ÎNTRE TIMPUL VEȘNIC ȘI TIMPUL PĂMÂNTESC

Printre multe alte lucruri care au devenit „materializate” în viaţa omului

contemporan se numără şi timpul. Timpul a devenit atât de mult materie încât a
căpătat şi definiţia de „timpul înseamnă bani”. Cu alte cuvinte, semnificaţia şi
valoarea principală a timpului sunt date de capacitatea acestuia de a genera bani.
Prin urmare, mergând pe această logică, avem: timp generator de venituri mari =
timp petrecut bine şi util; timp ce nu generează venituri, sau venituri mici = timp
petrecut prost si lipsit de valoare. Nu puţine sunt nevrozele contemporane generate
de acest mod de a gândi.

În România, şi în alte colţuri de lume asemănătoare, omul încă mai poate simţi pe
alocuri că, metaforic vorbind, „veşnicia s-a născut la sat”. Adică, există locuri
în care timpul curge altfel prin fiinţă şi are alte valenţe.

Timpul nu trebuie investit în „ceux qui n’arrivent à rien”. Cu adevărat,

finalitatea este unul din criteriile prin care putem diferenţia între timpul
pământesc şi cel veşnic.
Timpul veşnic având ca atribut Veşnicia se înţelege că este legat direct de
Dumnezeu cel Veşnic şi Ne-finit. În contrast, timpul pământesc are ca principală
caracteristică finitul. Astfel, fie că medităm sau nu la momentul morţii, fie că o
aşteptăm sau nu, odată ajunşi acolo putem spune că timpul nostru, cel pământesc,
s-a sfârşit.

Pentru a se orienta în acest timp pământesc, istoric oamenii au simţit nevoia să

creeze nişte unităţi de măsură ale acestuia cunoscute sub formă de secunde, minute,
ore...etc. Deşi menit iniţial să ajute omul în activitatea lui pe pământ, pe
parcurs însă acest timp a început să exercite o presiune din ce în ce mai mare
asupra omului, el ajungând în final să trăiască „sub timp”. Adică, omul a pierdut
puterea de control asupra unităţilor de măsură create chiar de el, intrând el în
schimb sub puterea de control a acestora. Timpul pământesc a devenit un fel de
torţionar ce ghilotinează vieţile, iar efectele acestuia se văd în stresul cotidian
ce duce la diferitele boli psihice şi fizice.
Adevăratele daune se înregistrează însă în spaţiul spiritual. Trăim cu toţii
paradoxul acesta concomitent de a avea timp – întrucât, istoric vorbind, toţi
trecem pe aici pe pământ vreme de câţiva ani – şi de a nu avea timp – motivul pe
care cu toţii îl invocăm când Viaţa din noi Se cere a fi trăită, adică atunci când
evenimentele vieţii ne pun în postura de a „investi” în veşnicie. Mereu suntem
ocupaţi, mereu avem ceva urgent şi mult mai important de făcut.

Timpul veşnic este un timp absolut întrucât este dependent de Absolut. Prin
comparaţie, pentru un creştin timpul pământesc este cel relativ, atât pentru faptul
că nu ştie în cazul său când acesta va lua sfârşit, cât şi pentru faptul că dorind
să îşi trăiască viaţa creştineşte, adică Hristocentric, tot ceea ce omul întâlneşte
pe traseul vieţii sale, primeşte printr-o altă raportare la timp. Încet-încet, cu
paşi foarte mici şi nevăzuţi, se pare că raportul dintre timpul absolut şi cel
relativ s-a inversat. Astfel, percepţia curentă este că acest timp pământesc şi
social-istoric este reperul absolut, în funcţie de el ne orientăm întreaga zi şi
în general el nu este „perturbat” de timpul veşnic ce a devenit extrem de relativ,
de a cărui existenţă ne îndoim cel mai adesea şi pe care de fapt îl cunoaştem în
mică măsură. Subtil, s-a produs o mutaţie a tipului de timp în care noi trăim
interior. Timpul criteriu absolut pe care noi ar trebui să îl urmăm este cel
veşnic, iar timpul pământesc reprezintă doar contextul istoric al trecerii noastre
pe pământ. Acesta din urmă, după cum ne dăm seama, este de fapt cel relativ, cel
supus schimbării şi trecătorului.
Timpul cel veşnic este viaţa în Dumnezeu cel Veşnic şi la nivel fiinţial se
trăieşte prin acordarea voii noastre cu voia Lui, a gândirii noastre cu gândurile
Lui, a simţirii noastre cu simţirile Lui. Altfel spus, ziua creştinului ar trebui
să înceapă cu tipul acela de atenţie la felul în care se va întâlni Dumnezeu cu el
pe cale, unde şi cum îi va vorbi, şi mai ales ce treabă îi va mai da azi de făcut,
pe lângă lucrarea pe termen lung pe care i-a încredinţat-o deja.

Să luăm un exemplu: într-o zi oarecare, un creştin este în drum spre locul lui de
muncă, pe marginea străzii un om zace prăbuşit la pământ. În minte îi apare
următoarea întrebare: ce să fac? Dacă mă opresc sunt în întârziere, colegii mă
raportează, cu şeful nu se poate discuta ...etc. Pe de altă parte, din alt colţ al
minţii, acela care e lipit de inimă, Mântuitorul Hristos îi aminteşte de
samarineanul milostiv şi îi pune direct întrebarea: „Cine este aproapele celui
căzut între tâlhari?” (Luca 10:36); apoi îi reactualizează îndemnul de „a iubi pe
aproapele său ca pe sine însuşi” (Matei 19:19), iar la final îl întreabă, precum
cândva pe Petru: „Mă iubeşti tu pe Mine?” (Ioan, 21:15-17). La aceasta, inima
omului, răpusă de dragoste, găseşte puterea să iasă de „sub timpul pământesc” şi
intră în cel veşnic. Acceptând să se oprească din planul ce îl avea (justificat de
altfel în termenii vieţii pământeşti, unde fiecare are o familie de întreţinut,
oameni la serviciu care depind de el, etc.), acel om iese de sub imperiul
pământescului şi înveşniceşte clipa. Adică acea clipă va trece prin el purtând
amprenta veşniciei, atât în timpul acesta, cât şi în cel viitor. Acea clipă nu va
mai fi ca oricare alta, ci va fi clipa despre care Părintele Arsenie Papacioc
foarte frumos spune că: „orice clipă e un timp, şi orice suspin e o rugăciune”.
Iată că o singură clipă poate deveni un întreg timp, prin înveşnicirea ei, prin
faptul că alegând astfel, reactualizăm chipul Lui Hristos din noi şi din celălalt,
trăind ca El, simţind ca El, făcând ca El.

Între părinţi şi copii, o dimensiune importantă a relaţiei de iubire dintre aceştia

o reprezintă timpul. Şi timpul fizic, dar mai ales timpul sub aspect calitativ,
acela al atenţiei faţă de celălalt.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât necesită mai mult timp fizic petrecut cu el.
Pe măsură ce copilul creşte, timpul acesta scade treptat, ajungându-se ca la
maturitate să existe foarte puţine clipe pe care copiii şi părinţii le mai pot
petrece împreună. Dacă la acest nivel al timpului fizic lucrurile evoluează aşa, în
planul timpului-atenţie acordat celuilalt lucrurile evoluează în funcţie de măsura
iubirii dintre părinte şi copil. În măsura în care omul iubeşte, chipul celui iubit
se reactualizează şi se permanentizează în sine, în absenţa fizică a celuilalt.
Deşi iubirea se şi întrupează şi înfăptuieşte, fiinţa iubirii se află însă în duh.
Fiinţa ei este Însuşi Dumnezeu. Deci iubirea este mai întâi o stare a duhului, şi
apoi, în funcţie de ceea ce omul întâlneşte pe cale, aceasta se întrupează şi
devine astfel concretă, faptică. A nu se confunda acest tip de timp-atenţie-iubire
cu stările pe care inclusiv psihologia le cataloghează ca fiind unele de dependenţă
afectivă şi care în planul vieţii duhovniceşti, după învăţătura patristică,
reprezintă o împătimire, adică o orientare a facultăţilor sufleteşti contrară celei
fireşti, prin faptul că acest tip de trăire confundă creatura cu Creatorul.

Ar fi posibil ca un părinte să spună vreodată: pentru că nu mai eşti sub directa

mea ocrotire într-un spaţiu fizic şi nu îţi mai pot arăta iubirea mea prin fapte,
înseamnă că încetez să te iubesc? Desigur, iubirea continuă să existe în aceste
situaţii şi se manifestă ca o stare de atenţie interioară îndreptată spre celălalt.
Ba chiar mai mult, putem spune că proba adevăratei iubiri este chiar acest context
al distanţei fizice. Constatăm însă cu durere că viaţa ne oferă şi alte exemple:
uneori abia după o astfel de desprindere în spaţiul fizic generat de aspectul
concret şi trupesc, omul constată că ceea ce i s-a părut a fi iubire nu a fost de
fapt aşa, tocmai pentru că nu a rezistat acestei desprinderi de materie. Iubirea în
adevăr fiind Însuşi Dumnezeu, odată ce există în inima omului nu are unde să
dispară, natura ei fiind veşnică, chiar dacă formele de expresie ale acesteia se
schimbă în funcţie de context. Cu alte cuvinte, Iubire în afara lui Dumnezeu nu
există. Părintele urmăreşte în duh, prin Dumnezeu, pe copilul său aflat la distanţă
fizică de sine, îi poartă de grijă, îl ocroteşte. Cum? Prin rugăciune. Iată de ce
acela care iubeşte se roagă; o mamă care iubeşte se roagă necontenit pentru copiii
ei, acum despărţiţi fizic de ea. După spusele Părintelui Arsenie, chiar şi „orice
suspin e o rugăciune”, este o mişcare a unei inimi care vibrează şi prin această
vibraţie trăieşte în Dumnezeu. Aşa se explică de ce sfinţii se roagă, se roagă mult
şi stăruitor, fără a simţi acest lucru ca pe o povară sau o datorie. Rugăciunea
este răspunsul iubirii lor, al iubirii ce o poartă în inimă pentru Domnul şi pentru
noi, fraţii lor. De aceea le place să stăruie în rugăciune, pentru că aleg ca
aceste clipe ale timpului pământesc să le trăiască alături de Dumnezeu-Iubire,
înveşnicind astfel timpul istoric şi sufletele lor.
Desigur, acest model al timpului-atenţie-iubire există la nivelul fiecărei relaţii
de iubire dintre doi oameni, iar prototipul acestei Iubiri este de fapt Însăşi
Iubirea-Dumnezeu, aşa cum ni S-a revelat prin Întrupare.

O ştiinţă a ființei cuminte și onestă, în mod normal depune armele în această sferă
de intervenţie şi se declară învinsă. Ea nu poate merge mai departe de locul în
care omul părăseşte sfera mecanismelor psihice şi pătrunde în taina fiinţei sale, a
acelei fiinţe pe care doar Dumnezeu o cunoaşte, căreia El i-a dat viaţă şi care
fundamental Îi aparţine. O știință umanistică poate doar să constate că e nevoie ca
omul să ofere acest timp-atenţie celuilalt. Însă, orice s-ar spune şi oricât ne-am
dori, nimeni nu poate forţa pe cineva să iubească. Aceasta este o decizie pe care
fiecare suflet o ia în adâncurile fiinţei sale, acolo unde omul se întâlneşte cu
Dumnezeu. În sens ultim, aceasta este o taină a fiinţei, şi mai ales o taină a
libertăţii fiinţei. Dacă Dumnezeu Însuşi nu forţează inima noastră, ci – smerit,
răstignit şi răbdător – aşteaptă să răspundem Iubirii Lui, cu atât mai puţin poate
un specialist, oricât de profesionist şi bine intenţionat ar fi, să determine inima
unui părinte să îşi iubească copilul şi să îi acorde acestuia acel timp-atenţie
interior de care copilul are atâta nevoie pentru a fiinţa, a creşte în iubire şi a
se în-omeni. Creat după chipul lui Dumnezeu-Iubire, firesc ar fi ca omul să îl
aleagă pe Acesta, să aleagă Iubirea, să Îl aleagă pe Creatorul Său Căruia Îi
seamănă.
Însuşi timpul acestei vieţi ne este dat exact „în vederea acestei creşteri” cu şi
spre Dumnezeu. Timpul pământesc reprezintă de fapt „o a doua gestaţie”, continuare
a celei din pântecele mamei; este timpul în care trebuie să învăţăm să iubim,
timpul în care învăţăm să ne asemănăm Celui care ne-a iubit El mai întâi şi care,
prin Întruparea Sa, ne-a spus exact cum arată şi care este firea acestei iubiri,
pentru a nu o mai confunda şi pentru a nu ne rătăci pe cale. Acest timp pământesc
şi istoric dat în dar fiecăruia dintre noi devine timp veşnic şi spre înveşnicire
dacă îl vom folosi pentru a ne asemăna Dumnezeului-Om Hristos.