Iapa lui Vodă

„Iapa lui Vodă” este prima dintr-o colecție de nouă povestiri semnate de Mihail
Sadoveanu și publicate în volumul intitulat „Hanu Ancuței” în 1928. Astfel, „Iapa lui Vodă” este
o povestire în ramă ce deschide volumul lui Sadoveanu.

Această povestire începe prin a introduce cititorul în contextul acțiunii narate. Astfel, ne
familiarizăm încă din incipit cu spațiul și timpul acțiunii, precum și cu personajele
operei. Acțiunea este plasată într-un timp și spațiu mitice, caracterizate de belșug și toamne
roditoare. Așadar, într-o „depărtată vreme”, s-au adunat la Hanu Ancuței toți oamenii ce veneau
din „Țara de jos”, a căror destinație era „Țara de sus” (Moldova). Hanul era situat pe malul
Moldovei, la o răscruce de drumuri. Acest han este asemănat cu o cetate, astfel încât era bine
protejat de tâlhari. De asemenea, el este umanizat și personificat, reacționând, asemenea unui
om, la miezul nopții, „când dă târcoale Satana”. Aici veneau călători pentru a se odihni și a
poposi peste noapte. De asemenea, le făcea plăcere să se așeze la masă în jurul focului,
povestindu-și aventurile unul altuia. Astfel, „Hanu Ancuței” a devenit un adevărat simbol al
socializării spontane dintre călătorii cu poftă de comunicare.

În acest cadru apare Ioniță comisul, un răzăeș de la Drăgănești aflat între două vârste.
Acesta venise călare pe un cal pricăjit, de care era, însă, deosebit de mândru, motivând că se
trage dintr-o iapă la care s-a uitat cu uimire chiar și Vodă Mihalache Sturza. Ioniță începe,
așadar, să istorisească povestea, cu acordul celor prezenți la han.

Astfel, povestea comisului începe în vremuri trecute, pe când la Hanu Ancuței era
hangiță mama celei de atunci. Venise cu iapa menționată mai devreme, de care era nespus de
mândru, și se bucura de compania unor tovarăși de pahar. Deodată, Ioniță zărește un boier
îndreptându-se spre ei. Sociabili și politicoși, oamenii îl invită la masă și îi fac cinste cu vin.
Ioniță discută cu boierul și aduce vorba despre un vecin care îi furase o bucată de pământ. Cu
dârzenie, comisul explică intențiile sale, de a-i aduce la cunoștință lui Vodă despre cele
întâmplate, iar dacă Vodă nu avea să dea importanță problemei, putea „să-i pupe iapa nu departe
de coadă”.

A doua zi, Ioniță părăsește hanul și se îndreaptă spre curtea voievodului. Unul dintre
oamenii de la curte a apărut numaidecât în calea lui, întrebându-l despre scopul vizitei sale.
Ioniță i-a povestit cele petrecute, iar soldatul i-a permis să intre în camera voievodului.
Îmbărbătându-se, întrucât era emoționat, comisul intră și îngenunchează în fața domnitorului.
Când acesta îi poruncește să se ridice, comisul recunoaște numaidecât vocea, și apoi fața celui pe
care îl credea a fi boierul de la han. Stânjenit, Ioniță îi arată acestuia toate actele și dovezile pe
care le avea. Corect din fire, domnitorul îi recunoaște drepturile și îl trimite pe unul din oamenii
de la curte la locul faptei, pentru a clarifica situația.

Înainte de plecare, domnitorul decide, totuși, să îl ia deoparte pe comis și să îl întrebe ce

s-ar fi întâmplat dacă nu i s-ar fi făcut dreptate. Observând că așa-zisul boier avea simțul
umorului, Ioniță răspunde: „Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum”. Amuzat,
domnitorul îl bate pe umăr, amintindu-și cu plăcere de vinul roșu băut la han în compania lui.

Așadar, aceasta era cauza pentru care Ioniță era mândru de calul său: pentru că era
demnul urmaș al iepei lui Vodă. Astfel se încheie prima istorisire dintr-un șir de nouă povestiri
cuprinse în volumul „Hanu Ancuței”.