Prometeu aduce oamenilor focul

Numai că Prometeu ceruse, în repetate râ nduri, focul, să -l dea şi oamenilor să i. Zeus îl amâ na cu
vorba de azi, pe mâ ine şi poimâ ine. Acum, după -ntâ mplarea asta, s-a dus la el încă o dată , şi l-a rugat :
— Oamenii tră iesc greu. Îndură frig, îndură beznă . Să lă şluiesc numai în peşteri. Sunt doar pescari şi
vâ nă tori. Mă nâ ncă fructe din copaci. Eu vreau să -i vă d meşteşugari, şi pentru asta au nevoie de focul tă u, ce
se gă seşte, ză vorâ t bine, în Olimp...
Dar Zeus, mâ nios pentru ocara îndurată , l-a luat pe Prometeu la goană .
— Tu ce gâ ndeşti ? Că Zeus e-atâ t de prost să le dea oamenilor focul ? Tu i-ai fă cut asemeni nouă , şi dacă or
avea şi focul, ar fi în stare să se scoale cu armele să mă lovească şi să -mi pierd tronul...
— Eu una ştiu, mă reţe Zeus, că oamenii, pâ nă la urmă , tot or să capete acest foc...
— Câ nd crezi că mă îndupleci ! A ră cnit Zeus, spuse acesta e ceresc. Oamenii-n vale pot să piară , şi focul tot
n-am să ţi-l dau. Eu nu-l trimit jos, pe pă mâ nt, decâ t câ nd vreau să pedepsesc fă pturile-ţi nesuferite, însă
atunci sub chip de tră snet. Deci du-te, du-te, Prometeu, pâ nă n-apuc să te lovesc pe tine, cel dintâ i, acum,
fiindcă m-ai îndâ rjit destul...
Altul, de spaimă , ar fi cerut gră bit iertare, că utâ nd, cumva, să -l îmblâ nzească pe zeul cel
atotputernic. Dar Prometeu, prea îndră zneţ, nu era unul dintr-aceştia. Şi-aşa, precum spune legenda, în
toiul nopţii urmă toare, titanul a pornit la drum. S-a furişat în fieră ria unde lucra Hefaistos fulgere lucii
orbitoare, pentru stă pâ nul din Olimp. În fieră rie, pe-un pat moale, Hefaistos sforă ia dus. Focul ardea domol
pe vatră , cu pâ lpâ iri albastre, roşii, aruncâ nd umbre viorii pe faţa zeului înnegrită de fum, cenuşă şi
scâ ntei, scă ldată toată în sudori.
Deodată , auzind un zgomot, Hefaistos s-a întors pe-o parte, cu trupul greu şi obosit, şi-a îngă imat
ceva prin somn. Prometeu s-a oprit puţin. Avea cu el, în mâ na stâ ngă , tulpina unei plante verzi — plantă de
soc, pe câ t se spune — scobită însă înlă untru. Luase tulpina asta verde, ca să ascundă în ea focul şi totuşi să
nu se aprindă . A stat şi-a aşteptat o vreme, pâ nă ce a vă zut că zeul a adormit ca mai-nainte şi, repede, a luat
din vatră un bob de jar şi l-a ascuns în tulpiniţa verde. Apoi s-a repezit afară ...
Noaptea era adâ ncă , neagră . Prometeu a fugit prin noapte. A tot fugit neobosit, pâ nă ce-a ajuns în
vă i. Acolo s-a oprit din fugă . A chemat oamenii la el. Cu bobul roşu a aprins o gră mă joară de surcele.
Surcelele au pîlpîit, şi-o flacă ră stră lucitoare s-a-nă lţat veselă -n vă zduh. Din gră mă joara asta mică , alte
mormane s-au aprins. Şi-acum, în peşteri, pe de-a rîndul, focul ardea vioi, în timp ce oamenii se încă lzeau
şi-I mulţumeau, cu negră ită bucurie, celui ce-i ocrotise iar. Dar cum s-a vă zut arzâ nd focul, pe câ mp, pe
munte, prin pă duri, Hermes l-a şi vestit pe Zeus :

2
— Stă pâ ne, focul din Olimp a fost ră pit de Prometeu şi dă ruit celor de jos. Priveşte-I cum îşi moaie-n flă că ri
arama şi o ciocă nesc, îşi fac unelte, arme, roate, coră bii, case, tot ce vor... Sînt învă ţaţi de Prometeu, titanul
care ne-a tră dat...
— Cum ? Focul meu a fost furat ? a ră cnit Zeus, în Olimp, aşa de tare, că pă mâ ntul s-a zguduit pînă -n
stră fund. Cum ? De titanul Prometeu ?... O ! Blestematul ! A sosit clipa câ nd ne vom ră fui. Întâ i vreau să -i
lovesc pe oameni, să vadă el cum i-am lovit. Pe urmă vine rîndul să u...

Cutia Pandorei
L-a strigat apoi pe fierar. Hefaistos s-a ară tat tremurâ nd din încheieturi, galben, în uşa fieră riei.
— Stă pâ ne, nu-s de vină eu. Prometeu m-a furat în somn...
— N-ai stat de veghe ! s-a-ncruntat spre el stă pînul din Olimp. Dar despre asta, fă urare, vom mai vorbi noi
amâ ndoi. Acuma, însă , ai să -mi faci, din apă şi ţă râ nă , o fată . Să fie fiinţă muritoare, dar chip să aibă de
zeiţă . Prometeu a fă cut bă rbatul, iar tu să -mi fă ureşti femeia...
— Mă duc numaidecâ t. M-apuc de lucru şi sunt gata mai înainte de amurg... a zis fierarul, mulţumit că
scă pase aşa de uşor.
— Câ nd îţi vei termina lucrarea, Hefaistos, să chemi toţi zeii. Să spui că -i din porunca mea. Şi zeii s-o
împodobească pe fata ce-o vei mă iestri, cu cele mai alese daruri... a mai rostit Zeus încet, zâ mbind viclean,
în barba-i deasă . Apoi să mi-o înfă ţişezi, că ci vreau să -i fac şi eu un dar...
Hefaistos a dat din umeri. Nu pricepea ce vrea stă pâ nul. S-a apucat însă de lucru, luâ nd pildă de la
Prometeu, care fă cuse primul om. A luat o mâ nă de ţă râ nă din trupul cel fertil al Gheei şi a turnat deasupra
apă . Din lutul ud a fă urit un corp de-o rară frumuseţe şi un chip dulce de fecioară 33. Zeul meşteşugar
fă cuse, precum îi poruncise Zeus, cea dintîi fată muritoare, pentru că toate celelalte de pâ n-atunci erau
zeiţe.
După aceea a chemat pe zeii din Olimp la el şi le-a gră it în acest chip :
— Fiinţa pe care o vedeţi a fost fă cută din porunca înaltului nostru stă pâ n. Şi tot el v-a cerut şi vouă s-o
înzestraţi, câ t mai ales, cu straie şi cu alte daruri... Palas-Atena – supă rată pe Prometeu, pentru că dâ nsul
ţinea prea mult la muritori – s-a apucat, ca ră zbunare, s-o înveşmâ nte pe copila abia creată de fierar. I-a
ţesut astfel de veşminte, cum nu fă cuse pâ n-atunci nici chiar zeiţelor din cer. I-a aşternut o haină albă pe
umerii stră lucitori. Mijlocul i l-a strâ ns zeiţa cu-o cingă toare aurită , iară pe cap i-a pus un vă l cu broderii
nemaivă zute, fă cute chiar de mâ na ei. Charitele şi horele s-au strâ ns şi ele-n jurul fetei, dâ ndu-i din
însuşirile şi gingă şia ce-o aveau. Dalba zeiţă Afrodita i-a hă ră zit, la râ ndul să u, puterea de-a să di iubirea în
inima bă rbaţilor. Iar Hermes, zeul cel şiret, i-a dat copilei glasul lui, mîngîietor şi subţireţ, i-a dat şi vraja

2
ochilor. Hefaistos i-a meşterit şi o cutie de aramă , închisă bine c-un capac. Stă pâ nul lumii a deschis cutia
asta de aramă şi-a pus în ea mai multe daruri.
— Te vei numi, frumoasă fată , Pandora, a glă suit Zeus, pentru că ai atâ tea daruri primite de la olimpieni. Să
le pă strezi toate acestea pentru fă ptura-ţi minunată , însă cutia de aramă s-o dă ruieşti soţului tă u, după ce
te-i că să tori... Pandora s-a plecat-naintea lui Zeus cel atotputernic.
— Hermes, condu-o pe pă mâ nt, în locul unde se gă seşte prea-îndră zneţul Prometeu, a mai rostit stă pâ nul,
Zeus. Zeul pristav, luâ nd-o de mâ nă , a coborâ t pe pă mâ nt. Bă rbaţii, cîţi erau în lume — erau pe-atunci
numai bă rbaţi — s-au adunat lâ ngă Pandora, mirîndu-se nespus de mult de frumuseţea ce-o avea, de
gingă şia, glasul ei şi de dulceaţa ochilor.
Nu era unul să nu vrea s-o vadă -n casa lui, soţie. Ba da, unul a fost, şi-acela era titanul Prometeu.
Deşi era vră jit de fată , deşi i-ar fi plă cut şi lui s-o vadă luminâ ndu-I casa, Prometeu sta prevă ză tor.
— Câ nd Zeus ne trimite daruri, oricâ t sunt de ispititoare, feriţi-vă de vicleşug !... a spus el că tre muritori.
Bă rbaţii s-au ferit în lă turi, ascultîndu-l pe Prometeu. Numai Epimeteu, titanul, frate bun al lui
Prometeu, şedea cuprins de dragoste şi nu fă cea un pas-napoi. în acea clipă , Afrodita s-a avâ ntat că tre
pă mînt şi l-a rugat pe micul Eros să tragă iute o să geată , ţintindu-l pe Epimeteu în inima-i fremă tă toare.
Eros a tras. Epimeteu s-a clă tinat şi a-ntins braţele spre fată . Ea, ca un fulg, s-a îndreptat că tre Epimeteu,
zâ mbind. Şi el le-a glă suit voios :
— Pandora o să -mi fie soaţă ! Voi v-aţi ferit dar eu o vreau.
Avem şi noi, ca şi alte popoare, mai ales orientale, variante ale acestei încâ ntă toare legende, ce
reprezintă stră vechea dorinţă a omului de a crea viaţa prin mijloace artificiale. Astfel, într-un basm
dobrogean, intitulat „Palatul de argint", un meşter creează o copilă cioplind-o din lemn — cum şi-o visase
el — un croitor îi face veşminte şi un vră jitor suflă asupra ei, dâ ndu-i viaţă .
În legenda elină , prima fecioara fusese creată cu scopul de a-l face pe Epimeteu, fratele lui
Prometeu, să se îndră gostească de ea, şi prin mina ei să coboare toate relele în lume. Basmul nostru are
însă un conţinut mult mai înă lţă tor. Însuşi creatorul fetei se îndră gosteşte de ea. Iar fata îndră gită îl ajută
pe creator să scape lumea de relele ce o bâ ntuiau. Deci femeia nu mai aduce râ ul pe pă mâ nt, ci ajută la
înlă turarea lui. Nici meşterul nu mai întruchipează fecioara după poruncile nu ştiu că rui zeu, ci din
imboldul curat al inimii, potrivit cu visurile sale cele mai frumoase.
— Iată , acesta este darul ce îl trimite, pe pă mînt, prin mîna mea, stă pînul, Zeus, a glă suit frumoasa fată şi i-
a dat lui Epimeteu cutia încă ză vorită , ce-o adusese din Olimp. Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat
capacul. Credea că -s daruri preţioase. Câ nd colo, din acea cutie s-au ridicat, zburâ nd în cete, toate
nenorocirile şi relele pe care lumea le-a avut de atunci mereu. S-au ră spîndit minciuna, ura, grija, zavistia,
necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea, molimele negre, ba chiar şi moartea, hîda moarte. Toate cu-

2
nfă ţişă ri de spaimă , înaripate, însă mute, s-au ră spâ ndit care-ncotro, umplâ nd pă mâ ntul şi fă câ ndu-şi
cuiburi în toate cele patru ză ri.

Vă zâ nd Epimeteu că ies atâ tea rele din cutie, a şi trâ ntit la loc capacul. Dar era prea tâ rziu se
deşteptase. Nă pastele se înă lţaseră , şi lumea le purta în câ rcă . Mai ră mă sese în cutie numai o ară tare mică ,
firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase să mai zboare şi purta numele : Speranţa. Asta a fost zestrea pe care
Zeus o dă ruise fetei, ca s-o aducă pe pă mâ nt : rele, nenorociri şi boale. Numai speranţa cea firavă avea să
fie lâ ngă oameni, să le-n-colţească -n cugete, în ceasuri grele, în restrişti.