Afirmația că Războiul Rece a fost un fel de aranjament tacit între URSS și SUA în anumite privințe

fundamentale este una controversată, dar există argumente care o susțin.

Războiul Rece (1947–1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare
de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până
la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care
aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i
se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind
numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri
erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization), iar cel
răsăritean de către Pactul de la Varșovia.

Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state
aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic,
Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o
confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere
se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau
„societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau
„democrațiile populare”.

În primul rând, SUA și Uniunea Sovietică și-au desfășurat războaiele prin intermediul
unor aliați și prin intermediul conflictelor regionale, încercând să își extindă influența în
lume. În cazul SUA, aceasta a implicat sprijinirea guvernelor și grupurilor de luptători
care se opuneau influenței sovietice în diverse țări, cum ar fi Vietnam, Coreea, America
Latină sau Africa. În ceea ce privește Uniunea Sovietică, aceasta și-a extins influența prin
crearea unor guverne comuniste și prin intervenții militare directe, cum ar fi în cazul
Afganistanului sau a țărilor din Europa de Est.

Cu toate acestea, nu putem spune că acestea au fost controlate cu deplinătate de SUA și

Uniunea Sovietică. În multe cazuri, aliații au acționat în mod independent și au luat
decizii care nu au fost întotdeauna în interesul celor două superputeri. De exemplu, în
timpul războiului din Vietnam, SUA a fost implicată într-un conflict prelungit și costisitor,
în timp ce Uniunea Sovietică a avut probleme proprii în Afganistan și în alte părți ale
lumii. De asemenea, există situații în care au existat tensiuni între SUA și aliații săi din
Europa, cum ar fi în cazul Franței sau Germaniei.

În plus, controlul SUA și Uniunii Sovietice asupra propriilor aliați nu a fost întotdeauna
complet. În cazul Uniunii Sovietice, existau unele țări care își păstrau o anumită
autonomie, cum ar fi Iugoslavia, care a adoptat o cale independentă față de Moscova. În
cazul SUA, existau aliați care aveau propriile interese și care nu se supuneau neapărat
politicilor americane, cum ar fi Regatul Unit sau Franța.
Mediul înconjurător reprezintă mediul natural care a fost transformat de-a lungul timpului de către
oameni. Acesta este format din relief, apă, aer, vegetație și sol ce reprezintă elementele mediului
natural în care și-a pus amprenta omul. Fiecare element are un rol extrem de important în formarea
mediului natural. Toate aceste elemente care formează mediul înconjurător, sunt în legătura unele cu
altele: clima este influențată de relief, clima și relieful determină răspândirea vegetației și faunei pentru
a păstra mediul natural [1]. De-a lungul timpului, omul a transformat mediul natural prin crearea de
așezări, format terenuri, drumuri și uzine. Ideea este că mediul natural poate ajuta și poate fi în ajutorul
omului, cu condiția de a nu fi distrus de acesta, dar din păcate, există foarte multe exemple prin care
plantele, animalele au fost distruse sau de poluare a apei, solului și a aerului [2]. Când se vorbește de
poluarea mediului natural, se face referire la poluare, dar din păcate, omul afectează mult mai mult
mediul natural [8]. Dezvoltarea producției materiale, a populației, creșterii cerințelor de energie, de
materii prime pentru industrie și produse alimentare din ultimii ani, au accentuat conflictul dintre om și
natură ce au avut urmări tot mai serioase asupra echilibrului ecologic al planetei [5]. Creșterea
demografică este un prim factor ce a pus presiune pe mediul natural, care după al IIlea război mondial,
s-a mărit considerabil. De la 2 miliarde de locuitori în anul 1925, populația a ajuns la 3 miliarde în anul
1950, 4 miliarde în anul 1985 și 6 miliarde în anul 2000.

_____________________________________________________________________________________
________ Se estimează că populația planetei va ajunge la 10 miliarde de locuitori în anul 2030.
Industrializarea, urbanizarea și dezvoltarea producției și consumului în masă de produse, au avut urmări
negative prin risipele de resurse naturale, prin degradarea mediului, poluarea apei, aerului și a solului. În
urma acestora, s-au format echipe specializate de supraveghere, legislații ce au rolul de a proteja mediul
și măsuri de a penaliza cazurile ce încalcă legea asupra mediului natural. [7]. Analiza statistică arată că
cele două războaie mondiale au afectat oarecum această evoluție (Tabel 1.).

Poluarea este una dintre căile de deteriorare a mediului natural. Poluarea reprezintă pătrunderea
poluanților naturali și artificiali în mediul natural ce rezultă din activitatea umană: industrie, agricultură,
transport, ce reprezintă deșeuri ale activității umane.

Poluarea este una dintre căile de a deteriora mediul dar există și alte surse de degradare ce provin din
activitatea umană. Supraexploatarea bogățiilor subsolului, pădurilor, pășunilor, solului, plantelor și
animalelor au efecte negative. De aceea s-a ajuns la reducerea bogățiilor solului, suprafețele acoperite
de păduri, distrugerea de sol și la dispariția a numeroase specii de animale și plante, alunecări și surpări
de teren. 3. Stadiul actual al poluării Câteva zone din Europa Centrală și Europa de Est se confruntă cu o
problemă serioasă în ce privește mediul: poluarea aerului și a apei din cauza orașelor cu activități
industriale intense, centrale electrice și o concentrare pe locuințe și vehicule. Polonia, Ucraina și Rusia
sunt zonele întinse ce sunt vulnerabile la poluare. Poluarea aerului este probabil cea mai gravă formă de
poluare din punct de vedere al sănătății. Poluarea aerului este mai dificil de evitat și controlat decât
poluarea apei. Aceasta dăunează sănătății omului, construcțiile și mediul natural [3]. Problema de
poluare a mediului trebuie să fie o prioritate pentru politica de protecție a mediului. Poluarea aerului
duce la ploi acide, din cauza emisiilor de SO2 și NO2 ce produc daune pădurilor și lacurilor [6]. Impactul
ploilor acide nu este direct, acesta depinde de condițiile climatice, biologice, geologice ce determină
regimul pluviometric și capacitatea solului de a atenua aciditatea. Poate avea implicații importante în
prioritizarea reducerii poluării transfrontieră [4].
În ultimii 40 de ani, Europa a instituit politici de combatere a unor probleme
specifice, cum ar fi poluarea aerului și poluarea apelor. Unele dintre aceste
politici au avut rezultate remarcabile. Europenii se bucură de un aer mai
curat și de ape de scăldat mai curate. Rata de reciclare a deșeurilor
municipale a crescut. Din ce în ce mai multe zone terestre și marine sunt
protejate. Uniunea Europeană a redus emisiile de gaze cu efect de seră față
de nivelurile înregistrate în 1990. S-au investit miliarde de euro în
îmbunătățirea condițiilor de locuit din orașe și pentru o mobilitate durabilă.
Cantitatea de energie provenită din surse regenerabile a crescut exponențial
ș.a.m.d.

În tot acest timp, cunoștințele și percepția noastră asupra mediului s-au

extins la rândul lor, devenind tot mai clar că oamenii, mediul și economia
sunt părți ale aceluiași sistem. În cei 25 de ani de la înființare, Agenția
Europeană de Mediu a conectat și a dezvoltat aceste sfere de cunoaștere,
pentru a îmbunătăți percepția noastră asupra sistemului. Oamenii nu pot trăi
bine dacă mediul și economia sunt într-o stare precară. Inegalitatea
distribuției beneficiilor, de exemplu a bogăției economice și a aerului curat,
dar și a costurilor, inclusiv a celor asociate poluării și culturilor pierdute din
cauza secetei, vor continua să genereze tulburări sociale.

Aceste fapte pot fi dificil de acceptat. În mod similar, structurile de

guvernanță, obiceiurile și preferințele de consum bine înrădăcinate pot fi
greu de schimbat. Și totuși, în pofida complexității acestei sarcini, este încă
posibil să ne construim un viitor sustenabil. Aceasta presupune stoparea
practicilor actuale, de exemplu prin reducerea subvențiilor dăunătoare
mediului și prin eliminarea treptată, până la interzicere, a tehnologiilor
poluante, sprijinind în același timp alternativele sustenabile și comunitățile
afectate de schimbări. O economie circulară și neutră din punctul de vedere
al emisiilor de carbon poate reduce gradul de solicitare a capitalului natural
și poate limita creșterea temperaturilor globale. Schimbarea direcției în care
ne îndreptăm va necesita și o schimbare de obiceiuri și de comportament, de
exemplu a modului în care ne deplasăm și a alimentelor pe care le mâncăm.
Avem cunoștințele necesare pentru a orienta această tranziție spre o
sustenabilitate de durată. De asemenea, sprijinul public pentru schimbare
este tot mai puternic. A venit vremea să ne asumăm responsabilitatea și să
accelerăm această schimbare.

Afirmația că dezechilibrele generate de raportul om-mediu sunt date, printre altele, de

educația oamenilor, de sărăcie și de schimbările politice este una complexă și reflectă o
realitate complexă și interconectată. În cele ce urmează, voi detalia fiecare dintre aceste
aspecte și impactul lor asupra mediului.
Educația oamenilor este un factor important în dezvoltarea sustenabilă. Oamenii educați
au o înțelegere mai bună a impactului pe care îl au asupra mediului și sunt mai
predispuși să ia măsuri pentru a-l proteja. În plus, educația poate fi un factor important
în promovarea tehnologiilor curate și a energiilor regenerabile. Prin urmare, investițiile în
educație ar putea contribui la reducerea dezechilibrelor generate de raportul om-mediu.

Sărăcia este, de asemenea, un factor important în generarea dezechilibrelor din raportul

om-mediu. Sărăcia poate determina oamenii să trăiască în condiții insalubre și să
folosească tehnologii ineficiente și poluante, care pot avea un impact negativ asupra
mediului. În plus, oamenii săraci sunt, de multe ori, cei mai expuși la efectele
schimbărilor climatice și de mediu, precum secetele, inundațiile sau foametea. Prin
urmare, reducerea sărăciei poate fi o componentă importantă a unei abordări
sustenabile a raportului om-mediu.

Schimbările politice pot juca, de asemenea, un rol important în generarea

dezechilibrelor din raportul om-mediu. Politicile ineficiente sau lipsa lor pot duce la un
mediu nesănătos și la o creștere a emisiilor de gaze cu efect de seră. În plus, unele
politici pot promova utilizarea de tehnologii curate și de energii regenerabile, în timp ce
altele pot încuraja utilizarea de tehnologii poluante și de energii fosile. Prin urmare,
schimbările politice pot fi un factor important în promovarea unei abordări sustenabile a
raportului om-mediu.

Este important să înțelegem că acești factori sunt interconectați și că reducerea

dezechilibrelor generate de raportul om-mediu necesită o abordare integrată. Educația
poate ajuta la reducerea sărăciei și a poluării, iar politici eficiente pot promova
tehnologiile curate și energiile regenerabile. În plus, o abordare sustenabilă ar putea
ajuta la reducerea inegalității sociale și economice și ar putea contribui la dezvoltarea
economică durabilă.

În concluzie, dezechilibrele generate de raportul om-mediu sunt cauzate de mai mulți

factori, inclusiv de educație, sărăcie și schimbări polit
Responsabili pentru curățenia ei suntem noi toți, prin fiecare acțiune din viața de zi cu zi: fie că
mergem mai mult pe jos decât cu mașina, fie că utilizăm bicicleta sau mijloacele de transport în
comun, fie că reutilizăm pungile de plastic de la magazin sau anumite ambalaje ori colectăm
selectiv gunoiul, ori nu cumpărăm lucruri care nu ne sunt necesare, copiii trebuie să își formeze un
stil de viață responsabil! Schimbarea atitudinii față de mediu va avea un impact deosebit asupra
calității vieții noastre. Scopul educației ecologice este educarea tinerelor generații pentru a genera
un echilibru între natură și viața omului, să protejeze mediul și să conserve resursele naturale. Mai
nou, acest tip de educație este denumit ”educație pentru dezvoltare durabilă”.

Principiul dezvoltării durabile presupune reducerea impactului asupra mediului cât mai mult posibil,
prin activități dedicate protecției mediului, eficienței energetice, atenuării schimbărilor climatice și
adaptării la acestea, biodiversității, reziliența la dezastre, prevenirii și gestionării riscurilor .
De acest tip de educație trebuie să ne ocupăm în primul rând noi, cadrele didactice și să nu ne
oprim doar la a educa elevii ci și părinții și publicul, prin acțiuni de conștientizare a impactului
acțiunilor omului asupra mediului.

De asemenea, implicarea autorităților locale în diferite proiecte educaționale, le poate atrage atenția
asupra unor realități îngrijorătoare și le poate influența luarea unor decizii, atunci când acțiunile sunt
puternic mediatizate.

Războiul din Afganistan a fost un conflict armat desfășurat în Afganistan din 2001 până în 2021. A
început atunci când o coaliție militară internațională condusă de Statele Unite a lansat o invazie
a Afganistanului pentru a răsturna Emiratul Islamic condus de talibani de la putere și a instaura
Republica Islamică. Conflictul s-a încheiat în cele din urmă după 20 ani, când trupele americane s-
au retras și a debutat ofensiva talibană din 2021 ce a răsturnat Republica Islamică și a restabilit
Emiratul Islamic.
A fost cel mai lung război din istoria militară a Statelor Unite, depășind cu aproximativ cinci
luni Războiul din Vietnam (1955–1975) la durată. Este, de asemenea, una dintre cele mai
catastrofale și costisitoare înfrângeri din istorie pentru Statele Unite - conflictul ar fi costat 5,8
trilioane de dolari. [28]
După Atentatele din 11 septembrie 2001 [29], președintele american George W. Bush a cerut
talibanilor [30], un grup islamist afgan care a stabilit un stat de facto în cea mai mare parte a
Afganistanului, să-l extrădeze imediat pe Osama bin Laden în Statele Unite. Bin Laden era căutat de
Statele Unite pentru că a coordonat atacurile teroriste de la New York, dar și pentru alte acuzații de
terorism. Talibanii din Afganistan i-au oferit azil unde a continuat să opereze liber. Astfel, refuzul
talibanilor de a se conforma cererilor americane de extrădare pentru bin Laden a condus la
declararea războiului de către Statele Unite după expirarea ultimatumului și declanșarea pe 7
octombrie 2001 a Operațiunii Enduring Freedom ca parte a războiului global împotriva
terorismului. [31]

La scurt timp după invadarea Afganistanului, talibanii și aliații lor, gruparea al-Qaida condusă de
Osama bin Laden, au fost învinși și expulzați din centrele majore de populație din întreaga țară de
forțele conduse de americani în sprijinul Alianța de Nord, o armată afgană anti-talibană. Statele
Unite au reușit în scurt timp să răstoarne regimul taliban de la conducerea țării, iar pe 14 noiembrie
2001, trupele Statelor Unite și ale Alianței Nordului au pătruns în Kabul, capitala țării.
Talibanii și teroriștii al-Qaeda ce au supraviețuit intervenției americane s-au retras spre Kandahar,
locul de naștere al mișcării talibane, și spre Tora Bora.
Statele Unite nu au reușit să-l ucidă sau să-l captureze pe Osama bin Laden în Bătălia de la Tora
Bora după ce acesta a fugit în Pakistan. În ciuda ieșirii lui bin Laden din țară, coaliția condusă de
americani formată din peste 40 de țări (inclusiv state membre NATO) a rămas în Afganistan,
formând o misiune de securitate cu mandat de la Națiunile Unite și cunoscută oficial ca Forța
Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF) cu scopul de a consolida o nouă autoritate
democratică în țară care ar împiedica revenirea la putere a talibanilor și a Al-Qaeda.
În 2004 au fost organizate primele alegeri democratice, iar Hamid Karzai a fost votat de cetățeni să
conducă Afganistanul, iar un efort internațional de reconstrucție a fost lansat în întreaga țară. [32]

Victime civile[modificare | modificare sursă]

Nu există nici o cifră unică oficială pentru numărul total de civili uciși de război din 2001, dar
estimările pentru anumiți ani sau anumite perioade au fost publicate de mai multe organizații. Potrivit
unui raport al Organizației Națiunilor Unite, talibanii au fost responsabili pentru 76% din victime civile
din Afganistan în 2009.[37] Un raport al ONU din iunie 2011 spunea că 2777 de civili se știe că ar fi
fost uciși în 2010, iar insurgenții sunt responsabili pentru 75% din victime în rândul civililor.[38] Un alt
raport al Organizației Națiunilor Unite emis în iulie 2011, spunea că: „1462 necombatanți au murit” în
primele șase luni ale anului 2011, iar insurgenții sunt responsabili pentru 80% din decese.[39] În 2011,
un număr record de 3021 de civili au fost uciși în insurgența în curs de desfășurare, a cincea
creștere anuală succesivă.[40] Foarte puține persoane din Afganistan nu au fost afectate de conflictul
armat de acolo. Cei cu experiență personală directă alcătuiesc 60% din populație, iar alții declară, de
asemenea, că au suferit o serie de greutăți. În total, aproape toată lumea (96%) a fost afectat într-un
fel - fie personal, fie ca urmare a consecințelor mai largi ale conflictului armat.[41]
Cu toate acestea, conform lui Nicholas Kristoff, sistemul medical îmbunătățit în urma războiului a
salvat sute de mii de vieți.[42]

"Shogun" este un roman istoric epic scris de James Clavell și publicat în 1975. Cartea
urmărește povestea lui John Blackthorne, un navigator englez aflat în slujba Coroanei,
care ajunge în Japonia în secolul al XVII-lea. După naufragiul navei sale, Blackthorne se
confruntă cu o cultură și societate japoneză complet străine, și este prins în mijlocul
intrigilor politice și luptelor de putere ale vremii.

Cartea începe cu Blackthorne și echipajul său naufragiați pe coasta Japoniei și capturați

de samuraii locali. Deși este tratat inițial ca prizonier, Blackthorne reușește să câștige
încrederea unor daimyo (seniori feudali) japonezi și așa începe călătoria sa în interiorul
societății japoneze.

Pe măsură ce învață limba și obiceiurile japoneze, Blackthorne devine un intermediar

între samuraii și marinarii englezi. El intră în contact cu diferite clase sociale, de la ronin
(samuraii fără stăpân) și comercianți, până la nobilimea japoneză și chiar șogunul -
conducătorul militar al Japoniei. Blackthorne se confruntă cu ierarhia rigidă a societății
japoneze, cu obiceiurile și tradițiile stricte, precum și cu conflictele și rivalitățile dintre
diversele facțiuni japoneze.

Pe măsură ce povestea se desfășoară, "Shogun" explorează interacțiunea dintre cultura

occidentală și cea japoneză. Blackthorne aduce cu el noile tehnologii și cunoștințe
occidentale, iar japonezii sunt fascinați și, în același timp, speriați de aceste schimbări. În
timp ce Blackthorne devine din ce în ce mai implicat în luptele politice din Japonia,
rivalitățile dintre națiunile europene se reflectă și ele în acțiunile lor în țară.

Unul dintre aspectele centrale ale cărții este conflictul dintre catolicii portughezi și
protestanții englezi, care se luptă pentru controlul comerțului cu Japonia. Blackthorne
este angrenat în această luptă de interese și trebuie să navigheze printre alianțe și
trădări pentru a-și asigura supraviețuirea și a-și păstra libertatea. El se îndrăgostește și
de Mariko, o femeie nobilă japoneză, ceea ce complică și mai mult situația.

Finalul cărții "Shogun" este tensionat și plin de surprize, culminând într-o

confruntare dramatică între personajele principale și puterile în luptă din
Japonia feudală.

După o serie de alianțe și trădări, John Blackthorne și aliații săi se găsesc într-o
situație critică. Grupul lor este în pericol să fie înfrânt de forțele ostile conduse
de rivalul lor, Ishido. În acest moment, șogunul japonez, Toranaga, își arată
adevărata față și își revelează planurile ascunse. El dezvăluie că intenționează
să-l învingă pe Ishido și să devină noul shogun al Japoniei.

Blackthorne, aliat cu Toranaga, își folosește cunoștințele și expertiza

occidentală pentru a ajuta la planificarea și executarea unei lovituri decisive
împotriva forțelor lui Ishido. În acest timp, rivalitatea dintre catolici și
protestanți continuă să se desfășoare, iar Blackthorne, deși este protestant,
găsește sprijin și încredere într-unul dintre călugării portughezi, Ferreira.

În final, lovitura reușește, iar Ishido este învins. Toranaga își asigură poziția de
șogun și, în schimb, promite să-l susțină pe Blackthorne și să-i permită să
plece din Japonia împreună cu echipajul său. Blackthorne acceptă această
înțelegere și se pregătește să părăsească Japonia, dar nu înainte de a-și lua
rămas bun de la Mariko, femeia pe care o iubește.

Într-un moment emoționant, Blackthorne și Mariko își exprimă dragostea și

devotamentul unul față de celălalt, dar acceptă că trebuie să-și urmeze
propriile drumuri. În cele din urmă, Blackthorne și echipajul său părăsesc
Japonia pe vasul lor, îndreptându-se spre Anglia.

Finalul cărții "Shogun" oferă o concluzie satisfăcătoare și plină de intensitate

pentru povestea captivantă și complexă. Blackthorne obține succesul și scapă
de pericolele Japoniei, dar este nevoit să renunțe la iubirea sa și la viața pe
care a construit-o acolo. Romanul lasă cititorul cu o combinație de tristețe și
satisfacție, înțelegând că schimbările și sacrificiile fac parte din aventura vieții
și că nimic nu poate fi păstrat pentru totdeauna.
Euroasianismul este o teorie politică și filozofică care propune o perspectivă integrată a
continentului euroasiatic, reunind Europa și Asia într-o entitate geopolitică și culturală
comună. Conceptul de euroasianism a fost dezvoltat în principal de către gânditorul rus
Lev Gumilev și a câștigat popularitate în special în Rusia și în alte țări post-sovietice.
Acest eseu explorează principiile de bază ale euroasianismului și influența sa asupra
politicii și identității euroasiatice.

Euroasianismul pleacă de la ideea că Europa și Asia nu ar trebui considerate separate și

distincte, ci ca două părți componente ale aceluiași continent. Teoreticienii euroasianiști
susțin că această abordare integrată este mai corespunzătoare istoriei, geografiei și
realităților culturale ale Eurasiei. Ei consideră că, în loc să urmeze modelele occidentale
sau asiatice, Euroasia ar trebui să își dezvolte propriul sistem de valori și să își
construiască propriul drum către modernitate.

Un aspect esențial al euroasianismului este promovarea unui concept de identitate

euroasiatică distinctă. Susținătorii acestei teorii susțin că există trăsături culturale,
spirituale și filozofice comune în Europa și Asia care definesc o identitate unică a
euroasianilor. Ei consideră că această identitate combină moștenirea culturală a Europei
cu influențele și valorile asiatice, formând astfel o entitate distinctă și puternică.

Euroasianismul își propune să dezvolte o paradigmă alternativă la modelele occidentale

de modernizare și globalizare. Aceasta implică o abordare critică față de liberalismul
individualist, capitalismul global și dominația culturală occidentală. Euroasianiștii susțin
necesitatea unei dezvoltări autonome și adaptate la specificul euroasiatic, respectând
valorile tradiționale și promovând suveranitatea statelor euroasiatice.

Pe plan geopolitic, euroasianismul promovează cooperarea și integrarea între statele

euroasiatice, în vederea formării unei entități geopolitice puternice. Aceasta include
consolidarea relațiilor economice, politice și culturale între țările euroasiatice și crearea
unei structuri de putere regională care să contrabalanseze influența occidentală și
asiatică.

Criticii euroasianismului susțin că teoria este prea idealizată și că există diferențe

culturale, politice și economice semnificative între diversele regiuni ale Euroasiei. Ei
argumentează că unificarea Europei și a Asiei într-o entitate coerentă este dificil de
realizat și poate neglija specificitățile și diversitatea acestor regiuni.

Antarctica nu este deținută de nicio țară, în conformitate cu Tratatul asupra Antarcticii. Înainte de
semnarea Tratatului asupra Antarcticii, șapte țări au revendicat părți continentului, inclusiv Australia, Marea
Britanie, Chile, Argentina, Norvegia , Franța și Noua Zeelandă. Tratatul nu recunoaște niciuna dintre aceste
afirmații.

Cele 12 țări originale care au semnat tratatul în 1959 au fost Statele Unite, Regatul Unit, Franța, Norvegia,
Belgia, Uniunea Sovietică, Africa de Sud, Japonia, Noua Zeelandă, Australia, Chile și Argentina. Aceste țări
au participat la proiectul Anul Geofizic Internațional, un proiect care sa axat pe explorare. Fiecare țară a creat
baze de cercetare în Antarctica.

Începând cu 2014, 47 de țări au semnat Tratatul Antarctic. Douăzeci și opt dintre aceste țări sunt considerate
părți consultative, ceea ce înseamnă că ele votează asupra deciziilor privind guvernarea Antarcticii. Celelalte
19 țări care compun părțile neconsultative pot participa la reuniuni, dar nu pot vota asupra deciziilor. Atât
părțile consultative, cât și părțile neconsultative pot efectua cercetări științifice în Antarctica.

Pe lângă faptul că a subliniat cercetarea și guvernanța Antarcticii, Tratatul de la Antarctica stabilește și

continentul ca zonă liberă militară. Din 1959, au fost adăugate alte amendamente la tratat care discută în mod
specific problemele de mediu și protecția faunei sălbatice a continentului. În unele cazuri, zonele speciale sunt
izolate, denumite zone antarctice speciale protejate, în care țările nu pot desfășura activități de cercetare decât
dacă li se acordă o permisiune specială.

Antarctica este cea mai izolată dintre cele șapte continente și este numită acasă doar de pinguini
și de alte câteva specii de animale, precum și de cercetători științifici din întreaga lume. Aceasta
nu înseamnă totuși că nici o țară nu a încercat să o revendice în trecut sau în prezent. De fapt, se
pare că multe țări se simt îndreptățite astăzi către segmente ale teritoriului său.

Semnificația geografică a Antarcticii

Antarctica este o locație geografică importantă, deoarece este locul polonezilor de sud ai
Pământului. Există, de fapt, patru polonezi sudici: Polul Sudic Geografic, Polul Sudic
Inaccesibil, Polul Sudic Geomagnetic și Polul Sudic Magnetic. Pământul se rotește în jurul unei
axe, iar polul geografic de sud este locul în care axa intersectează crusta Pământului. Polul sudic
inaccesibil (numit și Polul inaccesibilității) este punctul în care Antarctica este cea mai
îndepărtată de țărm. Cu alte cuvinte, este cea mai mare locație de pe continent. Numele ei derivă
din locația sa geografică, și nu din dificultatea reală de a ajunge la ea. Polul geomagnetic de sud
este locul unde câmpul geomagnetic intersectează suprafața Pământului. Acest lucru este diferit
de polul magnetic de sud, deoarece câmpurile geomagnetice și magnetice ale Pământului nu se
aliniază perfect. Polul magnetic de sud este locul în care câmpurile magnetice ale Pământului
intersectează crusta. Locația acestui pol este în continuă schimbare datorită driftului magnetic,
care este cauzat de mișcarea constantă a fierului sub crustă, schimbând orientarea câmpului
magnetic al Pământului.

Revendicări teritoriale inițiale asupra Antarcticii

Regatul Unit a fost primul care a formulat pretenții teritoriale pentru Antarctica. Prima lor navă a
aterizat acolo la 1800-urile timpurii, iar terenurile au fost revendicate de exploratori și membrii
echipajului care au blocat steagurile britanice în gheață. Datorită climatului dur, Antarctica nu a
fost colonizată. Deoarece nu s-au stabilit așezări, Antarctica a rămas liberă de litigiile privind
cererile de teren. Acest statut nerevendic a fost menținut până la începutul anului 1900, când
Regatul Unit a revendicat segmentele Antarcticii. Ei au hotărât care dintre ele s-au calificat ca a
lor, identificând amploarea explorărilor lor navale în jurul coastei Antarcticii și apoi trasând linii
drepte către Polul Sudului Geografic, pretinzând toate părțile de pe pământ în acele limite. Alte
țări au urmat exemplul, inclusiv Franța, Norvegia și Partidul nazist german.

Antarctica în timpul războiului rece și formarea Tratatului 1959

Antarctica

În mijlocul secolului 20th, Argentina și Chile au formulat pretenții asupra terenurilor din
teritoriul presupus al Regatului Unit. Marea Britanie era prea ocupată cu războiul rece pentru a
lua orice fel de acțiune în acel moment, dar mai târziu a devenit un punct de consternare. Acest
lucru a avut loc chiar înainte ca SUA și Uniunea Sovietică să fi fost de acord că nu vor pretinde
încă terenuri pe Antarctica, ci că au dreptul să facă acest lucru în viitor. Această conversație a
condus la Tratatul 1959 Antarctica.

ad

În 1959, Argentina, Australia, Belgia, Chile, Republica Franceză, Japonia, Noua Zeelandă,
Norvegia, Uniunea Africii de Sud, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite din America au lucrat împreună pentru a crea
Tratatul 1959 Antarctica. Acesta a fost un eveniment istoric important, deoarece a văzut că SUA
și sovietica au lucrat pentru ceva fără conflicte majore. De fapt, a fost una dintre primele acțiuni
majore de dezarmare din Războiul Rece. Tratatul afirmă că toate părțile implicate "recunosc că
este în interesul întregii omeniri că Antarctica va continua pentru totdeauna să fie folosită
exclusiv în scopuri pașnice și nu va deveni scena sau obiectul unei discordii internaționale". Pe
lângă aspectele de dezarmare ale tratatul, există trei prevederi principale privind utilizarea
terenurilor din Antarctica. Aceste prevederi au fost dezvoltate în 1959 și sunt încă folosite astăzi.
Ele sunt după cum urmează:

 Nicio prezență militară

 Fără miniere
 Nu există explozii nucleare

Aceste reguli însemnau că Antarctica urma să fie lăsată de cercetători științifici și de natură, cu
un scop minim pentru impactul negativ al oamenilor. Deoarece Antarctica este strict prevăzută
științific, este interzis ca cercetătorii să lase vreo dovadă că ar fi fost acolo. Orice gunoaie sau
deșeuri de orice fel generate în Antarctica trebuie să fie aduse din Antarctica.

ad

Articolele lăsate în afara Tratatului asupra Antarcticii

Tratatul 1959 a afirmat că nimeni nu a deținut niciun fel de teren pe Antarctica, dar a rămas o
lacună: niciuna dintre țările implicate în crearea și semnarea tratatului nu a trebuit să renunțe la
pretențiile sale teritoriale. Așa cum prevede tratatul în articolul IV, 1:
 "Nici o prevedere din tratat nu va fi interpretată ca: (a) renunțarea de către o parte contractantă la
drepturi anterioare pretinse sau la revendicări privind suveranitatea teritorială în Antarctica".

Acest lucru este adesea reflectat de liniile teritoriale prezentate pe hărți, subliniind diferite
segmente ca aparținând uneia dintre țările inițiale care au semnat tratatul. Există un mare
segment al Antarcticii care a fost lăsat nerevendicat, deoarece nu era parte a presupusului
teritoriu al cuiva în momentul tratatului. Acesta este cel mai mare segment de teren nerevendicat
pe Pământ și nu poate fi revendicat deoarece tratatul prevede că numai țările contractante ar
putea să dețină pretenții teritoriale asupra Antarcticii.

Antarctica Astăzi

Datorită tehnologiei moderne, acum este posibil să se construiască structuri care pot fi populate
pe tot parcursul anului pe Antarctica. Acest lucru a fost făcut de multe dintre țările implicate în
tratatul 1959, toate construite numai în exclusivitate pe teritoriul pe care l-au revendicat. Acest
lucru este oarecum ciudat, deoarece o parte din tratat a declarat că toți ar trebui să împartă
Antarctica fără referire la teritoriu. Alte țări, cum ar fi China, au construit stații pe întreg
teritoriul Antarcticii, fără a menționa unde existau pretenții prealabile și depășite.

Teoriile conspirației au fascinat oamenii de-a lungul timpului, adesea aducând în discuție
subiecte controversate. Unul dintre aceste subiecte este referirea misterioasă la "Harper". Deși
termenul poate avea mai multe semnificații, în contextul teoriilor conspirației, se presupune că
Harper ascunde o rețea de influență și putere. În acest eseu, vom explora posibilele interpretări
ale termenului și vom analiza implicatiile și fundamentarea acestei teorii.

1. Originea și semnificația lui Harper: Pentru a înțelege teoria conspirației legate de Harper,
trebuie să examinăm originea și semnificația termenului. Harper poate fi un nume
propriu, dar poate fi și asociat cu un cuvânt din limba engleză care înseamnă "cântăreț"
sau "muzician". Această semnificație ar putea sugera o conexiune cu lumea artei sau a
divertismentului.
2. Teoria conspirației legată de Harper: Conform susținătorilor teoriei conspirației, Harper
ar putea fi un acronim pentru un grup sau o organizație ocultă care exercită putere și
influență asupra evenimentelor mondiale. Se afirmă că această entitate controlează
guverne, economii și mass-media într-un mod subtil, în spatele scenei.
3. Dovezi și argumente în susținerea teoriei: Susținătorii teoriei prezintă diverse argumente
pentru a-și fundamenta afirmațiile. Acestea includ conexiuni între personalități influente,
acțiuni aparent coordonate și informații care ar fi restricționate publicului. Totuși, trebuie
menționat că aceste dovezi sunt adesea vagi și circumstanțiale, iar absența unor
informații concrete aruncă îndoieli asupra validității teoriei.
4. Critici și scepticism: Teoriile conspirației, în general, sunt supuse criticii și scepticismului
din partea comunității științifice și a altor cercetători. Ei argumentează că teoriile
conspirației se bazează adesea pe selecționarea de informații și interpretări subiective,
neglijând datele obiective și echilibrate. În absența unor dovezi solide, teoria conspirației
legate de Harper rămâne doar speculație.

HAARP sau High Frequency Active Auroral Research Program este un program de cercetare
asupra frecvențelor aurorale active desfășurat pe teritoriul Statelor Unite, lângă
localitatea Gakona, Alaska.
Fundamentarea sistemului HAARP[modificare | modificare sursă]
Sistemul HAARP se fundamentează datorită cercetărilor lui Bernard Eastlund prin dezvoltarea
studiilor lui Tesla. Tesla este autorul unei teorii prin care susținea că pământul este un conductor
uriaș și sigur dând posibilitatea organizării sistemului de telecomunicații.[3] Într-un studiu pe această
temă, în noiembrie 1997, Alain Gossens arată că Eastlund nu este beneficiarul cercetărilor sale
(deoarece la un moment dat el nu mai participă la proiect) ci o societate Apti-Arco a cărei activitate
se desfășura în domeniul petrolier, în Alaska, în spatele căreia se află US Navy, US Air Force, US
Space Force, într-un cuvânt Departamentul Apărării al Statelor Unite ale Americii.[4] De-a lungul
timpului SUA a experimentat diverse proiecte în privind proprietățile și utilizarea undelor
electromagnetice. Astfel putem enumera Argus în 1958, Starfish în 1962, Solar Power Satellite în
1968 și 1978, Space Shuttle Experiments în 1985, Mighty Oaks în 1986, Desert Storm în 1991
și Alliate Force în 1999. Aceste proiecte aveau drept scop distrugerea comunicațiilor inamicului
folosind ionosfera și undele electromagnetice. În prezent proiectul HAARP poate fi considerat o
armă excepțională împotriva oricăror atacuri terestre, aeriene, cosmice și chiar extraterestre,
guvernul american investind din ce în ce mai mult în cercetări.[5]

Teorii conspirative[modificare | modificare sursă]

HAARP este subiectul a numeroase teorii ale conspirației, existând mai multe persoane care îi
atribuie diverse motive ascunse și care presupun diferite capacități secrete ale proiectului. Jurnalistul
Sharon Weinberger a numit proiectul HAARP ca pe un "Moby Dick al teoriilor conspirației" și a spus
că popularitatea teoriilor conspirației pune de multe ori în umbră proiectul HAARP care poate furniza
beneficii pentru comunitatea științifică. Informaticianul David Naiditch a făcut, de asemenea, referire
la HAARP ca fiind "un magnet pentru teoreticienii conspirației".[6]
De exemplu, Rosalie Bertell a avertizat în 1996 despre dezvoltarea HAARP ca armă militară.
[7]
Michel Chossudovsky a afirmat într-o carte publicată de Committee on Monetary and Economic
Reform că "cercetări științifice recente sugerează că HAARP este pe deplin operațional și că are
abilitatea de a declanșa inundații, secete, uragane și cutremure."[8] De-a lungul timpului despre
HAARP s-a spus că a declanșat unele catastrofe, cum ar fi inundații, secete, uragane, furtuni,
cutremure devastatoare în Iran, Pakistan, Haiti, Turcia, Grecia și Filipine, întreruperi majore ale
distribuției de energie electrică, prăbușirea zborului TWA 800, sindromul Războiului din
Golf și sindromul oboselii cronice.[6][9][10]