humble-calvinism-medders-romanian

„Dacă nu ești calvinist, această carte este pentru tine;
iar dacă ești calvinist, această carte este pentru tine.

Realist, deseori amuzant și cu o predispoziție deosebită
pentru ilustrație, Medders arată clar cum este calvinis-
mul biblic – calvinismul smerit – în viața de zi cu zi”. /
DONALD S. WHITNEY, autor, Praying the Bible
„Teologie reformată la care râzi cu gura până la urechi.

Aceasta este o carte potrivită pentru vremurile noastre
sectariste: un încântător corn al abundenței de proză
sprințară, gânduri proaspete și cercetare de sine pro-
fundă, din inimă. M-am regăsit câteodată râzând în ho-
hote la durerea colțuroasă a descrierilor lui atât de pre-
cise ale reformaților”. / KEVIN J. VANHOOZER, profesor
cercetător de teologie sistematică, Trinity Evangelical
Divinity School
„Jeff îi vorbește direct elefantului din camera cu ecouri,

arătându-se ca fiind cel mai mare dintre calviniștii
mândri și creionându-și călătoria ulterioară către calvi-
nismul smerit. O carte frumoasă, cu teologie bogată”. /
LORE FERGUSON WILBERT, autor, Handle With Care
„Calviniștii ar trebui să fie smeriți și fericiți. Din nefe-

ricire, nu așa stau lucrurile întotdeauna, iar expresia
‚Tânăr, Neliniștit și Reformat’ a ajuns prea des să fie
mai degrabă ‚Mândru, Agresiv și Obositor’. Medders
ne-a făcut tuturor – și în special mie – un foarte mare
serviciu venind cu o corecție necesară și cu mari încu-
rajări”. / ADRIAN REYNOLDS, director național asociat,
FIEC UK
„Cultura reformată pare să fie cunoscută pentru aspri-

mea și lipsa ei de har. Totuși, soteriologia reformată ar
trebui să dea naștere unei inimi bucuroase și unei sme-
renii adânci, vesele, care se manifestă prin evanghelizare
plină de compasiune și prin blândețe față de toți. Trag
nădejdea că această carte a lui Jeff va fi folosită de Dum-
nezeu pentru a înnoi un spirit de blândețe și smerenie
printre noi, și că îi va încuraja pe aceia care resping
aceste credințe frumoase ca să le vadă într-un fel proas-
păt”. / MATT CHANDLER, păstor principal, The Village
Church, Dallas; președinte, Acts 29; autor, Take Heart
„De foarte multe ori ajungem să le permitem perspec-

tivelor noastre teologice să ne dezbine, în vreme ce
Dumnezeu ne cheamă la unitate. Sunt recunoscător
pentru această chemare la empatie, înțelegere și smere-
nie. Indiferent dacă teologia ta este reformată sau nu,
sper că vei procesa principiile din această carte și le vei
pune în practică”. / CALEB KALTENBACH, autor, Messy
Grace
„Cunoșteam bine meandrele calvinismului încă dina-

inte să înțeleg meandrele harului lui Dumnezeu, ceea ce
este o nebunie, dar înțeleg de ce cartea lui Jeff este atât
de valoroasă. Probabil că odinioară aș fi fost prea aro-
gant ca să o apreciez, dar acum, când mă uit în urmă,
văd ca acesta este tocmai mesajul de care aveam nevoie
disperată ca tânăr reformat. Sunt atât de recunoscător
că această carte este disponibilă acum, și mă rog ca me-
sajul ei să îi salveze pe alți calviniști încrezuți de ei în-
șiși”. / BARNABAS PIPER, Podcaster; autor, The Pastor’s
Kid
„O carte minunată despre cum să fii reformat într-un

fel robust și cum să savurezi doctrinele harului fără să
fii înfumurat de ele. Îmi doresc să fi citit această carte
pe când eram la seminar. Ea vorbește despre felul în
care cunoașterea teologică și dragostea cristică merg îm-
preună; iar dacă ele nu se întrețes reciproc, faci ceva gre-
șit”. / MICHAEL F. BIRD, lector în teologie, Ridley College,
Melbourne, Australia
„Poate că, într-o altă generație, expresia ‚calvinism sme-

rit’ n-ar părea un oximoron. Dacă da, această carte în-
curajatoare și provocatoare va fi folosită de Dumnezeu
ca să ne ajute să trăim la înălțimea a ceea ce credem”. /
COLLIN HANSEN, director editorial, The Gospel Coali-
tion; autor, Young, Restless, and Reformed
„Citind această carte, sunt un calvinist mai adevărat și

mai fericit. Ca un medic priceput, Jeff diagnostichează
cu atenție mândria în domenii în care nici nu știam că
exista, apoi prescrie singurul tratament vindecător –
Evanghelia glorioasă a harului”. / MATT BOSWELL, autor
de imnuri; păstor, The Trails Church, Celina, Texas
„Această minunată carte slujește ca un ceas deșteptător

pentru acea parte din noi care tinde să fie mai dogma-
tică decât doctrinară, cu o cunoaștere care mai degrabă
îngâmfă decât cu o dragoste care zidește. O cale înainte
excelentă, ca să nu mai vorbesc despre prospețimea ei”.
/ SCOTT SAULS, păstor senior, Christ Presbyterian
Church, Nashville; autor, Befriend
„Experiența proprie nu este cel mai bun învățător. Ex-

periența altcuiva este. Și înveți aceeași lecție fără să plă-
tești același preț. Sunt recunoscător pentru cartea lui Jeff
tocmai din acest motiv. El schițează o traiectorie printre
minele de teren ale calvinismului, cu iscusința (și simpa-
tia) cuiva care a umblat neobosit pe cale și a pierdut câ-
teva membre în acest proces, îndreptându-ne înainte cu
dragoste și smerenie profundă”. / JOHN ONWUCHEKWA,
păstor, Cornerstone Church, Atlanta
Calvinism smerit
..
CALVINISM SMERIT
J.A. Medders
Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în
orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere,
microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recen-
zii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.
Publicat în original sub titlul Humble Calvinism, © 2019 J.A. Medders,

The Good Book Company Limited Blenheim House, 1 Blenheim Road
Epsom, Surrey KT19 9AP, United Kingdom (www.thegoodbook.co.uk).
All rights reserved. Published in association with Don Gates of The Gates
Group, www.the-gates-group.com.
Tradus și publicat în limba română cu permisiune.
Traducerea în limba română: Ninel Lazăr; corectura: Monica Lazăr; Design

copertă: André Parker. DTP: MG Studios.
Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia
Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible So-
ciety (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR)
1924, 2016. Folosit cu permisiune. Referințele biblice notate cu NTR sunt
preluate din Biblia, Noua Traducere Românească (NTR). Copyright 2007,
2010, 2016 de Biblica Inc. Toate drepturile sunt rezervate. Folosit cu permi-
siune. Toate sublinierile din citatele biblice îi aparțin autorului.
ISBN: 978-630-6569-00-7 (PDF); 978-630-6569-01-4 (epub).
Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de ve-

dere ale autorilor pe care îi publică.
„Să nu furi” (Exod 20:15).

Respectă drepturile de autor și efortul depus pentru publicarea acestei cărți!
Cerințele MAGNA GRATIA privind drepturile de autor pot fi consultate
la adresa de internet www.magnagratia.org/copyright.html.
Fraților mei și surorilor mele
din bisericile Acts 29 din întreaga lume.
Să ne facă Dumnezeu să fim

calviniști smeriți și fericiți.
CUPRINS
Cuvânt înainte (Ray Ortlund) 13

Capitolul 1. Problema calvinismului 19
Un scurt interludiu despre termeni și istorie 43
Capitolul 2. De ce calvinismul smerit nu este un oximoron 55
Capitolul 3. Dependență totală 75
Capitolul 4. Înaintea credinței tale 103
Capitolul 5. Crucea, Biserica și cosmosul 129
Capitolul 6. Atrași în interior și trimiși în afară 155
Capitolul 7. El ne ține de mână 181
Capitolul 8. Smerit și fericit (și calvinist) 205
Postfață (C. H. Spurgeon) 215
Bibliografie 217
Mulțumiri 221
Despre MAGNA GRATIA
CUVÂNT ÎNAINTE
Ray Ortlund
Calvinismul este încântător. Ca o modalitate de a

căpăta noi gânduri din Biblie, ca un fel centrat pe
Dumnezeu de a vedea întreaga realitate, calvinismul
este încântător. Dumnezeul lui Calvin, Owen, Ed-
wards, Spurgeon, Machen, Lloyd-Jones, Schaeffer și al
multor altora, Dumnezeul Catehismului Heidelberg
Catechism, al Mărturisirii de Credință Westminster și
al Mărturirisii de Credință Baptistă din 1689 – Dum-
nezeul glorios ilustrat de acești gânditori și prezentat în
aceste documente este convingător față de tot mai
mulți creștini din zilele noastre. Teologia „reformată”
a revenit din plin. Aceasta este o perioadă bună în care
să fii calvinist.
Partea tristă este că noi corupem orice lucru de

care ne atingem. Și aceasta este parte din învățătura
calvinismului, iar noi putem fi siguri că o dovedim.
Haideți să recunoaștem cu toții complicațiile pe care
le introducem deseori, lucruri care se manifestă astfel:
13
14 CALVINISM SMERIT | MEDDERS
însăși faptul că, în sine, calvinismul este aducător de sa-

tisfacție intelectuală și chiar palpitant, ne poate face să
ne simțim superiori față de alți creștini, care încă „nu
prind ideea”. Apoi noi, calviniștii, devenim orbi față de
cât de stânjenitori suntem în încercarea noastră de a ne
promova crezurile față de alții, care nu sunt convinși de
ele. Transmisă printr-o personalitate imatură, teologia
glorioasă o sfârșește părând lipsită de glorie și chiar dez-
gustătoare.
Un arminian smerit poate fi un bun creștin. Dar

un calvinist mândru nu poate fi un bun creștin sau un
bun calvinist. Unul dintre cele mai clare mesaje prezen-
tate de la un capăt al altul al Bibliei este însumat în acest
verset: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar le
dă har celor smeriți” (Iacov 4:6).
Orice teologie care este tehnic precisă, dar care, la

nivel personal, înalță eul, nu îi rănește doar pe oameni,
ci și acea teologie în sine. La urma urmei, când ne des-
fătăm în aspectele fine ale dezbaterilor teologice, pu-
tem să Îl pierdem din vedere chiar pe Isus, și să nici nu
ne dăm seama de asta. Apoi noi, calviniștii, lăsăm în
urma noastră un șir de distrugeri în bisericile noastre,
în familiile și prieteniile noastre. În această privință,
chiar noi, calviniștii, am putea fi aceia care încă „nu
prind ideea”.
CUVÂNT ÎNAINTE 15
Dar greșeala nu stă în teologia reformată în sine.

Acea teologie, atât de fidelă Bibliei și onorantă la adresa
Domnului, este, în fapt, o putere de smerire extraordi-
nară. Ea ne întoarce cu fețele la pământ înaintea Dom-
nului, unde suntem fericiți, atrăgători și rodnici. Și așa
ne poate ajuta pe toți cartea păstorului Jeff Medders,
intitulată Calvinism smerit.
Această carte trebuia scrisă ca să ne ghideze către

acea smerenie pe care calvinismul ar trebui să o creeze.
Dacă Dumnezeu este imens iar noi suntem mici, dacă
puterea lui Dumnezeu ne înviază fără ajutorul nostru,
dacă singura contribuție pe care o avem la mântuirea
noastră este răul care face ca mântuirea să fie relevantă
de la bun început, dacă numai planul veșnic al lui
Dumnezeu ne va susține pe întreaga noastră cale, dacă
tot creștinismul nostru este potrivit Scripturii, nu după
priceperea noastră, totul prin har, nu prin meritele
noastre, totul prin credință, nu prin cerințele noastre,
totul mulțumită lui Hristos, deloc mulțumită nouă,
totul numai spre slava lui Dumnezeu – unde s-ar putea
potrivi înălțarea noastră de sine în acest peisaj?
Pe de altă parte, o inimă care se odihnește în Dom-

nul nostru glorios și plin de har, o inimă ce trăiește în
pace cu alți creștini, care ar putea să nu fie de acord cu
noi – aceasta este inima unui calvinist adevărat.
John Newton, compozitorul calvinist din secolul

al XVIII-lea al imnului „Mărețul har”, îi scria cu înțe-
lepciune unui păstor mai tânăr: „Dintre toți oamenii
care se implică în controverse, noi, cei care ne numim
calviniști, suntem în particular obligați de principiile
noastre să manifestăm blândețe și moderație”.
Jeff înțelege și întruchipează acest adevăr. El însuși

a parcurs drumul pe care mulți dintre noi ne aflăm –
un drum de la joaca de copil a aroganței teologice până
la credința smerită și suavă la care ne cheamă calvinis-
mul adevărat. Prin har, Jeff a fost călăuzit pe pășunile
verzi și lângă apele liniștite ale calvinismului adevărat,
iar această carte ne poate ajuta pe noi toți să ajungem și
să rămânem acolo, în acel loc unde Domnul însuși este
prezent în chip minunat.
Ca un calvinist, eu mă bucur de aceste dovezi ui-

mitoare ale favorii lui Dumnezeu în generația noastră -
The Gospel Coalition, Together For The Gospel, re-
țeaua de plantare de biserici Acts 29, muzica și poezia
reformată, ca să menționez doar câteva dintre ele.
Fie ca Domnul să adauge, ca o podoabă care să ne

încununeze pe toți, smerenia, blândețea, bunătatea și în-
frânarea, alături de o bucurie relaxată și veselă unii față
de alții. În loc să îi lase reci pe oameni, redescoperirea
CUVÂNT ÎNAINTE 17
modernă a teologiei reformate ar putea astfel să se tran-

sforme într-o trezire istorică, numai spre gloria lui
Dumnezeu.
Ray Ortlund, Immanuel Church,

Nashville, Decembrie 2018
1. PROBLEMA
CALVINISMULUI
Care crezi că este punctul cel mai slab al calvinis-

mului? Eu nu cred că sunt doctrinele, sau punctele, ori
chiar Calvin.
Eu cred că punctul slab sunt calviniștii ca mine.
Să zicem că Dumnezeu ți-ar da o viziune a Cerului,

care să dureze în jur de 90 de minute.1 Nu vei vedea
unicorni, nici nu vei descoperi cine l-a ucis pe JFK, ci Îl
vezi pe Isus – iar El este entuziasmat să te vadă. El te
conduce într-un tur al casei Tatălui Său, ca să vezi mul-
tele încăperi pe care El a făgăduit că le va pregăti pentru
frații Lui și pentru surorile Sale.
Să zicem că mergi printr-o aripă a casei Tatălui. Ea
1
Cum ți-ai fi închipuit că începe o carte despre calvinism? Nici eu nu mi-aș fi
imaginat că așa, dar continuă să citești. La urma urmei, doar ne imaginăm ceva.
19
este zgomotoasă, și se aud multe bătăi din palme și cântări

răsunând puternic. Ușile duble înalte de 7 m se deschis,
astfel că tu și alți sfinți răscumpărați prin sângele Mielului
vă faceți cu mâna și vă salutați în timp ce mergi printre ei.
Îl întrebi atunci pe Isus: „Ce se petrece aici?”
Iar Isus îți spune: „Familia Mea carismatică are un

scurt timp de părtășie”.
„Aha”, spui tu în timp ce te uiți înapoi către ei.

„Par că se simt foarte relaxați”. Iar Isus dă din cap în
semn aprobator.
Domnul te conduce apoi în cealaltă aripă a clădirii.

Aceasta este foarte liniștită, ca o bibliotecă. Auzi câteva
râsete, dar sunt rezervate. Cei de acolo cântă, dar ni-
meni n-ar putea să îi acuze că au încălcat vreo regulă
legată de zgomot. Acele uși impunătoare? Se deschid și
aici. Le faci cu mâna și îi saluți pe frații și pe surorile în
Hristos. Anglicanii, metodiștii și chiar unii baptiști se
întâlnesc în această aripă a clădirii.
Ți-au mai rămas douăzeci de minute din viziune.

Isus te conduce repede pe coridoarele unei alte aripi.
Sunt și aici astfel de uși? Da, dar sunt închise. Chiar și
Isus începe să meargă pe hol în vârful degetelor așa că,
bineînțeles, te iei după El.
Apoi Isus îți face semnul universal – degetul la

CAPITOLUL 1 21
gură – ca să știi să nu vorbești în timp ce mergi. Dar nu

poți să te abții. „Isuse, de ce sunt închise acele uși uri-
așe, și de ce trebuie să păstrăm tăcerea atât de mult?
Cine este acolo, în încăpere?”
„Ei bine”, îți explică Domnul, „înăuntru sunt cal-

viniștii, și ei cred că sunt singurii în această clădire. Nu-
Mi place să le stric liniștea”.
Evident, această istorioară este o pură invenție

(știai asta deja, corect?), și o ilustrație foarte săracă a
unității desăvârșite și a părtășiei pe care le vom avea în
Cer – dar ea subliniază o problemă a calvinismului.
Problema nu este calvinismul, ci calviniștii.
Iată care este adevărul – teza mea centrală, dacă

vrei să-i zicem așa, și punctul de plecare în această carte.
Mulți dintre noi, cei care iubim „doctrinele harului”,
nu am crescut în arătarea harului. Nu am devenit mai
blânzi, mai buni, mai plini de compasiune. Și acest lu-
cru nu poate însemna decât că, de fapt, noi nu cunoaș-
tem doctrinele harului. Desigur, știm punctele, putem
apela la argumente și putem chiar să ne aducem aminte
de versetele care susțin cele cinci petale ale lalelei noas-
tre [TULIP].2 Dar un calvinist arogant și certăreț este
2
După doar două pagini am ajuns deja la un volum decent de termeni – calviniști,
doar un fariseu cu o spoială proaspătă de vopsea.
CUM MI-A HRĂNIT CALVINISMUL IDOLII
Am și eu un trecut. Și nu sunt mândru de el. Nu

vorbesc despre trecutul meu de dinainte de a deveni
creștin, ci despre trecutul meu de după ce am devenit
calvinist. Vreme de ani la rând am purtat cu mine un
calvinism în care, în cea mai mare parte, Isus era igno-
rat. Calvinismul meu era plin de date, infatuare, versete
bine aranjate sistematic, puncte de discutat, argu-
mente, mânie și citate din puritani. Și trist este că nu
sunt singurul.
Noi toți avem punctele noastre diferite de in-

trare în domeniul doctrinelor harului. În cazul meu,
aveam 15 ani când învățătorul meu de școală dumini-
cală de la o biserică baptist reformată s-a hotărât să ne
învețe care sunt cele cinci puncte ale calvinismului.
Până în acel punct, Klein era singurul Calvin de care
știam. Pe măsură ce săptămânile au trecut și tezele cal-
vinismului s-au desfășurat, nu am tresăltat, nu m-am
luptat și nici nu m-am cutremurat – ci am stat de parcă
îl ascultam pe Stevie Ray Vaughan cântând Little
carismatici, TULIP… și vor mai fi. Dacă ai nevoie de o scurtă explicație, mergi un
pic mai înainte, unde vei găsi un scurt interludiu, apoi întoarce-te de acolo. Simte-
te liber să faci asta, căci mă vei regăsi aici când te vei întoarce.
CAPITOLUL 1 23
Wing. Teză cu teză, am savurat tot ce mi se spunea.
Dar era ceva nelalocul lui.
Am salivat când am aflat că mulți creștini își ex-

primă dezacordul față de anumite teze. Mi-am trosnit
degetele, am început pregătirea teologică de tae-
kwondo, și îmi făceam loc printre colegii mei. Aveam
argumentele din Romani 9 șlefuite și gata să îi rupă pi-
cioarele oricui manifesta cea mai mică îndoială sau dez-
acord legat de predestinare. Voi puneți stiva de plăci,
că eu le voi sparge pe toate. Trece-mă la o centură su-
perioară, Sensei.
Iubeam calvinismul meu pentru că îmi hrănea

mândria și puterea, și păstra luminile aprinse în fabrica
mea de idoli. Roțile din capul meu mergeau strună, dar
inima mea era împotmolită. O deconectare între cap și
inimă aprinde focurile pe linia de producție a idolatriei.
Prin intermediul calvinismului, idolul mândriei

mele era satisfăcut: „Îi am pe Calvin și pe Spurgeon de
partea mea. Ai face bine să te dai și tu de partea mea. Eu
am dreptate”. Idolul putere era în plin avânt: „Le voi
arăta ce nu știu. Eu cunosc adevărul, iar ei au nevoie de
mine”. Idolul aprobării se simțea amenințat: „Cum în-
drăznesc ei să nu fie de acord cu mine – cu alte cuvinte,
cu acest punct al calvinismului?” Când idolii noștri
sunt amenințați sau au oportunitatea de a-i zdrobi pe

semenii noștri, ei își arată colții și trec la atac.
Poate că ai auzit de calvinistul de cușcă – cineva

care abia a aflat de calvinism și acum trebuie să fie în-
cuiat într-o cușcă așa încât să nu umble de colo-colo ca
diavolul tasmanian din Looney Tunes, rănind credința,
nădejdea și dragostea oricui îi stă în cale. Și, cum se
spune, este doar un stadiu. Va trece.
Dar eu nu sunt sigur că trece întotdeauna.
Nu sunt atât de sigur că noi nu avem nevoie de-

seori să fim încuiați în cuști de fiecare dată când întâl-
nim un creștin care vede lucrurile un pic diferit de cum
le vedem noi.
Nu sunt sigur că mulți dintre noi nu ne purtăm

cuștile pe oriunde mergem.
Nu sunt sigur că mulți dintre noi nu putem

spune că suntem încă în spatele gratiilor.
Și vreau să elimin cu totul stadiul de cușcă.
Pericolul acestui stadiu este că, de multe ori, nu

ne putem da seama dacă avem nevoie să fim încuiați în
cuști. Noi nu putem vedea podurile pe care le incen-
diem pentru că suntem prea ocupați să le rupem pici-
oarele oamenilor prin argumente teologice, fluturând
CAPITOLUL 1 25
din calvinismul nostru de parcă ar fi o țeavă de plumb.

Deseori este nevoie de distrugerea multor relații până să
ajungem să vedem cât valorează acest stadiu de cușcă. Și,
de regulă, este nevoie de un prieten îndrăzneț și curajos,
care să ne spună care este eroarea de pe căile noastre.
Eu am avut nevoie de astfel de prieteni și încă am

nevoie de ei. Mi-am vândut recent apartamentul din
țara Cuștilor, dar, dacă este să fiu onest, mă simt încă
tentat să umblu pe acolo, în jurul vechilor mele ținu-
turi, căutând să dau de probleme. Eu încă am nevoie de
acei prieteni care să mă ajute să mă liniștesc când stadiul
de cușcă mă îndeamnă să mă întorc la viața de războinic
calvinist. Nu toate cântările insuficient de calviniste au
nevoie de corecțiile mele. Nu toate postările de pe so-
cial media, de la unchiul meu, Warner, înseamnă că tre-
buie să ridic barosul meu digital, proclamând: „Eu asta
cred, și nu pot fi altul” (Luther a fost primul care a spus
așa ceva. El nu era calvinist, dar nu-i așa că, dacă i s-ar fi
oferit șansa, ar fi fost și el?) Dragilor, de când știm noi
că harul ne înarmează unii împotriva altora, în loc să ne
dezarmeze?
Păstorul, autorul de imnuri și calvinistul John

Newton a prăjit și zdrobit în secolul XVIII-lea acest soi
de calvinism de genul „știință-cu-mintea-dar-mândrie-
cu-inima” într-o scrisoare trimisă unui prieten:
„Îmi este milă de astfel de calviniști cu capul

mare, despre care vorbești. Mă tem că nu există
oameni mai apropiați de caracterul și de atitudi-
nea fariseilor din vechime cum sunt unii pretinși
și zgomotoși promotori ai harului fără plată. Ei
sunt înțelepți în ochii lor; ideile lor, despre care
mândria din inimile lor le spune că sunt atât de
strălucitoare și clare, le slujesc drept neprihănire,
și ei își pun încrederea în ei înșiși, disprețuindu-i
pe ceilalți. Un arminian modest și cu mintea des-
chisă valorează, după părerea mea, cât o mie de
astfel de calviniști”.3
Calvinismul mândru este o amenințare relevantă

în vremurile noastre, pentru că vedem o revenire a aces-
tuia pe scenă. Azi este la modă să fii calvinist. Până și
revista Time a considerat încă din 2009Noul Calvinism
ca una dintre primele zece idei care schimbă lumea.4
Mișcarea „Tânăr, Neliniștit și Reformat” [eng. Young,
Restless, and Reformed] a fost pe val vreme de peste un
deceniu. Lucrări precum The Gospel Coalition, De-
siring God și Together for the Gospel – și marile lor con-
ferințe – par să crească an după an. Și, odată cu creșterea
aceasta mare, vine și o mare responsabilitate. Pericolul
3
John Newton & Richard Cecil, The Works of John Newton, Vol. 6
(Hamilton, Adams & Co., 1824), p. 197.
4
http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,
1884779_1884782_1884760,00.html
CAPITOLUL 1 27
cu care ne confruntăm în mijlocul acestui val este să

credem că noi, calviniștii, câștigăm lupta, întrecerea în
popularitate sau gala evlaviei. Dar nu trebuie să gândim
în termenii noi versus ei. Nu este vorba despre a câștiga
ceva. Dacă așa ar sta lucrurile, înseamnă că ne-am ales
luptele care nu trebuie.
INFATUARE VERSUS ZIDIRE
Calvinismul în minte te va face să te umfli în

pene. Calvinismul în inimă îi va zidi pe alții.
Apostolul Pavel i-a avertizat pe unii dintre cre-

dincioșii corinteni de potențialul aroganței rezultată
din a ști că mâncarea ieftină de la piață nu era un
dezastru doar pentru că fusese jertfită idolilor:
„Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite
idolilor, știm că în lume un idol este totuna cu
nimic, și că nu este decât un singur Dumnezeu.
Căci chiar dacă ar fi așa-numiți ‚dumnezei’, fie în
Cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți
‚dumnezei’ și mulți ‚domni’), totuși, pentru noi,
nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la
care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi,
și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt
toate lucrurile, și prin El și noi” (1 Cor. 8:4-6).
Idolii nu sunt nimic, spune Pavel. Isus este

Domn, așa că luați de mâncați.
Totuși, unii sfinți corinteni, recunoscând carnea

sau cunoscându-l pe măcelar, puteau face legătura în-
tre templul de idoli de unde provenea carnea, și puteau
fi ispitiți să se închine idolilor. Așa că Pavel continuă
spunând: „Dar nu toți au cunoștința aceasta. Ci unii,
fiind obișnuiți până acum cu idolul, mănâncă un lucru
ca fiind jertfit unui idol; și cugetul lor, care este slab,
este întinat” (1 Cor. 8:7). Acei credincioși nu trebuiau
să o cumpere, să o frigă sau să o mănânce. Iar credinci-
oșii care nu se simțeau ispitiți, cei care știau că nu era
decât carne, nu trebuiau să se laude cu cunoștința lor:
„În ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că
toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă,
pe când dragostea zidește. Dacă crede cineva că
știe ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cu-
noască” (1 Cor. 8:1-2).
Ceea ce contează nu este doar să știi ceva, ci să știi

cum să iubești pe cineva.
Piețele de carne din Corint și calvinismul au

multe în comun. Când cunoașterea nu este conectată
la dragoste, totul explodează. Ne infatuăm. Presiunea
mândriei noastre crește, ridicându-ne deasupra altora și
împingându-i pe alții în afară, pentru că lor nu le place
ce știm noi. Prin contrast, dacă știm doctrinele harului
în inimile noastre, nu doar în mințile noastre, ceea ce
CAPITOLUL 1 29
rezultă este dragoste.
Iată care este problema: deconectarea dintre

inimi și minți. Distanța de la inimă la cap nu este mare
din punct de vedere fizic, numai că teologic vorbind,
cele două sunt deseori prea departe una de alta. Cu-
noașterea celor cinci puncte, discutarea lor și citatele la
îndemână din Spurgeon în mintea noastră, nu în inima
noastră, ne vor conduce la îngâmfare. O înțelegere cu
inima a calvinismului produce o dragoste care îi iubește
pe alții și îi zidește, în loc să producă o mândrie căreia îi
place să se uite de sus la alții și să îi zdrobească. Calvinis-
mul din inimă ne ajută să Îl iubim pe Domnul Dumne-
zeu nostru mai mult decât doar cu mintea noastră, ci cu
inima, sufletul și puterea noastră. Calvinismul din inimă
ne determină să îi iubim pe semenii noștri – pe toți, nu
doar pe prietenii noștri calviniști – ca pe noi înșine. Cal-
vinismul limitat la minte înseamnă că vom ajunge felul
de oameni care se hrănesc din neprihănirea de sine teo-
logică – adică exact acei oameni care au avut parte de cele
mai aspre cuvinte din partea lui Isus.
UN CALVINISM IUBITOR
John Piper, unul dintre părinții „Noului Calvi-

nism”, îi avertizează pe credincioși să se ferească de cap-
cana de a iubi studiul lui Dumnezeu mai mult decât pe
Dumnezeu însuși, de a iubi cunoașterea mai mult decât

pe Domnul însuși. Și există și pericolul de a iubi doc-
trina, dar să neglijăm iubirea semenilor noștri. Există o
linie de demarcație foarte subțire între a ne bucura de
Dumnezeul pe care Îl cunoaștem și a ne bucura de doc-
trina pe care o cunoaștem aruncând-o în fețele oame-
nilor.
Știu asta, pentru că am trecut peste această linie.

M-am făcut vinovat de a iubi calvinismul mai mult de-
cât să fiu un calvinist iubitor. M-am bucurat de studiul
lui Dumnezeu și al căilor Lui mai mult decât de Dum-
nezeul Triunic însăși. Și dacă cunosc cele cinci puncte,
dar nu am dragoste, am dat de probleme.
Binecunoscutul text biblic despre dragoste din 1

Corinteni 13 ar trebui să informeze orice fel de creștin.
Aplicația universală a dragostei pe care Pavel o face nu
este lăsată acolo doar ca să fie citită la nunți, când toți
așteaptă să le fie servit tortul. 1 Corinteni 13 este lăsat
și pentru viața și slujirea noastră reciprocă.
„Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și înge-
rești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sună-
toare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș
avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele
și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința
așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste,
CAPITOLUL 1 31
nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată

averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da
trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi fo-
losește la nimic” (1 Cor. 13:1-3).
Dacă putem vorbi fluent și convingător despre

doctrină, dar nu avem dragoste, suntem ca un micro-
fon care face ecou sau ca un telefon care sună în mijlo-
cul unei predici. Dacă știm o mulțime de termeni teo-
logici, dar nu avem dragoste, totul este un uriaș burger
gol pe dinăuntru. Dragostea contează.
Eu suspectez că mulți oameni sunt îndepărtați

de calvinism din cauza calviniștilor. Îmi pare rău dacă
te-ai ars cu vreunul dintre noi. Dacă ai fost îndepărtat
de ceea ce calvinismul spune pentru că ai văzut cum
unii calviniști vorbesc și se poartă, te înțeleg. Calviniș-
tilor ca mine le crește repede adrenalina când este să câș-
tige o dispută sau să își justifice credința, dar noi avem
tendința de a uita să îi iubim pe frații noștri și pe suro-
rile noastre, care au fost îndreptățiți și ei de Hristos. Și
este greșit. În fapt, chiar în timp ce scriam acest capitol,
mi-am amintit de un frate la care a trebuit să mă duc și
să îi cer iertare. „Îmi pare rău de felul în care am tratat
dezacordul nostru doctrinar. Am fost un nesimțit, lipsit
de blândețe și răbdare. Te rog frumos să mă ierți”. Și m-
a iertat. Ne-am îmbrățișat. Ne-am zâmbit din nou. A
fost un moment glorios al unității în Evanghelie. Dacă

iubești cele cinci puncte, dar ți-ai permis sau chiar ai ca-
uzat o dezbinare față de un frate sau o soră în Hristos,
este momentul să te duci înapoi și să îndrepți lucrurile.
Nu vei regreta. Pune mâna pe telefon chiar acum, dacă
este nevoie. Eu te voi aștepta aici.
Dacă ești calvinist și crezi că sunt nedrept sau lip-

sit de blândețe în caracterizarea pe care am făcut-o tribu-
lui nostru, vreau să te rog să te uiți în oglindă alături de
mine. Când oamenii au fost lăsați neconvinși de explica-
ția pe care eu le-am dat-o despre calvinism, eu sunt ispitit
să cred că lor nu le pasă de Biblie, nu tratează cu seriozi-
tate suveranitatea lui Dumnezeu și nu respectă harul.
Dar este mai probabil ca ei să se îndepărteze de toate
aceste doctrine nefiind convinși, iar cauza să fie că mie
nu mi-a păsat de ei, că eu nu am tratat cu seriozitate
roada Duhului, și că eu am tratat harul fără respect fiind
lipsit de har în relația cu ei. Oare încrederea ta în Scrip-
tură se manifestă ca aroganță? Sau zelul tău ca nerăb-
dare? Hai să fim cunoscuți pentru dragostea noastră.
CALVINIȘTII SUNT...
Pavel ne spune în 1 Corinteni cum arată dragos-

tea reciprocă ce ne-a fost dată de Hristos, față de toți
creștinii, nu doar față ce cei care sunt ca noi în teologie,
CAPITOLUL 1 33
denominație, culoarea pielii sau orice altceva:

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină
de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea
nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă
necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie,
nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire,
ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul,
nădăjduiește totul, suferă totul” (1 Cor. 13:4-7).
Ar trebui să putem înlocui cuvântul „dragoste”

cu numele noastre. „Jeff este îndelung răbdător, Jeff
este plin de bunătate. Jeff nu pizmuiește”. Aceasta este
o manieră minunată de a descoperi, cu ajutorul Duhu-
lui, cât de iubitori sau neiubitori suntem față de seme-
nii noștri.
Așadar, cum ar fi dacă am folosi aici termenul

„calviniști”?
„Calviniștii sunt îndelung răbdători. Calviniștii
sunt plini de bunătate. Calviniștii nu invidiază.
Calviniștii nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul lor.
Calviniștii nu se mânie, nu se gândesc la rău. Cal-
viniștii nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură
de adevăr. Calviniștii acoperă totul, cred totul,
nădăjduiesc totul, suferă totul”.
Ai tresărit, ai scuturat din cap, sau ai spus cu

voce tare au, mda sau of? 1 Corinteni 13 ar trebui să fie

o descriere a calviniștilor pentru că este o descriere a
dragostei creștine. Dar uite-te la stereotipul negativ po-
pular – din motive temeinice – al calvinistului obiș-
nuit, și întreabă-te câte dintre trăsăturile iubirii enume-
rate mai sus îi sunt aplicabile. Poate că două: „Calviniș-
tii nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.
Întrucât am dat cândva un examen de ebraică în semi-
nar, știu că 2 din 15 nu este o notă de trecere.
Jean Calvin, care știa un lucru sau două despre

calvinism, ne spune de ce funcționăm în felul acesta:
„De unde vin duritatea, mândria și limbajul de-
nigrator față de frați? De unde vin certurile, in-
sultele și ocările? Nu vin din faptul că fiecare se
iubește pe sine și umblă exagerat după interesele
proprii?”5
Noi toți suntem înclinați să iubim exagerat teo-

logia, opiniile, ideile și interesele noastre. Cântarul este
dezechilibrat, dar harul îl poate echilibra din nou.
Avem nevoie de un calvinism iubitor, nu doar să iubim
calvinismul. Noi nu avem nevoie de mai puțin calvi-
nism, ci de calvinismul real – unul care rezidă în inimile
5
John Calvin & William Pringle, Commentaries on the Epistles of Paul to
the Galatians and Ephesians (Logos Bible Software, 2010), p. 267.
CAPITOLUL 1 35
noastre, nu doar în mințile noastre.
FĂRĂ ASTERISCURI,
FĂRĂ NOTIȚE DE SUBSOL
Bucuria în adevăr este importantă, dar ea nu ne

dă un permis de liberă trecere ca să fim nerăbdători și
aroganți. Noi ne putem bucura de adevăr, dar dacă
suntem lipsiți de blândețe, ne-am dat foc la valiză.
Apostolul Ioan ne aduce aminte că, dacă Îl iu-

bim pe Dumnezeu – chiar dacă dragostea noastră față
de El a crescut ca urmare a ceea ce am învățat din TU-
LIP – dar îi tratăm de sus pe alți creștini, nu ne amăgim
decât pe noi înșine:
„Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă
zice cineva: ‚Eu Îl iubesc pe Dumnezeu’, și îl
urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine
nu îl iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum
poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L
vede?” (1 Ioan 4:19-20).
Dragostea noastră față de Dumnezeu este chesti-

onabilă dacă nu ne iubim unii pe alții. Iar prin expresia
„unii pe alții”, Ioan nu vrea să se refere la prietenii
noștri, care susțin cele cinci puncte (sau patru, pentru
că, știi tu, noi suntem generoși). Nu, ci el se referă la
toți copiii lui Dumnezeu. La toți creștinii.
Vei auzi de oameni care ajung la o perspectivă

„reformată” despre mântuire sau că subscriu la cele
cinci puncte ale calvinismului [TULIP] vorbind de
parcă au venit la „credința reformată”. Nu sunt un fan
al acestei expresii, pentru că nu există o credință refor-
mată, ci o singură credință creștină, așa cum spune Pa-
vel în Efeseni 4:4-6:
„Este un singur trup, un singur Duh, după cum
și voi ați fost chemați la o singură nădejde a che-
mării voastre. Este un singur Domn, o singură
credință, un singur botez. Este un singur Dumne-
zeu și Tată al tuturor, care este mai presus de
toți, care lucrează prin toți și care este în toți”
(subl.).
Și întrucât există această unicitate, Pavel ne în-

deamnă să trăim „cu toată smerenia și blândețea, cu în-
delungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste,
și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura pă-
cii” (Efes. 4:2-3). Când vine vorba de unitatea noastră
în Hristos, nu există niciun asterisc, nicio notă de sub-
sol și niciun „da, dar”. Sângele lui Isus curge mai adânc
decât diferențele noastre teologice temporare.
Când ne cățărăm pe diferențele noastre teolo-

gice, trecând peste toată unitatea noastră, începem să
dezbinăm biserica din interior. Trecem peste smerenie,
CAPITOLUL 1 37
uităm de blândețe, ni se scurtează răbdarea și renunțăm

la a ne zidi unii pe alții; nu prioritizăm și nici nu căutăm
să facem eforturi legitime de a rămâne uniți, pentru că
noi credem că diferențele dintre noi contează mai mult
decât unitatea noastră. Și greșim.
OARE JOHN WESLEY ESTE ÎN CER?
Am auzit o poveste despre o situație când predi-

catorul George Whitefield, un calvinist vibrant din se-
colul al XVIII-lea, a fost întrebat dacă el crede că îl va
vedea în Cer pe fondatorul metodiștilor, binecunoscu-
tul arminian John Wesley.
Știi ce a răspuns Whitefield? „Nu, nu cred că îl

vom vedea”.
Șocant, nu? Dar George nu și-a încheiat răspun-

sul acolo. El nu avea să îl vadă pe Wesley în Cer pentru
că, a adăugat el, „Wesley va fi atât de aproape de tronul
de har, iar eu atât de departe în urma lui, încât nu îl voi
putea vedea”.
Calvinism smerit. Calvinism cu inima. Un sin-

gur Domn. O singură credință. Uniți dincolo de dife-
rențele dintre noi.
Comentariile marelui predicator victorian C.H.

Spurgeon legate de această istorioară despre Whitefield
și Wesley sunt profunde:

„Când am citit astfel de remarci făcute de Whi-
tefield, mi-am spus în sinea mea: ‚prin asta voi
ști, ca un creștin, că el trebuie să fi fost creștin’;
căci am văzut că el l-a iubit pe fratele lui, Wesley,
chiar dacă a fost atât de diferit de el în anumite
aspecte doctrinare. Da, dragi frați, dacă nu pu-
tem diferi, dar să ne iubim între noi; dacă nu îi
permitem altui frate să meargă pe calea lui în slu-
jirea lui Dumnezeu, și să aibă libertatea de a lucra
în felul lui; dacă nu putem face asta, vom rata să
îi convingem pe confrații noștri că noi înșine
suntem creștini”.6
Iubirea reciprocă, nu calvinismul, este calea prin

care oamenii știu că suntem ucenici ai Nazarineanului
înviat. „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți uceni-
cii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan
13:35). Deși nu putem imita lucrarea, predicarea sau
înțelepciunea lui Whitefield, noi toți putem să imităm
acest stil de calvinism.
Spurgeon și Whitefield nu au fost niște calviniști

slabi. Ei au fost calviniști plini de blândețe. Ei n-au mi-
nimizat doctrinele harului, dar au refuzat să privească
6
C.H. Spurgeon, “Christ’s ‘New Commandment,’” in The Metropolitan
Tabernacle Pulpit Sermons, Vol. 51 (Passmore & Alabaster, 1905), p.
249.
CAPITOLUL 1 39
de sus Trupul [Biserica] sau să îi zdrobească pe frații

lor. Îmi doresc să pot spune că am făcut întotdeauna
același lucru.
AȘADAR, ESTE CALVINISMUL

DE ASTĂZI O CAUZĂ PIERDUTĂ?
Pavel ne arată care este atitudinea pe care trebuie

să o avem înaintea lumii și unii față de alții: „Și robul
Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți,
în stare să îi învețe pe toți, plin de îngăduință răbdă-
toare, să îi îndrepte cu blândețe pe potrivnici” (2 Tim.
2:24-25). Timotei se confrunta cu niște oponenți reali
în Efes – necredincioși și învățători falși – așa că te-ai
gândi că Pavel ar spune: „Fă-i să știe cine are dreptate”.
Dar el nu a făcut asta. Pavel îi spune să aibă o abordare
diferită. Fii răbdător și blând cu toți – ceea ce înseamnă
chiar „toți” – și învață-i cu blândețe pe cei care nu sunt
de acord cu tine. Dacă blândețea este necesară în inte-
racțiunile cu potrivnicii din afara bisericii, cu siguranță
că n-ar trebui să mârâim unii la alții în interiorul biseri-
cii, în legătură cu doctrinele harului.
Dar de ce stau lucrurile diferit la noi? De ce acți-

onăm contrar harului pe care îl propovăduim? Ei bine,
cauza nu este că ar fi ceva stricat în calvinism. Noi sun-
tem de vină. Noi știm, nu-i așa, că suntem păcătoși, iar
Pavel ne-a arătat în acea piață din Corint ce se petrece

când păcătoșii capătă ceva cunoștință. Fără dragoste,
cunoștința îngâmfă și zdrobește. Noi știm în mințile
noastre acest lucru, dar trebuie să îl știm în inimile
noastre.
Așa că aceasta este direcția în care se îndreaptă

această carte. Vom deschide cele cinci puncte, dar nu
ca să învățăm cum să zdrobim opoziția, ci ca să putem
vedea ce se petrece când acele puncte pătrund în ini-
mile noastre. Eu nu spun că ar trebui să nu mai vorbim
cu alții despre cele cinci puncte sau că ar trebui să ne
oprim din a încerca să le arătăm ce credem despre felul
cum lucrează harul răscumpărător. Ceea ce avem ne-
voie se găsește în Biblie, iar ceea ce este în Biblie „este
de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțe-
lepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu
să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lu-
crare bună” (2 Tim. 3:16-17). Dar eu vreau să vă chem
să vedem dacă aceste adevăruri se găsesc deopotrivă în
inimile și în mințile noastre.
Motivul pentru care nouă, calviniștilor, ne lip-

sește deseori smerenia și o bucurie sfântă este că, de
fapt, nu ne uităm la har. Noi am studiat doctrinele ha-
rului, dar am uitat de harul lui Dumnezeu. Eu am făcut
asta. M-am uitat după versete care să sprijine fiecare
CAPITOLUL 1 41
punct din TULIP și am trecut pe lângă Isus, care este

harul lui Dumnezeu (Tit 2:11). Iar un calvinism care
uită de Hristos produce un calvinist groaznic de crud.
Dar calvinismul real, cel care se bucură în Hristos, dă
naștere unor calviniști smeriți și fericiți. Când privim
slava lui Hristos în cele cinci puncte, inimile noastre ard
în noi, transformându-ne după caracterul lui Hristos și
făcându-ne smeriți, umili, blânzi, răbdători și iubitori.
Trebuie să Îl vedem pe Hristos în calvinismul

nostru. Dacă nu, mai bine aruncăm lalelele, căci nu ne
sunt de niciun folos. Dragostea lui Hristos surclasează
cunoașterea brută a informațiilor calviniste. Pavel se
roagă ca toți cei credincioși să „cunoască dragostea lui
Hristos, care întrece orice cunoștință” (Efes. 3:19). Ni-
mic nu se compară cu dragostea lui Hristos. Iar când
calvinismul ne face cunoscută dragostea lui Hristos, un
răsunet al harului ne așează la pământ și ne lasă uimiți
de harul lui Dumnezeu.
Așa că, dacă citești aceste rânduri fiind un calvi-

nist convins, eu sper ca această carte să arunce câteva
grenade pe calea ta. Dacă ai respins calvinismul din ca-
uza experiențelor tale cu unii calviniști, sau dacă te-ai
apucat de citit această carte pentru că „smerit” și „cal-
vinism” ți s-au părut cuvinte ciudate ca să fie puse îm-
preună, mă rog ca această carte să fie ca un balsam pen-

tru tine. Iar dacă citești aceste rânduri și ai ajuns pentru
prima dată în contact cu acest lucru numit calvinism,
sper că ele îți vor servi ca o introducere în faimoasele
„cinci puncte”. Dar, mai mult decât atât, mult mai
mult, sper că această carte îți va arăta cum este calvinis-
mul cu inima – calvinismul smerit, calvinismul real.
Hai să începem.
UN SCURT INTERLUDIU
DESPRE TERMENI ȘI ISTORIE
Un lucru știu despre calviniști, și poți număra

chiar două: lor le place terminologia teologică și istoria
bisericii. Și, dacă ești ca mine, poate că ai folosit unii
termeni fără să știi în realitate ce sens au, sau ai mențio-
nat unele dintre numele faimoase fără să știi cine erau,
dar toți ceilalți au făcut același lucru și li s-a părut foarte
nimerit să se joace cu așa ceva.
Dacă te întrebi dacă florile favorite ale lui Calvin

erau lalelele, sau de ce termenii „reformat” și „reformă”
nu prea par să aibă același sens, nu te îngrijora. Am tre-
cut și eu prin asta.
Așa că, înainte de a merge mai departe în această

carte, hai să ne așezăm lucrurile la locul lor, știi tu, ra-
țele, definițiile și doctrina. (Și dacă ești complet stăpân
pe terminologie și pe elementele istorice importante,
simte-te liber să treci peste acest interludiu și să citești
capitolul 2).
43
PROTESTANȚII
Ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Reformă a înce-

put în mare atunci când, în 1517, un călugăr german,
pe nume Martin Luther, a țintuit pe o ușă din Witten-
berg, Germania, o listă de idei controversate despre
cum suntem mântuiți. (Așa stârneai o dezbatere în
acele vremuri – un fel de echivalent al scrierii unui blog
sau a unui articol în New York Times, în zilele noastre.)
Luther și o mână de „reformatori” din Europa au ata-
cat Biserica Romano-Catolică în legătură cu felul cum
ea vedea mântuirea. Mântuirea prin fapte – gândirea
potrivit căreia tu contribui la mântuirea ta cu faptele
tale – ajunsese să domine predicarea și practica biseri-
cii. Reformatorii s-au raliat și s-au unit în jurul a cinci
sola, cinci „numai”: numai potrivit Scripturii, numai
prin har, numai prin credință, numai prin Hristos și
numai spre slava lui Dumnezeu.
Cei care l-au urmat pe Luther, crezând că mântui-

rea este doar prin har, prin credința în Hristos – nu
prin fapte – și că Dumnezeu vorbește prin Biblie – nu
prin interpretarea Bibliei dată de biserică și prin tradi-
țiile ei - erau (și sunt) „protestanți”. Ei au fost denumiți
astfel pentru că ei protestau împotriva învățăturii do-
minante a Bisericii Catolice (care, în Europa occiden-
tală din acea vreme, era singura biserică).
SCURT INTERLUDIU 45
Jean Calvin apare în această istorie un pic după

Luther și barosul lui. Francez de origine, Calvin a ajuns
convins de învățăturile primei generații de reformatori
și a început să propovăduiască ceea ce fusese redesco-
perit în cadrul Reformei. Calvin era un teolog foarte
abil, scriitor și păstor-învățător. Lucrarea lui Calvin a
prins rădăcini în orașul elvețian Geneva, după ce el a
părăsit Parisul când persecuția s-a intensificat. Ca să
scurtez lunga istorie, în 1536, un prieten l-a convins să
își deschidă un loc în Geneva, de unde să poată con-
duce biserica, să scrie, să predice, să țină prelegeri și (așa
cum s-a dovedit ulterior) să schimbe Europa.
NU CALVIN A INVENTAT CALVINISMUL
Învățăturile calvinismului au existat cu mult timp

anterior ridicării lui Calvin la amvon. Nu Calvin le-a
inventat. Reforma reînviase deja învățăturile despre su-
veranitatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoșilor.
„Doctrinele harului” sau „cele cinci puncte ale calvinis-
mului”, ori „TULIP” sunt următoarele:
• Depravarea totală (T): noi suntem total

lipsiți de neprihănire și avem nevoie ca
Dumnezeu să ne mântuiască.
• Alegerea necondiționată (U): Dumnezeu

alege să îi mântuiască pe păcătoși fără
vreun merit al omului.
• Ispășirea limitată (L): moartea lui Isus pe

cruce a asigurat mântuirea specific pentru
poporul Lui.
• Harul irezistibil (I): păcătoșii cred în Hris-

tos pentru că Dumnezeu îi atrage la Sine.
• Perseverența sfinților (P): creștinii nu își

pot pierde mântuirea, ci ei vor persevera
până la sfârșit.
Calvin a predicat mult mai multe lucruri decât în-

vățăturile calvinismului. În vremurile sale, el ar fi râs de
ideea unui „–ism” atașat numelui lui. În lucrarea sa In-
stitutes of the Christian Religion [Învățăturile religiei
creștine] – principala sa lucrare de teologie – vei găsi
mai multe pasaje dedicate temelor rugăciunii, botezu-
lui și Cinei Domnului decât sunt pasaje dedicate doc-
trinei alegerii. Calvin nu era obsedat de ceea ce noi nu-
mim calvinism, și nici nu a fost cel care a promovat ade-
vărurile calvinismului; și alți reformatori au propovă-
duit doctrinele harului, printre ei fiind Zwingli, Bucer
și Cranmer.
Calvin (asemenea celorlalți menționați în fraza

precedentă) nu a fost de acord cu Luther în toate as-
SCURT INTERLUDIU 47
pectele – și probabil că cea mai notabilă diferență țin-

tea de Cina Domnului și de ce trebuie să se petreacă în
timpul serviciilor bisericii. Cei care s-au raliat (în mare
parte) cu Calvin au ajuns cunoscuți – întrucâtva con-
fuz – ca „reformați” – în timp ce aceia care s-au raliat
(în mare parte) cu Luther și cu mâna lui dreaptă Philip
Melanchthon au fost numiți (mai sensibil) „luterani”.
Astfel, este ironic că omul care a început Reforma este
cunoscut ca Reformator, dar nu este descris ca „refor-
mat” de către cei din tribul lui. Este confuz? Da, știu
asta.
Calvin este probabil cel mai cunoscut pentru cele

cinci puncte, sau TULIP. Totuși, Calvin nu a fost cel
care a creionat acest aranjament floral. Acronimele nu
erau deloc la modă în anii 1500 cum au fost în anii
1900, iar Calvin nici măcar n-a scris ceva în engleză.
David Murray, un autor și profesor la Puritan Refor-
med Theological Seminary, spune că acronimul TU-
LIP a apărut pentru prima dată în 1932, în cartea The
Reformed Doctrine of Predestination [Doctrina refor-
mată a predestinării] scrisă de Loraine Boettner.1 Apoi
TULIP a căpătat o mai mare răspândire ca urmare a
cărții (broșurii) scrisă în 1963 de David Steele și Curtis
1
http://headhearthand.org/blog/2015/10/12/theres-more-to-calvinism-than-
the-five-points-of-calvinism/
Thomas, intitulată The Five Points of Calvinism Defi-

ned, Defended and Documented [Cele cinci puncte ale
calvinismului definite, apărate și documentate].
Și nu doar asta, ci Calvin nici măcar nu a fost cel

care a venit cu ideea acestor cinci puncte. Ele nu erau
ceva ce oamenii fluturau în jurul lor tot timpul; de fapt,
ele au fost un răspuns față de un grup de oameni influ-
ențat de Jacobus Arminius, un protestatar liniștit față
de unele dintre învățăturile Reformei. La un an după
moartea lui Arminius, în 1609, un grup de arminieni
olandezi au prezentat o Petiție – un protest – față de
Biserica Reformată din Olanda, atacând învățăturile
bisericii pe tema suveranității lui Dumnezeu și a liberu-
lui arbitru al omului, despre predestinarea necondițio-
nată și despre puterea harului. După opt ani de argu-
mentări între calviniști și arminieni, a fost convocat Si-
nodul de la Dort, în anul 1618, o manieră interesantă
de a spune că a avut loc o întâlnire a bisericii la Dor-
drecht, în Țările de Jos. (Dort este mai plăcut la privit.)
Ceea ce s-a petrecut la Dort a fost o respingere a

petiției arminienilor. Sinodul a elaborat o declarație de
respingere a acesteia, organizată pe puncte, care a res-
pins cele cinci puncte ale Petiției și a reafirmat adevăru-
rile deja susținute de bisericile reformate din Europa.
SCURT INTERLUDIU 49
Astfel, Dort a formulat ceea ce noi cunoaștem azi ca fi-

ind cele cinci puncte ale calvinismului. Dar nu toți au
acceptat acest verdict. Și, de atunci încoace, au existat
calviniști și arminieni,2 și o mulțime de alte persoane
care sunt fie de o parte, fie de alta, dar care nu folosesc
aceste etichetări, probabil pentru că nu le plac sau pen-
tru că n-au auzit niciodată de ele. O diferență de opinie
legată de TULIP nu înseamnă că este o diferență între
ortodoxie [cu sensul de biblicitate, n.tr.] și erezie. Am-
bele tabere caută să Îl iubească pe Dumnezeu, să trateze
Biblia cu seriozitate și să îi vadă pe oameni cum Îl iu-
besc pe Isus.
Chiar dacă eticheta de „calvinism” pare înțepenită,

nu te gândi că asta se petrece pentru că a fost Calvin cel
care și-a pus inițialele pe hârtiile de la Dort. Calvin mu-
rise cu câțiva ani mai devreme și se bucura deja în pre-
zența lui Hristos. Dar influența lui Calvin nu poate fi
negată. Învățătura, predicarea și scrierile sale focalizate
pe Dumnezeu, determinate de textul Bibliei și ilumi-
nate de har sunt motivul pentru care teologia „calvi-
nistă” și-a arogat acel nume. Și acestea sunt motivul
pentru care (omenește vorbind) au devenit unul din
2
Ei bine, dezbaterea este chiar mai timpurie, încă din secolul al V-lea, când
Augustin a dezbătut aceste lucruri cu Pelagius, dar nimeni nu și-a făcut timp
pentru asta. (Și, oricum ar fi, o mulțime de arminieni nu s-ar considera în acord cu
învățăturile lui Pelagius.)
mulții afluenți ai râului protestant, care a curs de-a lun-

gul secolelor prin scrierile și predicarea altora precum
(fără a-i enumera într-o anume ordine a importanței
sau cronologiei) C.H. Spurgeon și John Newton, Ge-
orge Whitefield și Jonathan Edwards, Charles Simeon
și Thomas Chalmers, și puritanii (tipii reformați en-
glezi și scoțieni din a doua parte a secolului al XVI-lea
și secolul al XVII-lea) precum John Owen și John Mil-
ton. Deși calvinism conține mai mult decât „cele cinci
puncte”, cu siguranță că nu este mai puțin de atât. Nu
încape îndoială că TULIP este cel mai cunoscut aspect
al calvinismului și al teologiei reformate, și pe el ne vom
focaliza în această carte.
NOUL CALVINISM
Motivul pentru care citești o nouă carte despre cal-

vinism ține de ceea ce a fost denumit „Noul Calvinism”,
o revigorare a focalizării și popularității calvinismului în
secolul al XXI-lea. Collin Hansen, directorul editorial al
The Gospel Coalition, avea să scrie o carte în care vorbea
despre trezirea calvinismului, carte intitulată, Young,
Restless, Reformed: A Journalist’s Journey with the New
Calvinists [Tânăr, neliniștit, reformat: Călătoria unui
jurnalist printre noii calviniști]. Cartea lui Collin a fost
publicată în 2008. Iar calvinismul este încă în creștere
SCURT INTERLUDIU 51
și astăzi.
Calvinismul este din nou popular în mare parte ca

urmare a învățăturilor și scrierilor lui John Piper, R.C.
Sproul, Matt Chandler, Peter și Phillip Jensen în Aus-
tralia, Dick Lucas, Tim Keller, J.I. Packer, Michael
Horton, Tim Challies, și mulți alții; și nu putem trece
cu vederea influența rap-ului reformat a celor de la
Reach Records, Lamp Mode și Humble Beast. Gene-
rații de noi calviniști au apărut din ogoarele unor lu-
crări precum Desiring God, Ligonier, The Gospel
Coalition, Proclamation Trust în Marea Britanie, So-
uthern Baptist Theological Seminary, 9 Marks, Kato-
omba Convention în Australia, și rețeaua de plantare
de biserici Acts 29, și așa mai departe (dacă n-am men-
ționat favoriții tăi, iartă-mă. Asta înseamnă să scriu un
capitol scurt într-o carte scurtă). Revigorarea calvinis-
mului a creat chiar un fenomen al statuetelor (și eu am
multe), cănilor de cafea și tricourilor inscripționate cu
sloganuri ale teologiei reformate sau care ilustrează o
oarecare dragoste față de calviniștii care au murit de
mult timp. Biroul meu de la biserică este plin de tablo-
uri cu reformatori din trecut. Soția mea crede că este
un lucru ciudat, motiv pentru care tablourile au fost
montate în biroul de la biserică.
Lucrul ironic legat de Noul Calvinism este că cel

mai puțin citit calvinist din trecut este, după toate pro-
babilitățile, chiar Calvin. Aș pune pariu pe exemplarul
meu al Institutelor lui Calvin că autori puritani ca
Spurgeon și John Piper umplu bibliotecile noilor calvi-
niști mai mult decât Calvin. Ceea ce este trist, pentru
că predicile lui Calvin sunt străpungătoare, comentari-
ile lui sunt pline de energie și focalizate pe Hristos, iar
Institutele îți arată pasiunea lui ca oamenii să Îl cu-
noască pe Dumnezeu și să Îl iubească. Dar, într-un
sens, acest lucru nu contează prea mult, întrucât calvi-
nismul nu se învârte în jurul lui Calvin, ci are de-a face
cu învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu.
Ceea ce face ca Noul Calvinism să fie demn de luat

în seamă este că nu este limitat la prezbiterieni, baptiști
sau orice altă denominație. TULIP a prins rădăcini în
multe terenuri. Deopotrivă carismatici (cei care cred că
darurile spirituale specifice precum profeția și vindecă-
rile sunt încă în vigoare astăzi) și non-carismatici (cei
care cred că acele daruri au încetat odată cu apostolii)
se bucură de învățăturile îmbibate în Dumnezeu ale
calvinismului. Noul Calvinism este o mișcare de trezire
a creștinilor din toată lumea focalizați pe Evanghelie,
orientați pe misiune și dedicați teologic.
Gata cu istoria pe ziua de azi. Fie că ești sau nu cal-

vinist, iată că ai ajuns să cunoști termenii, acronimele și
SCURT INTERLUDIU 53
numele necesare ca să te poți bucura de această carte și

să continui în conversațiile calviniste.
2. DE CE CALVINISMUL SMERIT
NU ESTE UN OXIMORON
Har. Asta avem la cină – și la desert. Și la gustare.

Piramida alimentelor Împărăției cerurilor este har
peste har. „Și noi toți am primit din plinătatea Lui, și
har după har” (Ioan 1:16). Farfuriile noastre sunt pline
de polonice mari de har puse alături de file-uri groase
de har minunat de la Dumnezeul nostru iubitor.
Harul este nevoia noastră dietetică cea mai mare.

Harul nu este o simplă picătură de sentimente și mani-
ere creștine. Harul este Mântuitorul nostru: „Căci ha-
rul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oa-
menii, a fost arătat” (Tit 2:11). Harul lui Dumnezeu
este unul dintre sinonimele lui Isus. Astfel, când spun
că harul este cina, micul dejun și macchiato de la prânz
din dieta noastră, eu spun că Isus este nevoia și hrana
noastră.
Fără Isus, nu putem face nimic ca să aducem roade

în viețile noastre. Isus spune: „Eu sunt Vița, voi sunteți
55
mlădițele. Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu,

aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți
face nimic” (Ioan 15:5). Așa că nu este nicio exagerare
să spun că toată energia calorică și tot entuziasmul cre-
dinței noastre vin din Isus însuși, Răscumpărătorul
nostru plin de har.
Gândește-te la momentele când Isus ne spune că

El este hrana noastră. El este pâinea noastră: „Eu sunt
Pâinea vieții” (Ioan 6:35). El este băutura noastră:
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine, și să bea” (Ioan
7:37). Isus descrie mai mult meniul când spune: „Ade-
vărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncați trupul Fi-
ului omului, și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în
voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele
Meu, are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi”
(Ioan 6:53-54). Viața creștină este un ospăț al credinței
în Isus. Credința dată odată pentru totdeauna sfinților
este centrată, hrănită, satisfăcută și alipită cu bucurie
de Isus – de cine este El, de ce a făcut El, de ceea ce El
face și va face.
Da, probabil că știi toate acestea, dar le cunoști?

Este ușor să consumi doctrină calvinistă fără să te hră-
nești din Hristos. Dă-mi voie să te întreb asta: ce subi-
ect te atrage cel mai mult să citești? Doctrina... contro-
versele... calvinismul... sau Hristos?
CAPITOLUL 2 57
Prieteni, nu trebuie doar să ne hrănim cu lalele. De

fapt, ele sunt periculoase.
În timpul celui de-al doilea război mondial, pe

când o criză de alimente a lovit Olanda, pe atunci ocu-
pată de nemți, cetățenii ei sufereau de foame. În dispe-
rare, olandezii s-au îndreptat către cel mai faimos din-
tre produsele lor - lalelele. Dar exista o problemă. Deși
bulbii de lalele pot fi comestibili, ei sunt otrăvitori dacă
nu sunt gătiți suficient. Olandezii au mâncat ceea ce
credeau că era răspunsul la problema lor, însă au avut
de suferit dureri de stomac, amețeli și convulsii de pe
urma consumului de bulbi de lalele insuficient gătiți.
Dar știi ce este mai periculos decât bulbii de lalele

nepreparați bine? Un TULIP insuficient gătit, și are
efecte mult mai urâte. Și nici măcar nu ducem lipsă de
hrană. Hristos – nu doctrina – este Pâinea vieții. Pro-
blema noastră este că noi căutăm nutriție în petale, în
loc să o căutăm în pâine și în sânge.
DE CE MĂ BUCUR MAI MULT?
Când eu am intrat în contact cu prima mea porție

de TULIP, a fost o experiență multi-senzorială. Ui-
mire, desfătare, uluire, bucurie. Mi-a plăcut mirosul și
iubeam să le spun altora despre aroma ei. Și pentru că
memorasem o mână de versete și învățasem un jargon
teologic – și cineva văzuse miezul unui dar de învățător

– părea că eram suficient de matur ca o biserică să mă
angajeze ca predicatorul lor de la colegiu.
Și Dumnezeu a folosit această greșeală colosală ca

să îmi reîndrepte inima și viața.
Pe când stăteam în odăița mea transformată în bi-

rou de la prima biserică unde am fost angajat, am auzit
un clip dintr-o predică, în care acel predicator nu se pu-
tea opri să nu vorbească despre Isus. Pur și simplu vor-
bea la nesfârșit despre Isus. Și acel lucru m-a captivat.
M-am uitat în notițele mele pentru următoarea

predică, și un fior rece m-a cuprins dintr-o dată. Dife-
rența dintre predica mea și a lui era ca diferența dintre
un pui crud și unul auriu, bine rumenit. Eu predam
lecții de seminar pe tema calvinismului, pe când acel
predicator Îl propovăduia pe Hristos răstignit și înviat
din morți. Nu păstram central ceea ce trebuia să fie
central. Evanghelia nu era de primă importanță pentru
mine sau pentru predica mea, chiar dacă eu credeam al-
tceva.
Chiar în acea perioadă începuse să crească mișcarea

centrată pe Evanghelie, și pe măsură ce cărți precum
God is the Gospel [Dumnezeu este Evanghelia] de John
Piper și Gospel Wakefulness [Vigilența evanghelică] de
CAPITOLUL 2 59
Jared C. Wilson mi-au ajuns în mâini, a devenit dure-

ros de clar că pasiunile mele erau cu totul pe dos.
Cunoșteam versete biblice în sprijinul TULIP mai

bine decât știam cele patru Evanghelii. Iubeam adevă-
rurile despre Dumnezeu și căile Lui mai mult decât Îl
iubeam pe El. Știam că Isus a murit și a înviat pentru
mine, dar nu prea știam nimic altceva despre Acela care
m-a iubit și S-a dat la moarte pentru mine – Marele
meu Preot plin de compasiune, Cel care nu se ruși-
nează să mă considere fratele Lui, Cel care trăiește ca să
mijlocească pentru mine. Aveam nevoie de o schim-
bare.
EL MĂ IUBEȘTE
În timp ce încă mă alimentam cu pilule de calvi-

nism, Cuvântul lui Dumnezeu mi-a străpuns inima ca
o rachetă care lovește buncărul. Vreme de ani de zile,
doctrina se acumulase în capul meu, frumos organizată
și accesibilă. Teologia era un exercițiu mental care nu
îmi implicase niciodată emoțiile. Simțămintele mele nu
erau stârnite după Hristos (deși o dispută bună îmi
creștea imediat pulsul). Îmi petreceam timpul citind
Biblia ca să vânez doctrine, să le prind și să le țintuiesc
pe peretele minții mele. Taxidermia teologică era pasi-
unea mea.
Apoi, într-o zi, pe când mă aflam în safari-ul meu

obișnuit, Galateni 2:20 a refuzat să se lase braconat. El
a răcnit la mine într-o confruntare mângâietoare cu bu-
curia Evangheliei:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos, și tră-
iesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în
mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o
trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-
a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”.
Am devenit cotropit de implicațiile radicale de a fi

răstignit și înviat împreună cu Hristos. În fapt, am de-
venit cotropit de Hristos. Și asta însemna că nu mai
eram rătăcit în ceața groasă a doctrinei de dragul doc-
trinei. Dragostea lui Isus a ajuns pentru mine să fie mai
reală decât fusese vreodată până atunci. Mai citisem
acel verset în trecut, și știam deja adevărurile conținute
în el – unirea cu Hristos, ispășirea penală substitutivă
– de data asta am simțit adevărurile respective. Dum-
nezeul-Om din Nazaret, care susține cosmosul prin cu-
vântul puterii Lui, de fapt mă iubește.
Pe mine.
El mă iubește pe mine.
Și te iubește și pe tine.
Am început să vânez și să îmi notez trimiterile și

CAPITOLUL 2 61
expresiile care erau asemănătoare celor din Galateni

2:20, iar acest lucru m-a condus la una dintre cele mai
puternice fraze din Noul Testament. În Coloseni, Pa-
vel vorbește ca un ecou al exprimării din Galateni 2:20,
dar adaugă un alt aspect uluitor când spune: „Căci voi
ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viața voastră,
atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă” (Col.
3:3-4, subl.). Hristos, viața voastră – iată un lucru sem-
nificativ.
Când oamenii spun, „nepoții mei sunt viața mea”,

ei vor să arate că nepoții lor sunt totul pentru ei: viața
lor roiește în jurul lor; ei își petrec timpul și simțămin-
tele pe acei copii. Când cei ce participă la olimpiade
vorbesc despre sport ca fiind viața lor, ei vor să spună
că acel lucru definește tot ceea ce ei fac – obiceiurile lor,
calendarele, antrenamentele, dieta; totul se vede prin
lentilele sportului lor, viața lor.
Ești în acest fel în raport cu Hristos?
Este Hristos, viața ta, adevăratul funcțional, prac-

tic și observabil pentru tine? Roiește viața ta în jurul lui
Isus? Te definește El? Este El totul pentru tine? Dacă
nu, ce anume este totul pentru tine?
Este posibil ca unii dintre noi să acționăm, ca și

cum calvinismul – cunoașterea lui, dezbaterea lui, do-

vedirea lui, apărarea lui, propovăduirea lui și a fi defi-
niți de el – este viața noastră? Eu așa eram. Și dacă nu
sunt atent, pot foarte ușor să alunec înapoi în gândirea
că viața mea este calvinismul. Dar asta nu este o cale de
a trăi când Hristos este la îndemână.
Dumnezeu ne arată în Hristos, care este viața noas-

tră, ceea ce este atât de evident, și totuși mulți dintre
noi nu avem ochi să vedem: întreg creștinismul are de-
a face cu Hristos. Isus nu este mascota creștinismului –
El este creștinismul. Michael Reeves, autor și teolog,
surprinde acest lucru când spune următoarele:
„Centrul, piatra de temelie și mărgăritarul din
coroana creștinismului nu este o idee, un sistem
sau un lucru; nu este nici măcar ‚Evanghelia’ ca
atare. Este Isus Hristos. El nu este un simplu su-
biect, o temă pe care o putem alege dintr-un me-
niu cu mai multe opțiuni. Fără El, Evanghelia
sau sistemul nostru – oricât de coerent, ‚plin de
har’ sau ‚centrat pe Biblie’ ar fi – pur și simplu
nu este creștin. El va fi creștin numai în măsura
în care are de-a face cu El, și apoi ceea ce facem
noi cu El va guverna ceea ce vrem să spunem prin
termenul Evanghelie. Așa îndrăzni să spun că, în
fapt, majoritatea problemelor și a erorilor noas-
tre creștine de gândire izvorăsc tocmai din faptul
CAPITOLUL 2 63
că uităm de Hristos sau că Îl marginalizăm”.1
Calvinismul nostru trebuie să fie cu totul despre

Hristos. Un calvinism cu mai puțin Hristos sau fără El
este o tragedie – nici măcar nu este creștinism. Calvinis-
mul adevărat este o grădină a harului fermecată de Hris-
tos. Speranța mea prin această carte este că nu vei vedea
punctele calvinismului ca niște lumini în care să te îm-
băiezi, ci ca o cale iluminată către a te bucura în Isus, Lu-
mina lumii, și a face acest lucru personal și cu putere.
LAUDĂ-TE CU ISUS
Cel mai important cuvânt din calvinism nu este

TULIP, ci Isus. El ocupă locul dintâi în toate (Col.
1:18). Întreaga Biblie vorbește despre El (Ioan 5:39).
Apostolul Pavel ne spune iar și iar că lauda noastră tre-
buie să fie numai și numai în Domnul. „Ci, oricine se
laudă, să se laude în Domnul” (2 Cor. 10:17). Dacă vrem
să trâmbițăm ceva, iată singura notă pe care o avem: „În
ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu al-
tceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos”
(Gal. 6:14). Hristos este încrederea noastră. Hristos este
cauza noastră. Hristos este cântecul nostru.
Haideți să ne lăudăm cu Isus. Părinții nu găsesc
1
Michael Reeves, Rejoicing in Christ (IVP Academic, 2015), p. 10.
dificil să se laude cu copiii lor: Johnny a reușit asta la

fotbal... și nu-ți vine să crezi ce a spus micuța Sally. Noi
ne fălim cu ceea ce iubim.
Te deranjează dacă mă voi făli cu Domnul pentru

câteva clipe? Vino alături de mine.
Isus susține literalmente întregul Univers împre-

ună, și totuși El nu este niciodată prea ocupat ca să îmi
dea atenție. Isus al meu a umblat pe Marea Galileei, în
mijlocul unei furtuni strașnice, și a acționat de parcă nu
era nimic tragic în ce se petrecea. Altădată, El le-a spus
vântului și valurilor că era suficient cât bătuseră: „Taci!”
Eu nu pot nici măcar să îl fac pe câinele meu să tacă.
În orașul Cana, un mire a ratat să aducă suficient

vin pentru petrecerea de nuntă – o greșeală uriașă și de-
ranjantă din punct de vedere social. În loc să alerge la
magazinul de la colțul străzii, Isus a transformat apa în
vin, arătându-Și gloria și bunătatea față de acest biet
mire falit. Isus repară falimentele noastre. Isus este pre-
zent în situațiile de criză.
Isus este atât de blând cu noi, că până și atunci

când ajungem la fundul sacului, El încă vrea să ne ocro-
tească. Chiar și atunci când noi n-am vrut să avem ni-
mic de-a face cu Isus, El încă ne dorea. El încă ne iubea.
Când eu uit să Îi cer ajutorul, Isus încă mă ajută.
CAPITOLUL 2 65
Mulțimile L-au batjocorit pe Isus. Și ce dacă? Fari-

seii umblau peste tot ca să Îl prindă cu vreo greșeală. Ce
mare lucru? Familia Lui a încercat să Îl determine să Își
îndulcească tonul predicării. Nicio șansă. Isus a rămas
în mijlocul unor oameni care I-au compromis reputa-
ția. Isus S-a îndreptat către oamenii pe care acea socie-
tate îi marginaliza cel mai mult. El are o inimă mare
pentru cei părăsiți, pentru cei neînțeleși și pentru cei
faliți. El este Mesia al inadaptaților.
Când eu aud un zgomot în spatele curții la ora 2

dimineața, sper că este doar pisica vecinului. Întuneri-
cul și pericolele mă îngrozesc, dar nu și Isus. Domnul
nostru a fost vânat pas cu pas de puterile demonice.
Isus S-a ridicat împotriva acelor agresori antici care îi
controlau și îi răneau pe bărbați, pe femei și pe copii. O
singură poruncă de la Isus, și demonii au luat-o la fugă
ca gândacii când se aprinde lumina.
Isus S-a întâlnit cu oameni cu probleme muscu-

lare, cu structuri celulare defecte, cu organe și membre
disfuncționale. Și toți au fost refăcuți de Tâmplarul
tâmplarilor. Marele Doctor i-a spus unui om cu o
mână uscată și paralizată să se ridice și să-și întindă acea
mână. Și l-a vindecat.
Isus l-a lăsat pe Petru să meargă pe apă, schimbând

sub tălpile lui proprietățile subatomice ale lichidelor și

solidelor. Apoi l-a lăsat pe Petru să se scufunde înainte
de a-l face în stare să stea din nou pe ape. Noi toți ne-
am scufunda fără Isus.
Chiar dacă era Dumnezeu pe deplin – nu fratele

mai mic al lui Dumnezeu, nu „Dumnezeu fără zahăr”
și nici un Dumnezeu la reducere – Isus i-a lăsat cu ade-
vărat pe soldații romani să bată piroane de fier prin tru-
pul Lui. Isus al meu a făcut asta pentru mine. Pentru
păcatele mele. Îngerii I se închină, Universul depinde
de El, iar El a murit pentru mine.
Isus S-a făcut un trup rece pus într-un mormânt,

dar a refuzat să rămână astfel. El a garantat că avea să
învieze din morți, și așa a făcut. Inima lui a reînceput să
pompeze sânge, celulele creierului Lui s-au reaprins, iar
sistemul nervos central a repornit. El trăiește. Și El este
viu în Cer, invitându-ne la El, să credem în El, să Îl ur-
măm și să ne bucurăm de El.
Când eu sunt necredincios, El rămâne credincios.

Când eu sunt confuz, El este răbdător. Când eu rătăcesc,
El mă aduce înapoi. Când îmi este ceva neclar, El clari-
fică lucrurile. Când eu sunt uituc, El este statornic. Deși
există momente când eu mă simt deranjat să vorbesc
despre El, Isus nu se rușinează să mă numească fratele
CAPITOLUL 2 67
și prietenul Lui, și moștenitor împreună cu El.
Fiecare gând, fiecare înclinație și fiecare tânjire pe

care Isus le are sunt total neprihănite, iar noi nu putem
nici măcar să începem să ne imaginăm cum este să fii
așa, din cauză că gândurile, înclinațiile și dorințele
noastre sunt atât de des la polul opus. La clasa de edu-
cație fizică, dacă Isus ar fi fost primul care să Își aleagă
coechipierii, El l-ar fi ales pe copilul care este întot-
deauna ales ultimul, pe acela despre care noi sperăm să
pice în echipa cealaltă. Noi ne chinuim să ne slujim unii
altora, cârtind când ne dăm jos din pat ca să ne asigu-
răm că ușa de la intrare este încuiată. Dar Isus, cu bu-
curia care Îi stătea înainte, a îndurat crucea până la
moarte ca să Își mântuiască Mireasa.
Isus nu folosește un pumn de fier când ne conduce

și nu ne intimidează ca să ne determine să Îl urmăm.
Isus ne transformă: El dă la o parte solzii de pe ochii
noștri, astfel încât să vedem lucrurile pe care îngerii do-
reau să le privească.
Isus este realist în ce privește abilitățile noastre.

Noi ne pierdem cheile și nu ne putem aminti nici mă-
car unde ne-am parcat mașinile. Nu există vreo cale
prin care noi să ne rezolvăm problema mântuirii. El ne
păzește. El ne-a luat în mâinile Lui.
Și am putea continua astfel, dar această carte, chiar

lumea aceasta, nu poate surprinde toate modalitățile în
care ne-am putea făli cu Domnul nostru (Ioan 21:25).
Avem nevoie de un fel de calvinism care nu se la-

udă cu sine sau cu soldații lui pedeștri, ci care iubește să
se fălească cu Dumnezeul harului.
CĂTRE CE NE ÎNDREAPTĂ PUNCTELE?
Jean Calvin a fost părtaș acestei pasiuni. El știa că

mega-tema Bibliei este Isus Hristos. Nu păcatul omului,
nici predestinarea și nici măcar ispășirea, ci Isus însuși:
„Iată, pe scurt, ceea ce ar trebui să căutăm în în-
treaga Scriptură: să Îl cunoaștem cu adevărat pe
Isus Hristos și bogățiile infinite care sunt cuprinse
în El și ne sunt oferite prin El de Dumnezeu Tatăl.
Dacă am cerne profund Legea și Prorocii, n-am
găsi nici măcar un singur cuvânt care să nu ne
atragă și să nu ne conducă la El... De aceea, nu este
corect să ne abatem câtuși de puțin către alte lu-
cruri. Dimpotrivă, mințile noastre ar trebui să
ajungă în punctul în care să învățăm din Scriptură
cum să-L cunoaștem pe Isus Hristos și doar pe El,
așa încât să putem fi conduși de El direct la Tatăl,
care are în Sine toată desăvârșirea”.2
2
Joseph Haroutunian & Louise Pettibone Smith, Calvin: Commentaries
(Westminster Press, 1958), p. 70.
CAPITOLUL 2 69
Isus este punctul calvinismului pentru că Isus este

punctul Bibliei. Barba lui Calvin s-ar încreți dacă ar ști
că o listă a doctrinelor pe puncte – care să îi poarte nu-
mele! – a ajuns să dezbine poporul lui Hristos și să nu
ne conducă la a-L cunoaște pe Isus Hristos și a ne bu-
cura în El.
Cele cinci puncte sunt menite să fie ca niște cinci

săgeți arătătoare – indicatoare către Isus și harul Lui. În
fapt, ultimele cinci adevăruri lăudabile despre Isus de
care tocmai te-ai bucurat – înclinația Lui, alegerea fă-
cută de El la ora de educație fizică și așa mai departe –
erau punctele din TULIP, care ilustrau gloria incom-
parabilă a lui Isus.
Asemenea lui C.H. Spurgeon, ar trebui să ne bu-

curăm de aceste puncte doar dacă ele sunt conectate la
Hristos:
„O, cât de mult iubesc doctrinele harului când
sunt luate în legătură cu Hristos! Unii oameni
predică punctele calvinismului fără Isus, dar ce
predicare dură, uscată și fără miez este aceea... Fie-
care credincios să țină minte că el nu își însușește
corect aceste doctrine decât dacă și le însușește în
Hristos”.3
3
C.H. Spurgeon, “Alpha and Omega,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit
Sermons, Vol. 9, p. 715-716.
Aroma TULIP-ului trebuie să fie aroma lui Hris-

tos. Calvinismul care uită de Hristos este uscat, ruginit
și fără viață. Fără Isus, calvinismul nu este nimic altceva
decât un placebo pentru har. Dar calvinismul adevărat
ne redirecționează inimile către gloria Răscumpărăto-
rului nostru. Noi suntem păcătoși, dar Isus nu este, ci
El S-a făcut păcat pentru noi, ca să ne mântuiască. Noi
am fost aleși în Hristos. Isus ne iubește și a murit pen-
tru păcatele noastre. Noi am fost atrași să credem în
Hristos datorită lui Dumnezeu. Noi suntem mântuiți
pe veci în Hristos. Calvinismul care Îl savurează pe
Hristos este hrana sufletului.
ÎNDREPTAȚI CĂTRE ISUS
Creveți jumbo.
Pantaloni scurți lungi.
Jumătatea mai mare.
Pahare din plastic.
Arzător refrigerator.
Frumos urât.
Copie originală.
Calvinist smerit?
Prima dată când am menționat ideea scrierii unei

CAPITOLUL 2 71
cărți pe tema calvinismului smerit, prietenul meu a râs

și a spus: „Calvinism smerit? Nu este ăsta un oximo-
ron?”4 Având în vedere propria istorie, nu puteam să
nu fiu de acord cu el. Calvinist smerit sună pentru
mulți dintre noi ca un oximoron, la fel cum sună ideea
de creveți jumbo și arzător refrigerator. Dar deși astfel
de lucruri se pot dovedi adevărate în practică, ele nu
sunt adevărate în teorie și nici nu ar trebui să fie adevă-
rate nici în realitate.
Calvinismul real este smerit deoarece calvinismul

real are de-a face cu Hristos. Iar El este definiția smereniei.
Scopul punctelor este – sau ar trebui să fie – să ni-

L arate pe Isus. Iar când Îl vedem pe Isus și dragostea
Lui, învățăm ceva despre El și de la El. Adevăratul cal-
vinism este în mod necesar smerit. Când vedem cele
cinci puncte ca pe cinci săgeți indicatoare către Isus, Îl
vedem mai clar pe El și ne vedem pe noi înșine într-un
fel mai umil. Cu cât vedem harul lui Dumnezeu în Isus
ca fiind mai măreț, cu atât mai smeriți devenim. Calvi-
nismul mândru este un oximoron stupid. Dar calvinis-
mul adevărat este centrat pe Hristos, smerindu-ne pen-
tru că ne aduce la picioarele lui Hristos, acolo unde El
4
oximoron - figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub
forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili –
n.tr.
este gata să ne spele picioarele.
Un calvinism centrat în Hristos este un calvinism

smerit pentru că ne face asemănători lui Hristos. Când
Isus spune, „învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și
smerit cu inima” (Matei 11:29), Domnul Își deschide
inima și ne arată cum este El: blând și smerit. Și când
punctele calvinismului ne deschid ochii să vedem glo-
ria lui Hristos, Hristos conectează inimile noastre la
inima Lui. El ne învață să fim ca El – blânzi și smeriți.
În cartea lui intitulată Humility [Smerenia], Andrew
Murray scria următoarele cuvinte despre smerenia
atotpătrunzătoare a lui Isus:
„Ce este întruparea, dacă nu smerenia Lui ce-
rească, golirea Lui de Sine și venirea Lui ca om?
Ce este viața Lui pe pământ, dacă nu smerenie;
faptul că El a luat chip de rob? Și ce este ispășirea
Lui, dacă nu smerenie? El ‚S-a smerit și S-a făcut
ascultător până la moarte’ (Fil. 2:8). Și ce sunt
înălțarea și gloria Lui, dacă nu smerenia înălțată
pe tron și încununată cu slavă?”5
Dacă învățăm cele cinci puncte, dar nu învățăm

smerenia de la Isus, am ratat totul. Dar ne putem în-
toarce pe cale.
5
Andrew Murray, Humility (B&H Books, 2017), p. 14.
CAPITOLUL 2 73
Isus vrea să ne învețe smerenia. El ne-a invitat deja

în școala Lui. Murray ne cheamă să „studiem caracterul
lui Hristos până ce sufletele noastre sunt umplute de
dragoste și admirație față de smerenia Lui”.6 Când ne
bucurăm de gloria lui Isus prin cele cinci puncte, vom
fi smeriți, aduși jos, în locul în care suntem uimiți de
har. Și putem să tot continuăm să învățăm calea smere-
niei de la blândul nostru Mântuitor. Smerenia este ceea
ce doctrinele harului, bine gătite, ar trebui să producă în
noi. Smerenia înaintea Domnului și unii față de alții.
Avem nevoie ca nutrienții harului să pătrundă în sângele
nostru – până în inimile noastre, nu doar în creiere.
Acum este vremea să ne îmbrăcăm în pantalonii

noștri strâmți și să ne bucurăm de un ospăț de har cu
cinci feluri de mâncare. Masa este așezată. Hai să mân-
căm.
6
Humility, p. 7.
3. DEPENDENȚĂ TOTALĂ
Lumea Disney este deja un loc care îți întinde ner-

vii, dar când copilul tău de doar patru ani nu satisface
cerințele de înălțime ca să se poată bucura de anumite
jocuri, acela este un timp disperat.
Fiul meu abia aștepta să călărească pe dinozaur, să

conducă pe pista de încercare sau să facă turul stelelor
– o aventură de genul Războiul Stelelor – dar înălțimea
lui era suspectă. Astfel, părinții lui au făcut ce fac toți
părinții. Soția mea i-a cumpărat lui Oliver o pereche de
bocanci cu talpă groasă de la Timberland și i-a pus o
pereche de șosete în plus. Când doamna care verifica
înălțimea s-a holbat la Oliver, l-a chemat aproape de ea
ca să vadă dacă se încadra. Angajata zeloasă de la Disney
și-a luat bățul de măsurat de culoare galbenă – a cărui
vopsea zgâriată nu a contenit să zdrobească visurile
multor copii de până la noi. Dar băiatul meu s-a pus cu
inamicul lui și a câștigat.
Nevastă-mea este un geniu.
75
Când vine vorba de intrarea în prezența perfectă a

lui Dumnezeu, mulți dintre noi aplicăm aceeași strate-
gie șmecheră în adâncul nostru. Problema este însă că
nu avem de-a face cu un Dumnezeu pe care să Îl putem
păcăli. Oricâte perechi suplimentare de șosete rezultate
din slujirea altora și oricâți bocanci Timberland rezul-
tați din a încerca să fim oameni buni am pune pe noi,
nu ne vor da ceea ce avem nevoie. Păcatul ne-a lovit, ne-
a scurtat. Pe noi toți. Total.
DE CE AVEM NEVOIE DE HAR?
Primul punct din doctrinele harului așază scena

pentru nevoia noastră de har. Depravarea Totală ne
spune că suntem total incapabili să ne mântuim pe noi
înșine, total vinovați și prinși de păcat în capcană,
având nevoie de o reparație capitală.
Dar oare nu te gândești că termenul „depravat”

sună prea radical? Oare nu este suficient să zicem că
suntem „păcătoși”? Ei bine, hai să nu abandonăm acest
termen cu ușurință. Există argumente în favoarea ter-
menului „depravare”.
Când spun că sunt păcătos, eu admit că am făcut

ceva ce constituie o îndepărtare de la poruncile lui
Dumnezeu. Și asta nu este deloc ceva nou. Dar depra-
varea înseamnă mai mult decât a comite câteva păcate
CAPITOLUL 3 77
– înseamnă că natura și voința mea sunt corupte.

Otrava păcatului a pătruns în întreaga mea ființă. În
limba latină, termenul tradus prin depravare are sensul
că noi suntem de – jos sau în profunzime – pravus –
strâmbi sau perverși. Nici tu și nici eu nu suntem oa-
meni care ne-am lovit degetul mare de la picior de fân-
tâna pietruită a păcatului. Noi suntem oameni care s-
au aruncat în fântână și zac acum în ea cu picioarele
rupte și fără putere, prinși ca într-o capcană.
O PERSPECTIVĂ LARGĂ ȘI UNA APROPIATĂ
Termenul „total” din expresia „depravare totală”

subliniază două lucruri. În primul rând, că întreaga
rasă omenească este în acest naufragiu. Nu există ex-
cepții. Nimeni nu a fost atât de fericit de soartă încât să
se nască cu genele de așa manieră încât să nu cadă pradă
mâniei, poftei și tuturor celorlalte păcate pe care noi
toți le știm prea bine. Nicio rasă, niciun gen și nicio ge-
nerație nu s-a descurcat mai bine în a-și exersa mușchii
ca să stea departe de mahalalele păcatului. Nu vei putea
ateriza în vreun loc de pe acest pământ și să găsești
acolo un trib sau o familie inocentă, care ar trăi o viață
perfectă, lipsită de vreo depravare. Apostolul Pavel
arată clar acest lucru:
„Am dovedit că toți, fie Iudei, fie Greci, sunt sub
păcat, după cum este scris: ‚Nu este niciun om

neprihănit, nici unul măcar. Nu este niciunul
care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să Îl
caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au
abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este ni-
ciunul care să facă binele, nici unul măcar’”
(Rom. 3:9-12).
Noi nu ne-am întoarce niciodată la Dumnezeu de

la sine pentru că noi nici nu știm că avem nevoie de El.
Depravarea noastră ne orbește atât de mult, încât nici
nu o vedem. Depravarea totală are sensul că toți sunt
corupți de păcat și au nevoie de Dumnezeu ca să le dea
îndurarea Lui iertătoare.
Al doilea aspect care ține de totalitate când vorbim

despre Depravarea Totală ne mută privirile de la per-
spectiva de ansamblu la cea apropiată. La nivel indivi-
dual, noi suntem depravați – chiar până în miezul cen-
trului de control al ființelor noastre. Isus a spus: „Căci
din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile,
curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele”
(Matei 15:19). Noi păcătuim pentru că ne naștem cu
inimi care sunt păcătoase, nelegiuite, încărcate mai di-
nainte cu depravare. Noi nu putem scutura cătușele
păcatului nostru, și, fără intervenția lui Dumnezeu,
nici nu dorim ca ele să fie zdrobite. „Umblarea după
CAPITOLUL 3 79
lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui

Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu,
și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pămân-
tești, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8:7-8). Na-
tura depravată cu care naștem ne arată că nu suntem în
stare să ascultăm de Dumnezeu, și că nici măcar nu
vrem asta.
Păcatul are loc când noi trăim de parcă cea mai re-
levantă realitate din Univers este irelevantă, de ignorat
și chiar prostească. El are sensul ratării țintei slavei lui
Dumnezeu. „Căci toți au păcătuit, și sunt lipsiți de
slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Noi suntem scur-
tați, infinit de scurtați; iar Dumnezeu nu este ca un an-
gajat din parcul de distracții Disney, care ar putea fi pă-
călit printr-un pic de ședere în picioare în puterea pre-
țuirii mari de sine sau prin a purta o pereche de șosete
spirituale în plus, formate din participarea la biserică,
însușirea unei doctrine bune sau prin a ne asigura că
(după evaluarea noastră subiectivă) faptele noastre
bune le întrec pe cele rele.
În filmul Terminator 2, Arnold Schwarzenegger

joacă rolul unui android trimis din viitor să îl protejeze
pe un tânăr pe nume John Connor de un asasin cy-
borg, care vrea să îl ucidă pe John înainte ca acesta să
conducă umanitatea împotriva misiunii Skynet AI,
care dorea să distrugă lumea. (Stai pe fază). Într-o zi, pe

când John îi vede pe copii luptându-se între ei și urlând
unii la alții, îl întreabă pe Arnie (Terminator): „Nu
vom reuși, nu-i așa? Adică noi, oamenii”. Terminator
răspunde: „Este în natura voastră să vă distrugeți sin-
guri”. John replică lamentându-se: „Mda. Mare pro-
blemă, nu?”
Terminator a avut dreptate din punct de vedere te-

ologic. El a rezumat foarte bine depravarea totală. Este
în natura noastră să ne distrugem pe noi înșine și unii pe
alții prin păcat. Lăsați de capul nostru, noi i-am da foc
acestei lumi. În Efeseni 2, Pavel ne spune care este ade-
vărul despre cine suntem noi, și nu arată deloc drăguț:
„Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre,
în care trăiați odinioară, după mersul lumii aces-
teia, după domnul puterii văzduhului, a duhului
care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei
eram și noi toți odinioară, când trăiam în poftele
firii noastre pământești, când făceam voile firii
pământești și ale gândurilor noastre, și eram din
fire copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efes. 2:1-3).
Depravarea este un certificat de deces, căci suntem

niște cadavre spirituale. Biblia nu zugrăvește o imagine a
noastră ca și cum am fi, în esență, niște oameni buni ce
au nevoie de un pic de corecție ca să fim îndreptați pe
CAPITOLUL 3 81
direcția corectă. Noi suntem intrinsec oameni păcătoși

care au nevoie să fie eliberați de mânie.
FRAGIL!
Este important să ținem minte ce nu spune Depra-

varea Totală. Deși tot ceea ce noi facem este pătat de
păcătoșenia noastră, Depravarea Totală nu înseamnă
că noi am fi întotdeauna, sau chiar într-un singur mo-
ment, pe cât de răi am putea fi. Ea nu ne învață nici că
ființele omenești nu pot face niciodată nimic bun
unele pentru altele.
Eu m-am făcut vinovat de reacții exagerate la cu-

vântul „bun”. Când cineva zicea, „el este un tip bun”,
eu aveam să gândesc: „Nimeni nu este bun. Nu, niciu-
nul. Nu știi nimic despre depravarea totală?” Dar noi
n-avem nicio problemă să spunem că „el este un bun
predicator” sau că „ea este o autoare bună” fără să ne
temem că un prieten calvinist ne-ar putea pălmui pre-
tinzând că am încălcat Romani 3. Aceștia sunt niște
„buni” subiectivi, relativi. Un părinte bun, un prieten
bun, un vecin bun, un angajat bun – noi toți, inclusiv
necredincioșii, putem fi astfel, prin binecuvântările ha-
rului comun dat de Dumnezeu tuturor oamenilor.
Teologul australian Michael Bird are dreptate

când spune:
„Ceea ce se afirmă prin depravarea totală nu este

o negare a acestei capacități a omului de a face
bine, ci noi afirmăm că păcatul pătrunde total în
intelectul, voința și inima noastră. Nu există ni-
ciun locșor din mințile noastre, niciun cotlon al
sufletului și nicio cămăruță a inimii care să nu fie
infectată de virusul mortal al păcatului”.1
A ține ușa deschisă pentru o femeie în vârstă este

un lucru bun. Noi suntem liberi să recunoaștem, să lă-
udăm și să celebrăm facerea de bine în această lume.
Este ceva bun să îi ajutăm pe cei mai nevoiași din lume.
Numai că aceste lucruri nu sunt suficient de bune ca să
te mântuiască sau ca să anuleze ori să depășească depra-
varea ta.
NU MAI SUNTEM TOTAL, CUM AR VENI...
Până aici, suntem morți în păcat. Dar desigur că

Dumnezeu nu ne-a lăsat acolo. Efeseni 2 continuă într-
un fel uimitor spunând, „dar Dumnezeu...”
Creștinii s-au născut total depravați, dar au fost

născuți din nou în iertare și mântuire totală. Noi am
fost făcuți total noi. Astfel, sunt credincioșii încă de-
pravați? Total? Ei bine, nu. Și, într-un fel, da.
1
Michael F. Bird, Evangelical Theology: A Biblical and Systematic Introduction
(Zondervan, 2013), page 675.
CAPITOLUL 3 83
De această parte a veșniciei, în Hristos, noi nu sun-

tem ori-ori, ci suntem și-și. Așa cum spunea Martin
Luther: „Un creștin este deopotrivă neprihănit și păcă-
tos, sfânt și profan, un vrăjmaș al lui Dumnezeu și to-
tuși un copil de Dumnezeu”.2 Noi suntem simul iustus
et peccator – simultan îndreptățiți și neprihăniți înain-
tea lui Dumnezeu, și totuși luptându-ne cu păcatul și,
uneori, eșuând să ne împotrivim lui.
Noi suntem declarați neprihăniți în Hristos, dar

nu trăim întotdeauna neprihănit. Ne luptăm cu ispita,
mărturisim când păcătuim și ne bucură de iertarea pe
care Dumnezeu ne-o făgăduiește în Fiul Lui înviat (1
Ioan 1:9). Noi nu mai suntem morți în depravarea
noastră, ci suntem vii față de Dumnezeu în Hristos
(Rom. 6:6-11). În Hristos, faptele noastre bune nu mai
sunt ca niște cârpe mânjite ale neprihănirii de sine,
„căci noi suntem lucrarea Lui, și am fost zidiți în Hris-
tos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dum-
nezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2:10).
Noi nu mai suntem doar total depravați. Avem nă-
dejde – și nu mai avem nicio scuză. Creștinul nu se mai
poate uita la păcatul lui și să spună: „Ține minte că sunt
doar total depravat”. Doctrina depravării nu este un fel
2
Martin Luther, Commentary on Galatians (Logos Research Systems, Inc., 1997),
p. 226.
de bilet de învoire cu care să scapi de orice fel de mus-

trare. În Hristos, tu nu doar că nu mai ești total depra-
vat, ci ești și înnoit.
Nu este aceasta experiența ta? Noi vrem să Îl ur-

măm pe Hristos – să Îl onorăm și să îi iubim pe semeni,
și totuși ne poticnim iar și iar. Ne străduim să facem ce
vrem să facem, și deseori facem ceea ce nu vrem să fa-
cem. Suntem sfinți-păcătoși. Dar vestea bună a Evan-
gheliei este că, deși depravarea ne descrie deseori, ea nu
ne mai definește; noi suntem acum identificați total cu
Isus. El ne crește. El ne conduce. El ne-a luat în stăpâ-
nire. Noi suntem deja distanțați de depravarea noastră,
chiar dacă nu total, nu încă total. N-am ajuns la desti-
nație.
Și întrucât suntem însoțiți mereu în această viață

de depravare, ar trebui să fim întotdeauna caracterizați
de o smerenie profundă. Până în ziua când voi muri,
păcatul care locuiește constant în mine îmi va reaminti
că viitorul meu de dincolo de moarte, eternitatea mea
eliberată de depravare, nu a fost câștigat de mine. Ea
mi-a fost dată. Nu voi intra triumfal în Noul Ierusalim.
Hristos mă va duce acolo. Pe nisip nu se vede decât o
pereche de urme. Prietenul meu Jared C. Wilson vor-
bește într- manieră comică și poetică despre singura pe-
CAPITOLUL 3 85
reche de urme de pe nisip, imaginându-și cum Dumne-

zeu ne spune: „Copilul Meu, n-a existat niciodată de-
cât o singură pereche de urme pe nisip, pentru că trista
ta ființă a trebuit mereu să fie purtată în cârcă”.3 Cu-
noașterea acestui adevăr va învinge mândria în fiecare
zi din viața mea.
Sau cel puțin așa ar trebui. Dar, din cauza depravă-

rii mele, asta nu se petrece des.
OPREȘTE-TE DIN A VÂNA PAIELE
Când începem să înțelegem natura păcătoasă a

omului, tot soiul de atitudini și acțiuni neplăcute se re-
varsă din noi. În cazul meu, în loc să mă gândesc cu
umilință la păcătosul de colo – cei care scrie acest capi-
tol – o pricepere cu mintea a depravării totale mă face
să mă uit către toți acei păcătoși stricați din jurul meu.
Isus a dezavuat această vânătoare de paie. Iar calvi-

niștii au tendința de a se pricepe foarte bine la asta:
„De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu
te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?
Sau cum poți să îi zici fratelui tău: ,Frate, lasă-mă
să-ți scot paiul din ochi’ și, când colo, tu nu vezi
bârna din ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi
bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit
3
https://twitter.com/jaredcwilson/status/628920068500402176.
să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6:41-

42).
Se pare că sportul reformat din zilele noastre este

cel al mirosirii păcatelor altora. Noi putem să identifi-
căm idolii oamenilor, să vorbim despre păcatul de sub
păcat, și să arătăm legalismul din alții. Asemenea câini-
lor de vânătoare, noi putem mirosi eroare doctrinară de
la 200 km distanță. Noi observăm paiele minuscule din
ochii altor oameni, în timp ce trecem cu vederea bâr-
nele din ochii noștri, trecând peste ele de parcă le-am
da cu un spray al „depravării”. Dar calvinismul real în-
seamnă că ne amintim constant de bârna care zace atâr-
nată de ochii noștri.
Când noi credem că suntem mai buni decât frații
și surorile noastre în Hristos pentru că noi nu păcătuim
sau nu ne zbatem ca ei, ajungem să credem propria pro-
pagandă. Noi lovim butonul de pornire al mașinii per-
sonale a scanării altora din inimile noastre, dar cu litere
mici, în dreptul nostru scrie: „Fățarnicule”.
Așa că, da, tu nu ai o problemă cu mânia ca tipul

din grupul tău de studiu, dar ai uitat de lăcomia ta?
Bine, tu nu te lupți cu atracția de același sex ca tipul din
grupul tău de părtășie, dar cum stai cu invidia? Ascunzi
o dependență de pornografie în timp ce le dai lecțiilor
prietenilor tăi despre ce rău este să întârzie la întâlniri?
CAPITOLUL 3 87
Noi ne pricepem atât de bine la a privi peste existența

bârnelor noastre, în timp ce ne simțim mândri că nu ne
luptăm cu paiele cu care alții se luptă.
Isus nu ne spune să ne vedem fiecare de treburile

noastre și să nu ne îndemnăm unii pe alții. El spune să
ne vedem mai întâi propriile greșeli. Stiva noastră de
bârne ne păstrează smeriți printre sfinți. Când doctrina
depravării totale pătrunde în mințile noastre, dar nu și
în inimile noastre, noi o sfârșim, chiar fără să observăm,
aplicând-o pe oricine altcineva de pe pământ, cu excep-
ția noastră. Dar nu putem conecta păcatele altora la de-
pravarea lor totală, și apoi să dăm vina pe o noapte ne-
dormită când suntem aspri ori pe lipsa cafelei pentru
iritabilitatea noastră. Desigur, putem face asta, dar scri-
sul acela cu litere mici încă ne spune: „Fățarnicule”.
Isus ne-a lăsat o pildă cu mesaj puternic, în care

vorbește despre doi oameni care se rugau, unul știind
totul despre depravare, iar altul cunoscându-și depra-
varea proprie:
„A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se în-
credeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și îi dispre-
țuiau pe ceilalți. ‚Doi oameni s-au suit la Templu
să se roage; unul era Fariseu, și altul vameș. Fari-
seul sta în picioare, și a început să se roage în sine
astfel: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt
ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, prea-

curvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de
două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate
veniturile mele”. Vameșul sta departe și nu în-
drăznea nici ochii să și-i ridice spre cer; ci se bătea
în piept, și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine,
păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul
acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât
celălalt. Căci oricine se înalță, va fi smerit; și ori-
cine se smerește, va fi înălțat’” (Luca 18:9-14).
Dacă depravarea totală ne aduce aminte mai întâi

de depravarea altora, am ajuns ca fariseul care se ruga:
Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca toți acești pă-
cătoși și faliți spiritual. Când depravarea totală este
ceva ce credem în inimile noastre, ajungem „faliți”, cei
care se roagă astfel: „Dumnezeule, ai milă de mine, pă-
cătosul!”
Cât de des ai gândit ca fariseul, bătându-te pe spate

când ai văzut problemele sau diferențele dintre tine și
ceilalți? „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt un armi-
nian. Slavă lui Dumnezeu că nu sunt un abstinent fan-
dosit. Tată, sunt atât de bucuros că, în căsnicia mea și
în creșterea copiilor mei, ceea ce fac eu este mai onorant
la adresa Ta decât ce face nu știu cine. Doamne, Îți
mulțumesc că nu sunt un ateu mânios care refuză să
vadă adevărul. Și, Doamne, Îți mulțumesc că nu am
CAPITOLUL 3 89
tendințe rasiste ca mătușa cutare”. O înțelegere din

inimă a depravării totale distruge neprihănirea de sine.
Ea te va determina să spui, chiar atunci când vei ob-
serva eșecurile și păcatele altuia, „O, Doamne, ajută-
mă. Nu sunt cu nimic mai bun. Și sunt total neajutorat
fără Tine”.
De ce s-a socotit Pavel cel mai mare dintre păcă-

toși, el, care a umblat după sfințenie mai mult decât noi
toți? Pentru că el a fost smerit de depravarea sa și, astfel,
a apreciat harul lui Dumnezeu manifestat față de un
păcătos ca el. „O, adevărat și cu totul vrednic de primit
este cuvântul care zice: ‚Hristos Isus a venit în lume ca
să îi mântuiască pe cei păcătoși’, dintre care cel dintâi
sunt eu” (1 Tim. 1:15).
Eu sunt cel mai rău dintre ei. Și totuși Hristos Isus

a venit ca să mă mântuiască. Acesta este strigătul ini-
mii unui calvinist smerit.
DOCTRINA CARE ZDROBEȘTE RASISMUL
Depravarea totală nu ne protejează doar de mân-

drie, ci și de rasism. O înțelegere din inimă a depravării
totale zdrobește orice fel de rasism în inimile noastre. Ni-
ciun popor, nicio seminție și nicio rasă nu ne-a întrecut
în cursa păcatului. Popoarele si rasele au comis tot felul
de lucruri depravate și diavolești unele împotriva al-

tora. De la tratamentul rău asupra evreilor în Egipt, la
comerțul cu sclavi din Africa, la Jim Crow în Statele
Unite, la Germania nazistă și Klu Klux Klan, la ura față
de refugiații sirieni din Europa, și până la frazele spuse
printre prieteni, care încep cu, „îmi pare rău dar mexi-
canii/chinezii/italienii...” – totul vine din depravarea
totală. Și odată ce cunoaștem depravarea totală, vedem
superioritatea rasială ca o minciună. Orice persoană de
orice culoare de sub soare este, prin natura ei, moartă
în păcat. Nimeni nu este mai bun. Depravarea totală
explică de ce rasismul este atât de greu de văzut, de ce
ne pocăim atât de greu de el și de ce iertăm atât de greu.
Depravarea ne orbește ca să nu o vedem.
Așa cum spunea John Piper, „doctrina depravării

totale joacă un rol uriaș în smerirea tuturor grupurilor
etnice și în a ne da o camaraderie disperată a condamnă-
rii”.4 Noi suntem uniți de starea noastră neajutorată, și
uniți în aceeași sursă a nădejdii noastre – un bărbat isra-
elit înviat, din Orientul Mijlociu, care domnește în Cer.
LA DISTANȚĂ DE LUME
Când nu înțelegem depravarea totală, nu doar că
4
John Piper, “The Reformed Faith and Racial Harmony” pe blogul Desiring God,
https://www.desiringgod.org/messages/the-reformed-faith-and-racial-harmony
CAPITOLUL 3 91
ne distanțăm de păcătoșenia proprie, ci și de lume.
În esență, Isus a spus că poporul Lui este chemat

să fie în lume, dar nu din lume (Ioan 17:11, 16). Când
ne vedem pe noi înșine asemenea vameșului din Luca
18, care Îi cerea lui Dumnezeu să fie îndurător cu el, nu
asemenea fariseului, care era fericit cu religiozitatea și
bunătatea lui, acest lucru crește în noi acel fel de umi-
lință ce este determinată să caute sfințenia, dar nu într-
un fel în care ne izolăm cu dezgust de cei din jurul nos-
tru. Dacă depravarea este doar sau în principal „undeva
acolo”, trebuie să mă retrag, să îmi încercuiesc sfera și
să îmi protejez familia de lume. Dar întrucât deprava-
rea este, de fapt, aici, în inima mea, am nevoie să mă
pocăiesc și să fiu vigilent cât timp trăiesc în această
lume și să caut să îi iubesc pe oamenii din ea.
De-a lungul Evangheliilor, Îl regăsim deseori pe

Isus alături de partea cea mai depravată din societate,
vorbindu-le despre Împărăție și oferindu-le speranță.
Isus îi vede pe cei depravați și nu îi alungă, nici nu Se
ascunde din calea lor, și nici nu Își dă ochii peste cap.
El nu scuză depravarea lor, dar nu Se distanțează de ei
din cauza depravării lor. Nu, ci Isus Se invită la cină cu
astfel de oameni și îi dezleagă din lanțurile depravării
lor. Îți aduci aminte de Zacheu, din Luca 19:1-10?
Când Isus vede acest angajat guvernamental corupt
stând pe o ramură de copac, El se uită la el și îi spune:

Hei, Zach, dă-te jos, prietene! Trebuie să intru azi în casa
ta. În timp ce Zacheu este entuziasmat că Isus avea să îl
viziteze, mulțimile nu pot pricepe de ce Isus ar dori să Se
apropie de un vameș trădător, un șarpe, un păcătos. La
urma urmei, treaba lui Zacheu era să îi buzunărească pe
oameni strângându-le bani ca să îi dea apoi Romei. Poți
înțelege de ce un astfel de individ nu era deloc popular.
Dar Isus nu ține cont de sondajele de opinie.
Desfășurarea istoriei ne arată de ce Isus procedează

astfel: Zacheu se pocăiește de păcatul lui. El înțelege
ceea ce contează în viață, în eternitate și acum în Hris-
tos. iar Isus răspunde: „[Am venit] să caut și să mântu-
iesc ce era pierdut” (Luca 19:10).
Cum ești mai înclinat să gândești și să acționezi?

Ca mulțimea care cârtea și se plângea de păcătoși, sau
ca Isus, care se apropie de cei aflați în întunericul gros
al depravării lor? Calviniștii nu pot fi oamenii care re-
fuză să mănânce cu vameșii și cu păcătoșii. Să ne alegem
corect modelul!
COMPASIUNE TOTALĂ
Aroganța față de alți păcătoși, apatia față de pro-

blemele oamenilor și cruzimea manifestată când oame-
CAPITOLUL 3 93
nii își mărturisesc păcatele sunt toate semne că nu cu-

noaștem depravarea totală cu adevărat.
Un calvinist ar trebui să fie persoana cu cea mai

mare compasiune cu care un necredincios sau un cre-
dincios se poate întâlni vreodată. Când vedem luptele
cu păcatul ale colegilor noștri de muncă, ale celorlalți
membri ai familiei și ale prietenilor, depravarea totală
nu ne învață să pufăim dezgustați, ci să ni se înmoaie ini-
mile față de ei. Noi știm ce înseamnă să fii chinuit și
prins în capcana nelegiuirilor. Și știm că nu suntem cu
nimic mai buni decât ei. Ar trebui să fim „plini de blân-
dețe față de toți oamenii. Căci și noi eram altă dată fără
minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte
și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim
urâți și urându-ne unii pe alții” (Tit 3:2-3). Și noi încă
suntem bântuiți destul de des de aceleași păcate vechi.
Când un frate în Hristos își ascunde fața cu pal-

mele și când lacrimile îi curg printre degete în timp ce
își mărturisește adulterul, dacă știi ce este depravarea
totală, acest lucru nu ar trebui să te determine să întorci
situația împotriva lui, ci să îți pui mâinile împrejurul
lui și al soției lui: „Vă iubesc, dragilor. Sunt aici, alături
de voi”. Când sora ta în Hristos recunoaște că se luptă
cu tulburări de alimentație, tu nu răspunzi cu necre-
dință: „De ce ți-ai face un astfel de rău?!” Tu răspunzi
cu îndurare printr-o părtășie care îi poartă poverile su-

rorii tale în Mântuitorul. Smerenia, dragostea și blân-
dețea decurg din a ne cunoaște depravarea și din a ști ce
este îndurarea lui Dumnezeu.
Realitățile și amintirile depravării totale nu ne um-

flă în noi înșine – ele ne smeresc. Ele ne fac să avem
compasiune, empatie și iubire.
DEPENDENȚĂ TOTALĂ
Primul punct al calvinismului are mai mult de-a

face cu cât de depravați total suntem, și ne descoperă
felul cum suntem total dependenți de Isus. Fără El, noi
suntem literalmente lipsiți de roade.
În Ioan 15, Isus ne arată profunzimea dependenței

noastre de El: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele.
Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă
roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”
(Ioan 15:5). Știi ce putem face noi fără Isus? Nimic. Nu
există nicio neprihănire fără Isus. Fără El, nu există ni-
cio iertare, îndreptățire, sfințire sau glorificare. Fără
Isus nu există posibilitatea să spunem că pentru noi nu
mai este „nicio osândire”. Nicio eliberate de păcat. Ni-
cio roadă. Nicio părtășie cu Dumnezeu. Nimic. Zilch.
Nada. Isus este factorul cheie aducător de bucurie în
viețile noastre. El face ca aceste lucruri să se petreacă.
CAPITOLUL 3 95
Așadar, când văd grămezile de roade ale Duhului în vi-

ața mea – sau chiar doar câțiva muguri – știu că ele nu
sunt reușita mea. Ele sunt produsul lui Isus. Nu mă pot
lăuda cu nimic altceva decât cu El.
Puterea lui Dumnezeu ne eliberează de mândrie și

deschide stăvilarele fericirii și bucuriei cerești. „Prin
puterea Lui”, spune Pavel, Dumnezeu face posibil ca
„să împlinească în voi, cu putere, orice dorință de bu-
nătate, și orice lucrare izvorâtă din credință” (2 Tes.
1:11). Hristos trăiește în noi și noi trăim în Hristos.
Sfântul Patrick, misionar în Irlanda în secolul al V-lea,
a surprins această dependență a noastră de Hristos
când a scris: „Hristos cu mine, Hristos înaintea mea,
Hristos înapoia mea, Hristos în mine, Hristos deasupra
mea și sub mine, Hristos la dreapta și Hristos la stânga
mea”.5 Viețile noastre sunt într-o dependență fericită
de Hristos. 24/7/365 și 360°. Viața creștină este viața
în Hristos.
Nu este nimic jenant să ne bazăm pe Fiul cel veș-

nic. Dar mândria ne face să credem că puterea noastră
ar fi suficientă. Și cât timp mă bazez pe mine însumi
pentru creșterea mea spirituală, mă voi confrunta cu
frustrări și dezamăgiri perpetue. Eu nu pot crește prin
5
Philip Schaff & David Schley Schaff, History of the Christian Church, Vol. 4
(Charles Scribner’s Sons, 1910), p. 50.
puterea mea. Pot încerca să mă rog două ore pe zi, să

îmi citesc Biblia din scoarță în scoarță și să fiu un mem-
bru credincios în biserica mea, dar dacă Hristos nu este
la lucru în mine, m-am ars. Dacă nu mă bazez pe Hris-
tos, sunt ca o lampă deconectată de la priză. Eu nu am
nicio putere în mine. Nu pot rămâne în sursa puterii,
dacă ea este în mine. Deseori mă gândesc că maturitatea
creștină arată de parcă ai avea nevoie din ce în ce de mai
puțin ajutor. Greșit. Maturitatea înseamnă să înțelegi
cât de dependent ești de Isus, și asta din ce în ce mai
mult. Bizuirea pe sine este sabotare de sine. Dar bizui-
rea pe Hristos aduce o bucurie statornică în puterea
Lui sfințitoare, știind că eforturile noastre sunt susți-
nute de efortul Lui. Hristos nu consideră că este o temă
de casă pentru El ca să îi ajute pe copiii Lui. El este la
lucru în noi și, cu Isus așezat pe scaunul șoferului, pu-
tem să ne bucurăm știind că El ne va duce acasă. El nu
este limitat în resurse care să ne schimbe. El va încheia
lucrarea Lui în noi.
HRISTOSUL TOTAL
Ține minte că un calvinism fără Hristos nu valo-

rează nici cât un buchet de lalele de la supermarket. As-
tfel, în ce fel ne determină depravarea totală să ne închi-
năm Fiului imaculat al lui Dumnezeu și să ne bucurăm
CAPITOLUL 3 97
în El? Acest lucru ne face în stare să fim uimiți de cine

este El.
Iată un om care nu S-a născut total depravat. Din

pântece și până în mormânt, Isus n-a comis niciodată
niciun păcat. El nu a avut păcate de omitere – adică să
eșueze să facă ceva ce ar fi trebuit să facă – sau păcate
de comitere – adică să facă ceva ce n-ar fi trebuit să facă,
astfel că nimic din toate acestea nu I-au putut fi puse
în seamă. Tu ai păcătuit chiar în timp ce ai citit acest
capitol. Eu sunt sigur că am păcătuit în timp ce l-am
scris. În ciuda celor mai bune eforturi ale tale și chiar
având în vedere ajutorul dat de Duhul Sfânt, fiecare zi
din viața ta va fi marcată și pătată de păcat. Nu n-ai fost
niciodată sub presiunea sub care Isus a fost. Nu te-ai
confruntat niciodată cu trădările de care Isus a avut
parte. Nu ai avut niciodată pe umerii tăi o povară ca cea
pe care Isus a luat-o pe ai Lui. Dar Isus a fost ispitit în
orice fel în care tu ești, și totuși n-a păcătuit niciodată.
Niciodată. În gândurile, cuvintele și faptele Sale nu s-a
găsit niciun gram de depravare, și asta indiferent de zi
sau de felul în care a trăit.
Oare acest lucru nu te uimește? Ești smerit de El?
Și mai gândește-te și la acest lucru: deși El n-a pă-

cătuit niciodată, a fost totuși răstignit. Depravarea s-a
întâlnit cu Isus. Fiul lui Dumnezeu cel veșnic, perfect și

adorat de îngeri a fost țintuit de un instrument roman al
morții este cel mai depravat eveniment din istorie ome-
nirii. El a fost victima răutății depravate a omului.
Fleming Rutledge ne reamintește ce trebuia să în-

dure cel ce era răstignit:
„Funcțiile trupului necontrolate, insectele care se
ospătau din răni, setea de nedescris, crampele
musculare, durerile sfâșietoare date de nervii me-
diani străpunși în brațe, spatele biciuit intens care
se freca de așchiile de lemn. Toate acestea în-
seamnă mai mult decât oricare dintre noi ar putea
să își imagineze. Abuzul verbal și celelalte acțiuni,
precum scuipatul și gunoaiele aruncate de cei pre-
zenți, de soldații romani și de trecători n-au făcut
altceva decât să adauge la durerea finală”.6
Nu Roma a inventat răstignirea, dar romanii au

perfecționat-o și i-au subliniat mesajul:
„Era o formă de reclamă sau anunț public –
această persoană este scursura pământului, ne-
vrednică să trăiască, mai aproape de o insectă de-
cât de o ființă omenească. Ticălosul răstignit era
pus înaintea tuturor ca la o expoziție”.7
6
Fleming Rutledge, The Crucifixion: Understanding the Death of Jesus Christ
(Eerdmans, 2015), p. 95.
7
The Crucifixion, p. 92.
CAPITOLUL 3 99
Ticălos.
Isus a experimentat ce este mai rău din depravare.

Și El a făcut asta ca să ia asupra Lui toată depravarea și
tot păcatul nostru. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pă-
cat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi
să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21).
Vedem aici marele schimb: Isus, Fiul infinit și glorios
al lui Dumnezeu, a luat păcatul nostru, iar noi, păcătoși
nevrednici și total depravați, primim neprihănirea Lui.
Spurgeon vorbea astfel despre acest schimb:
„Un Mântuitor fără pată stă așezat în locul păcă-
toșilor vinovați. Dumnezeu pune asupra Mân-
tuitorului fără pată păcatul celor vinovați, astfel
că El devine, în limbajul expresiv al acestui text,
păcat. Apoi El ia neprihănirea de la Mântuitorul
inocent și o pune în contul păcătoșilor vinovați,
astfel încât păcătoșii să devină neprihănire – ne-
prihănirea din cea mai înaltă și mai divină sursă
– neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos Isus”.8
Isus a venit pentru cei depravați – El a stat în bocan-

cii noștri, a fost înecat în drojdia depravării noastre, și
ne-a dat viața Lui. „Căci n-am venit să îi chem la pocă-
ință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Matei 9:13).
8
C.H. Spurgeon, „Christ Made Sin”, in The Metropolitan Tabernacle Pulpit
Sermons, p. 301-302.
Eu sunt atât de bucuros că El a venit pentru păcătoși,

pentru că asta înseamnă că pot fi printre ei. Și tu ești.
John Newton, fostul negustor de sclavi și deloc

străin de depravarea omului, a înțeles harul. În acel fai-
mos imn, Mărețul har, Newton scrie cu o recunoaș-
tere smerită de sine: Dumnezeu a salvat „un ticălos ca
mine”. Nu un ticălos ca ei. Nu un ticălos ca acei necre-
dincioși, ca acei creștini imaturi sau ca acei credincioși
care sunt praf în viețile lor. Nu, ci un ticălos ca mine.
Asta înseamnă să cunoști depravarea totală din inimă.
Și a ști că era un ticălos însemna că Newton a putut
prețui măreția îndurării lui Dumnezeu. Când este apli-
cată mai înainte de toate pe noi înșine, depravarea to-
tală ne coboară la piciorul Crucii, de unde ne putem
uita în sus către gloria harului. Harul devine minunat
cât ne uităm la el și ne recunoaștem niște ticăloși, când
putem cânta și înțelege că El a mântuit un ticălos ca
mine.
Isus a venit să răscumpere oameni care n-ar putea

niciodată să se ridice la înălțimea răscumpărării lor.
Noi îi putem păcăli pe cei de la Disney, dar nu pe Dum-
nezeu. Putem să ne ridicăm pe vârfurile picioarelor
noastre, străduindu-ne să satisfacem standardele nepri-
hănirii, dar n-ar aduce niciun rezultat. Noi suntem –
CAPITOLUL 3 101
infinit și veșnic – prea scunzi pentru asta. Dar în Hris-

tos, noi nu doar că satisfacem cerințele, ci suntem
acum moștenitori împreună cu El ai parcului de dis-
tracții al Celui Preaînalt, ai Universului. El ni S-a dat
nouă. Tot ceea ce este al lui Hristos este și al nostru.
Calvinismul adevărat este expresia bucuriei smerite și
fericite a harului lui Dumnezeu față de păcătoși ca noi.
Mărețul har, care a mântuit un ticălos ca... mine.
4. ÎNAINTEA CREDINȚEI TALE
Filmele de tip prequel1 pot cauza probleme. Fie că

vorbim despre seria de filme Lord of the Rings [Stăpâ-
nul inelelor] și cea publicată mai târziu, The Hobbit (da,
știu că existau sub formă de cărți cu mult timp înainte
de a fi ecranizate), sau de seria Star Wars [Războiul ste-
lelor] care are în prim-plan personajul cel mai imposibil
de îndrăgit din istoria cinematografiei (Jar Jar Binks),
temperamentele se aprind și ochii încep să se rostogo-
lească. Unor oameni le pasă prea mult de locul ocupat
de astfel de filme, iar altora nu le pasă deloc.
Dar mie îmi place un astfel de film dacă este bun.

Cui nu îi plac momentele de tip „aha!” pe care ele le
oferă? Informațiile de bază care se găsesc în astfel de
filme cresc și adâncesc valoarea poveștilor pe care le cu-
noaștem și pe care le iubim. Evoluția personajelor, a na-
rațiunii, perspectivele și punctele conectate de astfel de
filme fac ca poveștile de care ne bucurăm să fie mai
1
prequel – o operă (roman sau film) în care acțiunea se desfășoară anterior celei
dintr-o operă deja publicată. - n.tr.
103
dulci.
Și există ceva asemănător de care fiecare creștin se

poate bucura. Predestinarea este ca un film de tip pre-
quel pentru credința ta în Hristos.
EȘTI PE LISTĂ
Al doilea punct al doctrinelor harului răspunde la

întrebarea care derivă în mod natural din adevărul De-
pravării Totale. Cum se face că omul ajunge să fie mân-
tuit, dacă suntem atât de corupți în natura și voința
noastră, și suntem incapabili să ne întoarcem la Dum-
nezeu? Alegerea Necondiționată este explicația.
Dacă crezi în Hristos, este pentru că Dumnezeu a

hotărât să fii mântuit cu mult timp înainte ca tu să con-
știentizezi că ai nevoie de mântuire. Dumnezeu te-a iu-
bit deja dinainte ca tu să te naști. Când inima ta a sur-
prins prima dată simțământul bucuriei pentru iertarea
pe care ai găsit-o în Hristosul răstignit și înviat, nu tu
L-ai convins pe Dumnezeu să te lase în Împărăția Lui,
ci numele tău era deja pe listă.
În Efeseni 1, Pavel scrie un șir lung de laude la

adresa harului lui Dumnezeu, și aici găsim o explicare a
harului suveran al lui Dumnezeu față de oamenii păcă-
toși.
CAPITOLUL 4 105
„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeie-

rea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea
Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai
dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după
buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului
Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui” (Efes.
1:4-6).
Alegerea înseamnă că înainte ca evenimentele din

Geneza 1:1 să aibă loc în spațiu și timp, Dumnezeul
Triunic a ales care dintre păcătoșii depravați să pri-
mească îndurarea Lui în Isus Hristos. Dumnezeu a ales
cine avea să fie mântuit.
În crâmpeiul realității cerești dat de Dumnezeu,

apostolul Ioan a văzut cartea vieții Mielului – scrisă îna-
inte de apariția crustei terestre. Această carte conține nu-
mele tuturor celor ce vor fi răscumpărați prin sângele lui
Hristos (Apoc. 13:8; 21:27). Chiar acum există în Cer o
pagină a cărții vieții Mielului, care conține pe ea numele
„Jeffrey Alan Medders”. Gândește-te pentru o clipă la
numele tău și la acea carte. Dacă ești în Hristos, și nu-
mele tău este acolo. Iar numele tău este scris cu o cer-
neală mai veche decât țărâna Ierusalimului. Ce har!
Creștine, aranjamentele au fost făcute cu mult

timp înainte ca tu să fi respirat pentru prima dată, ca tu
să fi păcătuit pentru prima dată sau ca tu să fi cântat
primul imn. Dumnezeu știa că aveai să vii la credință.

Dumnezeu a stabilit destinația ta înainte ca tu să te poți
mișca. El te-a predestinat să fii înfiat în familia Lui prin
moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu. El n-a fost
luat prin surprindere când credința s-a aprins în inima
ta. El știa ziua când acest lucru avea să se petreacă. El o
plănuise.
Iar planul lui Dumnezeu de a mântui anumiți pă-

cătoși pe vecie a fost și este necondiționat. Niciun fac-
tor uman nu a fost luat în considerare în alegerea făcută
de Dumnezeu. Nicio condiție exterioară lui Dumne-
zeu nu a jucat vreun rol în această alegere. Așa cum
spune Pavel, alegerea a fost făcută cu totul „după buna
plăcere a voii Sale”. Așa cum ne-a obișnuit, Spurgeon a
pus punctul pe i pe această temă când a spus:
„Eu cred doctrina alegerii, pentru că sunt sigur
că, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ales, eu nu L-aș fi
ales niciodată; și sunt sigur că El m-a ales înainte
de nașterea mea, pentru că altfel nu m-ar fi ales
niciodată după aceea; și trebuie ca El să mă fi ales
din motive care îmi sune necunoscute, căci eu n-
aș putea găsi vreodată un singur motiv în mine
însumi, pentru care El să Se fi uitat către mine cu
o dragoste specială”.2
2
C.H. Spurgeon, The Sword and Trowel (Passmore & Alabaster, 1874), p. 38.
CAPITOLUL 4 107
Dumnezeu nu s-a uitat la curtea școlii omenirii și

i-a ales pe cei mai buni, cei mai strălucitori, cei mai abili
și mai talentați pe care i-ar fi găsit ca să joace în echipa
Lui. Nu exista așa ceva. Noi am fost toți plictisitori și
negri în inimile noastre. „Nu există nicio cauză”, spu-
nea Calvin, „care să ne facă copii ai lui Dumnezeu în
afara alegerii făcute de El în sine”.3 Dumnezeu a făcut
alegerea după voia Lui tainică și îndurătoare, spre lauda
harului Său glorios.
CORIDORUL TIMPULUI, SFERA DE CRISTAL

SAU ALEGEREA?
Într-un efort de a înțelege această taină a îndurării,

unii încearcă să explice predestinarea și preștiința lui
Dumnezeu ca și cum El i-a alege pe cei despre care știe că
ei Îl vor alege. S-a uitat Dumnezeu pe coridoarele tim-
pului și Și-a bazat alegerea pe faptul că i-ar fi văzut pe
unii că răspund la chemarea Evangheliei? Nu aceasta
este mărturia Scripturii. Ideea că Dumnezeu ar consulta
viitorul în hotărârile pe care El le ia sună ca și cum El ar
lustrui o sferă de cristal, o amuletă sau ar folosi niște in-
strumente magice, care să Îl ajute să afle ceva ce nu știa
deja. „Oglindă, oglinjoară, arată-Mi cine va răspunde la
chemarea Evangheliei”. Nu așa au stat lucrurile. Pavel
3
John Calvin, Sermon on Ephesians (Banner of Truth, 1974), p. 39.
ne prezintă în Romani 8 efectul de domino al harului

suveran:
„Pe de altă parte, știm că toate lucrurile lucrează
împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dum-
nezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați
după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunos-
cut mai dinainte, i-a și hotărât [predestinat, lit.
ESV] mai dinainte să fie asemenea chipului Fiu-
lui Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre
mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai
dinainte [predestinat, lit. ESV], i-a și chemat; și
pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihă-
niți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-
a și proslăvit” (Rom. 8:28-30).
Preștiința lui Dumnezeu în predestinare înseamnă

o cunoaștere mai dinainte a acelor oameni. Pavel nu ne
vorbește despre lucrurile pe care Dumnezeu le știa mai
dinainte, ci mai degrabă despre lucrurile pe care El le-a
plănuit irevocabil mai dinainte. El ne vorbește despre
biografia credincioșilor, „cei” – cei care Îl iubesc pe
Dumnezeu, cei care sunt chemați ca urmare a planului
lui Dumnezeu, cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut mai
dinainte, i-a predestinat, i-a chemat, i-a îndreptățit și i-
a glorificat.
Așa cum spunea John Piper, „credința nu este o

condiție a alegerii. Chiar este invers. Alegerea este o
CAPITOLUL 4 109
condiție a credinței”.4
Așadar, noi Îl alegem pe Dumnezeu sau Dumne-

zeu ne alege pe noi? Da. Alegerea de către noi a lui Hris-
tos și alegerea noastră de către Dumnezeu nu se desfă-
șoară în direcții diferite. Spurgeon a fost întrebat cum
ar putea să împace aceste două adevăruri așa cum sunt
exprimate în Isus, în Evanghelia după Ioan: „Tot ce-Mi
dă Tatăl, va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine,
nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Îl vedem aici pe Tatăl
dându-I Fiului niște oameni, și pe acei oameni venind
la Fiul Său – alegerea lui Dumnezeu și alegerea omului,
ambele într-o frază. Spurgeon a fost întrebat: Cum îm-
paci aceste două adevăruri? Iată răspunsul lui: „Eu nu
împac niciodată prieteni”.5
Alegerea nu șterge alegerea lui Hristos de către noi.
Tu L-ai ales cu adevărat. Alegerea ne arată care este cro-
nologia lucrurilor. Dumnezeu te-a ales înainte ca tu să
Îl alegi. Tu ai ales liber să îți pui credința în Dumnezeu
pentru că Dumnezeu a ales liber să te aducă la credință.
Noi L-am ales pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu a
făcut prima alegere.
4
John Piper, Five Points: Towards a Deeper Experience of God’s Grace (Christian
Focus, 2013), p. 53.
5
C.H. Spurgeon, “High Doctrine and Broad Doctrine,” in The Metropolitan Ta-
bernacle Pulpit Sermons, Vol. 30, p. 49.
Da, alegerea este o taină pe care nu o putem cu-

prinde complet din perspectiva noastră de ființe create,
care gândesc cu limitări de timp – dar, în ultimă in-
stanță, nu este nevoie niciodată de o reconciliere. Și
când vedem ce roade cresc în ogorul acestei doctrine
binecuvântate, ajungem mai puțin preocupați să ne
certăm pe marginea ei, pentru că suntem prea ocupați
ca să ne bucurăm de ea. Hai să fim prea fericiți de suve-
ranitatea Lui și prea ocupați să ne bucurăm de ea ca să
ne luptăm să o înțelegem.
ÎNTEMEIAȚI ÎN DRAGOSTEA SUVERANĂ
Imaginează-ți că alegerea mea de către Dumnezeu

ar fi fost condiționată. Oh, aș deveni o persoană foarte
instabilă. Îndoiala și frica ar domni în mintea mea.
Cum pot să fiu sigur că am bifat căsuțele care trebuie?
Cum ar fi dacă El decide să mă respingă pentru că nu
satisfac cerințele Lui? Pe de altă parte, dacă Dumnezeu
m-a ales datorită mie, aș fi atât de plin de mine însumi,
încât lifturile nu ar putea să fie în stare să susțină greu-
tatea mândriei mele. Dacă a existat ceva care ne-a adus
în relația noastră cu Dumnezeu, atunci nu suntem iu-
biți de El liber – ci am câștigat dragostea Lui punându-
ne credința în El sau făcând cu sârguință fapte bune
pentru El, dar asta ar însemna că am putea să pierdem
CAPITOLUL 4 111
dragostea Lui. Dragostea condiționată ne face să fim

anxioși, defensivi și să ne îndreptățim pe noi înșine.
Dar nu putem trăi așa, nu doar pentru că ar fi o viață
mizerabilă, ci și pentru că așa ceva nu ar fi posibil.
Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi L-am ales.

El ne-a ales pentru că ne iubește. Așa cum traduce J.B.
Phillips textul din Efeseni 1:4-5, „El a plănuit, în pla-
nul dragostei Lui, ca noi să fim înfiați drept copii ai Lui
prin Isus Hristos – ca să învățăm să lăudăm generozita-
tea glorioasă a Aceluia care ne-a făcut să fim acceptați
în dragostea veșnică pe care El o are față de Fiul” (subl.).
Dragostea a fost scopul Lui. El a ales pentru că El iu-
bește cu o dragoste veșnică, și El a ales să ne aducă în
dragostea Lui veșnică. Noi suntem întemeiați în dra-
gostea Lui.
Cunoașterea dragostei necondiționate nu ne um-

flă în pene – ci ia această mândrie din ele. „În El am fost
făcuți și moștenitori, fiind rânduiți mai dinainte, după
hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale”
(Efes. 1:11). Când îți dai seama de mega-imensitatea
acestui adevăr, rămâi uimit de harul suveran.
Nimeni nu te-a iubit vreodată așa cum te iubește

Dumnezeu.
Alegerea înseamnă că Dumnezeu te-a iubit înainte

să fii iubit de oricine altcineva. Cu mult timp înainte.

Dumnezeul cel atotputernic a fost prima persoană care
te-a iubit vreodată. Dumnezeu a făcut planuri să îngri-
jească de tine, din veșnicie, când tu nu I-ai cerut asta.
Dumnezeu a hotărât să îți dea o moștenire împreună
cu Fiul, fără să ceară opiniile altcuiva sau să îți ceară
scrisori de recomandare.
De ce ți-a arătat Dumnezeu această îndurare? Pen-

tru că așa a vrut. „Căci El i-a zis lui Moise: ‚Voi avea
milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; și Mă voi în-
dura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur’” (Rom.
9:15). Îndurarea lui Dumnezeu vine însoțită de mult
mister. De ce eu? De ce tu? De ce oricine?! Pentru că,
după voia Lui liberă, Dumnezeu Și-a manifestat îndu-
rarea, compasiunea, harul și dragostea. Așa că, de
acum, nu sunt nici înfumurat de succes și nici zdrobit
de eșecuri. Sunt iubit oricum aș fi. Stabilitatea și sme-
renia se găsesc în harul suveran al lui Dumnezeu.
SMERIȚI CA SĂ NE IUBIM UNII PE ALȚII
Alegerea necondiționată ne arată calea prin care să

ne iubim unii pe alții. Noi suntem chemați să iubim
necondiționat:
„Și dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit
pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi,
CAPITOLUL 4 113
și L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pen-

tru păcatele noastre. Preaiubiților, dacă astfel ne-
a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și
noi unii pe alții” (1 Ioan 4:10-11).
Iată logica lui Ioan. Dragostea stă în aceea că Dum-

nezeu ne iubește. Dragostea este că Dumnezeu ne iu-
bește fără ca noi să facem vreun lucru meritoriu. Dacă
știi că Dumnezeu te-a iubit astfel, îi vei iubi și tu pe alții.
Felul în care este dragostea lui Dumnezeu este felul în
care noi îi iubim pe alții. Ea este necondiționată. Ea are
de-a face cu faptul că noi alegem să iubim, orice răs-
puns am primi.
Dar eu n-am găsit o poruncă în Noul Testament

care să spună: iubiți-vă unii pe alții atât timp cât per-
soana este plăcută, merită asta și este de acord cu tine.
Nu există așa ceva. Harul redefinește ce înseamnă să iu-
bim. Calvinismul din inimă ne învață să ne iubim unii
pe alții fără condiții.
Alegerea nu este limitată la paginile din Bibliile sau

cărțile noastre. Ea este 3D. Ea te îmbrățișează și îți
strânge mâna în zilele de duminică. Poate că te ajută să
te muți din apartamentul tău de la etajul 3. Vezi alegerea
în timp ce stai într-un grup de studiu plin de oameni de
diferite vârste, rase și contexte. Este ușor să învățăm ceva
despre o doctrină dintr-o carte, dar tu trăiești și iubești
în mijlocul harului suveran. Oricare ar fi creștinii pe

care îi vezi, în ei vezi alegerea.
La finele Epistolei lui Pavel către Romani, el îi

spune bisericii din Roma: „Spuneți-i sănătate lui Ruf,
cel ales în Domnul” (Rom. 16:13). Pavel ia o acțiune a
lui Dumnezeu din veșnicia trecută și spune că este len-
tila prin care Ruf ar trebui privit în prezent. El este un
rod copt al harului suveran. El este un ales. Pavel îi în-
deamnă pe creștinii din Roma să se uite la Ruf și să gân-
dească astfel: „Fratele meu ales”. Ruf este un beneficiar
al harului supranatural, și așa este fiecare creștin cu care
te întâlnești.
Aici nu mă refer la frații și surorile în Hristos cu

care faci „click” în mod natural – cei față de care nu ai
nevoie de niciun efort ca să te apropii de ei, să îi iubești
și cu care să ai o părtășie creștină reală. Gândește-te la
frații și surorile cu care te zbați să stai alături de ei. Știi
că Dumnezeu îi iubește dar, dacă ai fi cinstit, mai de-
grabă ai accepta să îți fie umplută o carie cu novocaină,
decât să îți umpli calendarul cu ei. Inima ta se prăbu-
șește când ești atras în conversații cu ei sau când ei își
fac apariția în grupul tău de persoane.
În loc să îi vezi ca pe oameni care nu satisfac con-

dițiile tale de a fi acceptați, privește-i ca fiind aleși în
CAPITOLUL 4 115
Domnul. Acel frate care nu se poate abține să nu tran-

sforme orice discuție cu tine într-una jenantă – este
unul dintre cei iubiți din veșnicie de Cel îmbătrânit de
zile. El contează pentru Dumnezeu. Și ar trebui să con-
teze și pentru tine. Acea soră în Hristos care încearcă
mereu să își facă loc într-o conversație la care nu este
parte, care trimite prea multe mesaje și care nu își știe
limitele – nu o defini ca o pacoste. Ea este o moșteni-
toare regală a Împărăției, aleasă în Domnul. Dumnezeu
o iubește. Cum ai putea să nu o iubești? Orice creștin
pe care îl întâlnești este o manifestare a predestinării, a
alegerii necondiționate a lui Dumnezeu de a-i iubi pe
cei care nu merită iubiți. „Dacă astfel ne-a iubit Dum-
nezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții”.
Când suntem smeriți de dragostea suverană a lui

Dumnezeu, creștem în smerenie unii față de alții. Noi,
calviniștii, suntem pasionați de Romani 9:16: „Așadar,
nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de
Dumnezeu care are milă”. Și ar trebui să fim la fel de
pasionați de Romani 12:16: „Aveți aceleași simțăminte
unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci
rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțe-
lepți”.
Îndemnul de a trăi în armonie se găsește aici pen-

tru că există o ispită constantă de a cădea în discordie.
Deși diferențele dintre creștini sunt inevitabile, dezbi-

narea poate fi evitată. Diferențele de personalitate, pre-
ferințele și opiniile personale, diferențele politice și te-
ologice, și diversitatea culturală și etnică sunt toate
oportunități prin care harul necondiționat al lui Dum-
nezeu să armonizeze poporul lui Dumnezeu. Noi nu
pierdem diferențele dintre noi; noi doar refuzăm să îi
facem pe alții să și le piardă. Noi cântăm același cântec
pe armonii diferite: „A Celui ce șade pe scaunul de
domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stă-
pânirea în vecii vecilor!” (Apoc. 5:13). Mielul ne
unește în gloria Lui sfântă.
La biserica noastră, prezbiterii noștri nu se feresc

de doctrinele harului. Ele se află în mărturisirea noastră
de credință și în elementele definitorii pentru biserică.
Eu predic despre înțelegerea noastră privitoare la ale-
gere în cadrul lecțiilor pregătitoare pentru membri, dar
nu facem membralitatea cuiva dependentă de felul
cum înțelege alegerea. În biserica noastră avem membri
care înclină către înțelegerea arminiană, membri care
înclină către cea calvinistă, și membri care sunt încă ne-
siguri în această privință. Dar nu îmi amintesc când a
fost ultima dată când am avut o dezbatere sau luptă pe
tema alegerii. Și știi de ce? Pentru că Isus este primul.
El ne strânge laolaltă. Noi ne arătăm har și dragoste unii
CAPITOLUL 4 117
altora în felul în care Hristos ne-a iubit. Noi suntem

hotărâți să nu acționăm într-un fel certăreț sau arogant
în legătură cu doctrina noastră, un fel care să producă
dezbinare. Toți sunt tratați cu demnitate. Fiecare cre-
dincios cu care te-ai întâlnit face parte din familia re-
gală, aleasă regal.
DESTINAȚIA - SFINȚENIE
Doctrina alegerii vrea să ne ducă spre o destinație

mult mai importantă decât un ring de box pe marginea
Bibliei. Calvin ne aduce aminte de acest lucru: „Tre-
buie să ținem minte mereu că alegerea noastră de către
Dumnezeu a fost făcută ca să ne cheme la sfințenia vi-
eții”.6 Destinația predestinării este sfințenia. „În El,
Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să
fim sfinți și fără prihană...” (Efes. 1:4, subl.). Sfințenia
este ținta noastră. Noi am fost predestinați să fim mo-
delați după chipul, caracterul și felul de a trăi al lui
Hristos (Rom. 8:29). În loc să ne îndrepte către aro-
ganță, alegerea ne smerește îndreptându-ne către sfin-
țenie, iar dragostea suverană a lui Dumnezeu este loco-
motiva care ne duce într-acolo cu putere.
Când vestea dragostei suverane a lui Dumnezeu a
6
John Calvin, Sermons on Ephesians, p. 36.
poposit pentru prima dată în urechile mele, un cutre-

mur mi-a lovit inima. Predestinarea m-a zguduit într-
un fel bun. Ca elev în clasa a X-a, unul dintre ceilalți
800 de elevi, eram pe cât se putea de nesociabil. Nu m-
am dus niciodată la dans, n-am avut nicio întâlnire cu
o fată, eram prea scund ca să mă primească în echipa de
baschet, iar părul și frizura refuzau să coopereze cu pla-
nurile mele de a nu arăta ciudat. Tot ce mergea în cazul
meu era un loc în lucrarea de teatru de păpuși de la bi-
serică. Păpuși, nu alta. Liceul a fost greu.
Dar faptul că mi-a lipsit originalitatea nu a fost

ceea ce a făcut ca acei ani să fie atât de zdrobitori. Păca-
tul meu ascuns și ipocrizia mea au făcut asta. Am con-
dus lecții biblice și am cântat la chitară acustică în trupa
de tineri, în timp ce eram înrobit de pornografie. Nu
știam ce să fac, cu cine să vorbesc sau cum să mă opresc.
Rușinea mă ținea ca în niște cătușe. Știam că părinții
aveau să întoarcă foaia. Prietenii mei creștini nu vor-
beau cu mine despre lucruri de inimă și suflet, pentru
că noi dezbăteam teologie și ne jucam jocuri video.
Toate acestea s-au adăugat la un sentiment profund de
nesiguranță. Falit, ipocrit, dezgustător.
Dar într-o duminică, pe când predicatorul a vorbit

din Efeseni 1:3-14, m-am înviorat. În loc să îmi folosesc
Biblia pe post de sprijin pentru mână, pe care să îmi
CAPITOLUL 4 119
pun apoi capul ca să trag puiul de somn săptămânal,

am urmărit acel pasaj – verset cu verset, cuvânt cu cu-
vânt. Un dialog interior a început în acel scaun tapițat
în roz din biserică, și a durat câteva zile bune.
„Dumnezeu m-a predestinat ca să fiu mântuit? Pe

mine?”
„Da”.
„Aha, deci Cel care a creat nebuloasele și galaxiile

prin cuvântul Lui și este îmbrăcat într-o lumină de care
nu te poți apropia? El m-a ales pe mine?”
„Asta zice Pavel”.
„Bun, stai puțin. Singurul Dumnezeu adevărat,

Cel înconjurat de îngeri care exclamă și cântă, ‚Sfânt,
Sfânt, Sfânt!’? El m-a iubit înainte să-i dea formă Pă-
mântului?”
„Exact asta citești aici”.
„Pe mine, falitul? Pe mine, ipocritul? Pe mine, cel

dependent de pornografie? Cel Atotputernic nu doar
că a vrut să mântuiască acest falit, ci a și găsit bucurie în
mine? De ce? De ce să Îi pese lui Dumnezeu de mine?
Eu sunt un nimeni”.
Apoi s-a produs cutremurul.

Dragostea lui Dumnezeu a zguduit inima mea,

zdrobindu-i starea de căldicel. Dragostea suverană m-a
ridicat. Nesiguranța și felul meu de a trăi au fost alun-
gate de puterea expulzatoare a acestei noi dorințe:
Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Așa cum zicea
acel cântec vechi, „Dragostea Lui m-a ridicat!” – m-a
ridicat îndreptându-mă către sfințenie.
Predestinarea a învins tânjirea mea după pornogra-

fie. În loc să tot roiesc imagini în mintea mea încercând
să adorm, mă gândeam la alegerea și dragostea lui Dum-
nezeu. Mi-am văzut păcatul și am văzut marea dragoste
a lui Dumnezeu, și păcatul mi-a devenit amar atunci
când a fost pus în fața bogăției profunde a harului su-
veran.
Doctrina alegerii se găsește deseori în mijlocul dez-

baterilor aprinse, dar ea a fost gândită să fie descoperită
în focul bătăliei. Adevărul prețios al alegerii este punc-
tul zimțat al sabiei cu două tăișuri a Duhului. El ne vor-
bește despre dragostea lui Dumnezeu față de copiii
Lui: o dragoste pe care nu noi am câștigat-o și pe care
nu o putem pierde. Ea ucide balauri. Ea înmoaie sfinți.
Ea face ca puterile și stăpânirile să fugă. Ea zdrobește
ispita. Ea ne dezlipește de idoli. Ea ne schimbă.
Când dragostea lui Dumnezeu mi-a cuprins

CAPITOLUL 4 121
inima, i-am dat drumul grămezilor de noroi despre care

credeam că erau atât de prețioase. Puteam auzi cum îmi
era oferită o vacanță pe plajă, dar dragostea mea față de
Dumnezeu a crescut, slăbindu-mi dragostea față de
acest păcat, căci am văzut dragostea Lui față de mine:
„Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan
4:19).
Nu predestinarea în sine a fost ceea ce m-a dezlipit

de tânjirea mea după stricăciunile digitale, ci dragostea
lui Isus manifestată în predestinare. Ba mai mult, ceea
ce a fost (și este) factorul hotărâtor a fost și este Isus în-
suși. Isus este puterea care îmi controlează dorințele.
Isus este mai captivant, mai revigorant și mai împlini-
tor decât orice ar putea distruge molia, rugina și inter-
netul de mare viteză.
Dragostea lui Dumnezeu ne conduce la asemăna-

rea cu Fiul. Care sunt păcatele cu care te lupți să le ții la
distanță? Care sunt tânjirile firii tale pământești? Ce
anume te pândește pe calea credincioșiei față de Dom-
nul tău înviat? Privește acel lucru în față și spune-i:
„Nu sunt ales pentru tine. Tu nu mă iubești. Tu nu ești
gata să mă ajuți necondiționat. Eu Îi aparțin lui Hris-
tos. Eu sunt făcut ca Hristos”. Întoarce-te. Umblă în
dragostea lui Dumnezeu. Ai fost ales pentru această
transformare.
PREDESTINAREA ȘI PROBLEMA MÂNDRIEI
O înțelegere doar cu mintea a alegerii necondițio-

nate face ca mândria și predestinarea să fie deopotrivă
prieteni și dușmani. Noi știm că mândria este un duș-
man sinistru al creștinilor, dar când vine vorba de dez-
acorduri pe tema doctrinelor harului, facem noi cumva
ca să întâmpinăm mândria ca pe prietenul și aliatul
nostru. Trebuie să punem capăt prieteniei noastre cu
mândria. Fără prietenii de acest fel.
Nu voi uita niciodată ce m-a întrebat o mamă în a

șasea decadă a vieții, în timp ce mergeam într-o ieșire de
tineret cu microbuzul bisericii:
„Ce ar trebui să credem despre oamenii care refuză

să creadă în alegere?”
Am rămas uluit.
„Ce vrei să spui?”, am întrebat eu.
„Adică...”, s-a oprit ea să se gândească un pic, „oare

sunt mântuiți?”
Vrei să știi care a fost răspunsul meu? „Păi, tu ai

înțeles întotdeauna alegerea așa cum o înțelegi acum?”
I s-a încrețit fruntea: „Nu, nu cred”.
„Bine, soră, erai credincioasă înainte ca să crezi în

CAPITOLUL 4 123
alegere?”
Fruntea i s-a descrețit și au urmat câteva mișcări

din cap.
„Înțeleg ce spui, dar...”
M-aș fi putut simți mândru pe măsură ce vorbeam

– credeam în alegere ca și ea, și nu îi judecam pe alții,
cum făcea ea. Și m-aș fi simțit și eu în felul acela dacă
Duhul nu m-ar fi bătut pe umăr, șoptindu-mi: Hei, îți
dai seama că ai fost deseori de cealaltă parte a acestei
conversații? De partea celor care îi judecă pe alții? Eu
gândisem deseori aceleași lucruri: „Oare oamenii aceș-
tia sunt mântuiți – cei care spun că au credință în Hris-
tos, dar nu sunt de acord cu alegerea?” Și cunosc frați
și surori cărora, chiar în timp ce se luptau să înțeleagă
doctrina alegerii necondiționate, li s-a spus: „Dacă te
gândești la asta, după care o respingi, respingi autorita-
tea Scripturii, astfel că Îl respingi pe Hristos”. Acesta
este un lucru de care noi, calviniștii, trebuie să ne ferim
continuu, pentru că adăugăm ceva la ce înseamnă să fii
mântuit de Isus, iar un astfel de gest este ne-calvinistic
și, mai important, necreștin. Când pui sub semnul în-
trebării mântuirea unui arminian (sau a oricărui alt cre-
dincios) doar pentru că el nu este calvinist, adaugi ceva
la mântuirea doar prin credință și doar în Hristos. Și
este o negare a strigătului de luptă al Reformei: doar în

Hristos.
Înțelegerea alegerii exact în felul în care o fac calvi-

niștii nu este ceea ce îl face pe cineva să fie sau să nu fie
creștin. Credința în Isus cel răstignit și înviat pentru pă-
catele lui este ceea ce îl mântuiește pe om. Fără asteris-
curi. Fără „înțeleg-ce-spui-dar...” Dacă adăugăm la
aceasta oricare dintre perspectivele noastre prețioase –
chiar doctrinele harului – ajungem să trădăm harul.
Să nu îți închipui că tu n-ai face niciodată așa ceva.

Acest lucru li se poate petrece până și celor mai maturi
dintre credincioși. Știm asta pentru că i s-a petrecut
chiar unui apostol. În Galateni 2, citim despre Petru,
care s-a retras de la o masă luată cu credincioși dintre
Neamuri. Petru obișnuise să mănânce cu ei, având păr-
tășie cu ei și bucurându-se de compania lor. Dar când
un anumit grup de iudei legaliști și-a făcut apariția în
oraș, Petru și-a luat farfuria și s-a mutat la altă masă. El
a adăugat condiții la dragostea și părtășia lui. El s-a decis
că nu putea și nu voia să aibă părtășie cu creștinii care
nu erau circumciși. Petru a crezut că sabatarienii care
mâncau doar alimente kosher erau acum cei accepta-
bili, cu care putea avea părtășie. Ai putea să îl auzi pe
Petru spunând: Nu pot avea părtășie decât cu acei cre-
dincioși care cred ca mine.
CAPITOLUL 4 125
Pavel a văzut acest lucru și s-a decis să îi dea lui Pe-

tru o porție din gândurile lui – sau mai degrabă să îi dea
Evanghelia. El l-a confruntat pe Petru înaintea tuturor
pentru că „am văzut că ei se abătuseră de la adevărul
Evangheliei” (Gal. 2:14, ESV). Petru și cei pe care el i-a
influențat se abătuseră de la harul radical, îndreptându-
se către legalism. El nu a negat crucea și învierea lui Isus
– ci a adăugat la ea, astfel că a diluat-o. Acțiunile lui Pe-
tru predicau o ipocrizie ce nega Evanghelia și care spu-
nea că Isus nu ar fi suficient ca să ne mântuiască, că El
nu este suficient ca să ne unească. Numai Hristos ne
mântuiește, dar avem nevoie să satisfacem mai multe
condiții, dacă vrem să avem părtășie. Petru nu umbla
în dragoste. De fapt, el s-a abătut – literal și teologic.
De câte ori am făcut acest lucru? Am făcut vreo-

dată din calvinism, în loc de Hristos, condiția pentru
dragoste și părtășie creștină? Fie că facem acest lucru
implicit sau explicit, fie că rupem părtășia sau nu îi
acordăm niciodată o șansă din cauza felului cum cineva
înțelege alegerea, „iubim” condiționat, iar acest lucru
este o trădare a alegerii necondiționate.
ÎN HRISTOS, LA HRISTOS ȘI PENTRU HRISTOS
Cum să ducem doctrina alegerii în inimile noastre?

Ei bine, când ne gândim la doctrina alegerii, de regulă ne
gândim la acele ce, când, de ce și cum – și uităm de slava

supremului cine: Hristos. Alegerea nu este o temă teo-
logică seacă, fără sens sau monotonă. Ea ne vorbește
despre gloria multi-senzorială a lui Hristos, care strălu-
cește la înaltă definiție într-o simfonie de bucurii savu-
roase. Predestinarea funcționează datorită lucrării lui
Hristos – moartea Lui pentru păcatele noastre și învie-
rea Lui supranaturală din morți. Noi suntem aleși în și
pentru Cel ales. Am fost predestinați să fim uniți pe
veci cu Fiul lui Dumnezeu. Alegerea are de-a face cu
sfinții, dar nu în primul rând cu ei. Alegerea ne vor-
bește suprem despre Hristos, Cel care are întâietatea în
toate lucrurile (Col. 1:18).
Harul suveran al lui Dumnezeu s-a revărsat în noi

în Cel Preaiubit (Efes. 1:6). Fiecare binecuvântare de
care ne bucurăm I se datorează lui Hristos – a ceea ce
El a împlinit și a faptului că El este Fiul înviat al lui
Dumnezeu. A fi „în Hristos” este ceea ce ne definește.
Fiecare rod pe care îl avem, fiecare păcat de care ne po-
căim și fiecare mângâiere pe care o simțim I se dato-
rează toate lui Mesia. Pavel ne spune că „făgăduințele
lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ‚da’” (2
Cor. 1:20). Făgăduințele lui Dumnezeu din Vechiul și
Noul Testament își găsesc răspunsul, împlinirea și
ocrotirea în Isus. El este Alesul, prin care Dumnezeu îi
CAPITOLUL 4 127
strânge pe aleșii Lui. Și datorită îndurării lui Dumne-

zeu, culegem un seceriș de binecuvântări în alegerea
noastră, în unire cu Fiul preaiubit. Noi suntem:
• răstigniți împreună cu Hristos (Gal. 2:20)
• îngropați împreună cu Hristos (Col.

2:12)
• înviați cu Hristos în învierea Lui (Rom.

6:5)
• așezați împreună cu Hristos în locurile ce-

rești (Efes. 2:6)
• iertați în Hristos (Efes. 4:32)
• îndreptățiți, declarați neprihăniți în Hris-

tos (Rom. 8:1)
• făcuți făpturi noi în Hristos (2 Cor. 5:17)
• sfințiți în Hristos (1 Cor. 1:2)
• uniți cu biserica în Hristos (Gal. 3:28)
• chemați moștenitori împreună cu Hristos

în Împărăția Lui (Efes. 3:6).
Totul I se datorează lui Hristos. Am fost aleși ca

să Îi aparținem lui Isus. Suntem aleși să Îl înălțăm pe
Împăratul înviat.
Predestinarea este preistoria credinței tale în

Hristos. Efeseni 1 ne aduce aminte de țelul final al ale-
gerii făcute de Dumnezeu: lauda harului Său. Atât cât
pot spune, Dumnezeu nu ne-a ales ca să dăm găuri în
teologia fraților noștri și a surorilor noastre. Adevărul
alegerii este menit să te îndemne la lauda Aceluia care
te-a iubit înainte de întemeierea lumii și care te va iubi
10 miliarde de ani (și mai mult) de acum încolo. Lasă
ca acest har să te determine să I te închini cu mai mult
decât doar cu mintea. Implică-ți inima. Un semn al cal-
vinismului în inimă este că nu ne găsim bucuria în a ar-
gumenta pe tema alegerii și nu ne simțim ca și cum tre-
buie să punem sub semnul întrebării mântuirea acelora
care nu susțin punctul nostru de vedere. Mai degrabă
harul în inimă înseamnă că devenim mai smeriți, mai
sfinți și mai iubitori. Necondiționat.
5. CRUCEA, BISERICA
ȘI COSMOSUL
Soția mea iubește ciocolata – și are gusturi

scumpe. Lui Natalie îi plac sortimentele de ciocolată
neagră. Ea nu este interesată de o tabletă de ciocolată
fabricată în Pennsylvania, transportată în Texas și par-
cată pe un raft săptămâni la rând. Cacao proaspăt este
ceea ce ei îi place. Și trebuie să fim binecuvântați și fa-
vorizați foarte mult pentru că locuim la o milă și jumă-
tate de prima ciocolaterie naturistă din Texas. Table-
tele proaspete, negre, de 7 dolari bucata, sunt la foarte
scurtă distanță de casă.
Când vin acasă cu o mână de ciocolate și o cutie de

trufe proaspete, ochii fetiței noastre se fac mari în timp
ce spune: „Yum! Sunt pentru mine?” Păi, nu. Tu poți
să le mănânci pe cele ieftine. Acestea sunt pentru ne-
vastă-mea. Și doar pentru nevastă-mea. Darul meu are
un beneficiar specific. Când am ales acele tablete de ci-
ocolată și acele trufe, când am așteptat la rând, când am
129
dat cardul bancar și am ignorat totalul de pe chitanță,

am avut-o în minte pe Natalie. Am zâmbit în timp ce
m-am urcat în camionetă și mi-am imaginat-o pe Nata-
lie zâmbind în timp ce avea să vadă ce am cumpărat
pentru ea.
Darul meu era pentru o anumită persoană, fiind

cumpărat deliberat și cu dragoste pentru ea, și dăruit ei
deliberat și cu dragoste.
Există o legătură stranie între dragostea nevestei

mele față de ciocolata neagră și moartea ispășitoare a
Domnului nostru pe cruce, dar, într-un sens, vorbim
despre același lucru – un dar cumpărat intenționat,
având în vedere beneficiari specifici.
Când discutăm despre aria de extindere a ispășirii,

vorbim despre intențiile Celui care a făcut ispășirea.
În timp ce Alegerea Necondiționată este petala din

TULIP dezbătută cel mai mult printre creștini, Ispăși-
rea Limitată este subiectul dezbaterilor intra-tribale
dintre calviniști.
În acest spațiu există „calviniștii în patru puncte”.

Chiar printre cei „Tineri, Neliniștiți și Reformați”, Is-
pășirea Limitată se bucură de o acceptare limitată. Este
cel mai puțin popular punct din setul de cinci puncte.
De ce oare?
CAPITOLUL 5 131
SĂ NE OPRIM DIN A LIMITA
Ispășirea Limitată nu rezonează bine cu o mulțime

de oameni din cauza felului în care este propovăduită
și a felului în care este discutată. Ea este negativă de la
bun început. O afirmație rece, nenuanțată, care insistă
pe persoanele pentru care Isus n-a murit, nu prea stâr-
nește dorințele. De asemenea, ea nu este în ton cu to-
nalitatea Scripturii. Evanghelia harului nu este anunțul
a ceea ce Isus n-a făcut. Ascultați! Ascultați! Isus n-a
murit pentru voi – poate. Nimeni nu vrea să audă așa
ceva. Și nici n-ar trebui. Noi ar trebui să vorbim despre
ceea ce Isus a făcut, despre ceea ce El a împlinit și despre
ceea ce El le oferă păcătoșilor.
Începerea conversației despre ispășire cu o postură

negativă va produce un rezultat negativ. Am luat parte
la astfel de conversații. Am fost noul calvinist negativ,
crezând că îi voi elibera pe oameni de teologia lor săracă
folosind un argument în favoarea unei ispășiri limitate.
Ghici pe câți oameni i-am convins. Cam câte flori de
broccoli am mâncat anul trecut – zero. Dar ghici câte
conversații înfierbântate am aprins. Cam câte chipsuri
de tortilla am mâncat luna trecută – prea multe ca să le
mai țin minte. Așa că avem nevoie să reformulăm acest
punct. Hai să îi aducem un parfum plăcut acestei pe-
tale, pedalând un pic înapoi.
Noi înțelegem greșit ispășirea dacă ne focalizăm

mai mult pe aria ei de cuprindere decât dacă ne dorim
să vorbim despre faptul că Isus a murit pentru păcătoși.
Ar trebui să fim zdrobiți de adevărul lui Dumnezeu că
Fiul a murit pentru oricine. Chiar înainte de a ne apro-
pia de punctele noastre cu discuția despre aria de cu-
prindere a ispășirii, ar trebui să ne oprim și să ne lăsăm
uimiți de ea. Să fim uimiți că Isus S-a smerit până la un
nivel pe care lumea aceasta nu l-a cunoscut vreodată,
astfel încât El să poată mântui oameni ca noi. El este
atât de bun și milostiv față de noi, oameni nemiloși.
DEFINITĂ PRECIS
Asemenea majorității celor care scriu și vorbesc

despre TULIP, vreau și eu să fac lobby pentru a nu fo-
losi termenul „limitat” ca în titlul dat acestui punct.
Expresii precum „răscumpărare particulară” sau „ispă-
șire precisă”, favorita mea, ilustrează mult mai bine
ideea noastră, deși asta ar pune în primejdie acronimul
(ar vrea cineva TURIP?). O ispășire „limitată” poate
suna ca și cum moartea lui Isus pe cruce nu a avut sufi-
cientă putere să ne răscumpere pe toți de păcatele noas-
tre, ca și cum morții Lui îi lipsea ceva. Nu, ci moartea
lui Isus nu este limitată în puterea, suficiența sau sco-
pul ei. Bomba sonică a morții Mântuitorului nostru
CAPITOLUL 5 133
este mai mare, nu mai mică decât căile pe care călăto-

resc mințile noastre când aud cuvântul „limitat”. Și
vom călători pe val către un teren nou până la finalul
acestui capitol. Continuă să citești.
Dar înainte de a defini ispășirea precisă și să ne li-

mităm pe noi înșine de la a folosi termenul „limitat”,
este nevoie să spun ceva despre acest termen: aproape
toți „limitează” ispășirea într-un fel sau altul. Dacă nu
ești un universalist, care crede că moartea lui Hristos îi
mântuiește pe absolut toți, indiferent de răspunsul lor
față de Evanghelie, vei limita sau defini efectele ispăși-
rii. Toți creștinii biblici „limitează” ispășirea, spunând
că ea este eficace pentru cei care își pun credința în
moartea lui Hristos pentru ei.
Doctrina calvinistă a Ispășirii Limitate limitează

aria de cuprindere a ispășirii, dar îi susține eficacitatea,
anume că moartea lui Isus a răscumpărat poporul Lui,
specific, din păcat. Susținerea unei poziții care respinge
Ispășirea Limitată pe de o parte și universalismul pe de
altă parte înseamnă că extinzi aria de cuprindere a ispă-
șirii, în timp ce îi limitezi eficacitatea, spunând că
moartea lui Isus a făcut răscumpărarea posibilă pentru
toți oamenii. Așadar, fie îi limitezi aplicarea, fie ce a rea-
lizat ea. A făcut Isus ispășire, sau doar a făcut ispășirea
realizabilă? Mântuirea a fost procurată, sau doar făcută
posibilă?
Ispășirea Precisă ne învață că Isus nu doar a croit o

cale prin clădirea în flăcări și ne-a spus să fugim: Uite, ți-
am făcut o cale de scăpare. Fugi! Nu, ci ea spune că El
este calea. Pe când zidurile se prăbușeau, El a ridicat tru-
purile noastre comatoase și, cu părul cuprins de flăcări,
ne-a înviat și ne-a aruncat pe fereastră – după care clădi-
rea mâniei și a dreptății lui Dumnezeu pornite împo-
triva păcatului nostru s-a prăbușit peste El. Moartea Lui
ne-a răscumpărat – a fost făcută, adică la timpul trecut
– de blestemul Legii (Gal. 3:13). John Murray rezumă
acest adevăr în felul următor: „Hristos n-a venit ca să îi
pună pe oameni într-o stare în care să poată fi răscum-
părați, ci să răscumpere un popor pentru Sine”.1
Crucea plină de sânge, pe care Isus a anunțat că „s-
a isprăvit”, a obținut exact ceea ce fusese menită să ob-
țină. Domnul Isus a răscumpărat oameni pentru Dum-
nezeu cu sângele Lui, din orice din orice seminție, de
orice limbă, din orice norod și de orice neam (Apoc.
5:9). Scopul este împlinit. David Gibson și Jonathan
Gibson fac legătura între expresia „ispășire precisă” și
un termen probabil surprinzător – „frumoasă”:
„Ispășirea precisă este frumoasă, pentru că ne
1
John Murray, Redemption Accomplished and Applied (Eerdmans, 1955), p. 63.
CAPITOLUL 5 135
prezintă istoria Războinicului-Fiu care vine pe

pământ să îi ucidă pe dușmanii Lui și să salveze
poporul Tatălui Lui. El este Păstorul cel bun
care Își dă viața pentru oi, un Mire iubitor care
Se dă la moarte pentru mireasa Lui și un Împărat
victorios care revarsă captura de război a cuceri-
rilor Sale peste cetățenii Împărăției Lui”.2
Definirea ispășirii ca o Ispășire Precisă este mult

mai bună decât ca o Ispășire Limitată. Ea pune înapoi
focusul pe ceea ce Isus a făcut, nu pe ceea ce El n-a fă-
cut. Când Isus a murit pe acea cruce rezervată crimina-
lilor, El a luat asupra Lui păcatele poporului Său, a plă-
tit pentru ele, și îi dă poporului Său – oile Sale, mireasa
Lui, biserica Sa – neprihănirea Lui (2 Cor. 5:21). Ispă-
șirea Precisă are sensul că moartea lui Isus a plătit precis
și explicit, sigur și indubitabil, absolut și incontestabil,
plata pentru păcatele tuturor celor ce cred în El.
UN SCOP PRECIS
Ispășirea Precisă – moartea Mielului lui Dumne-

zeu – este următoarea piesă logică din domino, după
Alegerea Necondiționată. Mielul a fost junghiat pen-
tru oamenii enumerați în cartea vieții Mielului. Fiul a
2
Ed. Jonathan and David Gibson, From Heaven He Came and Sought Her: Defi-
nite Atonement in Historical, Biblical, Theological, and Pastoral Perspective
(Crossway, 2013), p. 17.
murit pe cruce specific pentru cei pe care Tatăl i-a ales

precis înainte de creație. Dar eu nu spun că ar trebui să
crezi în Ispășirea Precisă doar pentru că ea este implica-
ția logică a predestinării. Nu crede ceva doar pentru că
are sens. Ar trebui să crezi acest lucru doar dacă îl vezi
în Scriptură. Nu îl crede pe un calvinist pe cuvânt.
Matei ne spune încă de la începutul Evangheliei lui

pentru cine a venit Isus ca să îi mântuiască de păcatele
lor. Un înger al Domnului îl ia pe Iosif prin surprin-
dere, și îi spune că femeia pe care voia să o ia de logod-
nică este însărcinată de la Duhul Sfânt și că...
„Ea va naște un Fiu, și-I vei pune numele Isus,
pentru că El îl va mântui pe poporul Lui de păca-
tele sale” (Matei 1:21, subl.).
Acest „Lui” face toată diferența. Chiar Numele lui

Isus are un scop precis în el. Dumnezeu mântuiește.
În timpul lucrării Sale publice, Isus a făcut clar

cine este El și pentru cine avea să meargă la cruce:
„Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile
Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cu-
noaște pe Mine Tatăl, și cum Îl cunosc Eu pe Ta-
tăl; și Eu Îmi dau viața pentru oile Mele. Mai am
și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe ace-
lea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul
Meu, și va fi o turmă și un Păstor” (Ioan 10:14-
CAPITOLUL 5 137
16, subl.).
Isus nu se uită la toți ca fiind ai Lui. El are propriul

popor, așa cum am văzut în Matei, și ei sunt oile. Există
un sens clar pe care Isus îl știa clar în ce privește cei pen-
tru care avea să moară. Isus a murit pe acea cruce de
lemn pentru oi. Și nu doar pentru oile din Israel, ci și
pentru oile răspândite în istorie și geografic. Oi ca mine
– pe jumătate mexican, complet texan. Oi care, dacă
este să mă exprim astfel, nu sunt doar ca tine, ci, de
fapt, precis pentru tine.
ISUS A MURIT PENTRU TOȚI
Isus a murit pentru poporul Lui, și totuși Biblia

arată clar și că, da, El a murit pentru toți oamenii. „Căci
este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor
între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care S-
a dat pe Sine însuși, ca preț de răscumpărare pentru
toți: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”
(1 Tim. 2:5-6). Calvin însuși spune că acesta este un
„toți” universal:
„Termenul universal toți trebuie să se refere în-
totdeauna la categorii de oameni, nu la persoane,
ca și cum El ar fi spus că, prin moartea lui Hristos
nu au fost răscumpărați doar Evrei, ci și Nea-
muri, nu doar persoane de rang social inferior, ci
și prinți. De aceea, întrucât El dorește ca benefi-

ciul morții Sale să fie comun tuturor, El este in-
sultat de cei care, prin opiniile lor, elimină orice
persoană de la nădejdea mântuirii”.3
Dar observați ceea ce Calvin spune și ceea ce el nu

spune. El susține că, atunci când Scriptura spune că
Isus a murit pentru toți, el se referă la faptul că El a mu-
rit pentru tot felul de oameni. Înainte să-ți dai ochii
peste cap, știu că acest lucru sună ca un fel de flamă
pentru aprinderea unei controverse. Dar nu este așa.
De fapt, este o afirmație care se aliniază la controversa
Noului Testament.
O bătălie cronică dusă în biserica primară a fost cea

caracterizată de tensiunea dintre Evrei și Nea-
muri/Greci. După ani – secole – de divizare, Hristos i-
a adus împreună, dar aceștia au avut dificultăți să se
acomodeze unii cu alții. Dar adevărul este că „nu este
nicio deosebire între Iudeu și Grec; căci toți au același
Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L
cheamă” (Rom. 10:12). Domnul tuturor, Evrei și
Greci, îi binecuvântează pe toți cei ce Îl cheamă. Toate
categoriile de păcătoși, nu doar Evreii. Isus a făcut ispă-
șire pentru tot felul de păcătoși, fără deosebire. Pavel
3
John Calvin & William Pringle, Commentaries on the Epistles to Timothy, Titus,
and Philemon (Logos Bible Software, 2010), p. 57.
CAPITOLUL 5 139
insistă pe acest adevăr în felul lui caracteristic: Isus a

murit ca să mântuiască Evrei, Greci, femei, bărbați, bo-
gați, săraci, robi, oameni liberi:
• „Dar pentru cei chemați, fie Iudei, fie

Greci, este puterea și înțelepciunea lui
Dumnezeu” (1 Cor. 1:24, subl.).
• „Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un

singur Duh, ca să alcătuim un singur trup,
fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți
am fost adăpați dintr-un singur Duh” (1
Cor. 12:13, subl.).
• „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai

este nici rob nici slobod; nu mai este nici
parte bărbătească, nici parte femeiască, fi-
indcă toți sunteți una în Hristos Isus”
(Gal. 3:28, deja ar trebui să știi de acum ale
cui sunt sublinierile).
• „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici

tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici
Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci
Hristos este totul și în toți” (Col. 3:11).
Jonathan Gibson ne ajută să înțelegem acest ade-

văr astfel:
„Motivul pentru care Pavel folosește uneori ex-

primarea universală în relație cu ispășirea este că
el confruntă o erezie în biserică, una care pro-
mova mântuirea pentru o elită, într-un fel exclu-
sivist. Pavel este categoric în astfel de contexte:
Hristos a murit pentru toți, pentru lume, pentru
Evrei și pentru Neamuri... În această privință,
sensul de ‚toți fără deosebire’ ar trebui văzut așa
cum este el în realitate: atoateincluziv, cuprin-
zându-i pe toți, astfel că niciunul nu este lăsat în
afară: nici Neamuri, nici femei, nici robi, nici
barbari, nici copii, nici bătrâni, nici săraci, nici
albi, nici negri - nimeni!”4
Când apostolul Ioan spune că Isus a făcut ispășire

pentru păcatele lumii, el insistă pe același adevăr ca și
Pavel. „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre;
și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii
lumi” (1 Ioan 2:2). El a murit pentru lume – iar lumea
înseamnă lume. Dar noi avem o dilemă.
Calviniștii în cinci puncte sunt acuzați deseori că

spun că lumea nu are sensul de lume. Totuși, în realitate,
dacă nu ești universalist, trebuie să accepți că noi toți ne
luptăm să înțelegem ce înseamnă moartea lui Isus pen-
tru lume. Dacă te uiți la 1 Ioan 2:2 fără vreo interpretare
teologică, ai zice că Isus a mântuit deja fiecare persoană
4
Jonathan Gibson, From Heaven He Came and Sought Her, p. 330.
CAPITOLUL 5 141
din lume. Dar noi știm din restul Scripturii că nu la asta

se referă Ioan. Chiar în 1 Ioan, apostolul face o deose-
bire clară între „copiii lui Dumnezeu și copiii diavolu-
lui” – și ea este că „oricine crede că Isus este Hristosul,
este născut din Dumnezeu” (3:10; 5:1). Evanghelia lui
este clară: „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce
cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai
lui Dumnezeu” (Ioan 1:12, subl.). Dacă nu ignorăm
restul Scripturii, va trebui să nuanțăm felul în care Ioan
folosește termenul „lume”.
Isus este Mântuitorul lumii – al oricui Îl primește,

de pretutindeni – și Isus este Mântuitorul lumii – defi-
nită ca oile alese din întreaga lume, care Îl vor primi.
Oricine din lume, din Mozambic până în Manhattan,
poate fi mântuit prin Isus. Asemenea lui Pavel, Ioan
arată că Isus nu este un Mântuitor regional, focalizat pe
o rasă anume. Singurul Mântuitor al acestei lumi este
Isus. Moartea Lui este suficientă. Există un Mântuitor
pentru oamenii de dincolo de Israel și pentru cei din
zona Mediteranei, pentru că Isus este un Mântuitor
mondial. Acest lucru este demonstrat când Ioan inter-
pretează cuvintele marelui preot imediat înaintea mor-
ții lui Isus: „a prorocit că Isus avea să moară pentru
neam. Și nu numai pentru neamul acela, ci și ca să îi
adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei
risipiți” (Ioan 11:51-52). Isus nu are oi doar în staulul

lui Israel, ci ei sunt răspândiți în orice trib, limbă și
grup etnic. El este Mântuitorul lumii, fără să mântu-
iască în mod necesar pe fiecare om din lume.
MOARTEA LUI ISUS ȘI COSMOSUL
Mai există o dimensiune a morții lui Isus pentru

lume, și noi aproape că nu vorbim niciodată despre ea.
„Lumea” din Noul Testament are și sensul de mai

mult de o mulțime de oameni. El se referă deseori la
mai mult decât lumea noastră, la cosmos. Când anali-
zăm aria de cuprindere a ispășirii, noi toți putem acci-
dental să diminuăm imensitatea morții lui Isus, indife-
rent dacă acceptăm ispășirea precisă sau nu.
Universul beneficiază de pe urma lucrării Domnu-

lui Isus.
Există un sens în care Isus a murit pentru peștele-

clovn. Moartea lui Isus afectează muntele Everest.
Există stele, quasari și galaxii care primesc binecuvân-
tări din moartea Fiului Omului. El nu a făcut ispășire
pentru păcatele solului de sub picioarele tale, dar El a
murit pentru a elibera acel sol de povara, decăderea și
suspinele cauzate de păcatul celor care calcă pe el.
Moartea și învierea lui Isus constituie garanția că El va
CAPITOLUL 5 143
înnoi Universul la revenirea Sa. „Cel ce ședea pe scau-

nul de domnie a zis: ‚Iată, Eu fac toate lucrurile noi’”
(Apoc. 21:5).
Într-un sens, Isus răscumpără ananasul, pomii bon-

sai și chiar broccoli. Biruința lui Isus asupra păcatului
are sensul că Universul nu trebuie să se chinuie la nesfâr-
șit ca într-un tomberon. Întrucât Isus a învins mormân-
tul, întreaga creație privește înainte, suspinând și aștep-
tând momentul când copiii lui Dumnezeu vor fi făcuți
noi, pentru că apoi vine clipa înnoirii ei:
„De asemenea, și firea [creația] așteaptă cu o do-
rință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
Căci firea [creația] a fost supusă deșertăciunii –
nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu
nădejdea însă că și ea va fi izbăvită din robia stri-
căciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei co-
piilor lui Dumnezeu. Dar știm că până în ziua de
azi, toată firea [creația] suspină și suferă durerile
nașterii” (Rom. 8:19-22).
Moartea lui Hristos este menită să refacă cerurile și

pământul. Moartea Lui este mai puternică decât ne
dăm noi seama. Crucea lui Hristos a eliberat planeta
Saturn și inelele ei de putrezire, la fel cum ne-a eliberat
pe noi de păcatele noastre. Ispășirea făcută de El este
mult mai puternică și acoperă mult mai mult decât am
fi tentați să credem oricare dintre noi sau mai mult de-

cât am putea cuprinde vreodată cu mintea.
ISPĂȘIREA NE SMEREȘTE PRECIS
Oprește-te și gândește-te pentru o clipă cum ne de-

finește ispășirea pe mine și pe tine.
Eu m-am născut un călcător de porunci. Un in-

fractor cosmic. Am încălcat clar legea lui Dumnezeu.
Sunt vinovat și acuzat înaintea Celui Atotputernic.
Ăsta sunt eu. Sau mai degrabă ăsta eram.
Dar Isus s-a ocupat de nelegiuirile mele particu-

lare. El a plătit pentru ele cu sângele Lui în Ierusalim,
când acel sânge a curs la piciorul crucii Lui. El a murit
pentru păcatele mele. A murit pentru mine.
Ispășirea Precisă îți amintește, frate sau soră, că

Isus chiar a murit pentru tine. El te-a avut în minte spe-
cific pe tine. Păcatele tale, de la certificatul de naștere și
până la cel de deces, au fost luate asupra lui Isus și duse
de El departe. El a luat vinovăția ta. Rușinea ta. Moar-
tea ta. Deliberat, specific, conștient. Ești redefinit de
moartea Lui precisă pentru păcatele tale specifice. El
nu a murit pentru un popor nedefinit, ale căror nume
și identități să nu le fi știut. El a murit pentru turma
Lui, pe care o știe pe nume, și a stat pe cruce pentru
CAPITOLUL 5 145
fiecare dintre ei, cunoscându-i și iubindu-i. El știa toate

greșelile, păcatele și ridicolul tău, și totuși a lăsat ca acele
cuie să Îi fie bătute în mâini și în picioare datorită dra-
gostei Lui pentru tine. Poți spune asemenea lui Pavel
că „Hristos... m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru
mine” (Gal. 2:20). Dragul meu cititor, Isus te-a iubit
personal și S-a dat pe Sine însuși pentru tine, precis
pentru tine.
Momentul când Ispășirea Precisă înfăptuită de

Domnul Isus ne atinge inima și este mai mult decât o
linie de demarcație în dezbaterile noastre doctrinare,
este momentul în care putem aprecia mai complet is-
pășirea. Ea este expresia unei dragoste fără egal, care te
izbește. Așa cum spunea John Piper:
„Dumnezeu nu vrea ca mireasa Fiului Său [bise-
rica] să se simtă iubită doar la modul general, cu
o iubire adresată întregii lumi. El vrea ca ea să se
simtă răvășită de specificitatea dragostei Lui față
de ea, încă dinainte ca lumea să existe. El vrea ca
noi să simțim o dragoste focalizată: ‚Eu te-am
ales. Și L-am trimis pe Fiul Meu să moară ca să fii
a Mea’”.5
Dragostea particulară și țintită a lui Dumnezeu ne

smerește în modalități noi. Noi vedem dragostea lui
5
John Piper, Five Points, p. 52.
Dumnezeu pentru poporul Lui – mireasa, biserica,

turma – și învățăm cum să ne iubim unii pe alții din
această dragoste cu care El ne-a iubit mai întâi. „Dra-
gostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu,
ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și L-a trimis pe Fiul
Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Prea-
iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, tre-
buie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:10-11).
Dacă Dumnezeu ne-a iubit specific, și noi suntem che-
mați să ne iubim unii pe alții nu doar necondiționat, ci
și specific, practic și personal. Noi nu operăm cu un
sentiment vag, pozitiv, că îi iubim pe oameni, că iubim
umanitatea sau lumea. Noi operăm cu un simțământ
specific al dragostei față de persoana care se găsește îna-
intea noastră. Noi vom iubi dincolo de aspirații și ati-
tudini. Trebuie să iubim în acțiune, pentru că Isus a fă-
cut mai mult decât să recunoască faptul că acea cruce
era necesară – El a stat țintuit pe ea, a sângerat pe ea și
a murit pe ea. Dragostea implică lucruri specifice, tan-
gibilitate și sacrificiu.
Fețele pe care le vedem duminica – oameni zâm-

bind și slujind – trebuie să le iubim dincolo de un senti-
ment încețoșat al dragostei forțate. Trebuie să îi iubim
pe ceilalți membri ai bisericii cu specificitate. Trebuie
să fii dedicat slujirii, rugăciunii și încurajării oamenilor
CAPITOLUL 5 147
care au fost plasați precis în viața ta de către Dumne-

zeu.
Iată un lucru simplu și plin de greutate pe care îl

poți face: învață numele celor din biserica ta. Adu-ți
aminte de ei. Cheamă-i pe nume. Nu mai folosi expre-
sia, „bună... frate”. Numele lor sunt scrise în cartea vi-
eții Mielului – așa că lasă-le să fie scrise și în mintea și
inima ta. Dacă uiți un nume – cum mi se întâmplă des
și mie – smerește-te și întreabă: „Îmi pare rău, ai putea
să mai îmi spui odată numele tău?” Dragostea ne deter-
mină să ne cunoaștem reciproc cu adevărat. Dacă știm
care este planul precis al ispășirii, dar nu există nicio
dragoste precisă printre noi, am înțeles greșit scopul is-
pășirii. Sau, altfel spus, avem un „L” în mintea noastră,
dar nu în inima noastră.
Și lucrurile nu se opresc aici. Pavel ne spune cum

moartea sigură a lui Hristos, prin care a plătit pentru
păcatele noastre, ar trebui să se transforme în dragostea
noastră de zi cu zi unii față de alții:
„Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hris-
tos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumne-
zeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să
fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat
pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-
Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit
ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până

la moarte, și încă moarte de cruce” (Fil. 2:5-8).
Atitudinea smerită, acțiunile lui Hristos și crucea

Lui sunt acum disponibile pentru noi. El nu a exploa-
tat dumnezeirea Sa. El nu Și-a folosit poziția și puterea
ca să-Și manifeste egoul. În schimb, El ne-a slujit până
acolo încât S-a făcut un trup rece pe cruce. Când aceste
atitudini ale Lui prind rădăcini și înfloresc în viețile
noastre, putem ști că avem o cunoaștere adevărată, din
inimă, a dragostei ispășitoare a lui Hristos.
De câte ori nu am văzut cum lideri creștini au ex-

ploatat poziția lor sau platforma de social-media pen-
tru binele propriu! De câte ori nu am văzut calviniști în
cinci puncte exploatându-și cunoștințele spre adularea
eului! De câte ori nu am răspândit în jurul nostru teo-
logie sănătoasă, dar am refuzat să ne oprim și să ne ru-
găm pentru cineva, sau am ezitat să ne murdărim sub
unghii ca să slujim pe cineva! De câte ori nu am văzut
persoane care aspirau la slujirea pastorală, dar care au
refuzat să slujească la centrul de pensionari sau la clasa
de școală duminicală pentru că ei își doreau scena prin-
cipală! Ispășirea Precisă, lovitura de moarte dată păca-
telor noastre, ar trebui să fie și lovitura de moarte dată
mândriei noastre. Nu putem fi acei oameni care iubesc
litera ispășirii, dar care să ignore spiritul ei. Ispășirea
CAPITOLUL 5 149
precisă făcută de Hristos produce o smerenie precisă în

viețile noastre, lucru care se vede în acțiuni de slujire
specifice și jertfitoare.
Reflectând la această nouă atitudine pe care ar tre-

bui să o avem în Hristos, Pavel spunea: „Nu faceți ni-
mic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smere-
nie fiecare să îl privească pe altul mai presus de el însuși.
Fiecare dintre voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la
foloasele altora” (Fil. 2:3-4). Un calvinist adevărat este
un calvinist smerit, cu o inimă de slujitor.
O cunoaștere adevărată a ispășirii te duce dincolo

de conversațiile despre aria de cuprindere a ispășirii –
te determină să îi întrebi pe păstorii și liderii bisericii
tale care este aria de cuprindere a slujirii tale în biserică.
Continuă să treci dincolo de arenele dezbaterilor, mer-
gând în arena slujirii, în care copiii bisericii primesc în-
vățătură. Curăță băile, distribuie broșurile, ajută-i pe
oameni să parcheze, și spală ceștile de cafea. Specificita-
tea ispășirii ne cheamă la acțiuni specifice și smerite în
trupul lui Hristos.
Dacă vezi oameni strângând scaunele și adunând gu-

noiul după o întâlnire de duminică dimineața a bisericii,
iar instinctul tău este să stai ocupat cu discuția ta străluci-
toare, poți să știi că ispășirea precisă cu siguranță că nu
te-a smerit până în punctul morții față de eu, ca să poți

privi către interesele și nevoile altora. Firele din capul
tău încă nu sunt conectate la inima ta.
Efectul ispășirii în viața zilnică este unul practic; el

este legat de viață până în lucrurile cele mai mărunte. El
te ajută să nu cauți locul din față al mașinii sau să nu te
revolți când nu ne ducem la restaurantul preferat sau
când soțul ori soția ar prefera să se uite la o altă compe-
tiție muzicală sau la un alt erou de pe micile ecrane.
Crucea ne învață – ne determină – să urmărim intere-
sele altora.
Vreau să îți spun despre un aspect în care ispășirea

precisă trebuie să facă o diferență în viața mea. Când
sunt în mașină cu copiii, Oliver, care are patru ani, vrea
să asculte doar la melodiile de la clubul lui Mickey Mo-
use. De fiecare dată. Eu mi-am făcut curat printre me-
lodii și mi-am ales câteva melodii de jazz speciale. Nu,
el vrea Mickey Mouse. Și trebuie să îmi aduc aminte că
ispășirea precisă este specific de relevantă pentru acest
moment. Întrucât Isus mi-a slujit specific și deliberat,
chiar până la moarte, și eu sunt chemat să pun intere-
sele fiului meu mai presus de ale mele. Trebuie. Atitu-
dinea smerită a lui Hristos nu este doar hrană pentru
creier, ci este noul meu sistem de operare.
CAPITOLUL 5 151
Ispășirea precisă se revarsă în smerenia, atitudinile

și acțiunile noastre.
O DEDICARE PRECISĂ FAȚĂ DE UNITATE
Trist este că cei ce cred în cinci puncte pot fi unii

dintre oamenii cel mai puțin unificatori. Dar Ispășirea
Precisă ne învăță să iubim și să cinstim toate oile lui
Hristos, indiferent cât de „reformată” este gândirea lor.
Există „o turmă și un Păstor” (Ioan 10:16) – și acest
adevăr este mai prețios decât multe dintre taberele, tri-
burile și conferințele noastre teologice. Dacă facem din
Ispășirea Precisă o linie de demarcație în privința părtă-
șiei, putem fi siguri că am folosit-o greșit. În fapt, am
înțeles-o greșit. Dacă eu cred că Isus a murit deliberat
pentru păcatele fiecărei persoane care își pune credința
în El – dacă înțeleg că El îi știa numele fiecărui membru
din turma Lui, pentru care a murit – cum pot să fiu
altfel decât total dedicat unității acelei turme? Credința
în natura precisă a ispășirii înseamnă că ar trebui să
avem o dragoste precisă pentru unitatea întregului po-
por al lui Hristos. Cei ce fac parte din poporul lui Hris-
tos sunt ai Lui, indiferent dacă subscriu la ispășirea pre-
cisă sau nu. Ispășirea Precisă extinde granițele dragostei
noastre față de toate oile răscumpărate ale lui Hristos.
Isus ne unește.
Domnul definește părtășia noastră, nu Ispășirea

Limitată. Siguranța morții lui Hristos ar trebui să dea
naștere unei dragoste solide unii pentru alții – în bise-
rica locală, în biserica globală și în biserica persecutată.
Oamenii pe care îi vezi duminica dimineață, când iau
pâinea și beau paharul la Cină – ei sunt familia ta dato-
rită lucrării lui Hristos. Ar trebui să iubim bisericile
care propovăduiesc Evanghelia de peste tot din lume,
pline de limbi de care n-am auzit niciodată și de culori
diferite de ale noastre, pentru că ele sunt o familie în
Hristos. Noi iubim întreaga biserică, întreaga mireasă,
tot poporul lui Hristos.
Poți – și ar trebui – să ai relații solide de părtășie și

lucrare cu credincioși care nu văd identic lucrurile la fel
cum le vezi tu în privința ariei de cuprindere a ispășirii.
Turma lui Isus este a Lui pentru că El este Păstorul ei –
Liderul, Protectorul și Susținătorul ei. Turma este for-
mată din aceia – în cinci puncte, în patru puncte, în
niciun punct și în n-am-auzit-niciodată-de-aceste-
puncte – care sunt de acord că numai Hristos mântu-
iește. Granițele staulului oilor sunt marcate de credința
în Domnul Isus, nu de numărul de puncte la care sub-
scriu ele.
Eu am prieteni dragi în lucrare care susțin practici

CAPITOLUL 5 153
diferite legate de botez, de frecvența și deschiderea Ci-

nei Domnului, de implicarea femeilor în lucrarea dia-
conală, de continuitatea darurilor profetice și de aria de
cuprindere a ispășirii – dar nu m-am gândit niciodată
să rup părtășia cu ei, să mă cert cu ei până vor fi de
acord cu mine sau să râd de ei pe la spate. Noi ne iubim
unii pe alții. Așadar, noi glumim unii cu alții. Mai pre-
sus de orice, noi suntem uniți în Hristos. Unitatea
noastră în Hristos depășește orice dezacorduri am avea
în ce privește aria de cuprindere a ispășirii.
Dacă prietenii tăi creștini, membrii din grupul de

studiu, păstorii, profesorii de seminar, soțul/soția, pri-
etenul sau prietena, ori membrii familiei au o înțelegere
diferită legată de aria de cuprindere a ispășirii – nu te
îngâmfa (Fil. 2:3). Satanei i-ar plăcea să ne vadă mân-
drindu-ne că noi înțelegem crucea smerită a lui Hris-
tos. Nu ceda acestei presiuni. Consideră-l pe fiecare ar-
minian, pe fiecare calvinist în patru puncte și pe fiecare
creștin mai important decât pe tine însuți. Nu te uita
de sus la ei. Caută modalități în care să le arăți dragoste
și să le slujești, indiferent cât de „calvinizați” ar fi. Hris-
tos este totul, nu calvinismul.
Fiecare oaie crede în ispășire. Noi toți avem cre-

dință în același Domn înviat. Orice altă sursă de unitate
este o sursă alternativă de neprihănire. Nu este nimic
neprihănit în a susține cele cinci puncte. Neprihănirea

se găsește doar în Hristos. Doar în El. Întotdeauna. Cei
ce sunt ai lui Hristos sunt cu toții de acord că Isus este
singurul Domn și Mântuitor. Dumnezeu mântuiește
păcătoși, și ne putem smeri să fim de acord măcar în
acest punct.
6. ATRAȘI ÎN INTERIOR
ȘI TRIMIȘI ÎN AFARĂ
Prăjitura cu brânză nu mi-a făcut rău niciodată.

Am mâncat negrese de o calitate îndoielnică. Biscuiții
tari ca piatra sunt o mare dezamăgire. Dar până și cea
mai rea prăjitură cu brânză rămâne destul de gustoasă.
Când ieșim în oraș să mâncăm, dacă în meniu au

prăjitură cu brânză, Natalie știe că acela este locul meu
favorit. Burta mea n-ar fi atât de voluminoasă dacă n-
aș fi atras de prăjiturile cu brânză. Dar nu mă pot ab-
ține. Natalie, pe de altă parte, poate să refuze delicate-
țea cu cremă de brânză fără să facă vreun efort, dar dacă
creme brûlée este în meniu, își acceptă soarta.
Poate că tu abordezi desertul de la restaurant ca pe

o chestiune la care ești deschis față de orice ți s-ar oferi;
tu nu ai o preferință câtă vreme nu cunoști toate opți-
unile. Dar noi nu suntem așa. Noi suntem ceea ce sun-
tem - Dl. Prăjitură-cu-Brânză și Dna. Creme Brûlée.
Noi vrem ce vrem – ei bine, până s-a întâmplat ceva.
155
În timp ce ne bucuram de un turn de preparate

oceanice în Newport Beach, California, cu vedere la
ocean, a venit momentul să ne gândim ce vrem la de-
sert. Eu am glumit în felul meu cu Natalie, dar tipul de
la masa vecină s-a prins în discuție: „Bună, te-am auzit
spunând că ai comanda prăjitură cu brânză. Nu lua
asta. Serios vorbesc. Restaurantul ăsta este cunoscut
pentru prăjitura lui cu unt cald și o lingură uriașă de
înghețată cu vanilie deasupra ei. Trebuie să încerci
asta”. Am zâmbit, am spun „bine”, și i-am mulțumit
pentru sfat. Când ospătarul a venit să ia comanda pen-
tru desert, Dl. Întrerupe-distracția era încă așezat la
masa de lângă noi. A trebuit să comand prăjitura cu
unt cald. Am sucombat în fața presiunii... și îmi doresc
să îl pot găsi pe acel om care s-a aplecat spre masa mea
în acea zi, ca să îi pot spăla picioarele. Prima mușcătură
din acea prăjitură cu unt a fost cea mai bună din viața
mea. Am uitat complet de prăjitura cu brânză și de
crème bru-nu-mai-contează. Dorințele noastre pentru
desert au fost schimbate total de evanghelia prăjiturii
cu unt. Eu și Natalie am gustat și am văzut.
Dacă depravarea totală este adevărată și dacă alege-

rea necondiționată este adevărată, atunci ce anume duce
o persoană, spiritual vorbind, de la prăjitura cu brânză
CAPITOLUL 6 157
la cea cu unt – de la voința noastră înclinată către zidi-

rea propriilor noastre imperii la voința înflăcărată pen-
tru slava lui Dumnezeu? Cum trecem de la necredință
la credință, de la moarte la viață? Gustăm și vedem că
Domnul este bun (Ps. 34:8). El ne iluminează gustu-
rile. Lucru cunoscut și ca Harul Irezistibil.
Motivul pentru care ai crezut Evanghelia nu ține

de faptul că ți-ai dat tu seama într-o noapte cum stau
lucrurile. Credința ta n-a înflorit pentru că mintea ta a
produs acea credință în Isus, astfel încât să ți se pară lu-
crurile evidente. Harul Irezistibil înseamnă că Dumne-
zeu a luat inimile noastre surde, oarbe și încăpățânate
și le-a făcut să audă, să vadă și să răspundă la chemarea
Evangheliei. Noi n-am devenit creștini de la sine. Creș-
tinii sunt creștini datorită lui Dumnezeu.
Apostolul Ioan ne aduce aminte de felul în care oa-

menii cred în Isus. Totul se petrece datorită faptului că
„tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Nu-
mele Lui, [Isus] le-a dat dreptul să se facă copii ai lui
Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor,
nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan
1:12-13). Dumnezeu este cauza; El ne face copiii Lui.
Și fiecare creștin cunoaște instinctiv că acesta este ade-
vărul. Ai auzit vreodată pe cineva mulțumindu-și pen-
tru convertirea lui, pentru viața lui cea nouă sau pentru
că și-a iertat singur păcatele? Niciodată. Noi Îi mulțu-

mim întotdeauna lui Dumnezeu. Noi știm instinctual
că Dumnezeu este cauza vieții noastre noi, a credinței
noastre, a nașterii noastre din nou. La mijloc n-a fost
voința noastră, nici faptele noastre și nici vreun alt lu-
cru. Soli Deo gloria, așa cum spuneau reformatorii –
totul este numai spre slava lui Dumnezeu.
DUMNEZEU CHEAMĂ
Salonul de nașteri din spitale este un loc memora-

bil. Amintirile cu copiii mei venind în lume, cu zâmbe-
tul fără egal al lui Natalie când i-a luat în brațe, și chiar
cu scâncetele și plânsul lor când și-au întins corzile vo-
cale – toate acestea îmi aduc aminte de Evanghelia Îm-
părăției lui Dumnezeu. Asemenea unui nou-născut
care, imediat ce părăsește pântecele mamei, începe să
plângă, ca semn al vieții, tot așa, creștinul proaspăt năs-
cut din nou face să i se audă primul strigăt venit din
noua inimă a noii lui vieți: „Doamne Isuse, m-ai mân-
tuit! Îți mulțumesc, Doamne!” Petru ne spune că „după
îndurarea Sa cea mare, [Dumnezeu] ne-a născut din
nou” (1 Petru 1:3). Dumnezeu ne dă viața. Nu poți să te
naști de la sine. Și, fără aceasta, nu poți vedea Împărăția
lui Dumnezeu (Ioan 3:3). Domnul suveran ne rebobi-
nează inimile, ne cheamă și ne scoate din mormânt.
CAPITOLUL 6 159
Aceasta este lucrarea Sfintei Treimi. Tatăl alege, Fiul is-

pășește, iar Duhul cheamă.
Isus ne dă o lecție de meteorologie ca să ne învețe

o lecție teologică și doxologică: „Vântul suflă încotro
vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici în-
cotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Du-
hul” (Ioan 3:8). Motivul pentru care crezi că răstignirea
unui om din Nazaret, produsă în anul 33, a plătit pe-
deapsa pentru păcatele tale este că Duhul Sfânt a pus
vântul Lui în pânzele sufletului tău. El te-a mișcat de la
moarte la viață, din întuneric la lumină. Duhul a luat
ceea ce Tatăl a făcut pentru tine în veșnicia trecută și
ceea ce Fiul a făcut pentru tine în acel sfârșit de săptă-
mână glorios din Ierusalim, și a aplicat aceste lucruri în
viața ta, aici și acum. Duhul va continua să cheme pă-
cătoși la viața cea nouă, și este imposibil să respingi
această chemare.
Există două feluri de chemări care răsună în mesajul

Evangheliei. Chemarea generală, sau exterioară, le este
dată tuturor celor ce aud predica, citesc Biblia sau aud
pe cineva mărturisindu-le Evanghelia într-un Uber.
Vino și crede în Isus! Apoi există o chemare eficace nevă-
zută, sau chemarea interioară, care este o lucrare a Du-
hului Sfânt care îi determină pe cei ce au parte de ea să
răspundă prin credință în Hristos. Chemarea generală
poate fi respinsă și oamenii i se pot împotrivi. Chema-

rea eficace este, însă, irezistibilă. Dumnezeu nu eșu-
ează. RSVP-urile1 de pe această invitație sunt întot-
deauna 100% da. „Doar chemarea exterioară ar fi fost
insuficientă”, spunea Jean Calvin, „dacă Dumnezeu
nu i-ar fi chemat eficace la Sine pe cei pe care El i-a che-
mat”.2
Duhul îți arată strălucirea Evangheliei, iar tu o pri-

mești. Glorios. Când Duhul lucrează, El te aduce până
în momentul când crezi. Ești convins. Ai credință. Ha-
rul este irezistibil.
La început, când Dumnezeu a spus „să fie lu-

mină”, a fost lumină. Apoi, când El a spus că a venit
vremea ca lumina Evangheliei să îți inunde inima, a fost
lumină. „Căci Dumnezeu, care a zis: ‚Să lumineze lu-
mina din întuneric’, ne-a luminat inimile, ca să facem
să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu
pe fața lui Isus Hristos” (2 Cor. 4:6). Când Isus i-a zis
lui Lazăr să iasă din mormânt, Lazăr a ieșit (Ioan 11:44)
– cu toate hainele cu care fusese îngropat. Iar când tu
erai mort în păcatele tale, El te-a chemat cu Evanghelia,
1
RSVP este un acronim preluat din limba franceză, folosit pe invitații, care pro-
vine din fraza „Répondez s'il vous plaît”, adică „Răspundeți, vă rog”. – n.tr.
2
John Calvin & James Anderson, Commentary on the Book of Psalms, Vol. 3 (Lo-
gos Bible Software, 2010), p. 322.
CAPITOLUL 6 161
și te-a făcut să fii viu în Hristos.
DUHUL ATRAGE
De ce doi oameni necredincioși, care provin din

același mediu, chiar din aceeași familie, aud aceeași pre-
dică, ajung totuși să răspundă diferit? Motivul nu este
că unul este mai isteț, mai priceput sau mai spiritual.
Motivul este că unul are parte de lucrarea lui Dumne-
zeu, care îl atrage.
Atracția gravitațională a harului lui Dumnezeu

este explicația pentru care oamenii răspund la Evan-
ghelie. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage
Tatăl, care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi”
(Ioan 6:44). Ai ieșit în față la un apel, te-ai rugat cu pă-
rinții tăi sau cu păstorul tău, sau ai crezut în timp ce ai
auzit o predică, pentru că Tatăl te-a atras la Hristos. El
a făcut să fii născut din nou. Dumnezeu este motivul
pentru care credem. Blândețea Lui față de noi ne face
să Îi cântăm laude.
Simți efectul de determinare și smerire al calvinis-

mului de aici? Tatăl te-a ales în ciuda a ceea ce erai, Fiul
a murit pentru tine pe când tu nu I-ai cerut asta, și apoi
nu tu ai făcut de la sine legăturile, nu ți-ai pus de la sine
credința în Isus și nici nu te-ai așezat pe un scaun în tre-
nul către slavă. Nu, ci Duhul te-a atras. Credința este
un dar (Efes. 2:8-9). Noi ne gândim deseori la mântuire

ca la un tren care așteaptă în stație. Biletele preplătite
sunt oferite, scaunele sunt disponibile, iar oamenii cu
suficient bun simț – oameni ca noi – se urcă înainte de
ultima strigare. Greșit. Dumnezeu ne-a ridicat din sta-
rea noastră de moarte, ca o leoaică ce își ia puii de ceafă,
ne-a dus în stație și ne-a pus pe scaune. El a făcut totul.
CONTINUĂ SĂ VORBEȘTI, CĂCI

AM OAMENI ÎN ACEST ORAȘ
Hiper-calvinismul nu este un compliment. Sună a

compliment, dar este o învățătură greșită care diminu-
ează rolul evanghelizării, al plantării de biserici și al mi-
siunii, pretinzând că Dumnezeu este suveran. Dumne-
zeu are controlul, iar El a ales poporul Lui; așa că El îi
va mântui pe ai Săi indiferent dacă noi spunem adevă-
rul sau nu, dacă dăruim bani pentru susținerea misiu-
nii sau nu, nu-i așa? Pare logic. Singura problemă a hi-
per-calvinismului este Biblia.
Când Isus le-a spus ucenicilor Lui „duceți-vă și fa-

ceți ucenici din toate Neamurile” (Matei 28:19), n-au
existat asteriscuri sau paranteze. Nu există rute ocoli-
toare în versetele care ne spun să facem ucenici, să răs-
pândim Evanghelia și să mergem la popoarele lumii.
Cum vor auzi dacă noi nu vorbim, nu ne ducem și nu
CAPITOLUL 6 163
propovăduim (Rom. 10:14-15)? Avem o misiune de

îndeplinit. Și avem un motiv suprem de a merge înainte
cu încredere.
A ști că Dumnezeu Își va atrage poporul la Sine nu

ne face să stăm la distanță și să ne uităm ca la un spec-
tacol, ci ne echipează cu o ascultare curajoasă să le măr-
turisim Evanghelia celor necredincioși. Apostolul Pa-
vel este dovada în acest sens. El s-a confruntat cu o îm-
potrivire foarte mare în multe dintre orașele unde a că-
utat să implanteze Evanghelia. Faptele Apostolilor 18
este un pasaj care ne descrie lucrarea dificilă a lui Pavel
și ne indică descurajarea pe care el trebuie să o fi simțit
în mijlocul acelor circumstanțe grele:
„Dar când au venit Sila și Timotei din Macedonia,
Pavel s-a dedat în totul propovăduirii, și le dove-
dea Iudeilor că Isus este Hristosul. Fiindcă Iudeii
i se împotriveau și-l batjocoreau, Pavel și-a scutu-
rat hainele, și le-a zis: ‚Sângele vostru să cadă asu-
pra capului vostru; eu sunt curat. De acum în-
colo, mă voi duce la Neamuri’. Și după ce a ieșit
de acolo, a intrat în casa unui om temător de
Dumnezeu, numit Iust, a cărui casă era vecină cu
sinagoga. Dar Crisp, fruntașul sinagogii, a crezut
în Domnul împreună cu toată casa lui. Și mulți
dintre Corinteni, care îl auziseră pe Pavel, au cre-
zut și ei, și au fost botezați” (F.A. 18:5-8).
În ciuda întregii împotriviri și a blasfemiei printre

propriul popor evreu, Dumnezeu îi atrăgea pe oameni
la Hristos prin lucrarea lui Pavel. Dar ceea ce se petrece
ulterior în viața și lucrarea lui Pavel mă face să cred că
el era descurajat de ce se întâmpla. Se pare că frica, în-
grijorarea sau poate frustrarea începuseră să îi umple
inima lui Pavel. De ce cred asta? Următoarele două ver-
sete din Faptele Apostolilor 18 ne arată de ce:
„Noaptea, Domnul i-a zis lui Pavel într-o vede-
nie: ‚Nu te teme; ci vorbește și nu tăcea, căci Eu
sunt cu tine; și nimeni nu va pune mâna pe tine,
ca să-ți facă rău: vorbește, fiindcă am mult norod
în această cetate’” (F.A. 18:9-10).
Isus îi vorbește lui Pavel într-o vedenie ca să îl în-

curajeze să continue, să nu tacă și să nu renunțe în fața
fricii – din două motive. Unul, că Dumnezeu este cu
el. Eu sunt cu tine. Al doilea, că există oameni în această
cetate pe care Dumnezeu urmează să îi mântuiască. Am
mult norod. Domnul are controlul asupra vieții și lu-
crării lui Pavel, și același lucru este valabil și în cazul tău.
El este cu tine întotdeauna (Matei 28:20). El este încre-
derea ta. El îl cheamă pe fiecare creștin să nu mai stea
pe margine, ci să pătrundă în inima misiunii. Iar Duhul
va împlini lucrarea Lui prin tine, pentru că vântul va
bate și va șopti viața cea nouă acolo unde El vrea.
CAPITOLUL 6 165
HARUL IREZISTIBIL ÎȚI DĂ CURAJ
Creștinii cu un bun fundament teologic sunt pre-

ocupați de folosirea și ocrotirea mesajului Evangheliei.
Acest lucru este 100% bun. Dar nu putem să dimi-
nuăm prioritatea chemării la răspândirea Evangheliei.
În fapt, suntem niște ispravnici buni ai mesajului Evan-
gheliei numai dacă îl răspândim peste tot unde „bleste-
mul se află”, așa cum scria Isaac Watts, cunoscutul
compozitor de imnuri. Teologul J.I. Packer ne aduce
aminte astfel de acest adevăr:
„Porunca lui Hristos ne învață că noi toți trebuie
să dedicăm toate resursele noastre de ingeniozi-
tate și efort în sarcina de a face Evanghelia cunos-
cută în orice fel posibil față de orice persoană ne
stă în putință. De aceea, lipsa de preocupare și
acțiune legată de evanghelizare este întotdeauna
imposibil de scuzat. Iar doctrina suveranității di-
vine ar fi aplicată foarte greșit dacă noi am in-
voca-o astfel încât să scădem cu ceva urgența, ca-
racterul imediat, prioritatea și obligația impera-
tivului evanghelistic. Nu ne putem folosi de ni-
ciun adevăr revelat ca scuză pentru păcat. Dum-
nezeu nu ne-a învățat realitatea stăpânirii Lui ca
să ne dea o scuză ca să ignorăm poruncile Lui”.3
Calvinismul smerit este însetat să îi vadă pe oameni
3
J.I. Packer, Evangelism and the Sovereignty of God (IVP USA, 2012), p. 38.
întâlnindu-L pe Isus. Harul Irezistibil nu persiflează

plantarea de biserici, nici nevoia de a urca un munte
pentru evanghelizarea unui trib, nici pe cea de a-ți in-
vita un coleg de muncă la un studiu biblic. Ea ne dă un
curaj dependent de Dumnezeu și îndrăzneala de a face
exact acele lucruri – și mai mult! – pentru cauza lui
Hristos.
Cunoașterea puterii chemării irezistibile a harului

lui Dumnezeu ne eliberează de frică. Convertirile la
Hristos nu depind de noi. Dumnezeu este Cel care
atrage, care trezește, care cheamă oamenii din moartea
lor spirituală. Povara rezultatelor nu stă pe umerii
noștri. Nu creștinii rezolvă aceste lucruri. Duhul lui
Hristos le face. Așa că mărturisește Evanghelia cu liber-
tate. Cu îndrăzneală.
Deseori noi suntem împiedicați în răspândirea

Evangheliei pentru că ne îngrijorăm că nu am cunoaște
suficient, suntem nesiguri cum vom răspunde la obiec-
ții, și, trist, ne îndoim că ar exista vreo posibilitate ca
persoana în cauză să creadă. Dar când știm în inimile
noastre că Dumnezeu este Cel care cheamă și că noi
suntem mesagerii Lui, putem să eliminăm toate obiec-
țiile din mintea noastră și să mergem înainte știind că
Dumnezeu va împlini planul Lui. Desigur că noi învă-
CAPITOLUL 6 167
țăm cum să prezentăm Evanghelia într-un fel util și cre-

dincios, dar nu ar trebui să pretindem niciodată că pu-
terile noastre de convingere ar fi motivul pentru care
oamenii se nasc din nou în Împărăția lui Dumnezeu.
Duhul mișcă lucrurile acolo unde El dorește. Puterea
regenerării stă în mâinile lui Dumnezeu. Iată din nou
ce ne spune J.I. Packer:
„Deși trebuie să ținem mereu minte că este res-
ponsabilitatea noastră să propovăduim mântui-
rea, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu
este Cel care mântuiește. Dumnezeu îi aduce pe
bărbați și pe femei sub sunetul Evangheliei, și El
îi aduce la credința în Hristos. Lucrarea noastră
evanghelistică este instrumentul pe care El îl fo-
losește în acest scop, dar puterea care mântuiește
nu se găsește în instrument, ci în mâinile Celui
care folosește instrumentul”.4
Deși poate fi o doctrină convenabilă, hiper-calvi-

nismul este amăgitor. Dar dacă ai citit această carte, cel
mai probabil nu ești un hiper-calvinist. Dar păzește-te,
calvinismul prefăcut este și mai rău.
Îți aduci aminte când a fost ultima oară când i-ai

mărturisit Evanghelia cuiva într-un loc care nu era o clă-
dire de biserică? Ce nume avea acea persoană? Ai intra
4
Evangelism and the Sovereignty of God, p. 32.
în panică dacă copilul tău ar dori să evanghelizeze un

grup etnic izolat dintr-o parte periculoasă a Orientului
Mijlociu? Calvinismul prefăcut condamnă hiper-calvi-
nismul considerându-l nebiblic, ceea ce și este, dar apoi
imită hiper-calvinismul prin faptul că nu se pune nicio-
dată la lucru, nu se împrietenește niciodată cu necre-
dincioși și, în cel mai fericit caz, le vorbește oamenilor
despre Isus cu reținere și cârteală. Pe cine I-ai cerut
Domnului să mântuiască? Se vede o pasiune în viața ta
pentru răspândirea Evangheliei, nu doar a doctrinei
evanghelice sănătoase? Evită cu orice preț calvinismul
prefăcut. El se irită în public față de hiper-calvinism, dar
simpatizează cu el în privat. Orice versiune de calvinism
căruia îi lipsește zelul față de cei pierduți este o prefăcă-
torie. Ipocrizie. Calvinismul adevărat aleargă cu pasiune
în Marea Trimitere, spre gloria lui Dumnezeu și spre bu-
curia tuturor popoarelor în Hristos, Domnul.
VINO SĂ-L VEZI PE DUMNEZEU LUCRÂND
A cunoaște Harul Irezistibil face ca viața de misi-

une să fie irezistibilă. Dumnezeu va face lucrarea Lui
prin lucrarea noastră. Noi plantăm. Alții udă. Dumne-
zeu dă creșterea (1 Cor. 3:6-7). Putem avea încredere că
Dumnezeu crește via Lui, și putem să Îi mulțumim lui
Dumnezeu că avem onoarea să lucrăm în ea. Așa că noi
CAPITOLUL 6 169
semănăm semințele. Udăm oriunde putem, oricând

putem, pentru că nu există niciun efort de conservare
în efortul de convertire. Și în timp ce le mărturisim
Evanghelia celor pierduți, Îl vedem pe Dumnezeu fă-
cându-Și lucrarea.
Eu am văzut acest lucru cu ochii mei. Am lucrat la

Starbucks pentru câțiva ani, în timp ce slujeam part-
time la o biserică, și uram situația asta. Eu credeam gre-
șit că Starbucks era doar o treaptă către lucrare. Eu
eram gata pentru „lucrarea reală” la o biserică. Să pierzi
timpul făcând cafea și să petreci timpul cu necredinci-
oșii mi se părea o irosire a timpului și talentelor mele.
Dar sunt atât de bucuros că Dumnezeu mi-a schimbat
gândirea. Într-un fel sau altul, am ajuns să îmi dau
seama că aveam o lucrare și o misiune chiar acolo, în
spatele tejghelei. În timp ce preparam frappuccino și
alte băuturi foarte scumpe pe bază de cafea, am început
să le vorbesc colegilor mei despre Isus prin întrebări de
genul, „Cine crezi că este Isus?”, „Care crezi că este me-
sajul creștinismului?” și, favorita mea, „Ce crezi că face
Isus chiar acum?” Discuțiile despre Evanghelie și prie-
teniile au explodat.
În timp ce vorbeam despre Isus cu una dintre co-

legele mele, o budistă, ea mi-a spus bucuroasă: „Am ui-
tat să-ți spun! În două zile o să devin creștină”.
Mi-am tras capul înapoi și am spus: „Ce? Da? Ce

anume vrei să faci în două zile?”
„Voi merge la o biserică catolică și voi participa la

niște lecții”.
Am zâmbit și i-am spus: „Pot să îți zic ceva? Nu

trebuie să faci asta ca să devii creștină”.
Ea a fost surprinsă și m-a întrebat: „Vorbești se-

rios? Atunci ce trebuie să fac ca să fiu mântuită?” Nu
glumesc, chiar așa a fost.
În loc să o forțez să „ia o decizie” în timp ce le dă-

deam clienților băuturi pe fereastra pentru servire din
mașină, i-am spus: „Nu vrei să vii la noi deseară la cină,
și eu și soția îți vom spune cum am devenit noi creștini
și cum poți să devii și tu?” Ea a fost de acord și abia aș-
tepta să mâncăm împreună niște spaghete.
După ce am mâncat, am stat în jurul mesei și am

vorbit despre credința în Isus, despre crucea Lui, des-
pre mormântul Lui gol, despre iertarea păcatelor și
multe alte lucruri. Dar nu părea că obținem ce speram
eu, până ce mi-a venit o idee în minte. Am luat trei Bi-
blii, le-am deschis pe toate la Efeseni 2, am adus câteva
scurte explicații despre epistolă, și am încurajat-o să
pună orice întrebare în timp ce citeam. Am citit despre
starea noastră de moarte în păcatele noastre și despre
CAPITOLUL 6 171
faptul că suntem mântuiți prin har, prin credință, mo-

ment în care ea a început să râdă. Să chicotească.
Am întrebat-o cu o oarecare ezitare: „De ce râzi?”
Ea se uita la Biblie cu un zâmbet uriaș: „Sunt atât de

fericită că tocmai ce am devenit creștină. Dacă Isus a fă-
cut toate aceste lucruri pentru mine, eu cred. Buddha n-
a făcut nimic pentru mine, așa că eu Îl vreau pe Isus”.
Amin, soră! Amin!
Când mă gândesc la convertirea ei la Hristos, îmi

aduc aminte de două lucruri: chemarea lui Dumnezeu
este irezistibilă, iar El alege să lucreze prin instrumente.
Eu și soția mea am făcut foarte puțin în acest caz; alte-
ori, în cazul altor prieteni, am făcut mai mult și n-am
văzut decât confuzie și respingere. De data asta, tot ceea
ce făcusem fusese să îi pun o întrebare, să îi spun un
adevăr, să o invit pe colegă la cină, și să citim din Efeseni
2. Iar Domnul a chemat-o în felul acesta. Nu pentru că
noi am fi deosebiți, ci pentru că El este măreț.
Pavel a văzut acest lucru când a evanghelizat un

grup de femei în Filipi. Una dintre ele se numea Lidia,
iar „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce
spunea Pavel” (F.A. 16:14). Pavel a vorbit. Duhul a lu-
crat. Dacă Domnul nu deschide inima, mesajul Evan-
ghelie va ricoșa ca și cum s-ar lovi de niște porți de fier.
Dar când El deschide inima, Evanghelia devine irezisti-

bilă. Întotdeauna. Calvin descria acest lucru astfel: „De
aceea, El trebuie să ne cheme la Sine înainte ca noi să Îl
chemăm; nu putem avea acces la El până ce El nu ne
invită mai întâi”.5
Chemarea suverană a lui Dumnezeu nu înseamnă

că va trebui să fim limitați în cât de mult sau cât de sin-
cer să propovăduim făgăduința Evangheliei. În timp ce
predica în Matei 11, Isus pune împreună harul irezisti-
bil și propovăduirea neîngrădită a Evangheliei. „Ni-
meni nu Îl cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot
astfel, nimeni nu Îl cunoaște deplin pe Tatăl, afară de
Fiul, și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei
11:27). Chemarea suverană a lui Dumnezeu este moti-
vul pentru care oricine crede: „Veniți la Mine, toți cei
trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei
11:28). Evanghelia îi este oferită oricui, pentru că
Dumnezeu poate atrage pe oricine. Misiunea noastră,
împuternicită de Duhul, este să le spunem oamenilor:
„Dacă ești trudit, împovărat și epuizat de viața ta, mergi
la Isus. Privește la El! Privește crucea și acele haine îm-
păturite. Vino la El! El te primește”. Oricine vine, a fost
adus de Dumnezeu. El mișcă voințele noastre după
5
John Calvin & William Pringle, Commentary on the Book of the Prophet Isaiah,
Vol. 2 (Logos Bible Software, 2010), p. 74.
CAPITOLUL 6 173
voia Lui, iar Dumnezeu te-a invitat să lucrezi alături de

El.
ALĂTURĂ-TE LUCRĂRII LUI DUMNEZEU
Fiului meu îi place să mă ajute. Dacă duc gunoiul,

el va alerga către mine, spunând: „Vreau să te ajut.
Lasă-mă să te ajut!” Când Natalie se întoarce de la cum-
părături, lui îi place să ajute cu ce poate, folosindu-și
bicepșii lui de doar patru ani. Oliver este gata să ajute
cu ce poate la hrănirea câinilor, la curățatul gunoiului
sau să pună farfuriile la scurs. L-am întrebat de ce in-
sistă atât de mult să ajute, și răspunsul lui a fost adora-
bil: „Ești tăticul meu. Așa că pe tine de ajut. Asta fac”.
Și asta face. El știe că identitatea lui vine la pachet cu
acțiunea. Sunt fiul tău, așa că slujesc. El știe că are o mi-
siune – să lucreze împreună cu mine. Și îi place.
În 1 Corinteni 3, Pavel ne oferă unul dintre verse-

tele care ne pun pe gânduri. El își atribuie lui, lui Petru
și lui Apolo un titlu care îmi agită neuronii teologici:
„noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1
Cor. 3:9). Și îi spune același lucru prietenului lui mai
tânăr, Timotei, pe care îl descrie ca „fratele nostru și
slujitorul [conlucrătorul, lit. ESV] lui Dumnezeu în
Evanghelia lui Hristos” (1 Tes. 3:2). Stai puțin – Dum-
nezeu are conlucrători?! De ce? El este atotputernic,
neobosit și atoate-competent. Noi dormim o treime

din viețile noastre, suferim de alergii sezoniere și uităm
unde ne-am pus cheile de la mașină. Și totuși, asemenea
acelor creștini timpurii, suntem conlucrătorii lui
Dumnezeu în propovăduirea Evangheliei lui Hristos.
Dumnezeu nu are nevoie de noi în această calitate

– Lui nu-I lipsește puterea sau abilitatea de a răspândi
faima Numelui Lui sau să Îi cheme pe ai Lui la credința
în El. La fel, când eu despachetez cumpărăturile, eu și
Oliver vom lua câte o parte din pachetele de hârtie de
bucătărie; el se străduiește din răsputeri, în timp ce eu
îi zâmbesc și îi mulțumesc că m-a ajutat. Desigur că m-
aș putea descurca singur. Onest fiind, el nici nu face
foarte mult. Dar îmi place să îl văd ajutând pentru că îl
iubesc. Vreau să îl văd ajutând. El face parte din familie.
Ei bine, Dumnezeu i-a invitat pe copiii Lui la lu-

crare în treburile familiei. El ne-a dat o activitate ce de-
curge din identitatea pe care o avem în Hristos – con-
lucrători la faima lui Hristos. El ne-a împuternicit prin
Duhul ca să facem exact acest lucru (F.A. 1:8). Când
trăim slujind în misiune, răspândim Evanghelia și des-
chidem discuții despre Hristosul răstignit și înviat,
Dumnezeu lucrează în noi, cu noi și prin noi. Domnul
este cu tine, și nu poți eșua să faci faptele bune pe care
El le-a pregătit pentru tine (Efes. 2:10). Evident, El ar
CAPITOLUL 6 175
putea face totul de unul singur. El îi cheamă pe ai Săi.

Și totuși El alege să te lase să participi în această cea mai
aleasă lucrare de pe pământ – să aduci oameni de la în-
tuneric la lumină și din Iad în Rai.
Pe cine te îndreaptă Isus să evanghelizezi? Te

cheamă Domnul la misiune externă? Compasul tău
continuă să te îndrepte către plantarea de biserici? Ce
anume te împiedică să faci pasul următor? Din dra-
goste față de Dumnezeu și față de semenii tăi, nu îi per-
mite calvinismului să fie o piedică în această chemare.
Mergi înainte cu un calvinism care Îl proclamă curajos
pe Hristos și care rămâne dependent de Duhul, ca un
stâlp de oțel care susține misiunea ta.
Poate că ai auzit de fraza aceasta: „Lucrează ca un

arminian și dormi ca un calvinist”. Cu alte cuvinte,
„slujește ca și cum totul ar depinde de tine, dar dormi
ca și cum totul depinde de Dumnezeu”. Eu vreau să te
îndemni să nu faci asta. Nu face slujirea și lucrarea de
misiune ca și cum depinde de tine. Slujește și dormi ca
un calvinist. Slujește ca și cum totul depinde de cea mai
puternică Persoană din Univers. Lucrează ca un conlu-
crător smerit al lui Dumnezeu, îndreptându-i pe oa-
meni către Persoana și lucrarea lui Isus Hristos. Mergi
la alte popoare, evanghelizează-ți prietenii și plantează
biserici pentru că știi că Dumnezeu este suveran. Fii un
calvinist care trudește, care evanghelizează având aștep-

tări, care se încrede în suveranitatea lui Dumnezeu.
Trudește spre gloria lui Dumnezeu. Și bucură-te vă-
zând lucrarea la care El te lasă să iei parte.
CALVINIȘTI ÎN MISIUNE
Calvinismul real este un calvinism smerit, iar calvi-

nismul smerit este un calvinist misionar. Și a fost așa de
la bun început.
Jean Calvin a fost un titan al teologiei și al misiunii.

El n-a fost un teolog care s-a încuiat în biroul lui și a
bătut ușa în cuie. Calvin a fost un păstor, un teolog și
un strateg în plantarea de biserici. În timp ce Calvin a
păstorit biserica din Geneva, el a ajutat activ la planta-
rea de biserici în Franța:
„Până în anul 1555, Calvin și susținătorii lui din
Geneva plantaseră cinci biserici în Franța. După
patru ani, ei plantaseră deja 100 de biserici în
Franța. Până în 1562, biserica păstorită de Cal-
vin în Geneva plantase peste 2000 de biserici în
Franța, cu ajutorul unora dintre bisericile lor su-
rori. Calvin a fost principalul plantator de bise-
rici în Europa. El a coordonat fiecare parte a pro-
cesului de plantare a bisericilor: a pregătit, a eva-
luat, a trimis, a consiliat, a corespondat și s-a ru-
gat pentru misionarii și plantatorii de biserici pe
CAPITOLUL 6 177
care i-a trimis”.6
Calvinismul de modă veche era un calvinism misi-

onar, și cel mai bun „nou calvinism” este la fel. Sau așa
ar trebui să fie. Eu mă rog să se împlinească ceea ce John
Piper a spus: „Noul Calvinism este mânat agresiv de
misiune, adică de impactul misionar asupra relelor so-
ciale, de impactul evanghelistic în relațiile personale și
de impactul misionar asupra popoarelor neevangheli-
zate din lume”.7
Eu văd la lucru această ambiție sfântă în rețeaua de

plantare de biserici Acts 29. Acts 29 este o familie di-
versă și globală de biserici focalizate pe plantarea de alte
biserici, iar ele cred că Dumnezeu este suveran în mân-
tuirea păcătoșilor, și că ar trebui să ne implicăm în so-
cietate, să trăim misionar și să plantăm biserici în locuri
dificile, precum Orientul Mijlociu sau suburbiile mari-
lor orașe. În raportul lor anual pe anul 2018, în rețeaua
Acts 29 erau 674 de biserici, care se angajaseră să aloce
23 de milioane de dolari pentru lucrarea de plantare de
biserici. În această rețea de biserici sunt reprezentate
6
John Starke, “John Calvin, Missionary and Church Planter” on The Gospel
Coalition blog, https://www.thegospelcoalition.org/article/john-calvin-missio-
nary-and-church-planter/
7
John Piper, “The New Calvinism and the New Community” on Desiring God
blog, https://www.desiringgod.org/messages/the-new-calvinism-and-the-new-
community
peste 40 de țări, precum Australia, Burkina-Faso,

Chile, Republica Democrată Congo, India, Japonia,
Kenya, Liban, Malawi, Mozambic, Pakistan, Româ-
nia, Slovacia, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Uganda
și așa mai departe – și vei auzi predici centrate pe Evan-
ghelie rostite în 23 de limbi diferite din întreaga rețea
de biserici.8 Acestea sunt lucrări minunate ale lui Dum-
nezeu făcute cu încrederea în harul lui Dumnezeu care
îi cheamă pe păcătoși la Sine. Și este doar un exemplu,
o singură rețea.
Calvinismul nu inhibă misiunea. El o aprinde.

Calvinismul real a fost întotdeauna un catalizator pen-
tru plantarea de biserici. Isus Își va zidi biserica. Și El îi
va chema pe ai Lui prin poporul Său. El a făcut asta în
Corint, acum 2000 de ani. Și va face același lucru astăzi,
pe strada ta.
Atât calvinismul vechi cât și cel nou știu acest lu-
cru: harul lui Dumnezeu este irezistibil. O perspectivă
înaltă despre chemarea lui Dumnezeu în mântuirea pă-
cătoșilor ar trebui să conducă la o perspectivă înaltă
asupra chemării lui Dumnezeu în trimiterea noastră în
lume cu mesajul mântuirii. El te-a chemat să crezi și te-
a chemat să faci ucenici. Duhul te-a făcut să fii născut
8
Acts 29 2018 Annual Report, http://publications.acts29.com/annual-report-
2018#!/stats [URL inactiv]
CAPITOLUL 6 179
din nou. El te-a făcut să fii conlucrătorul Lui smerit în

răspândirea Numelui Lui. Nu trebuie să te alături mi-
siunii, pentru că ești deja parte din ea. Calviniștii sunt
chemați să fie evangheliști smeriți și zeloși – nu în ciuda
doctrinei, ci datorită ei. Chemarea lui Dumnezeu este
irezistibilă. Noi suntem instrumentele Lui. Iar acea
chemare este irevocabilă – și de aici vom pleca în discu-
ția noastră din capitolul următor.
180
7. EL NE ȚINE DE MÂNĂ
Ca bebeluș, fetița noastră a dormit mereu foarte

greu. Vreme de luni de zile, Natalie și eu am fost ca
niște zombie. Apoi când Ivy s-a obișnuit în final să
doarmă, un alt dușman al somnului liniștit ne-a inva-
dat casa. Coșmarurile. Când o auzeam pe Ivy plângând
de teamă și groază în somnul ei, aveam să dau buzna în
camera ei, să o iau în brațe, și să îi zic: „Gata, gata, sunt
aici. Totul este în regulă. Sunt aici”. Și micuța de ea
avea să îmi strângă degetul când eu o țineam de mâ-
nuță.
Am trecut pentru câtva timp de stadiul coșmaru-

rilor cu Ivy, dar acum fiul meu este în etapa nu-alerga-
pentru-că-sunt-mașini-prin-preajmă. Așa că, atunci
când mă duc la alimentară și îl dau jos pe Oliver din ca-
mionetă, trebuie să îi spun: „Prietene, ține-mă de
mână. Nu ai voie să fugi. Sunt mașini peste tot pe aici,
și ar putea să dea peste tine și să te rănească. Stai cu
mine”. Eu îi spun adevărul despre parcări și mașini pen-
tru că îl iubesc – iar el trebuie să aibă încredere în mine
181
și să mă asculte. Dar desigur că, deși eu îi spun lui Oli-

ver să mă țină de mână, este mult mai important ca eu
să îl țin de mână pe el. Deși ne ținem de mână unul pe
altul, ținerea mea îl păstrează mult mai sigur decât este
păpușa Mickey Mouse din mâna lui dreaptă. Mânuța
lui ar putea să își slăbească strânsoarea de mine. Dar eu
nu îl slăbesc când îl țin de mână. Nu îl las să plece de
lângă mine. Pe când trecem pe lângă fiecare mașină, aș-
teptăm ca mașinile să treacă și stăm cu răbdare la trece-
rea de pietoni, el este sigur în mâna tatălui lui.
La fel cum fetița mea se ține strâns de degetul meu

și cum fiul meu mă ține de mână în parcare, și noi Îl
ținem de mână pe Tatăl nostru ceresc în timp ce trecem
prin viață. Dar ceea ce contează mult mai mult este că
Tatăl nostru ne ține de mâini. Noi suntem veșnic si-
guri. „Nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui
Meu”, a spus Isus. „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este
mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din
mâna Tatălui Meu. Eu și Tatăl una suntem” (Ioan
10:28-30). Satana nu te poate smulge din mâinile lui
Dumnezeu, iar tu nu poți să scapi din strânsoarea Lui.
Nimeni și nimic nu te poate despărți de dragostea lui
Dumnezeu. „Sunt bine încredințat că nici moartea,
nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici
lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici
CAPITOLUL 7 183
adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne

despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:38-39).
NU POȚI FI „DE-NĂSCUT”
Ultima petală din TULIP ne învață unul dintre

cele mai mângâietoare și mai ocrotitoare adevăruri din
lume: nu îți poți pierde mântuirea. Așa cum spunea Pa-
vel, „sunt încredințat că Acela care a început în voi
această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus
Hristos” (Fil. 1:6). Autorul puritan John Flavel scria
despre acel verset în 1691: „Și-a încheiat Hristos lucra-
rea pentru noi? Atunci nu poate exista nicio îndoială
că El o va încheia și în noi”.1 Perseverența Sfinților ne
învață că cei credincioși în Hristos vor ajunge acasă în
cerurile și pământul cel nou, și vor domni pe veci îm-
preună cu Hristos, datorită lui Hristos.
Credincioșii nu vor renunța la credință și nici nu

pot face asta. Vor exista îndoieli? Desigur. Vom păcătui?
Da. Vor exista perioade de alunecare în păcat și în trata-
rea cu ușurătate a harului lui Dumnezeu? Probabil. Dar
fiii rătăcitori se vor întoarce în final acasă. Păcatele care
au fost acoperite deja prin sângele lui Hristos nu pot fi
1
John Flavel, The Complete Works of John Flavel, Vol. 1 (Banner of Truth, 1968),
p. 437.
descoperite. Iar acest verset va rămâne mereu valabil:

„Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în
Hristos Isus” (Rom. 8:1). Marcajul în timp de pe acest
verset ne spune enorm de multe lucruri. Acum. Există
un necontenit „acum” al statutului nostru în Hristos.
Chiar acum, în Hristos, ești de necondamnat. De la
momentul când ai crezut pentru prima oară și până în
această clipă, și încă luni de zile de acum înainte, când
te vei lupta să ai siguranță – în toate acele „acum”-uri,
nu există nicio condamnare. Iertarea păcatelor nu va fi
luată niciodată înapoi. Dacă ai fost născut din nou, nu
poți fi „de-născut”. Dacă ai fost înviat la viața nouă îm-
preună cu Hristos, El nu te va alunga ca pe un țânțar,
ca să te arunce înapoi în mormânt. Făgăduința vieții
veșnice nu va fi renegociată.
CUM MI-AM PIERDUT COPILUL

(ȘI CUM DUMNEZEU NU ESTE CA MINE)
Dacă aș putea enumera câte perechi de ochelari de

soare și câte carduri bancare a pierdut Natalie, cartea asta
ar fi dublă ca mărime. În timp ce scriu această parte, și
nu glumesc, scumpa mea soție mi-a scris un mesaj și m-
a întrebat dacă aș putea comanda pentru ea un alt card,
pentru că l-a pierdut. Dar abilitatea ei de a pierde lucruri
este o nimica toată când o compari cu a mea.
CAPITOLUL 7 185
Eu l-am pierdut pe unul dintre copiii noștri.
În urmă cu câțiva ani, i-am dus pe Ivy și pe Oliver

la cinema ca să vadă filmul În căutarea lui Dory, dar
aventura a ajuns să fie În căutarea lui Ivy. Oliver învăța
pe atunci să stea pe oliță și, la finalul filmului, a avut un
incident minor. M-am aplecat spre Ivy și i-am spus:
„Imediat ce filmul se încheie, mergem repede pe scări și
ne ducem acasă. Oliver are o mică problemă”. Când au
început să se înșiruie datele de la sfârșitul filmului, l-am
luat pe Oliver, am luat-o la sănătoasa în joc pe scările
cinematografului și am așteptat la baza lor să vină și Ivy.
Dar nu am văzut-o.
Mi-am plimbat capul printre umerii adulților, dar

tot nu o vedeam. Am schimbat strategia și m-am uitat
la picioarele oamenilor, sperând că măcar o să îi pot ve-
dea păpușa din mâini. Nimic.
Am intrat în panică. Poate că am ratat momentul

când ea a coborât. Poate că este deja afară. Trebuia să o
țin de mână. Am alergat cât am putut de repede în
timp ce îl țineam în brațe pe băiețelul de doi ani, care
deja era ud. Am scanat holul uitându-mă după fetița
mea și după pantofiorii ei roz.
Am auzit un plânset.
Nu-l găsesc pe tata. M-am rătăcit.
M-am întors și mi-am văzut fata în timp ce vorbea

printre lacrimi cu un angajat al cinematografului. Anxi-
etatea și frica au făcut atunci loc liniștii și rușinii. Iată-l
pe unul care și-a pierdut copilul. Mda. Ăsta sunt eu.
Majoritatea dintre noi suntem predispuși să pu-

nem lucruri importante unde nu trebuie, să le pierdem
sau să uităm de ele (deși poate că tu n-ai uitat de copiii
tăi), astfel că, fără o înțelegere din inimă a Perseverenței
Sfinților, așa ne vom vedea mântuirea. Dar dacă o
pierdem? Dar dacă ne oprim din a ne ține de ea? Dar
dacă nu vom reuși în final? Trebuie să abandonăm gân-
direa despre mântuire care se uită la credința noastră ca
Ivy la filme – ca și cum ar ține de noi să ne păstrăm
mântuirea și să nu o pierdem. În realitate, noi suntem
niște Ivy. Iar Tatăl nostru ceresc este un tată mult mai
bun decât mine. Eu am pierdut-o pe Ivy pentru un mi-
nut, dar Dumnezeu nu îi pierde niciodată pe copiii
Lui. Niciodată. El i-a luat de mână pe copiii Lui, și nu
le va da drumul.
Dacă tu crezi că mântuirea se poate pierde, vei trăi

într-o stare constantă de frică. Te vei întreba dacă citești
Biblia suficient, dacă te rogi suficient sau dacă ai putea să
păcătuiești de prea multe ori, astfel încât mântuirea să
CAPITOLUL 7 187
îți alunece printre degete. Dumnezeu vrea să ridice acea

povară de pe umerii tăi. Ea nu este lăsată ca să fie pur-
tată de noi.
Nu poți avea încredere în abilitatea ta de a-ți păzi

credința și de a-ți asigura mântuirea. Și nici nu ai nevoie
să faci asta. În harul care perseverează nu există loc de
mândrie. Siguranța încrezătoare se găsește în Hristos.
Motivul pentru care rămânem creștini nu este că ne-am
descurca de minune la a fi creștini. Știi cine se descurcă
minunat la a trăi ca Hristos? Hristos. El este siguranța
noastră. Dacă ai putea să-ți pierzi mântuirea, ai fi
pierdut-o deja. Nu ai fi fost în stare să rămâi în credință
nici măcar o singură zi. N-ai fi fost în stare să te păstrezi
credincios nici până la următoarea masă. Dacă sigu-
ranța mântuirii noastre depinde de doar de performan-
țele și eforturile noastre, suntem pierduți. Dar ea de-
pinde de Isus, așa că noi avem nădejde, siguranță și mo-
tive de bucurie. El nu poate eșua.
Nu lega siguranța de a fi iubitor de teologie, de a fi

un bun creștin sau de a fi păstor. Dacă faci asta, ce te
vei face când nu vei mai fi în stare să stai la curent cu
ultimele argumente teologice care circulă pe internet?
Dar când nu vei mai fi un părinte strălucit? Dar când
se va încheia lucrarea ta pastorală? Nu căuta siguranța
mântuirii tale în planul tău de citire a Bibliei, în purta-

rea copiilor tăi sau în semnătura de pe email-ul tău –
aceasta este o siguranță bazată pe fapte. Nu încerca să
te ascunzi în spatele faptelor tale ca să îți stabilizezi
inima înaintea lui Dumnezeu. Doar Hristos este sigu-
ranța ta finală. Ai putea să îți pierzi abilitatea de a ră-
mâne în anumite cercuri, sau să îți pierzi cumpătul la
magazin, sau chiar să îți pierzi lucrarea – dar pe Hristos
nu Îl poți pierde, pentru că El nu te va pierde pe tine.
Trăiește cu o încredere smerită că îți vei încheia alerga-
rea, nu pentru că o vei câștiga, ci pentru că Dumnezeu
te va păzi de poticnire, întrucât ești legat de Hristos
(Iuda 24).
DINCOLO DE PANICĂ ȘI MÂNDRIE
Care sunt alternativele la o încredere smerită în

Hristos? Panica sau mândria. Panica își face loc când
ne luptăm în umblarea noastră și uităm că ea depinde
de Hristos. Nu voi reuși. Sunt un falit. Am greșit de
prea multe ori. Ar fi trebuit să reușesc până acum. Mân-
dria se umflă în noi când ne descurcăm bine și când ui-
tăm că depindem de Hristos. Mă descurc bine la a fi
creștin. De ce ceilalți se zbat atât de mult? Nu înțeleg de
ce oamenii nu pot... să fie un pic mai asemănători cu
mine. Nu este atât de greu! Dar o înțelegere autentică a
CAPITOLUL 7 189
Perseverenței Sfinților ne îndreaptă către Hristos ca te-

melia încrederii noastre, ca vița din care aducem orice
roade, toate roadele, inclusiv credința noastră. Fără
mândrie. Fără panică. Perseverența se găsește în Per-
soana lui Hristos.
Unul dintre motivele pentru care ne lipsește sigu-

ranța în viața creștină este că noi tratăm deseori mântu-
irea ca pe un certificat de accept din partea lui Dumne-
zeu. Avem hârtia, este autentică, așa că mergem mai de-
parte. Tot ce trebuie să facem este să nu pierdem acel
certificat, astfel încât să îl putem prezenta în ziua de
apoi. Dar mântuirea nu este un certificat de accept, ci
o legătură la Hristos. Este botezul în Hristos. Este un
dar continuu al credinței, care rămâne în Hristos, re-
zistă datorită lui Hristos și se bucură să Îl cunoască pe
Hristos. A fi în Hristos este ceea ce înseamnă să fim
mântuiți. „De aceea rabd totul pentru cei aleși, pentru
ca și ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, îm-
preună cu slava veșnică” (2 Tim. 2:10).
Mântuirea = a fi în Hristos. „Fiindcă plata păcatu-

lui este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu
este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru”
(Rom. 6:23).
Viața veșnică = a fi în Hristos. Unirea cu Hristos

este garanția veșniciei tale.
Adu-ți aminte de slava Evangheliei, și vei găsi acolo

motivul pentru care vei persevera până la sfârșit. Ești
acceptat pe veci de Dumnezeu pentru că Hristos este
acceptat. Ești declarat neprihănit pentru că Hristos
este neprihănit. Ești făcut moștenitor împreună cu
Hristos, pentru că ești legat de El pe veci. Statutul tău
„în Hristos” este siguranța ta veșnică. El nu Își va pierde
locul de la dreapta Tatălui, și nu va pierde pe niciuna
dintre oile Sale. „Voia Celui ce M-a trimis este să nu
pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua
de apoi” (Ioan 6:39). Voia Tatălui pentru Fiul este ca
El să te ducă până în ziua învierii. Ești încuiat în El.
Marcus Peter Johnson surprinde astfel această reali-
tate: „A spune că suntem păstrați în Hristos înseamnă
că, odată ce am fost uniți cu El, El continuă să ne țină
alipiți de El și promite să nu ne părăsească niciodată”.2
Hristos însuși este motivul pentru care suntem mântu-
iți și rămânem mântuiți. Deși expresia „odată mântuit,
mântuit pentru totdeauna” este ușor de ținut minte,
putem să reținem una și mai bună: odată în Hristos,
pentru totdeauna în Hristos.
Noi perseverăm pentru că Dumnezeu ne păstrează.
2
Marcus Peter Johnson, One with Christ: An Evangelical Theology of Salvation
(Crossway, 2013), p. 170-171.
CAPITOLUL 7 191
Pavel ne spune:
„El vă va întări până la sfârșit, în așa fel ca să fiți
fără vină [să nu vă temeți de nicio condamnare]
în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.
[Complet] Credincios este Dumnezeu, care v-a
chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos,
Domnul nostru” (1 Cor. 1:8-9, lit. Phillips).
Știi de ce nu L-ai respins ieri pe Hristos? Dumne-

zeu te-a păzit. Știi de ce nu Îl vei respinge pe Hristos
mâine? Dumnezeu te va păzi. Poți să îți duci la bun
sfârșit mântuirea cu rodnicie și credincioșie pe termen
lung – cu încredere smerită – pentru că Dumnezeu este
la lucru în tine.
„Noi perseverăm în har”, spunea R.C. Sproul,

„pentru că Dumnezeu perseverează în dragostea Lui
față de noi”.3 Tatăl, care te-a ales înainte de întemeierea
lumii, Fiul, care a plătit pentru păcatele tale pe cruce, și
Duhul, care te-a făcut să fii născut din nou, sunt toți
uniți în asigurarea întregii tale mântuiri. Dumnezeu nu
a garantat doar verdictul îndreptățirii, ci și sfințirea ta,
învierea, glorificarea și moștenirea ta viitoare (Rom.
8:30). Dumnezeu a rânduit finalul și mijloacele prin
care se va ajunge acolo. El te va conforma după chipul
3
R.C. Sproul, What is Reformed Theology? Understanding the Basics (Baker,
2013), p. 211.
Fiului Lui.
ÎNCREDERE, NU NEPĂSARE
Perseverența Sfinților poate preveni panica și mân-

dria, dar nu ne va duce la o încredere smerită până nu
ne va atinge inimile. Dacă perseverența sfinților ră-
mâne doar la nivelul cunoașterii cu mintea, va produce
o mulțumire de sine nepăsătoare, în loc să producă în-
credere.
Iată cum arată așa ceva în mintea ta, când te uiți la

propria-ți viață: Bun, deci Dumnezeu mă va păzi. Știu
că sunt al Lui și că totul ține de El. Sunt suficient de
smerit ca să înțeleg că nu depinde de mine. Așa că, da,
acest păcat care tot revine în viața mea este greșit, știu
asta, dar nu îmi amenință mântuirea. Sunt în mâinile
lui Dumnezeu. Așa că totul este în regulă, n-am mai ci-
tit Cuvântul lui Dumnezeu... de săptămâni, dar nu de-
pinde de citirea Bibliei. Știu asta. Dumnezeu mă va
păstra în perseverență!
Și iată cum sună această atitudine când îi vezi pe alți

creștini din jurul tău: Gary n-a mai fost la biserică deja
de câtva timp. Soția lui zice că el a întors spatele credinței.
Este clar că el n-a fost mântuit niciodată. Kate pare să se
străduiască să Îl pună pe Hristos pe primul loc. Cred că
îi este greu cu copii mici, cu un soț necredincios, cu o
CAPITOLUL 7 193
slujbă part-time și cu problemele ei de sănătate. Este

atât de bine să știu că ea este în mâna lui Dumnezeu. Se
va descurca ea.
Nu, nu. Perseverența în Hristos nu este ca un bilet

de liberă trecere către a fi căldicei față de Domnul și că-
tre pasivitate în ce privește păcatele noastre și luptele
celorlalți. Această doctrină nu este menită să fie o sim-
plă explicație la ceea ce se petrece când cineva se abate
de la credință sau când i se pare că a-L urma pe Hristos
este ceva foarte greu. Cu siguranță că ea nu este menită
să fie o scuză pentru a nu face nimic. Până și expresia
„Perseverența Sfinților” îți spune că nu este loc de o as-
tfel de atitudine superficială. Și iată de ce.
PERSEVERENȚA CA SFÂNT
În primul rând, vorbim despre Perseverența Sfin-

ților. Sfinții nu sunt limitați la cei pictați pe vitraliile
bisericilor sau pe icoanele religioase din bazilicile euro-
pene, sau la cei declarați sfinți de Papa. Sfinții te întâm-
pină în fiecare duminică dimineața. Vei găsi sfinți care
vând asigurări, care lucrează la birou, care stau acasă
crescându-și copiii sau care livrează marfă cu camioa-
nele. Fiecare creștin este un sfânt.
Termenul „sfinți” este una dintre descrierile favo-

rite ale lui Pavel făcute creștinilor. Vei vedea deseori
acest cuvânt la începutul epistolelor sale către biserici.

Sensul este de „cei sfinți” sau „cei puși deoparte”. Nu
devii sfânt printr-un fel de „sfântocărie” de la biserică.
Devii sfânt când ești unit prin credință de Domnul
Isus, Sfântul lui Israel. „Sfinți” suntem, și sfinți trebuie
să trăim. Noi perseverăm ca sfinți și umblăm după sfin-
țenie ca sfinți.
Adevărul siguranței veșnice nu înseamnă că ne

luăm piciorul de pe pedala umblării după sfințenie. În-
toarcerea de la păcat, dragostea față de familia bisericii
și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu contează. Ele
sunt lucrarea Duhului în viețile noastre – rodul credin-
ței. Ele sunt semnele vitale ale celor care Îl vor vedea pe
Domnul: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de
care nimeni nu Îl va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14).
Perseverența nu minimizează realitățile uceniciei cu
Hristosul înviat – ea o încurajează. Continuă. Vei în-
cheia cu bine. Hristos este viu în tine. Poartă-te așa cum
ești în Hristos. Poți să afirmi Perseverența Sfinților în
mintea ta, dar știi că ea este în inima ta când cauți sfințe-
nia nu pentru că tu îți închipui că credința ta depinde cu
totul de tine, ci pentru că știi că Dumnezeu te va păzi
continuând în credință. Știi că ea se găsește în inima ta
când cauți perseverența în puterea păstrătoare a lui
Dumnezeu. Și acesta este un lucru logic și consecvent
CAPITOLUL 7 195
în Noul Testament:
„Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dum-
nezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm
că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pen-
tru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nă-
dejdea aceasta în El, se curăță, după cum El este
curat” (1 Ioan 3:2-3, subl.).
Sfinții nu sunt lipsiți de păcate. Noi ne vom lupta

cu păcatul până ce inimile noastre se vor opri sau până
când trâmbița va răsuna. Dar cuvântul-cheie este lupta.
Credincioșii luptă cu păcatul lor. Am putea suferi o în-
frângere, dar nu vom deveni dezertori. Sfinții perseve-
rează în sfințire și în tot ceea ce vine odată cu ea – mus-
trarea, corecția, mărturisirea, pocăința și restaurarea.
„Duceți până la capăt mântuirea voastră cu frică și cu-
tremur... Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în
voi, și vă dă și voința și înfăptuirea bunei Sale plăceri”
(Fil. 2:12-13, lit. ESV).
Perseverența Sfinților nu ne dă niciun temei să

umblăm cu Hristos nepăsători, superficiali și într-o
falsă siguranță.
Noi suntem chemați să fim ucenici – urmași, oa-

meni care merg înainte – nu oameni care au luat o de-
cizie cândva în trecut, dar ale căror vieți nu s-au schim-
bat de atunci încoace.
PRIVEȘTE-L PE ALERGĂTORUL LA MARATON
Acest adevăr ne aduce în fața întrebării evidente le-

gată de perseverență: cum rămâne cu cei care au făcut
o profesiune de credință și au participat la serviciile bi-
sericii, dar nu au ținut-o așa până la sfârșit? Ei bine, Bi-
blia este clară: „Cine va răbda până la sfârșit, va fi mân-
tuit” (Matei 24:13). Imaginează-ți o cursă de maraton.
Într-un sens, toți cei ce aleargă sunt participanți la ma-
raton. Totuși, într-un alt sens, doar cei care termină
cursa sunt maratoniști, iar toți cei care abandonează n-
au fost niciodată alergători de maraton.
Dificultatea noastră în înțelegerea situației celor

care nu încheie cursa credinței apare deseori din cauză
că noi avem tendința de a confunda „o decizie pentru
Hristos” cu a fi ucenic al lui Hristos. A fi un ucenic al
lui Hristos este mai mult decât a admite cine este Isus
– demonii fac acest lucru tot timpul în Evanghelii. Bi-
sericile sunt deseori pline de cei care au o „credință” ca
a demonilor. Oamenii vor spune că Isus este Fiul lui
Dumnezeu, dar să nu Îl iubească niciodată pe Dumne-
zeu sau pe semenii lor, și ei vin și pleacă din biserică săp-
tămână de săptămână, dar nu aud niciodată zgomotul
unei cruci trase după ei prin omorârea păcatelor lor.
Ucenicia este mai mult decât o decizie. A rosti o rugă-
ciune nu te protejează de Iad, la fel cum nu o va face
CAPITOLUL 7 197
nici o pretenție de credință. „Odată mântuit, mântuit

pentru totdeauna”? Sigur, dar Biblia nu ne învață că
„odată ce am pretins ceva, suntem protejați pe veci”.
Isus a fost foarte clar când a spus că „nu oricine-Mi
zice: ‚Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăția ceruri-
lor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”
(Matei 7:21). Ucenicia are de-a face cu lepădarea de noi
înșine ca Domnul și Mântuitorul nostru, luându-ne
crucea morții față de eu și urmându-L pe Isus ca Dom-
nul nostru. Iar dovada se găsește în perseverență; o uce-
nicie continuă față de Hristos, ca făpturi noi în Hris-
tos, este voia lui Dumnezeu pentru sfinții Lui.
Autorul Epistolei către Evrei lansează o bombă

„dacă” atunci când spune: „Căci ne-am făcut părtași ai
lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nez-
guduită de la început” (Evrei 3:14, subl.). Acesta este
un verset tulburător. Noi am devenit deja participanți
în Hristos și, în același timp, suntem mântuiți dacă
perseverăm până la sfârșit. Un creștin complăcut în sta-
rea sa este o contradicție de termeni. Perseverența Sfin-
ților le dă credincioșilor încrederea că vor reuși să ajungă
până la sfârșit – dar asta nu înseamnă că ne întindem pi-
cioarele în superficialitate în timp ce sorbim o băutură
rece. Noi ne aflăm în tranșeele bine bătătorite ale luptei
spirituale. Noi alergăm către linia de sosire. Cei ce sunt
părtași în Hristos vor persevera până la sfârșit, vor că-

uta sfințenia și vor arăta ce cred prin felul în care tră-
iesc, pentru că Dumnezeu îi păstrează pe sfinții Lui.
Naufragiile credinței sunt momente care ar trebui să
aducă frică și cutremur în inimile noastre, nu atitudini
de genul „știam eu”, suspine deranjate și explicații dră-
guțe și corecte teologic. Când vezi epave, gândește-te la
ce spunea reformatorul englez John Bradford: „Acolo
aș ajunge dacă n-ar fi harul lui Dumnezeu”.
Așadar, nu poate exista loc pentru nepăsare, pen-

tru că nepăsarea este ușa din spate către mândrie, iar
Dumnezeu stă împotriva celor mândri. El le dă har ce-
lor care sunt încrezători smeriți (Iacov 4:6-7). Rugăciu-
nea încrezătoare smerită a creștinului este aceasta:
„Doamne, păzește-mă azi de cădere! Dă-mi azi cre-
dință, Doamne! Tu ești nădejdea mea!” Te încrezi azi
în Isus, Îl iubești și dorești să asculți azi de El? Dacă da,
poți fi încrezător smerit în faptul că vei persevera până
în ziua când Îl vei vedea față către față.
PERSEVERENȚA SFINȚILOR (PLURAL)
Nu există loc de nepăsare, pentru că suntem sfinți,

chemați să trăim vieți sfinte și să continuăm să umblăm
în credință. Apoi nu există loc de nepăsare, pentru că
această doctrină este numită Perseverența Sfinților. La
CAPITOLUL 7 199
plural. Nu la singular. Dumnezeu le-a dat sfinților un

ecosistem în care să persevereze – unii alături de alții.
Eu nu sunt un mare fan de fitness, dar există ceva

încurajator să faci sport alături de un prieten. Pot astfel
să alerg mai mult. Sunt mai determinat să îmi continui
cursa. Dacă ar fi după mine, aș abandona fără vreo dez-
batere internă. Imediat ce gândul „stop” se ivește, eu
mă gândesc, „în final, o idee bună”. Și sunt gata să re-
nunț. Dar prezența unui prieten mă motivează să con-
tinui. Încă o tură. Încă un set. Mai repede. Hai să mer-
gem. Prezența altora încurajează perseverența. Același
lucru este valabil când alergăm în cursa vieții creștine.
Perseverența Sfinților este o perseverență alături de
sfinți.
Autorul Epistolei către Evrei ne arată care este eco-

sistemul pe care Dumnezeu l-a conceput pentru perse-
verența noastră:
„Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi
să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă
despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnați-vă
unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: ‚As-
tăzi’, pentru ca niciunul dintre voi să nu se împi-
etrească prin înșelăciunea păcatului. Căci ne-am
făcut părtași ai lui Hristos, dacă păstrăm până la
sfârșit încrederea nezguduită de la început”
(Evrei 3:12-14).
Așa cum am văzut în capitolul anterior despre Ha-

rul Irezistibil, Dumnezeu ne cheamă să jucăm un rol în
felul în care El îi mântuiește pe ai Lui. Iar Dumnezeu
ne cheamă și să jucăm un rol în felul în care îi susține
pe ai Lui. Noi ne veghem reciproc perseverența. Dum-
nezeu ne-a conceput ca să ne încurajăm reciproc să
continuăm zi de zi. De ce zi de zi? Pentru că firea pă-
mântească nu se oprește. Satana nu își ia liber la sfârșit
de săptămână și nu lucrează part-time de luni până vi-
neri. Nici tu nu poți funcționa așa – de dragul fraților
tăi și a surorilor tale. Ai nevoie de oameni care să ve-
gheze asupra ta și care sunt gata să te aducă înapoi pe
cale când te rătăcești. Și trebuie să fii gata să îi ajuți pe
alții, în luptele și rătăcirile lor.
Calvinismul smerit înseamnă să te investești masiv

în siguranța veșnică a altora. Dacă vezi ceva, spune
ceva. Dacă vezi dovezi ale harului și ale creșterii spiritu-
ale într-un frate sau într-o soră, încurajează-i. Dacă vezi
semne de necredință, acțiuni lipsite de pocăință sau ati-
tudini neevlavioase, sări în ajutor, și nu te da înapoi.
Oamenii au nevoie să le reamintești de o cruce pătată
de sânge și de un mormânt gol care răsună și azi ca un
ecou al puterii Duhului Sfânt și al certitudinii revenirii
Fiului. Și ai nevoie de oameni care să facă același lucru
CAPITOLUL 7 201
pentru tine.
Noi uităm de natura comunitară a Bibliei. Multe

dintre epistolele din Noul Testament au fost scrise în
comunitate și au fost adresate unei comunități. Noi nu
putem persevera în învățăturile Bibliei stând departe de
sfinți. Ai observat câte îndemnuri „să ne” se găsesc în
Noul Testament? Ele ne cheamă la perseverență alături
de sfinți. „Să urmărim lucrurile care duc la pacea și zi-
direa noastră” (Rom. 14:19); „să ne curățim de orice
întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfinți-
rea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1);
„să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce
este Capul, Hristos” (Efes. 4:15). Noi citim aceste ver-
sete și gândim astfel: „trebuie să caut, să curăț, să cresc”,
dar ar trebui să le citim și să ne gândim: „avem nevoie
să...” Părtășia creștină are implicații și motivații creștine
mai mari decât un studiu biblic săptămânal cu un pla-
tou de sandvișuri. Mai târziu în Epistola către Evrei, că-
pătăm un „să ne” cu un orizont anume în el:
„Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii
noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgă-
duința. Să veghem unii asupra altora, ca să ne în-
demnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu pără-
sim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să
ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult, cu
cât vedeți că ziua se apropie” (Evrei 10:23-25).
Să rămânem alipiți de mărturia Evangheliei și să nu

ocolim părtășia sfinților din zilele de duminică sau de
pe parcursul săptămânii. Ai nevoie de ea. Biserica ta are
nevoie de ea. Dumnezeu vrea să vezi că părtășia creștină
este mai mult decât un mijloc prin care să poți trece
printr-o săptămână sau printr-o perioadă mai grea.
Deși părtășia sfinților face acest lucru, ea face mult mai
mult. Cartea Evrei ne spune să ne încurajăm reciproc,
cu atât mai mult cu cât vedem că Ziua Judecății se apro-
pie. Ai nevoie de părtășia creștină astfel încât să poți
ajunge să vezi ziua revenirii lui Hristos.
A trata cu seriozitate Perseverența Sfinților în-

seamnă să facem efort și să suportăm costul, să fim im-
plicați în perseverența altor sfinți. Așadar, ești căldicel
față de alți credincioși? Te rogi pentru ceilalți când spui
că te vei ruga? Cauți să te întâlnești cu cei care se strădu-
iesc să persevereze, chiar dacă știi că ți-ar fi mai ușor și
mai plăcut să te întâlnești cu un prieten creștin căruia îi
merge bine? Riști o prietenie confortabilă ca să poți da o
mustrare necesară, cu lacrimi în ochi? Nu minimiza ro-
lul sfinților în perseverența ta, sau rolul tău în a lor.
Noi toți pierdem din tăria strângerii mâinii lui

Dumnezeu din când în când. Dar strângerea mâinilor
CAPITOLUL 7 203
noastre de către Tatăl nostru este mai puternică decât

a noastră. Dacă ești în Hristos, vei fi întotdeauna în
Hristos. Niciun păcat nu te poate despărți de Hristos.
Isus a plătit deja pentru el. Calvinismul smerit se odih-
nește și se bucură în mâinile lui Dumnezeu. Nu există
panici anxioase. Nici mândrie arogantă. Nici o viață
nepăsătoare. Noi perseverăm ca sfinți și alături de
sfinți. Și facem aceste lucruri cu încredere și smerenie,
din pântece până la mormânt – de la cartea vieții Mie-
lului până la ospățul nunții Mielului – pentru că sun-
tem în mâinile lui Dumnezeu. Și El nu ne abandonează
niciodată.
204
8. SMERIT ȘI FERICIT
(ȘI CALVINIST)
Eu sunt încântat de telescopul spațial Hubble și de

imaginile pe care le trimite pe pământ – nebuloasa
Ochiul-pisicii, imaginile parcă preluate din Războiul
Stelelor, și cerurile care proclamă gloria lui Dumnezeu.
Sunt încântat de noul căutător de lucruri uimitoare al
NASA, telescopul James Webb, cu excepția faptului că
el este pe Pământ. Mașinăria de 7,4 miliarde de dolari a
fost trimisă la reparat, pentru că vreo câteva șuruburi
au slăbit, niște fire au intrat în contact și au schimbat
voltajul, și cineva a folosit solventul care nu trebuia ca
să curețe propulsoarele. Pune cap la cap aceste trei gre-
șeli, și te-ai ales cu o amânare de câțiva ani a datei de
lansare, ca și cu alți 600 milioane de dolari adăugați la
factură. O mașinărie frumoasă, proiectată să descopere
frumusețe, ajunsă acum să fie împiedicată de greșelile
205
omului.
Hai să nu lăsăm ca greșelile noastre să țină calvinis-

mul în hangar. Hai să strângem bine șuruburile. TU-
LIP este gândit să fie un telescop al harului. El ia imen-
sitatea lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu și ne-
o arată în imagini și puncte pe care să le putem înțelege
cumva. Calvinismul ar trebui să ne facă să fim mulțu-
mitori cu smerenie față de Creatorul nostru.
Calvinismul smerit nu este un oximoron. El este

real. Calvinismul este menit să producă întotdeauna
smerenia. Când punctele din TULIP trec dincolo de
creierele noastre și pătrund în inimile noastre, smere-
nia, mulțumirea și blândețea cresc pe ramurile vorbirii,
acțiunilor și atitudinilor noastre. Orice altceva este un
foc de paie. Un fals.
Abraham Kuyper, un păstor calvinist de la începu-

tul secolului al XX-lea, autor și (ca și cum nu ar fi fost
de ajuns) prim-ministru al Olandei, explică ce anume
este un calvinist adevărat:
„Un calvinist adevărat, singurul care poate ridica
steagul calvinist, este doar acela care a fost uimit
personal, în propriul suflet, de măreția Celui
Atotputernic, care se supune puterii copleși-
toare a dragostei Lui veșnice, care a îndrăznit să
proclame această dragoste măreață peste Satana
CAPITOLUL 8 207
și peste lume, peste lumescul inimii lui, având

convingerea personală că este ales de Dumnezeu
însuși și, de aceea, Îi mulțumește pe veci Lui și
doar Lui pentru fiecare har”.1
Calvinismul adevărat este un calvinism smerit,

care se bucură de Dumnezeu și care îl iubește pe aproa-
pele. Aroganța, lipsa de blândețe, nerăbdarea și menta-
litatea că avem darul spiritual al luptelor de stradă nu
scot la iveală o problemă în doctrinele harului, ci în ini-
mile noastre.
EVLAVIA ESTE ȚELUL
Dacă suntem „calvinizați” complet, dar nu creștem

în evlavie, trebuie să repornim totul și să verificăm firele
din inimă, nu din cap. Pavel îi mustră pe cei care propo-
văduiesc o doctrină, dar care nu promovează evlavia:
„Dacă îi învață cineva pe oameni învățătură deo-
sebită, și nu se ține de cuvintele sănătoase ale
Domnului nostru Isus Hristos și de învățătura
care duce la evlavie, este plin de mândrie și nu
știe nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost
și a certurilor de cuvinte, din care se naște pizma,
certurile, clevetirile, bănuielile rele” (1 Tim. 6:3-
4, subl.).
1
Abraham Kuyper, Lectures on Calvinism (Eerdmans, 1931), p. 69.
O lalea (TULIP) corect plantată va înflori în evla-

vie. Când manifestăm un zel exagerat pentru dispute și
argumente – o dorință disproporționată pentru dezba-
teri – nu înțelegem harul pe care încercăm să îl apărăm.
Desigur, vor exista momente când să explicăm doctri-
nele harului și când să le apărăm, dar ar trebui să presă-
răm întotdeauna astfel de momente cu har, îndurare și
dragoste. Cei blânzi vor moșteni pământul – și nu va fi
nicio problemă dacă nu ne vom fi dovedit punctele.
John Newton ne aduce aminte că, „dintre toți oa-

menii care se implică în controverse, noi, cei care ne nu-
mim calviniști, suntem în particular obligați de princi-
piile noastre să manifestăm blândețe și moderație”.2
Newton știa că doctrinele harului ar trebui să producă
o blândețe profundă.
O înțelegere din inimă a Depravării Totale în-

seamnă că suntem smeriți de păcatele noastre, depen-
denți de puterea Duhului și plini de compasiune față
de orice păcătos și de zbaterile acestuia. Blândețea de-
curge din faptul că ne cunoaștem propria istorie.
O cunoaștere din inimă a Alegerii Necondițio-

nate ne duce înaintea măreției harului lui Dumnezeu,
2
John Newton & Richard Cecil, The Works of John Newton, Vol. 1 (Hamilton,
Adams & Co., 1824), p. 270.
CAPITOLUL 8 209
smerindu-ne prin realitatea că Dumnezeu a ales să ne

mântuiască fără a Se baza pe nimic din ceea ce noi sun-
tem sau am făcut. De aceea, îi vom iubi și sluji pe oa-
meni doar dacă ei merită sau dacă ne dau ceva în
schimb? În niciun caz.
Când este legată de minte și inimă, Ispășirea Defi-

nită ne arată dragostea specifică pe care Hristos o are
față de biserica Lui – locală și globală. Ea ne arată cum
Isus S-a smerit ca să îi slujească poporului Lui, dându-
ne putere să facem același lucru în lucrarea cu studenții
din biserica locală, în cea de zidire și dărâmare sau față
de văduva care are nevoie să fie ajutată la tunsul gazo-
nului.
Când doctrina Harului Irezistibil își face loc în ini-

mile noastre greoaie, suntem smeriți de puterea neobo-
sită a Duhului, prin care El ne atrage la Hristos, și ne
simțim onorați să ne alăturăm Dumnezeului nostru
Triunic în misiunea Lui de a mântui păcătoși din în-
treaga lume. De ce să ne invite Dumnezeu să facem așa
ceva? Pentru că El este îndurător, blând, bun și bogat
în dragoste și credincioșie.
Și odată ce inima noastră bate la unison cu pulsul

Perseverenței Sfinților, suntem făcuți deopotrivă în-
crezători și smeriți, știind că Dumnezeu ne păzește de
cădere pentru că, fără El, n-am reuși nici măcar o sin-
gură zi – și astfel, cu smerenie, îi ajutăm pe ceilalți să
continue în credință.
Calvinismul smerit – calvinismul real – are de-a

face deopotrivă cu ortodoxia [învățătura biblică, n.tr.]
și ortopraxia: cu doctrina sănătoasă și cu practica, pasi-
unea și postura corectă. Vei umbla după așa ceva? Este
nevoie să faci schimbări în felul de a gândi? De a trăi?
De a vorbi? Este nevoie ca unele relații să fie refăcute?
Este nevoie să îi ceri cuiva iertare? Începe de azi.
Calvinismul este un morman de cărbune extras

din profunzimile doctrinei, care aprinde un foc în ini-
mile noastre, un foc care ne mână înapoi pe calea către
evlavie. Adevăratul calvinism ne ajută să Îl iubim pe
Dumnezeu cu toată mintea și cu toată inima, și pe
aproapele nostru ca pe noi înșine. În cazul în care cal-
vinismul tău nu face așa ceva, ai face bine să verifici căr-
bunii; se poate să te fi ales cu o șarjă rea.
FERICIȚI PÂNĂ LA ADÂNCI BĂTRÂNEȚI
Creștinii morocănoși sunt cei mai răi. O astfel de

viață se află pe granița blasfemiei. „Ferice de cel cu fără-
delegea iertată, și de cel cu păcatul acoperit!” (Ps. 32:1).
Cei ale căror inimi au fost lărgite de doctrinele harului
n-ar mai trebui să fie colțuroși și cinici. Nu, ci ar trebui
CAPITOLUL 8 211
să fim unii dintre cei mai zâmbitori, binevoitori și veseli

oameni cu care semenii noștri se întâlnesc în viață. „Fe-
rice de cel pe care-l alegi Tu, și pe care-l primești înain-
tea Ta, ca să locuiască în curțile Tale!” (Ps. 65:4). Harul
și bucuria se găsesc mereu împreună. Răspândește bu-
curie! Autorul Tony Reinke ne aduce aminte de acest
lucru:
„Când Dumnezeu vine în viețile noastre cu fru-
musețea lui Isus Hristos, găsim o bucurie adevă-
rată, solidă și veșnică. Dar desigur că tu și eu știm
mai bine că nu noi am găsit bucuria. Mai de-
grabă bucuria ne-a găsit pe noi – uneori încet, al-
teori cu viteza luminii. Aceasta este povestea
TULIP. Calvinismul este povestea unei bucurii
suverane, îndelung plănuite, care te găsește îna-
inte ca tu să o vezi venind”.3
Calvinismul este desfășurarea unei povestiri des-

pre o doctrină a bucuriei veșnice. O poveste a trăirii fe-
riciți până la adânci bătrâneți.
Pavel ne îndeamnă: „Bucurați-vă totdeauna în

Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Fil. 4:4). Fericirea
sfântă este principalul rezultat al calvinismului. Fiecare
punct ne dă motive să ne bucurăm în Domnul. El ne-a
3
Tony Reinke, The Joy Project: An Introduction to Calvinism (Desiring God/Cru-
ciform Press, 2018), p. 124.
iubit pe noi, niște ticăloși, dinainte de întemeierea lu-

mii. Slavă lui Dumnezeu! Dragostea nimănui nu este
mai mare ca a lui Dumnezeu – Tatăl ce L-a trimis pe
Fiul Lui preaiubit, iar Fiul ce a mers la cruce pentru pri-
etenii Lui. Cum să nu ne bucurăm de harul lui Hristos?
Dumnezeu ne-a atras către El pe când noi eram niște
pești morți pe fundul lacului, și ne-a făcut vii. (Zâm-
bești deja?) Iar Dumnezeu S-a angajat că nu va pierde
niciuna dintre oile Sale. Suntem mântuiți pe veci în
Hristos.
Indiferent dacă închei lectura acestei cărți ca un

calvinist smerit, ca un calvinist în curs de smerire, ca un
creștin de tipul nu-voi-fi-niciodată calvinist, sau ca un
creștin de genul am-nevoie-de-timp-să-mă-gândesc-la-
acest-TULIP, cu toții putem afirma ceea ce Calvin
spune: „În afara lui Hristos, nu există nimic vrednic să
fie cunoscut”.4 Bucură-te întotdeauna în Domnul! De
Isus mai presus decât de doctrină. De Isus datorită doc-
trinei. De Isus întotdeauna. Hristos este centrul și ca-
uza cunoașterii, a trăirii și a bucuriei noastre.
Trăiește cu o fericire sfântă în harul suveran și sus-

ținător al lui Dumnezeu. Răspândește Cuvântul des-
4
John Calvin, Institutes of the Christian Religion ed. John T. McNeill, trans. Ford
Lewis Battles, Vol. 1 (Westminster John Knox Press, 2011), p. 496.
CAPITOLUL 8 213
pre Dumnezeu, care este bogat în îndurare, încet la mâ-

nie și abundent în dragoste și credincioșie. Iar pentru
aceia dintre noi care suntem fericiți să fim numiți cal-
viniști, haideți ca de acum înainte să ne asigurăm că
suntem calviniști smeriți și fericiți.
214
POSTFAȚĂ
C.H. Spurgeon
Fraților, susțineți cele cinci puncte ale doctrinei

calviniste, dar nu le susțineți ca pe niște lucruri bolbo-
rosite. Ceea ce ați primit de la Dumnezeu, nu învățați
ca să vă luptați cu ele, ca să produceți certuri și dispute,
ca să dezbinați biserica lui Dumnezeu și ca să vă porniți
împotriva poporului Celui Preaînalt, așa cum fac unii.
Ci dimpotrivă, iubiți-vă unii pe alții ca frați și surori, și
susțineți adevărul în dragoste, căutând unirea Duhului
și legătura desăvârșită a păcii.
Există anumiți frați și anumite surori cu o încli-

nație specială către doctrine, suficient de buni în felul
lor, dar la care poți vedea clar că doctrina alegerii este
un lucru pentru care se luptă mai mult decât pentru
doctrina răscumpărării prin Hristos; sau, dacă este
vorba de răscumpărare, ei sunt mai atașați de specifici-
tatea răscumpărării decât de jertfa divină în sine. Îmi
place să propovăduiesc harul electiv al lui Dumnezeu,
dar departe de mine gândul că patru sau cinci puncte
ar putea cuprinde toate adevărurile pe care Dumnezeu
215
le-a revelat. Să țintim la propovăduirea doctrinelor în

care Hristos este suma și substanța lor, așa cum le-a
propovăduit Dr. Robert Hawker, „un Hristos plin
pentru păcătoși goi”. Aceasta să fie tema noastră favo-
rită. Pot spune fără să greșesc că o lucrare care caută
doar să înalțe doctrinele nu are în ea plinătatea Duhu-
lui Sfânt, căci despre Duhul Sfânt este scris: „El Mă va
proslăvi” (Ioan 16:14).
Așa că nu vă predați niciunui sistem așa încât să

spuneți: „Eu îl urmez pe acest doctor sau pe acela”. Nu
John Wesley este Domnul nostru, ci Isus Hristos. Nu
Jean Calvin este Domnul nostru, ci Isus Hristos. Acești
bărbați au fost deosebiți și buni, vrednici de dragostea
întregii biserici a lui Dumnezeu. Dar noi nu le spunem
„Învățătorul”. Am putea să urmăm acel om atât timp
cât el Îl urmează pe Hristos, dar niciun milimetru în
plus. Noi trebuie să stăm la picioarele lui Isus: smeriți,
deschiși să fim învățați și cu atitudine de copii.1
C.H. Spurgeon, păstor,
Metropolitan Tabernacle, Londra.
1
Primul paragraf: „Who Is This?” în The Metropolitan Tabernacle Pulpit Ser-
mons, Vol. 60 (Passmore & Alabaster, 1914), p. 95-96. Al doilea paragraf: „The
Holy Spirit Glorifying Christ” în The Metropolitan Tabernacle Pulpit Sermons,
Vol. 8 (Passmore & Alabaster, 1862), p. 460. Al treilea paragraf: „Our Place; At
Jesus’ Feet” în The Metropolitan Tabernacle Pulpit Sermons, Vol. 35 (Passmore
& Alabaster, 1889), p. 51-52.
BIBLIOGRAFIE
Michael F. Bird, Evangelical Theology: A Biblical and Syste-

matic Introduction (Zondervan, 2013)
John Calvin, Institutes of the Christian Religion ed. John T.

McNeill, trans. Ford Lewis Battles, Vol. 1 (Westminster
John Knox Press, 2011)
John Calvin, Sermon on Ephesians (Banner of Truth, 1974)
John Calvin and James Anderson, Commentary on the Book

of Psalms, Vol. 3 (Logos Bible Software, 2010)
John Calvin and William Pringle, Commentary on the Book

of the Prophet Isaiah, Vol. 2 (Logos Bible Software, 2010)
John Calvin and William Pringle, Commentaries on the

Epistles of Paul to the Galatians and Ephesians (Logos Bi-
ble Software, 2010)
John Calvin and William Pringle, Commentaries on the

Epistles to Timothy, Titus, and Philemon (Logos Bible
Software, 2010)
John Flavel, The Complete Works of John Flavel, Vol. 1

(Banner of Truth, 1968)
Ed. Jonathan and David Gibson, From Heaven He Came

217
and Sought Her: Definite Atonement in Historical, Bibli-

cal, Theological, and Pastoral Perspective (Crossway,
2013)
Collin Hansen, Young, Restless, and Reformed: A Journa-

list’s Journey With the New Calvinists (Crossway, 2008)
Joseph Haroutunian and Louise Pettibone Smith, Calvin:

Commentaries (Westminster Press, 1958)
Marcus Peter Johnson, One with Christ: An Evangelical

Theology of Salvation (Crossway, 2013)
Abraham Kuyper, Lectures on Calvinism (Eerdmans, 1931)
Martin Luther, Commentary on Galatians (Logos Research

Systems, Inc., 1997)
Andrew Murray, Humility (B&H Books, 2017)
John Murray, Redemption Accomplished and Applied (Eer-

dmans, 1955)
John Newton and Richard Cecil, The Works of John New-

ton (Hamilton, Adams & Co., 1824)
J.I. Packer, Evangelism and the Sovereignty of God (IVP,

2012)
John Piper, God is the Gospel: Meditations on God’s Love as

the Gift of Himself (Crossway, 2005)
John Piper, Five Points: Towards a Deeper Experience of

God’s Grace (Christian Focus, 2013)
BIBLIOGRAFIE 219
Michael Reeves, Rejoicing in Christ (IVP Academic, 2015)
Tony Reinke, The Joy Project: An Introduction to Calvinism

(Desiring God/Cruciform Press, 2018)
Fleming Rutledge, The Crucifixion: Understanding the

Death of Jesus Christ (Eerdmans, 2015)
Philip Schaff and David Schley Schaff, History of the Chris-

tian Church, Vol. 4 (Charles Scribner’s Sons, 1910)
R.C. Sproul, What is Reformed Theology? Understanding

the Basics (Baker, 2013)
C.H. Spurgeon, The Metropolitan Tabernacle Pulpit Ser-

mons (Passmore & Alabaster, various)
C.H. Spurgeon, The Sword and Trowel (Passmore & Ala-

baster, 1874)
Jared C. Wilson, Gospel Wakefulness (Crossway, 2011).

220
MULȚUMIRI
Cărțile sunt ca ridicarea unor hambare. Când ridic

o grindă noduroasă sau mă străduiesc să îmi conectez
gândurile, contez întotdeauna pe editorul meu, Carl
Laferton, care își flexează bicepșii editoriali. Fie prin
șlefuirea unei propoziții colțuroase, ori prin decuparea
cuvintelor în plus, Carl a făcut ca această carte să stră-
lucească și să stea în picioare în modalități care mie mi-
ar fi fost imposibile.
Îi transmit un mare mulțumesc agentului meu,

Don Gates, care a preluat planurile mele, a crezut în ele
și a găsit editura potrivită ca să facă din Calvinism sme-
rit o realitate. Mulțumirile mele tuturor celor de la The
Good Book Company, care s-au asigurat că acest ham-
bar este unul solid.
Îți mulțumesc, Ray Ortlund, nu doar pentru cu-

vintele de deschidere, cât și pentru lucrarea, blândețea
și fixația ta pe Isus, lucruri pe care Dumnezeu le-a folo-
sit ca să schimbe cursul vieții mele, predicarea și dorin-
țele mele.
221
Le mulțumesc copiilor mei, Ivy și Oliver. Rugăciu-

nile voastre rostite la capul patului pentru cartea lui tă-
ticu’ au primit răspuns din partea Tatălui ceresc. Nata-
lie – scumpa mea soție, comoara din Lake Charles – îți
mulțumesc că m-ai încurajat întotdeauna să scriu, să-
mi țin uneltele ascuțite și să perseverez. Îți mulțumesc
că ai crezut mereu că hambarul are să fie construit. Să
dansăm!
!

humble-calvinism-medders-romanian

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

humble-calvinism-medders-romanian

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„Dacă nu ești calvinist, această carte este pentru tine;

iar dacă ești calvinist, această carte este pentru tine.

„Teologie reformată la care râzi cu gura până la urechi.

„Jeff îi vorbește direct elefantului din camera cu ecouri,

„Calviniștii ar trebui să fie smeriți și fericiți. Din nefe-

„Cultura reformată pare să fie cunoscută pentru aspri-

„De foarte multe ori ajungem să le permitem perspec-

„Cunoșteam bine meandrele calvinismului încă dina-

„O carte minunată despre cum să fii reformat într-un

„Poate că, într-o altă generație, expresia ‚calvinism sme-

„Citind această carte, sunt un calvinist mai adevărat și

„Această minunată carte slujește ca un ceas deșteptător

„Experiența proprie nu este cel mai bun învățător. Ex-

Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

Publicat în original sub titlul Humble Calvinism, © 2019 J.A. Medders,

Tradus și publicat în limba română cu permisiune.

Traducerea în limba română: Ninel Lazăr; corectura: Monica Lazăr; Design

ISBN: 978-630-6569-00-7 (PDF); 978-630-6569-01-4 (epub).

Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de ve-

„Să nu furi” (Exod 20:15).

Să ne facă Dumnezeu să fim

Cuvânt înainte (Ray Ortlund) 13

Calvinismul este încântător. Ca o modalitate de a

Partea tristă este că noi corupem orice lucru de

însăși faptul că, în sine, calvinismul este aducător de sa-

Un arminian smerit poate fi un bun creștin. Dar

Orice teologie care este tehnic precisă, dar care, la

Dar greșeala nu stă în teologia reformată în sine.

Această carte trebuia scrisă ca să ne ghideze către

Pe de altă parte, o inimă care se odihnește în Dom-

John Newton, compozitorul calvinist din secolul

Jeff înțelege și întruchipează acest adevăr. El însuși

Ca un calvinist, eu mă bucur de aceste dovezi ui-

Fie ca Domnul să adauge, ca o podoabă care să ne

modernă a teologiei reformate ar putea astfel să se tran-

Ray Ortlund, Immanuel Church,

Care crezi că este punctul cel mai slab al calvinis-

Eu cred că punctul slab sunt calviniștii ca mine.

Să zicem că Dumnezeu ți-ar da o viziune a Cerului,

Să zicem că mergi printr-o aripă a casei Tatălui. Ea

este zgomotoasă, și se aud multe bătăi din palme și cântări

Iar Isus îți spune: „Familia Mea carismatică are un

„Aha”, spui tu în timp ce te uiți înapoi către ei.

Domnul te conduce apoi în cealaltă aripă a clădirii.

Ți-au mai rămas douăzeci de minute din viziune.

Apoi Isus îți face semnul universal – degetul la

gură – ca să știi să nu vorbești în timp ce mergi. Dar nu

„Ei bine”, îți explică Domnul, „înăuntru sunt cal-

Evident, această istorioară este o pură invenție

Iată care este adevărul – teza mea centrală, dacă

doar un fariseu cu o spoială proaspătă de vopsea.

CUM MI-A HRĂNIT CALVINISMUL IDOLII

Am și eu un trecut. Și nu sunt mândru de el. Nu

Noi toți avem punctele noastre diferite de in-

Wing. Teză cu teză, am savurat tot ce mi se spunea.

Dar era ceva nelalocul lui.

Am salivat când am aflat că mulți creștini își ex-

Iubeam calvinismul meu pentru că îmi hrănea

Prin intermediul calvinismului, idolul mândriei

sunt amenințați sau au oportunitatea de a-i zdrobi pe

Poate că ai auzit de calvinistul de cușcă – cineva

Dar eu nu sunt sigur că trece întotdeauna.

Nu sunt atât de sigur că noi nu avem nevoie de-

Nu sunt sigur că mulți dintre noi nu ne purtăm