Doina si Balada

Doina: Doina este o creație lirică, vocală sau instrumentală,

specifică poporului român, în care autorul necunoscut își exprimă
în mod direct sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de
revoltă, tristețe, iubire, ură împotriva asupritorilor, regret etc. Tot
doină este numită și o specie a literaturii populare, aparținând
genului liric, în care autorul își exprimă sentimentele și convingerile
față de unele probleme ale vieții, față de timp și natură și față de
sine însuși.
Doinele clasice sunt predominant vocale și monofonice și au o
interpretare care variază în funcție de regiune. Doinele vocale
conțin interjecții (măi, hei, dui-dui, iuhu), conține de asemenea și
suspinuri, plansete, sunete de jale, etc.[3] Doinele instrumentale
sunt interpretate de obicei la instrumente precum flautul, dar se
poate interpreta chiar și la frunze. Doina populara este un cântec
non-ceremonial și este cântat de obicei în solitudine, având un
important impact psihic asupra unei persoane, "Pentru a-i alina
sufletul" (de stâmpărare). Grigore Leșe crede că deși învățații
descriu în detaliu aspectele tehnice ale doinei, ei nu reușesc să
înțeleagă aspectele psihice ale acesteia. Doinele sunt creații lirice
și temele regăsite in versurile acestora sunt: Melancolia, dorul,
iubirea, iubirea pentru natura, rugăciunea la Dumnezeu pentru
alinarea durerii, etc.

În funcție de sentimentele exprimate, doinele pot fi:

de dor de
jale de
dragoste
de înstrăinare
haiducești
păstorești
de cătănie
Balada:Balada este o specie a genului epic înfățișându-se ca un
amplu poem narativ, fără a exclude și unele accente lirice, unde, în
general, se proiectează un eveniment eroic, având protagoniști, fie
din timpuri istorice, fie din vremuri legendare, mitice, sau
fantastice, fie din realitatea imediată, personaje prezentate mai ales
în antiteză.
În literatura română, specia este bogat reprezentată atât în sfera
oralității – Pe-o Gură de Rai / Miorița (cu peste 1600 de variante;
cele din Crișana – Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-și trei
păcurărași etc. – au conservat elementele de ceremonial / ritual
eroic-funerar ce de-aproape șase milenii se datează în spațiul
Daciei / Dacoromâniei – arheologic și cu C14 –, încă din orizontul
cultural / civilizatoriu al anului 3400 î. Hr. – cf. Ion Pachia
Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Timișoara, Editura Aethicus,
2001, p. 222), Meșterul Manole (conservând mitul fundamental
pelasgo-thraco-dacic, sau dacoromânesc, al jertfei zidirii, atestat
arheologic în Dacia / Dacoromânia, de-aproape șapte milenii, mai
exact, din orizontul anului 4950 î. Hr.), Soarele și Luna, Toma
Alimoș , Corbea, Iancu Jianu, Radu Calomfirescu, Pintea Viteazul,
Constantin Brâncoveanu, Ghiță Cătănuță etc. –, cât și în sfera cultă
– Andrii Popa de Vasile Alecsandri, Nunta Zamfirei de George
Coșbuc, Pintea de Șt O. Iosif, Rică de Miron Radu Paraschivescu,
Balada trupului care s-a frânt pe roată de Radu Gyr, Mistrețul cu
colți de argint de Ștefan Augustin Doinaș, Moartea căprioarei de
Nicolae Labiș, Balada neîncolțită de Nichita Stănescu, Jiana de Ion
Pachia Tatomirescu, Balada lui Ion de Octavian Blaga etc.