CAPITOLUL III

DEZINFECŢIA

După cum am precizat în primul capitol (în cel al Precauţiunilor

Universale), procedurile de curăţenie, decontaminare, dezinfecţie şi
sterilizare reprezintă etape extrem de importante şi de bine puse la punct, în
scopul prevenirii şi controlului infecţiilor în asistenţa de medicină dentară.
Astfel, dezinfecţia reprezintă procesul, prin care sunt distruse
cele mai multe sau chiar toate microorganismele patogene (în proporţie de
99,99%), cu excepţia sporilor bacterieni de pe obiectele din mediul inert.
Dezinfecţia se aplică în majoritatea cazurilor, în care curăţenia nu
elimină în totalitate riscurile de răspândire a infecţiei, iar sterilizarea nu este
absolut necesară.
Totuşi, în orice activitate de dezinfecţie este necesar să se aplice
toate măsurile de protecţie a muncii, pentru a fi prevenite accidentele şi
intoxicaţiile.
Dezinfecţia în toate unităţile sanitare (deci şi în cabinetele de
medicină dentară) se poate realiza, atât prin mijloace fizice, cum ar fi:
căldura uscată (flambarea, incinerarea), căldura umedă (pasteurizarea,
fierberea) sau cu ajutorul razelor ultraviolete şi, de asemenea, prin mijloace
chimice, folosindu-se anumite substanţe chimice ca dezinfectante.
Dezinfecţia prin mijloace chimice se realizează utilizând dezinfectanţi
chimici, care au în compoziţie substanţe chimice din următoarele clase:
- fenol şi derivaţi fenolici;
- halogeni (compuşi sau soluţii, care eliberează clor, brom, iod, etc.)
- compuşi (săruri) cuaternari de amoniu;
- compuşi biguanidici, cu referire la clorhexidină;
- hexaclorofenul;
- triclosanul;
- alcoolii;
- aldehidele;
- peroxizii, cu referire la peroxidul de hidrogen, şi mai ales la acidul
peracetic (peroxidul acidului acetic), precum şi a compuşilor înrudiţi;
- cloroxilenol
Dezinfecţia face obiectul anexei nr.1 din “Ordinul Ministerului
Sănătăţii şi Familiei Nr. 185/2003” pentru “Aprobarea Normelor
Tehnice, Privind Curăţenia, Dezinfecţia, Efectuarea Sterilizării şi

96
Păstrarea Sterilităţii Obiectelor şi a Materialelor Sanitare în Unităţile
Sanitare de Stat şi Private”.
Dezinfecţia prin mijloace fizice se realizează pprin mai multe metode:
- cu ajutorul căldurii uscate:
a) prin flambarea instrumentelor în laboratoare;
b) prin incinerare pentru obiectele contaminate.
- cu ajutorul căldurii umede:
a) prin pasteurizarea, pentru lichide la temperaturi cuprinse între 55 şi
95oC
b) prin dezinfecţie, prin spălare la temperaturi cuprinse între 60 şi
95oC, la care se adaugă şi acţiunea detergenţilor. Se foloseşte
pentru lenjerie, veselă, sticlărie, etc.
c) prin fiebere în apă, la o temperatură de 100oC;
- cu ajutorul razelor ultraviolete. Această metodă este utilizată
pentru suprafeţele netede, pentru aerul din boxe, pentru sălile de operaţie,
precum şi pentru alte spaţii închise.
Dezinfecţia prin mijloace chimice se realizează prin utilizarea unor
substanţe chimice dezinfectante.Trebuie precizat faptul că, un produs
etichetat ca fiind detergent-dezinfectant nu este similar cu un produs
etichetat ca dezinfectant.
Clasificarea dezinfecţiei (adaptată după CDC) se bazează pe tipul de
microorganisme patogene distruse şi are în vedere timpul de contact necesar
substanţelor dezinfectante, pentru a distruge microorganismele. Dezinfecţia
de nivel înalt se clasifica pe patru nivele:
- sterilizare chimică sau sterilizare la rece (este acceptată destul de
rar), realizează distrugerea tuturor microorganismelor, precum şi a unui
număr foarte mare de spori bacterieni.Timpul de contact cu substanţa
chimică cu caracter dezinfectant este de câteva ore. Substanţele chimice cu
caracter dezinfectant utilizate sunt: aldehidele (glutaraldehida şi tot mai rar
formaldehida), oxidul de etilenă (foarte dificil de utilizat, datorită atât
costurilor extrem de ridicate, cât şi pericolului de intoxicaţie foarte crescut),
peroxidul de hidrogen stabilizat, precum şi acidul peracetic (de exemplu, pe
piaţa românească există un produs pe bază de acid peracetic, numit Pera-
Safe, Antec International, care recomandă sterilizarea chimică sau la rece, în
doar 10 minute);
- dezinfecţia de nivel înalt, realizează distrugerea tuturor
microorganismelor, cu excepţia a unui număr mare de spori bacterieni.
Timpul de contact cu substanţa dezinfectantă trebuie să fie de cel puţin 20 de
minute. Substantele utilizate sunt: glutaraldehida, peroxidul de hidrogen
stabilizat, acidul peracetic, hipocloritul de sodiu, etc.;

97
 - dezinfecţia de nivel mediu, realizează distrugerea Mycobacterium
tuberculosis , a bacteriilor în formă vegetativă, a celor mai multe virusuri şi
fungi, dar nu şi a sporilor bacterieni. Timpul de contact cu substanţele
chimice cu caracter dezinfectant este de 10 minute. Substanţele chimice
dezinfectante, care pot realiza o dezinfecţie de nivel mediu sunt; fenolii,
iodoforii, alcoolii, compuşii pe bază de iod, etc.
- dezinfecţia de nivel scăzut, realizează distrugerea celor mai multe
bacterii în formă vegetativă, a unor virusuri, precum şi a unor fungi, dar nu
realizează distrugerea unor microorganisme rezistente, cum ar fi
Mycobacterium tuberculosis sau sporii bacterieni. Timpul de contact cu
substanţele dezinfectante este de minimum 10 minute. Substanţele chimice
cu caracter dezinfectant utilizate pentru o dezinfecţie de nivel scăzut sunt
cele care conţin, fenoli, iodofori, săruri cuaternare de amoniu (QAC),
precum şi agenţi de spumare. Alte substanţe dezinfectante utilizate sunt:
alcoolii şi compuşii halogenaţi din grupul hipocloriţilor (cel mai des se
insistă asupra hipocloritului de sodiu, dar şi asupra hipocloritului de potasiu-
mult mai rar).

CLASE DE SUBSTANŢE CHIMICE (DEZINFECTANTE)

UTILIZATE PENTRU DEZINFECŢIA CHIMICĂ

Puţini ştiu despre Girolamo Fracastoro, un reputat medic italian care a

trăit la începutul secolului al XVI-lea şi a studiat bolile contagioase, că este
primul om de ştiinţă, care a sugerat că infecţia poate fi produsă prin trecerea
de la o persoană la alta “a unor corpuri minuscule, capabile de
automultiplicare”. Acest lucru a fost confirmat de A. van Leeuwenhock,
descoperitorul microscopului la sfârşitul secolului al XVII-lea. El a fost cel
dintâi, care a descoperit existenţa microorganismelor văzute la microscop şi
a demonstrat inactivarea lor, după tratarea cu oţet.
Clorul şi hipocloritul de sodiu au fost preparate pentru prima dată în
anul 1770 şi au fost utilizate în ţări, precum Anglia şi Franţa după anul 1820,
pentru purificarea apei. Totodată, medicii francezi au găsit favorabilă
utilizarea hipocloritului de sodiu şi în practica chirurgicală.
În anii premergători Revoluţiei de la 1848, la Viena, pe atunci capitală
a Imperiului Austro-Ungar s-a demonstrat că, spălarea mâinilor medicilor
cu hipoclorit de sodiu previne răspândirea unor boli infecţioase. Louis
Pasteur a publicat în anul 1861 rezultatele experienţelor sale şi anume că,

98
unele dintre microorganismele existente intervin şi în producerea
fermentaţiei, în condiţii de hipoxie.
Joseph Lester, chirurg într-un spital din Scoţia, l-a întâlnit pe Louis
Pasteur şi s-a convins că microorganismele din aer pot produce infecţia
plăgilor. Acelaşi J. Lester în anul 1865 a demonstrat că. prin dezinfecţia cu
fenol se reduce semnificativ riscul infecţiilor în timpul actelor chirurgicale.
Mai târziu şi-a dat seama că şi microorganismele prezente pe tegumente şi
haine pot favoriza transmiterea infecţiilor.
În Germania anului 1881 Robert Koch a realizat o serie de teste de
laborator pentru aproximativ 70 de agenţi chimici la diferite concentraţii şi
în diverşi solvenţi şi a studiat capacitatea lor de a distruge sporii de antrax.
Cercetările au continuat între anii 1897-1908, metodele s-au îmbunătăţit,
testele au fost optimizate şi standardizate, iar rezultatele au fost publicate
sub auspiciile diferitelor organizaţii, precum A.O.A.C. International, fosta
A.O.A.C. (Asociaţia de Chimie Analitică).
În secolul XX, odată cu apariţia sulfamidelor şi a antibioticelor s-a
crezut că bolile infecţioase pot fi controlate, dar nu a fost aşa. Rata infecţiilor
intraspitaliceşti a crescut cu peste 34%, acest lucru datorându-se mai multor
factori, cum ar fi:
- imunosupresoarelor, care determină susceptibilitatea crescută a
pacienţilor la infecţii;
- tratamentelor care controlează un anumit microorganism,
permiţând celorlalte microorganisme să prolifereze;
- rezistenţa scăzută a organismului.
Între timp s-a dezvoltat un nou domeniu: epidemiologia, cea care se
ocupă cu prevenirea şi combaterea infecţiilor. Astfel, după anul 1965, în
Statele Unite ale Americii şi în Europa se recomandă un specialist
epidemiolog la 250 de paturi de spital. La mijlocul anului 1970, costurile
pentru tratarea infecţiilor nozocomiale depăşeau un miliard de dolari şi au
continuat să crească vertiginos.
Agenţia pentru Protecţia Mediului din SUA (EPA) şi Centrele pentru
Controlul Infecţiilor au raportat că, în anul 1990, bolile cauzate de virusuri şi
paraziţi erau în creştere. Substanţele dezinfectante au căpătat un nou rol şi
anume: prevenirea deteriorării alimentelor, a produselor farmaceutice şi
cosmetice, a lemnului, a confecţiilor, iar în cazul clădirilor, să nu devină
insalubre.

99
 Terminologie

Agenţii fizici, chimici sau fizico-chimici, care combat (distrug parţial

sau total, neutralizează) microorganismele patogene şi nepatogene poartă
numele de agenţi de dezinfecţie sau dezinfectanţi.
Dezinfectantul este un agent fizic, chimic sau fizico-chimic, care
distruge bacterii, virusuri, fungi, protozoare, dar nu şi spori, acţionează pe
obiectele inerte, dar nu şi pe ţesuturile vii. O substanţă bactericidă,
fungicidă, virulicidă este un dezinfectant, care distruge microorganismele
respective.
Antisepticul este o substanţă chimică, care previne sau inhibă acţiunea
sau dezvoltarea microorganismelor, dar nu le şi distruge. Se aplică local pe
ţesuturile vii (gluconatul de clorhexidină este utilizat la spălarea mâinilor).
Diferenţa dintre o substanţă dezinfectantă şi o substanţă antiseptică
este că, prima distruge toate formele vegetative şi este utilizată numai pe
obiecte (corpuri inerte), iar cea de-a doua este folosită doar pe ţesuturile vii.
Agenţii antimicrobieni se referă la agenţii (substanţele) chimici, fizici
sau fizico-chimici, care combat microorganismele.
Sterilizantul este un agent fizic sau chimic, care distruge orice formă
de microorganism (inclusiv sporii).
Biocidul este un termen general, care descrie un agent chimic, de
obicei cu spectru larg, care inactivează microorganismele. Se folosesc
terminaţii specifice: sufixul “static” (bacteriostatic, fungistatic, sporistatic),
pentru agenţii chimici care inhibă reversibil multiplicarea bacteriană şi
sufixul “cid” (sporicid, virulicid, bactericid), pentru agenţii chimici care
produc oprirea ireversibilă sau inactivarea bacteriilor.
Substanţa sporicidă distruge sporii bacterieni, deci şi orice altă formă
de microorganism cu mai puţină rezistenţă ca sporii.
Conform AOAC International, substanţa sporicidă se pare că nu
distruge sporii în proporţie de 100%, deci nu ar fi la fel de puternică ca
sterilizantul. Conform EPA (Agenţia pentru Protecţia Mediului din SUA),
sterilizantul şi substanţa sporicidă prezintă acţiuni identice şi de multe ori
chiar se confundă.
Substanţele germicide omoară microorganismele, cu precădere
agenţii patogeni numiţi germeni. Poate fi o substanţă cu potenţial
dezinfectant sau antiseptic, nu neapărat sporicid.
Substanţele bactericide, fungicide, virulicide, algicide sunt agenţi
chimici, care distrug bacterii, fungi, virusuri sau alge (pot ucide şi alte
microorganisme, decât cele care le dau numele).

100
 Substanţele bacteriostatice sunt agenţi care inhibă, nu neapărat
omoară microorganismele. În anumite cazuri, aceste substanţe dacă previn
proliferarea microorganismelor pentru o perioadă suficient de lungă sunt la
fel de eficiente, ca şi cum ar distruge microorganismele.
Antibioticul este o substanţă chimică organică, care are capacitatea în
concentraţii mici de a distruge selectiv sau de a inhiba dezvoltarea
microorganismelor, fără a prejudicia celula gazdă. Poate fi administrat şi pe
cale sistemică şi în acelaşi timp poate fi şi un agent chimioterapic
antibacterian.
Agenţii antimicrobieni nu se încadrează neapărat într-o singură
categorie. De exemplu, un agent sterilizant, în anumite condiţii (timp,
temperatură, pH, concentraţie, prezenţa unei materii organice) poate deveni
mai slab şi poate acţiona doar ca agent dezinfectant sau bactericid. Se poate
întâmpla şi invers, de exemplu, în anumite condiţii favorabile, un agent
antibacterian mai slab îşi poate mări spectrul de activitate.
De-a lungul anilor, diferitele tipuri de substanţe dezinfectante,
sterilizante sau antiseptice care au apărut au fost testate prin metode
analitice: testul coeficientului de fenol, testul diluţiei, testul cantităţii de clor
disponibil, teste sporicide, tuberculicide, fungicide, etc.
Factorii care influenţează potenţialul dezinfectant sunt: temperatura,
pH-ul, presiunea osmotică, natura şi numărul microorganismelor, prezenţa
unor substanţe chimice cu care dezinfectantul ar interacţiona, timpul de
contact dintre substanţa dezinfectantă şi agentul patogen.
Organizaţiile de stat care au iniţiat, dezvoltat şi au publicat
procedurile standard de testare sunt: AOAC International în SUA, Societatea
Germană pentru Igienă şi Microbiologie, Institutul de Standardizare din
Marea Britanie şi Asociaţia Normelor Franceze (AFNOR).
Pentru a înţelege mai bine imporanţa acestor agenţi cu potenţial
antimicrobian trebuie precizat că, din anul 1985 până în anul 1987, cantitatea
medie anuală de substanţe dezinfectante vândute în SUA a fost de 537 .103Kg
de produse chimice solide şi de 2,05.109 l. de produse chimice lichide.
Aproximativ 4100 de substanţe chimice cu potenţial dezinfectant au
fost înregistrate conform EPA astfel: 44% dezinfectanţi, 25% agenţi de
spălare şi curăţare, 14% substanţe virulicide, 2% substanţe tuberculicide şi
1% agenţi sterilizanţi. Costul de fabricaţie pentru substanţele biocide, în anul
1989 a fost de aproximativ 850 milioane de dolari, dintre care 60-90
milioane de dolari au fost utilizaţi pentru fabricarea substanţelor
dezinfectante şi a agenţilor de spălare şi curăţare şi aproximativ 35 de
milioane de dolari pentru substanţele antiseptice. Substanţele dezinfectante
sunt utilizate nu numai în practica medicală (medicină dentară, chirurgie,

101
etc) sau pentru uzul casnic, ci au şi scopuri industriale: previn contaminarea
bacteriană a cosmeticelor şi a produselor farmaceutice, previn mucegăirea
vopselurilor, înfundarea puţurilor de petrol, corodarea cazanelor metalice şi
a cisternelor, degradarea lemnului etc.
Săpunurile, apele de gură, loţiunile, unguentele, supozitoarele şi
cremele vaginale, care vin în contact cu tegumentele şi cu mucoasele conţin
substanţe antiseptice.
Aceleaşi substanţe antiseptice sunt extrem de importante, atunci când
mecanismele de apărare ale organismului sunt compromise: după proceduri
invazive (operaţii, arsuri, răni profunde, etc), vârste extreme (copii, bătrâni),
după radioterapie şi după citostatice.
Prezenţa coloranţilor este strâns legată de evoluţia microbiologiei ca
ştiinţă: erau utilizaţi pentru colorarea selectivă a microorganismelor, în
scopul examinării la microscop şi pentru identificarea lor. De asemenea,
coloranţii erau folosiţi şi ca substanţe antiseptice, ei inhibau dezvoltarea
microbiană. Preparatele cu coloranţi erau utilizate pentru combaterea unei
game variate de infecţii: de la infecţiile cu Tinea capitis până la infecţiile cu
Tinea pedia. Astăzi, aceşti coloranţi se folosesc tot mai rar, deoarece pătează
hainele, aşternuturile precum şi tegumentele utilizatorilor.
În ziua de astăzi s-au făcut progrese considerabile, pentru înţelegerea
mecanismelor de acţiune ale acestor substanţe chimice împotriva bacteriilor,
dar mai puţin în ceea ce priveşte acţiunea asupra fungilor, virusurilor şi
protozoarelor.
Substanţele interacţionează cu suprafaţa celulei microbiene, apoi
pătrund în interiorul ei şi acţionează la locul ţintă. Cei mai mulţi agenţi
antimicrobieni acţionează intracelular. Pereţii celulelor microbiene au un rol
semnificativ asupra susceptibilităţii la un anumit antiseptic, dezinfectant sau
sterilizant.
Potenţarea activităţii substanţelor biocide se obţine prin folosirea unor
aditivi.
Pentru studiul mecanismelor de acţiune al acestor substanţe chimice
sunt utilizate diferite tehnici, cum ar fi:
 examinarea lizei componentelor intracelulare;
 examinarea efectelor asupra membranei celulelor;
 examinarea inhibării enzimelor;
 examinarea proceselor de fosforilare oxidativă;
 examinarea microscopică a celulelor expuse acţiunii substanţelor biocide.
Totodată se evaluează şi acţiunea antisepticelor, folosite în combinaţie
cu substanţele dezinfectante. Este studiată porozitatea celulelor microbiene,

102
pentru a se obţine informaţii asupra modului de pătrundere în celule al
antisepticelor sau al substanţelor dezinfectante
Khunkiti şi colab. au folosit diverşi indici pentru studiul mecanismelor
de acţiune al substanţelor biocide, cum ar fi: indicele de viabilitate, indicele
de captare, precum şi microscopia electronică.
Diferitele tipuri de substanţe biocide folosite pentru decontamianrea,
dezinfecţia şi sterilizarea amprentelor vor fi sintetizate în tabelul nr. XXII.

Tabel nr. XXII. Substanţe biocide folosite pentru decontaminarea, dezinfecţia şi

sterilizarea amprentelor şi modelelor ( Burlibaşa M., 1999).

Familia de substanţe chimice Denumirea substanţei chimice

Alcooli Etanol
Izopropanol
Aldehide Glutaraldehidă
Formaldehidă
Anilide Triclorcarban
Biguanide Clorhexidine
Alexine, Biguanide polimerice
Bisfenoli Triclosan
Hexaclorofen
Diamide Propamida
Dibromopropamida
Agenţi care eliberează halogeni Compuşi pe bază de clor şi iod (clorine,
iodofore)
Fenoli halogenaţi Cloroxilenol (PCMX)
Săruri ale metalelor grele Săruri de argint
Săruri de mercur
Peroxizi Peroxid de hidrogen
Ozon
Acid peracetic
Fenoli şi crezoli Fenol
Crezol
Săruri cuaternare de amoniu Cebumida
Vapori gazoşi Oxidul de etilenă
Formaldehidă
Peroxidul de hidrogen

Fiecare tip de microorganism (bacteriile, fungii, virusurile,

protozoarele, etc.) răspunde variat la substanţele biocide, pentru că au
structuri celulare diferite şi mecanisme fiziologice diverse.
Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante, pe care o induc aceste
microorganisme poate fi o proprietate naturală a acestora (deci intrinsecă)

103
sau una dobândită, prin mutaţii sau prin achiziţionarea de plasmide (ADN
extracromozomal) sau transpozoni.
Rezistenţa intrinsecă apare în cazul bacteriilor gram negative, a
sporilor bacterieni, a micobacteriilor şi în unele cazuri la stafilococi.
Rezistenţa dobândită mediată prin plasmide, asociată cu compuşi mercurici
sau cu săruri ale metalelor grele a fost observată recent la un număr mare de
stafilococi.
Deci, rezistenţa intrinsecă este o proprietate naturală, controlată
cromozomal a celulelor bacteriene, care nu mai sunt sensibile la acţiunea
substanţelor biocide.
Este bine de ştiut că, microorganismele în contact cu o suprafaţă
solidă, formează un biofilm organizat de exopolimeri de exopolizaharide.
Aceste biofilme sunt importante pentru coroziunea pe care o produc,
pentru reducerea calităţii apei, pentru faptul că, reprezintă focare ale
contaminării produselor igienice şi colonizează instrumentele medicale,
crescând rata infecţiilor şi totodată determină recurenţa unor infecţii.
Bacteriile din biofilm, în funcţie de condiţiile nutritive îşi modifică
proprietăţile fiziologice: cu cât sunt mai în profunzimea biofilmului, mediul
nutritiv este mai limitat şi astfel scade rata de creştere. Bacteriile cu creştere
lentă sunt insensibile la agenţii microbieni.
Sunt mai multe motive pentru care bacteriile din biofilm sunt mai
puţin sensibile:
 accesul substanţelor biocide este redus;
 biofilmul însuşi reacţionează cu dezinfectantul;
 variaţiile de mediu;
 producerea unor enzime cu rol în degradarea şi neutralizarea substanţelor
chimice;
 schimburi genetice, ce au loc între celulele din biofilm.
Ca şi în cazul antibioticelor şi a chimioterapicelor, rezistenţa
dobândită la antiseptice şi dezinfectante, apare datorită mutaţiilor sau
achiziţionării de material sub formă de plasmide sau transpozoni.
Spre deosebire de antibiotice, rezistenţa sau creşterea concentraţiei
medii inhibitorii (MIC) a substanţelor biocide, nu este neapărat corelată cu
eşecul terapeutic. O creşetere a concentraţiei medii inhibitorii (MIC) a unui
antibiotic, de obicei, indică faptul că, microorganismul ţintă nu este afectat
de acţiunea sa antimicrobiană. Creşterea MIC a unei substanţe biocide este
raportată şi uneori greşit interpretată ca rezistenţă.

104
 În concluzie, putem spune că microorganismele se adaptează la o
varietate de condiţii de mediu, fizice şi chimice şi nu este surprinzător că,
apare rezistenţa la folosirea materialelor biocide.
Termenul de rezistenţă poate fi incorect folosit, utilizarea cuvântului
“toleranţă” (definit ca efectul care permite microorganismului să
supravieţuiască în prezenţa unui agent activ), pare a fi mai corect.
Modul de acţiune al substanţelor biocide trebuie în continuare studiat,
precum şi modul de apariţie al rezistenţei bacteriene.

Halogenii şi compuşii halogenaţi

Clorul [7782-50-57] şi derivaţii săi (hipocloriţii, dioxidul de clor) sunt

printre cele mai vechi produse cu potenţial dezinfectant utilizate în practica
medicală şi pentru uzul casnic. Sunt substanţe ieftine, eficiente, ceea ce face
ca utilizarea lor să se facă pe o scară foarte largă. Se folosesc mai ales pentru
tratarea apei potabile, a apei din piscine, în locuinţe, etc.
Clorul are cea mai puternică acţiune antimicrobiană dintre toţi
halogenii. Florul este prea reactiv şi nu poate fi utilizat ca dezinfectant.
Clorul, ca atare, este folosit şi în industrie; se mai foloseşte şi sub formă de
hipocloriţi (în special sub formă de hipoclorit de sodiu) în practica medicală.
Clorul reacţionează cu apa şi formează acidul hipocloros şi acidul clorhidric:

OH-
Cl2 + H2O HOCl + H+ + Cl-
H+
H+ OH-

OCl- + H+

Disocierea acidului hipocloros depinde de pH. Acidul neionizat este

prezent în cantitate mai mare în soluţie acidă, deşi în soluţiile foarte acide,
reacţia cu apa este reversibilă şi clorul este eliberat.
În soluţiile alcaline, ionul hipoclorit OCl- se eliberează pe măsură ce

105
creşte pH-ul. Acesta este important, deoarece acidul hipocloros neionizat
este responsabil de acţiunea antimicrobiană a clorului în apă. De aceea,
compuşii cu clor sunt mai activi în mediu acid sau neutru.
Cei mai utilizaţi hipocloriţi sunt cei de sodiu [7681-52-9] şi de calciu
[7778-54-3]; au un spectru larg antimicrobian (bacterii, fungi, protozoare,
virusuri) la doar câteva părţi per milion. Cea mai mare concentraţie de
hipoclorit este necesară pentru inactivarea virusului hepatitei A (HAV).
Chiar şi o concentraţie de 5000 ppm (părţi per milion), nu este eficientă
împotriva retrovirusurilor şi a chisturilor de protozoare tip Acanthomoeba
castelanii. De asemenea, hipocloriţii au şi o oarecare activitate sporicidă,
totodată activitatea lor antimicrobiană este diminuată în prezenţa
amoniacului, a compuşilor organici (sulfuri, nitriţi), compuşi ai fierului şi ai
magneziului. Soluţiile de clor sunt instabile la lumină, căldură şi în mediu
acid. Adăugarea de mici cantităţi de brom, creşte activitatea clorului. Bromul
nu este la fel de activ ca şi clorul, deşi a fost propus ca dezinfectant pentru
piscine.
Caracteristici ale hipocloriţilor de sodiu şi de calciu:
- acţiune bună în condiţii de prespălare împotriva virusurilor,
bacteriilor, fungilor, sporilor şi micobacteriilor; prezintă un spectru
larg de acţiune; prezintă acţiune asupra prionilor;
- sunt inactivaţi rapid de materii organice; eficacitatea lor este
redusă de sânge, lichid bucal (whole-saliva), vomă, urină etc.;
- prespălarea este obligatorie, dublează munca şi dublează riscul
răspândirii contaminării;
- sunt instabili, îşi pierd rapid activitatea antimicrobiană la
temperatura camerei sau în contact cu metalele;
- utilizatorul nu poate fi sigur pe acţiunea produsului;
- este puternic coroziv pe metale; albeşte materialele textile şi
covoarele;
- în urma aplicării pe urină sau alte dejecţii umane se eliberează clor;
- este utilizat cu succes pentru decontaminare şi dezinfecţie în
medicina dentară. Necesită echipament de protecţie.

Un alt compus al clorului, cu mare importanţă în tratarea apei este

dioxidul de clor [10049-04-4]. Prezintă o capacitate de oxidare mai mare
decât hipocloritul de sodiu, este bactericid, virulicid şi sporicid.
Compuşii clorului sunt cercetaţi în continuare, deoarece reacţionează
în compuşii organici sau în apa potabilă, putând produce triclormetani cu
potenţial cancerigen. Dioxidul de clor nu produce triclormetani şi nu

106
reacţionează cu amoniacul. Este de cinci ori mai scump decât clorul şi decât
hipocloriţii de sodiu şi de calciu.

N-Cloraminele
Sunt derivaţi ai aminelor, în care una sau două valenţe ale azotului
sunt ocupate de clor. Când clorul se combină în apă cu amoniacul, se
produce monocloramină, NH2Cl [10599-90-3]. Se eliberează lent acidul
hipocloros, de asemenea, este necesară o concentraţie mai mare şi o perioadă
mai lungă, pentru a se manifesta acţiunea germicidă. Cloraminele organice
se formează când, acidul hipocloros reacţionează cu o amină, o amidă, o
imină sau o imidă. În tabelul nr. XXIII sunt prezentate o serie de N-
cloramine şi derivaţi ai acestora, cu concentraţiile recomandate de către
organizaţiile de profil.
Sub formă de pulbere, cloramina T este stabilă şi se poate păstra şi
conserva. Cloramina T şi N-clor-p-toluen-sulf-amida sodică [127-65-1] au
fost mult utilizate în Primul Război Mondial, pentru tratamentul plăgilor
infectate, precum şi în scop igienic, pentru curăţarea echipamentului cu care
se servea hrana, dar acţiunea este mai scăzută, în comparaţie cu hipocloriţii
de Na sau de Ca. Ordonanţa de Pasteurizare a laptelui din anul 1985 şi
Codul pentru Restaurante din anul 1948, ambele din cadrul Serviciului de
Sănătate Publică din SUA au permis folosirea cloraminei T.
Când sângele este împrăştiat, se utilizează granule pentru a limita
zona contaminată şi pentru a produce o cantitate mai mare de clor.
În practica de medicină dentară, cloramina T este utilizată pentru
dezinfecţia instrumentarului şi a pavimentelor.
1,3-diclor-5,5 dimentilhidantoina [118-52-5] este folosită în produsele
sanitare de curăţire ca şi component antibacterian. La un pH cuprins între
5,8-7, acest compus are o activitate antimicrobiană similară cu cea a
hipocloritului de sodiu, dar este mai puţin eficientă în mediu alcalin.

Caracteristicile N-cloraminelor:

- este disponibil, în general sub formă de granule sau de tablete;

- este bun pentru absorbţia dejecţiilor;
- este uşor de păstrat şi de transportat;
- prezintă o acţiune bună în condiţii de prespălare pe virusuri,
bacterii, fungi, spori, micobacterii, nu este activ pe prioni;
- are un spectru larg de activitate;

107
 - este rapid inactivat de materiile organice şi prezintă o eficacitate
foarte redusă pe sânge, lichid bucal (whole-saliva), vomă, urină,
etc.
- necesită prespălare iniţială, dublează munca şi creşte riscul
contaminării;
- este instabil, îşi pierde rapid acţiunea la temperatura camerei sau
în contact cu metalele;
- este puternic coroziv pe metale, albeşte materialele textile şi
covoarele;
- în practica de medicină dentară se utilizează pentru dezinfecţia
instrumentarului, al diverselor materiale şi foarte rar al
pavimentului ;
- se eliberează clor la aplicarea pe sânge, salivă, vomă, etc
- se utilizează doar în mediu aerisit.
Tabel nr. XXIII. N-cloramine şi derivaţi ai acestora

Nume Nr. registru Formula chimică Concetratia de clor

CAS utilizată în produs %
Cloramina T [127-65-1] 23-26
CH3- -SO2NClNa. 3H2O

Dicloramina T [473-34-7] 56-60

CH3- -SO2Cl2N

Halazona [80-13-7] 48-52,5

HOOC- -SO2NCl2

Succinclorimida [128-09-6] 50-54

N
O O
Cl
Cloroazodină [502-98-7] H2N C N=NCNH2 75-79

N Cl N Cl
Acidul [87-90-1] Cl 88-90
tricloroscianhidric
N
O O

N N
Cl C Cl

108
 Iodul şi compuşii pe bază de iod (iodofori)

Iodul este utilizat în primul rând ca antiseptic. În timpul Războiului

Civil American, medicii l-au folosit pentru tratarea rănilor de luptă. Iodul, ca
element chimic nu este foarte solubil în apă, dar se dizolvă când se adaugă
iodură de sodiu rezultând I3- (I2 + I- = I3-). Se poate folosi ca şi soluţie
apoasă, dar de obicei se utilizează sub formă de tinctură 2% în alcool 70%.
Testele efectuate pe spori şi bacterii au arătat că, ionul triiodat are un efect
neglijabil şi că ionul diiodat are o acţiune antimicrobiană mult mai intensă.
Chimic, iodul este activ, deşi nu are acelaşi potenţial antibacterian ca
şi clorul; tinctura 2-7% este folosită ca antiseptic, reduce cantitatea de
bacterii de pe suprafaţa pielii în proporţie de 97-100%, ceea ce demonstrează
că iodul este superior compuşilor organomercurici şi antisepticelor pe bază
de săruri cuaternare de amoniu.
Ca şi clorul, iodul este un agent oxidant şi are un spectru larg de
activitate (acţiune limitată pe virusuri şi spori). Activitatea sa este diminuată
de proteine şi alte materiale organice, dar mai puţin decât clorul, în mare
parte datorită reactivităţii sale reduse. Necesită obligatoriu prespălare, este
mai activ la un pH scăzut şi la temperaturi crescute, dar nu este la fel de
activ ca şi clorul. Iodul nu reacţionează cu amoniacul şi aminele, deci nu
produce iodine care ar fi analoage cloraminelor. Iodul este prezent într-o
variaţie mare de concentraţii, într-o gamă extrem de crescută de produse.
Tinctura de iod şi soluţia apoasă nu se mai utilizează aşa de mult,
pentru că produc pătarea tegumentelor şi a confecţiilor şi pentru că au o
toxicitate destul de crescută. Aceste probleme s-au rezolvat parţial, prin
producerea de iodofori.
Iodoforii sunt produşi de reacţie chimică a iodului cu agenţi
surfactanţi sau polimeri, produşii rezultaţi păstrează proprietăţile germicide,
dar nu mai apar efectele nedorite anterior menţionate. Sunt solubili în apă,
nu pătează, sunt mai puţin iritanţi pentru tegumente şi ţesuturi, sunt neiritanţi
pentru ochi şi mucoase, nu produc senzaţie de arsură când sunt aplicaţi în
plagă. De aceea, iodoforii tind să înlocuiască tinctura de iod.
Compusul cel mai reprezentativ pentru această clasă a iodoforilor este
polivinilpirolidina (Povidone-Iod), sub forma unui surfactant neionic sau a
unui detergent cationic. Povidone-Iod este o pulbere maron, solubilă în apă,
având în compoziţie 10% iod. Cantitatea de iod liber, responsabilă de
activitatea antimicrobiană, este redusă în soluţiile concentrate şi mai mare în
cele diluate. Pentru utilizarea ei ca antiseptic, Povidone-Iod este diluată în
apă sau în alcool până la o concentraţie a iodului de 1%; pentru folosirea în

109
chirurgie se adaugă detergenţi. Deşi au un spectru larg de acţiune la nivelul
tegumentelor, acţiunea iodoforilor nu este la fel de persistentă ca a altor
antiseptice. Iodoforii mai sunt utilizaţi pentru dezinfecţia termometrelor
folosite la pacienţii cu TBC, a echipamentelor de spitale, iar în practica
stomatologică curentă sunt utilizaţi pentru dezinfecţia suprafeţelor şi a
diferitelor materiale.

Alcoolii
Din această clasă, extrem de importanţi sunt consideraţi etanolul [64-
17-5] şi 2-propanolul [67-63-9]. În seriile alifatice de alcooli cu catene
liniare, potenţialul antimicrobian al acestor substanţe creşte cu greutatea
moleculară şi depinde de microorganismul de testat. Pentru Staphylococcus
aureus activitatea antimicrobiană maximă a fost înregistrată la utilizarea
amil-alcoolului C5H12O [71-41-0]; pentru Salmonella typhosa, alcoolul
octilic C8H18O [111-87-5]; pentru Mycobacterium tuberculosis şi
Trycophyton gypseum cetil-alcoolul C16H34O, [36653-82-4], iar pentru
Mycoplasma gallisepticum şi M. pneumoniae alcooli cu 16-19 atomi de
carbon. Ordinea activităţii bactericide este: alcoolii primari prezintă
activitate bactericidă mai mare decât alcoolii secundari, iar aceştia din urmă
prezintă activitate mai mare decât alcoolii terţiari. Alcoolii sunt bactericizi,
virulicizi, fungicizi, dar nu acţionează la nivelul sporilor.
Metanolul are o activitate antimicrobiană redusă sau chiar nulă;
etanolul, 2-propanolul şi n-propanolul [71-23-8] prezintă o acţiune
crescută împotriva germenilor gram pozitivi şi gram negativi, precum şi a
virusurilor lipofile. Deşi n-propanolul este cel mai activ, nu se prea
utilizează, datorită costului crescut şi a mirosului extrem de pătrunzător.
Etanolul şi 2-propanolul prezintă activităţi similare şi aceleaşi proprietăţi
fizice, dar etanolul este mai puţin toxic; 2-propanolul are avantajul că este
disponibil, el neintrând sub incidenţa regulilor restrictive, deci este mai des
utilizat.
Etanolul nu are acţiune antimicrobiană la o concentraţie mai mică de
20% în soluţie apoasă, este mai eficient când se foloseşte la 80-95% din
volum şi 70-92% din greutate. Se pare că alcoolii acţionează prin
denaturarea proteinelor, care nu este atât de rapidă în absenţa apei. Etanolul
se utilizează la concentraţie de 70% (este eficient şi mai ieftin).
2-propanolul este mai eficient pe Staphilococcus aureus şi E. coli
decât etanolul, dar nu şi împotriva M. Tuberculosis prezent în sputa uscată;
se foloseşte în soluţia apoasă de 60-70%, deşi unele studii arată că ar fi mai
eficient la o concentraţie de 99%. Cele mai multe rezultate indică faptul că,
apa este necesară, pentru manifestarea acţiunii germicide a alcoolilor.

110
 Etanolul şi 2-propanolul sunt utilizate ca antiseptice tegumentare
(pentru mâinile chirurgilor şi a medicilor de medicină dentară, pentru
pregătirea preoperatorie a pielii), pentru că se evaporă fără reziduuri şi
acţionează rapid.
Spălarea mâinilor cu etanol 70% timp de 1 minut are un efect
germicid echivalent cu 6-7 minute de frecare cu periuţele speciale. Acţiunea
germicidă a 2-propanolului 70% este similară sau chiar superioară, în
comparaţie cu etanolul.
Alcooli degresează şi au tendinţa de a usca şi aspri tegumentele, de
aceea se recomandă folosirea unui emolient. Mai nou, se utilizează alcooli
spumă. Se aplică o cantitate mică de alcool pe tegumente, se masează până
acestea se usucă, ceea ce permite grăsimilor naturale să se redepoziteze.
Totodată, etanolul şi 2-propanolul se folosesc pentru dezinfecţia
termometrelor şi pentru prevenirea deteriorării cosmeticelor.
În medicina dentară alcoolii sunt utilizaţi nu numai pentru dezinfecţia
tegumentelor, ci în combinaţie cu alţi dezinfectanţi (formaldehida foarte rar,
fenoli, clorhexidină, hipoclorit de sodiu, iod) pentru dezinfecţia
instrumentarului, a amprentelor şi a diferitelor piese protetice, a aparatelor
ortodontice, a protezelor chirurgicale, precum şi a suprafeţelor.
Caractere generale ale alcoolilor:
- prezintă o activitate rezonabilă în teste de laborator;
- nu acţionează pe spori şi pe prioni;
- raţia alcool–apă determinată;
- au o maximă eficienţă la o diluţie alcool-apă 7:3;
- necesită prespălare şi sunt inactivaţi de materiile organice (sânge,
lichid bucal, whole-saliva, vomă, etc);
- sunt foarte scumpi (referire la produsele pe bază de alcooli);
- usucă şi irită tegumentele;
- nu au acţiune pe suprafeţe împotriva HIV;
- acţiunea lor scade rapid, dacă proporţia este greşită;
- dublează munca şi creşte riscul contaminării;
- sunt foarte inflamabili şi pun probleme foarte serioase la
depozitare.

În tabelul nr.XXIV este prezentată acţiunea bactericidă şi virulicidă a

etanolului.

111
 Tabel nr. XXIV. Acţiunea bactericidă şi virulicidă a alcoolului
Microorganism Concentraţie (%) Timpul de aplicare
(minute)
Salmonella typosa 21,6 5
17,3 10
Staphylococcus aureus 40-100 0,17
34,5 5
60-95 0,17
100 0,85-1,53
Staphylococcus albus 70-80 5
15 144
Streptococcus pyogenes 100 0,85-1,53
50-100 0,51
40 4
30 45
20 60
Escherichia coli 60 1-5
70 0,68
80 0,51
60 5
40-100 1,17
Mycobacterium 95 1,26
tuberculosis în soluţie 100 1,51
apoasă din sputa uscată 70 1
70 1,5
95 30
Trycophyton 50 5
mentagrophytes 25 20
Trycophyton rubrum 50 5
25 20
Microsporum canis 50 5
25 20
Microsporum audocum 70 1440
70-95 10
50 30
Newcastle virus 70-95 3
Virus Coxsakie B1 60 10
Echo 6 50 10
Adenovirus 50 10
Herpes simplex 30 10
HIV 70 1-5
HBV 80 2-4
Rotavirus 80 10

112
 Fenolul şi derivaţii săi

Ca substanţe dezinfectante şi antiseptice, fenolii prezintă doar interes

istoric, se investighează doar în microbiologia analitică (coeficientul de
fenol şi metodele de diluţie)
Derivaţii de fenol au fost studiaţi mai mult decât orice tip de substanţă
dezinfectantă: se utilizează ca antiseptice sau ca ingredienţi activi în
săpunuri şi loţiuni germicide.
S-au studiat în mod special efectele structurii derivaţilor de fenol
asupra potenţialului antimicrobian.
În seria monoalchilfenolilor, acţiunea împotriva celor mai comune
microorganisme (Salmonella thyphosa, Staphylococcus aureus,
Mycobacterium tuberculosis, Candida albicans) creşte cu greutatea
moleculară, până la n-amilfenoli; mai departe acţiunea germicidă creşte
pentru unele microorganisme şi scade pentru altele (de exemplu: n-
heptilfenolul este extrem de eficient împotriva Staphylococcus aureus, dar
aproape ineficient împotriva Salmonella typosa – tabel nr.XXV). Activitatea
crescută antimicrobiană se pare că este cauzată de mărirea activităţii, odată
cu creşterea masei moleculare şi de abilitatea de a se orienta la nivelul unei
interfeţe. Creşterea în continuare a masei moleculare, determină o reducere
a activităţii antimicrobiene, datorată scăderii solubilităţii în apă.
Substituenţii „alchil” ai catenelor drepte, cresc activitatea
antimicrobiană, ca şi substituirea cu un halogen. Introducerea unor grupe
alifatice sau aromatice în nucleul aromatic al fenolilor halogenaţi creşte
activitatea antimicrobiană, până la o anumită limită, în funcţie de numărul
atomilor de carbon adăugaţi. Activitatea antimicrobiană este crescută, când
grupările alchil sunt în poziţia orto sau când halogenul este în poziţia para.
Substituirea cu grupările nitro creşte activitatea antimicrobiană, probabil
pentru că se întrerupe fosforilarea oxidativă. Este de menţionat că,
potenţarea activităţii antimicrobiene se însoţeşte de o scădere a toxicităţii
(observată la şoareci).
Tabel nr. XXV. Intensitatea acţiunii antimicrobiene la derivaţii de fenol
(coeficient de fenol la 370C – o măsură a activităţii antimicrobiene raportată la fenol)

Radicalul Nr. în registrul Salmonella Staphylococcus Mycobacterium Candida

substituit CAS thyposa aureus tuberculosis albicans
None [108-95-7] 1,0 1,0 1,0 1,0
2-metil [95-48-7] 2,3 2,3 2,0 2,0
3-metil [108-39-4] 2,3 2,3 2,0 2,0
4-metil [106-44-5] 2,3 2,3 2,0 2,0

113
4-etil [123-07-9] 6,3 6,3 6,7 7,8
2,4-dimetil [105-67-9] 5,0 4,4 4,0 5,0
2,5-dimetil [95-87-4] 5,0 4,4 4,0 4,0
3,4-dimetil [95-65-8] 5,0 3,8 4,0 4,0
2,6-dimetil [576-26-1] 3,8 4,4 4,0 3,5
4-n-propil [645-56-7] 18,3 16,3 17,8 17,8
4-n-butil [99-71-8] 46,7 43,7 44,4 44,4
4-n-amil [1322-06-1] 53,3 125,0 133,0 156,0
4-t-amil [80-46-6] 30,0 93,8 11,1 100,0
4-n-hexil [61902-50-9] 33,3 313,0 389,0 333,0
4-n-heptil [26997-02-4] 16,7 625,0 667,0 556,0

Cei mai utilizaţi dezinfectanţi din această categorie a derivaţilor de

fenol, sunt o-fenil-fenolul C12H10O [90-43-7], o-benzil-p-clor-fenol
C13H11ClO [120-32-1] ; p-terţ-amilfenol C11H16O [80-46-6] . Prezintă
aceleaşi caracteristici generale: spectru de activitate pe bacili gram pozitivi
şi gram negativi, fungi, Mycobacterium tuberculosis, protozoare, virusuri
lipofile şi intermediare, prezintă toleranţă asupra materialului organic,
asemănare în ceea ce priveşte reziduurile şi biodegrabilitatea.
Fenolii sunt consideraţi dezinfectanţi slabi sau intermediari, nu
acţionează pe spori şi nu se utilizează, când este necesară sterilizarea. Se
folosesc sub formă de soluţii apoase sau soluţii apoase cu alcool. Nivelul de
400-1300 ppm în soluţiile apoase este cel mai folosit.
O-benzil-p-clorfenol şi p-terţ-amilfenol sunt utilizaţi ca dezinfectanţi
în formulă lichidă concentrată Lysol, cu miros de pin: 4,5 o-benzil-p-clor-
fenol; 1,5% alcool izopropilic; 16,5% săpun, 5% ulei de pin, 0,7% EDTA
tetrasodic. Diluţia standard cu apă este de 1/100, dar se folosesc şi soluţii
mai diluate. Uleiul de pin se utilizează atât pentru miros, cât şi datorită
poprietăţilor antibacteriene, deşi nu distruge Staphylococcus aureus.
Orto-fenil-fenolul în etanol prezintă o puternică acţiune
antimicrobiană pentru Pseudomonas aeruginosa, Staphylococcus aureus,
Salmonella choleraesuis, Mycobacterium tuberculosis şi poliovirus; este un
ingredient activ împotriva mucegaiurilor şi a fungilor. Este utilizat în
medicina dentară pentru decontaminarea şi dezinfecţia instrumentarului,
precum şi a diferitelor materiale.
P-clor-m-xylenol (PCMX, 4-cloro-3,5-dimetilfenol) [88-04-0] se
foloseşte în realizarea săpunurilor antibacteriene pentru rolul său de protecţie
şi datorită toxicităţii reduse. De exemplu, este utilizat în săpunurile non-
chirurgicale, în săpunurile lichide, şi în deodorante.
Dispersiile fenolice încorporate în săpunuri, deşi sunt sensibile la apa
dură (apă cu săruri minerale ce împiedică formarea spumei chiar la 400

114
ppm), îşi menţin proprietăţile germicide. Activitatea optimă se obţine când,
se utilizează sulfonaţi alcalini ca agenţi de solubilizare.
Deşi resorcinolul C6H6O [108-46-3] este o substanţă bactericidă slabă,
cu un substituient de alchil la nucleu se formează n-hexil-resorcinolul
C13H12O [136-77-6], cu un coeficient de fenol de 45, deci un adevărat
antiseptic.

Caracteristicile generale ale fenolilor sintetici

- prezintă o foarte bună acţiune pe Mycobacterium tuberculosis,
acţiune limitată pe virusuri şi spori; nu acţionează asupra prionilor;
- necesită prespălare;
- sunt incompatibili cu detergenţii cationici;
- trebuie evitat contactul prelungit cu tegumentele, nu se folosesc pe
suprafeţe care pot veni în contact cu tegumentele sau cu
mucoasele;
- pot fi absorbiţi de cauciuc sau plastic;
- în mediu aerisit, produc o dezinfecţie de nivel scăzut;
- trebuiesc luate precauţii în alegerea detergentului utilizat pentru
prespălare;
- în medicina dentară sunt utilizaţi pentru dezinfecţia
instrumentaruluişi a diferitelor materiale de specialiate.
Bisfenolii sunt o categorie de substanţe, care prezintă o activitate
antimicrobiană medie. Dintre bisfenoli, hexaclorofenul [70-30-4] şi
metilenbistriclorfenolul sunt cei mai utilizaţi, deoarece sunt activi în
prezenţa săpunului.
Hexaclorofenul (fig. nr. 27) a fost încorporat în detergenţii fără săpun
şi în săpunurile deodorant, unde controlează proliferarea bacteriilor
tegumentare, care determină mirosul neplăcut; previne infecţiile
stafilococice (utilizare în creşe, grădiniţe, şcoli, precum şi în practica
medicală: chirurgie, medicină dentară, etc.). La o concentraţie de 20-100
ppm, este bacteriostatic pentru E. coli şi Pseudomonas aeruginosa.
Acţiunea sa este inversă în contact cu sângele şi alte fluide biologice,
deci atenţie la aplicarea profilactică pe tegumentele lezate sau la utilizarea
preoperatorie, pielea nu va fi protejată împotriva unei contaminări ulterioare.
Neurotoxicitatea sa a fost demonstrată la şcolari, la maimuţe şi la copii
prematuri, când s-au utilizat doze mari. Este interzisă folosirea săpunurilor, a
cosmeticelor cu mai mult de 0,1% hexaclorofen. Produsele trebuie
etichetate, pentru a preveni utilizarea lor de către femeile însărcinate şi de
către copii.

115
 Fenticlorul [97-18-7] are o legătură cu sulful, în locul unei grupări
metil. Ca şi hexaclorofenul, este mai activ pe germenii gram pozitivi şi
foarte activ împotriva fungilor şi a agenţilor de fermentaţie. Are utilizări în
practica medicală (dermatologie), este fotosensibil când se aplică sub formă
de cosmetice sau de săpun.
Triclosanul (Irgasan) [66943-50-6] este un bisfenol cu o legătură de
oxigen. Conform unui studiu din anul 1977, a fost cel mai utilizat fenol în 52
de variante; este recomandat pentru săpunuri (antibacteriene) şi alte produse
pentru spălare. Inhibă stafilicocii şi E. coli la 0,03-0,1 ppm şi Pseudomonas
aeruginosa la 100-1000 ppm, iar fungii la 1-30 ppm.

Cl OH HO Cl OH HO

CH2 CH2

Cl Cl Cl Cl Cl Cl

Hexaclorofen Diclorofen

OH HO OH HO

Cl
S Cl O

Cl Cl
Fenticlor Triclosan

Fig. nr. 27. Bisfenoli cu proprietăţi antimicrobiene

Gudroanele au fost cele mai importante dezinfectante utilizate pentru

uzul general. Se obţin din cărbune, care se fracţionează şi rezultă : fenoli,
baze organice şi grăsimi hidrocarbonate neutre. Fracţiunea fenolică se separă
prin distilare şi se obţin : fenoli, crezoli, xilenoli, acizi cu punct de fierbere
ridicat, propil şi butilfenoli, naftoli. Coeficientul de fenol (o măsură a
activităţii antimicrobiene raportată la fenol) este 1 pentru fenoli, 2 pentru
crezoli, 5 pentru xilenoli şi ajunge până la 25-60 pentru ceilalţi omologi.
Solubilitatea lor în apă scade odată cu creşterea masei moleculare. Termenii

116
de fluide albe sau negre se referă la modul de diluţie al fracţiunilor: cele
negre sunt solubilizate în săpun, cele albe se obţin prin emulsia fracţiunilor.
Termenul de fluid solubil clar, se referă la produşii solubilizaţi în
Lysol şi Sudol.
Lysolul este un amestec de 3 izomeri ai crezolului, solubilizaţi în
săpun obţinut din ulei de in şi hidroxid de potasiu. Cele mai multe forme
patogene vegetative sunt distruse în 15 minute de Lysol 0,3-0,6%.
Coeficientul de fenol este 2. Sporii sunt foarte rezistenţi la Lysol.
Sudolul conţine xilenoli şi etilfenoli. Este activ şi mai puţin coroziv
decât Lysolul; este mai greu inactivat de materialul organic. Coeficientul de
fenol pentru Mycobacterium tuberculosis este 6,3 pentru Staphylococcus
aureus este 6, pentru Pseudomonas aeruginosa este 4. Acţionează lent
asupra sporilor. Prezintă implicaţii foarte importante în medicina dentară.

Acizii
Acizii hidroxibenzoici prezintă largi proprietăţi antimicrobiene. De
fapt, gruparea hidroxil fenolică a acidului benzoic şi a derivaţilor săi este
responsabilă de această activitate antimicrobiană (fig. nr. 28).
Acidul benzoic [65-80-0] este eficient mai mult pentru proprietăţile
sale de conservant pentru alimente şi cosmetice. Acidul orto-hidroxibenzoic
(acidul salicilic) [69-72-7] este utilizat pentru alte tratamente (fig. nr. 28).
Metil, etil, propil şi butil esterii acidului vanilic (ex. 4-hidroxi-3
metoxi acid benzoic) [121-34-6], prezintă proprietăţi antifungice accentuate,
la o concetraţie de 0,1-0,2% (fig. nr. 28).
Esterii acidului 4-hidroxibenzoic se utilizează încă din anul 1920.
Activitatea antimicrobiană creşte de la esterul metil la cel benzil. Sunt activi
pe germenii gram pozitivi, pe cei gram negativi şi pe fungi. Se utililizează
pentru conservarea produselor farmaceutice, a cosmeticelor, a alimentelor
deoarece au o toxicitate redusă şi nu sunt iritanţi, se mai folosesc şi în terapia
antimicotică, în soluţii cosmetice cu imidazolindyl uree.

CH3 – COOH C2H5 – COOH CH3-CH=CH-CH=CH-COOH

acid acetic alcool propionic acid sorbic

117
CH2=CH(CH2)8COOH COOH COOH
OH

acid undecenoic acid benzoic acid salicilic

OH COOCH2CH3 CH3 O O

COCH3
COOR
O
esterii acidului etil vanilat
p-hidroxibenzoic acidul dihidroacetic

Fig. nr. 28. Acizii organici şi esterii utilizaţi ca substanţe dezinfectante şi conservante

Acizii anorganici prezintă o activitate antimicrobiană redusă, dar

inhibă microorganismele prin scăderea pH-ului. Din această categorie de
substanţe, proprietăţi antibacteriene prezintă dezinfectanţii ce conţin 9,5%
HCl sau mai mult. Acidul carbonic [463-79-6] din băuturile răcoritoare,
prezintă potenţial antibacterian şi conservant. Acidul sulfuros [7781-99-2]
este utilizat pentru conservarea vinurilor, a sucurilor de fructe şi a fructelor
uscate.
Acizii organici prezentaţi în figura nr.28, sunt următorii:
1) acidul acetic (sub formă de oţet) [64-19-7] este utilizat pentru
conservarea alimentelor,şi din cele mai vechi timpuri pentru
tratamentul plăgilor.
2) Acidul propionic [79-09-47] previne dezvoltarea fungilor
3) Acidul benzoic controlează dezvoltarea fungilor.
4) Acidul lactic [S98-83-3] este utilizat pentru proprietăţile sale
conservante.

118
 5) Acidul sorbic (acidul 2,4 –hexadecanoic)[22500-92-1] inhibă
mucegaiurile şi fungii la o concentraţie de 25-500 ppm; este
utilizat pentru conservarea alimentelor, a cosmeticelor şi în
medicină.
6) Acidul dihidroacetic [520-45-6] prezintă proprietăţi antibacteriene
şi antifungice.
7) Acidul undecenoic [12-38-9] singur sau cu sărurile de zinc este
utilizat pentru tratarea micozelor.
8) Acidul glutaric [110-94-1] şi derivaţii săi prezintă acţiune
bactericidă şi virulicidă.

Tabel nr. XXVI. Proprietăţi fizice şi antimicrobiene ale esterilor

acidului p-hidroxibenzoic
Parametrii Esterii acidului p-hidroxibenzoic
Metil Etil Propil Butil
Registru CAS [99-76-3] [120-47-8] [94-13-3] [94-26-8]
Solubilitate la 0,16 0,08 0,023 0,005
150C; %
Coeficient de 2,4 13,4 38,1 239,6
împărţire ulei/apă
Concentraţia minimă inhibitorie (exprimată în ppm)
Staphylococcus 1000 500 125 63
aureus
Escherichia coli 800 560 350 160
Pseudomonas 1000 700 350 150
aeruginosa
Proteus vulgaris 2000 1000 500 500
Penicillium sp. 500 250 125 200
Aspergillius niger 1000 400 200 200
Trichophyton 160 80 40 20
interdigitale
Saccharomyces 1000 500 125 63
cerevisiae
Candida albicans 1000 800 250 125
Concentraţie antifungică (exprimată în ppm)
Candida albicans 5000 2500 625 625
Aspergillius niger 5000 5000 2500 1250
Penicillium 5000 2500 1250 1250
chrysogenum

119
 Aldehide antimicrobiene

Două aldehide sunt reprezentative pentru proprietăţile antibacteriene:

formaldehida [50-00-0] şi glutaraldehida (fig. nr. 29) [111-30-8].

H H H

H - C=O O=C – CH2 - CH2 - CH2 – C=O

Formaldehidă glutaraldehidă

Fig. nr. 29. Aldehide antimicrobiene

Formaldehida era folosită de mai mulţi ani pentru dezinfecţia şi

sterilizarea la rece a obiectelor, cu care au venit în contact bolnavii
contagioşi, precum şi a instrumentarului medical. În clipa de faţă,
formaldehida în stare lichidă nu se mai utilizează, datorită vaporilor toxici,
pe care îi emană. Este folosită încă, destul de frecvent sub formă gazoasă (de
vapori), pentru sterilizarea instrumentarului medical sensibil la căldură şi
pentru paturi, pături, la temperaturi joase şi în încăperi special amenajate
(izolate şi prevăzute cu sisteme de ventilaţie). Temperatura joasă şi vaporii
sub presiune distrug formele vegetative şi sporii la o temperatură de 73-
800C, utilizându-se aproximativ 357 ml formalină/m 3. O umiditate relativă
de 75-100% este necesară pentru o bună eficienţă (12-24 de ore), toxicitatea
extrem de ridicată şi condiţiile speciale şi foarte costisitoare, în care
formaldehida acţionează, nu o recomandă pentru utilizarea în practica de
medicină dentară curentă. De altfel, formaldehida, începând cu anul 1998 a
fost interzisă în Anglia şi ulterior s-a limitat folosirea ei (de fapt a fost
interzisă) în aproape toate ţările europene şi în SUA (cercetările din anul
1990 au evidenţiat potenţialul cancerigen al acestei substanţe). Poate
produce pe lângă reacţii alergice (dermatite de contact etc) şi astmul bronşic
profesional (la fel ca şi glutaraldehida), calificat drept boală profesională.
Formalina este o soluţie apoasă 34-38% de formaldehidă.
Formaldehida reacţionează cu proteinele şi acizii nucleici prin grupările
aminoacide şi rămân reziduuri sulfhidril, fenolice şi indoli. Este activă pe
bacterii, fungi, spori şi pe o mare varietate de virusuri (HIV, HBV, HCV,
Herpes simplex etc).
Formaldehida este utilizată ca şi conservant în laboratoare, pentru
inactivarea virusurilor polio. La o concentraţie de 8%, formaldehida este mai

120
activă în soluţie alcoolică (alcool izopropilic 70%), decât în soluţie apoasă.
Soluţia alcoolică acţionează foarte eficient pe bacterii gram pozitive, gram
negative, spori şi bacilul Koch. La o concentraţie de 6-8% şi un timp relativ
crescut (12-24 de ore) formalina poate acţiona şi ca sterilizant, iar la o
concentraţie de 1-8% acţionează ca substanţă dezinfectantă (dezinfecţie de
nivel mediu sau ridicat).
Hexametilentetraamina [100-97-0] (hexamina, urotropina) este un
produs de condensare al formaldehidei cu amoniacul; prin hidroliză acidă
formează formaldehida. A fost utilizată pentru prima dată ca antiseptic
pentru tractul urinar. De asemenea, se foloseşte şi pentru inactivarea
endotoxinelor bacteriene, pentru conservarea produselor cosmetice, etc.
O altă aldehidă extrem de importantă pentru procesul de dezinfecţie şi
sterilizare chimică pe care îl asigură este glutaraldehida. Aceasta prezintă în
molecula sa de 5 atomi de carbon, două aldehide. Este mai puternică decât
alte dialdehide (dialdehida succinică) şi chiar decât formaldehida.
Soluţia alcalină de glutaraldehidă 2%, acţionează rapid, distrugând
majoritatea bacteriilor în 1-2 minute, iar sporii în 3-4 ore. Totuşi, se
apreciază că sunt necesare aproximativ 45 minute pentru uciderea bacilului
Koch şi aproximativ 10 ore pentru distrugerea sporilor. La o concentraţie de
2%, glutaraldehida este considerată o substanţă cu potenţial sterilizant (timp
de acţiune 10-12 ore).
Glutaraldehida este stabilă în timp şi îşi continuă acţiunea
dezinfectantă şi în prezenţa materiei organice, la temperaturi crescute şi în
prezenţa luminii. Este comercializată în concentraţie de 2% la un pH 4, apoi
este necesar un activator pentru ca soluţia să fie adusă la un pH 7,5 – 8,5.
Soluţia acidă de glutaraldehidă este relativ stabilă, dar soluţia de
glutaraldehidă activată poate fi utilizată aproximativ 2-4 săptămâni, după
care se aruncă. După aproximativ 24 de săptămâni de păstrare,
glutaraldehida alcalină 2% ajunge la o concentraţie de 0,3%, în timp ce
glutaraldehida acidă este mai stabilă la o concentraţie de 1,5% .
Dacă soluţia de glutaraldehidă este contaminată cu material organic
sau este diluată cu apă, substanţa trebuie aruncată. Soluţia de glutaraldehidă
acidă, prin încălzire sau prin utilizare cu ultrasunete se activează; soluţia de
glutaraldehidă alcalină prin încălzire se inactivează rapid.
Glutaraldehida este utilizată, în primul rând pentru dezinfecţia şi
sterilizarea instrumentarului sensibil la căldură, precum şi pentru
endoscoape: în 20-40 minute se poate obţine o dezinfecţie de nivel mediu
spre înalt, iar în 10-12 ore se obţine sterilizarea.

121
 Înainte de imersia instrumentarului sau a endoscoapelor în soluţie
acidă sau alcalină de glutaraldehidă, acestea se clătesc abundent sub jetul de
apă, iar dup imersie se spală de 3-4 ori în apă sterilă.
În literatura de specialitate găsim menţionat faptul că, HBV şi HIV
sunt inactivate după imersie timp de 30-40 minute în soluţie de
glutaraldehidă, iar Mycobacterium tuberculosis după aproximativ o oră.
Specialiştii americani susţin că glutaraldehida nu trebuie folosită foarte des
şi consecutiv, deoarece, ca şi în cazul antibioticelor, microorganismele
capătă rezistenţă la această substanţă. Glutaraldehida mai este utilizată
pentru sterilizarea la rece a recipientelor pentru hrană, a echipamentului de
anestezie, a echipamentului urologic şi ginecologic.
În medicina dentară glutaraldehida este folosită pentru dezinfecţia
instrumentarului, a amprentelor, a lucrărilor protetice, etc. Obligatoriu, după
fiecare dezinfecţie se face spălarea sub jetul de apă. Se utilizează echipament
de protecţie format din halat, mănuşi, ochelari şi mască filtrantă. Pot apărea
reacţii adverse la glutaraldehidă, cum ar fi: dermatite de contact, iritaţii
oculare şi nazale, cefalee, astm bronşic profesional, etc. În Anglia, ca şi în
alte ţări europene s-a limitat folositrea glutaraldehidei datorită toxicităţii
sale.

Caracteristici generale ale aldehidelor

- prezintă o bună acţiune împotriva bacteriilor, virusurilor, fungilor,

sporilor şi a bacilului Koch, are un spectru foarte larg de acţiune;
- sunt inactive pe prioni;
- sunt eficace la timp îndelungat de contact, chiar de ordinul orelor
pentru Mycobacterium tuberculosis, şi de 10-12 ore pentru spori;
testele efectuate sunt însă foarte vechi, şi în acest moment este
contestată valabilitatea lor;
- în mod normal, nu se utilizează ca dezinfectanţi pentru suprafeţe,
datorită toxicităţii crescute;
- acţionează cel mai bine la temperaturi înalte;
- utilizatorii nu au garanţia că soluţia de lucru este incă activă;
- aldehidele fixează proteinele; acţiunea lor este scăzută drastic de
materia organică, de aceea prespălarea este obligatorie;
- lichidul şi vaporii aldehidelor sunt toxici, producând dermatite de
contact, conjunctivite, rinite alergice, sinuzite, astm bronşic
profesional etc; utilizatorii sensibili la glutaraldehidă pot dezvolta
intoxicaţii la concentraţii mai mici de 0,02 ppm;

122
 - sunt necesare măsuri de protecţie foarte drastice (halat, mănuşi,
ochelari de protecţie şi mască filtrantă), necesită încăperi speciale
de lucru prevăzute cu sisteme de ventilaţie;
- în Anglia, limita de expunere stabilită de controlul securităţii
sănătăţii (COSHH) este de 10 minute la 2 ppm atmosferă
aldehidică, totuşi, puţine spitale pot monitoriza aceste dispoziţii,
cele mai multe încălcând legea;
- glutaraldehida este considerată lider de piaţă ca “sterilizant la
rece”, uitându-se că nu este un sterilizant adevărat;
- producătorii atenţionează asupra coroziunii şi asupra depunerilor,
dacă instrumentele confecţionate din metale diferite sunt imersate
împreună;

Peroxizii
Peroxidul de hidrogen [7728-84-1] a fost utilizat mai mult ca
antiseptic, dar s-a constatat că în ţesuturi se descompune. S-a pus problema
stabilităţii preparatelor pe bază de peroxizi, descoperindu-se şi soluţii stabile.
Peroxidul de hidrogen este folosit nu numai ca antiseptic, ci şi ca substanţă
dezinfectantă, sporicidă şi chiar sterilizantă. Datorită faptului că, reziduurile
rezultate nu sunt nocive (apa), peroxidul de hidrogen se foloseşte şi pentru
purificarea apei de băut, pentru tratarea laptelui şi a lentilelor de contact,
precum şi pentru porţiunile acrilice ale implantelor chirurgicale. În medicina
dentară poate fi utilizat pentru tratarea apei pentru clătit, pentru dezinfecţia
amprentelor (foarte rar), a lucrărilor protetice, în special a celor acrilice.
La 70-1400C, peroxidul de hidrogen se evaporă, vaporii inactivând
rapid germenii patogeni, mucegaiurile, sporii, la o concentraţie scăzută.
Rezultatele experimentelor ce folosesc peroxidul de hidrogen pentru
decontaminarea aerului din încăperi, sunt promiţătoare. Utilizarea vaporilor
peroxidici şi a plasmei generate de energie prin frecvenţă radio, ce
eliberează radicali liberi, ioni, atomi, excitaţi într-o cameră de sterilizare a
fost patentată.
Deoarece produce radicali hidroxil liberi, peroxidul de hidrogen este
considerat cel mai puternic agent oxidant. Ionii de cupru, fier, cobalt,
magneziu, crom , cresc acţiunea bactericidă a peroxidului, prin eliberarea de
radicali hidroxil. Căldura, radiaţiile ultraviolete, energia ultrasonică
potenţează activitatea peroxidului de hidrogen. Peroxizii în general, spre
deosebire de alţi dezinfectanţi au avantajul că, nu lasă reziduuri toxice,
eliberează doar apă şi oxigen.

123
 Acidul peracetic
Acidul peracetic (APA sau acidul peroxiacetic) [79-21-0]; C 2H4O3 a
apărut ca, fiind cel mai bun succesor al aldehidelor. Potenţialul APA ca
sterilizant lichid pentru instrumentarul medical a fost recunoscut de mulţi
ani. Ca şi peroxidul de hidrogen, APA are un spectru larg de activitate, nu se
descompune în compuşi nocivi (se descompune în acid acetic, hidrogen
peroxid, oxigen şi apă, aşa că reziduurile nu constituie o problemă), este
solubil în apă şi liposolubil, nu este inactivat de catalaze şi peroxidaze.
APA este un agent oxidant puternic, cu o acţiune microbicidă mult
mai mare, decât a compuşilor clorigeni (acţiunea antimicrobiană este mai
puternică, decât a peroxidului de hidrogen). Are o acţiune rapidă bactericidă,
sporicidă, virulicidă şi fungicidă. Rezistenţa microbiană la APA este
necunoscută, iar materia organică are puţină influenţă asupra acţiunii APA.
Este activ pe o arie largă de temeperatură (este totuşi mai activ la
temperaturi scăzute şi la un pH cu valori mici).
APA este puternic coroziv pentru plastic şi pentru metale; este un
compus foarte instabil, producătorii au pierdut mult timp căutând formule
suficient de stabile pentru utilizare. Comparativ cu glutaraldehida, APA este
relativ netoxic, totuşi, este mai toxic decât peroxidul de hidrogen, este slab
carcinogenetic, dar se utilizează diluat.
Din aproximativ 23 de substanţe germicide, APA este cel mai activ
asupra sporilor de Bacillus thermoacidurans; distruge o serie de bacterii la
o concentraţie de 6-20 ppm, iar mucegaiurile la o concentraţie de 25-83
ppm. Soluţiile apoase de APA, se compun din acid peracetic, peroxid de
hidrogen, acid acetic, acid sulfuric etc. De asemenea, este necesar şi un
agent de stabilizare, pentru a păstra APA stabil. Uneori, concentraţia de
peroxid de hidrogen este mult mai mare, decât cea de acid peracetic.
Mai multe produse pe bază de acid peracetic sunt disponibile acum în
mai multe ţări: Steris (Steris Corporation), No-Cidex (Johnson and Johnson),
Pera-Safe (Antec International).
În tabelul care urmează, sunt prezentate comparativ acţiunea
dezinfectantă a APA cu clorul activ şi clorura de benzalconium.

124
 Tabel nr. XXVII. Actiunea comparativă dezinfectantă a APA, clor activ şi
clorură de benzalconium (timpul letal de 5 minute, concentraţia exprimată în ppm; t =
200C; t = 50C)
Organism Acid peracetic Clor activ Clorură de
benzalconium
t = 200C
Listeria 45 100 860
monocytogenes
Staphylococcus 90 860 500
aureus
Enterococcus 45 300 250
foecuum
t = 50C
Listeria 90 860 500
monocytogenes
Staphylococcus 90 1100 750
aureus
Enterococcus 90 450 500
foecuum

Agenţii activi de suprafaţă

Compuşii (sărurile) cuaternare de amoniu (Qats) – sunt mai recent

adăugaţi în arsenalul germicidelor: în anul 1935 a fost descoperită acţiunea
antibacteriană a sărurilor cuaternare de amoniu cu lanţuri lungi (săruri de
alchil-amoniu – NH4X, iar hidrogenul este înlocuit de grupări organice
R4NX). Ca săpunuri ale acizilor graşi aceste săruri conţin hidrocarburi cu
lanţ lung şi substanţe active de suprafaţă. În săpunuri, anionii contribuie la
proprietăţile hidrofobe, în timp ce în Qats, cationii sunt hidrofobi.
Multe săruri ale aminelor cu lanţ lung prezintă importante proprietăţi
antibacteriene, dar cele ale aminelor alifatice, derivate din aminele alifatice
bazice slabe şi soluţiile lor apoase, necesită un pH scăzut pentru hidroliză şi
eliberare de amină insolubilă în apă.
Qats sunt săruri ale bazelor puternice, de aceea rămân active, atât în
soluţiile acide, cât şi în cele bazice. Ca şi alţi compuşi cationici, Qats sunt
incompatibile cu substanţele anionic active, precum săpunurile; rezultă un
precipitat când sunt puse împreună în soluţie apoasă, acest lucru limitându-le
utilizarea. Mulţi compuşi neionici interferă cu Qats.
În Qats germicide, cel puţin unul din 4 radicali organici răspund de
activitatea de suprafaţă, ce este determinată de cationi, deci, aceşti compuşi
sunt consideraţi substanţe germicide cationice. Qats prezintă proprietăţi

125
bacteriostatice în diluţii mari. Pentru acţiuni bactericide este nevoie de
concentraţii de 10-20 de ori mai mari.
Qats are aproximativ acelaşi spectru bacterian ca şi fenolii, dar sunt
mai activi pe germenii gram pozitivi, decât pe cei gram negativi. O
concentraţie de 2-5 ppm distruge mulţi germeni gram pozitivi; pentru
inhibarea germenilor gram negativi este necesară o concentraţie de 300-500
ppm. Sporii bacterieni sunt rezistenţi la Qats, în schimb aceste substanţe sunt
moderat active pe fungi şi pe virusurile lipofile, dar şi pe cele hidrofile; Qats
sunt foarte activi pe alge.
Sărurile cuaternare de amoniu sunt eficiente la un pH alcalin de 9-10
şi mai puţin eficiente la un pH sub 7; la un pH de aproximativ 10 şi o
concentraţie de 8 ppm distruge bacteriile în 5 minute; pentru un pH 7 sunt
necesare 30 de minute, iar pentru un pH 3 sunt necesare 100 minute.
Quats sunt absorbiti şi inactivaţi de proteine. Este bine de ştiut despre
Qats că au fost sintetizaţi şi testaţi ca agenţi antimicrobieni; suma atomilor
de carbon din cele 4 grupe radical trebuie să fie mai mare de 10, anionii fiind
importanţi, doar pentru a dovedi solubilitatea. Pentru o activitate
antimicrobiană puternică trebuie ca cel puţin una din grupările R- să aibă un
lanţ de 8 până la 18 atomi de carbon (cea mai bună lungime a lanţului este
de 14-16 atomi de carbon).
Clorura de cetilpiridinium [123-03-5] (clorura de 1-
hexadecilpiridinium) este un ingredient activ în apele de gură (ex. Cepacol).
Acetatul de laurolinium [146-37-2] un derivat al 4 –aminoquinaldinei este
utilizat preoperator, ca dezinfectant tegumentar. Clorura de dequalinium este
folosită sub formă de tablete şi soluţii, pentru tratarea infecţiilor din
cavitatea bucală şi faringe.
Polimerii Qats prezintă proprietăţi antibacteriene, greutatea lor
moleculară variază între 2000 şi 60000 Da. Au două caracteristici, care îi
deosebesc de Qats monomere: absenţa spumei, chiar şi la concentraţii mari
şi toxicitate redusă pentru tegumente, ochi şi chiar la ingestia lor pe cale
orală.
Doza letală orală (LD50) pentru clorura de benzalconium [68391-01-5]
este de 0,2g/Kg, pentru alte Qats este de 2,2g/Kg şi pentru poliquaternium 1
[75345-27-6] 4,47g/Kg. Deşi au o toxicitate redusă, polimerii Qats prezintă
proprietăţi importante antibacteriene şi antifungice.
Clorura de benzalconium prezintă activitate antibacteriană bună (tabel
nr. XXVII), este utilizată în medicina dentară pentru dezinfecţia
instrumentarului şi a diferitelor materiale, mai ales cele de uz protetic.
Poliquaternium 1 este considerat un candidat serios pentru dezinfecţia

126
lentilelor de contact (înregistrat de FDA). Alţi Qats sunt utilizaţi pentru
dezinfecţia piscinelor,t otodată prezentând şi proprităţi antialge.
În tabelul nr.XXVIII este prezentată diluţia bacteriostatică pentru
clorura de benzalconium.

Tabel nr. XXVIII. Diluţia bacteriostatică pentru clorura de benzalconium

Microorganism Concentraţie ppm

Salmomella typosa 3,91
Shigella dysenteriae 1,95
Escherichia coli 15,6
Aerobacter aerogenes 62,5
Salmonella paratyphi 15,6
Salmonella enteritides 31,2
Proteus vulgaris 62,5
Pseudomonas aeruginosa 31,2
Vibrio cholerae 1,95
Staphylococcus aureus 1,25
Pneumococcus II 5,00
Streptococcus pyogenes 1,25
Clostridium welehii 5,00
Clostridium tetani 5,00
Clostridium histolyticum 5,00
Clostridium oedematiens 5,00

Qats sunt consideraţi în medicină drept medicamente slabe sau

produse antimicrobiene labile, pentru că in vivo se desfac în fragmente
netoxice. Când au fost prima dată introduşi în practica medicală (medicină
dentară), Qats erau utilizaţi pentru dezinfecţia mâinilor şi a instrumentarului
în chirurgie şi în medicina dentară. Actualmente, Qats sunt folosiţi şi pentru
dezinfecţia suprafeţelor (pavimentului) şi a amprentelor.
De ce sărurile cuaternare de amoniu prezintă proprietăţi
antimicrobiene? Când atacă o celulă microbiană, Qats parcurge câteva etape:
- absorbţia pe suprafaţa celulei bacteriene;
- difuzarea prin peretele celular;
- legarea de membrana citoplasmatică;
- disocierea membranei citoplasmatice;
- eliberarea cationilor şi a altor constituienţi celulari citoplasmatici;
- precipitarea componentelor celulare şi moartea celulei.

127
 Caracteristici generale ale Qats

- prezintă acţiune foarte limitată pe virusuri; nu prezintă acţiune pe

spori sau pe Mycobacterium tuberculosis;
- sunt rapid inactivaţi de apa dură sau de materiile organice;
- necesită prespălare;
- au acţiune slabă biostatică;
- asigură dezinfecţie limitată de nivel scăzut;
- în medicina dentară, sunt utilizaţi în special pentru pentru
dezinfecţia pavimentulu, a instrumentarului şi a materialelor de uz
protetic

Agenţii de curăţare anionici-acizi: sunt ca şi dezinfectanţii cationici,

agenţi activi de suprafaţă. De asemenea, ca şi săpunurile obişnuite au
proprietăţi hidrofobe, datorită anionilor. În timp ce agenţii cationici
acţionează în mediu alcalin, cei anionici oferă cele mai bune rezultate în
condiţii acide la un pH cuprins între 1 şi 3. Substanţele acide, care
eliberează grupări hidrofile sunt: acidul carboxilic, acidul sulfonic, esterii
acidului sulfuric şi ai acidului fosforic, precum şi acidul fosforic.
La acţiunea hidrofobă contribuie lanţurile alchil, ce pot fi înlocuite de
nuclee aromatice tip benzen sau naftalină.
Aceşti agenţi combină nivele scăzute de agenţi activi de suprafaţă
anionici, cu acizi organici şi anorganici, cu agenţi de solubilizare şi uneori
cu un surfactant neionic în cantitate mică.
Au fost studiaţi surfactanţii anionici, în combinaţie cu diferiţi acizi.
Sulfonaţii aril-alchil au dat cele mai bune rezultate.
Acidul fosforic este considerat cel mai potrivit, datorită toxicităţii
reduse şi a costului scăzut. Prezintă o acţiune bactericidă rapidă împotriva
germenilor gram pozitivi şi gram negativi, utilizând sulfonaţi la o
concentraţie de 200 ppm şi un pH cuprins între 2 şi 3. Surfactanţii cu lanţuri
alchil de 12 atomi de carbon prezintă o activitate biologică maximă (de
exemplu, dodecilbenzen sulfonic acid). Substituirea inelului benzenic creşte
lungimea lanţului alchil, prin grupări 3, 5 etilen. Deoarece solubilitatea este
o necesitate a surfactanţilor anionici, grupările anionice ca sulfonaţii şi
sulfaţii sunt în mod uzual utilizaţi în cadrul agenţilor de curăţare anionici-
acizi.
Aceşti agenţi nu prezintă activitate bacteriostatică înaltă, precum
Qats, dar au avantajul că acţionează rapid în soluţii acide. Comparativ cu
alte 5 substanţe dezinfectante, anionii acizi distrug bacteriile la o

128
concentraţie mai mică: doar hipocloritul de sodiu şi un compus pe bază de
iod (iodofor) sunt active la o diluţie mai mare decât anionii acizi. Conform
testului de diluţie al AOAC, anionii acizi distrug Pseudomonas aeruginosa
la o concentraţie de 225 ppm, Salmonella choleraesuis la o concentraţie de
175 ppm şi Staphylococcus aureus la o concentraţie de 325 ppm. Sunt
folosiţi în medicina dentară pentru decontaminarea şi dezinfecţia
materialelor şi a instrumentarului cu rezultate satisfăcătoare.
Compuşii biguanidici. Clorhexidina [55-56-1] (1,6 –di(4-
clorodifenil-diguanidino hexan)sau Hibitane) este un amestec cationic şi este
utilizat ca antiseptic tegumentar. Reacţionează cu acizii şi formează săruri,
cele mai multe insolubile în apă.Totuşi, sarea acidului gluconic este solubilă,
iar în concentraţie de 20% este incoloră şi inodoră. Clorhexidina este stabilă
la un pH cuprins între 5 şi 8 şi este compatibilă cu unele germicide cationice.
Unele substanţe dezinfectante au în compoziţia lor atât clorhexidină, cât şi
săruri cuaternare de amoniu (ex. Presept lichid conţine gluconat de
clorhexidină 1,25%, Qats 0,1% în alcool 70%).
Clorhexidina este incompatibilă cu anionii organici (săpunurile), cu
detergenţii anionici şi cu vopselurile. Anionii anorganici precipită
clorhexidina, chiar şi în soluţii foarte diluate. Soluţiile cu o concentraţie mai
mică de 1% clorhexidină sunt stabile la autoclav (1210C; 15 min).
Clorhexidina este foarte activă pe germenii gram pozitivi şi cei gram
negativi, pe mucegaiuri, fungi, virusuri lipofile (virusuri respiratorii, Herpes
simplex, Citomegalovirus, HIV, etc), dar nu şi pe virusurile hidrofile
(virusurile polio- şi enterice)
Acţionează pe spori la temperaturi înalte. Bacteriile acide sunt distruse
atât de soluţia apoasă, cât şi de cea alcoolică de clorhexidină. Utilizarea
îndelungată a clorhexidinei determină apariţia rezistenţei bacteriene. La o
concentraţie de 0,001- 0,25% clorhexidina este puternic virulicidă.
Clorhexidina inhibă germinaţia sporilor, dar nu este sporicidă nici după o
expunere de 2 ore, totuşi la o temperatură de 20-370C reduce de 5 ori
numărul de spori.
Pentru acţiunea antimicrobiană, pH-ul optim este cuprins între 5,5 şi
7, dar variază în funcţie de substanţele tampon şi de microorganism (de
exemplu, prezintă o activitate crescută pe Staphylococcus aureus şi E. Coli
la un pH crescut şi invers pentru Pseudomonas aeruginosa). Este un
dezinfectant tegumentar foarte eficient, are toxicitate redusă, nu irită
tegumentele şi are capacitatea de a reduce infecţiile nosocomiale.
Toxicitatea clorhexidinei a fost demonstrată prin utilizarea ei pe
tegumentele indemne ale nou-născuţilor. În SUA există restricţii privind
utilizarea clorhexidinei.

129
 Spălarea pe mâini cu clorhexidină 4% are acelaşi efect ca şi
hexaclorofenul şi reduce numărul bacteriilor sub mănuşi pentru câteva ore.
După o spălare de aproximativ 2 minute cu clorhexidină scade numărul
microorganismelor cu 86%, în timp ce prin utilizarea acelaşi timp a
iodoforilor scade numărul microorganismelor cu 68%, iar pentru
hexaclorofen cu 47%. Clorhexidina previne transmiterea microorganismelor
de la un pacient la altul, lucru dovedit la 47 de subiecţi ale căror mâini au
fost intenţionat contaminate. Pentru o acţiune mai bună şi un efect mai
îndelungat, clorhexidina se combină cu alcoolul. După utilizări repetate
(spălări cu clorhexidină), nivelul bacteriilor pe tegumente este mult mai
scăzut.
Clorhexidina este folosită în urologie, ginecologie, în controlul
infecţiilor, în arsuri şi plăgi. În practica stomatologică este utilizată pentru
prevenirea bolilor cavităţii bucale, spălarea mâinilor şi pentru
decontaminarea amprentelor (încorporare în materialul de amprentă, prin
imersie sau prin spray) şi foarte rar a instrumentarului. În Japonia s-a
constatat o hipersensibilitate la clorhexidină, dar se consideră că o
concentraţie de 0,05% este sigură
Caracteristicile generale ale biguanizilor
- au un spectru destul de limitat;
- prezintă acţiune slabă pe virusuri, fungi, bacterii gram negative;
acţiunea este inexistentă pe spori şi pe Mycobacterium tuberculosis
(acest fapt nu este întotdeauna recunoscut de producători);
- sunt inactive pe prioni;
- utilizatorii trebuie educaţi, pentru a folosi soluţia de lucru în medii
unde este necesară o dezinfecţie primară (de nivel scăzut);
- au acţiune acceptabilă pe bacterii gram pozitive, dar nu se poate
garanta doar existenţa bacteriilor gram pozitive;
- dezvoltă rapid rezistenţă pe Pseudonomas aeruginosa (frecvent
este întâlnit Pseudonomas aeruginosa în soluţiile de clorhexidină);
- utilizarea biguanizilor pe termen lung, creează probleme, datorită
absorbţiei prin piele (SNC, infertilitate);
- se foloseşte în special, datorită imaginii de siguranţă construită de
producători;
- favorizează fisurarea şi uscarea pielii la utilizări repetate, deşi
producătorii încearcă prin introducerea unor substanţe emoliente să
remedieze această problemă; mulţi utilizatori folosesc creme
pentru a preveni deteriorarea tegumentelor, dar inactivează astfel
clorhexidinele;

130
 - biguanizii sunt în mod special utilizaţi ca dezinfectanţi ai
tegumentelor (antiseptice);

Compuşi cu sulf
Sulful este cunoscut în mod special ca pesticid şi ca agent curativ.
Este pomenit de Homer (800-1000 îHr), de Hipocrate (400 îHr) ca antidot
împotriva ciumei şi de Discoride (100 îHr) ca unguent în dermatologie.
Sulful este un produs antimicrobian selectiv şi de aceea se pune
problema dacă toxicitatea sa apare datorită conversiei sale sau este el însuşi
toxic. Sulful coloidal este un amestec de sulf 70% şi acizi politonici 30%,
are un coeficient de fenol împotriva germenilor gram pozitivi şi gram
negativi de 1,5-5 (Testul coeficientului de fenol utilizat pentru controlul
dezinfecţiei şi al sterilizării); la o concentraţie de 1% este fungicid.
Sulfamidele sunt primele chimioterapice eficiente pe germenii gram
pozitivi şi gram negativi la o concentraţie de 50-100 ppm; sunt
bacteriostatice, dar la concentraţii mari sunt bactericide. Totodată
sulfamidele sunt inhibate de materiile organice (sânge, puroi, vomă), în
schimb se pot combina cu antibioticele sau alte medicamente (ex. Sulfamide,
sulfotiazol, sulfopiridine etc).
Tiosulfanaţii sunt agenţi antimicrobieni activi prin sulful bivalent, dar
grupările electronegative (RSO2 SCCl2 şi RSO2SCF3) le potenţează
activitatea. În general compuşii cu sulf nehalogenaţi sunt inactivi pentru
microorganisme.
Compuşi metalici, în special cei ai metalelor grele, sunt agenţi
antimicrobieni importanţi, dar foarte toxici.
Mercurul este renumit pentru activitatea sa bacteriostatică.
Merfenilnitratul [55-68-5] este un un compus organic mercurial, care
inhibă S. aureus la o concentraţie de 0,1 ppm şi E. Coli la o concentraţie de
3 ppm. La o concentraţie de 1-2 ppm inhibă fungii; nu este sporicid. Totuşi
s-a observat că clorura de Hg distruge sporii de antrax. De asemenea, s-a
observat şi că sporii trataţi cu Hg sunt inhibaţi, iar când Hg este neutralizat,
sporii se dezvoltă.
Mercur-cromul [129-16-8]; metafenul [133-58-4] şi mertiolatul [54-
64-8] compuşi organici pe bază de Hg , au fost tot mai puţin utilizaţi după
terminarea Primului Război Mondial, datorită toxicităţii lor. În medicina
dentară aceşti compuşi nu prea sunt utilizaţi.
Sulfurile, tiolii, materia organică (sânge, fluid bucal, vomă etc), reduc
sau chiar inactivează acţiunea germicidă a compuşilor mercurici.
Argintul: este utilizat încă din cele mai vechi timpuri ca dezinfectant.
Cercetările ştiinţifice, privind utilizarea Ag şi a compuşilor săi, ca substanţe

131
cu potenţial antimicrobian, au început încă din anul 1869. A fost întâi utilizat
nitratul de Ag [7761-8-8], substanţă astringentă care precipită proteinele
(utilizată şi astăzi în medicina dentară), ceea ce nu este de dorit. A urmat
apoi sulfadiazina de Ag [21548-73-2] şi în final cercetătorii s-au oprit
asupra Katadyn-ului şi Movidyn-ului. Katadynul cu Ag metalic în formă
spongioasă, cu Au sau cu Pd distruge E. coli în câteva ore, totuşi nu omoară
stafilococii.
Movidynul are un spectru antibacterian mai larg (distruge inclusiv
stafilococii), este folosit şi pentru înhibarea (la o concentraţie de 0,5-4,7
ppm) şi chiar distrugerea mucegaiurilor ( pH între 1,9 şi 13,8).
Alte metale cu acţiune antimicrobiană sunt: Cu (în agricultură), Zn,
Sn, As, Ba etc (tabel nr. XXIX).

Tabel nr. XXIX. Concentraţie germicidă minimă a sărurilor metalice şi a

nemetalelor (pentru Salmonella thyposa şi Staphylococcus aureus)

Compus Salmonella thyposa Staphylococcus aureus

HgCl2 1:16000
AgNO3 1:100
MnSO4 1:10
ZnCl2 1:8
ZnI2 1:30 1:10
Zn(C2H3O2)2 .2H2O 1:3
ZnSO4. 7H2O 1:3
NiCl2.6H2O 1:5 1:3
Ni(NO3)2.6H2O 1:3 1:3
CoCl2.6H2O 1:20 1:6
Co(No3)2 1:5 1:5
CoCl2.2H2O 1:300 1:7
Co(NO3)2.6H2O 1:50 1:6
Pb(NO3)2 1:3
Pb(C2H3O2)2.3H2O 1:3
SnCl2.2H2O 1:350 1:70
SnCl4 1:50
FeCl3.6H2O 1:200 1:10
FeCl2 1:10
Fe2(SO4)3 1:500 1:30
FeSO4 1:10
Nemetale
Fenol 1:60
Crezol 1:300
Hexilrezorcinol 1:6000
Iodine 1:20000

132
 Sterilizanţi gazoşi
Oxidul de etilenă (C2H4O) [75-21-8] a fost utilizat în majoritatea
unităţilor spitaliceşti, pentru sterilizarea materialelor termosensibile.
Este un gaz incolor, extrem de toxic, care acţionează prin alchilare cu
alcooli, tioli, amine, acizi organici, amide în celulele bacteriene şi în spori.
Reacţionează şi cu acizii nucleici şi se pare că aceasta ar fi cauza acţiunii
sale biocide. Alchilarea guaninelor şi a compuşilor din ADN-ul microbian
este cauza pentru care sporii bacterieni îşi pierd capacitatea de reproducere.
Fierbe la 10,40C, este solubil în apă, este inflamabil şi exploziv (de aceea se
diluează cu dioxid de carbon sau fluorcarburi, de preferat). Este mutagen şi
carcinogenetic, de aceea utilizarea sa a fost limitată.
Autoclavarea cu oxid de etilenă a fost foarte des utilizată. Autoclavul
se prezintă sub forma unui vas sub presiune, cu capacitatea de a evacua
aerul, de a încălzi şi de a umezi uniform. Gazul este adăugat la temperatura
specifică, îndepărtat după timpul necesar şi în final este înlocuit cu aer
proaspăt, filtrat. Pentru că anumite materiale termosensibile (plastic,
materiale de amprentă), absorb oxidul de etilenă şi nu se eliberează rapid,
toată această operaţiune de sterilizare se realizează în încăperi speciale,
aerisite după sterilizare, până când oxidul de etilenă este îndepărtat.
Factorii de care depinde inactivarea microoraganismelor de către
oxidul de etilenă sunt: concentraţia gazului, temperatura, gradul de umiditate
şi temperatura de expunere. Rata de inactivare creşte de la 50 la 500 ppm;
peste 500 ppm nu creşte semnificativ acţiunea împotriva sporilor. În practică
se utilizează o concentraţie de 800-1200 ppm.
Gazul sterilizează la temperatura camerei, dar factorul timp îl face
impracticabil. Acţiunea sporicidă se dublează pentru fiecare creştere cu 10 0C
a temperaturii; timpul necesar sterilizării se reduce de 8 ori cu creşterea
temperaturii de la 200C la 500C. De obicei, se utilizează o temperatură de 45-
600C pentru sterilizare, temperatură la care majoritatea materialelor
termolabile nu sunt distruse.
Umiditatea poate constitui o problemă. O umiditate relativă (RH) de
33% este considerată optimă pentru distrugerea sporilor, totuşi, în funcţie de
concentraţia gazului şi de nivelul de contaminare, este nevoie de o RH de
50-70%.
Oxidul de etilenă inactivează toate microorganismele, totuşi, sporii
sunt mai rezistenţi decât celulele vegetative (de 5-10 ori), decât mucegaiurile

133
şi decât fungii (Bacillus subtilis este cel mai rezistent). De asemenea,
trebuie remarcată şi activitatea virulicidă a oxidului de etilenă.
Formaldehida , a doua substanţă gazoasă ca importanţă din punct de
vedere al acţiunii antimicrobiene a fost foarte mult utilizată atât în Europa
cât şi în SUA (principiul de folosire a fost descris într-un capitol anterior),
dar s-a renunţat la ea, datorită potenţialului cancerigen extrem de crescut al
acestei substanţe.
Propilen oxidul (C3H6O) [75-56-9] prezintă o activitate
antimicrobiană mai redusă decât a oxidului de etilenă (fierbe la 37 0C). Are
un avantaj, şi anume, hidrolizează şi formează produşi netoxici. Se utilizează
mai mult în industria cosmetică şi foarte puţin în medicina dentară.
Ozonul [10028-15-6] (O3) este de fapt o formă alotropă a oxigenului;
acţionează ca un agent puternic oxidant. Este letal pentru toate
microorganismele. Deoarece sporii bacterieni sunt de 10-15 ori mai
rezistenţi, decât toate formele vegetative, instabilitatea gazului îi limitează
acţiunea ca sporicid. Deşi este mai stabil în aerul uscat, totuşi este mai activ
în aer umed şi în apă. Pentru sterilizare, umiditatea relativă este de 50-80%.
Spre deosebire de cei mai mulţi dezinfectanţi, ozonul este activ la
temperaturi scăzute.
Microorganismele sunt distruse la o concentraţie de 150 ppm pe agar,
la o temperatură de 00C; pentru o concentraţie de 210-480 ppm este necesară
o temperatură de 200C. Pentru distrugerea de fungi este nevoie de o
concentraţie de 5-10 ppm la o temperatură de 25 0C. Mirosul se percepe la o
concentraţie de O3 de 0,02-0,04 ppm în aer; la o concentraţie de 20-30 ppm
O3 este iritant pentru ochi, nas şi gât. Expunerea prelungită la o concentraţie
de 1000 ppm poate fi letală.
Toxicitatea şi instabilitatea ozonului, faptul că este coroziv îi limitează
utilizarea. Fiind foarte reactiv, materia organică reduce semnificativ
eficacitatea ozonului ca germicid.
Datorită proprietăţilor lui oxidative, ozonul poate fi utilizat pentru
sterilizarea materialelor din metale nobile, titan, implanturi, oţel inoxidabil,
lucrări protetice din ceramică şi compozit, mănuşi, toate tipurile de
amprente. Sterilizarea cu ozon este destul de puţin utilizată, datorită
costurilor ridicate pe care le impune această metodă.
Dioxidul de clor [10049-04-4], ca şi ozonul este puternic oxidant. Se
utilizează pentru dezinfecţia apei de băut. Este eficient pentru distrugerea
microorganismelor şi se foloseşte ca agent sterilizant în medicină (la o
umiditate de 50%, celulele bacteriene sunt distruse în aproximativ 2- 6
minute, iar sporii în 24 de minute).

134
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ DEZINFECŢIA

Există o serie de factori care pot favoriza şi influenţa procedurile de

dezinfecţie, cum ar fi:
- spectrul de activitate şi puterea germicidă;
- numărul de microorganisme pe suport tratat;
- cantitatea de material organic de pe echipament/ suport de tratat;
- natura suportului de tratat;
- concentraţia substanţei dezinfectante;
- timpul de contact şi temperatura;
- susceptibilitatea dezinfectanţilor chimici de a fi inactivaţi;
- tipul de activitate antimicrobiană: bactericidă sau bacteriostatică;
- efectul pH-ului;
- stabilitatea produsului ca atare sau ca soluţie de lucru;
- corozivitate;
- toxicitate;
- costul produsului.

CRITERII GENERALE DE ALEGERE A SUBSTANŢELOR

DEZINFECTANTE

În general, substanţele chimice cu caracter dezinfectant sunt

selecţionate cu foarte mută grijă, pe baza unor criterii extrem de bine
definite, cum ar fi:
- eficacitatea;
- uşurinţa în prepararea şi aplicarea soluţiilor, precum şi în stocarea
substanţelor şi a produselor;
- economia;
- lipsa corozivităţii şi a efectelor distructive;
- cunoaşterea toxicităţii dezinfectantelor, în condiţiile clasice
(standard) de utilizare, precum şi a măsurilor de protecţie recomandate.

REGULI GENERALE DE PRACTICARE A DEZINFECŢIEI

Este cunoscut faptul că, procedeele de dezinfecţie se aplică nu oricând

şi oricum, ci respectându-se o serie de reguli, cu caracter general, din care
noi vom enumera marea majoritate:

135
 - dezinfecţia profilactică completează curăţenia, dar nu o înlocuieşte.
De asemenea, dezinfecţia nu poate înlocui sterilizarea;
- pentru dezinfecţia în focar sunt utilizate dezinfectante cu acţiune
directă asupra agentului patogen incriminat sau presupus;
- trebuie utilizate numai dezinfectante avizate de Ministerul Sănătăţii
şi Familiei;
- în dezinfecţia chimică trebuiesc utilizate numai dezinfectante cu
spectru de acţiune bactericidă, virulicidă, fungicidă şi/sau sporicidă. Se
recomandă periodic alternanţa substanţelor dezinfectante, pentru a se evita
apariţia rezistenţei microorganismelor;
- este necesar ca substanţele dezinfectante să fie folosite la
concentraţiile de utilizare şi la timpii de acţiune, recomandaţi de producător;
- se recomandă utilizarea de cuve cu capac şi grătar, pentru
dezinfecţia instrumentarului;
- utilizarea substanţelor dezinfectante se face respectând normele de
protecţie a muncii;
- trebuie realizată instruirea personalului cu privire la utilizarea
dezinfectantelor .

136