăpadă).

Într o noapte, în curtea școlii au apărut niște oameni de zăpadă caraghioși

(comici, hazlii) nevoie mare. Unul era înalt și rotofei (durduliu, gras), avea pe cap o
pălărie de paie și în gură o pipă (ustensilă pentru fumat), altul era mai mărunțel (mic
de statură) care avea pe cap o oală veche ruginită. Al treilea îmbrăcase clopul vechi al
tatei (pălărie cu marginile înguste), al patrulea purta șorț și mătură. Cel mai mititel
(mic) ținea în mâini o plasă de fluturi.

De unde apăruseră, numai Costel, Maricica, Duțu și Gheorghinița puteau să

spună. Aceștia nu s-au îndurat să-i strice știind că Soarele îi va topi, au plecat la
căldura din case, omuleții de zăpadă rămânând afară să vadă ce bine e în curtea școlii.
Totul era înghețat în jur, dar omuleților le plăcea, așa că au început să se miște prin
curte ca niște stafii. Săreau, alergau, făceau tumbe, femeia-omuleț mătura prin curte
ca o gospodină harnică.

Oamenii de zăpadă auziseră de existența Soarelui și neștiind cum arată, unde

poate fi găsit și ce ar putea face ca să nu mai vină, au plecat în căutarea lui. Au părăsit
satul, mergând de-a lungul câmpului pustiu, au intrat în pădure, unde copacii trosneau
(pocneau, crăpau). Auziră niște ciocănituri și crezură că este Soarele, dar era doar
Ciocănitoarea care căuta gâze, viermișori sub scoarța copacilor căci nu mai mâncase
cam de multișor încurajându-i pe omuleți să caute Soarele mai repede.

Și plecaseră prietenii noștri, omuleții . . . .Dădură peste un pui de animal ca un

ghemuleț roșcat. Era Veverița-pui și sărea de pe o creangă pe alta în așteptarea
Soarelui că avea cămara goală. După o movilă, zăriră două urechi ciulite (ridicate) și
au crezut că este Soarele, dar nu era decât iepurașul-Spăimântei, care căuta cu lăbuțele
după rădăcini vechi de iarbă, căci era tare înfometat. Și el aștepta soarele cald ca să
poată găsi mâncare. Tot mai curioși, omuleții merseră mai departe. Deodată auziră
glasul arborilor care se văitau (se plângeau) că li se rup crengile și chemau ca pe
Dumnezeu soarele cel cald al primăverii.

Prietenii noștri, omuleții erau foarte îngândurați (îngrijorați, pus pe gânduri),

căci toți doreau Soarele și numai ei voiau să nu mai vină. Când se hotărâră să se
întoarcă în sat, zăriră o pasăre neagră care-i întrebă de unde vin. Omuleții supărați îi
spuseră că au fost în căutarea Soarelui. Pasărea le spuse că este bătrână și învățată și
știe unde locuiește Soarele. Omuleții de zăpadă o rugară să meargă ea la Soare să-l
roage să vină repede că se prăpădește (mor, dispar) pădurea, veverițele și iepurașii,
dispar ciocănitorile, îngheață și se rup copacii. Cioara plecă după Soare.

Dimineața, copiii uimiți, zăriră în locul omuleților ghiocei cu tulpinițele verzi și

petalele albe. Cinci ghiocei erau laolaltă și nu păreau triști, ci sunau din clopoțel că a
venit Primăvara.