Obţinerea pieselor prin lipire 919

7
OBŢINEREA PIESELOR PRIN LIPIRE

7.1. GENERALITĂŢI

Lipirea este metoda tehnologică de îmbinare nedemontabilă a două piese

aflate în stare solidă cu ajutorul unui material de adaos aflat în stare lichidă sau
vâscoasă, care se solidifică după difuzia sa între atomii marginali ai celor două
piese. Materialul de adaos poate fi, după caz, aliaj de lipit sau adeziv. Spre
deosebire de sudare, cu care este înrudită ca tehnică operatorie, lipirea cu material
de adaos prezintă următoarele avantaje:
- necesită energii mult mai mici, deoarece la lipire nu este necesară topirea
materialului de bază (este suficientă o încălzire a acestuia la temperatura de topire a
aliajului de lipit, care este cu mult mai mică decât temperatura de topire a
materialului de bază);
- materialul de adaos (aliajul de lipit) nu trebuie să aibă compoziţia identică
sau asemănătoare cu cea a materialului de bază;
- fenomenul de bază la realizarea îmbinării nedemntabile prin lipire este
difuzia reciprocă a atomilor materialului de adaos cu cei ai materialului de bază;
- necesită un echipament tehnologic mult mai simplu şi un proces
tehnologic mai simplu.
Piesele pot fi confecţionate din materiale metalice sau nemetalice; se pot
asambla prin lipire piese metal-metal, metal-nemetal, nemetal-nemetal.
Asamblarea prin lipire se utilizează frecvent pentru asigurarea etanşeităţii.
Ea nu se recomandă în cazul necesităţii demontării şi reasamblării pieselor.
Asamblarea pieselor metalice cu aliaje de lipit este unul dintre cele mai
vechi procedee tehnologice utilizate de om de peste 3 000 de ani.
920 Tratat de tehnologia materialelor

Îmbinarea prin lipire se bazează pe fenomenul de difuzie al atomilor şi

moleculelor din substrat în materialul de adaos. La lipirea cu material de bază
metalic (aliaj de lipit) are loc difuzia reciprocă a atomilor din metalul de bază şi din
aliajul de lipit, deosebindu-se zonele (fig. 7.1.a):
- A metalul de bază I;
- AL metalul de bază A în care au difuzat atomi din aliajul de lipit L;
- LA aliajul de lipit L în care au difuzat atomi din metalul de bază A;
- L aliajul de lipit;
- LB aliajul de lipit L în care au difuzat atomi din metalul de bază B;
- BL metalul de bază B în care au difuzat atomi din aliajul de lipit L;
- B metalul de bază II.
Zonele A, AL, LA aparţin piesei I; zonele LB, BL, B aparţin piesei II; zona
L este interstiţiul asamblării lipite, unde se depune materialul de adaos (aliajul de
lipit).
La lipirea cu adezivi, îmbinarea materialelor se face prin intermediul
legăturilor chimice realizate la scară atomică sau moleculară între materialele de
bază şi adezivi (fig.7.1.b).

A AL LA LB 1 3 2

L BL B
a b
Fig. 7.1. Schema de principiu la îmbinarea prin lipire:
a – cu material de adaos metalic (aliaj de lipit): A - metal de bază piesa I; AL - metal de bază în care
au difuzat atomi din aliajul de lipit; LA – aliaj de lipit în care au difuzat atomi din metalul de bază A;
L – aliaj de lipit depus în intersiţiul îmbinării lipite; LB - aliaj de lipit în care au difuzat atomi din
metalul de bază B; BL - metal de bază în care au difuzat atomi din aliajul de lipit; B - metal de bază
piesa II; b – cu material de adaos nemetalic (adeziv): 1 - material de bază piesa I; 2 - material de bază
piesa II; 3 - adeziv.

Din aceasta cauză, o primă condiţie absolut necesară obţinerii unei lipiri
rezistente este curăţirea şi decaparea substraturilor. A doua condiţie constă în
alegerea corectă a materialului de adaos şi a tehnologiei de lipire. În funcţie de
alegerea tehnologiei de lipire se proiectează forma constructivă a îmbinării.
 Obţinerea pieselor prin lipire 921

7.2. CLASIFICAREA PROCEDEELOR DE ASAMBLARE PRIN

LIPIRE

Clasificarea procedeelor de asamblare prin lipire se face după mai multe

criterii, cele mai des utilizate fiind:
- după natura pieselor asamblate se deosebesc:
- lipire metal-metal;
- lipire metal-nemetal;
- lipire nemetal-nemetal.
- după natura elementului de adaos se deosebesc:
- lipire cu material de adaos metalic (aliaj de lipit);
- lipire cu material de adaos nemetalic (adeziv).
- după temperatura de topire a materialului de adaos se deosebesc:
- lipire la temperatura ambiantă;
- lipire moale (< 4250C – sub curba solidus);
- lipire tare (brazare) (>4250C – peste curba solidus).
- după forma îmbinării se deosebesc:
- prin depunere, când materialul de adaos se introduce în rostul
îmbinării ca la sudarea cu flacără;
- prin capilaritate, când materialul de adaos pătrunde singur în rost
(interstiţiu) datorită forţelor de capilaritate (fig. 7.2).

I II III
Fig. 7.2. Fazele lipirii prin capilaritate:
I - iniţierea; II - curgerea materialului de adaos în rost, formarea meniscului concav;
III - definitivarea lipirii.

Posibilitatea realizării unei îmbinări prin lipire şi calitatea acesteia depinde

în primul rând de natura materialului de adaos şi mai ales de capacitatea de
umectare (udare) a acestuia.
922 Tratat de tehnologia materialelor

α
α
α α

I II III IV

Fig. 7.3. Capacitatea de umectare a materialului de adaos:

a - umectare foarte bună, α = 00-140; b - umectare bună, α = 150-750;
c - umectare satisfăcătoare, α = 750–900; d - umectare nesatisfăcătoare, α = 910–1800.

După capacitatea de umectare a materialului de adaos există următoarea

clasificare: umectare foarte bună, bună, satisfăcătoare, nesatisfăcătoare (figura 7.3).

7.3. LIPIREA CU ADEZIVI

Lipirea cu adezivi este un domeniu aflat într-o continuă evoluţie,

cuprinzând atât procedeele clasice, cunoscute de mii de ani (precum lipirea cu clei
a lemnului), lianţii utilizaţi în construcţii, lianţii folosiţi la realizarea formelor
pentru turnare sau lianţii care intră în componenţa vopselelor şi cernelurilor, cât şi
materiale mai recente, cum ar fi adezivii de contact care se folosesc în industria
aerospaţială.
Asamblările lipite cu adezivi sunt adesea mai ieftine, mai simplu de
realizat şi chiar mai rezistente la oboseală şi la coroziune decât sudarea sau
asamblările mecanice. În anumite situaţii, aceste tipuri de lipiri sunt unicele
posibile.
Lipirea cu adezivi poate fi folosită atât la piese mari, cât şi la piese foarte
mici. Forma geometrică sau dificultatea accesului în zona de contact nu constituie
probleme.
Exemple tipice de piese lipite cu adeziv sunt: ferodouri pentru benzi şi
discuri de frână, pale de elicopter, structuri fagure pentru aviaţie, asigurarea
asamblărilor şurub-piuliţă contra desfacerii, în industria prelucrării lemnului şi a
hârtiei, în industria construcţiilor (tabelul 7.1.).
Lipirea cu adezivi constă în depunerea unui strat subţire lichid sau
semilichid pe suprafeţele îmbinării, urmată de imobilizarea pieselor până la
solidificarea adezivului. Solidificarea adezivului poate necesita încălzirea, răcirea,
evaporarea; ea poate dura secunde, ore sau zile, şi este de regulă accelerată prin
încălzire.
Depunerea stratului de adeziv se poate face prin procedee similare vopsirii:
pensulare, cu rola, prin periere, prin pulverizare, prin pompare, prin imersare etc.
 Obţinerea pieselor prin lipire 923

Procedeul se alege în funcţie de natura adezivului, mărimea pieselor, caracterul

producţiei.
Adezivii se folosesc atunci când sunt urmărite următoarele caracteristici:
- greutate minimă a asamblării;
- materiale de bază poroase, fragile sau sensibile la încălzire;
- estetica asamblării este importantă;
- amortizarea zgomotelor şi a vibratiilor la nivelul asamblării;
- izolarea electrică a materialelor de bază împotriva coroziunii galvanice;
- îmbinarea unor materiale diferite ca grosime, compoziţie, modul de
elasticitate;
- eficienţa ridicată indiferent de numărul de produse din seria de fabricaţie.
Deşi asamblările cu adezivi pot rezista la solicitări mari, ele nu sunt
recomandate în condiţii de variaţii termice extreme.
Adezivii/lianţii pot fi de natură diversă, în funcţie de materialele de
îmbinat.

Tabelul 7.1. Câteva tipuri de lianţi utilizaţi în industria construcţiilor

Natura liantului Utilizări
Argilă Liant, industria ceramicei, fabricarea cimentului
Bitum Liant în mortare, betoane asfaltice, la brichetarea cărbunilor
Ciment Betoane şi mortare diverse
Ghips (ipsos) Mortare de zidarie şi de tencuială, panouri ghips-carton,
prefabricate, mulaje, forme de turnare
Poliacetatul de vinil (aracet) Adaos în betoane şi mortare, lipirea lemnului, hârtiei
Răşini epoxidice Adezivi pentru betoane, beton-metal, metal-sticlă, metal-
metal
Răşini fenolformaldehidice Fabricarea de plăci PAL şi PFL, a textolitului şi a
(novolac, bachelită) sticlotextolitului, a furnirului
Poliacetatul de vinil (aracet) Adaos în betoane şi mortare, lipirea lemnului, hârtiei

Tabelul 7.2. Câteva tipuri de adezivi

Tip Caracteristici Utilizări
De Soluţii ale cauciucului natural sau Benzi adezive, adezivi de tip
aderenţă sintetic în amestec cu răşini; rezistenţă prenadez
mecanică şi termică redusă; aderă pe
toate tipurile de materiale
De Soluţii ale cauciucului sintetic în Adezivi cu rezistenţă mai mare
contact amestec cu stabilizatori; aderă pe toate decât cei de aderenţă
tipurile de materiale
De Polivinilacetat şi poliamidă – adezivi Lipiri de rezistenţă
rezistenţă topiţi; se solidifică prin evaporarea
solventului
Răşini epoxidice şi poliesteri nesaturaţi
– adezivi de reacţie (A+B)
Lacuri Polimeri în soluţii cu solvenţi Nitroceluloză, polivinil, polistiren
924 Tratat de tehnologia materialelor

Tabelul 7.3. Materiale care intră în structura adezivilor

Componenţa Proprietăţi Rol Exemple
Baza adezivului În raport cu tipul şi Conferă proprietăţile de Răşini epoxidice,
utilizarea liere derivaţi ai cauciucului,
derivaţi celulozici
Întăritor/ În raport cu tipul şi Umectarea răşinii/activarea Poliamide, poliamine,
accelerator utilizarea polimerizării sulf, fenol
Solvent Agent de dispersie Reglarea vitezei de Apă, esteri, cetone,
pentru bază evaporare, îmbunătăţirea aromate, alifatice
adezivului umectării
Pigmenţi/masă Nu liază Facilitează asamblarea Oxizi metalici,
de umplere carbonati
Plastifianţi Reduce fragilitatea Măreşte aderenţa şi Esteri, ftalaţi, glicoli,
bazei rezistenţa polimeri
Agenţi de Reducerea tensiunii Îmbunătăţirea aderenţei Sulfaţi ai acizilor graşi
umectare superficiale
Alte Specifice Îmbunătăţirea Stabilitate în timp, la
componente prelucrabilităţii şi a lumină, îmbunătăţeşte
durabilităţii umectarea

7.3.1. Tipuri de adezivi şi lianţi

Nu există adezivi universali, adecvaţi pentru orice combinaţie de materiale.

O caracteristică importantă, care limitează utilizarea adezivilor este tensiunea
superficială. Un adeziv nu trebuie să fie numai lichid, ci el trebuie să aibă o
tensiune superficială critică mai mică decât cea a materialului pieselor de îmbinat.
De exemplu, răşina epoxidică este un foarte bun adeziv pentru metale, zona lipiturii
putând fi inclusiv acoperită cu polietilenă, dar răşina epoxidică nu poate lipi piese
din polietilenă (tabelul 7.4.).
Aderenţa unui adeziv nu este dependentă de umectare; ea este efectul
forţelor de adeziune – care apar la suprafaţa de contact dintre atomii şi moleculele
substraturilor şi a adezivului, şi a forţelor de coeziune – care apar între moleculele
proprii ale adezivului.
Dacă baza adezivului în combinaţie cu substratul pieselor îmbinării creează
legături de valenţă principale, se pot obţine forţe de aderenţă foarte mari (5 000
MPa). Pentru legături covalente, forţele de aderenţă sunt mici (200 MPa); ca şi cele
ale legăturii de hidrogen (500MPa).
Forţele de coeziune, rezistenţa stratului de adeziv cresc cu lungimea
moleculei; deoarece o lungime prea mare reduce mobilitatea moleculei şi, deci,
contactul dintre aceasta şi substraturi, se vor reduce şi forţele de adeziune; din
această cauză, se recomandă un grad optim de polimerizare situat între 50 şi 300.
Din punct de vedere al execuţiei, rezistenţa lipiturii creşte când stratul de
adeziv este mic (50-150 µm). Adezivul trebuie să aibă aceeaşi rezistenţă ca şi
materialul substraturilor la un modul de elasticitate redus, astfel încât
 Obţinerea pieselor prin lipire 925

suprasarcinile, în special cele situate la marginea îmbinării, să nu distrugă stratul

de adeziv.

Tabelul 7.4. Tensiunile superficiale critice

Material Simbol Tensiunea superficială critică [10-11N m -1]
Politetrafluoretilenă-propilen FEP 16,2
Politetraflouretilenă (teflon) PTFE 18,5
Cauciuc siliconic SI 21
Policlortrifluoretilenă PCTFE 22
Polivinildenfluorid PVOF 25
Polivinilfluorid PVF 28
Polietilenă PE 31
Polistiren PS 33
Alcool polivinilic PVAL 37
Polimetilmetacrilat PMMA 39
Policlorură de vinil PVC 39
Poliamidă 6.6 PA6.6 40
Polivinildenclorid PDVC 40
Polietilenatereftalat PETP 43
Răşină epoxidică EP 44
Celuloza - 200
Aluminiu Al 500
Cupru Cu 1 100
Fier Fe 2 030
Wolfram W 6 800

Tabelele 7.5 şi 7.6 trec în revistă adezivii cei mai des utilizaţi în tehnică.

Tabelul 7.5. Câteva tipuri de adezivi cu umectare

Baza Întărirea Temperatura Utilizări
adezivului [0C]
Răşini La rece 20 Metale, duromeri, sticlă, ceramică
epoxidice EP La cald 100-200
Răşini La rece 20 Oţel-oţel, oţel-Al, metal-duromer, oţel-sticlă, Al-
poliesterice UP La cald 80-120 sticlă, otel, Al, Mg, Cu-ceramică
Răşini fenolice La rece 20 Fe, oţel, Al şi aliaje, Ni, Cu, duromeri
PF La cald 80-160
Răşini La rece 20 Cauciuc siliconic, benzi adezive, oţel-cauciuc
siliconice şi La cald >20 siliconic îmbinări solicitate până la 2000C
cauciuc
Poliuretan La rece 20 Polimeri superiori, duromeri, PVC moale,
La cald 160 polisobutilen, poliamida, polifluorcarbon, nitrat şi
triacetat celulozic
Polibutadienă La cald 130-180 Cauciuc, duromeri, metale (exceptat Cu şi metalele
preţioase)
Policloropren La rece <20 PVC dur şi moale, polistiren – cu cauciuc, metal,
La cald 100 lemn, textile
926 Tratat de tehnologia materialelor

Tabelul 7.5. (continuare)

Baza adezivului Forma Temperatura Utilizări
[0C]
Polietilenă PE Topită 135-175 Ţesături, folii, burete, polimeri
superiori – cu metal
Poliisobutilen PIB Adeziv de aderenţă 20 Benzi adezive; metal, sticlă, lemn,
polietilenă, polistiren, metal – cu
polietilenă, polistiren, poliisobutilen
Policlorură de Lac 20; >20 Adeziv universal; PVC-PVC, metal,
vinil PVC Adeziv de rezistenţă lemn, beton, PVC-duromeri, textile,
Adeziv de reacţie hârtie
Acizi acrilici, Topitură 135-175 Polimeri superiori (PMMA),
derivaţi metacrilici Lac 20 polietilena, polipropilenă, poli-
Adeziv de rezistenţă butadienă, polistiren, duromeri
Adeziv de reacţie
Adeziv de aderenţă Metal, sticlă, benzi adezive
Cauciuc Adeziv de rezistenţă Cauciuc vulcanizat, metal-cauciuc,
poliizoprenic IR Adeziv de reacţie policloropren-metal, polibutadienă,
Adeziv de aderenţă cloroplaste
PMMA – cu sticlă, cauciuc,
polistiren, ABS, poliamidă
Polivinilacetat Lac 20 Polimeri superiori, PVC, dispersii
PVAC Adeziv de rezistenţă pentru polietilenă şi polipropilenă
Adeziv de reacţie spume polistirenice, răşini epoxidice,
Topitură 85-110 poliester

Utilizarea adezivilor pe bază de polimeri superiori este multilaterală, ca de

exemplu în următoarele aplicaţii:
- îmbinarea unor materiale greu sudabile : duromeri, polimeri armaţi cu
fibre de sticlă, elastomeri, sticlă, ceramică, piese turnate din zinc, aliaje uşoare ;
- îmbinarea unor piese din materiale sudabile, dar care nu pot fi asamblate
prin sudare datorită unor restricţii de alt ordin (constructiv sau tehnologic : piese de
mici dimensiuni, cu pereţi subţiri – apărători, carcase etc.) : plastomeri, aliaje ;
- îmbinarea unor materiale similare sau diferite în vederea unor noi
utilizări, sau al unei eficienţe superioare: metal-sticlă, metal-polimeri superiori,
plăci uşoare de construcţii, metal-metal în structuri uşoare etc.

7.3.2. Proiectarea formei asamblarilor lipite cu adezivi

Pentru realizarea unor îmbinări nedemontabile prin lipire cu adezivi trebuie

respectate următoarele recomandări generale:
- proiectarea formei asamblării trebuie să evite eforturile de clivaj şi
exfoliere (fig. 7.4), asamblările cu adezivi rezistând bine la forfecare, întindere,
compresiune, dar nu şi la clivaj sau exfoliere;
- lăţimea îmbinării este mult mai importantă decât lungimea acesteia
(rezistenţa îmbinării nu este proporţională cu suprafaţa acesteia decât pentru
 Obţinerea pieselor prin lipire 927

solicitări simple de întindere-compresiune; în cazul forfecării, efortul este

concentrat la nivelul marginilor);

a a b
b
I II

a b
III

Fig. 7.4. Forma îmbinărilor cu adezivi dictată de solicitare:

I - sarcina acţionând centrat evită apariţia eforturilor de clivaj (b); II - eforturi reduse, clivaj mare (a);
eforturi mari, clivaj redus (b); III - zona flexibilă la interior – eforturi de exfoliere (a); zona flexibilă
la exterior – eforturi de forfecare, nu de exfoliere (b) ; cazul b este de preferat lui a.

- coeficientul de dilatare al îmbinării trebuie să fie apropiat de cel al

materialelor de bază, deoarece solicitările de forfecare sunt generate de existenţa
unor dilatări diferite (îmbinările plastic-metal pot genera astfel de probleme; de
aceea se adaugă în adezivi aditivi speciali în scopul controlării coeficientului de
dilataţie şi adaptării acestuia la materialele de bază);
- sunt preferate straturile subţiri (filme) de adeziv în jur de 25 µm, deoarece
straturile groase pot conţine mai multe defecte, de tip fisuri şi goluri, şi nu răspund
adecvat la încălzire (straturile groase se folosesc numai în cazul necesităţii unei
rezistenţe ridicate la impact);
- forma pieselor trebuie să permită menţinerea curată şi curăţirea uşoară a
asamblării (suprafeţele murdare sunt cauza principală a unei slabe rezistenţe a
îmbinării);
- calitatea suprafeţelor asamblării trebuie să fie ridicată, pentru a permite o
umectare corespunzătoare;
- îmbinările cap la cap sunt utilizate numai in cazul unor suprafete mari de
contact şi când nu sunt eforturi de clivaj importante (figura 7.6);
- îmbinările cu margini suprapuse tind să se deformeze sub sarcină,
generând la marginile îmbinării apariţia eforturilor de clivaj – în cazul adezivilor
rigizi, respectiv de exfoliere – pentru cei flexibili (figura 7.6); proiectarea corectă a
formei pentru astfel de cazuri este arătată în figura 7.7;
- îmbinări de colţ cu două materiale cu grosimi diferite sunt prezentate în
fig. 7.8; numeroase soluţii sunt posibile; forma preferată este aceea care necesită
prelucrarea minimă; uneori, o pregătire suplimentară a îmbinării este recompensată
de o curăţire uşoară sau de posibilitatea utilizării unor metode mai bune de
asamblare;
928 Tratat de tehnologia materialelor

a b
II

III IV V
I

Fig. 7.5. Forma îmbinărilor cap la cap cu adezivi:

I.a. - rezistenţă redusă; I.b. - repartizare bună a eforturilor, rezistenţă redusă la încovoiere;
II.a. - rezistenţă redusă; II.b. - rezistenţă mai bună; III - soluţie mai bună; IV - repartizare bună a
eforturilor, rezistenţă bună la încovoiere; V - soluţie excelentă dar costisitoare.

a b
b
I
II
Fig. 7.6. Apariţia eforturilor de clivaj şi exfoliere în îmbinări suprapuse:
I - eforturi de clivaj; I.a. - îmbinarea în repaus; I.b. - îmbinarea solicitată la întindere;
clivajul apare la marginile îmbinării; II - eforturi de exfoliere apar la marginea îmbinării între
materialul flexibil şi cel rigid; II.a. - exfoliere la 900; II.b. - exfoliere la 1800.

a b c

d
e f

Fig. 7.7. Îmbinări suprapuse cu rezistenţă mărită la forfecare:

a – îmbinare suprapusă simplă; b – îmbinare suprapusă cu margini teşite, mai bună ca (a);
c – îmbinare cap la cap cu margini teşite, bună pentru pereţi groşi; d – îmbinare cu eclisă simplă;
e – îmbinare cu eclisă dublă; f – îmbinare cu suprapunere dublă, bună în cazul sarcinilor echilibrate.
 Obţinerea pieselor prin lipire 929

a b c d

e f g
Fig. 7.8. Îmbinări de colţ:
a – îmbinare cu slabă rezistenţă pe direcţia diagonală; b, c – soluţii îmbunătăţite;
d – rezistenţă bună la întindere şi încovoiere; e – soluţie bună dar costisitoare; f – soluţie bună pentru
profile plate; g – îmbinare cu colţare pe o parte sau pe ambele feţe, soluţie excelentă dar costisitoare.

În figura 7.9 şi 7.10 se prezintă o serie de tipuri de îmbinări pentru bare şi

ţevi unde asamblările de colţ sunt făcute cu coturi.

a b c

Fig. 7.9. Îmbinări de bare:

a – soluţie bună pentru întindere, compresiune, rezistenţă slabă la încovoiere;
b, c – soluţii îmbunătăţite.

a b

d
c
Fig. 7.10. Îmbinări de ţevi:
a – soluţie recomandată pentru bare şi ţevi; b – soluţie nerecomandată; c – soluţie bună, depinde de
grosimea peretelui; d – îmbinările care presupun schimbări de direcţie se fac cu elemente tipizate
(fitinguri).
930 Tratat de tehnologia materialelor

7.4. LIPIREA CU ALIAJE DE LIPIT

Lipirea cu aliaje se aplică la îmbinarea pieselor metalice. Aliajul de lipit –

aflat în stare topită – umectează substraturile şi umple prin capilaritate rostul
(interstiţiul) dintre piesele de asamblat. Materialul pieselor de asamblat se topeşte
la o temperatură superioară aliajului de lipit, piesele rămânând permanent în stare
solidă. La lipirea moale, aliajul de lipit are punctul de topire (lichidus) sub 425 0C;
de regulă aceste aliaje sunt pe bază de staniu şi plumb. Aliajele pentru lipire tare
(brazare) se topesc peste 425 0C; ele sunt pe bază de cupru şi argint.
Lipirea moale se utilizează la îmbinări cu solicitări reduse, când este
necesară o demontare ulterioară, şi când principalele cerinţe sunt de conductivitate
electrică sau de etanşare.
Lipirea tare se utilizează la îmbinări solicitate puternic, de exemplu valori
ale rezistenţei la rupere de 830 MPa pot fi realizate cu aliaje pe bază de argint.
Brazarea se foloseşte când este nevoie de un tratament termic după asamblare; ea
poate conferi şi o bună rezistenţă la coroziune.

7.4.1. Materiale pentru lipirea cu aliaje

Sunt realizate foarte multe tipuri de aliaje de lipit.

Aliajele pentru lipirea moale (tabelul 7.6) se caracterizează prin
temperaturi de topire sub 425 0C, rezistenţă mecanică redusă, impurităţi minime.
Tabelul 7.6. Câteva aliaje pentru lipirea moale
Simbolizare DIN Proprietăţi Utilizări la lipirea pentru
L-Sn30Sb Aliajele cu conţinut ridicat de Sn au Radiatoare
L-Sn40Sb fluiditate bună şi timp de solidificare Tinichigerie
L-Sn30Sb redus Ambalaje de tablă subţire
L-Sn30(Sb) Prin reducerea conţinutului în Sb creşte Table zincate
L-Sn40(Sb) umectarea
L-Sn30(Sb) Lipiri fine în industrie
L-Sn 8 Aliajele cu conţinut redus de Sb se Ambalaje de tablă subţire
L-Sn60 folosesc când se doreşte evitarea Electrotehnică
L-Sn63 formării de compuşi intermetalici, cum Contacte cositorite
ar fi la lipirea alamei
L-SnAg3 Aliaj cu rezistenţă ridicată pentru Instalaţii de încălzire, tehnica frigului,
reparaţii mecanică fină, tehnică medicală
L-PbAg3 Aliaje recomandate pentru temperaturi Electromotoare, tehnica frigului
L-SnSb5 joase Tehnica frigului, piese din cositor
L-SnPb32Cd18 Punct solidus scăzut, nu atacă straturile Electrotehnică, electronică, compo-
subţiri de Ag depuse pe piese, rezistenţă nente sensibile la încălzire
mecanică mai bună decât aliajele simple
SnPb
L-CdZn10Ag10 Cea mai mare rezistenţă mecanică Electromotoare, piese din oţel
dintre aliajele pentru lipirea moale
 Obţinerea pieselor prin lipire 931

Principalele sisteme de aliaje pentru lipirea moale sunt:

- aliaje de staniu şi plumb, cu 62% Sn, au o capacitate bună de umectare,
interval de topire variabil, plasticitate bună, rezistenţă la coroziune; sunt folosite
pentru asamblări şi etanşări în industria electronică şi electrotehnică, construcţii de
maşini, industria alimentară. Pot lipi materiale diverse: oţel, cupru, alamă, oţel
zincat. Adaosuri de bismut de până la 2,5% îmbunătăţesc rezistenţa mecanică, cele
de cadmiu măresc fluiditatatea, iar cele de indiu cresc rezistenţa la coroziune;
- aliajele de staniu şi zinc au plasticitate ridicată, rezistenţă mecanică bună
la temperaturi sub 100 0C, rezistenţă la coroziune în medii acide. Adaosurile de
argint şi stibiu le îmbunătăţesc proprietăţile de lipire. Se folosesc pentru lipirea
pieselor din aliaje de aluminiu şi magneziu;
- aliajele de plumb se folosesc pentru lipirea pieselor din cupru, nichel,
aluminiu;
- aliajele de zinc se folosesc pentru lipirea pieselor din aliaje de aluminiu şi
de zinc;
- aliajele de cadmiu se folosesc pentru lipirea pieselor din oţel, cupru,
aluminiu şi a aliajelor de aluminiu;
- aliajele de cadmiu şi staniu se folosesc pentru lipirea cu ultrasunete a
pieselor din aluminiu;
- aliajele de bismut au temperatură joasă de topire (150−500C) şi se
folosesc pentru lipituri în regim automat.
Aliajele pentru lipirea tare (tabelul 7.7 şi 7.8) se caracterizează prin
temperaturi de topire peste 4250C, rezistenţă mecanică şi la coroziune ridicată şi
umectare bună.

Tabelul 7.7. Câteva aliaje pentru brazare

Simbolizare DIN Temperatură Utilizări
de lucru [oC]
L-CuZn40 900 Oţel, fontă, Cu, aliaje deformabile de Cu, Ni şi aliaje deformabile
de Ni
L-Cu 1100 Oţel nealiat
L-CuP8 710 Cu, alamă
L-Ag12Cd7 800 Cu, aliaje de Cu – rost mare al îmbinării
L-Ag20Cd15 750 Oţel, Fe, Cu, aliaje Cu – rost mare al îmbinării
L-Ag30Cd12 700 Cu, aliaje Cu – rost mic al îmbinării
L-Ag40Cd20 610 Cu, aliaje Cu, Aliaje Au-Pt, oţeluri rezistente la coroziune – rost
mic al îmbinării, piese sensibile la încălzire, producţia de masă
L-Ag49Mn7 690 Carburi dure, oţeluri aliate cu Cr, inox
L-Ag44 730 Cu, aliaje Cu, Fe, oţel – benzi de fierăstrău
L-Ag25 780 Cu, aliaje Cu, Fe, oţel – lipituri mari
L-Ag12 830 Cu, aliaje cu min 56%Cu, Fe, oţel – lipituri mari
L-Ag27 840 Carburi dure, oţeluri rezistente la coroziune– lipituri mici şi mari
L-Ag15P 710 Cu şi aliaje Cu, lamă, bronz – lipituri mici, lipirea ţevilor
L-Ag50Cd10 670 Cu, aliaje Cu, Ag, aliaje Ag – lipirea pieselor mici
932 Tratat de tehnologia materialelor

Principalele sisteme de aliaje pentru lipirea tare sunt:

- aliajele cupru-zinc de tip alame, cu adaosuri de staniu, siliciu, nichel,
mangan;
- aliajele cupru-argint;
- aliajele argint-cupru-zinc;
- aliajele argint-cadmiu-zinc;
- aliajele de aluminiu şi aliajele de magneziu pentru lipirea aliajelor uşoare
omonime;
- aliajele fier-bor pentru lipirea pieselor care lucrează la temperaturi înalte;
- aliajele fier-managan pentru lipirea oţelurilor inoxidabile, aliajelor de
nichel;
- aliajele fier-nichel-crom-mangan pentru lipiri rezistente la coroziune;
- aliajele fier-titan pentru lipirea oxizilor de beriliu şi grafit, a ceramicii, a
molibdenului, a niobiului, a titanului.

Tabelul 7.8. Câteva caracteristici pentru aliajele folosite la brazare

Simbolizare Compoziţe Temp de Rostul Utilizări
ASTM topire [oC] optim
[mm]
B Ag-1 45Ag-15Cu-15,5Zn-24Cd 600 0,04-0,05 Uz general, fonte
B Ag-1a 50Ag-15,5Cu-16,5Zn-18Cd 635 0,04-0,05 Uz general, rezistenţă
ridicată
B Ag-2 35Ag-26Cu-21Zn-18Cd 700 0,075-0,15
B Ag-3 50Ag-15,5Cu-15,5Zn-16Cd-3Ni 630 0,075-0,15 Scule armate cu
carburi
B Ag-4 40Ag-30Cu-28Zn-2Ni 650 0,075-0,15 W, stelit, aliaje
refractare
B Cu 99+Cu 1080 0 Brazarea aliajelor
feroase, încălzire în
cuptor
B Cu Zn-1 60Cu-40Zn 900 0,05-0,13 Uz general, încălzire
cu flacără şi inducţie
B Cu P-2 93Cu-7P 700 0,025-0,075 Aliaje neferoase
B Cu P-5 15Ag-85Cu-5P 640 0,05-0,13
B Al Si-1 95Al-5Si 575 0,15-0,60 Aluminiu, uz general
B Al Si-3 86Al-10Si-4Cu 520 0,15-0,60 Aluminiu, încălzire
prin imersie şi în
cuptor
B Mg 89Mg-9Al-2Zn 415 0,10-0,25 Aliaje de magneziu
B Ni Cr 70Ni-16,5Cr-10C-Fe+-Si+ 1010 0,05-0,13 Oţeluri inox şi înalt
aliate cu nichel

Fluxurile pentru lipire se folosesc pentru curăţirea suprafeţelor de contact,

prin dizolvarea oxizilor, pentru îmbunătăţirea tensiunii superficiale a aliajului de
lipit, prin mărirea fluidităţii aliajului şi mărirea difuziei. Temperatura de topire a
fluxului trebuie să fie cu 1000C inferioară temperaturii de topire a aliajului.
 Obţinerea pieselor prin lipire 933

Densitatea fluxului trebuie să fie mai mică decât a aliajului, astfel încât să protejeze
aliajul topit de contactul cu atmosfera. Vâscozitatea şi tensiunea superficială
trebuie să fie reduse.
Fluxurile pentru lipire pot avea acţiune corozivă redusă, medie sau
puternică. Fluxurile cu acţiune corozivă redusă sunt pe bază de colofoniu, alcool,
stearină, parafină. Substanţele organice din componenţa fluxului se vaporizează la
lipire şi nu au o acţiune corozivă ulterioară. Ele sunt folosite la lipirea moale a
aliajelor de cupru, a staniului, cadmiului, la acoperirile cu argint sau aur, la lipirea
cablurilor şi conexiunilor electrice în telecomunicaţii, electronică, electrotehnică.

Tabelul 7.9. Câteva aliaje pentru lipirea materialelor diferite

Simbolizare Proprietăţi Utilizări
L-Ag49 Temperatură de lipire joasă, rezistenţă ridicată, Brazarea carburilor metalice
recomandat pentru toate tipurile de carburi pe suporţi din oţel;
Ag87Mn10Co3 Pentru scule puternic solicitate mecanic şi termic Scule aşchietoare: cuţite de
Cu99 Pentru carburi fragile strung, freze, burghie, pânze
L-Ag27 de ferăstrău
Ag99 Lipituri pe suprafeţe ceramice acoperite cu Îmbinări metal-ceramică;
molibden Componente electronice
PbSn Lipituri pe suprafeţe ceramice acoperite cu fier
L-SnPbCd18 Lipituri pe suprafeţe metalice acoperite cu argint
In50Sn5 Lipituri cu ductilitate ridicată pe suprafeţe de Îmbinări metal-sticlă;
Bi54Sn26Cd20 sticlă metalizată Electronică,
Bi50Pb31,3Sn18,7 Construcţia de aparate
SnPb
Ti48Zr48b4 Rezistenţă ridicată la coroziunea metalelor în Îmbinări metal-grafit
stare lichidă
PbNiCr Rezistenţă la temperaturi ridicate, tendinţă de
NiCrB formare a carburilor
AuNiCr
Mo99 Coeficient de dilatare similar cu al grafitului

Fluxurile cu acţiune corozivă medie sunt pe bază de substanţe organice

(trietanolamină) în combinaţii de cloruri, fluoruri şi boruri.
Fluxurile cu acţiune corozivă puternică sunt pe bază de bor şi combinaţii
fluoruri, cloruri. Ele se folosesc la lipirea tare.

Tabelul 7.10. Câteva fluxuri puternic corozive pentru lipirea moale

Compoziţie Utilizări
90-95%ZnCl2, 5-10%NH4Cl Piese din oţel, Cu şi aliaje Cu
HCl, ZnCl2, NH4Cl Piese din oţel inox
ZnCl2, SnCl2 Cu aliaje de lipit cu conţinut redus de Sn, conţinând Ag,
Cd, Bi, Cu
90%ZnCl2, 8%NH4Cl, floururi alcaline Piese din Al şi aliaje Al
ZnCl2 Cu aliaje de lipit cu max. 30%Sn
934 Tratat de tehnologia materialelor

Fluxurile se pot utiliza sub formă solidă de pulbere sau pastă, sub formă de
soluţii lichide sau de băi topite. Băile topite au avantajul că asigură simultan şi
încălzirea pieselor de lipit.
Pentru aliajele de cupru se recomandă o baie topită conţinând 40%CaCl2 şi
60% KCl.
Pentru oţeluri se recomandă o o baie topită conţinând 70%BaCl2 şi 30%
NaCl.

Tabelul 7.11. Câteva fluxuri pentru lipirea tare

Compoziţie Utilizări la lipirea
42%KCl, 46%NaCl, LiF Piese din Al şi aliaje Al cu AlSi
26%H3BO3,17%Na3PO4 Piese din Cu şi aliaje Cu cu alame
77%H3BO3, 5%Na2B4O7 Piese din aliaje neferoase
42%H3BO3, 32%Na2B4O7, 2%NaF
75%H3BO3, 5%Na2B4O7, 15%Na2SiF6 Piese din oţel şi fontă, aliaje Cu
70%H3BO3, 30%Na2SiF6 Piese din oţel şi aliaje Cu
23%H3BO3, 46%Na2B4O7, 15%NH4NF2

7.4.2. Proiectarea asamblărilor lipite cu aliaje

Asamblările lipite cu aliaje sunt compuse, de cele mai multe ori, din una
sau mai multe piese din tablă de oţel, îmbinate cu piese prelucrate prin aşchiere,
forjate, mai rar turnate.
Asamblările lipite cu aliaje se utilizează atunci când există următoarele
cerinţe:
- piesele de îmbinat sunt confecţionate din materiale metalice diferite (de
exemplu, o plăcuţă aşchietoare din carbură metalică sinterizată brazată pe o
portsculă din oţel);
- forme complexe ale pieselor de îmbinat şi greutate redusă impusă
asamblării;
- forma piesei este prea complicată pentru a fi economică prelucrarea dintr-
o singură bucată de material, piesa prezintă pereţi subţiri, cerinţele de precizie şi
rezistenţă sunt importante;
- este necesară realizarea etanşeităţii (piese de tipul tancurilor, rezervoare-
lor şi recipientelor);
- pentru asamblări din industria electronică şi electrotehnică.
Proiectarea formei asamblării depinde de mai mulţi factori, între care
cerinţele de rezistenţă şi de utilizare a pieselor sunt pe primul plan, uneori trebuie
luate în considerare: etanşeitatea şi conductibilitatea îmbinării; compoziţia aliajului
de lipit şi a materialului de bază.
Câteva recomandări de ordin general de care trebuie să se ţină seama la
proiectarea îmbinărilor lipite cu aliaje de lipit sunt:
- se vor utiliza, ori de câte ori este posibil, asamblări cu margini suprapuse,
 Obţinerea pieselor prin lipire 935

care permit controlul uşor al zonei îmbinării (lăţime şi interstiţiu); asamblările cap
la cap nu sunt recomandate, deoarece ele au o rezistenţă mecanică scăzută;
- asigurarea capilarităţii, care să permită materialului de adaos să pătrundă
în zona îmbinării;
- lăţimea îmbinării să fie suficient de mare, astfel încât, rezistenţa lipiturii
să fie cel puţin egală cu a materialului de bază (de cel puţin 3 ori grosimea peretelui
cel mai subţire, figura 7.11; figura 7.12);

s
3s

Fig. 7.11. Lăţimea minimă a îmbinării.

Fig. 7.12. Forma îmbinăriilor lipite cerută de condiţia de rezistenţă a lipiturii:

stânga greşit; dreapta corect.

- interstiţiul dintre piese în zona îmbinării este critic pentru rezistenţa

lipiturii; el depinde de fluiditatea materialului de adaos (de regulă, interstiţiul se ia
între 0,025-0,20 mm; în medie, 0,10 mm);
- forma rostului îmbinării lipite depinde şi de modul de introducere a
aliajului de lipit; ori de câte ori este posibil, se va utiliza capilaritatea verticală
descendentă, care permite o pătrundere maximă a aliajului în interstiţiu;
- asigurarea poziţiei corecte a pieselor în timpul îmbinării se preferă a fi
făcută prin insăşi forma asamblării; fapt ce permite o fixare sigură, rapidă,
economică (figura 7.13);
936 Tratat de tehnologia materialelor

a b c

d
e

f g

Fig. 7.13. Forma îmbinăriilor lipite cerută de condiţia de poziţionare-fixare:

a-c – capilaritate verticală descendentă – materialul de adaos curge gravitaţional; d – capilaritate
orizontală, fixare cu punct de sudură; e-f – capilaritate verticală descendentă, fixare prin deformare
plastică; g – capilaritate orizontală, fixare cu nituri.

a b a b
I II

a III b

Fig. 7.14. Forma îmbinăriilor lipite dictată de condiţia de introducere a aliajului de lipit:
I-III capilaritate verticală descendentă – materialul de adaos curge gravitaţional;
a-nerecomandat; b-corect.

Fig. 7.15. Forma îmbinăriilor lipite cerută de condiţia de evacuare a gazelor.

 Obţinerea pieselor prin lipire 937

7.4.3. Tehnologii de lipire cu aliaje

Tehnologiile de lipire cu aliaje se deosebesc între ele prin metoda de

încălzire. Încălzirea asamblării se poate face diferit; cele mai răspândite metode
fiind:
- încălzirea cu ciocanul de lipit – numai a aliajului de lipit; se foloseşte la
lipirea moale
- încălzirea cu flacără de gaze;
- încălzirea în cuptor;
- încălzirea CIF;
- încălzirea prin imersie în:
- baie de aliaj de lipit
- baie de săruri topite (flux);
- încălzirea prin rezistenţă electrică;
- încălzirea cu lămpi de infraroşu.
Pe întreaga durată a încălzirii trebuie să se asigure menţinerea curată a
substraturilor cu ajutorul fluxurilor sau a atmosferei protectoare. Încălzirea poate fi
locală (parţială), la piesele mari, sau completă (a întregii piese), la piesele mici.
Toate tehnologiile de lipire au în comun o serie de operaţii, cum sunt:
- curăţirea zonei îmbinării (decapare şi degresare, curăţire mecanică şi
chimică);
- asamblarea pieselor şi fixarea acestora cu dispozitive după caz;
- acoperirea suprafeţelor îmbinării cu flux;
- depunerea aliajului de lipit pe suprafeţele îmbinării;
- alegerea sursei termice;
- încălzirea şi topirea aliajului de lipit;
- răcirea pieselor şi solidificarea aliajului;
- controlul asamblării;
- tratamente ulterioare (tratamente termice, tratamente anticoroziune,
sablare, şlefuire, vopsire etc.);
- controlul final.
O problemă deosebită este alegerea sursei termice. Aceasta depinde în
primul rând de temperatura de lucru; de forma pieselor şi de productivitatea care se
cere. Dintre procedeele cu largă aplicabilitate menţionăm.

7.4.3.1. Încălzirea cu ciocane de lipit

Încălzirea cu ciocane de lipit se aplică pentru lipirea moale, prin depunere
sau capilaritate. Încălzirea se face prin conducţie, căldura fiind cedată de capul
ciocanului, încălzit în prealabil cu: rezistenţă electrică (letcon), cu flacără de gaze,
lampă cu benzină. Partea activă a ciocanelor de lipit este confecţionată din aliaje de
cupru, capabile să acumuleze şi să cedeze rapid căldura. Volumul părţii active este
direct proporţional cu cantitatea de căldură acumulată/cedată. Dimensiunile de
938 Tratat de tehnologia materialelor

contact ale ciocanului trebuie să corespundă dimensiunilor asamblării. Lipirea cu

ciocanul se face manual.

7.4.3.2. Încălzirea cu flacără

Încălzirea cu flacără se aplică la îmbinarea pieselor de dimensiuni mari, cu
grosimi diferite, de forme diverse, atât pentru lipirea moale, cât şi pentru brazare.
Arzătoarele pentru lipire trebuie să cedeze căldura pe toată suprafaţa îmbinării, ele
putând fi mobile sau fixe, acţionate manual sau mecanizat.
La lipirea moale se folosesc arzătoare cu gaze combustibile (acetilenă,
hidrogen, metan, propan, butan) şi aer comprimat.
Lipirea cu flacără se poate face prin depunere sau prin capilaritate.

7.4.3.3. Încălzirea în cuptor

Încălzirea şi lipirea pieselor se face în cuptor, fără aportul operatorului.
Lipirea se face prin capilaritate,. Se pot lipi mai multe piese simultan, încălzirea şi
răcirea făcându-se controlat, atmosfera de lucru putând fi controlată (normală,
protectoare, reducătoare, vid), calitatea îmbinării fiind constantă. Procedeul se
pretează uşor la mecanizare şi automatizare. În aceeaşi incintă se poate face şi
tratamentul pieselor după lipire. Se aplică pieselor de mărime mică şi medie (sub
3kg).

7.4.3.4. Încălzirea cu curenţi de înaltă frecvenţă (CIF)

Încălzirea şi lipirea pieselor se face prin inducţie, piesele de lipit
constituind circuitul secundar al unui transformator, în timp ce circuitul primar este
inductorul, legat la sursa de curent de înaltă frecvenţă (10 – 1 000 kHz). Lipirea se
face prin capilaritate. Încălzirea este rapidă, poate fi controlată şi dirijată, procedeul
poate fi mecanizat şi automatizat. Sursele de frecvenţă joasă (10-12 kHz) se
folosesc pentru piese masive. Inductoarele sunt confecţionate din ţeavă de cupru
electrolitic, de forme care urmăresc conformaţia geometrică a pieselor de îmbinat şi
poziţia îmbinării. Inductoarele sunt răcite cu apă. Încălzirea se poate face din
exterior, din interior sau pe suprafaţă. Lipirea cu încălzire prin CIF se poate face şi
în atmosferă controlată.

7.4.3.5. Încălzirea prin imersie

Încălzirea şi lipirea pieselor se face prin imersarea lor într-o topitură de
aliaj de lipit, flux sau săruri. Încălzirea se face cu viteză constantă, aliajul de lipit
este protejat împotriva oxidării. Procedeul poate fi mecanizat şi automatizat, se pot
realiza lipituri de lungime mare sau mai multe lipituri simultan. La încălzirea prin
imersare în baie de săruri sau flux topit, piesele încălzite se scot din baie, se pune
materialul de adaos în zona îmbinării şi se produce lipirea prin capilaritate. La
 Obţinerea pieselor prin lipire 939

lipituri de formă complexă se face cufundarea pieselor într-o a doua baie, cu aliaj
de lipit. La imersarea numai în baia de metal topit lipirea se face direct. Suprafaţa
băii de metal topit poate fi controlată electromagnetic sau hidraulic, astfel încât să
formeze valuri periodice care să intre controlat în contact cu piesele de îmbinat
(lipirea cu val a componentelor electronice pe circuitele imprimate) – astfel se
poate menţine la minimum volumul băii de metal topit, precum şi controlul asupra
încălzirii pieselor de lipit.

7.4.3.6. Încălzirea prin rezistenţă electrică

Încălzirea pieselor se poate face direct, prin punerea piesei în contact cu
doi electrozi, sau indirect, prin încălzirea dintr-o singură parte (figura 7.16).

1 2

2 3
3
4

4 1

1
a b
Fig. 7.16. Încălzirea prin rezistenţă electrică:
1 – electrozi; 2, 4 – piese de îmbinat; 3 – material de adaos;
a – încălzire directă; b – încălzire indirectă.

Lipirea se face prin capilaritate. Instalaţiile pentru lipire prin rezistenţă

electrică sunt asemănătoare celor folosite la sudarea prin rezistenţă. Se lucrează cu
tensiuni mai mari, densităţi de curent mai mici şi durate de încălzire mai mari. Nu
se folosesc fluxuri, pentru că măresc rezistenţa electrică în circuitul de încălzire.
Se aplică pieselor de mărime mică şi medie. Asamblarea este de lungime
mică.

7.4.3.7. Încălzirea cu lămpi de infraroşu

Se aplică pieselor de dimensiuni reduse în producţia de serie mare şi masă.
Procesul poate fi complet automatizat şi pot fi utilizate incinte cu vid sau atmosferă
controlată. Lipirea se face prin depunere sau capilaritate. Cantitatea de căldură
cedată este redusă.