6.

MODELAREA SISTEMULUI VIZUAL

6.1.Sistemul optic tehnic şi sistemul optic biologic. Deosebiri şi asemănări

Pentru sistemul optic tehnic cât şi pentru sistemul optic biologic se folosesc aceleaşi definiţii şi relaţii de
calcul din optica tehnică ţinându-se cont de următoarele deosebiri:
1. Sistemul optic biologic este afectat de fenomenul de îmbătrânire.
2. Pentru cele două sisteme optice se introduce noţiunea suprafaţă imagine, care pentru sistemul optic
tehnic este un plan iar pentru sistemul optic biologic este o sferă.
3. Sistemul optic tehnic acomodează prim modificarea poziţiei acestuia în intervalul obiect– imagine
sau prim modificarea abscisei imagine. Sistemul optic biologic acomodează prim modificarea
parametrilor constructivi ai cristalinului.
4. Sistemul optic tehnic corectează aberaţiile prin combinaţii de sticle optice. Sistemul optic biologic
corectează aberaţiile prin modificarea indicelui de refracţie al cristalinului. Acesta scade de la centru
spre margine dar și în lungul axei optic (cu reguli necunoscute).

6.2. Polinomul de interpolare pentru indicii de refracţie ai ochiului uman

Pentru utilizarea cunoaștințelor din optica tehnică inginerul trebuie să simuleze funcționarea ochiului uman
prin crearea unui model matematic bazat pe datele statistice din anatomia oculară. În tabelul de mai sus
sunt prezentate datele statistice de încadrare pentru parametrii ochiului uman. Pentru a fi utilizate aceste
informații trebuiesc completate cu datele indicilor de refracţie pentru aceste componente. Literatura
oftalmică de specialitate, furnizează puține informații despre caracteristicile optice ale componentelor
sistemului optic al ochiului şi în plus valorile extrase din diferite lucrări nu coincid.

Denumire Interval
1. Grosimea corneei 0.4 .. 0.6 mm
2. Raza anterioară a corneei 7.0 .. 8.65 mm
3. Raza posterioară a corneei 6.2 .. 6.8 mm
4. Profunzimea camerei anterioare 2.8 .. 4.6 mm
5. Raza anterioară a cristalinului 8.8 .. 11.9 mm
6. Raza posterioară a cristalinului -5.6 .. - 6.0 mm
7. Grosimea cristalinului 3.6 .. 4.5 mm
8. Puterea cristalinului 15.0 .. 27.0 dpt
9. Lungimea axială 20.0 .. 29.5 mm
10. Puterea oculară 54.0 .. 65.0 dpt

1
 11. Raza globului ocular 11.0 .. 12.5 mm
12. Centrul de rotaţie al globului ocular 12.8 .. 13.5 mm
13. Diametrul irisului 2.0 .. 8.0 mm
14. Abscisa irisului 2.1 .. 2.25 mm
Tabelul 6.1. Incadrarea statistică a parametrilor sistemului optic al ochiului uman

Aceste inexactități nu pot fi acceptate pentru calculul performanțelor optice ale ochiului, deoarece în optică
se lucrează cu mare acuratețe şi deci se impune cunoașterea completă şi precisă a tuturor valorilor indicilor
de refracţie funcție de lungimea de undă.
Pentru crearea unui model matematic al sistemul optic al globului ocular informațiile culese din literatura
de specialitate trebuiesc prelucrate unitar în așa fel încât să se obțină relații de calcul ca în optica tehnica.
În tabelul 6.2 sunt prezentate valorile indicilor de refracţie pentru componentele ochiul uman extrase din
lucrarea [1]. În aproape toate surse bibliografice informațiile sunt mult mai sărace în ceea ce privește
datele referitoare la indicele de refracţie şi astfel nu se poate face o comparaţie calitativă a lor. Pe de altă
parte în nici o lucrare nu se prezintă metoda cu care au fost determinate aceste valori, lucru neplăcut având
în vedere importanța metodei de măsurare pentru calculele ulterioare.

nC nD nF ng νD
(λ=656.2725 nm) (λ=589.2937 nm) (λ=468.1327 nm) (λ=435.8343 nm) (λ=587.2937 nm)

1 Cornee 1.3751 1.3771 1.3818 1.3857 56.2835

2 Umor apos 1.3354 1.3374 1.3418 1.3454 52.7187
3 Cristalin 1.4175 1.4200 1.4254 1.4307 53.4645
4 Vitros 1.3341 1.3360 1.3404 1.3440 53.333
Tabelul 6.2. Indicii de refracţie, pentru radiaţiile de bază pentru componentele optice ale globului ocular

Lung. de undă [nm] Simbol Element Culoare

1 2325.4 Hg Infra roşu

2 1970.1 Hg Infra roşu
3 1529.6 Hg Infra roşu
4 1060.0 Nd Infra roşu
5 1013.98 t Hd Infra roșu
6 852.1101 s Cd Infra roșu
7 706.5188 r He Roșu închis
8 656.2725 C H Roșu vizibil
9 643.8469 C Cd Roșu vizibil
10 632.8 He-Ne Portocaliu

2
 11 589.2938 D Na Galben
12 587.2938 d He Galben verde
13 546.0740 e Hg Verde
14 468.1327 F H Albastru verde
15 479.9914 F Cd Albastru
16 435.8343 g Hg Indigo
17 404.6561 h Hg Violet
18 365.0146 j Hg Ultra violet

Tabelul 6.3. Lungimile de undă standard folosite în optica tehnică

Valorile din acest tabel sunt suficiente pentru o comunicare grosieră necesară în discuțiile curente, dar nu
sunt deloc satisfăcătoare pentru o analiză completă a aberațiilor optice ale ochiului. Pentru depășirea acestui
inconvenient se va apela la o prelucrare complexă a acestor informații minime apelând la metodele de
optimizare din matematica.

6.3. Relaţiile de calcul pentru obţinerea coeficienţilor polinomului de interpolare ai

componentelor ochiului uman

Radiațiile standard la care se apelează pentru calculul performanțelor optice ale ochiului uman sunt
prezentate în tabelul 6.3. În tabelul 6.2 sunt date valorile indicelui de refracţie pentru patru radiaţii standard.
Obținerea indicelui de refracţie pentru orice lungime de undă se va face cu polinomul de interpolare dat de
seria Laurent prezentată de relația 6.1.
k L
n 2 ()  A j2 j  A jk 2 j (6.1)
j0 j1

Varianta curentă folosită pentru domeniul vizibil consideră k = 1 şi L = 4 rezultând:

𝑛 =𝐴 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 (6.2)
În această relaţie coeficienţii Ai i = 0 .. 5 trebuiesc determinaţi pentru  exprimat în m.
Determinarea necunoscutelor, adică coeficientii relaţiei, se va face apelând la metoda celor mai mici pătrate.
Aproximarea funcţiilor prin metoda celor mai mici pătrate poate conduce la determinarea unei relaţii
funcţionale care elimină într-o oarecare măsură erorile de observare, de măsurare, precum şi alte erori
întâmplătoare care afectează datele. Pentru acest lucru se considera funcţia cunoscută prin măsurători (6.3)
şi funcţia care trebuie determinată (6.4).
𝑛 (𝜆) = 𝑓(𝜆 ) = 𝑦 (6.3)
𝐹 𝜆 ,𝐴 =𝐴 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 +𝐴 𝜆 (6.4)
unde: i = 1 .. N (N = numărul indicilor de refracţie măsurați experimental),
j = 1 .. 5 (gradul polinomului).
3
Cu aceste date se poate construi funcția sumă a pătratelor erorilor

𝑆=∑ 𝑦 − 𝐹 𝜆 ,𝐴 adică:

𝑆=∑ (𝑦 − 𝐴 − 𝐴 𝜆 − 𝐴 𝜆 −𝐴 𝜆 −𝐴 𝜆 −𝐴 𝜆 ) (6.5)

A 0  0i  A1  2i  A 2  i 2  A 3  i 4  A 4  i 6  A 5  i 8   y i 0i


A 0   i  A1   i  A 2   i  A 3   i  A 4   i  A 5   i   y i 2i
2 4 0 2 4 6


A 0   i  A1   i  A 2   i  A 3   i  A 4   i  A 5   i   y i i 2
2 0 4 6 8 10

 (6.6)
A 0   i  A1   i  A 2   i  A 3   i  A 4   i  A 5   i   y i i 4
4 2 6 8 10 12


A 0   i  A1   i  A 2   i  A 3   i  A 4   i  A 5   i   y i i 6
6 4 8 10 12 14

A
 0   i  A1   i  A 2   i  A 3   i  A 4   i  A 5   i   y i i 8
8 6 10 12 14 16

Această formulă conţine necunoscutele 𝐴 , 𝑗 = 0. .5 care trebuiesc determinate în așa fel încât suma
pătratelor erorilor să fie minimă. Necunoscutele Aj se determină din sistemul de ecuații format din anularea
derivatelor parţiale ale acestei sume (relațiile 6.6).
Formulele au fost obţinute făcând ipoteza că aliura curbei indicelui de refracţie funcție de lungimea de undă
ale componentelor sistemului optic al globului ocular este asemănătoare cu cea a sticlelor optice. Cu toate
că ochiul uman va fi investigat numai în lumină vizibilă, la determinarea coeficienților polinoamelor de
interpolare s-a folosit domeniile infraroșu şi ultraviolet pentru a obține o curbă de tipul n   asemănătoare
cu cea de la sticlele optice. Ipoteza este acceptabilă deoarece această curbă va trece prin punctele
determinate experimental cu maximă precizie.

Figura 6.1. Coeficienţii polinomului de interpolare pentru cristalinul ochiului uman

În figura 6.1, alături de reprezentarea curbei, sunt prezentate şi rezultatele calculelor legate de coeficienţii
polinomului de interpolare. Deasemenea în dreptul liniei care precizează lungimea de undă standard este
trecută valoarea indicelui de refracţie calculat cu formula de interpolare. În acelaşi mod se vor prelucra
valorile pentru celelalte componente ale ochiului uman, iar datele obţinute sunt prezentate în tabelul 6.4. În
acest tabelul sunt trecute valorile polinomului de interpolare pentru componentele ochiului uman.
4
 Cornee Umoare apoasă Cristalin Vitrosul
A0 1.875559517 E+00 1.763641058 E+00 1.969028660 E+00 1.769441190 E+00
A1 -4.953255421 E-03 -4.201908910 E-03 -1.036648516 E-02 -2.992355168 E-03
A2 3.995359956 E-03 7.729400276 E-03 2.941570931 E-02 -2.500959603 E-03
A3 2.631049873 E-03 1.595496417 E-03 -5.554141225 E-03 5.425751074 E-03
A4 -5.938760834 E-04 -5.232898014 E-04 4.859624152 E-04 -1.143249299 E-03
A5 4.978785507 E-05 5.038088834 E-05 1.043094134 E-05 8.730585366 E-05

Tabelul 6.4. Coeficienţii polinomului de interpolare pentru indicii de refracţie ai componentelor globului
ocular

6.4. Sensibilitatea spectrală a ochiului

În fotometrie, de regulă, se compară efectul unui flux de energie radiantă cu efectul unui flux considerat
drept unitate. Astfel, putem obține, pe acest principiu al comparației, fluxul luminos. Această mărime este
omoloagă cu fluxul de energie radiantă, fiind o măsură a efectului luminos produs de această energie.
Condiționat de modul de a reacționa al ochiului sau al unui receptor oarecare, la radiaţii de diferite lungimi
de undă, se introduce noțiunea de sensibilitate spectrală relativă V.

Figura 6.2. Sensibilitatea spectrală a ochiului uman

Sensibilitatea spectrală relativă a ochiului se stabilește pe cale experimentală în felul următor: se iluminează
suprafețe albe perfect difuzante alăturate; pe una din ele se trimite fluxul de energie radiantă W0 în lumină
monocromatică de 0  555 nm, față de care ochiul uman prezintă maxim de sensibilitate, în regimul de
vedere diurnă (la lumina zilei) şi pe cealaltă suprafață fluxul de energie radiantă W, în lumină
monocromatică de lungime de undă .
Se variază fluxul de energie radiantă W până când ochiul constată că cele două suprafeţe sunt la fel de

luminoase. Sensibilitatea spectrală relativă, V, va fi dată, în acest caz de:𝑉 =

5
Fluxurile radiante, W0 şi W se măsoară cu ajutorul receptorilor fizici integrali (termoelement, fotoelement
etc.) S-a ales radiaţia având  555 nm ca radiaţie etalon, deoarece la această lungime de undă avem, prin
definiţie V1, iar pentru celelalte radiaţii V  1. În felul acesta, s-a putut trasa pentru ochi o curbă medie,
socotită ca etalon de sensibilitate relativă, reprezentând V în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor
vizibile. Pentru fluxuri slabe de energie radiantă, curba de sensibilitate spectrală relativă, V f(), se
deplasează spre lungimi de undă mici. Din punct de vedere al reacţiei ochiului la diferite intensităţi ale
radiaţiilor, se constată că ochiul este mai puţin sensibil la lumină intensă şi mai sensibil la lumină slabă,
însă raportul sensibilităţii ochiului pentru diferitele radiaţii monocromatice rămâne practic acelaşi.
Deosebim astfel: vedere transfotopică la fluxuri luminoase foarte puternice, sau diurnă la fluxuri intense
de energie radiantă, vedere mezoptică la fluxuri mijlocii, vedere torpilare fotoptică scotoptică sau
crepusculară la fluxuri slabe de energie radiantă şi trans-scotoptică la fluxuri foarte slabe de energie
radiantă.
Dacă: ℎ + (1 + 𝑄)𝑧 − 2𝑧𝑅 = 0 (6.7)
Cu: 1 < Q < -1 suprafața este Hiperboloid
1 < Q =-1 suprafața este Paraboloid
-1 < Q < 0 suprafața este Elipsoid cu axa mare după
direcția axei Oz
1 < Q = 0 suprafața este Sferă
1 < Q > 0 suprafața este Elipsoid cu axa mare în planul
X-Y
Exemplificarea ecuaţiei suprafeței asferice se arată în figura
6.3 unde se prezinta o secțiune în planul meridian al
suprafețelor. Având în vedere că deschiderea pupilei
ochiului uman are diametrul de 2 .. 8 mm deci o rază de 1 ..
Figura 6.3. Secţiunea meridiană prin 4 mm şi privind valorile indicate de refracție, figura 6.3 se
suprafeţele asferice
poate considera că
suprafeţele asferice pană la o incidenţă y = 3 mm pot fi asimilate cu suprafața sferică. Deci ipoteza
suprafețelor sferice pentru sistemului optic al globului ocular este corectă în domeniul paraxial de
funcţionare al ochiului uman.
6.5. Aproximarea razelor de curbură ale sistemului optic al globului ocular
Orice model matematic al unui organ atat de complex cum este ochiul uman trebuie să se bazeze pe anumite
ipoteze simplificatoare. O ipoteză simplificatoare fundamentală o reprezintă forma suprafeţelor sistemului
optic al globului ocular. Cu certitudine aceste suprafeţe sunt asferice, lucru care complică mult realizarea
trecerii de raze optice prin sistemul optic al globului ocular. Trebuie vazut dacă sistemul optic al globului
ocular poate fi aproximat de suprafețe sferice şi în felul acesta să se folosească toate relațiile din optica
6
tehnica pentru suprafețe sferice, bine studiate. În cazul general o suprafață asferică este deschisă de ecuația
6.7. unde: z = abscisa în lungul axei optice care este nornală planului tangent la suprafață ℎ = 𝑥 + 𝑦 .
R = raza suprafeţei sferice atașată planului tangent la vârful acesteia, Q = coeficientul suprafeței asferice.
Dacă diametrul pupilei de intrare nu depășește 6 mm modelul matematic al sistemului optic al globului
ocular poate fi folosit şi în domeniul extraparaxial. Cu alte cuvinte dacă sistemul optic al globului ocular
nu are numărul de deschidere mai mic decât valoarea 4.2 sistemul optic al globului ocular este aproximat
foarte bine cu suprafețe sferice.

6.5.1. Relații suplimentare pentru suprafața imagine a ochiului uman.

Deoarece globul ocular se asimilează cu o sferă cu (6.8)
centrul în centrul de rotație al globului ocular, adică   L
la distanța RQ de vârful corneei pe axa optică,   X O  s  N 

având raza 𝑅 , relațiile de calcul ale intersecției   Y   s  M 
 O
N
razei emergente cristalinului trebuiesc completate, 
F    
2 2

în drumuirea vectorială cu setul de relații din G   L    M    N  R glob ocular

dreapta. Cu alte cuvinte raza emergentă 
  G  G 2  F
cristalinului nu intersectează planul perpendicular 
x  L    
pe axa optică din punctul imagine gaussian și y  M   

intersectează sfera cu care se aproximează globul z  N    s 
ocular.

6.5.2. Modelul matematic adoptat pentru ochiul uman

Oricare combinaţie de valori care se poate realiza cu datele statistice prezentate în tabelul 6.1 şi cu valorile
indicilor de refracţie obţinuţi prin aplicarea formulei de interpolare cu datele din tabelul 6.4 poate fi un
model matematic pentru ochiul uman, adică modelul matematic al ochiului unui pacient. Eficient este ca
să se adopte un model matematic care să se regasească în literatura de specialitate pentru a se putea efectua
comparaţii cu datele concrete obţinute prin calcul. În acest curs se adoptă modelul matematic cunoscut sub
denumirea Lotmar (1971).
În figura care urmează (figura 6.4) sunt prezentate datele constructive și caracteristicile paraxiale ale
ochiului adoptat.
Semnificația notațiilor RQ și Rgo (din anatomia oculară) este următoarea:
 RQ reprezintă distanța de la raza anterioară a corneei până la centrul de rotație al globului ocular.
 Rgo reprezintă raza sferei pe care se află celulele fotosensibile.

7
Se mai precizează ca foveea se află in secțiunea orizontală a globului ocular la distanta obținută prin
intersecția axei optice cu axa de vedere (aproximativ 5o) . Axa de vedere fiind axa care trece prin punctele
nodale.

Figura 6.4. Modelul matematic al sistemului optic al globului ocular adoptat, emetrop paraxial (Lotmar).

6.7. Variaţia diametrului irisului ochiului uman cu iluminarea câmpului obiect.

Diametrul irisul ochiului variază în funcție de distribuția iluminării câmpului obiect pentru a
obţine iluminarea optimă a retinei. Variația diametrului irisului funcție de iluminare este descrisă prin două
ecuații.
Prima, propusă de Spencer (1944):

𝐷 = 4.9 − 3.00 tanh{0.400[log (𝐿) + 1]}. (6.9)

A doua propusă de Groot şi Gebhard (1952):

log (𝐷) = 0.8558 − 4.01 ∙ 10 [log (𝐿) + 8.6] . (6.10)

În aceste formule D este diametrul irisului iar L este iluminarea [𝑐𝑑/𝑚 ].

Pentru exemplificarea calculului diametrului irisului ochiului uman, se alege prima formulă.
Din standardele iluminării optime (STAS 6221-1989 iluminatul natural al încăperilor) se alege
luminanța optimă pentru lumina artificială L = 334 𝑐𝑑/𝑚 şi rezultă diametrul pupilei de intrare
D = 2.2378372 mm.

8
 6.8. Îmbătrânirea ochiuliui uman

Îmbătrânirea are drept consecință slăbirea mușchilor ciliari, pierderea plasticității masei cristalinului,
creșterea volumului cristalinului, scleroza cristalinului şi în felul acesta parametrii cristalinului ochiului
uman sunt supuşi unor condiţionări. Astfel, în tabelul 6.5, sunt prezentate formulele care construiesc aceste
condiţionări adică valorile maxime pe care componentele ochiului emetrop, neacomodat, le pot lua funcţie
de vârstă. Deoarece îmbătrânirea face ca amplitudinea de acomodarea maximă Amax care poate s-o
realizeze ochiul uman scade cu vârsta, deci abscisa obiect minimă, smin pentru care imaginea se formează
pe retină crește. Statistic acest lucru este prezentat în tabelul 6.5.
Vârsta 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70
A max dpr  14 12 10 8.5 7.5 6 4.5 4 2.5 1.75 1.5 1 0.25

Tabelul 6.5. Datele statistice de modificare a acomodării maxime cu vârsta

Pentru ca datele din tabelul 6.5 să fie folosit în teorie el trebuie să capete o forma analitică. Se propune un
polinom de interpolare de un grad corespunzător unei erori minime, dar în acelaşi timp cu o formulă relative
simplă, prezentat în tabelul 6.6.

1. Raza anterioară a cristalinului 13.949 – 0.0759*vârsta

2. Raza posterioară a cristalinului -6.436 + 0.0106*vârsta
3. Camera anterioară cristalinului 4.274 - 0.0215*vârsta
4. Grosimea cristalinului 3.088 + 0.0194*vârsta

Tabelul 6.6. Relaţiile care limitează valorile de modificare ale cristalinului cu vârsta pentru ochiul
neacomodat

Polinomul de interpolare pentru acomodarea maximă Amax are, după cum se vede în figura 6.6, gradul 2,
şi forma analitică dată de ecuația 6.11.
𝐴 (𝑣) = 17.98776238 − 0.44008491508 ∗ 𝑣 + 0.0027022977025 ∗ 𝑣 (6.11)

Figura 6.5. Determinarea polinomului de interpolare pentru modificarea acomodării maxime cu vârsta

9
 6.9. Acomodarea ochiului uman
Când se priveşte un obiect, ochiul se roteşte în orbită până când imaginea obiectului se formează pe fovee.
Actul acesta se numeşte fixare. Câmpul unghiular al vederii directe este  30 o . Actul prin care ochiul îşi
modifică caracteristicile astfel încât imaginea să se formeze clar pe retină se numeşte acomodare. Aceasta
poate fi externă, prin modificarea razelor de curbură și a poziției cristalinului şi internă prin variaţia
indicelui de refracţie al cristalinului.
Punctul cel mai apropiat care poate fi perceput clar se numește punctum proximum 𝑃 . Acesta este situat
la distanţa 𝐷 = 250𝑚𝑚de ochiul normal (emetrop). Pentru copii, 𝐷 = (150 . . 200)𝑚𝑚. Pentru miopi
𝐷 ≤ 250𝑚𝑚, iar pentru hipermetrop 𝐷 ≥ 250𝑚𝑚.
Când ochiul îmbătrânește, punctul 𝑃 se depărtează de ochi. Acest defect se numeşte presbitism.
Punctul cel mai depărtat care poate fi văzut clar de ochiul normal se numește punctum remotum 𝑃 . Pentru
ochiul emetrop distanţa până la acest punct este D r   . Amplitudinea de acomodare este diferenţa
proximităților, exprimată în dioptrii, pentru cele două puncte 𝑃 şi 𝑃 , adică :

𝐴=𝜉 −𝜉 = − . (6.12)

Pentru ochiul normal se poate scrie 𝐴 = .

− ∞ = 4 𝑑𝑝𝑟. (6.13)

6.10. Modificările ochiului în timpul acomodării

În timpul acomodării se pro-duc următoarele modificări ale ochiului uman:

 Pupila se contractă.
 Marginea pupilei se deplasează în faţă.
 Suprafaţa anterioară a cristalinului avansează.
 Suprafaţa posterioară a cristalinului reculează.
 Raza suprafeţei anterioare a cristalinului scade.
 Raza suprafeţei posterioare a cristalinului, în modul, scade.
 Cristalinul se deplasează puţin în jos.
:  Punctul nodal imagine se depărtează de retină.
Figura 6.6. Mecanismul
de acomodare pentru sistemul  Centrul pupilei de intrare se deplasează spre nas.
optic al globului ocular.  Globul ocular se alungeşte puţin.

Modificările menționate se efectuiază sub acțiunea mușcilor ciliari. Mușchiul lui Rouget acționează în
vederea de aproape şi mușchiul antagonist al lui Brucke în vederea departe. O imagine sugestivă este
prezentată în figura 6.6.
10
 6.11. Simularea matematică pentru acomodarea ochiului uman
Modelul matematic al acomodării apelează la datele statistice ale modificării parametrilor cristalinului
ochiului uman prezentate în tabelul 6.5 și 6.7, sunt extrase din lucrarea [3]. Modelul matematic al
acomodării se bazează pe unele ipoteze simplificatoare şi anume: raza anterioara, raza posterioară, camera
anterioară şi grosimea cristalinului se modifică după o lege liniară iar variaţia indicelui de refracţie după o
funcţie de gradul 2.
Ochiul neacomodat Ochiul acomodat

r3 10.2 5.33
r4 -6 -5.33
d3 3.05 2.75 Tabelul 6.7.
Datele statisdtice care indică modificarea
d4 4 4.35 componentelo cristalinului ochiului uman
n4 1.4085 1.426

Pentru determinarea formulelor de modificare liniară se porneşte de la ecuaţia canonică a dreptei. În această
formulă semnificaţia variabilei x reprezintă mărimea amplitudini acomodării iar variabila y semnifică
parametrul modificabil al cristalinului.
Deoarece pentru ochiul neacomodat valoarea acomodarii este zero ecuaţia capătă forma particulată:
= adică 𝑦 = 𝑥+𝑦 (6.14)

În aceste condiţii:
 Raza anterioară a cristalinului scade după o lege liniară, cu pantă mare, plecând de la valoarea 10.2 mm
pentru ochiul neacomodat (adică pentru acomodarea A = 0 dpt) şi ajunge la valoarea 5.33 mm (pentru
acomodarea A = 14 dpt).
 Raza posterioară a cristalinului scade, în modul, după o lege liniară, cu pantă mică, plecând de la valoarea
-6 mm pentru ochiul neacomodat (adică pentru acomodarea A = 0 dpt) şi ajunge la valoarea -5.33 mm
(pentru acomodarea A = 14 dpt).
 Camera anterioară a cristalinului scade după o lege liniară, cu pantă mică, plecând de la valoarea 3.05
mm pentru ochiul neacomodat (adică pentru acomodarea A = 0 dpt) şi ajunge la valoarea 2.75 mm
(pentru acomodarea A = 14 dpt).
 Grosimea a cristalinului scade după o lege liniară, cu pantă mică, plecând de la valoarea 4 mm pentru
ochiul neacomodat (adică pentru acomodarea A = 0 dpt) şi ajunge la valoarea 4.35 mm (pentru
acomodarea A = 14 dpt).
 Indicele de refractie al cristalinului se modifică după valorile unui polinom de interpolare de gradul 2
plecând de la valoarea 1.4007 pentru ochiul neacomodat şi ajunge la valoarea 1.441912 (pentru
amplitudinea de acomodare A = 14 dpt).

11
Cunoscând valorile inițiale și finale ale razei anterioare, a razei posterioare, a camerei anterioare și
grosimea cristalinului, în ipoteza legii liniare, se pot construi ecuațiile care permit calculul acestor
parametrii al orice vârstă prin intermediul amplitudinii de acomodare. Cu aceste ecuații calculăm valorile
care se trec în primele șase coloane din tabelul 6.8. Mai rămâne să determinăm ecuația de calcul pentru
indicelui de refracție al cristalinului. Pentru acest lucru trebuie să apelăm la o rutină matematică de
optimizare. După ce rutina ne furnizează cei trei coeficienți ai ecuației de gradul doi se pot calcula și valorile
indicilor de refracție care vor completa coloana 𝑛 și se va trece și distanța de la retină la imagine:
𝛿 = 𝑅𝑄 + 𝑅 − (∑ 𝑑 + 𝑠 ) 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑠 este conjugata abscise obiect s, obținută cu o drumuire paraxială
directă. Cu datele de până acum, pentru fiecare linie, cu valorile de pe coloane calculăm diferența R-I și
tabelul este complet. Privind acest tabel se observă că pentru amplitudinea de acomodare A = 8 până la A
= 14, ochiul uman mai face un efort de alungire a globului ocular. Acest efort poate fi înlăturat cu o lentilă
corectoare.

A s r3 r4 d3 d4 n4 Dist. R-I
1 0  10.2 -6 3.05 4 1.42007 0
2 1 -1000 9.852143 -5.952143 3.025 4.025 1.424389 0
3 2 -500 9.504286 -5.904286 3 4.05 1.428115 0
4 3 -333.33333 9.156429 -5.856429 2.975 4.075 1.431445 0
5 4 -250 8.808571 -5.808571 2.95 4.1 1.434378 0
6 5 -200 8.460714 -5.760714 2.925 4.125 1.436915 0
7 6 -166.66666 8.112857 -5.712857 2.9 4.15 1.439056 0
8 7 -142.85714 7.765000 -5.665 2.875 4.175 1.4408 0
9 8 -125 7.717143 -5.617143 2.85 4.2 1.442148 0.12217
10 9 -111.11111 7.069286 -5.569286 2.825 4.225 1.443099 0.15612
11 10 -100 6.721429 -5.521429 2.8 4.25 1.443655 0.19289
12 11 -90.909091 6.373571 -5.473571 2.775 4.275 1.443813 0.23169
13 12 -83.333333 6.025714 -5.425714 2.75 4.3 1.443576 0.27142
14 13 -76.923077 5.077857 -5.377857 2.725 4.325 1.442942 0.31058
15 14 -71.428571 5.329999 -5.329999 2.700 4.350 1.441912 0.34918

Tabelul 6.8. Tabelul datelor care conduc la construcţia polinomului de interpolare n4(vârsta) pentru
acomodare

12
 Pentru calculul lentilei corectoare
trebuie să cunoaștem indicele de
refracție al materialului din care
va fi construită aceasta.
Lentila corectoare poate fi lentilă
aeriană sau lentilă de contact.

Figura 6.8. Determinarea coeficienţilor polinomului de

interpolare pentru indicele de refracţie al cristalinului

Tabelul 6.9
Relaţiile care limitează valorile de modificare ale cristalinului pentru o anumită amplitudine de acomodare cu
vârsta
1. Raza anterioară a cristalinului 10.2 -0.34785714286 A
2. Raza posterioară a cristalinului -6.0 +0.047857142857 A
3. Camera anterioară 3.05-0.025 A
4. Grosimea cristalinului 4.0+0.025 A
5. Indicele de refracţie al cristalinului 1.42017526+0.00434569266 A-0.00019962039431 A2

Tabelul 6.10
Datele legate de indicii de refractie pentru materialele din care poate fi construita lentila de contact
inf nod nuc νD
Material λ=468.1327nm λ=589.293nm λ=656.272 nm λ=587.2937 nm

Methyl methacrylate (acrylic) 1.498 1.492 1.489 57.2

Polystzrene (styrene) 1.604 1.590 1.585 30.8
Polycarbonate 1.598 1.584 1.578 30.1
Methyl methacrylate styrene copolymer (NAS) 1.574 1.563 1.558 33.5

Tabelul 6.11
Coeficienţi polinomului de interpolare a indicelui de refracţie pentru materialele din care poate fi
construită lentila de contact.
Acrylic Styrene Polycarbonate NAS
A0 2.140594447 E+00 2.478784814 E+00 2.478784814 E+00 2.336530379 E+00
A1 1.990747314 E-02 7.903042685 E-03 7.9030042685 E-03 1.536393206 E-02
A2 6.786849040 E-02 2.184036620 E-03 2.1840366200 E-03 6.510868159 E-02
A3 1.777614496 E-02 8.038616030 E-03 8.0386160300 E-03 1.396479373 E-02
A4 1.899689767 E-03 1.127771397 E-03 1.1277713970 E-03 1.9054435963 E-03
A5 1.470043593 E-05 8.786617200 E-05 8.7866172000 E-05 7.881178390 E-05

13
 6.12. Anomaliile ochiului uman.
6.12.1. Ochiul emetrop
Emetropizarea (focalizarea) reprezintă plasarea pe retină a imaginii care vine de la infinit fără ca ochiul să
facă efort de acomodare. Ochiul emetrop este ochiul la care partea optică (cornee-cristalin) se află în
armonie perfectă cu partea biologică a ochiului (globul ocular care susține retina). Acest lucru se întâmplă
dacă lungimea ochiului L ochi  RQ  R glob ocular
este egală  d i  s F  , adică distanţa de la vârful corneei

până al focarul imagine. Diferenţa dintre cele două lungimi ne indică anomalia ochiului, în spațiul imagine,
𝛿=𝐿 ℎ − ∑ 𝑑 + 𝑠 ′ ′ . Pentru a determina anomalia ochiului în spațiul obiect se va apela la relația lui
′
Newton în care 𝑧 = 𝛿 şi deci se pate calcula abscisa obiect 𝑧 = ℎ ℎ
. Dacă diferenţa  este nulă,

abscisa obiect este infinită şi modelul este emetrop. Exemplificare pentru acest caz este prezentată în figura
6.9.

Figura 6.9. Formarea imaginii pe retina ochiului emetrop

6.12.2. Ochiul miop

Miopia este defecţiunea de vedere care se datoreşte faptului că focarul imagine este situate înaintea retinei.
Altfel spus ochiul este prea lung sau prea puternic. În acest caz diferenţa  are valoare pozitiva, rezultand
abscisa obiect z cu valoare negativă. Exemplificare pentru acest caz este prezentată în figura 6.10.

Figura 6.10. Formarea imaginii pe retina ochiului miop

14
 6.12.3. Ochiul hipermetrop
Hipermetropia este defecţiunea de vedere care se datoreşte faptului că focarul imagine este situate dincolo
de retină. Altfel spus ochiul este prea scurt sau prea puţin puternic. În acest caz diferenţa  are valoare
negativă, rezultand abscisa obiect z cu valoare pozitivă. Exemplificare pentru acest caz este prezentată în
figura 6.11.

Figura 6.11. Formarea imaginii pe retina ochiului hipermetrop

6.12.4. Ochiul presbit

Presbitismul este o tulburare de vedere caracterizată prin imposibilitatea de a vedea clar obiecte situate în
apropiere. Altfel spus ochiul este în armonie cu lungimea lui dar din diferite cauze nu poate acomoda.(vezi
figura 6.12).

6.13. Corectarea anomaliei ochiului uman

Figura 6.12. Corectarea anomaliei ochiului uman cu lentilă corectoare aeriană

15
 Figura 6.13. Corectarea anomaliei ochiului uman cu lentilă de contact

Figura 6.14. Corectarea anomaliei ochiului uman prin înlocuirea, chirurgitală, a cristalinului

Corectarea anomaliilor ochiului uman se poate face fie cu lentile aeriene, așa cum este arătat în figura 6.12,
fie cu lentile de contact așa cum este prezentat în figura 6.13. Pentru unele situații grave se impune
înlocuirea, pe cale chirurgical, a cristalinului cu un cristalin artificial. După intervenția chirurgitală de
multe ori este nevoie şi de o corecție suplimentară, așa cum se vede în figura 6.14.

6.14. Proiectarea lentilelor de ochelari

La lentilele de ochelari trebuie avut în vedere faptul că aceasta se cuplează cu un sistem optic biologic care
are proprietatea că se poate rotii în jurul unui punct. Un obiect văzut prin periferia lentilei de ochelari
compensatoare nu se vede după aceeași direcție ca atunci când este văzută cu ochiul liber. Linia de privire
în spațiul obiect trece prin punctual de rotație al globului ocular Q, iar în spațiul imagine printr-un alt punct.
Acest lucru produce o diferență astigmatică. Astigmatismul fasciculelor oblice prin lentila de compensare
compromite netitatea la periferia câmpului de privire. În lucrările [1][2][3] se arată cum se poate calcula
lentila compensatoare, infinit subțire, pentru ca astigmatisnul să fie nul. Ecuația care rezolvă această
problemă poartă numele de ecuația elipsei lui Tscherning prezentată mai jos:

16
 (𝑛 + 2)𝜑 − ′
(𝑛 − 1) + 𝜑(𝑛 + 2) 𝜑 + 𝑛 𝜑 + ′ =0 (6.15)

unde: 1 = puterea primului dioptru al lentilei compensatoare 𝜑 =

𝜑 = puterea lentilei compensatoare

n = indicele de refracţie al sticlei lentilei compensatoare
q = distanţa de la vârful primului dioptru al lentilei compensatoare până la centrul de rotație al
globului ocular (exprimată în metri).
Ecuația există într-un interval care trebuie determinat punând condiția ca discriminantul ecuaţiei să fie nul,

adică: ′
(n − 1) + φ(n + 2) − 4n(n + 2) φ + ′ =0 (6.16)

Această ecuație este de gradul 2 în 𝜑, deoarece materialul lentilei se presupune cunoscut împreună cu datele
anatomice ale globului ocular.
În practică se considera separația dintre lentila corectoare şi cornee de 12 mm (pentru ca genele să nu atingă
lentila) şi distanţa de la vârful primului dioptru al corneei până la centrul de rotație al globului ocular (pentru
modelul Lotmar)13.0 mm. Ordonând această ecuație după puterile lui 𝜑 şi făcând notațiile 6.17 obținem
intervalul de existență al ecuaţiei lui Tscherning, relația 6.18.
Acest interval ne indică dacă valoare cerută pentru lentila corectoare poate fi realizată. După rezolvarea
ecuaţiei elipsei lui Tscherning , cu cele două valori obţinute se pot calcula cele două soluții ale puterii
dioptrului al doilea al lentilei corectoare, considerată infinit subțire, prin legătura dintre puterea lentilei
corectoare şi puterea primului dioptrul al acestuia 𝜙 = 𝜑 − 𝜙 .
𝐴 = (𝑛 + 2) − 4𝑛(𝑛 + 2)
⎧
⎪ ( ) ( )( )
𝐵= ′ (6.17)
⎨
⎪
⎩𝐶 = ′ − 4𝑛(𝑛 + 2) ′

±√
𝜑 , = (6.18)

Pentru calculul razelor lentilei corectoare se pleacă de la relațiile paraxiale ale unui dioptru:
′ ′
𝑓′ = ′ ; 𝑓= ′ ; 𝜑= ′ = (6.19)
′
din care rezultă: 𝑟= . (6.20)

Ținând cont de semnificația indicelor de refracţie ale ultimei formule rezultă razele lentilei cu formulele:
𝑟 = ; 𝑟 = . (6.21)

Exemplificarea acestor calcule este prezentată în figura 6.15. Lentila corectoare a fost proiectată în ipoteza
lentilelor infinit subţiri.

17
După calculul razelor de curbură al lentilei infinit subţiri urmează calculul de trecere la grosimi finite,
prezentate în figura 6.16 folosind relațiile de trecere la grosimi finite.

Figura 6.15. Ecuaţia elipsei lui Tscherning pentru o lentilă aeriană pozitivă

Figura 6.16. Cele două soluții alei ecuaţiei Tsterning după trecerea la grosimi finite

6.15. Proiectarea lentilelor de contact

Lentila de contact este o lentila din masă plastică (materil organic) care se ajustează pe suprafaţa anterioară
a ochiului prin intermediul unui strat de lichid lacrimal.
Lentilele de contact pot fi sclerale (acoperă corneea şi o porţiune a scleroticii) sau corneene (acoperă parţial
numai corneea). Capilaritatea stratului de lichid asigură aderenţa lentilei de cornee şi circulaţia acestuia
dacă grosimea acestuia este corespunzătoare. Pentru acest lucru raza posterioară a lentilei trebuie sa fie mai
mare cu circa 0.2 mm faţă de cornee.

18
 
n  n a  1 
n  n  d 
p

 n rb 
ra  (6.22)
n  np

rb

Lentilele de contact au apărut datorită avantajelor pe care le prezintă faţă de lentilele de ochelari: măresc
câmpul vizual, nu introduc aberaţii geometrice, au masă foarte redusă. Dezavantajul lor major este acela că
se aplică direct pe cornee, ceea ce reprezintă o operţie delicată şi reclamă o conduită de igenă deosebită.
Datorită faptului ca suntem nevoiţi sa fixăm apriorc raza posterioară a lentilei şi grosimea acesteia, în
contextul cunoaşterii materialul lentilei ramâne sa calculăm raza anterioară a acesteia atunci când se impune
puterea. Raza anterioară a lentilei de contact se poate explicita din formula puterii lentilei în cazul general,
în care na=1 şi np= 1.3369 (indicele de refracţie al lichidului lacrimal). La această formula problema dificilă
este aprecierea puterii lentilei de contact corectoare, având în vedere că după dioptrul posterior se poate
afla un mediu cu indice de refracţie diferit de aer. Daca se analizează formula puterii lentilei în cazul general
aceasta conduce la o putere mare deoarece diferenţele dintre indicii de refracţie sunt foarte mici.
O soluţie universală, dacă se cunnosc parametrii constructivi ai ochiului uman, este realizată în doi paşi.
Primul pas presupune calculul caracteristicilor paraxiale al modelului ochiului uman. Interesează, din
aceaste caracteristici abscisa focarului imagine care se introduce într-o drumuire paraxială inversa care
poate fi condusă până la penultimul dioptru al drumuirii (deoarece raza anterioara a lentilei de contact nu
este cunoscută). Totuşi în drumuirea inversa se doreşte ca imaginea obiectului sa fie aruncat la infinit. În
consecinţă dacă se pune condiţia ca abscisa imagine pentru ultimul dioptru sa fie infinită se poate calcula
raza anterioară a lentilei de contact. Formula se aplică pentru ultima coloană din drumuirea paraxială

inversă (semnul minu se datorează necesităţii revenirii din drumuirea inversă): r
n  n  s
n
6.16. Proiectarea lentilei de cea mai bună forma la aberaţia de sfericitate
Criststalinul artificial este o lentilă pentru care nu se cunosc multe informaţii. O proiectare poate fi aceia
legată de o aberaţie care să atingă un minim. De cele mai multe ori se alege lentila de cea mai bună formă
la aberaţia de sfericitate.
O lentilă cu grosimea d = 0 (lentila infinit subţire) se mai numeşte şi lentilă echivalentă. Proiectarea iniţială
porneşte de la o astfel de lentilă apelând la coeficientul aberaţiei de sfericitate din teoria aberaţiilor de
ordinul III a lui Seidel:
𝑄 = 𝐴𝛾 − 2𝐵𝛾 + 𝐶 unde: 𝛾 = (𝜌 + 𝜌 ) cambrura sau curbura medie (6.23)

𝜉= proximitatea obiect 𝜉′ = 𝜉 + 𝜑 proximitatea imagine (6.24)

1
    ' proximitatea medie (6.25)
2

19
𝐴 = 1+ 𝜑 𝐵 =2 1+ 𝜑𝜏 𝐶 = 3+ 𝜑𝜏 + 𝜑 (6.26)

𝜑 = (𝑛 − 1)(𝜌 − 𝜌 ) puterea lentilei infinit subţiri (6.27)

Lentila are aberaţia sferică minimă acolo unde derivata coeficientului aberației de sfericitate, în raport cu
coeficientul de formă  se anulează = 0 adică 𝛾 = .

Dacă se alege materialul lentilei, se alege lungimea de undă a radiaţiei de proiectare, se impune distanţa
focală, abscisa obiect şi diametrul lentilei, caracteristicile tehnologice cerute de realizarea lentilei şi se
apelează la ecuaţia puterii lentilei şi la definirea
𝜑 = (𝑛 − 1)(𝜌 − 𝜌 )
cambrurii se obţine două ecuaţii cu două necunoscute, (6.28)
𝛾 = (𝜌 + 𝜌 )
după cum se vede în relaţia 6.21. Această ecuație
𝜌=𝛾+ ⇒𝑟=
împreună cu ecuația cambrurii formează un sistem de (6.29)
𝜌 =𝛾− ⇒𝑟 =
două ecuații cu două necunoscute din car rezultă
cambrurile și din acestea razele de curbură (relațiile 6.21 și 6.25). O exemplificare a acestor formule este
prezentată în figura 6.17, unde în partea stângă este prezentat tabelul cu rezultatele calculelor, la centru se
prezintă desenul lentilei după trecerea lentilei infinit subţire la grosime finită, iar în partea dreaptă a figurii
este prezentată evoluția aberaţiei de sfericitate funcţie de valoarea cambrurii. Se vede că pentru condiţia
anulării derivatei se obţine un minim. Lentila de cea mai bună formă la aberaţia de sfericitate este o lentilă
scăldată de aer. Dacă lentila de cea mai bună formă este folosită pentru înlocuirea cristalinului atunci
puterea lentilei se calculează cu formula puterii lentilei în cazul general.
Diferenţa care rezultă este semnificativă şi cu referire la modelul ochiului adoptat, are valorile:
Puterea cristalinului în mediul lui este 𝜙 = 21.781266 𝑑𝑝𝑡 iar puterea lentilei care va înlocuii
cristalinul este: 𝜙 = 103.07339𝑑𝑝𝑡.

Figura 6.17. Lentila de cea mai bună formă la aberaţia de sfericitate

După cum se vede diferenţa puterilor este foarte mare şi trebuie, obligatoriu, luată în seamă. Având în
vedere cele arătate, proiectarea reală a cristalinului artificial devine foarte complexă efectuându-se în
20
schema aproximată a ochiului operat plecând eventual de la lentila de cea mai bună formă la aberația de
sfericitate. Această lentilă, de pornire, va trebuii optimizată în punctul foveean la principalele aberații
extra-paraxiale. O problemă apare la materialul din care este facut cristalinul artificial deoarece firmele
constructoare țin secret materialul din care este confecționat cristalinul artificial, iar aproximările nu își au
rostul. Exemplificarea cu lentila de cea mai bună formă are doar un caracter didactic, pentru discuții. O
diferenţă la fel de importantă există şi la puterea corneei care cu formula puterii lentilei scăldate în aer are
valoarea 𝜙 = 42.3641007𝑑𝑝𝑟, iar puterea corneei calculată cu formula puterii lentilei în cazul
general are valoarea 𝜙 = −8.550244𝑑𝑝𝑟. Se observă că dacă după desen corneea pare o lentilă
negativă, adică mai subţire la mijloc decât la margine, în realitate ea este pozitivă cu o putere mare (70.666
% din puterea ochiului uman, care este pentru modelul adoptat este 𝜙 ℎ = 59.949667𝑑𝑝𝑡).

6.17. Proiectarea cristalinului artificial

Cristalinul ochiului uman trebuie să fie înlocuit atunci când devine nefuncțional, de exemplu când este
afectat de cataractă. Având în vedere modul de amplasare al acestuia, cristalinul artificial are diametrul și
grosimea mult diferite de cristalinul normal. Astfel o strategie pentru proiectarea cristalinului artificial poate
fi aceia care urmărește pașii:
1. Se calculează caracteristicile paraxiale ale cristalinului ochiului uman în aer și se alege, pentru
debut, o distanță focală pentru lentila cristalinului artificial apropiata de focala cristalinului ochiului
uman în aer.
2. Se citesc valorile pentru indicele de refracție, diametrul, coeficientul tehnologic și focala
cristalinului artificial în aer dupa care se face proiectarea lentilei în focală unitară folosind relațiile
din dioptrica de ordinul III.
3. Se face trecerea la grosimi finite și se calculează pentru datele obținute, abscisa 𝑧 .
4. Se modifică focala cristalinului artificial, după o procedură care micșoreză abscisa 𝑧 .
5. Se repetă punctele 2..5 până când valoarea 𝛿𝑧 în modul să fie mai mică decât o valoare 𝜀 impusă.

Figura 6.18. Calculele aferente modelului ochiului uman Lotmar care nu are partea optică în
armonie cu globul ocular, adică RQ =13.5 și Rgo =-11.5
21
Figura 6.19. Ochiul uman, model Lotmar, având Figura 6.20. Ochiul uman model Lotmar având
caracteristicile globului ocular RQ= 13.5 și caracteristicile globului ocular RQ=13.5 și Rgo
Rgo=-11.5 = -11.5, corectat cu lentila aeriană

Figura 6.21. Ochiul uman, model Lotmar având Figura 6.22. Ochiul uman, model Lotmar având
caracteristicile globului ocular RQ=13.5 și Rgo caracteristicile globului ocular RQ=13.5 și Rgo
=-11.5, corectat cu lentilă de contact =-11.5, corectat cu cristalin artificial

22
Pentru exemplificarea formulelor prezentate până acum se va apela la ochiul uman Lotmar cu modificări
legate de anatomia globului ocular: RQ = 13.5 respectiv Rgo= -11.5. Acest model de ochi uman are
calculele legate de această anomalie prezentate în figura 6.19.
Corectarea acestei anomaliei cu lentilă aeriană este prezentată în figura 6.20, iar în figura 6.21 este
prezentata corectarea anomaliei cu lentilă de contact. În figura 6.22 se prezintă corectarea prin cristalin
artificial, având ca materialul pentru lentila cristalinului artificial acrilic hidrofob cu valoarea indicilelui
de refract n = 1.47.
Observsație: la calculul lentilei aeriene rezultatele țin cont de corecția care se face după trecerea la grosimi
finite, pentru conservarea puterii lentilei infinit subțiri.

Bibliografie:

1. Băcescu D. Aparate Optice. Îndrumar de proiectare. Editura MEDRO, București 2005.

2. Băcescu D. Aparate Optice. Probleme rezolvate in domeniul ideal, paraxial și real. Editura
Universitară, București 2021.
3. Dumitrescu N. Bazele opticii fiziologice. București 2001.

23