Congresul de la Berlin

Mihail Kogălniceanu

Domnilor miniștri plenipotențiari,

Dorim mai întâi să mulțumim Congresului că binevoiește să-i asculte pe delegații români în
momentul deliberării în privința României. Este o nouă calitate adăugată de Europa celor
care-i datorează de multă vreme recunoștința națiunii române. Această dovadă de bunăvoință
unanimă ni se pare că este de bun augur pentru succesul cauzei pe care suntem chemați s-o
apărăm în fața dumneavoastră.
Nu vom insista asupra evenimentelor în care am fost antrenați din necesități de forță majoră.
Vom trece totodată sub tăcere atât acțiunea militară la care am participat, cât și acțiunea
diplomatică la care nu ne-a fost dat să luăm parte. Am avut ocazia să constatăm deja că
perioada negocierilor ne-a fost mai puțin propice decât șansa armelor.
Ne vom mărgini la expunerea drepturilor și propunerilor țării noastre pe baza rezumatului
prezentat în Memoriul pe care am avut onoarea să-l înaintăm de curând Congresului.
1. Credem că este drept ca nicio zonă din teritoriul actual să nu fie separată de România.
Prin tratatul din 1856, restituirea unei părți din Basarabia principatului Moldovei a fost un act
de echitate din partea Europei. Fărâmițarea din 1812 nu putea fi justificată de faptul sau de
dreptul rezultat din cucerire.
În 1812, Basarabia s-a ridicat dintr-un principat a cărui autonomie fusese atestată solemn de
toate tratatele anterioare încheiate între imperiile rus și otoman. Tratatul de la Kuciuk-
Kainargi le-a recunoscut în mod special principilor Moldovei și Valahiei calitatea de suverani
și a stabilit că Basarabia face parte din Moldova.
Prin urmare, este vorba de o țară românească, cu instituții și legi românești, explicit
menținute de împăratul Alexandru I. Acest respect față de vechea naționalitate fusese
formulat în decretul imperial care promulga organizarea administrativă și juridică a acestei
provincii după încorporarea ei de către Rusia, fără să se facă nicio distincție între Basarabia
de jos și cea de sus.
S-a părut că se vrea să tragem concluzia că Basarabia este o regiune turcă sau tătară din
simplul motiv că otomanii ocupau trei cetăți de pe cuprinsul ei. Însă istoria Valahiei prezintă
o anomalie similară: cetățile turce există acolo de multă vreme. Totuși, de aici nu rezultă că
Valahia a fost vreodată un ținut turcesc.
În 1878, nu mai mult ca în 1812, Basarabia nu poate fi revendicată în virtutea dreptului de
cucerire. Ea aparține unui principat pe care însăși Rusia, de-a lungul întregului război recent
cu Imperiul Otoman, a considerat-o și a tratat-o ca pe un stat independent și aliat.
De altfel, de la începutul campaniei, Rusia a semnat cu România o convenție prin care a
garantat în mod expres integritatea actuală a teritoriului românesc.
Această garanție fusese cerută și acordată atunci când nu era vorba încă decât de trecerea
armatelor imperiale prin România. Se părea că țara era nevoită să-și dubleze energia din ziua
în care, la cererea Rusiei înseși, concursul națiunii române devenise mai pozitiv și se
transformase în cooperare militară efectivă printr-o alianță totală. Trupele noastre au luptat
practic alături de armata rusă.
Dacă aceasta nu e o calitate care să ducă la extinderea noastră, cu siguranță nu este nici una
care să ne micșoreze. În lipsa altor drepturi, convenția din 4/16 aprilie 1877, pe care se află
semnăturile și ratificările cabinetului imperial, este ea singură suficientă pentru a conserva o
regiune importantă a Dunării de care e strâns legată prosperitatea comercială a României.
În sprijinul retrocedării Basarabiei au fost invocate considerații legate de recunoaștere și
amintiri despre gloria și valorile militare. Însă, în timpul unei lungi serii de războaie, armata
rusă s-a afirmat pe multe câmpuri de bătaie, iar gloria ei a ajuns până sub zidurile
Adrianopolului. Cu toate acestea, nu este un drept de proprietate asupra acestei regiuni din
Balcani.
Au mai fost invocate și diverse considerații legate de recunoștință. România știe să fie
recunoscătoare, și a dovedit-o din plin. Ea nu-și uită istoria, nici numele binefăcătorilor săi;
ea venerează în personalitățile Ecaterinei cea Mare și a lui Nicolae pe generoșii autori ai
tratatelor de la Kainargi și Adrianopol.
Dar își amintește totodată și de sacrificiile care i-au fost impuse pentru extinderea, șansa și
gloria Rusiei. Ea își amintește că, de la Petru cel Mare până în zilele noastre, a fost, pe rând
sau simultan, baza operațiunilor militare ale Rusiei, grânarul din care se alimenta armata sa,
chiar și atunci când acționa dincolo de Dunăre, și, adeseori, teatrul preferat pentru acele
teribile ciocniri.
România își amintește că, în 1812, a pierdut în favoarea Rusiei jumătate din Moldova, adică
Basarabia, de la Prut la Nistru.
2. Cerem ca pământul românesc să nu fie obiectul unui drept de trecere în timpul ocupării
Bulgariei de către armata rusă. Dunărea și marea îi oferă căi de transport și de comunicație
mai ușoare și mai puțin costisitoare. După toate încercările prin care a trecut, România aspiră
la o pauză totală, necesară pentru repararea stricăciunilor cauzate de război; circulația
trupelor străine ar îngreuna îndeplinirea muncii de refacere și ar avea un efect negativ asupra
liniștii sale.
3. Ni se pare just ca România, în virtutea drepturilor sale seculare, să intre în posesia insulelor
și gurilor Dunării, inclusiv Insula Șerpilor. Această restituire ar reprezenta o întoarcere
echitabilă la dispozițiile originare prin care Marile Puteri au încredințat în 1815 principatelor
dunărene paza libertății Dunării la vărsarea ei.
4. Avem speranța fermă că România va primi de la guvernul imperial al Rusiei o indemnizație
de război proporțională cu forțele militare aliniate. Credem că este legitim în toate privințele
ca despăgubirile stipulate și obținute de Rusia în numele diverselor state aliate să fie
repartizate în funcție de aportul militar al fiecărei părți beligerante. Guvernul imperial a
recunoscut principiul acestei repartizări în favoarea Serbiei și Muntenegrului și insistă asupra
aplicării lui.
România este hotărâtă la rândul ei să beneficieze de același tratament. De fapt, obligată să-și
păstreze mult timp armata mobilizată pentru a se apăra în cazul unor evenimente iminente, ea
a avut sub drapel, atât ca armată activă, cât și ca armată de rezervă, 70.000 de oameni. În
plus, a suferit pierderi considerabile: orașele sale și întreaga Dunăre au fost pustiite de
bombardamente, căile de comunicație au fost deteriorate, iar materialul de război distrus.
Compensațiile datorate vor fi prelevate prin indemnizația totală alocată de guvernul imperial
al Rusiei și vor fi transmise sub forma pe care Congresul o va considera potrivită.
5. România este încrezătoare în faptul că independența sa va fi definitiv și total recunoscută
de Europa.
La dreptul primordial, al cărui principiu a fost distorsionat de echivocuri istorice, se adaugă
astăzi titlurile prin care a regenerat sau mai curând a reîmprospătat victoria de pe câmpul de
bătaie. Zece mii de români au căzut la Plevna pentru a-i asigura patriei lor libertatea și
independența.
Însă toate aceste sacrificii nu vor fi suficiente pentru a-i asigura României dispoziția pacifistă
a destinului. Manifestându-și individualitatea, ea va fi fericită și recunoscătoare să-și vadă
eforturile încoronate printr-o binecuvântare europeană. Aceasta va fi garanția reală a
neutralității care a fost în măsură să-i arate Europei că nu are altă ambiție decât aceea de a fi
apărătoarea libertății la gurile Dunării și de a se consacra îmbunătățirii instituțiilor sale și
dezvoltării resurselor.
Acestea sunt, domnilor miniștri plenipotențiari, prezentate succint, cererile unui mic stat care
nu crede că a pierdut stima Europei și care face apel, prin intermediul organului nostru, la
justiția și la bunăvoința Marilor Puteri ai căror reprezentanți eminenți sunteți.

1 iulie 1878