05

Mijloace de vizualizare
SISTEME DE REDARE, MONITORIZARE ŞI STOCARE A DATELOR
• Permit vizualizarea semnalului biologic sub o
formă accesibilă urmăririi instantanee sau în
timp a parametrilor ce au fost prelucraţi primar.
• Alegerea mijlocului de redare a unui semnal
trebuie să ţină seama de : domeniul de
frecvenţă, sensibilitatea de intrare, liniaritate,
amplitudinea semnalului vizualizat.
• Se realizează prin intermediul unui tub catodic (osciloscop),care utilizează
unul sau mai multe fascicule de electroni pentru a reprezenta valorile
instantanee ale semnalului electric.
• Osciloscoapele uzuale însă nu sunt utilizabile pentru
vizualizarea semnalelor biologice de foarte joasă frecvenţă
deoarece:
1. declanşarea spotului în regim de sincronizare internă
conduce la pierderea porţiunii iniţiale a semnalului, iar
declansarea externă nu este întotdeauna posibilă;
2. viteza mică de deplasare a spotului pe orizontală conduce
la intesităţi mari ale spotului pe porţiunile de semnal lent
variabil şi la intesităţi mici pe porţiunile rapid variabile
(exemplu: "dispariţia" spotului pe fronturile impulsurilor);
3. ecranele de dimensiuni mici ale osciloscoapelor nu asigură
vizualizarea detaliilor din semnale;
4. este dificil să se afişeze mai mult de două semnale pe un
singur tub.
•
• Aceste limitări sunt eliminate la afişoarele cu tub
catodic de uz medical prin utilizarea unor tuburi cu
ecran mare şi a unui mod de desfăşurare a spotului pe
verticală.
• Osciloscoapele medicale moderne sunt bazate pe o serie
de noi tehnologii digitale incluzând şi folosirea
microprocesoarelor precum şi selectarea opţiunilor prin
metoda “touch screen”.
• Principiul de funcţionare al acestora este simplu. Pe
marginile carcasei tubului catodic există o serie de surse
de radiaţie în infraroşu şi corespunzător fiecărui
emiţător câte un receptor în infraroşu pe latura opusă.
În momentul în care operatorul doreşte să selecteze o
anumită opţiune degetul său întrerupe fascicolul IR de la
emiţător la receptor şi este selectată opţiunea
respectivă.
 Înregistratoarele grafice
• Un înregistrator grafic este un dispozitiv electromecanic
care traduce printr-o transformare direct proporţională,
semnalul electric de înregistrat (curent sau tensiune)
într-o deplasare liniară sau unghiulară a unui element
mecanic ce lasă o urmă pe hârtie
Inscripţionare curbilinie

Mişcarea de pivotare a bobinei mobile

este transformată în mişcare liniară
• Inscriptorul cu cerneală foloseşte un creion cu fibră
(carioca) care prin capilaritate lasă cerneala pe hârtia
obişnuită. Sunt cele mai ieftine înregistratoare şi sunt
folosite în culegerile cu volum mare de înregistrare (de
ex. în electroencefalografie). La aceste dispozitive
frecvenţa superioară este limitată la 100...150 Hz din
cauza masei destul de mari a dispozitivului mobil.
• Domeniul dinamic al amplitudinii este  15 mm iar
liniaritatea în amplitudine in jur de 5...10 %. Viteza de
derulare a hârtiei este reglabilă în trepte şi uzual se
întâlnesc valorile de 25; 50; 100; 200 mm/s. Viteza
maximă este limitată de banda de frecvenţă a
inscriptorului , care nu permite înregistrarea unor
variaţii prea rapide în timp.
 Inscriptorul cu hârtie carbon sau cu scriere prin presare foloseşte o peniţă
uşor rotunjită la vârf care presează hârtia suport a datelor de înregistrat pe
o hârtie de copiat ce este derulată odată cu hârtia suport. Masa sistemului
mobil fiind ceva mai mică faţă de cazul precedent banda

Inscriptor cu hârtie carbon:

1 – hârtie suport înregistrare;
2 – vârf de înscriere;
3 – cuţit fix;
4 – hârtie carbon

Inscriptorul cu hârtie termosensibilă foloseşte o peniţă metalică care este

încălzită electric şi care arde stratul superficial sensibil la căldură al unei hârtii
speciale. caracteristicila sale sunt: frecvenţa maximă 200 Hz, înscriere maximă
30 mm, liniaritate 3...10%, viteza maximă de derulare a hârtiei 1m/s. Pentru că
foloseşte o hârtie specială preţul este de aproximativ 3 ori mai mare faţă de un
înregistrator cu peniţă cu cerneală.
• Inscriptorul cu spot luminos - foloseşte un traductor
magnetoelectric la care bobina mobilă este înlocuită cu o buclă
dintr-un conductor subţire prin care trece curentul de înregistrat,
buclă de care este fixată o mică oglindă (galvanometru cu oglindă).
Pe hârtia fotosensibilă se obţine traseul vizibil imediat, care trebuie
însă stabilizat faţă de alte surse de radiaţii ultraviolete. Banda de
frecvenţă la diferite tipuri constructive este limitată superior la 500
- 2000 Hz; domeniul dinamic al amplitudinii de înscriere poate fi
mai mare de  100 mm, liniaritatea sub 3 %, viteza maximă de
derulare a hârtiei fotosensibile poate depăşi 10 m/s.
Indicatoare

• Valorile medii sau instantanee

ale variabilelor fiziologice
însoţesc în mod obişnuit
informaţia scopică.
• Instrumentul clasic de panou cu
cadru mobil este mai ieftin decât
un indicator numeric, dar accesul
mai greu la informaţie îl
recomandă numai pentru
parametri necritici. Un sistem de
repere ataşat scalei permite
prestabilirea pragurilor de
alarmă într-un mod mai direct
decât pentru indicatoarele
numerice.
• Indicatorul de maxim / minim (utilizat pentru presiunea
arterială) reţine valorile de extrem ale variabilei pe
parcursul unui interval de supraveghere la capătul
căruia este reiniţializat.
• Indicatorul analogic cu coloană luminoasă ridică precizia
citirii prin absenţa paralaxei şi oferă prin înălţimea
coloanei un reper vizual care poate fi rapid evaluat de
la distanţă.
• Indicatoarele numerice prezintă evantajul informaţiei
care poate fi preluată dintr-o privire, de la distanţă
mare. Limitele de alarmă sunt reglate în mod obişnuit
cu discuri de comutaţie decadică. Tehnologia actuală de
afişare cuprinde LED-uri şi cristale lichide, tubul Nixie
fiind reţinut numai pentru formatul foarte mare.
Mijloace de modificare a stării inițiale
Stimulatoare
STIMULATOARE
• Prin stimulare se studiază în general
comportarea organismului şi răspunsul acestuia
la diferiţi excitanţi în vederea diagnosticării, a
tratamentului sau protezării anumitor funcţii
sau organe.
• Există mai multe tipuri de stimulare:
• stimulare electrică
• stimulare luminoasă
• stimulare auditivă
Stimulatoare electrice
• Un stimul reprezintă pentru ţesut o modificare adusă în mediul în
care se află, care îl face să reacţioneze. Din factorii fizici si chimici
utilizaţi în practica medicală şi în studiul fenomenelor bioelectrice,
stimulii electrici sunt cei mai utilizaţi, deoarece prin natura lor se
apropie foarte mult de stimulii biologici naturali şi prezintă
avantaje deosebite faţă de ceilalţi:
• -nu lezează ţesuturile;
• -pot fi aplicaţi în mod repetat;
• -acţionează imediat (timp de latenţă scurt) şi direct;
• -generează excitaţii sau inhibiţii în orice tip de celulă sau
ţesut;
• -pot fi măsuraţi cu precizie şi pot fi aplicaţi oricât de
localizat se doreşte (exemplu intracelular), la nivele de tensiune,
curent, viteze de variaţie, durate şi forme de undă foarte variate.
• Celulele vii şi în general ţesuturile se comportă diferit la stimulare
electronică în funcţie de intensitatea stimulului, polaritate (pentru
celulă polaritatea reprezentând stimul inhibator sau excitator,
pentru ţesut depinzând de modul de aplicare a electrozilor, etc.),
durata aplicării, viteza de variaţie a stimulului, frecvenţa de
recepţie, starea fiziologică a ţesutului. Această ultimă dependenţă
este utilizată în diagnosticare, dar şi în terapeutică pentru
recuperarea funcţională.
• Pentru ca o celulă, respectiv un ţesut să se depolarizeze
(excite), este necesar ca stimulul aplicat să depăşească o anumită
valoare de prag, intensitate, respectiv tensiune liniară. Când
stimulul electric (tensiune sau curent) utilizat este impuls
dreptunghiular, liniară a impulsului de durată infinită este numită
REOBAZĂ R. Caracteristica de a se depolariza un ţesut, la valorile
minimale ale excitantului electric în funcţie de durata impulsului se
numeşte CARACTERISTICĂ DE EXCITABILITATE si este specifică
fiecărui ţesut în parte. Valoarea minimală a impulsului de curent
sau tensiune variază invers proporţional cu durata impulsului (legea
Weiss): k k
I= + R ; Ti =
Ti I
R *( -1)
R
I k
Daca - 1 = 1 , a d i c a I = 2 * R , Ti =
R R
unde k, R sunt constante (parametri ţesutului) iar caracteristica de
excitabilitate este normată pe ordonată în valoare de reobază.
• Durata minimă a stimulului electronic de
amplitudine 2R care excită ţesutul este numită
CRONAXIE sau TIMP CARACTERISTIC, Cr.
• Ţesuturile care reacţionează repede au o cronaxie
mică faţă de cele ale ţesuturilor care reacţionează
mai încet. Cronaxiile muşchiului neted si ale
nervilor lui sunt mai mari decât acelea ale
muşchilor scheletului şi ale nervilor somatici.
Fibrele nervoase cu un diametru mai mare şi cu o
conducere mai rapidă răspund la impulsuri de
durate mai mici decât fibrele nervoase mai subţiri şi
mai lente. Cronaxiile nervilor senzitivi sunt, în
general, egale sau foarte apropiate de cele ale
nervilor motori corespunzători. Cronaxia ţesutului
de conducere cardiac este de trei ori mai mare
decât a miocardului atrial şi ventricular.
• În cazul unei stimulări prelungite, potenţialul
generator sau potenţialul receptor creşte iniţial
pînă la un nivel de vîrf şi apoi scade, fenomen
denumit adaptarea receptorilor (acesta este
caracteristic pentru potenţialul de acţiune).
• Timpul minim între două impulsuri de stimulare
care conduc la două răspunsuri distincte este numit
TIMP CRITIC. Dacă impulsurile de stimulare sunt
repetate prea rapid, fibrele nervoase, respectiv
muşchii, răspund asemănător unui stimul de aceeaşi
amplitudine, dar durată mai mare. Frecvenţa critică
variază de la un ţesut la altul şi depinde în plus şi
de temperatură, oboseală, etc.
• La stimuli prelungiţi cu viteză mică de creştere,
pragul de excitabilitate al celulelor creşte. De
aceea studiul comportării ţesuturilor la stimulare se
efectuează cu impulsuri dreptunghiulare (curent sau
tensiune) de amplitudini, durate, pante şi frecvenţe
reglabile independent.
• Stimulatoarele electrice sunt generatoare de impulsuri de
tensiune constantă şi / sau curent constant, reglabile în
amplitudine (max.500V respectiv 100mA), în durată (50s –
500ms) şi în frecvenţă (de la 0,1 Hz la 10kHz). Unele
stimulatoare pot livra impulsuri unice (singulare) sau trenuri
de impulsuri de durate şi frecvenţe reglabile.

diferite tipuri de impulsuri generate de stimulatoarele electrice şi anume:

a - dreptunghiular monofazic; b - dreptunghiular bifazic
c – trifazic; d, e , f - polifazic
g - dreptunghiular în scară monofazică; h - dreptunghiular în scară polifazică
i - treaptă variabilă
• Pentru asigurarea unei stimulări corecte se impune pe de o parte
alegerea parametrilor impulsurilor adecvat ţesutului vizat, iar pe de
altă parte menţinerea unui raport convenabil între artefactul de
excitaţie şi răspunsul propriu zis.
• Captarea impulsului de excitaţie prin electrozii de culegere
determină pe traseul afişat (vizualizat sau înregistrat) o deflexie
care precede răspunsul specific şi care este cunoscută sub numele
de artefact de excitaţie. date fiind confuziile care pot apărea în
disocierea artefactului de răspuns fie prin amplitudinea şi durata
mult crescute ale acestuia faţă de răspuns, fie chiar prin mascarea
răspunsului, se impun unele măsuri de precauţie atât în conceperea
lanţului de stimulare cât şi în manipularea lui.
• În acest sens o cale de reducere a artefactului este folosirea
în lantul de stimulare a unei unităţi de separaţie izolată faţă de
masă prin impedanţe foarte mari (reducându-se la minim
capacităţile parazite faţă de pământ). Unităţile de separaie pot fi
cu transformator de impulsuri, cu cuplaj în radiofrecventă, cu
cuplaj optic.
Stimularea magnetică
• Stimularea magnetică transcraniană reprezintă o metodă
neurofiziologică de explorare funcţională a sistemului nervos,
dovedindu - şi utilitatea în diagnosticul şi urmărirea evoluţiei
multor afecţiuni neurologice, dar şi ca mijloc terapeutic în unele
afecţiuni psihiatrice (depresie) şi în recuperare.
• Stimularea magnetică transcraniană este utilizată și în studierea
excitabilităţii circuitelor neuronale excitatorii şi inhibitorii din
cortexul motor, cartografierii funcţionale („mapping") a cortexului,
fenomenului de neuroplasticitate.
• Prima stimulare magnetică transcraniană a cortexului motor uman,
a fost realizată de colectivul condus de Barker în 1985. Dispozitivul
utilizat de către acesta este compus dintr- un condensator cu o
capacitate de circa 4 kV care se descarcă, rezultând un curent
electric de aproximativ 5 kA, care trece printr - o bobină din cupru
generând un câmp magnetic care atinge 2 T după 0.16 msec. Când
bobina este plasată la nivelul vertexului, câmpul magnetic pătrunde
neatenuat de tegument şi calota craniană, inducând curenţi
electrici stimulanţi în cortexul motor subiacent. Densitatea
curentului la suprafaţă este mică, astfel încât metoda este
nedureroasă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul
stimulării electrice.
• Stimularea creierului uman cu un curent electric a fost pentru
prima dată descrisă de Bartholow in 1874. Stimularea
electrică a creierului astăzi este posibilă neinvaziv folosind
electrozi pe scalp. Totuşi, stimularea electrică transcraniană
(TCES) este foarte dureroasă prin urmare este limitată ca
utilizare. Primele experimente cu stimulare magnetică au fost
conduse de d’Arsonval în 1896. El a scris fosfene şi vertigo, şi
la unele persoane când pe capul subiectului a fost pusa o
bobină inductoare. Mai târziu, mai mulţi oameni de ştiintă au
scris despre fenomenul magnetofosfene, aceasta este o
senzaţie vizuală cauzată de stimularea retinei în timpul
schimbării câmpilor magnetici.
Fotostimulatoarele
• Dispozitivele destinate să producă stimuli luminoşi de durate,
intensităţi şi frecvenţe reglabile se numesc fotostimulatoare.
• Fotostimulatorul produce impulsuri unice sau impulsuri
repetate cu frecvenţa reglabilă într-o gamă precizată. Impulsurile
de la ieşirea oscilatorului, amplificate, comandă aprinderea unei
lămpi care poate fi un tub cu descărcare în vid sau cu vapori de Na,
Hg (stimulare cu fecvenţă mare) ori un bec cu incandescenţă de
putere mare (aprox. 500W – pentru stimuli unici).
• Fotostimulatoarele dau în general lumină albă iar pentru
obţinerea luminii colorate se folosesc filtre cu diferite culori.
• Domeniul de frecvenţă utilizat în electroencefalografie este
cuprins între stimuli şi stimuli repetaţi cu frecvenţe până la 40 Hz,
iar în electroretinografie gama de frecvenţe ajunge până la 100 Hz.
Fotostimulatoarele sunt prevăzute cu posibilităţi de sincronizare
externă de la un oscilator care declanşează, odată cu fotostimulul,
un baleaj osciloscopic.
Fonostimulatoare
• Dispozitivele destinate să producă stimuli acustici de
nivel şi frecvenţă reglabile se numesc fonostimulatoare.
Fonostimulatorul cuprinde un oscilator care produce
semnale de audiofrecvenţă care sunt aplicate unui
amplificator de putere, cu nivel reglabil, cu 1 sau 2
canale, la ieşirea căruia este conectat traductorul
electroacustic (difuzor sau cască). Stimularea acustică
oate fi făcută pe rând fiecărei urechi sau simultan
ambelor urechi.