REGULI DE FOLOSIRE A SEMNELOR DE PUNCTUAŢIE

VIRGULA

Definiţie : Virgula este un semn de punctuaţie prin care se marchează grafic pauzele ce se
fac în vorbire între termeni sau propoziţii cu statut sintactic similar (relaţii de
coordonare), precum şi între anumiţi termeni sau anumite propoziţii cu statut
sintactic secundar şi regenţii lor (relaţii de subordonare). De asemenea, virgula
este folosită pentru a izola anumite părţi de propoziţie sau propoziţii care nu se
integrează sintactic în structurile din care fac parte (este vorba, în general, de
fenomenele de incidenţă sau de izolare).

I. Folosirea virgulei la nivel intrapropoziţional :

1.Se pune virgulă între părţi de propoziţie aflate în raport de coordonare, care nu sunt
legate prin conjuncţii copulative (şi copulativ) sau conjuncţii disjunctive (ori şi sau) :

„Odaia are două paturi, o masă, o laviţă, un scaun şi o sobiţă de tuci”. (I.L.Caragiale, Două loturi).

2. Se despart prin virgulă termenii coordonaţi, precedaţi de membrii perechilor şi..., şi;
ori..., ori; sau..., sau; nici..., nici etc.

Sau la bal, sau la spital, asta e deviza mea.

„Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult, nici mai puţin decât un instrument !”(I.L.Caragiale,
O scrisoare pierdută)

3. Se pune virgulă înaintea unei apoziţii explicative1:

„Sărmanul nostru bun protector, dascălul Haralambie!”( I.L.Caragiale, Duminica Tomii).

4. Contragerile gerunziale sau participiale, precum şi reducerile adjectivale aflate pe

poziţie iniţială în cadrul enunţului :

„Dezgustat de acest „pustiu”, se duce-n vacanţa mare acasă, la ţară, de unde a plecat aşa de demult” (I.L.
Caragiale, O cronică de Crăciun...) – contragere participială.

„ Auzindu-mă, omul s-a transfigurat”(I.L.Caragiale, Meteahnă...)- contragere gerunzială.

„ Foarte calm, la 2 d.a., mă-nfiinţez la S.P.M.D.R.”(I.L.Caragiale, O conferenţă) - reducere adjectivală.

5. Se marchează prin virgulă elipsa unui verb predicativ sau copulativ. Omiterea
verbului poate fi marcată şi prin linie de pauză :

„Jos şedeau crapii cei mari, mai paşnici; peste ei, somnii, mereu aprigi, hrăpăreţi; mai sus, somoteii tineri;
deasupra, peştele mic, sprinten şi aprins.” ( V.Voiculescu, Pescarul Amin).

6. Complementele directe sau indirecte aflate înainte verbului regent, dacă nu se insistă
asupra lor:

Cartea, adu-mi-o cât mai repede!

1
Apoziţia poate fi izolată şi prin două puncte sau prin linie de pauză.
 Câinelui, daţi-i apă!

Obs : Dacă se insistă asupra acestor complemente antepuse, nu se despart prin virgulă. De ex : Cartea adu-mi-
o, nu caietul ! sau Câinelui daţi-i apă, nu pisicii!

7. Complementele circumstanţiale antepuse verbelor regente, dacă nu se insistă asupra lor:

„Curând, clopoţelul a sunat dejunul” (V. Voiculescu, Farsa) – complement circumstanţial de timp.

„Pînă la Cîmpina, cu tot geamul deschis, cu toată viteza nebună, credeam că plesnesc de căldură...”
(V.Voiculescu, Fata din Java). – complemente circumstanţiale concesive.

8. Se despart prin virgulă (pereche de virgule) atributele izolate :

„ Moşul, nemulţumit, înaintă încă un pas în patru labe.”(V.Voiculescu, Ultimul Berevoi).

9. Se izolează prin virgulă orice parte de propoziţie a cărei poziţie sintactică a fost
schimbată în raport cu topica uzuală (această regulă vizează fenomenele de dislocare
sintactică) :

„Discuţie cu Fulga şi cu Vulpescu, care îmi cere să facem împreună, în cadrul unei emisiuni radio, a sa, un
interviu pe tema Liviu Rebreanu” (Mircea Zaciu, Jurnal I) – atribut adjectival.

„Poate şi-ar fi pierdut, dacă ar fi aruncat-o peste zid, haina. (Ştefan Bănulescu, Cartea milionarului I) –
complement direct.

10. Complementele circumstanţiale concesive se despart prin virgulă de verbul regent :

„Şi, în pofida campaniei antiteroriste, aşa-numiţii membri Al-Quaida par să dispună din plin şi de fonduri, şi
de specialişti, şi de executanţi”(„Adevărul”, 2004).

„Cu tot zelul său, nu putuse depăşi limitele prudenţei”(I.L.Caragiale, Două loturi)

11. Se pun între virgule complementele circumstanţiale intercalate între subiect şi

predicat :

„Dar Gheorghieş, ca un smintit, uitase că mai cu seamă duminica era cu asprime oprit să tulburi odihna
lacului şi să-l înfrunţi...”( V.Voiculescu, Lacul rău) – complement circ. de mod, intercalat între subiect şi
predicat.

12. Se izolează prin virgulă termenii incidenţi (de regulă, adverbe sau locuţiuni
adverbiale2), precum şi construcţiile sau propoziţiile incidente :

„În sfârşit, Stoian şi Stanciu, doi vlăjgani negricioşi şi buhoşi, puţind a rachiu, sosiră.”( V. Voiculescu, Zahei
Orbul).
„De fapt, se străduia să-l convingă pe Moromete că el, Cocoşilă, e mai deştept, ceea ce pe Moromete îl
înveselea cumplit...”( M.Preda, Moromeţii, vol. I).

13. Se despart prin virgulă adverbele de afirmaţie şi negaţie, când sunt folosite în cadrul
unor formulări mai ample :
- Mergi undeva?
- Da, mă duc la un film.

2
De tipul oare, cică, bunăoară, bineînţeles, negreşit, probabil, parcă, pesemne, în sfârşit, mai precis, cu
siguranţă, de altfel, dimpotrivă etc.
 - Ştii cine a câştigat partida?
- Nu, nu ştiu.

14. Se izolează prin virgulă (pereche de virgule) substantivele la cazul vocativ, precum şi
interjecţiile (dacă nu sunt folosite alte semne de punctuaţie) :

„ Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir... ce-i aia, bampir?”(I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută)
- substantiv la vocativ.

„Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce a ajuns? (I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută)

II. Folosirea virgulei la nivel interpropoziţional (în frază)

A. Între propoziţii coordonate :

1. Coordonate prin juxtapunere, principale sau subordonate :

„ Iapa necheză moale şi duios, bălăngănind capul ca un clopot, tremură, căscă, se clătină turlacă şi curând
îngenunche şi se culcă beată turtă, întinsă la pământ, şi începu să sforăie” (V.Voiculescu, Chef la mănăstire) –
propoziţii principale coordonate.

2. Coordonate prin joncţiune (cu ajutorul unor conjuncţii sau locuţiuni

conjuncţionale):

a. copulative, legate prin nici..., nici; şi..., şi; nu numai(că)..., ci(dar) şi; precum şi; ca
şi; cât şi; cum şi etc.

„Limba, când vorbea, cu greu parcă i se desprindea de cerul gurii, şi ai fi zis, nu că vorbeşte, dar că descleie, mai
degrabă, fiece cuvânt ce pleoscăia sub truda anevoioasă a dezlipirii...”( Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte).

Nu numai că nu învaţă, dar şi lipseşte de la şcoală.

Şi-a cumpărat de curând o rachetă de tenis, precum şi echipament sportiv adecvat.

b. adversative, legate prin conjuncţiile dar, iar, însă, ci, şi adversativ, or sau locuţiunile
conjuncţionale numai că, doar că, numai cât.

„Caii porniseră, dar femeia se ţinea mereu după căruţă.”( M. Preda, Moromeţii).

Obs : în ceea ce-l priveşte pe „or”, acesta este izolat prin virgule, atunci când apare în cadrul unei fraze.
Ex:Mi-a cerut ajutorul, or, în acel moment, nu puteam să i-l dau.

c. concluzive, legate prin conjuncţiile sau locuţiunile conjuncţionale deci, aşadar,

carevasăzică, aşa că, în concluzie, în consecinţă, prin urmare etc.

„O luptă-i viaţa, deci te luptă”( G.Coşbuc, Lupta vieţii).

„Eram la 18 iulie, cu două zile înainte de iarmarocul de la Falticeni şi, prin urmare, o mulţime de care ţărăneşti,
încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc.”(Calistrat Hogaş, Pe drumuri de
munte).

3. disjunctive, atunci când propoziţiile sunt precedate de ambii membri ai perechilor

ba..., ba, fie..., fie, ori..., ori, sau..., sau etc.
Ex : „ Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de
împrejurări, un om ca mine care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi
părere, ori să n-aibă nici o părere.” (I.L.Caragiale, Atmosferă încărcată)

B. Între regente şi subordonate :

Se despart prin virgulă, de regente, următoarele tipuri de subordonate:

1. Circumstanţiala concesivă (introdusă prin conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale

precum deşi, oricum, oricât, oriunde, chiar dacă, chiar de, cu toate că, fie că etc.) -
întotdeauna, indiferent de locul ocupat în frază :

„Deşi [este] încărcat cu predarea a cinci cursuri importante de gradul secundar, tânărul suplinitor găseşte destulă
vreme să frecventeze societatea înaltă din localitate, unde trece drept un perfect gentilom.”(I.L.Caragiale, High-
life)

2. Circumstanţiala de cauză (introdusă prin conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale

de tipul fiindcă, întrucât, deoarece, pentru că etc.), atunci când nu se insistă
asupra ei :
„ Şi, fiindcă pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepădai şi eu hainele, mă vârâi în apă şi, apoi, fiindcă, din anumite
împrejurări, nu puteam împărtăşi cu Pisicuţa fragedul ei prânz, desfăcui desagii şi mă pusei în cale să-mi
astâmpăr şi eu foamea, care, după baie, mai ales, începuse a deveni neîndurată.”( Calistrat Hogaş, Pe drumuri de
munte).

3. Circumstanţiala consecutivă, dacă nu este introdusă prin „de”(în situaţiile în care

subordonata se află imediat după verbul regent):

„Cuvântarea lui era aşa de zguduitoare, încât, auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare nu
descalecă, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face şi el o demonstraţie ?”(I.L.Caragiale,
Tempora...).

4. Subordonata atributivă explicativă se desparte prin virgulă de regentă :

„Şi până ce tovarăşul meu să se mai învârtească prin odaie chibzuindu-şi locul de dormit, Axinia, care adusese
înlăuntru pernele şi poclăzile de la cai, îşi aşternu în ungherul de după uşă una din poclăzi, îşi aşeză pernele
căpătâi, se culcă, se făcu ghem, îşi trase fotele pe picioare, se învăli cu cealaltă pocladă şi nu mai zise
nimic.”(Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte).

5. Subordonatele completivă directă şi completivă indirectă se despart prin virgulă de

regentă dacă sunt antepuse faţă de aceasta:

„Drept să spun: să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată
energia mişcarea populară...”( I.L.Caragiale, Atmosferă încărcată) – subordonată completivă indirectă.

„Vezi ce e omul...Ce nu crede mai întâi, crede mai pe urmă”(B.Şt.Delavrancea, Neghiniţă). subordonată
completivă directă.

6. Circumstanţialele de loc şi timp când sunt antepuse regentei (dacă nu se insistă

asupra lor) :
„Când zice d.Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate”.
(I.L.Caragiale, Tren de plăcere) – subordonată temporală

„Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ...”( N.Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul).

7. Circumstanţiala condiţională, indiferent de locul pe care îl ocupă faţă de regentă

dacă nu se insită asupra ei, aceasta neexprimând singura condiţie reclamată de
realizarea acţiunii :

„Când ar fi după pofta câinilor, n-ar rămâne vită în sat”(Folclor)

8. Circumstanţiala de scop, când se află înaintea regentei sau când stă după regentă,
dar nu se insistă asupra ei :

„Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţiuni asupra scandalului, iată că, intrând
pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte
bogată, însoţit de un tinerel, ca de vreo paisprezece ani - probabil fiu-său”( I.L. Caragiale, Atmosferă încărcată) .
dar

„Fiindcă prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbara să aducă pe Huţu...”( I.Slavici, Budulea Taichii). –
subordonata exprimă singurul scop al acţiunii.

9. Circumstanţiala de mod, când stă înaintea regentei sau când stă după regentă, dar
nu se insistă asupra ei :

„Furnicile s–au mistuit, de parcă n-ar fi fost de când e lumea.”(I.Creangă, Harap-Alb)

dar
Fă cum ştii[nu altfel] sau „Lasă-l să şi-i cheltuiască cum îi va place”[nu altfel].

Circumstanţiala de mod ce arată progresia şi care implică uzul perechilor: „cu

cât..., cu atât... ; „... pe cât, pe atâta...” „...de ce..., de aceea...” etc. se desparte
întotdeauna prin virgulă de regentă:
Cu cât depune mai mult efort, cu atât oboseşte mai repede.
De ce fugea mai tare, de aceea i se părea că distanţa care-l despărţea de pădure scădea.

10. Propoziţiile intercalate, indiferent de statutul lor sintactic, se despart prin virgulă:

„De astă dată, mă hotărâi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe
prietenul meu Tasache Crăcăuan, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi
închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream.”( Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte). –
subordonată circumstanţială cauzală, intercalată în cadrul principalei „...şi[ ] rugai pe prietenul meu Tasache
Crăcăuan...”.

11. Propoziţiile principale incidente sau cele care ţin de registrul exprimării indirecte
se despart întotdeauna prin virgulă3 (pereche de virgule) de restul frazei :

„Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată şi puţin adâncă pe care, după cum spune legenda, sfânta Teodora a
săpat-o cu înseşi unghiile sale.”(C.Hogaş, Pe drumuri de munte). – principală incidentă.

„ Eu n-am vrut să merg... mai întâi, mi-a fost lene să mă scol aşa de dimineaţă; şi, pe urmă, drept să-ţi spun, nu-
mi plac petrecerile patriarhale...”( I.L.Caragiale, Repausul dominical).- principală incidentă.

„ – Monşer, îmi zice, nevastă-mea s-a dus la ţară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel...”(I.L.Caragiale,
Repausul dominical). – vorbire indirectă.
3
Construcţiile incidente pot fi izolate şi prin linie de pauză sau, mai rar, prin paranteze.
 12. Apozitivele (introduse, de regulă, prin adverbele adică şi anume, mai rar, prin
relativul compus ceea ce sau prin conjuncţiile că, ca să sau să) se despart
întotdeauna prin virgulă4 de regentă :
Deşi i s-a spus ce are de făcut, şi anume să-i anunţe pe toţi, n-a făcut nimic.

Are o singură dorinţă, să plece cât mai repede.

S-a comportat foarte urât cu prietenii săi, ceea ce era de aşteptat.

PUNCTUL

Definiţie : Punctul este semnul care marchează la nivel grafic pauza ce se face în vorbire între
enunţuri independente din punct de vedere intonaţional şi semantic. De asemenea,
punctul este folosit după termeni sau grupuri de termeni ce au valoarea unor
enunţuri.

Ex:
„– Ai treabă?
– Deloc.
– Unde mănânci astă seară?
– Indiferent.
– Vrei să mâncăm împreună?
– Mai ales.” (I.L.Caragiale, Repausul dominical)

PUNCTUL ŞI VIRGULA

Definiţie : Punctul şi virgula marchează grafic o pauză făcută în vorbire, care, din
punctul de vedere al duratei, este mai mare decât cea redată de virgulă, dar
mai mică decât cea redată de punct. Din punct de vedere semantic, punctul şi
virgula delimitează propoziţii sau termeni cu valoare de echivalenţi
propoziţionali, ce tind la un statut independent în cadrul frazei. De cele mai
multe ori, punctul şi virgula este folosit ca substitut al virgulei, în cadrul unor
fraze cu o structură complexă, delimitându-se cu ajutorul său componente cu
o anumită autonomie.

„Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa [;]lemne de ajuns[;] vara,
umbră şi răcoare în toate părţile[;] oamenii, mai sănătoşi, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi,
iar nu ca işti de pe la câmp: sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte
în toată viaţa lor.”(I.Creangă, Amintiri din copilărie).

„ Când ajunseră în vadul Ciulniţei, pe care nu mai era nici un strop de apă, Damian văzu satul
aninat pe vârful dealului, pe sub care se scurgea pârâul şi mergea de se vărsa în Ialomiţa, când
putea, deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec[;] văzu curtea boierească cum
o ştia, aşezată pe deal, fără gard dinspre gârlă, şi toate slugile, toţi argaţii ieşiţi să-l vadă venind[;]
în dreapta şi în stânga curţii ţărăneşti, unde mai peste tot doi sau trei cai, legaţi de câte un adgon,
se-nvârtea pe un vraf de grâu, bătând din cap şi dând din coadă[;] în vadul gârlei, copii în scutece,
lăsaţi în paza altora ce de-abia umblau în picioare.”(Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară).

4
Apozitiva poate fi delimitată în cadrul frazei şi prin două puncte sau prin linie de pauză !
DOUĂ PUNCTE

Definiţie : Două puncte sunt folosite pentru a marca grafic vorbirea directă, o
enumerare, o explicaţie, semnalând o pauză în vorbire mai mică decât cea
echivalentă punctului. În general, funcţia acestui semn de punctuaţie este
aceea de a a trage atenţia asupra fragmentului pe care îl precedă.

„ Un poliţist, cu o voce foarte aspră, îmi zice, ţinându-mi calea:

- Treceţi întâi la revizia paşapoartelor!”(I.L.Caragiale, Identitate...) – vorbire directă.

Se pun două puncte după o propoziţie independentă sau frază care anunţă un
text citat, un proverb, un principiu etc.:

Psalmul 38, 18 [:] „Lasă-mă să mă odihnesc înainte de a mă duce şi a nu mai fi.”(N.Steinhardt,

Jurnalul fericirii). – text citat.

„Dar vorba ceea [:] Nevoia învaţă pe cărăuş” (I.Creangă, Dănilă Prepeleac). - proverb.

Se pun două puncte după o propoziţie independentă sau o frază care anunţă
relatarea unui fapt, expunerea unei idei (situaţii în care se poate folosi şi
punctul) :

„Căci iată ce se întâmplase [:]

Pe la începutul lui septembrie sosise în Bucureşti un Ciohodar turc cu o scrisoare către Şerban
Cantacuzino din partea unui bun prieten al său, meghistanul Porţii, Fetfaţ...”(C.Gane, Trecute vieţi de
doamne şi domniţe I). - relatarea unui fapt.

„Iată exemplul gata [:]

Eu sunt de părere că directorul ziarului nu e răspunzător de părerile colaboratorilor, întrucât ele nu
ofensează demnitatea caelui ziar”(I.L.Caragiale, Păreri libere) – expunerea unei idei.

Se pun două puncte atunci când se anunţă un pasaj ce ţine de registrul vorbirii
indirecte:
„Moromete rămase să se gândească. Catrina şi fetele aflară mai târziu de acest pan şi se hotărâră
repede [:] nu le convenea. (M.Preda, Moromeţii).

Două puncte pot să marcheze, asemeni virgulei sau liniei de pauză, lipsa
predicatului:
„ Preşedinte[:] d-l N.Constantinescu de la Ţurloaia...”( I.L.Caragiale, Cum se naşte o revistă?).

Două puncte marchează începutul unei enumerări, în cadrul căreia termenii au

funcţie explicativ-apozitivă:

„Era pe timpul băilor, şi în tot anul o mulţime de oaspeţi, din toate părţile Moldovei mai cu seamă, îşi
petrec aice lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc când văzurăm, pe drumul mănăstirii,
încrucişându-se moda lumească cu uniforma bisericească [:] rochia cu rasa, comanacul cu pălăria,
mâna goală cu mănuşa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc cu talpă cu îndrăzneţul călcâi Louis
Quinze, negrul posomorât cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala
şi, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!”(Calistrat hogaş, Pe drumuri de munte).

Două puncte sunt folosite şi pentru a semnala o explicaţie, o precizare sau o

lămurire :

„Paralel cu acest înţeles, termenul nostru baladă mai are încă o semnificaţie [:] cântec vechi, din
bătrâni.”(D.Caracostea, Balada populară română)- este indicată semnificaţia unui termen.
 „Am mers degrabă la un negustor prieten, un toptangiu, şi am avut noroc să aflu că are un loc vacant
potrivit [:] 300 de lei pe an, casă, masă şi două perechi de îmbrăcăminte de sus până jos.” (I.L.
Caragiale, Autoritate). – explicaţii privind sintagma „loc potrivit”.

PUNCTELE DE SUSPENSIE

Definiţie : Punctele de suspensie indică la nivel grafic o întrerupere intenţionată sau una
fortuită în şirul vorbirii.

Apariţia punctelor de suspensie în cadrul vorbirii este strâns legată de starea

afectivă a subiectului vorbitor. De cele mai multe ori, punctele de suspensie
corespund unei ezitări la nivelul exprimării, locutorul mizând în aceste situaţii
pe capacitatea receptorului de a repera segmentul omis.
„- Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. Într-o
săptămână[...]
- Înseamnă, spuse Moromete batjocoritor. Înseamnă prostia ta din cap.”( M.Preda, Moromeţii). –
întrerupere neintenţionată a vorbirii.

Întreruperile neintenţionate în şirul vorbirii sunt cauzate, în general, de factori

exteriori (un alt participant la dialog, o stare fiziologică a locutorului, bruiaje
sau interferenţe ce vin din mediul în care se face enunţarea etc.) care îl
împiedică pe vorbitor să-şi continue comunicarea.

Întreruperile intenţionate sunt generate de starea afectivă a locutorului în

momentul vorbirii. Vorbitorul îşi întrerupe comunicarea atunci când ezită,
nefiind sigur de efectul comunicării sale asupra receptorului, sau atunci când
anticipează un efect negativ la receptor, cauzat de comunicarea sa. De
asemenea, în unele situaţii, locutorul îşi trunchiază enunţarea atunci când
emite o acuză, o ameninţare, o coerciţie, fiind conştient de capacitatea
receptorului de a-i repera intenţia comunicativă.

„ – Dar ce-a făcut blestematul ăla de Ion, cocoane?

– Nu-i treaba ta, primarule; ia vezi să am mîne oameni la muncă, şi nu uita de datoria aia, ştii, c-
apoi [...]”(I.L.Caragiale, Arendaşul român)- locutorul lasă sub tăcere argumentul coercitiv, însă,
în acelaşi timp, lasă să se înţeleagă că nu va ezita să-l folosescă dacă va fi nevoit.

„ – Măi Birică, prost mai eşti, zise Moromete, în şoaptă, ca şi când s-ar fi temut să nu-l mai audă
vecinul. Nu mai găseşti tu altă fată? E satul plin. Şi nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la Miroşi şi la
Balaci, poţi să iai satele la rând până la Dunăre. D-aia te vaiţi tu? Îmi spuse şi mie adineauri în drum
alde tat-său că Polina şi cu ăla sunt în vorbă de mult [...] că e daravelă veche[...]”.( M.Preda,
Moromeţii). – locutorul îşi întrerupe şirul vorbirii pentru a-l menaja pe receptor de aflarea
unor informaţii ce ar putea să-i cauzeze disconfort afectiv.

„ – De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă? spuse el din nou, ca şi când ar
fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu [...] lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să
mai [...] că n-o să mai dau ochii cu tine!”(M.Preda, Moromeţii).” – locutorul ezită, nedorind să
emită acuze sau ameninţări care să aibă consecinţe prea grave pe viitor.

- Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. I-e necaz că o să rămână repetent. I-e necaz şi
lui că anul trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, că tot aşa, te-ai apucat să-l trimiţi cu oile[...] Parcă
mureai dacă-l lăsai barem o lună, acolo, să se ducă [...] i-e drag şi lui... (M.Preda, Moromeţii). –
locutoarea îşi întrerupe şirul vorbirii din dorinţa de atenua efectul celor afirmate. În situaţii de
acest fel, pauzele în vorbire, marcate grafic prin puncte de suspensie, reprezintă un mijloc
indirect de vorbire.
 Punctele de suspensie pot marca o vorbire incoerentă :

„ Dandanache (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână) – În sănătatea

alegătorilor... cari au probat patriotism şi mi-au acordat...(nu nemereşte) asta, cum să zic de ... zi-i pe
nume de ...a! sufradzele lor” (I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută).

Punctele de suspensie sunt folosite exclusiv la nivel grafic (în această situaţie
neexistând nicio legătură cu vorbirea) pentru a marca întreruperi ale unor
citate a căror continuare este considerată superlfluă de cel care citează sau, de
asemenea, pentru a suprima segmente din cadrul unor citate, considerate drept
neesenţiale pentru finalitatea citării:

„Categoria cuprinde metafore implicite interpretabile şi ca simboluri : « Cei umiliţi în trudă şi-n
răbdare [(...)] Aşteaptă stolul şoimilor albaştri (Arghezi)» (Dicţionar de ştiinţe ale limbii)

Obs : În situaţiile în care întreruperea se face în interiorul fragmentului citat, punctele de suspensie
pot să fie băgate între paranteze rotunde, marcându-se astfel mai clar omisiunea operată, însă
parantezele rotunde nu sunt obligatorii . Dacă suprimarea citatului se face în poziţie iniţială sau
finală, de regulă, se pun doar punctele de suspensie.

Punctele de suspensie sunt folosite şi după titluri ca enunţuri neterminate :

O cronică de Crăciun... – I.L.Caragiale.

sau după titluri ale unor poezii, dar numai dacă primul vers sau primele
cuvinte ale poeziei reiau respectivul titlu :

Pe lângă plopii fără soţ... – M.Eminescu.

Atât de fragedă... – M.Eminescu.

LINIA DE PAUZĂ

Definiţie : Linia de pauză este un semn de punctuaţie cu o utilizare apropiată de cea a

virgulei, şi anume serveşte la izolarea, în interiorul unei propoziţii sau al unei
fraze, a anumitor segmente de tipul construcţii incidente, apoziţii explicative,
vorbire indirectă, dar se foloseşte şi pentru marcarea elipsei predicatului.
Există totuşi o deosebire de nuanţă între virgulă şi linia de pauză – cu toate că
ambele semne de punctuaţie au rolul de a atrage atenţia asupra segmentului
demarcat, linia de pauză, fiind utilizată mai rar în raport cu virgula, reuşeşte
să atragă atenţia asupra fragmentului demarcat într-o mai mare măsură de
cât o face virgula. Din acest punct de vedere, linia de pauză se apropie mai
mult de două puncte. Şi sub aspect grafic, linia de pauză se evidenţiază în
raport cu virgula, acesta din urmă fiind de multe ori nesesizată.
„Frumoşi cai, ce e drept; dar, oricum, să capeţi o moşie, care face două sute cincizeci de mii de lei
ca o para, pe o pereche de cai, care mult-mult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! Aci însă a
lucrat alt factor mult mai puternic decât interesul [–] patima.”( I.L.Caragiale, Om cu noroc).

„ O, Moft! Tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Silabă vastă cu neţărmuit cuprins, în tine încap
aşa de comod nenumărate înţelesuri : bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept,
datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri
distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi minte, trecut, prezent,
viitor [–] toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt :
MOFT.”(I.L.Caragiale, Moftul român).- linia de pauză delimitează apoziţia sintetică „toate”.
 „ Ceasuri întregi am tras cu urechea la conversaţia lui cu ceilalţi călători, şi, din câte am putut
înţelege, am rămas cu convingerea [ – ]care, mai târziu, trebuia să mi se confirme cu prisos [ – ] că
mă aflu în faţa unui om extraordinar.”( I.L.Caragiale, Aşa să mor!) – liniile de pauză izolează o
atributivă explicativă.

„ Acolo [ – ] ce aflăm!” (I.L.Caragiale, Identitate...) – linia de pauză izolează un circumstanţial

de loc antepus asupra căruia se insistă.

„După ce cu oarecare invidie – mărturisesc – privesc pe englez ieşind cu portofelul plin, mă vâr iar
la guichet şi încerc încă o dată să conving pe impiegatul băncii...Zadarnic, orce încercare...”
(I.L.Caragiale, Identitate...)- linia de pauză izolează o principală incidentă.

Linia de pauză se foloseşte obligatoriu în situaţiile în care se impune apariţia

alăturată a două semne de punctuaţie cu rol delimitativ, de regulă, linia de
pauză şi virgula:
„ Aptitudinea unui verb de a avea obiecte gramaticale nu depinde de rolul lui în propoziţie[–]
precizează acad. Iorgu Iordan [–] [,] ci de natura conţinutului pe care îl exprimă.”( D. Craşoveanu,
Limba română contemporană).

Linia de pauză poate fi folosită ca semn de punctuaţie demarcativ şi între

propoziţii coordonate sau între termeni coordonaţi:
„ Iartă-mă că n-am căutat să te văd la Bucureşti [–] nu ştii în ce am fiert de câteva
zile!”(I.L.Caragiale, Opere VII) – propoziţii coordonate.

„Arătarea lui era liniştită [ – ]dar nu blândă (...)” (M. Eminescu, Sărmanul Dionis).

PARANTEZELE

Definiţie : Parantezele sunt mijlocul grafic prin care se marchează un adaos explicativ la
ceea ce se enunţă. Din punctul de vedere al importanţei informaţiei pe care o
izolează de restul enunţului, parantezele reprezintă, prin excelenţă, marca
subsidiarităţii. De regulă, ceea ce este pus între paranteze reprezintă, din
punctul de vedere al emiţătorului, ceva ce ţine de planul secund al
comunicării, o informaţie auxiliară, menită să completeze sau să nuanţeze
ceea ce se spune la nivelul enunţiativ prim.
Parantezele sunt de trei tipuri : rotunde (...), drepte [...] şi oblice /.../ .Trebuie
menţionat faptul că uzul grafic al parantezelor nu poate fi relaţionat cu
planul vorbirii, dat fiind că în vorbire nu există o intonaţie specifică,
semnalată prin paranteze. Folosirea parantezelor ţine de un registru al
exprimării elaborate, întâlnită, cu precădere, la nivel grafic.
O altă precizare ce se cuvine a fi făcută este următoarea: deşi, în mod normal,
parantezele au menirea de a izola un segment cu rol secund în economia
exprimării, în unele cazuri, segmentele izolate, făcând notă distinctivă în
cadrul enunţului, se evidenţiază. Nu de puţine ori, informaţiile cuprinse între
paranteze reprezintă o completare elocventă a ceea ce se asertează, mai mult,
aduc lămuriri fără de care înţelegerea respectivei aserţiuni ar fi deficitară.
Dintre cele trei tipuri, parantezele rotunde sunt folosite cel mai des :

„Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. [ ( ] Şi cui îi cer să mă vindece
de necredinţă? Celui în care urmează să cred ! [ )]. (N.Steinhardt, Jurnalul fericirii).
În general, adaosul integrat şi delimitat de parantezele rotunde poate să aibă
caracter independent, completând ceea ce s-a afirmat, poate să aibă caracter
incident sau calitatea de unitate sintactică în raporturi normale :

„Vorbirea populară şi, mai puţin, cea familiară recurg obişnuit la formula una ca asta, ori de câte
ori nu se precizeaza noţiunea în discuţie ( impreciziunea poate veni şi de la emoţie, în ipoteza unei
întâmplări surprinzătoare, nenorocite ş.a. ) (Iorgu Iordan, Stilistica limbii române). – completare
cu caracter independent.

„ Din nefericire însă, aceşti români, spre a-şi păstra moşiile şi dregătoriile, îşi schimbă credinţa
( regii unguri persecutau pe ortodocşi) şi limba, fură pierduţi deci pentru neamul
nostru”(Constantin C. Giurescu, Istoria românilor). – completare cu caracter incident.

„Dar astăzi, în plimbare de agrement cu caracter romantic, a trebuit să cerem doamnei M.. .( fără să
ne spunem unul altuia motivul) sacrificiul prezenţei ei.”(Garabet Ibraileanu, Adela). Parantezele
izolează o unitate sintactică – o propoziţie circumstanţială concesivă – aflată în raporturi
sintactice normale cu restul frazei.

De asemenea, în stilistica redactării ştiinţifice, parantezele rotunde sunt

folosite pentru a încadra informaţii de reper : trimiteri la anumite pasaje din
text sau la alte texte, precizări ale surselor de citare etc. :

„Redus la nucleul lui central, acest „sens” poate fi definit, în acord cu formula recentă a lui
J.R.Searle, prin „tendinţa de a reduce intenţionalitatea la ceva mai bazic.” ( Searle, 1998, p. 89).”
(M.Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei). – indici ai citării.

„Dincolo de cadrul lui strict ştiinţific, demersul generativ se constituie, anume, într-un „sens
filosofic”, care tinde să îndepărteze radical teoria chomskyană nu numai de spaţiul tradiţiei
„umaniste” europene, ci şi de „spiritul” noii „abordări antropologice” în metaforologie (supra
1.1).” (M.Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei) – trimitere la un pasaj
anterior din text.

În această ipostază, parantezele rotunde au o funcţie apropiată de cea a

notelor de subsol, prin care pot să fie înlocuite de cele mai multe ori.

Parantezele drepte – sunt folosite, la nivel de text, pentru a izola un

comentariu ce aparţine celui care intervine în text din perspectiva
outsiderului. Altfel spus, parantezele drepte izolează o notă, un comentariu
sau un adaos personal la textul pe care se lucrează şi care aparţine unui alt
autor :

„Aptitudinea unui verb de a avea obiecte gramaticale [complement direct în cazul nostru – n.n.] nu
depinde de rolul lui în propoziţie – precizează acad. Iorgu Iordan – , ci de natura conţinutului pe
care îl exprimă” ( D.Craşoveanu, Limba română contemporană.). - intervenţie a autorului în
textul citat.

Parantezele oblice sunt folosite, în general, doar pentru izolarea transcrierii

fonetice :

carte → / k a r t e/
cinci →/ č i n č i/
 SEMNUL ÎNTREBĂRII

Definiţie : Semnul întrebării este folosit pentru a marca intonaţia enunţurilor

interogative .
Asemeni punctului, semnul întrebării este un semn de delimitare finală, astfel
că, după semnul întrebării, enunţul următor începe cu majusculă. Doar
izolat, semnul întrebării poate să fie semn de punctuaţie interioară ( cu
precădere, în situaţiile de garfiere a vorbirii directe, urmată de enunţuri
descriptive la persoana a III-a) . În aceste situaţii, după semnul întrebări se
va scrie cu literă mică.

Ex: „- Este un poet persan.

- Da’ de unde-l ştii?” (Mircea Eliade, Fata căpitanului).

„ – Ce face mama? întrebă el cu nerăbdare.”(Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară). – vorbire

directă, urmată imediat de un enunţ explicativ la persoana a III-a.

„ – Nu vezi ce-i afară ? Cine mai poate măcina? (Ion Agârbiceanu, Arhanghelii).- semnul
întrebării delimitează enunţuri interogative independente.

„- Ce faci, soro? eşti nebuna ? nu ştii ce simţitor e? zice mam-mare.” (I.L.Caragiale , D-l
Goe...) – semnul întrebării desparte unităţi sintactice în coordonare, reliefându-le
interogativ. În mod normal, s-ar fi cuvenit ca, după semnul întrebării, enunţul următor
să înceapă cu majusculă, însă, autorul, pentru a da continuitate respectivei secveţe, alege
să folosească semnul întrebării ca semn delimitativ interior. În acest caz, semnul
întrebării este un semn delimitativ similar virgulei. La fel de corect ar fi fost şi dacă
punctuaţia ar fi fost:
„- Ce faci, soro, eşti nebuna, nu ştii ce simţitor e? zice mam-mare.” – unde demarcarea
unităţilor coordonate se face prin virgulă, iar semnul întrebării apare doar la sfârşitul
enunţului, sau :
„- Ce faci, soro? Eşti nebuna ? Nu ştii ce simţitor e? zice mam-mare.” – unde fiecare enunţ
începe, după semnul întrebării, cu majusculă. După cum se ştie bine, textele literare nu
sunt cele mai potrivite exemplificări ale uzului anumitor semne de punctuaţie, întrucât,
uneori, în cadrul acestor texte, semnele de punctuaţie sunt folosite aleatoriu.

Semnul întrebării se pune şi după cuvinte sau grupuri de cuvinte cu funcţie

de propoziţii interogative directe :

„ – Leftere! ... nu ştii nimica?

– Ce ?
– Ieri s-au tras lotăriile noastre!
– Ei?
– Am câştigat!
– Nu mă-nnebuni!...Cât?” (I.L.Caragiale, Două loturi).

SEMNUL EXCLAMĂRII

Definiţie : Semnul exclamării marchează grafic intonaţia propoziţiilor şi a frazelor

exclamative sau imperative.

„Ah ! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun ! ” ( M. Eminescu, Scrisoarea a IV-a).

„ - Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava !” (I.L.Caragiale, Vizită...).
 Semnul exclamării se pune după interjecţii când au rol independent şi după
vocative exclamative :

„ – A ! zic eu, având o inspiraţie infernală; a ! Simte pe cine-l iubeşte...”(I.L.Caragiale, Bubico).

„ – Ionel, strigă iar madam Popescu; Ionel ! (I.L.Caragiale, Vizită...).

„Cetăţeni!
Săptămâna viitoare este o zi solemnă pentru oraşul nostru !” (I.L.Caragiale, 25 de minute...).

În cadrul unui text, semnul exclamării are funcţie de delimitare, separând

enunţuri exclamative alăturate:

„ Îmi pare rău! Cinstesc pe cine mă cinsteşte!” (G.Ciprian, Capul de răţoi).

Pot fi marcate exclamativ anumite titluri, uneori chiar cu nuanţă ironică :

Trăiască România Mare ! ( Cezar Petrescu, Întunecare).

Boborul! (I.L.Caragiale).

Folosit singur, semnul exclamării are valoarea unei replici mute, marcând
ezitarea, surpriza sau nedumerirea :
„ – Am venit să te rog să-i dai lui Ovidiu Georgescu, pe care l-ai examinat ieri la Morală şi i-ai
dat nota 3- să-i dai nota 6...
– !
– Să nu zici că nu poţi...”(I.L.Caragiale, Bacalaureat).

GHILIMELELE

Definiţie : Ghilimelele sau semnele citării reprezintă indici exclusiv grafici, neavând
corespondenţă intonativă la nivelul vorbirii (de regulă, atunci când, în
cadrul unui text citit în cadru public, există citate, acestea sunt semnalate
prin sintagmele „deschid citatul” şi „închid/am închis citatul”). Cu ajutorul
ghilimelelor, se izolează termeni, propoziţii, fraze sau chiar fragmente
transfrastice, excerptate din textele unor autori. Aceste excerptări sunt, de
regulă, integrate în alte texte. Din acest punct de vedere, se poate spune că
ghilimelele reprezintă o marcă simbolică a onestităţii intelectuale, fiind
folosite frecvent în cadrul lucrărilor cu caracter ştiinţific, atunci când sunt
menţionate opiniile altor autori referitor la tema discutată.
În situaţiile în care, în cadrul unui citat integrăm un alt citat, cel de-al
doilea citat se izolează prin ghilimele ascuţite, numite şi franceze, după
modelul : „ ... « ... » ...”.

„În acord cu menţionata tradiţie a gândirii „umaniste”[termen citat] europene, această

dimensiune este înţeleasă ca implicând, tocmai, intenţionalitatea şi/sau finalitatea lor
„implicită”[termen citat], constitutivă. E.Coşeriu nu ezită să îşi asume, din acest unghi, teza
fundamentală vichiană, a naturii „poetice a limbajului”[fragment citat], pe care o
reinterpretează şi extinde, fireşte, într-un sens cardinal : „Activitatea imaginativă, activitatea
poetică a omului (în sensul etimologic al termenului), se observă la toţi indivizii vorbitori ( nu
numai la «zei şi eroi» [ citat în citat] )şi în orice act lingvistic, atât în limba literară, cât şi în
limajul curent, atât în limbajul enunţiativ, cât şi în limbajul emotiv”(Coşeriu, 1952a, p.15) [
citat].” ( M.Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei).
 Ghilimelele sunt folosite, destul de rar, şi pentru a semnala atitudinea
autorului vizavi de ceea ce enunţă. De regulă, termenii sau propoziţiile cu
caracter ironic sunt flancate de ghilimele :

„ Ei, ei! De-acum dregeţi „vocea” şi descurcă-te, măi Trăsne, dacă poţi.” (I.Creangă, Amintiri
din copilărie).

„ Domnul Guvidi se cunoaşte pe sine; el ştia că, cu tot caracterul său, „neîncovoiat şi mândru”,
n-ar fi putut conduce aşa de bine ca soţia sa această daraveră delicată (...). În adevăr, bărbatul
socotise cuminte : ceea ce omul „tare şi aspru”, cum se ştia el, ar fi putut compromite, femeea a
scos-o cu blndeţe la un capăt fericit.” (I.L.Caragiale, Om cu noroc).

CRATIMA ( semn de punctuaţie)

Definiţie : Cratima se foloseşte ca semn de punctuaţie cu rol exclusiv delimitatativ, în

cadrul unor repetiţii, între termeni care arată limite temporale sau de spaţiu,
precum şi între două numerale ce arată o aproximaţie numerică.

„ Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.” (M.Eminescu, Dorinţa). – repetiţie.

„A trecut de mult de nămiez şi încet-încet au plecat, unii câte unii (...).” ( I.L.Caragiale, La conac )
– repetiţie.

„Însă cea mai impresionantă procesiune, pe lângă două-trei funerare, a fost aceea de
nuntă.”(Romulus Vulcănescu, Izvoare de cultură). – aproximaţie numerică.

„ – Mai treci şi dumneata pe aici peste 2-3 săptămâni”. (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de
toate zilele). – aproximaţie numerică.

Autostrada Bucureşti - Piteşti. – între termeni care arată limite spaţiale.

Obs : A se face deosebirea între cratimă şi linia de pauză, în cadrul redactării pe calculator. Linia
de pauză este linia mai lungă, în timp ce cratima este linia cea scurtă.

LINIA DE DIALOG

Definiţie : Linia de dialog marchează începutul vorbiri directe, neavând o altă utilizare.

„ – Cu tine, zise Nicolae, nu se poate discuta decât de pe poziţii de forţă?

– Cum adică, se miră Moromete.” ( M. Preda, Moromeţii).

Linia de dialog este, din punct de vedere grafic, similară celei de pauză.

BARA OBLICĂ

Definiţie : Ca semn de punctuaţie, bara oblică se foloseşte, asemeni liniei de pauză sau
cratimei, cu rol delimitativ, apărând, de regulă, între numerale ce indică un
anumit interval. În această postură, bara oblică ţine locul unor prepoziţii
sau conjuncţii, contribuind astfel la simplificarea exprimării.

Bara oblică substituie următoarele prepoziţii:

- pe : Legea 44 / 1994. – în formule administrative.

 „ G. Vâslan, care a descoperit harta (la Biblioteca Naţională din Paris) şi a reprodus-o, micşorat,
după originalul care are dimensiunile 510 / 385- a observat cel dintâi delimitarea clară, pe ea, a
Vrancei(...)” (Ion Conea, Vrancea). – în notarea unor dimensiuni .
„România literară”, nr.18/1995. – notarea unei indicaţii bibliografice, între numărul
periodicului şi anul de apariţie.

- spre : - în notarea cifrică a datelor de tranziţie : în noaptea de 23/24 iunie.

- până la : în notarea duratei, în acest caz putând fi utilizată şi linia de pauză : în anii 1920/1922.
- faţă de(versus) : în notarea unor opoziţii, în lucrari ştiinţifice : „Marian ştie că Dan se
consideră (pe sine /pe el însuşi) superior. „ (Gramatica limbii române II, 2005)

Bara oblică se foloseşte şi atunci când sunt asociate conjuncţiile „şi”, „sau”,
oferindu-se prin intermediul acestei asocieri două variante opţionale de enunţ :

„Scrierea nu concordă totdeauna cu pronunţarea (nici măcar cea literară), implicând în parte
principiul morfologic sau/şi principiul etimologic...” (Mioara Avram, Ortografie pentru toţi).

În rest, bara oblică substituie, în cadrul unor opoziţii, pe „versus”:

„ Este încă unul din aspectele profund obiective ale hermeneuticii lui mircea Eliade a cărei
infrastructură este orientată în permanenţă de relaţia intuiţie – text – intuiţie / text – intuiţie –
text.( Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade).