Curs 1

1.1. Educaţia şi cultura economică

Teoria economică este ştiinţa deciziilor ce au ca scop îmbu-nătăţirea condiţiilor de viaţă.

Studiul acestei ştiinţe pare a fi atât de logic şi de necesar încât am putea trage concluzia că toţi trebuie
să învăţăm economie.

Pentru un economist, mai ales atunci când este şi profesor, nimic nu ar putea fi mai plăcut şi mai
încurajator decât o astfel de concluzie. Ce bucurie ar putea fi mai mare pentru un profesor de economie
decât să predea materia sa preferată cât mai mult şi la câţi mai mulţi!

Problema nu este însă aceasta sau, mai bine zis, nu mai este aceasta.

Problema pe care o are azi un profesor de economie este aceea a selecţiei pe care trebuie să o
facă în predarea Teoriei economice. A devenit important să se stabilească ce cunoştinţe
economice sunt necesare, ce este oportun şi obligatoriu de predat, ce trebuie subliniat şi
ce trebuie doar amintit, ce poate fi prezentat ca regulă şi ce poate fi prezentat doar ca
ipoteză

În prezent, suntem martorii unor mari schimbări în metoda predării ştiinţei economice. Dacă, până
la nivelul anilor ’80, un manual de economie avea o valabilitate incontestabilă de 20-25 de ani, acum, la
maximum zece ani, manualele au nevoie de actualizări sau chiar de importante revizuiri. Fenomene noi,
cum ar fi: globalizarea pieţelor, efectele noilor tehnologii informatice şi de comunicare, regionalizarea
economică, trecerea de la modelul de producţie fordist la cel post-fordist, tranziţia de la economia
centralizată la economia de piaţă etc. nu mai pot fi înţelese şi explicate doar pe baza unor principii şi
categorii economice moştenite de la ştiinţa economică predată cu ani în urmă. Mai mult decât atât, dacă,
înainte, predarea economiei avea ca scop fie informarea nespecialiştilor asupra principiilor
generale economice, fie calificarea unor profesionişti ai economiei, azi, predarea economiei a devenit o
componentă a formării culturii civice.

Cultura economică a devenit absolut necesară cetăţeanului de rând, este baza comportamentului
său economic, fără de care nu se poate realiza ca individ într-o societate în care accesul la resurse este
din ce în ce mai dificil.

Iată de ce inovarea predării economiei este atât de necesară.

 Scopul profesorului este acum nu numai acela al transmiterii unor cunoştinţe, ci şi acela al
transmiterii unui anumit mod de gândire. Este mult mai puţin important, azi, ca acela care studiază
economia să memoreze definiţii şi formule decât să înveţe să gândească şi să evalueze singur
multitudinea de fenomene şi procese economice care îl înconjoară în fiecare zi.

Profesorul trebuie să fie conştient de faptul că, în condiţiile mutaţiilor extrem de rapide care se
petrec în lumea contemporană, dogmatismul şi închistarea predării economiei în scheme rigide mai mult
dezarmează decât înarmează studentul în faţa realităţii. Tocmai de aceea, profesorul trebuie să facă
apel la interesul şi motivaţia celui care studiază economia şi care nu este student decât în mod temporar.
El este însă permanent, pe tot parcursul vieţii sale, subiectul şi obiectul economiei reale.

Interesul pentru studiul economiei trebuie să apară din capa-citatea profesorului de a forma
comportamentul economic prin care studentul să reuşească, mai întâi, să înţeleagă, apoi să controleze
efectele pe care le au asupra sa atât acţiunile altora, cât şi propriile sale acţiuni, să înţeleagă şi să respecte
relaţia dintre destinul social şi cel personal.

Metoda modernă de predare a Toeriei economice se bazează pe conştientizarea studentului asupra

faptului că Economia este o ştiinţă a deciziilor sociale a cărei raţiune de existenţă nu poate fi decât
una singură: contribuţia la găsirea de soluţii problemelor omului în lumea contemporană,
adică propriilor lui probleme.

Din acest punct de vedere, profesorul trebuie să insiste asupra rolului şi importanţei
responsabilizării individului în acţiunile pe care le desfăşoară, accentuând faptul că orice decizie
individuală, oricât de neînsemnată ar părea ea, este factor de influenţă nu numai a propriului destin, dar şi
a destinului colectivităţii în care se află.

Cel care studiază economia va înţelege astfel că realitatea în care trăieşte nu este şi nu poate fi
determinată doar de aşa numiţii „policy-makers”, adică de politicieni şi guvernanţi. Realitatea economică
este expresia cumulată a unei multitudini de decizii şi acţiuni individuale, guvernanţii sau politicienii
încercând – cu mai mult sau mai puţin succes – să orienteze într-o anumită direcţie aceste acţiuni
individuale.

Studentul va deveni conştient de importanţa rolului său de „actor” în imensul spectacol al

economiei, dar va înţelege şi că acest rol nu poate fi jucat individual, ci doar în context social.

Realizarea acestor obiective este, însă, condiţionată de existenţa unei noi concepţii privind
particularizarea predării la specificul me-seriei sau specializării pentru care se pregătesc studenţii.
Necesitatea încadrării coerente a fiecărei discipline în specificul corpusului general de cunoştinţe al unor
specializări este cu atât mai imperioasă, cu cât progresele rapide ale ştiinţei au determinat deteriorarea
raportului dintre volumul de informaţie şi bugetul de timp. Este evident că vo-lumul de informaţie şi de
cunoştinţe pe care învăţământul universitar îl transmite studentului este din ce în ce mai bogat, dar
bugetul de timp de care dispune acesta, pentru pregătirea sa, este constant, câteodată chiar în scădere.
Avalanşa de informaţii şi cunoştinţe, neselectate pe anumite criterii de importanţă şi prioritate „sufoca”
studentul ca urmare a incapacităţii fizice de a-şi distribui timpul disponibil proporţional cu cerinţele în
continuă creştere.

Ideea conform căreia învăţământul universitar ar fi „un forum de cultură generală” în care studenţii
trebuie să fie pregătiţi „în general” pentru viaţă nu mai este acceptată în sistemele moderne de învăţământ
ale lumii civilizate şi dezvoltate.

Scopul învăţământului universitar modern îl constituie cali-ficarea şi profesionalizarea pentru un

tip de activitate bine determinat şi pentru o meserie bine definită, înarmarea studentului cu un grad înalt
de competitivitate ca unică şi esenţială condiţie de reuşită pe o piaţă a muncii din ce în ce mai
pretenţioasă.

Studenţii români sunt cetăţeni europeni şi vor trebui să dove-dească puterea lor de competiţie pe o
piaţă comunitară a muncii. Încă din 2004, în „Cartea Albă” a Comisiei Europene se arată că una dintre
„provocările secolului XXI pentru ţările membre ale Uniunii Europene este necesitatea ca învăţământul
universitar să fie supus unui proces de raţionalizare în sensul reducerii ponderii pregătirii cu caracter
general în favoarea creşterii ponderii pregătirii specifice, în concordanţă cu nevoile pieţei” (Commission
Europeenne, „Croissance, Compétitivité, Emploi”, Livre blanc. CECA-CE-CEEA, Bruxelles, pag. 138).

Trebuie să acţionăm şi noi în aceeaşi direcţie, în dorinţa de a mări puterea de competiţie a tinerilor
români într-o Europă a prag-matismului şi eficienţei.

În acest efort general pe care România îl depune pentru integrarea europeană, datoria
învăţământului universitar este aceea de a asigura compatibilitatea pregătirii studenţilor noştri cu cea a
colegilor lor europeni.

În acest context, reevaluarea rolului fiecărei discipline în ansamblul disciplinelor de specialitate şi

adapatarea predării fiecărei discipline la necesităţile concrete ale activităţii viitoare a absolventului
sunt priorităţi pe care prezentul manual le-a tratat ca pe principii esenţiale de concepere şi redactare.

1.2. Obiectul de studiu al Economiei

 Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe are tendinţa de a se baza pe întocmirea
inventarului problemelor pe care le abordează. Astfel, în cazul Economiei, posibilul inventar de probleme
ar cuprinde: producţia, schimbul, consumul, moneda, şomajul, inflaţia, creşterea economică etc.
Economiştii au început să definească obiectul activităţii lor prin domenii concrete de analiză. Părintele
ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul acestei ştiinţe, la 1776, în primul tratat de
economie, ca fiind acţiunea de creare a bogăţiei la nivel individual sau naţional.

Secolul al XIX-lea, influenţat de specificul unor mari mişcări sociale, aduce definirea marxistă a
obiectului: evoluţia raportului istoric dintre forţele şi relaţiile de producţie în condiţiile societăţii
împărţite în clase cu interese economice antagonice, şi definirea de sorginte liberală, conform căreia
obiectul de studiu îl reprezintă coordonarea iniţiativei particulare, în exclusivitate, de către legile pieţei.

În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al ştiinţei economice s-a extins considerabil.
Este unanim acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul doar printr-un inventar de subiecte concrete,
deoarece s-a acreditat ideea că nu există fenomene sau procese exclusiv economice, că nu se poate
extrage din realitate doar partea economică a fenomenului făcând abstracţie de partea psiho-
logică, socială, politică, culturală sau tradiţională a acestuia. S-a ajuns la concluzia, de exemplu, că
inflaţia nu poate fi corect înţeleasă doar prin regulile de funcţionare a mecanismelor economice. Ea trebuie
abordată şi din punct de vedere psihologic, politic şi social.

Aşa se face că profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie,
în ediţia a XV-a a celebrei sale lucrări „Economics”, enumera opt noi definiţii ale Economiei, întâlnite în
lucrări de referinţă ale ultimilor douăzeci de ani. Astfel, se susţine că ştiinţa economică:

– studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului, precum şi modul în care
preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare a resurselor;

– studiază comportamentul pieţelor financiare şi analizează modul de alocare a resurselor materiale

în economie;

– studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei; examinează distribuţia

veniturilor şi sugerează moda-lităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate;

– studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului, care determină apariţia ciclurilor
economice; contribuie la elaborarea politicii statului de stimulare a creşterii economice;

– analizează evoluţia schimburilor comerciale internaţionale;

– studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs de dez-voltare şi propune modalităţi de

valorificare eficientă a resurselor acestora.
 Samuelson ajunge la concluzia că, în pofida diversităţii de abordare, toate definiţiile au un element
comun: Teoria economică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate de
care dispune pentru a produce bunuri pe care le distribuie membrilor săi în scopul
satisfacerii nevoilor acestora.

Un alt economist celebru, de data aceasta reprezentant al franco-foniei, Jacques Genereux, ajunge la
concluzia că cea mai adaptată definire a ştiinţei economice moderne ar fi: Economia studiază modul
în care indivizii sau societatea utilizează resursele rare de care dispun, la un moment dat,
în vederea unei cât mai bune satisfaceri a nevoilor existente în acel moment.

Ambele definiţii, de altfel extrem de asemănătoare, exprimă ideile centrale ale obiectului ştiinţei
economice. Prima idee este raritatea resurselor, iar cea de-a doua, ca o consecinţă a
primei, necesitatea folosirii cât mai eficiente a acestor resurse rare.

O logică mai simplă şi mai corectă de atât nici nu ar putea exista. Este logic că, în condiţiile existenţei
unor resurse rare, singura posibilitate de acoperire a nevoilor pe care le are individul este folosirea cât mai
eficientă a acestor resurse. Alta ar fi situaţia dacă resursele ar fi nelimitate sau chiar abundente şi dacă
nevoile ar fi constante sau măcar posibil de limitat la o anumită măsură. Din păcate, situaţia este tocmai
inversă. A fost şi va fi întotdeauna inversă, adică, resursele sunt din ce în ce mai puţine, iar nevoile,
din ce în ce mai mari.

Resursele sunt limitate, fiindcă însuşi mediul natural este limitat. Este limitat de mărimea planetei, de
raportul dintre apă şi uscat, de formele de relief, de accesibilitatea diferită, în funcţie de climă, de
cataclismele naturale etc. Resursele sunt limitate nu numai pentru că n-ar exista, ci şi din cauza unor
restricţii de accesibilitate, cum ar fi: proprietate în care se află, barierele administrative şi teritoriale sau
gradul insuficient de dezvoltare a tehnologiilor apte de a le descoperi şi exploata. O foarte severă limitare
a resurselor apare, paradoxal, tocmai prin efortul omului de a folosi cât mai eficient şi înţelept resursele de
care dispune. Cu cât tehnica şi tehnologia evoluează, cu cât omul reuşeşte să exploateze mai profund
resursele naturale şi să creeze noi resurse pe cale artificială, cu atât mediul natural se degra-dează prin aşa-
numitele efecte secundare sau perverse. Poluarea, infestarea surselor de apă, distrugerea stratului de ozon
şi multe alte efecte de acest gen determină, direct sau indirect, imediat sau ulterior, limitarea accesului la
resurse.

Nevoile, însă, par a fi nelimitate sau, în orice caz, în contiună creştere. Principala explicaţie rezidă în
fenomenul creşterii demografice. Terra găzduieşte o populaţie din ce în ce mai numeroasă, cu o repartiţie
geografică disproporţionată pe zone şi continente, cu o structură pe sexe şi vârste de o varietate imposibil
de previzionat.

Creşterea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţe, facilităţi şi infrastructură) nu reprezintă, însă,
decât un element al tendinţei de creştere generală a nevoilor. La creşterea lor contribuie şi alţi factori, care
sunt expresie a evoluţiei pe ansamblu a societăţii omeneşti. Astfel, cresc nevoile de informare şi educare,
de comunicare, de dezvoltare a comunităţii şi a societăţii civile, de odihnă, refacere şi tratament, de
petrecere a timpului liber, de culturalizare şi creaţie, de consolidare a mediului şi relaţiilor de familie, de
reciclare şi formaţie permanentă a forţei de muncă, de participare la viaţa socială şi
politică etc.

Raportul dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate nu trebuie înţeles exclusiv într-o manieră
absolută, ci relativă, în sensul că structura, cantitatea şi calitatea nevoilor evoluează mai mult şi mai rapid
decât cele ale resurselor.

În România mai dăinuie încă mitul unei ţări bogate în resurse. Ne-am obişnuit să vorbim despre
„mozaicul de resurse” pe care îl avem, despre faptul că rezerva noastră de sare ar putea satisface nevoile
întregului glob pe câteva sute de ani, că avem petrol, gaz, uraniu, aur etc., etc. Vorbim despre pământul bun
pe care îl avem şi despre marele potenţial agricol. Mai mult decât atât, vorbim cu mândrie şi despre resursele
noastre umane, despre o forţă de muncă numeroasă şi bine pregătită profesional.

Dacă ne-am gândi mai bine, ne-am da seama că resursele noastre naturale sunt extrem de limitate
chiar dacă se află în cantităţi satisfăcătoare. Sunt limitate, dacă nu chiar rare, deoarece nevoile noastre au
crescut şi s-au diversificat infinit mai mult decât ne-ar permite propriile resurse. Industria românească
produce o mulţime de bunuri dar şi consumă multe resurse. Practic, atât materiile prime minerale, cât şi
sursele primare de energie autohtonă sunt fie insuficiente cantitativ faţă de consum, fie de o calitate
inferioară cerinţelor tehnologice. Iată de ce o ţară ca România, care are, în mod absolut, cantităţi importante
de resurse, este obligată să importe cantităţi tot atât de importante şi de materii prime şi de energie. Sarea
este multă, dar, tot trebuie să importăm, deoarece nevoile de consum s-au orientat şi spre alte calităţi sau
sortimente pe care nu le avem; sarea marină, spre exemplu. Pământul arabil este bun şi destul, dar produsele
agricole sunt limitate din cauza slabei productivităţi, ceea ce face ca şi resursa agrară să fie, din punct de
vedere economic, în stare de raritate, nefiind capabilă să acopere nevoile. Resursele umane par a fi
îndestulătoare, dar o simplă privire pe statistici arată că de peste zece ani înregistrăm paradoxul creşterii
concomitente a numărului de şomeri şi a numărului de noi locuri de muncă. Normal ar fi ca, odată cu
apariţia de noi locuri de muncă să se diminueze şomajul. Nu se întâmplă aşa, deoarece pregătirea
profesională şi vârsta celor aflaţi în şomaj nu corespunde cu cerinţele noilor locuri de muncă. Aceaste
situaţii ne conduc la următoarele concluzii privind raportul dintre resurse şi nevoi:

a) Liberalizarea comerţului şi accentuarea procesului de internaţionalizare a

schimburilor extinde noţiunea de „resurse rare sau limitate”. Raritatea acestora nu mai poate fi
privită doar în limita graniţelor naţionale. Posibilitatea de a importa resurse nu atenuează însă riscul rarităţii.
Chiar dacă ele există în abundenţă din import, starea de raritate poate să se menţină în măsura în care ţara
respectivă nu dispune de mijloacele de plată a importului sau importul ridică în asemenea măsură costul
resursei încât consumul său este prohibit.

b) O resursă abundentă cantitativ şi calitativ poate deveni rară faţă de necesităţi atunci
când nu există capacitatea valo-rificării ei economice. Valorificarea
economică presupune eficienţă, adică eliminarea risipei şi optimizarea consumurilor.
 c) Nu este corect ca o resursă să fie evaluată în termeni globali, ci se impune să fie
evaluată pe categorii şi elemente de structură. Global, o resursă poate fi satisfăcătoare; pe structuri,
poate fi rară sau limitată. Degeaba avem un număr de şomeri mai mare decât numărul noilor locuri de
muncă dacă nu putem ocupa aceste locuri. Pentru a realiza echilibrul pe piaţa forţei muncă ar trebui
ca structura profesională, pe vârste şi pe sexe a numărului de şomeri, să cores-pundă
cu structura profesională, pe vârste şi pe sexe, a noilor locuri de muncă.

d) Evaluarea raportului dintre raritatea unei resurse şi dinamica unei necesităţi nu poate
fi făcută în termeni generali şi atemporali, ci doar la un orizont de timp bine determinat (prin metode
previzionale).

Iată de ce programarea (o putem numi şi planificare) economică este indispensabilă în elaborarea

strategiilor de dezvoltare prin care se încearcă să se determine, pentru o anumită perioadă, viteza şi tendinţa
de evoluţie a necesităţilor paralel cu viteza şi tendinţa de evoluţie (sau involuţie) a potenţialului de resurse
disponibile sau posibil de atras.

După cum se poate vedea, resursele sunt cele care constituie „cuiul lui Pepelea”. În jurul lor se învârte
întregul mecanism al vieţii. Dacă resursele ar fi nelimitate, iar accesul la ele nu ar necesita niciun efort,
atunci, viaţa ar fi o continuă vacanţă, nimeni nu ar munci, nimeni nu ar mai fi preocupat de „ziua de mâine”.
Oricine şi-ar satisface orice nevoie preluând, fără nici o problemă, bunurile (resursele) pe care şi le-ar dori.
Nu ar exista diferenţa între oameni şi decalaje între ţări, societatea fiind o materializare terestră a paradisului
ceresc. Într-o astfel de situaţie utopică, nu ar fi nevoie de economie şi nici de economişti.

Realitatea impune însă o permanentă preocupare pentru a găsi cea mai bună modalitate de alocare a
unor resurse limitate în aşa fel încât să fie acoperite cât mai multe nevoi. Această preocupare
înseamnă economie.

Ştiinţa economică se străduieşte să determine gradul de raritate a resurselor şi să găsească cea mai
eficientă modalitate de folosire a acestora atât la nivelul individului, cât şi la cel al societăţii.

Strădania de a căuta şi aplica noi şi noi modalităţi de a îmbunătăţi raportul dintre resurse
limitate şi nevoi în continuă creştere explică însăşi motivaţia activităţii umane şi se consideră că
actul de conştientizare a acestei motivaţii constituie cea mai importantă calitate a speciei umane,
elementul central care deosebeşte omul de animal.

Individul sau colectivităţile de indivizi, oriunde şi oricând s-ar afla, în orice formă de organizare
sau conducere, în orice situaţie geonaturală, socială sau politică, au ca scop determinant al acţiunii lor
satisfacerea nevoile diverse şi multiple pe care le implică viaţa lor materială, socială şi spirituală, într-
un mediu în care această satisfacere nu se realizează de la sine, ca urmare a insuficienţei resurselor.
 Comportamentul uman are astfel o predominantă economică, deoarece, înainte de toate,
comportamentul nostru este o expresie a eforturilor pe care le depunem pe tot parcursul vieţii de a căuta şi
utiliza mijloace de satisfacere cât mai bună a diverselor nevoi pe care le avem în funcţie de vârstă, sex,
educaţie, cultură, statut social sau situaţii conjuncturale plăcute sau neplăcute în care ne-am putea afla.

Iată că, la fel ca burghezul gentilom al lui Molière, care făcea proză fără să ştie, şi noi, fiecare dintre
noi, facem economie fără să ştim, pe parcursul vieţii noastre.

Acţionăm economic pentru că ne organizăm viaţa în aşa fel încât prin munca şi pregătirea noastră să
obţinem, cooperând cu ceilalţi sau fiind în concurenţă cu ceilalţi, resurse, adică venituri, cât mai mari
şi cât mai constante, cu ajutorul cărora să ne putem satisface cât mai bine nevoile.

Acţionăm economic şi atunci când ne numărăm dimineaţa banii din portofel şi, în funcţie de cât avem,
decidem ce să cumpărăm în acea zi. Decidem dacă la mărimea sumei din portofel putem cumpăra şi pâine,
şi lapte, şi prăjituri şi să mergem la cinematograf, sau dacă suma este insuficientă, decidem cât şi pe ce
trebuie să cheltuim mai întâi. Selectăm astfel importanţa nevoilor în funcţie de suma pe care o avem şi vom
vedea dacă putem să avem şi pâine, şi cinematograf sau numai pâine sau numai cinematograf.

Esenţa comportamentului nostru este deci economică, pentru că ne conduce la o selecţie a nevoilor
şi la o ierarhizare a lor pe priorităţi în limitele resurselor de care dispunem în acel moment.

Expresia acestei raţionalităţi se evidenţiază prin noţiunea de cost de oportunitate, ce explică

restricţia pe care raritatea resurselor o impune satisfacerii nevoilor noastre.

Costul de oportunitate al unei acţiuni este valoarea unei acţiuni alternative la care se renunţă. Dacă
resursele ar fi nelimitate, nicio acţiune nu s-ar realiza pe seama alteia, pentru că ar putea fi realizate toate,
iar costul de oportunitate al fiecăreia, adică valoarea celei la care se renunţă, ar fi zero.

Costul de oportunitate nu este doar o noţiune teorietică. El dă posibilitatea înţelegerii, în mod

pragmatic, a modului cum se poate organiza activitatea economică pentru a realiza o cât mai bună utilizare
a unor resurse limitate în scopul acoperirii cât mai bune a nevoilor de consum. O astfel de înţelegere este
posibilă prin analiza limitei posibilităţilor de producţie.

Limita posibilităţilor de producţie este o funcţie a acelei combinări a factorilor de producţie pe care
un producător sau o ţară o poate realiza întrebuinţând toate resursele disponibile în condiţiile celor mai
eficiente tehnici şi tehnologii (fig. 1.1.).

Axa verticală OA măsoară producţia de tablă în tone, iar cea orizontală OB, de cherestea în
m. cubi. Linia AB ne arată limita posibilităţilor de producţie. Când resursele sunt eficient utilizate pentru
producţia de tablă, OA tone de tablă pot fi produse, iar când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia
de chererstea, OB m.cubi pot fi produşi.Toate punctele limitei posibilităţilor de a produce dacă toate
resursele sunt utilizate.Toate punctele din interiorul liniei AB (cum ar fi punctul M) reprezintă combinaţii
ale utilizării insuficiente a resurselor disponibile sau ale utilizării totale a resur-selor, dar cu eficienţă redusă.
Punctele din exteriorul liniei AB (cum ar fi punctul N) reprezintă combinaţii imposibil de realizat. Dacă
pre-supunem că producţia se situează în punctul A, înseamnă că toate resusele sunt utilizate pentru
producerea de tablă. În cazul în care se doreşte şi producerea de cherestea sau numai cherestea, atunci va
trebui să se renunţe la o parte sau chiar la toată producţia de tablă. Cantitatea de tablă la care ar trebui să se
renunţe pentru a produce o cantitate de cherestea este costul de oportunitate al producerii de cherestea.

În reprezentarea grafică, unde linia posibilităţilor de producţie este reprezentată de linia AB, raportul
OA/OB măsoară costul de oportunitate în determinarea cantităţii de tablă la care trebuie să se renunţe pentru
producerea unui metru cub suplimentar de cherestea. În mod similar, raportul OB/OA măsoară costul de
oportunitate în sensul determinării cantităţii de cherestea la care trebuie să se renunţe pentru a produce o
tonă suplimentară de tablă.

Calcularea costului de oportunitate poate fi interpretată şi ca o calculare a ratei de transformare a

tablei în cherestea şi a cherestelei în tablă prin schimbarea modului de utilizare a resurselor. Din acest motiv,
limita posibilităţilor de producţie se mai poate numi şi rată marginală a transformării.

Comportamentul nostru economic este însă şi mai complex, deoarece, ierahizând nevoile, facem şi o
proiecţie a lor în timp, planificând pe o perioadă ulterioară acoperirea unor nevoi mai puţin urgente în
funcţie de o prognozare a veniturilor pe care ne vom strădui să le obţinem şi în viitor, dacă nu sporite,
măcar la nivelul actual.

1.3. Teoria economică – ştiinţă a deciziilor sociale

Economia este o ştiinţă a deciziilor. Aşa după cum s-a văzut, obiectul economiei îl constituie alocarea
eficientă a unor resurse, dar însuşi procesul alocării este, de fapt, consecinţa unor decizii. Dimen-siunea
economică a acţiunii umane rezidă tocmai în această capacitate de decizie, deoarece modul în care se alocă
resursele depinde esenţial de raportul în care individul se află faţă de societate.

Economia nu este interesată de acţiunile şi deciziile individuale decât în măsura în care ele au o relaţie
cu ceilalţi indivizi sau cu societatea pe ansamblul său. Metafora lui Robinson Crusoe este des utilizată
pentru explicaţia dimensiunii economice a acţiunii umane. Atâta timp cât a fost singur pe insulă, Robinson
nu s-a confruntat cu nicio problemă economică. Deşi avea mari probleme în utilizarea resurselor existente
pentru a supravieţui, toate aceste probleme nu erau decât tehnice, expresie a raporturilor sale cu natura.
Relaţiile tehnice s-au transformat în relaţii economice doar atunci când pe insulă a apărut cel de-al doilea
individ, pe care Robinson Crusoe l-a numit Vineri. Din acest moment s-a creat un cadru social, eforturile
lui Robinson de a supravieţui prin utilizarea resurselor existente pe insulă fiind desfăşurate în contextul
raporturilor dintre doi indivizi: Robinson şi Vineri.

Economia nu poate fi astfel concepută decât în cadrul unor relaţii sociale, adică relaţiile care – într-
un anumit cadru istoric – se stabilesc prin interdependenţa individului faţă de individ sau grupului de
indivizi (clase) faţă de alte grupuri de indivizi.

Teoria economică studiază trei tipuri de relaţii sociale de interdependenţă între subiecţii
economici. Primul tip este acela al relaţiilor structurale, în cazul cărora agenţii economici consideră
că acţiunile lor sunt independente şi neinfluenţabile de acţiunile celorlalţi. Ei privesc cadrul instituţional în
care activează ca fiind invariabil şi de neschimbat, obligaţia lor fiind aceea de a respecta cu stricteţe regulile
de funcţionare a sistemului în care se află. Al doilea tip este acela al relaţiilor strategice, în cazul cărora
acţiunile fiecărui individ sunt condiţionate şi dependente de acţiunile celorlalţi indivizi. Al treilea tip este
acela al relaţiilor evolutive, în cazul cărora acţiunile indivizilor conduc la modificarea sau chiar
schimbarea radicală a structurii instituţionale în care ei activează.

Complexitatea relaţiilor care apar între indivizi (în mod individual sau colectiv) ne arată cât de
important este actul deciziei şi cât de mult influenţează el eficienţa şi calitatea activităţii economice. Dacă,
potrivit definiţiei clasice a ştiinţei, decizia se referea la modul de alocare cât mai eficient a unor resurse
limitate, dezvoltarea societăţii pune în faţa economistului şi problema, mult mai complicată, a alocării
resurselor nu numai în funcţie de disponibilitatea lor, ci şi în funcţie de efectele pe care această alocare
ar putea să le aibă asupra relaţiilor ce se stabilesc între indivizi sau grupuri de indivizi aflaţi în
societate la un moment dat.

În astfel de cazuri, economistul ar trebui să-şi amintească celebra parabolă filosofică a măgarului lui
Buridan (Buridan, gânditor francez din secolul XIV). Buridan povesteşte cum un măgar a murit de foame
pentru că avea prea multă mâncare. Stăpânul său îi pusese şi în stânga şi în dreapta sa câte o căpiţă de fân,
dar bietul măgar nu se putea hotărî dacă să mănânce din căpiţa din stânga sau din căpiţa din dreapta. Atâta
s-a chinuit să ia o hotărâre încât, până la urmă, a murit de foame. Iată că incapacitatea de a decide a
măgarului lui Buridan şi sfârşitul său tragic prin inaniţie nu au fost urmarea lipsei de resurse, ci lipsei de
discernământ.

Concluzia, în plan economic, a acestei parabole filosofice este aceea că rezolvarea problemelor
economice nu se bazează doar pe deciziile de alocare a unor resurselor limitate sau alternative,
ci şi pe deciziile de adoptare a unor obiective alternative.

Economistul trebuie să aibă, deci, capacitatea nu numai să împartă cât mai eficient resursele limitate
de care dispune, dar să şi înţeleagă perfect obiectivul pe care îl urmăreşte prin modul cum împarte resursele.
El trebuie să ştie că urmărirea unui obiectiv înseamnă, întotdeauna, minimalizarea sau chiar negarea altui sau
altor obiective, ceea ce în plan social înseamnă favorizarea sau defavorizarea unor indivizi sau a unor
grupuri de indivizi.
 Dacă, spre exemplu, sarcina economistului este de a distribui cât mai eficient resursele limitate pe
care le are bugetul naţional, obiec-tivul său trebuie să fie extrem de clar şi să şi-l asume cu toată
responsabilitate. Dacă obiectivul său este dezvoltarea învăţământului, atunci el trebuie să-şi asume
răspunderea nu numai a alocării unei părţi mai importante din resursele bugetare pentru învăţământ, dar şi
răspunderea alocării unor părţi mai puţin importante altor domenii de activitate. El va trebui să fie
conştient că încurajarea prin finanţare privilegiată a unui domeniu are drept consecinţă descurajarea altui
domeniu, care va primi o finanţare mai restrânsă, din cauză că resur-sele totale sunt limitate.

Iată de ce capacitatea de alegere a unui obiectiv este, uneori, mai importantă decât capacitatea de
alocare a resurselor pentru realizarea acelui obiectiv. În aceste condiţii, economistul trebuie să încerce să
rezolve aşa-numitele dileme sociale, adică acele situaţii când ar putea apărea un conflict între interesele
unor indivizi şi grupuri de indivizi sau conflicte între interesele acestora şi interesul general al societăţii.

Alegerea obiectivului nu este, deci, întâmplătoare.

1.4. Economia pozitivă şi economia normativă

Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii de opinii şi convingeri
existente la un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află relevă existenţa unui extrem de
complex amalgam de informaţii obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar şi de preferinţe şi
opţiuni subiective, de precepte morale sau de diferite ierarhizări valorice. Analiza corectă a situaţiei şi luarea
deciziei de oportunitate nu pot însă lua în seamă multitudinea acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie
corectă se impune o distincţie netă între real şi ipotetic. Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul
înseamnă ceea ce ar trebui sau ar putea să fie.

Realul înseamnă economia pozitivă, care încearcă să explice lumea aşa cum este, ipoteticul
înseamnă economia normativă, care încearcă să explice cum ar trebui să fie lumea.

Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de armament contribuie
la dinamica balanţei comerciale, în timp ce economia normativă va recomanda renunţarea la exportul de
armament, deoarece nu este moral şi contravine eticii internaţionale.

Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică, deoarece nu ia în seamă niciun
factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filosofice sau precepte morale.
 Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le confirmă, se va renunţa la
ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca fiind corecte sau incorecte, ci le
consideră doar ipoteze care se verifică şi ipoteze care nu se verifică.

Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în fundamentarea politicii
economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele economice şi sociale ale fiecărei epoci,
politica economică este expresia unei anumite doctrine şi încearcă, prin obiective determinate, să corecteze
situaţiile considerate contrare interesului general.

Politica economică este o expresie a „compromisului” între abordarea pozitivă şi normativă,

rezultatele sale verificând în ce mă-sură acest compromis a satisfăcut mai mult problemele reale sau cele
filosofice ale economiei. Astfel, economia pozitivă poate explica, de exemplu, efectele probabile ale
diferitelor politici economice de luptă împotriva şomajului sau a inflaţiei, dar nu poate spune dacă trebuie
sau nu aplicate aceste politici sau care dintre cele două obiective: şomajul sau inflaţia, este prioritar la un
moment dat.

Economia normativă poate însă defini care ar fi obiectivele dorite şi în ce relaţie de prioritate ar trebui
să fie. Analiza normativă se bazează însă pe judecăţi de valoare asupra cărora nu toţi indivizii sau agenţii
economici sunt unanim de acord şi care pot fi oricând infirmate de realitate.

Trebuie subliniat că Economia – ca disciplină ştiinţifică ce îşi doreşte să înţeleagă lumea reală
şi evoluţia ei – nu poate fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie să-i împiedice pe economişti să
utilizeze gândirea normativă pentru a-şi formula propria opinie asupra diver-selor alternative pe care le poate
cunoaşte decizia de politică economică.

Esenţial este însă ca opiniile personale să nu aibă pretenţia unei analize ştiinţifice dacă nu se bazează
pe verificarea de către practică a ipotezelor de lucru. Opinia publică este deseori dezorientată prin modul în
care economiştii prezintă problemele cu care ea se confruntă. Aceasta, deoarece se absolutizează fie latura
pozitivă, fie cea nor-mativă a ştiinţei economice.

Unii economişti au faţă de fenomenul economic pe care îl studiază o detaşare neangajată, similară cu
cea pe care astronomul o afişează în studiul eclipselor sau al constelaţiilor.

Alţii, din contră, tratează fenomenul economic mai mult cu temperament decât cu rigoare ştiinţifică
devenind militanţi activi şi pasionali doar ai unor anumite criterii sau principii. Ca întotdeauna, adevărul
este undeva la mijloc.

Conştient de echilibrul pe care economistul trebuie să-l realizeze între latura pozitivă şi cea normativă
a meseriei sale, marele economist J.M. Keynes obişnuia să-şi înceapă prelegerile în faţa studenţilor cu
următoarea remarcă: „Economistul este ca dentistul. Aşa cum dentistul nu poate scoate măseaua prin
telefon, nici economistul nu poate elimina şomajul printr-un studiu publicat în «Times». Măseaua stricată
se scoate numai cu cleştele iar şomajul se elimină numai prin acţiuni ferme şi concrete”.[1]

1.5. Metoda ştiinţei economice

Consideraţii generale

„Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”. Această frază celebră rostită de nu mai puţin celebrul
economist André Marchal reprezinţă concluzia unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice care a
caracterizat evoluţia modernă a ştiinţelor economice.

Punctul de plecare al acestei dezbateri îl constituie raportul dintre metodă, în general, şi metodă,
în special. Influenţat în mare măsură de abordarea filozofică, acest raport a polarizat gândirea teoretică în
două mari curente ce au căpătat – în timp – girul a două mari personalităţi ştiinţifice: Descartes şi Claude
Bernard.

Descartes – de formaţie matematician – înclină spre o metodă deductivă, apriorică, fiind de părere că
„succesiunea elementelor simple care, într-o logică deductivă, duc la demonstrarea celor mai complicate
construcţii geometrice sunt capabile să explice orice alt domeniu al cunoaşterii umane”. Este deci posibil,
conform părerii lui Descartes, să se ajungă la o cunoaştere perfectă a realităţii numai prin urmărirea
succesiunii fenomenelor, prin raţionament deductiv.

Claude Bernard – medic biolog – este de părere că nu poate exista posibilitatea cunoaşterii realităţii
fără experiment, care, la rândul său, comportă trei momente distincte:

a) observarea fenomenului;

b) formularea ideii sau teoriei ca efect al obsevaţiei;

c) deducţia.

Pentru Claude Bernard, momentul esenţial al cunoaşterii este formularea ideii căreia îi atribuie rolul
de creaţie în înţelegerea reali-tăţii. Subliniind acest lucru, el spunea: „Ideea este sămânţa, metoda este numai
solul în care ea va rodi”.

Descartes şi Claude Bernard au crezut în existenţa unei metode ştiinţifice universale, generale, bazată
pe spiritul benefic şi stimulator al „îndoielii” cercetătorului asupra rezultatelor sale, pe determinism şi pe
principiul general al raţionalităţii. Deosebirea constă în faptul că Descartes a crezut că metoda ştiinţifică
universală este a matematicii, iar Bernard, cea a biologiei. În esenţă, ei au încercat o generalizare la nivelul
ştiinţei universale a unor metode particulare specifice unor ştiinţe strict delimitate.

În ceea ce priveşte Economia, dezbaterea teoretică a abordat nu numai caracterul de metodă

universală, dar şi de metodă specială. Astfel, pe parcursul istoriei sale, economia a suferit tratări diverse în
legătură cu natura şi specificul său. Din acest punct de vedere, se cere subliniat faptul că Economia a
cunoscut abordări de tip fizico-mecanicist şi biologico-organicist, cât şi de tip psiho-sociologic.

Abordarea economiei prin concepţie fizico-mecanică

şi biologico-organicistă

Această concepţie priveşte fenomenul economic ca pe un fenomen fizic, încercând să sesizeze în

economie legi şi principii similare celor fizice, cu predilecţie specifice domeniului mecanicii.

Omul – ca agent economic – este privit ca o mărime invariabilă în spaţiu şi timp, comportamentul său
economic fiind conceput ca o valoare dată. Din acest motiv, omul este comparat cu particulele elementare
(atom sau electron), supuse regulilor mecanicii cuantice.

Încercând să adapteze la economie teoriile unor mari mate-maticieni ca Heisenberg, Louis de Broghiel
sau Von Neumann, concepţia fizico-mecanicistă tratează omul ca pe o particulă elementară a mediului
economic, unde se bucură doar de o aparentă libertate (autonomie economică, iniţiativă, spirit întreprinzător
etc.), deoarece, în realitate, el ar fi supus integral unor legi – expresie a teoriei probabilităţilor. Astfel, omul
– ca agent economic – nu este decât o medie rezultată din aplicarea legii numerelor mari la o colectivitate
dată în timp şi spaţiu.

Adepţii acestei concepţii caută permanent analogii între mediul economic şi cel fizic, introducând în
economie concepte ca: echilibrul stabil şi instabil, dinamic, static, fluiditate, vâscozitate, rezistenţă, nivel
etc.

Această concepţie apare cu claritate deja în gândirea economică clasică engleză din a doua jumătate
a secolului XVIII, dar are elemente puternice în gândirea economistului suedez Wicksell, care compară
echilibrul monetar cu poziţia şi cuplul de forţă al unei bile de oţel pe o suprafaţă plană, sau la Wicksteed,
care introduce conceptul de vâscozitate a factorilor de producţie.
 O dezvoltare importantă a acestei concepţii o datorăm teore-ticienilor echilibrului economic din
şcoala matematică strălucit repre-zentată de Leon Walras şi Vilfredo Pareto.

În 1910 savantul român Spiru Haret scrie, în lucrarea „Mecanica socială”, că „fenomenele economice
şi sociale sunt guvernate de aceleaşi legi care determină echilibrul şi mişcarea materială, iar omul nu este
decât similarul unui punct material aflat într-un câmp de forţe fizice”.

Una dintre cele mai interesante şi constante încercări de a aplica legile fizicii la economie o reprezintă
opera marelui economist francez Jacques Rueff. Într-una din lucrările sale de referinţă, J. Rueff afirmă că
legile economiei sunt perfect comparabile cu legile fizicii gazelor, indivizii (agenţi economici, n.n) având
în economie rolul pe care îl au moleculele în teoria cinetică.

Pentru edificarea cititorului asupra modului de abordare fizică a economiei, cităm următorul pasaj din
lucrarea lui Rueff „Des sciences phisiques aux sciences morales”: „O forţă aplicată unei mase produce o
mişcare caracterizată prin acceleraţia sa. Aceasta, la o forţă similară, este cu atât mai mare cu cât masa este
mai mică. De asemenea, o cerere aplicată la o masă de bunuri determinată produce o schimbare caracterizată
prin preţul care se stabileşte. Pentru o cerere de aceeaşi mărime măsurată în unităţi monetare, preţul este
cu atât mai mare cu cât masa de bunuri oferită este mai mică. Cantitatea de bunuri oferită este deci o
rezistenţă ce depinde de mărimea preţului, aşa după cum masa fizică este o rezistenţă ce depinde de mişcare.
În ambele cazuri, inerţia este proporţională cu cantitatea de materie la care influenţa motrice este aplicată”.

O concepţie asemănătoare o dezvoltă şi laureatul Premiului Nobel pentru economie, Maurice Allais,
care îşi precizează, încă din 1947, poziţia, adresându-se astfel matematicienilor şi fizicienilor: „Economia
este direct comparabilă cu ştiinţa fizicii, ceea ce nu mă opreşte să repet de câte ori va fi necesar că ea
reprezintă un larg câmp de activitate pentru specialiştii ştiinţelor exacte”.

Distinsul nostru compatriot, profesorul american de origine română Nicholas Georgescu – Roegen
introduce teoria entropiei în studiul economiei, proiectând dezbaterea teoretică într-un context
interdisciplinar mult mai elaborat decât cel al concepţiei fizico-mecaniciste propriu-zise.

Aşadar, sensul abordării pe care a cunoscut-o economia este pozitiv, în esenţa sa. Promotorii
concepţiei fizico-mecaniciste şi-au dorit rigoare şi preciziune, au intenţionat transformarea economiei într-
un instrument eficient de cunoaştere şi interpretare a realităţii economice.

Încercând să elimine aleatorul şi conjuncturalul, concepţia res-pectivă a realizat, de fapt, formalizarea

extremă, în formă matematică, a fenomenului economic, introducând expresia superioară a raţionalităţii, logica
pură. Fără îndoială, s-au obţinut progrese importante, mai ales, pe linia modelării matematice sau
econometrice, dar efectul direct al acestor progrese s-a resimţit mai mult pe spaţiul microeconomic
contribuind la fundamentarea aparatului metodologic al aşa-numitelor „economii de ramură”.
 Concepţia biologico-organicistă încearcă să abordeze fenomenul economic prin prisma legilor vieţii
organice, acordându-i acestuia caracteristici proprii organizării şi dezvoltării materiei biologice. Abordarea
unei astfel de concepţii apare încă din epoca fiziocrată prin elaborarea „Tabloului economic”, care prezenta
circulaţia bogăţiei în societate în baza descoperirilor făcute de Harvey asupra circulaţiei sangvine în corpul
uman.

Aceeaşi concepţie o are şi precursorul Economiei politice moderne, francezul Jean Baptiste Say, când
imaginează celebra diviziune a activităţii economice în producţie, circulaţie, distribuţie şi consum.
Referindu-se la această diviziune, J.B. Say arăta „Părţile principale ale economiei sociale sunt acelea care
corespund funcţiilor de creare, de distribuire şi de consum a bunurilor aşa după cum părţile principale ale
corpului uman sunt organele care se referă la nutriţie, la creştere şi la dezvoltare”.

Trebuie remarcat că, în comparaţie cu concepţia fizico-meca-nicistă, cea biologico-organicistă este

mai nuanţată şi mai puţin rigidă în căutarea unor similitudini ale economiei cu alte domenii ale ştiinţelor.
Supleţea abordării biologico-organiciste a reuşit o scoatere a omului din ecuaţiile matematice în care fusese
inclus de concepţia mecanicistă, dar, în majoritatea cazurilor, analogiile cu mediul biologic se opresc doar la
forma de manifestare a fenomenului economic.

Abordarea economiei prin concepţie psiho-sociologică

Tendinţa de a aplica unei ştiinţe metoda altei ştiinţe este o trăsătură caracteristică pentru întreaga
istorie a dezvoltării cercetării ştiinţifice. Faptul se explică, în general, prin două elemente:

a) impactul pe care progresul exploziv al unei ştiinţe îl are, la un moment dat, asupra altor ştiinţe;
notăm influenţa profundă pe care a avut-o, de exemplu, momentul Newton, Einstein sau Bohr;

b) tendinţa de a utiliza metode deja „verificate” prin obţinerea unor rezultate bune în alte diferite
domenii ale ştiinţei.

În cazul Economiei, trebuie subliniat faptul că aplicarea unor metode specifice altor ştiinţe se
datorează şi ezitărilor survenite în determinarea naturii sale. Recunoaşterea Economiei ca fiind o ştiinţă
social-umană a constituit un proces dezbătut şi încă nefinalizat pe deplin.

Chiar dacă, după 1960, caracterul de ştiinţă socială al Economiei a fost aproape unanim recunoscut,
este interesant de redat modul în care una dintre cele mai complete opere de metodă a secolului nostru (B.
Nogaro, La méthode de l’économie politique, Paris, 1950) pleda în favoarea caracterului social al
Economiei. „Deşi la prima vedere fenomenele economice prezintă o oarecare analogie cu legile şi
principiile fizicii, totuşi fizica studiază doar manifestările exterioare ale unei esenţe pe care nu o explică.
Conform fizicii, economia studiază esenţa unor fenomene care nu sunt sesizabile la nivel individual, dar
care constau tocmai în acţiunea individuală a oamenilor grupaţi în diferite structuri socio-economice. Mai
mult decât atât, în ştiinţele exacte omul nu poate face nimic altceva decât să utilizeze legi pe care le-a
descoperit în procesul cunoaşterii, fără a putea influenţa aceste legi. În economie, pe măsura cunoaşterii
legilor, omul se străduieşte să le modifice sau să le depăşească.

Nicio teorie fizică nu modifică evoluţia fenomenelor, în timp ce o teorie economică este capabilă să
modifice comportamentul agenţilor. În economie este esenţial faptul că o teorie falsă transformă realitatea,
devenind – prin aceasta – adevărată, iar o teorie adevărată poate deveni falsă dacă realitatea se modifică.
Omul este cel ce are capa-citatea unei astfel de transformări conform înţelegerii şi acţiunii sale.

Ceea ce deosebeşte economia de fizică sau biologie este raportul dintre subiect şi obiect căci, în
economie, omul este în acelaşi timp şi subiect şi obiect, observator şi observat. Astfel, economia este o
oglindă unde omul se vede în acţiune, imagine care îl stimulează să se autoperfecţioneze”.

Evident, recunoaşterea caracterului de ştiinţă socială a Economiei a adus în prim-plan problema

omului şi a comportamentului său în complexitatea raporturilor economice. Progresele mari pe care
Psihologia le-a făcut în prima jumătate a secolului XX au permis înţelegerea faptului că natura umană,
departe de a fi amorfă şi invariabilă, diferă în funcţie de temperament, educaţie, sex, vârstă, naţionalitate,
apar-tenenţă la o zonă sau la o structură socială. S-a constatat că omul nu este nici o particulă într-o
structură nucleară şi nici o expresie rigidă a unor cicluri biologice, ci o entitate adaptabilă mediului,
transformată şi transformatoare prin raporturile de interese generate de un compor-tament flexibil şi
raţional.

O astfel de abordare a determinat schimbarea radicală a naturii economiei. Adepţii tratării

Economiei ca o ştiinţă socială au înţeles că acesteia nu i se pot cere nici preciziunea matematicii şi nici
cauza-litatea implacabilă a fizicii. Economia n-a mai fost tratată ca o simplă extensie a logicii, ci ca o
psihologie bazată pe principii sociologice.

Consecinţa cea mai importantă a acestei schimbări a fost aceea că analiza fenomenului economic nu
a mai fost exclusiv cantitativă, orintându-se progresiv şi spre aspectele calitative, subiective, psiho-logice.
Se profilează astfel ideea „condiţionării” fenomenului economic de către „mulţimea factorilor
neeconomici, cum ar fi cei juridici, comportamentul uman, teritoriul şi zonarea geografică, politica inter-
naţională, cultura şi educaţia”.

În continuarea acestei idei se dezvoltă tendinţa studiului inter-disciplinar în economie, subliniindu-

se legăturile ei profunde cu ştiinţe auxiliare ca Antropologia, Sociologia, Dreptul, Geografia, Psihologia.

Ştiinţele auxiliare furnizează Economiei date şi informaţii din propriul lor domeniu de activitate pe
care aceasta le interpretează ca pe „constante” în urmărirea „variabilelor” exprimate de fenomenul
economic. Aceasta înseamnă că dacă economistul nu poate – ca urmare a imensităţii informaţiei – să aibă
o competenţă multi-disciplinară, totuşi este absolut obligatoriu să ştie ceea ce este esenţial în alte domenii
pentru a putea înţelege relaţia cauză-efect la nivelul complexităţii vieţii sociale. Într-un cuvânt, se poate
spune că este foarte puţin probabil ca un om care nu este decât economist să fie un bun economist.

Chiar dacă, în zilele noastre, caracterul de ştiinţă socială al Economiei este recunoscut într-o măsură
covârşitoare, tratarea fizico-mecanicistă nu este total părăsită. Nu sunt izolate cazurile când, pe fundalul
caracterului social-uman, se proiectează tratări influenţate de metodele fizicii sau matematicii.

Cel mai interesant caz este, în acest sens, modelarea economico-matematică ce s-a constituit într-o
disciplină individualizată numită econometrie. Încercând să formalizeze în relaţiile matematice relaţiile
dintre diferitele elemente ale fenomenului economic, econometricienii au construit modele al căror rol
este atât cognitiv, cât şi operaţional.

Introducerea acestor modele în programele de informatică – prin utilizarea tehnicii de calcul

moderne – oferă posibilităţi reale de interpretare şi prognozare a fenomenului economic. Prin intermediul
Econometriei, o gamă largă de instrumente şi teorii matematice au fost introduse în cercetarea economică,
aducând – în multe cazuri – clarificări sau o înţelegere mai elaborată a proceselor şi fenomenelor
economice.

Ceea ce caracterizează actualmente metoda de cercetare eco-nometrică în economie

este inexistenţa unei stări conflictuale între diferitele maniere de tratare. Economiştii
contemporani par să fi înţeles că, deşi Economia este o ştiinţă socială, cercetarea economică poate face
apel şi la metode specifice ştiinţelor exacte sau biologice, cu condiţia relevării permanente a criteriului
tipologic esenţial al Economiei.

Acest criteriu include conceptual Economia în categoria ştiinţelor social umane, ceea ce impune
cercetătorilor obligaţia permanentă de a adapta sau a completa metodele preluate din
alte ştiinţe cu rigorile metodei psiho-sociologice, singura capabilă să dezvăluie
complexitatea comportamentului omului în postura sa de agent economic.

Necesitatea „amprentei psiho-sociologice” asupra oricărei metode preluate din ştiinţele exacte sau
biologice a fost subliniată, cu multă fermitate, chiar şi de cei mai fervenţi partizani ai acestor metode.
Astfel, a apărut din ce în ce mai des în metoda economică actuală principiul ceterist paribus, prin care
unele elemente ale analizei se consideră stabile, în timp ce altele variază. Principiul nu este propriu
Economiei, ci Logicii, fiind o variantă a principiului „interpretării evoluţiei fenomenului prin
recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”.

În Economie, principiul ceteris paribus a favorizat însă coexis-tenţa tratării prin metodele ştiinţelor
exacte cu cea specifică ştiinţelor sociale. Astfel, în majoritatea cazurilor, se consideră puncte de referinţă
sau constante acele elemente ce pot fi cuantificate matematic, luându-se ca variabile elementele care –
prin ele însele sau prin influ-enţele „neeconomice” pe care le suferă – nu pot fi direct cuantificate.
 Următorul exemplu ar putea aduce o mai bună înţelegere: analiza dinamicii cererii la un anumit
produs (de exemplu: paltonul), la o anumită dată, poate lua ca punct de referinţă (constantă) numărul total
al consumatorilor (mărime perfect cuantificabilă), iar ca variabile de influenţă, elemente mai greu de
cuantificat, cum ar fi: influenţa asupra cererii a distribuţiei pe vârstă şi sex a consumatorilor, pe grade de
cultură şi educaţie, influenţa modei, anotimpului, mediului urban şi rural etc.

Toate aceste influenţe necesită intervenţia metodelor psiho-sociologice, singurele apte de a descifra
comportamentul cumpără-torului. Dacă putem determina prin matematică nivelul consumului mediu,
creşterea sau scăderea consumului ca urmare a influenţei modei se determină (ca o tendinţă aproximativă)
doar prin metode psiho-sociologice.

Amândouă însă, metoda matematică şi cea psiho-sociologică, dau economistului o imagine mult
mai corectă asupra nivelului total, real al cererii. Arta îmbinării celor două moduri de tratare, găsirea
punctului în care îmbinarea se realizează atât de eficient încât dife-renţele se estompează într-un sistem de
gândire propriu economistului sunt elemente ce trebuie să stea în atenţia tuturor celor ce inten-ţionează să
contribuie la progresul cercetării ştiinţifice economice.

Problema „conflictului tradiţional”

Problematica metodei ştiinţei economice nu se rezumă însă doar la aspectele prezentate mai sus,
adică la modul cum metode specifice altor ştiinţe contribuie la cercetarea fenomenului economic. Unul
dintre aspectele importante ale acestei problematici este şi cel referitor la raportul dintre instrumentele
principale ale metodei, şi anume: deducţia şi inducţia.

Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene plecând
de la principiul sau esenţa acestora.

Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a esenţei sau principiilor plecând de la

observarea unor manifestări sau fenomene.

Preponderenţa deducţiei sau inducţiei în cercetarea fenomenului economic a condus la separarea a

două mari curente aflate în ceea ce numeam „conflict tradiţional” de metode.
 Primul curent – identificat în majoritatea cazurilor cu Economia clasică – şi-a bazat cercetarea pe
metoda deducţiei şi abstracţiei. Cel de-al doilea curent – identificat cu aşa-numita şcoală istorică – şi-a
bazat cercetarea pe metoda inductivă. Conflictul dintre aceste două curente a fost sensibil atenuat de
încercarea lui K. Marx de a ajunge la o sinteză metodologică prin formularea metodei dialectice,
dezvoltată ulterior în metoda materialismului dialectic.

Conflictul de metodă a determinat şi o altă interpretare a Economiei. Astfel, se vorbeşte

despre Economia speculativă şi Economia realistă.

Bazată preponderent pe deducţie şi abstracţie, Economia spe-culativă îşi fundamentează cercetarea

pe identificarea unui număr de ipoteze considerate ca premise ale manifestării fenomenului. Pe aceste
premise se construieşte o gândire logică, utilizând principii de raţio-nalitate în aşa fel încât coerenţa
înlănţuirii elementelor de demonstraţie să fie perfectă.

Economia speculativă uimeşte prin perfecţiunea construcţiei logice şi conferă satisfacţia intelectuală
a unor deducţii de o deosebită subtilitate. Ceea ce nu poate garanta Economia speculativă este
corectitudinea sau validitatea premiselor.

Analizând acest aspect, economistul şi omul politic francez Henry de Noyelle spunea: „Ecuaţia
reproducţiei lărgite marxiste este un cristal de logică, pilotând gândirea pe culmile perfecţiunii
intelectuale. Din păcate, aceste culmi sunt la înălţimea unui castel de cărţi de joc, deoarece premisele sunt
false sau atât de reduse încât ecuaţia îşi pierde operaţionalitatea. Totul este un joc al minţii, nimic mai
mult”.

Economia realistă încearcă să construiască legături directe cu practica economică, propunându-şi să

devină fundamentul politicii economice.

Ambele orientări sunt criticabile. Prima, pentru izolarea într-un „turn de fildeş” şi abdicarea de la
comandamentele activităţii practice, cea de-a doua, pentru lipsa de interes faţă de aspectele conceptuale şi
teoretice ale vieţii economice.

Ştiinţa este expresia tendinţelor manifestării şi dezvoltării vieţii sub toate aspectele sale. Economia
nu face abstracţie de la acest dezi-derat. Indiferent de amploarea sau importanţa dezbaterii metodologiei,
economia va trebui să asigure atât înţelegerea universului economic cât şi orientarea activităţii omului în
contextul acestui univers de interese şi comportamente.

Indiferent de tipul metodei folosite, spunea P.A. Samuelson, Economia trebuie să răspundă scopului
său esenţial ca ştiinţă socială – „să asigure omului luarea în posesie a realului prin raţiune”.
 De la apariţia ei până în prezent, ştiinţa economică a progresat considerabil, constituindu-se într-un
sistem al stiinţelor economice, care cuprinde:

Ştiinţele economice fundamentale, din care fac parte Economia politică sau Teoria economică
generală.
Ştiinţele economice funcţionale: marketing, management, contabilitate, statistică.
Ştiinţele economice teoretico-aplicative, care se subdivid în ştiinţe economice de ramură şi ştiinţa
unităţilor economice, cum ar fi circulaţia bănească, finanţe, credit.
Ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice.
Economia mondială, care include relaţiile economice internaţionale, relaţiile valutar-finaciare,
economia integrării europene.
Ştiinţele economice de graniţă din care fac parte Econometria, Psihologia economică, Sociologia
economică, Cibernetica economică, Protecţia mediului.

1.6. Noua economie

Modificările economice majore, apărute la nivel planetar în ultimele decenii, au determinat apariţia
unor noi abordări privind ştiinţa economică.

Astfel, a apărut sintagma noua economie, pentru a caracteriza noile realităţi ale economiei
contemporane.

În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea transformărilor
structurale determinate de implementarea noilor tehnici şi tehnologii, care schimbă comportamentele
economice la toate nivele agregate ale economiei.

În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii de informaţie şi

comunicaţii, cum ar fi: informatica materială şi logică, totalitatea mijloacelor de comunicaţie şi informaţie.

Astfel, putem conchide spunând că noua economie se carac-terizează prin:

abordarea globală a economiei;

accesibilitate la scară planetară;
favorizează producerea de bunuri imateriale sau cu un grad restrâns de materialitate;
este predilect îndreptată spre economia muncii intelectuale;
funcţionează prin interconectarea unor sisteme complexe de reţele.
 Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este percepută ca un sistem complex,
evolutiv şi adaptiv, care se înte-meiază pe noi factori de producţie, introduce fluxurile electronice în
mecanismele de funcţionare a unor segamente de pieţe, stimulează avantajele competitive imateriale
determinate de efectele creşterii exponenţiale a nivelului superior de instruire şi educaţie profesională a
forţei de muncă, determină schimbări radicale în diviziunea inter-naţională a mumcii şi dezvoltarea mai
rapidă a unor economii emergente lipsite de resurse materiale.

Noua economie este atât o cauză, cât şi un efect al procesului de gloalizare, contribuind esenţial la
accelerarea procesului de interna-ţionalizare a unei părţi a economiei mondiale prin modificările aduse
mediului financiar internaţional.

Deşi noile tehnologii ale informaticii şi comunicării au devenit tehnologiile-cheie ale epocii
contemporane, deşi globalizarea a impus conectarea într-un sistem global a fluxurilor naţionale de factori
de producţie şi valori naţionale, deşi actuala criză financiară şi economică internaţională ridică la rang
superior necesitatea conlucrării la scara mondială, noua economie nu poate încă reprezenta singura
formă de existenţă şi funcţionare a proceselor şi fenomenelor economice. Ea defineşte doar accentul pe
care îl exprimă actualmente demersul economic, fără însă a acoperi întreaga exprimare a acestuia şi,
poate, nici pe cea mai importanta, adică latura socială a ştiinţei economice.

Chiar dacă anumite elemente ale comportamentelor economice se transformă ca urmare a efectelor
tehnologiilor informatice, legătura dintre om şi mediul său natural îşi păstrează aceeaşi logică, exprimată
de raportul primordial dintre nevoi şi resurse.

1.7. Teoria economică şi politicile economice. Prognoza

şi scenariile economice

Economia politică este ştiinţa care fundamentează politicile economice, ceea ce reprezintă
transpunerea în practică a teoriei eco-nomice, adică a conceptelor şi principiilor elaborate de către aceasta.

Politicile economice sunt un ansamblu de decizii concepute şi aplicate prin diverse instrumente de
către puterea publică, de regulă, prin intermediul instituţiilor statului, în scopul atingerii unor obiective
referitoare la situaţia economică a ţării pe diferite orizonturi de timp. Politicile economice urmăresc pe
termen scurt, mediu şi lung obiective complexe şi de interes naţional, cum ar fi standardul şi calitatea
vieţii, corectarea unor dezechilibre macroeconomice, creşterea competitivităţii internaţionale, distribuirea
echitabilă a veniturilor şi a efectelor creşterii economice, respectarea condiţiilor ecologice ale dezvoltării şi
creşterii economice, siguranţa alimentară şi energetică a naţiunii etc.

Politicile economice pot fi clasificate în politici economice conjuncturale şi politici economice

structurale.
 • Politicile economice conjuncturale au ca obiectiv restabilirea sau menţinerea echilibrului
economic şi financiar pe o perioadă scurtă (exemplu: politica bugetară, politica salarială şi a veniturilor,
politica monetară, politica ratei de schimb).

• Politicile economice structurale au ca obiectiv pe termen mediu şi lung reglementarea condiţiilor

de funcţionare a sistemului pieţelor (evoluţia structurii pieţelor şi a comportamentului agenţilor economici)
şi a potenţialului şi condiţiilor de dezvoltare şi creştere economică (exemplu: politica agrară, politica
industrială, politica de cercetare şi inovare, politica ocupării şi creării de locuri de muncă, politicile
comerciale şi de expansiune externă a capitalului naţional etc.).

Unele dintre cele mai importante instrumente metodologice de elaborare a politicilor economice le
constituie prognozele şi scenariile economice.

Prognozele sunt o evaluare bazată pe determinarea ştiinţifică a probabilităţii evoluţiei cantitative şi

calitative a unor procese, domenii de activitate, sfere ale vieţii într-un anumit interval de timp aparţinînd
viitorului. Sistemul integrat, care este mediul economic şi social, posedă structuri cu un înalt grad de
organizare: ştiinţifico-tehnice, eco-nomice, politice, educaţionale, culturale ş.a. Evoluţia în timp a
acestora pune probleme speciale studiului dezvoltării lor. În mod curent, analiza prin prognoze se centrează
pe anumite variabile considerate „dependente" (precum: populaţia, instituţiile, migraţia teritorială,
structurile profesionale, mobilitatea socială etc.), ale căror evoluţie şi variaţie depind de alte variabile
considerate „independente” (sistemul economic, deciziile politice strategice, diviziunea muncii,
evoluţia situaţiei internaţionale etc.). Acţiunea acestora din urmă asupra primelor se studiază prin diferite
metode, investigîndu-se starea lor în funcţie de obiectivele evoluţiei şi dezvoltării sistemului social
respectiv.

Elementele definitorii ale prognozei sunt următoarele:

a. orizontul de timp pentru care se elaborează previziunea (scurt – 3-5 ani, mediu 6 pînă la 15 ani, lung
– peste 15 ani);
b. gradul de elaborare ştiinţifică a aparatului cercetării ( în afară de metodologia specifică nivelului
de complexitate a analizei, de regulă interdisciplinară, sistemică şi înalt formalizată, se impune
asocierea diverselor stări viitoare posibile cu anumite valori utilitare şi cu determinări volitive,
decizionale, care asigură orientarea viitorului în sensul dorit);
c. caracterul orientării previziunii (ea putînd fi: normativă – orientată spre obiective clare;
explorativă – analizînd tendinţele posibile în viitor plecînd de la starea prezentă a proceselor
avute în vedere; morfologică – cercetînd sistemele viitoare plecînd de la analiza părţilor lor
componente; sintetică – investigînd viitorul dinspre întreg spre sub-sistemele sale);
d. domeniul analizei (aici sunt posibile prognoze micro sau macroscopice, fie centrate pe sfere sau
sectoare de activitate).
 Prognozele sunt utilizate într-o etapă următoare pentru ela-borarea scenariilor. Scenariul poate fi
considerat ca un caz special de model care ia în considerare posibila evoluţie viitoare a situaţiei sub impactul
unor factori sau variabile de natură ipotetică[2]. Scenariul este descrierea unei situaţii pe baza mai multor
ipoteze, nu doar a unei prognoze, ci şi a unei reflecţii asupra mediului. El trebuie dezvoltat, de asemenea,
de natură încât să acorde o atenţie deosebită riscurilor care ar putea avea cel mai puternic impact asupra
cursului evenimentelor în viitor. Scenariul studiază impactul potenţial asupra procesului în urma modificării
simultane a valorilor mai multor variabile.

Concluziile sunt degajate pe baza unei analize obiective şi a unei interpretări subiective. Abordarea
cel mai des folosită constă în utilizarea a două sau trei scenarii (pesimist, optimist, scenariul de bază), fără
a alege unul dintre aceste scenarii ca fiind cel cu cea mai mare probabilitate. Pentru a dezvolta scenarii
optimiste sau pesimiste, valorile extreme ale variabilelor sensibile trebuie să fie alese dintr-un interval de
valori.

Rezultă că metoda scenariilor constă în analiza evoluţiei unui sistem complex, plecînd de la tendinţele
şi condiţionările prezente ale sistemului, ca şi de la suma acţiunilor mediului extern al acestuia. Prima etapă
a construcţiei unui scenariu constă în conturarea mor-fologiei sistemului (prin cunoaşterea limitelor şi
condiţionărilor interne, ca şi a influenţelor mediului extern). Orice scenariu porneşte, evident, de la starea
actuală a sistemului(to) şi îşi fixează pentra analiză un moment anume de timp (tn). Pentru investigarea
transformărilor în această perioadă se poate opta pentru unul dintre mai multe tipuri de scenarii (normative,
explorative, tendenţiale, contrastante etc.) De asemenea, este de dorit să se enunţe unele judecăţi privind
dezira-bilitatea stării actuale a sistemului, ca şi opţiunea valorică aleasă pentru a defini evoluţia către tn. În
faza următoare, se definesc varia-bilele (endogene şi exogene) care influenţează dinamica sistemului
analizat. În al treilea moment se elaborează premisele modelului analizei pe baza ipotezelor prin care se pot
defini căile ce fac posibilă atingerea unor stări sau a altora. Aceste stări viitoare ale sistemului sunt
determinate de judecăţi de valoare privind dezirabilitatea stărilor şi de unele principii normative faţă de care
se poate subordona evoluţia viitoare a sistemului. Etapa a patra constă în eleborarea modelului propriu-zis
al evoluţiei în timp a sistemului. În construcţia modelului apar unele restricţii ce ţin de validitatea formală
a relaţiilor dintre componente, recursivitatea acestora, evitarea erorilor diferitelor aproximări (prin trenduri
fenomenologice sau prin extrapolări, de exemplu). Ultima etapă conţine activitatea de redactare a
scenariului, după tipul ales în prealabil şi pe perioada de timp concepută iniţial.

Literatura economică prezintă ca fiind primul scenariu economic, elaborat pe principii metodologice
corecte, cel publicat în anul 1972 de către Clubul de la Roma, întitulat „ The Limits to Growth” sub redacţia
lui Aurelio Peccei şi Alexander King. Scenariul a prevăzut cu anumite limite modul în care va evolua
economia mondială prin prisma importanţei factorilor ecologici şi a introdus în analiza economică noţiunea
de „parametrii dezvoltării durabile.”

[1] Luând în considerare multitudinea definiţiilor economiei, parţial menţionate mai sus, manualul de Economie
politică, pe care îl înlocuieşte manualul de faţă, formula o definiţie sintetică pliată exact pe obiectul de studiu al
Economiei politice, şi anume: „Obiectul de studiu al economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale,
a proceselor economice reale care au loc în societate în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de
bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale – a legilor şi categoriilor economice pe diferite trepte ale evoluţiei
societăţii, oferind un mod ştiinţific de înţelegere, gândire şi acţiune în economie, putere de anticipare şi raţionalitate,
ţinând seama de confruntarea dintre nevoile nelimitate cu resur-sele limitate”.
[2] Proiect Phare Twinning RO 2003/IB/OT-10 SGGR. Sandra Briggs, Baiba Peterson, Karlis Smits, Manual
de metode folosite în planificarea politicilor şi evaluarea impactului, Bucureşti, 2006.
Curs 2
2.1. Preliminarii conceptuale
Trebuinţele individuale, cele ale comunităţilor umane, fie cele fiziologice, fie cele pentru bunuri
culturale şi educaţionale ori cele ce acoperă cerinţe sociale, se satisfac prin intermediul consumării de
bunuri şi servicii. Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se
diversifică. Limitele resurselor au impus necesitatea căutării unor sisteme cât mai eficiente de
organizare şi desfăşurare a activităţii economice. Fiecare societate umană, avansată industrial, modernă ori
având un nivel scăzut de dezvoltare, încearcă să-şi organizeze activitatea economică astfel încât să poată
răspunde la câteva întrebări existenţiale fundamentale: Ce bunuri trebuie produse? În ce cantităţi şi
sortimente? Cum vor fi produse, adică prin ce metode şi tehnici de producţie? Cum vor fi repartizate între
diferiţi consumatori, în funcţie de ce criterii? Aceste întrebări evocă de fapt o problematică comună,
valabilă pentru orice sistem de organizare a activităţii economice.
Dezvoltarea istorică a societăţii a generat modele diferite de răs-punsuri la întrebările menţionate, de
fapt tipuri diferite de organizare a activităţii economice. Între acestea se detaşează, prin predominanţa lor
în timp, următoarele: economia naturală, economia de schimb, devenită în faza maturităţii
depline economie de piaţă, economia centralizată (de comandă) şi un tip mixt de
economie, incluzând, în diferite proporţii şi combinaţii, elemente ale celorlalte tipuri de eco-nomie
menţionate. Fiecare din aceste tipuri (modele) are caracteristici proprii, ceea ce îl particularizează pe scara
dezvoltării istorice şi totodată îi conferă potenţialul propriu de creare a bunurilor necesare satisfacerii
nevoilor oamenilor.Succesiunea lor în timp evidenţiază progresul înregistrat în organizarea activităţii
economice, concretizat în potenţiale productive, de eficienţă, superioare ale tipurilor noi în comparaţie cu
cele precedente.
La începuturile existenţei sociale, producţia socială s-a organizat în forma (modelul) economiei
naturale, în care oamenii, trăind în comunităţi, îşi satisfăceau nevoile din ceea ce puteau produce ei înşişi
fără a apela la schimb, prin autoconsum. Această formă a producţiei sociale a dominat în comuna
primitivă, dar s-a extins şi în sclavagism şi în feudalism, chiar şi în capitalismul timpuriu, în care bunurile
se produceau predominant pentru piaţă, consumatorii putându-şi satisface nevoile prin procurarea acestor
bunuri de pe piaţă. Şi în aceste societăţi, numeroase gospodării mici îşi realizau toate bunurile necesare prin
activitatea proprie, piaţa jucând un rol marginal în existenţa lor. În Europa de Est, Orientul Mijlociu, în alte
zone geografice, mica gospodărie tradiţională a funcţionat, în proporţii considerabile, şi în secolul XX.
Acest tip de gospodărie pare să renască, urmare a migraţiei masive a populaţiei din mediul urban spre sat,
generată fie de nevoile agonisirii minimului de existenţă, fie de virtuţile micii gospodării, ale muncii şi
petrecerii timpului liber cât mai aproape de natură.
Cum era şi firesc, procesul de sporire şi diversificare neîn-treruptă a nevoilor s-a ciocnit la un moment
dat de incapacitatea economiei primitive, de tip natural, de a satisface cerinţele oamenilor, impunând un
nou model de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, cel al economiei de schimb.
Pe măsura înmulţirii actelor de schimb pe piaţă, a consolidării locului şi rolului acesteia în asigurarea
circulaţiei bunurilor de la producător la consumator, economia de schimb a devenit treptat o economie de
piaţă, avînd caracteristici bine conturate, care în etapa precedentă nu existau decât „in nuce”, în germen.
Aceasta s-a con-solidat treptat şi a căpătat forma modernă odată cu constituirea statelor naţionale şi a
pieţelor naţionale. În evoluţia sa istorică, economia de schimb a îmbrăcat două forme: economia de piaţă
(concurenţială) şi economia centralizată, „de comandă”.
Economia de piaţă liberă (concurenţială) este un sistem care a fost analizat ştiinţific într-o lucrare
remarcabilă, devenită cartea de căpătâi a ştiinţei economice moderne de către Adam Smith. În acest sistem,
piaţa (numită de Adam Smith „mâna invizibilă”) este cea care stabileşte modalităţile de acţiune pentru a
găsi soluţii problemei fundamentale a atenuării rarităţii fără nicio intervenţie din partea statului sau
monopolurilor. Acest sistem, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit, în
practică, a fi un sistem performant. Prezent în toate societăţile moderne, el reprezintă forma universală de
organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Economia de piaţă se întemeiază
pe meca-nismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină
principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o
astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de exigenţele pieţei;
criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale
societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive la semnalele pieţei, să aibă o
înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, să manifeste inventivitate, spirit
creator, preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor, a formelor de distribuţie.
Economia centralizată (de comandă) este un sistem economic bazat, în principal, pe proprietatea
comună asupra bunurilor, în care deciziile privind alocarea şi utilizarea resurselor aparţin unui grup restrâns
de membri ai societăţii, agenţii economici fiind dirijaţi cen-tralizat. Ea este organizată şi funcţionează
conform dogmei după care planificarea centralizată a activităţilor ar fi cea mai bună cale de a ghida
activitatea economică, doar guvernul putând organiza activitatea economică într-un mod care să promoveze
bunăstarea economică pentru o ţară ca întreg.
Diferenţa dintre economia centralizată şi cea de piaţă concu-renţială consta în aceea că,
în primul caz, planificatorii decid ce, cât, cum şi pentru cine să se producă bunurile şi serviciile, iar în cel
de-al doilea caz, aceste decizii sunt luate de milioane de firme şi gospodării, funcţie de semnalele pieţei. În
cel de al doilea caz, firmele şi gos-podăriile interacţionează pe piaţă, unde preţurile şi propriul interes le
ghidează decizia. Cu toate că primează propriul interes, economia de piaţă s-a dovedit a fi un succes în
organizarea activităţii economice, promovând bunăstarea economică. Niciunul din cele două sisteme nu
există în stare pură, ele reprezentând tipuri ideale.
Economia mixtă reprezintă sisteml real în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului
de piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Prin urmare, toate ţările au în realitate economii mixte.

2.2. Caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă

Caracteristicile generale ale economiei de piaţă sunt: a) specia-lizarea producătorilor, a agenţilor
economici în general; b) autonomia, independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri
generalizată; d) mijlocirea schimbului de către bani; e) activitatea economică gravitează în jurul
pieţei; e) concurenţa între agenţii economici, f) intervenţia limitată a statului în reglarea procesului
economic.
• Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de
diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii dis-
tincte, de sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, ele devenind activităţi specializate. Diviziunea
muncii, specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi societate, ea per-
miţând perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea
pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne[1].
Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor de progres când au o fundamentare
economică, concretizându-se în avantajul absolut sau în avantajul relativ ori în cel competitiv.
Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri
cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.
Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dis-punând de resurse egale, cantitativ şi
calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.
A produce: 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
B produce: 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
C produce: 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El
obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de
produs.
 Avantajul relativ (comparativ). Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă
realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul
relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul
atunci când face o alegere[2].
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel:
– determinarea creşterii bunului X (ΔX = 1);
– determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY= -1), la care se renunţă;
– raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul pentru care se
optează (ΔY/ΔX).
Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să producă doar bunul X, rezultă că, pentru
fiecare unitate pe care o produce din acesta, el trebuie să renunţe la 0,5Y; dacă alege să producă doar bunul
Y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, el renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi
producători, obţinem (tabelul 2.1):
Tabelul 2.1
Producătorul şi costurile de oportunitate
Producătorul Cost de oportunitate
CO(X) CO(Y)
A 0,5Y 2X
B Y X
C 2Y 0,5X

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X, deci, el
dispune de un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa
în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de
avantaj relativ în obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate
producţia bunului Y, fiind fundamentată specia-lizarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, deci fără să recurgă la specializare,
alocând pentru fiecare bun jumătate din resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt
= 10X+8Y = 18 de bunuri, pentru că:
A produce 6 x şi 3 y;
B produce 3 x şi 3y;
C produce 1x şi 2y.
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru Y, rezultă:
Qt = 12X+10Y= 22 de bunuri, pentru că:
A produce 12 X;
B produce 6Y;
C produce 4 Y.
Specializarea producătorilor a determinat un spor de pro-ducţie de 4 unităţi (două unităţi din bunul X
şi două unităţi din bunul Y).
Efectele economice ale specializării, fundamentate pe teoria avantajului relativ, comparativ, permit
creşterea producţiei cu resursele existente, determinând necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor
economici, deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt inter-dependente. Chiar dacă, în timp,
avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică, de aici rezultând reprofilarea
producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului în care acţionează,
specializarea rămâne o trăsătură şi o condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a pro-gresului
economic.
Avantajul competitiv microeconomic arată în ce măsură o companie, un agent economic individual
generează şi încasează sis-tematic un profit care manifestă o tendinţă de sporire, fie prin costurile de operare
mici, fie prin calitate, fie prin capacitatea de a livra produsele rapid şi la timp, fie prin adaptabilitatea la
schimbările din cererea pieţei. Acest parametru se poate transforma în „avantaj com-petitiv sustenabil”,
atunci când aceste performanţe asigură companiei, ori economiei naţionale o poziţie de frunte în domeniul
respectiv, poziţie care poate fi menţinută pe termen lung.
• Autonomia, „independenţa” producătorilor presupun ca agenţii economici să dispună de
libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază în exclusivitate criterii
economice. Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată,
particulară sau individuală, ca bază principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de
proprietate, cum ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (de stat) şi mixtă.
Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private, prin exercitarea deplină de
către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda
bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de
rezultatele ce se obţin prin folosinţa bunurilor deţinute.
Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, implică şi existenţa
proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul acestei forme de
proprietate, agentul economic nemijlocit, cel care exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o
autonomie mai restrânsă, pentru că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central;
la nivel local (microeconomic), agenţii economici au o auto-nomie operativă, limitată, determinată de
reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.
David Ricardo a identificat, în contextul epocii sale, ca fiind avantaje structurale ale sectoarelor
productive calitatea solului, condițiile de climă și calificarea unei forțe de muncă omogene din punctul de
vedere al sistemului de organizare a proprietății și al valorificării acesteia prin producție-marfă.
Evident, dezvoltarea ulterioară a societății a inclus în categoria avantajelor comparative ale unei economii
naționale față de altă economie națională sau față de competitivitatea internațională și alți factori de avantaj
comparativ de natură mai mult marfară decât naturală, cum ar fi costul muncii (nivelul salarizării) și
valoarea monedei (paritatea monetară).
Ceea ce pare că nu a fost bine înțeles sau nu s-a vrut să se înțeleagă înainte de declanșarea crizei a
fost importanța sublinierii pe care Ricardo a făcut-o privind condiția de omogenitate a mediului economic.
În termeni moderni, condiția de omogenitate se poate traduce prin atribute coerente și compatibile, cum ar
fi nivelul costului forței de muncă, nivelul și caracterul politicilor sociale, legislația și normele de utilizare
și protecție a mediului, politici fiscale și monetare.
În condițiile actuale, omogenizarea face ca diferențierile dintre factori să fie din ce în ce mai mici
sau chiar inexistente. Apar, însă, alți factori de avantaj comparativ, cum ar fi calitatea produselor,
fiabilitatea, inovația, diversitatea sortimentelor, calitatea și diversitatea serviciilor, condițiile de service și
garanție.
Enumerarea ne poate conduce la o clasificare a factorilor de avantaj comparativ. Astfel: factori de
avantaj comparativ ricardieni (resurse, condiții naturale, calificare); factori de avantaj comparativ de tip
marfar (nivelul costului muncii, paritatea monetară); factori de avantaj comparativ de tip calitativ (calitatea,
fiabilitatea, inovația, serviciile etc.).

2.3. Marfa şi însuşirile ei. Producţia de mărfuri generalizată

Spre deosebire de perioada în care economia naturală era domi-nantă, şi în care bunurile se creau
majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piaţă) creează bunuri, prioritar pentru
vânzare. În această economie, devine marfă şi forţa de muncă. Producţia este separată de consum,
impunându-se deplasarea bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire a lor, printr-o reţea tot mai
ramificată de mijloace de transport.
Producţia de mărfuri generalizată semnifică acel tip de orga-nizare a activităţii economice în care
producătorii produc bunuri pentru piaţă, iar consumatorii îşi satisfac trebuinţele, procurându-şi cele
necesare prin recurgerea la mijlocirea pieţei. Principalul vehicul al legăturii dintre producător şi condumator
şi totodată obiectul principal al relaţiilor lor complexe îl constituie marfa.
 Marfa este orice bun care prin însuşirile sale satisface o trebuinţă a celui care îl cumpără, oferindu-i
satisfacţie, împlinindu-i dorinţele, fiind destinat vânzării pe piaţă. Marfa are o dublă deter-minare: ea
are valoare determinată de cantitatea şi calitatea muncii depuse pentru producerea ei; ea
are utilitate (valoare de întrebuinţare), exprimată prin capacitatea de a satisface o trebuinţă, de a oferi
consu-matorului o satisfacţie.
Economia de piaţă reprezintă un sistem de organizare a acti-vităţii economice în care se dezvoltă
relaţii puternice între agenţii vieţii economice, în esenţă între producători şi consumatori în vederea
producerii de mărfuri destinate vânzării şi a obţinerii de profit. La suprafaţa societăţii, ea apare drept o
uriaşă îngrămădire de mărfuri, incluzând, desigur, şi serviciile, care încearcă să răspundă cerinţelor
permanent renovate ale clienţilor. În cadrul acestui tip de economie, toate activităţile agenţilor economici
gravitează în jurul pieţei, care le oferă, prin mijloacele sale specifice, (dimensiunea şi structura cererii şi
ofertei, concurenţă, dinamica preţurilor) infomaţiile ce le sunt necesare pentru organizarea producţiei. Este
oportun însă să subliniem că aceste informaţii sunt oferite după ce s-au produs cantităţi impor-tante de
producţie, care este posibil să nu-şi găsească desfacerea.
Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă şi în continuă
dezvoltare, schimbul este mijlocit în mod necesar de bani. Fără prezenţa lor, circuitul economic s-ar bloca,
iar economia nu ar putea funcţiona normal. Economia de piaţă este prin excelenţă o economie
monetară. În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru
a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi
de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce este în funcţie de concurenţa dintre
producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea
celui mai mic cost de producţie şi maximum de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi
oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte
nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

2.4. Banii şi rolul lor în economia contemporană

Definirea banilor
În ceea ce priveşte definirea banilor sau a monedei, în literatura economică au existat şi persistă încă
puncte de vedere diferite. În concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii
reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de
instrument general al schimbului. Alţi economişti consideră că banii sunt elementul – cheie al economiei
de schimb, monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie, o piesă metalică sau o cifră înscrisă în
conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării,
în cadrul naţiunii unde aceşti bani sunt recunoscuţi”[3]. P.A. Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru
economie, consideră banii o convenţie socială artificială: „Moneda este orice serveşte şi este acceptat de
toată lumea, ca mijloc de schimb ori de plată”[4].
În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, moneda de aur şi argint şi
banii de hârtie.
• Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de schimb se realiza de
către anumite bunuri (mărfuri). Iniţial, rolul de bani a fost îndeplinit de unele bunuri (vite, piei, blănuri,
metale etc.). Cu timpul, acest rol a început să fie îndeplinit de metalele preţioase (aur şi argint), datorită
calităţilor acestora: au o valoare mare într-un volum mic, sunt divizibile, inalterabile, omogene şi uşor de
transportat. Banii de aur au toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi.
• Moneda de aur sau argint. La început, banii de aur sau argint circulau sub formă de lingouri, de
bare care trebuiau cântărite şi verificate, din punctul de vedere al calităţii, înainte de efectuarea plăţii
mărfurilor. Aceasta presupunea timp şi avea un cost bănesc, căci cele două operaţiuni realizate de persoane
specializate nu se făceau gratuit. Pentru evitarea incomodităţilor şi costurilor amintite, a altor incon-
veniente (falsificarea lingourilor de metale preţioase etc.), la un punct al evoluţiei economice, s-a trecut la
confecţionarea monedelor (din aur şi argint) de către state.
 În funcţia de mijlocitori ai schimbului de mărfuri şi servicii, banii se află doar temporar în posesia
agenţilor economici şi nu este obligatoriu ca ei să aibă o valoare proprie, intrinsecă. De aceea, treptat,
monedele din metale preţioase au fost înlocuite cu monede (bani) de hârtie şi cu monede din metal comun.
• Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnote, bani de
credit) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă.
Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu
valoarea deplină. La început, suma bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal preţios.
Pe măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit insu-ficient. În aceste condiţii, au început să se
emită mai multe bancnote (bilete) sau monedă fiduciară, deoarece se considera că încrederea în
conversiunea biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către toţi deţinătorii lor. Realizată de agenţi
particulari, apoi de către băncile comerciale, această emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului, fiind
încredinţată Băncii Centrale (Naţionale sau de Emisiune). Biletul emis avea un curs legal şi trebuia să fie
acceptat în schimburi la acelaşi titlu (sau în acelaşi fel) ca şi metalul pe care îl reprezenta. Biletele de bancă
circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale (cambii) aflate în
portofoliul băncilor centrale şi stocul de aur al acestora.
Mai târziu, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, deoarece nu mai erau convertibile în
aur şi se emiteau nu atât pentru operaţiuni comerciale, cât, mai ales, pentru acoperirea deficitului bugetar. De
aceea, semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de piaţă au devenit treptat banii de hârtie
Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii, care, în procesul circulaţiei,
înlocuiesc banii cu valoare deplină.
Funcţiile banilor
Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic, banii îndeplinesc funcţii economice
numeroase care au evoluat în timp în raport de natura banilor şi de complexitatea activităţilor economice.
În literatura de specialitate există opinii foarte diverse asupra funcţiilor banilor. În pofida acestei diversităţi,
pot fi identificate următoarele funcţii ale monedei:
a) Mijloc de măsurare a activităţii economice, de evaluare a mărfurilor produse. În această funcţie,
banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi prezentă, adică
valoarea mărfii. Prin aceasta, ei servesc ca bază la exprimarea preţurilor, a costurilor şi profiturilor.
Banii sunt instrument de evaluare a valorii producţiei globale şi marfă, a preţurilor, a costurilor şi
profiturilor la scara întreprinderilor şi ramurilor, a mărimii produsului intern brut şi a produsului naţional
brut (ca indicatori macroeconomici) etc. Oferind o unitate de calcul comună a cheltuielilor şi rezultatelor la
diverse niveluri, a drepturilor şi obligaţiilor fiecărui agent economic, banii permit comparaţii între
performanţele atinse de întreprinderi şi economiile naţionale în ansamblu, precum şi luarea de măsuri pentru
ridicarea la un plan superior acestora.
b) Mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul livrării
lor.
Realizarea schimbului prin intermediul banilor scindează schimbul în două tranzacţii
complementare: vânzarea, adică cedarea bunurilor de către unul din parteneri (care primeşte
contravaloarea acestora), şi cumpărarea, adică obţinerea bunurilor de către alt partener (care
plăteşte contravaloarea bunurilor). Fiecare partener este, în consecinţă, numai vânzător sau numai
cumpărător. În cadrul trocului, al schimbului direct (marfă contra marfă), fiecare partener era, concomitent,
şi vânzător şi cumpărător.
Mijlocind schimbul de mărfuri, banii eliberează acest proces de limitele inerente trocului şi îl fac mai
operativ, cu efecte benefice asupra întregii activităţi economice. Când mărfurile se schimbau direct una pe
alta, era foarte dificil să se întâlnească într-un loc anume doi agenţi economici A şi B, de exemplu, aşa încât
A să dorească bunul lui B, iar B, bunul lui A. Realizarea acestei coincidenţe cerea mult timp şi deplasarea
producătorilor dintr-un loc în altul. În plus, greu se putea preţui valoarea mărfurilor ce urmau a se schimba,
căci nu exista un etalon al măsurii ei. Când intervin banii în procesul de schimb, asemenea limite dispar.
 Deşi banii sporesc operativitatea şi eficacitatea schimbului, ei creează şi un efect negativ. În urma
vânzării, banii încasaţi se pot stoca şi repetarea acestui act de mai mulţi agenţi economici îngreunează
desfacerea unor cantităţi de mărfuri, care aşteaptă banii reţinuţi pentru a se vinde. Cauza o reprezintă faptul
că bunurile se produc în calitate de echivalente, de bunuri care trebuie să se schimbe unul cu altul, în
condiţiile diviziunii sociale a muncii.
c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se achită la un
anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credite.
Ca mijloc de plată, banii servesc, însă, şi pentru stingerea altor obligaţiuni: achitarea impozitelor şi
taxelor, a rentelor, chiriilor şi dobânzilor, a împrumuturilor, salariilor etc. Orice drept şi orice
obligaţie economică se pot stinge prin cedarea şi primirea unei sume de bani, la o dată anumită.
d) Mijloc de rezervă de valoare. Bani universali.Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi
serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să facă economii, denumite rezerve de valoare. Formarea
acestor rezerve se bazează pe asigurarea că valoarea banilor eco-nomisiţi va putea fi regăsită în integritatea
sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi, altfel spus, pe prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare.
Constituirea de rezerve de bani este favorizată de ampla dez-voltare a relaţiilor de credit şi a sistemului
bancar, care oferă posibilităţi de fructificare a economiilor prin dobânda primită la sumele depuse, ca şi prin
dividentele şi cupoanele aduse celor care investesc în cumpărarea de acţiuni ori de obligaţiuni de pe
piaţa (primară sau secundară) a capitalului.
Fiind mijlocul general de cumpărare şi plată, banii sunt forma universală de constituire a rezervelor
de valoare, atât pentru unităţile economice, cât şi pentru populaţie. Deţinătorul monedei dispune de un titlu
de credit, care îi atestă dreptul de a beneficia de o parte a bunurilor aflate în circulaţie, atunci când doreşte,
dreptul de a alege, la momentul oportun, din oferta existentă, elementele care-l satisfac. Banii sunt activul
cel mai lichid din economie, care oricând se poate transforma pe orice alt bun, imediat şi fără niciun cost
suplimentar.
Funcţiile banilor, succint analizate, au valabilitate şi pentru banii naţionali, care servesc piaţa internă,
şi pentru banii universali, care servesc piaţa internaţională, mijlocind schimburile externe de mărfuri,
turismul, transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate, repatrierea profiturilor, achitarea
împrumuturilor obţinute de la alte ţări etc.
• Puterea de cumpărare a banilor este exprimată prin cantitatea de bunuri economice care se pot
cumpăra, la un moment dat, cu o unitate monetară sau cu o sumă dată de bani.
În baza teoriei neoclasice, aceasta este determinată, în esenţă, de cantitatea de bani aflată în circulaţie.
Pornind de la premisa că, pe termen scurt, oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie a banilor sunt
relativ rigide, modificarea masei monetare atrage după sine modificări în sens contrar, atât în nivelul general
al preţurilor, cât şi în puterea de cumpărare a monedei.
Dacă pe termen scurt această concluzie poate fi logică şi con-firmată de practică, pe termen lung,
puterea de cumpărare a monedei depinde de numeroase împrejurări economice şi extraeconomice. Rolul
hotărâtor în această direcţie îl are starea economiei naţionale respective; de regulă, o ţară cu o economie
puternică, modernă şi eficientă, capabilă să asigure satisfacerea în bune condiţii a nevoilor, are o monedă a
cărei putere de cumpărare este mai stabilă.
Convertibilitatea monedei. În prezent, realizarea funcţiilor şi rolului economic al monedei are loc
în condiţiile extinderii legăturilor dintre economiile naţionale, din care cauză capătă importanţă conver-
tibilitatea monedei. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o altă
monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piaţă, la un anumit preţ denumit curs.
Din cele peste 70 de ţări cu monedă convertibilă, doar pentru câteva monede (dolarul SUA, euro UE,
lira Anglia, yenul Japonia) se poate vorbi de convertibilitate deplină, adică de eliminarea oricăror restricţii
cu privire la suma care se schimbă. Majoritatea celorlalte monede, în mare parte, de asemenea, convertibile,
păstrează încă o serie de limite, mai mari sau mai mici, în calea schimbului lor cu monede străine.
În România, problema convertibilităţii monedei naţionale s-a fixat ca un obiectiv major abia după
1990. Ca un prim pas în această direcţie, prin măsurile întreprinse, s-a ajuns la existenţa a două cursuri de
schimb faţă de alte monede. Unul a fost cursul oficial, stabilit de Banca Naţională, iar celălalt, cursul de
echilibru, format pe baza cererii şi ofertei exprimate în cadrul operaţiunilor de licitaţie valutară interbancară.
În special, din anul 1994, în baza noilor reglementări adoptate, s-au diminuat condiţiile restrictive privind
convertibilitatea, ajungându-se treptat la realizarea deplinei convertibilităţi a leului.
Convertibilitatea monedei ridică numeroase probleme teoretice şi practice, având implicaţii deosebite
asupra oricărei economii naţionale. Ea este o condiţie necesară pentru evaluarea corectă a nivelului eficienţei
şi competitivităţii printr-un sistem de preţuri corecte. Convertibilitatea influenţează toate domeniile şi
componentele vieţii economice interne şi relaţiile cu străinătatea, dar şi numeroase aspecte ale relaţiilor
sociale. După unii specialişti, ea este o condiţie primor-dială pentru ca ţările din Europa Centrală şi de Est
să realizeze paşi hotărâţi spre economia de piaţă.
Dacă în ceea ce priveşte utilitatea economică şi socială a convertibilităţii, teoria economică este
unanimă, în ceea ce priveşte momentul şi premisele convertibilităţii monedei se pot distinge două poziţii
teoretice.
Una dintre ele susţine că nu este necesară nicio premisă material-economică ce trebuie îndeplinită;
trecerea la convertibilitate este un act politic şi trebuie să se facă dovada existenţei voinţei şi hotărârii pentru
aceasta. În urma convertibilităţii, se manifestă o serie de efecte nedorite, dar ele sunt urmarea nu a
convertibilităţii, ci a unor cauze profunde existente în respectiva economie; aceste efecte nu s-au putut
manifesta tocmai din cauza inexistenţei convertibilităţii. Abia după trecerea la convertibilitate se poate
pune, deci, un „diagnostic” corect şi aplica tratamentul adecvat pentru însănătoşirea acelei economii.
Conform altei teorii, convertibilitatea este necesară, dar nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de
asigurare şi sprijinire a dezvoltării economiei. În consecinţă, trecerea la convertibilitate trebuie pregătită cu
atenţie, ea necesitând asigurarea unor premise, cum sunt: restructurarea şi consolidarea economiei
naţionale; diversificarea şi modernizarea producţiei de bunuri şi servicii de calitate, cu eficienţă ridicată şi
competitive pe piaţa externă; creşterea rezervelor de valută ale ţării; formarea unui sistem de preţuri interne
flexibile şi reale, fundamentate pe cheltuielile de producţie şi corelate treptat, în timp, cu cele de pe piaţa
internaţională. În ceea ce priveşte inflaţia, aceasta trebuie să fie redusă şi menţinută sub control.

2.5. Economia de piaţă contemporană şi principalele sale tipuri. Sfârşitul dogmei atotputerniciei
pieţei libere
Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile, în economia contemporană
întâlnim două modalităţi de organizare şi funcţionare a economiei de schimb, de fapt, două tipuri de
economie de piaţă:
a) sistemul economiei de piaţă liberă ;
b) sistemul economiei de comandă (centralizate).
Departajarea între aceste două modalităţi se poate face prin luarea în considerare a criteriilor: gradul
de libertate a agenţilor eco-nomici şi caracteristicile mecanismului de reglare.
În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici
individuali.
Modelul teoretic al economiei de piaţă statuează, ca bază a economiei, proprietatea privată,
considerată drept sacră, inviolabilă şi garantată, generând primordialitatea intereselor personale.
Elementele structurale ale oricărui model al economiei de piaţă[5] sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea
deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta
nu exclude pluralismul formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă (monopoluri,
sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.
Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat, care îşi asumă reglarea operativă a
masei monetare, distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură tehnico-economică modernă constituie
o condiţie de bază a unei înalte eficienţe economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi cetăţenii.
 Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează
integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare
ţară are propriul model.
Cu toate deosebirile existente, economia de piaţă modernă are o serie de trăsături sau
caracteristici, care se întâlnesc în orice ţară, independent de elementele specifice. În esenţă, este vorba de
urmă-toarele:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată deţine ponderea
dominantă; pe această bază, agenţii economici elaborează decizii în mod independent, autonom, asumându-
şi riscul în afaceri economic;
b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa îndeplineşte un
rol deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea
resurselor;
c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maxi-mizarea profitului; consumatorii au
drept impuls, sau mobil, al comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de care pot beneficia prin
cumpărarea de bunuri sau servicii;
d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în creşterea eficienţei şi a
posibilităţilor cumpărătorilor de a alege la piaţă;
e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe pieţele forţei de muncă, monetare, titlurilor de
valoare, valutare etc., preţurile se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia
statului;
f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă economică
înaltă;
g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia corectării
imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.
În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre
resurse şi nevoi sunt reglate prin decizii centralizate, impuse birocratic agenţilor economici de către aparatul
de stat.
Niciunul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este o economie mixtă, în
care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din ambele sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii,
un model relevant al economiei de piaţă, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii
economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele
care exercită controlul economic.
Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea câtorva modele de economii
„reuşite”, „înfloritoare”, care au fost capabile să genereze, după cel de-al Doilea Război Mondial,
îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o eficienţă ridicată. Sunt multe
astfel de economii. Cea mai mare parte a lor sunt membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele dintre ţările
industrializate din Asia de Sud-Est.
Schematic, se poate vorbi de trei submodele principale, şi anume: economiile sociale de piaţă (din
Europa), economiile de piaţă „direcţionate de consum” (SUA) şi economiile de piaţă „ghidate
administrativ” (Japonia)[6]. Principalele caracteristici ale acestor modele sunt prezentate în continuare.
• Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale,
în special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în
promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi
în realizarea unei infra-structuri eficiente. O atenţie mare este acordată protecţiei mediului, dezvoltării
adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe
guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor, în general.
În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special, în cele nordice, atât dezvoltarea
economică, cât şi cea socială sunt evoluate, iar categoria celor care „nu au” este puţin numeroasă. După
aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă reprezintă un slogan, al cărui interes precis este, însă,
perisabil, reflectând pragmatic condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.
 • Economia de piaţă „direcţionată de consum” (de tip consu-merist), care poate fi exemplificată
prin modelul Statelor Unite ale Americii. În cadrul acesteia se acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi
un rol minim statului. La baza creşterii economice se situează predilect promovarea spiritului întreprinzător
şi o mare mobilitate a preţurilor, capitalurilor, bunurilor şi oamenilor, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi
pe termen scurt, după schemele „îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi
problemelor sociale. Aceasta a condus, în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii
sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în continuare, tendinţa
de creştere.
• Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul eco-nomiei japoneze) reprezintă o îmbinare
particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o economie
de piaţă ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri
imediate, cât pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multor pieţe externe, susţinută prin
măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii
muncii, a eficienţei economice, în general.
Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie promovarea unui comportament al
agenţilor economici şi al politicilor economice care favorizează realizarea unor înalte procente (rate) de
economie şi investiţii. Rata ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea deosebită a
pieţei muncii sunt de natură să contribuie la realizarea unor ritmuri înalte de dezvoltare economică, la
sporirea posibilităţilor de adaptare rapidă la cerinţele pieţei, la o creş-tere spectaculoasă a exportului. Pe
plan social, firmele sunt obligate să asigure securitatea şi protecţia salariaţilor, iar statul îşi foloseşte
autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea producătorilor şi mai puţin a consumatorilor.
Economiile naţionale care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piaţă au
evidenţiat, prin rezultatele ob-ţinute, viabilitatea acestui sistem economic. Acesta nu este, însă, un sistem
perfect. Sistemului de piaţă i se impută şi anumite imperfecţiuni. Între acestea se menţionează faptul că nu
îşi asigură stabilitatea internă; inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii săi inevitabili; că
generează tendinţa de concentrare anormală a puterii economice într-un număr mic de întreprinderi şi centre
de forţă; că repartizarea venitului naţional se face, în unele situaţii, în opoziţie cu normele elementare de
justiţie socială, ceea ce obligă statele să adopte măsuri de corecţie şi protecţie socială. Aceste trăsături
negative, exacerbate pe măsura trecerii timpului, ameninţă stabilitatea şi chiar existenţa sistemului
atotputerniciei pieţei în ansamblul său. De aici izvorăsc strigăte uneori dramatice de reformare a sistemului
în ansamblul său.Teza despre sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei se află astăzi sub tirul concentric al
numeroaselor şcoli de gândire economică, al unor economişti şi oameni de afaceri proeminent.
Trecerea la economia de piaţă, plecând de la sistemele eco-nomice precedente, cel al „economiei de
comandă”, de pildă, necesită o perioadă de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia de piaţă impune,
la rândul său, înfăptuirea unor transformări radicale în struc-turile economice şi de proprietate, în vederea
instaurării proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor
economici.
Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. În vederea
realizării lui sunt esenţiale: priva-tizarea, retehnologizarea, restructurarea producţiei după criterii de
eficienţă economică, liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor
politici şi mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor
economici.
Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza unor modificări de natură instituţională,
financiară, juridică etc. Date fiind complexitatea acestui proces, generată de dificultatea problemelor ce se
cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe istorice asemă-nătoare, faptul că nici teoria şi nici practica
mondială nu dispun de soluţii general-valabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o activitate
susţinută a statului.

2.6. Agenţii economici

Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în cadrul unor unităţi
economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte (producere de bunuri, prestări de servicii, distri-
buţie, comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se defineşte prin diversitatea acţiunilor efectuate de toţi
participanţii la proces, denumiţi agenţi economici.
Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii,
îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane
fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel instituţional. Din acest
punct de vedere, un agent economic este o unitate instituţională care „dispune de autonomie de decizie în
executarea funcţiei sale principale (a produce, a finanţa, a asigura, a consuma etc.), acţionând într-un cadru
care îi este propriu asupra utilizării resurselor sale curente, de capital şi financiare”[7].
Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale în economie. Ţinând seama
de această funcţie, în rândurile agenţilor economici includem: întreprinderile, gospodăriile familiale sau
menajele, administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea, adică agenţii
economici din alte ţări.
Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de
proprietate, au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în
vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.
Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc, în principal, funcţia de consumatori
de bunuri şi servicii. Ele cuprind familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se
delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor se formează în cea mai mare
parte pe seama salariilor, titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc.
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită, în principal, funcţii de redistribuire a
veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte
obligatorii, impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi
locale de stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică
etc. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii
nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare,
cotizaţii, venituri pe proprietate etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private
sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează,
transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective.
Veniturile acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate, care se
concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare.

2.7. Fluxurile activităţii economice

Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt inter-dependente; ele se desfăşoară prin
transfer şi schimb.
Relaţiile de transfer apar ca un flux unilateral de disponibilităţi băneşti, fără nicio contraprestaţie.
Avem, astfel, transferuri publice, vărsăminte sau prestaţii sociale, şi transferuri private, impozite,
sponsorizări, moşteniri.
Relaţiile de schimb sunt raporturi în care unul dintre subiecţi cedează un bun pentru a primi în
contrapartidă un alt bun de la parte-nerul său. Schimburile sunt efectul direct al specializării funcţiilor
diverselor unităţi economice. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza schimburilor.
Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse
economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală
sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus, reprezentând plata pentru bunurile şi serviciile furnizate.
În economia de piaţă se derulează, aşadar, fluxuri reale, care cuprind intrări de resurse economice
sau de factori de producţie şi ieşiri de produse, bunuri materiale şi servicii, şi fluxuri monetare, constând
în venituri şi cheltuieli băneşti. Mişcarea banilor şi creanţelor între unităţile economice este determinată de
ansamblul relaţiilor economice „fizice”, de viteza cu care acestea se desfăşoară; ele reflectă vânzările şi
cumpărările de bunuri şi servicii, intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia încasărilor din
economie şi sectoarele sale instituţionalizate.
Fluxurile unilaterale, sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb
contraprestaţii. Ele pot fi: transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi
indirecte, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.), şi transferuri de patrimoniu, care
intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu
(suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic (vezi schema generală a circuitului
economic). Fiind un agregat al celor două fluxuri economice – real şi cel monetar –, acesta exprimă totodată
activitatea generală a agenţilor economici de utilizare deplină a resurselor, de folosire eficientă a factorilor
de producţie, realităţile de ansamblu ale unei economii, măsură în care sunt satisfăcute inte-resele
economice ale agenţilor economici, ale populaţiei.
Schema generală a circuitului economic

• Rezultate microeconomice
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări
tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice, ca efecte primare şi
directe, se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi), natural-
convenţionale (cai putere, putere calorică) şi valorice (băneşti).
În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele micro-economice monetare pot fi: globale, finale şi
nete. Rezultatele globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate, iar indi-
catorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri. Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor
bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar.
Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia
productivă a fiecărui agent economic. Valoarea adăugată este, la rândul ei, de două feluri: valoarea
adăugată netă, care cuprinde veniturile factorilor de producţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde
valoarea adăugată netă şi amortizarea capitalului fix. Rezultatele nete se măsoară prin profitul
brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de întreprindere, iar cel de al doilea, profitul încasat minus
impozitul pe profit.

[1] Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18.
[2] Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-
45, 111-116.
[3] J.M. Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions ouvrières, Paris, 1988, p. 169.
[4] P. Samuelson & W. Nordhaus, Economics, 13th Edition, Mc Graw-Hill Boote Company, 1989, p. 226.
[5] Dicţionar de economie, coordonator: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 185-186.
[6] Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 41-86.
[7] Economie Politică. Economics, Agenţia de consulting universitar „Eficient”, Bucureşti, 1992, p. 56.
Curs 3
Cererea şi oferta de mărfuri şi servicii a căror analiză reprezintă conţinutul principal al acestui capitol
se constitue şi se desfăşoară pe piaţă. Dar ce este piaţa?; Care sunt rolul şi funcţiile sale? Piaţa oferă cadrul
necesar pentru ca profitul, unul dintre determinanţii esenţiali ai activităţilor economice, principal mijloc al
stimulării inovaţiei, eficienţei şi creativităţii economice să devină pârghia esenţială a evoluţiei ascen-dente a
economiei.
3.1. Piaţa: caracteristici, rol, tipuri
Caracteristicile pieţei
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, o dată cu economia de schimb, ca urmare a specializării
agenţilor economici. Iniţial, piaţa era un loc fizic unde cumpărătorii şi vânzătorii puteau negocia direct, faţă
în faţă. De-a lungul deceniilor însă, modul de a trăi şi de a munci al oamenilor a suferit nenumărate
schimbări, punându-şi amprenta şi asupra pieţei.
În contextul marilor transformări economico-sociale, cum ar fi integrarea economică europeană şi
internaţională, dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii, în special în domeniul informaţiei şi comunicării,
creşterea presiunii competitive, dezvoltarea de noi produse şi servicii, piaţa a evoluat, devenind o realitate
din ce în ce mai complexă. Apar noi economii, care găsesc noi pieţe pentru produsele lor, şi, de asemenea,
reprezintă noi pieţe pentru Uniunea Europeană. Patru caracteristici importante ale evoluţiilor economice
actuale pot fi evi-denţiate:
– creşterea schimburilor care au loc prin mecanismul pieţei, în timp şi spaţiu, ca urmare a adâncirii
diviziunii sociale a muncii şi a sporirii eficienţei;
– extinderea pieţelor prin atragerea de noi teritorii, domenii de activitate, ca urmare a integrării
economice europene şi internaţionale;
– diversificarea pieţelor atât sub aspectul sortimentelor pro-duselor, cât şi sub aspectul formelor de
efectuare a tranzacţiilor, incluzând atât pieţele formale, clasice, cât şi pieţele on-line şi pieţele informale;
– creşterea legăturii şi interdependenţei dintre diferitele categorii de pieţe, în sensul că situaţiile
favorabile sau perturbările pe una sau mai multe pieţe generează reacţii asupra celorlalte.
Ce este, aşadar, piaţa? Termenul piaţă este folosit pentru a descrie orice împrejurare în care au loc
schimburi. Cele mai impor-tante definiţii care se dau acestui concept susţin că: „este un mecanism”, „este
locul de manifestare al concurenţei”, „este spaţiul economic în care acţionează cumpărătorii şi vânzătorii”,
„este locul unde este determinat preţul”, „exprimă relaţiile economice dintre agenţii economici”, „un
contract de vânzare-cumpărare” şi lista poate continua. Profesorul Paul Samuelson, laureat al Premiului
Nobel pentru economie susţine că[1]: „piaţa trebuie privită ca un mecanism prin care cumpărătorii şi
vânzătorii pot stabili nivelul preţurilor şi pot schimba între ei bunuri şi servicii; ....caracteristica esenţială a
pieţei fiind aceea că îi adună la un loc pe vânzători şi cumpărători, oferindu-le posibilitatea să stabilească
preţurile şi cantităţile pentru un anumit bun sau serviciu”. El foloseşte următoarea definiţie pentru piaţă:
Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători
şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu.
Acest mecanism rezidă în dialogul dintre vânzător şi cumpărător, care precede orice afacere, prin care
se realizează un acord contractual privind conţinutul afacerii, valoarea care constituie obiectul
contractului, durata, scadenţa onorării obligaţiilor etc. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a
componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa, profitul, salariul,
dobânda şi renta.
Mediul competitiv este specific economiei de piaţă, unde concurenţa este liberă, fiecare agent
economic manifestându-şi libera iniţiativă şi acţionând pentru realizarea propriilor interese. Concurenţa are
o influenţă benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Ea stimulează progresul tehnic şi creativitatea
agenţilor economici, aceştia fiind preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum şi
de maximizarea profitului. În acest scop, se realizează raţionalizarea costurilor, se influenţează deciziile de
alocare a resur-selor utilizate în activitatea economică, precum şi repartizarea profiturilor realizate. În concluzie,
concurenţa garantează consumatorilor un nivel de excelenţă în ceea ce priveşte preţul şi calitatea produselor
şi serviciilor. Atunci când schimbul este voluntar ambele părţi ale tranzacţiei au de câştigat.
Piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravi-tează viaţa economică, reprezentând
„motorul” creşterii economice. Nici rolul statului nu trebuie neglijat, fiind esenţial în asigurarea unui climat
în care pieţele pot funcţiona eficient. Prosperitatea unei economii moderne depinde de eficienţa cu care statul
intervine în corectarea eşecurilor mecanismului pieţei, fără a i se substitui, menţinând totodată ambianţa de
libertate economică.
Rolul (funcţiile) pieţei
Piaţa îndeplineşte un rol important în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne
– cel de reglare a activităţii economice prin:
– informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii şi ofertei;
– orientarea agenţilor economici, deoarece piaţa determină preţurile şi cantităţile de echilibru,
emiţând astfel semnale şi deter-minând agenţii economici să aloce resursele în diferite domenii;
– faptul că stă la baza deciziilor agenţilor economici privind investiţiile de capital, cantitatea şi
structura producţiei, schimbului şi consumului.
În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă mîna invizibilă prin care activitatea economică se adaptează
la dinamica nevoilor. Adam Smith, care a formulat principiul „mâinii invizibile”, potrivit căruia individul,
în dorinţa sa de a realiza binele personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea binelui general,
face în lucrarea de referinţă[2] următoarea afirmaţie: „Menajele şi firmele interacţionează pe diferite pieţe
ca şi cum ar fi ghidaţi de o «mână invizibilă» care îi conduce la rezultatele pieţei dorite”. Prin intermediul
pârghiilor economice cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor
economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă. Tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profitului, de
exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează mărirea ofertei şi punerea ei de acord cu
cererea. De altfel, termenul „economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile
produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.
Piaţa stă la baza orientării vânzătorilor şi cumpărătorilor pentru a lua cele mai bune decizii privind
problema fundamentală a economiei: Ce şi cât de mult se produce? Cum se produce? Pentru cine se
produce?. Pieţele libere se caracterizează prin mulţi cumpărători şi vânzători de numeroase bunuri şi
servicii, care sunt interesaţi, în primul rând, de interesul personal. Deşi, agenţii economici îşi urmăresc, în
primul rând, interesul personal, şi nu obţinerea bunăstării economice a societăţii ca întreg, economiile de
piaţă, în care indivizii şi firmele decid ce să producă şi cât de mult să plătească, s-au dovedit. a fi benefice
dezvoltării de noi tehnologii şi produse, ceea ce influenţează bunăstarea economică generală.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului ce-i revine o
constituie autonomia de decizie a agenţilor economici sau libertatea economică. Adaptarea rapidă
a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod
curent, necesită iniţiativă, o mai mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a
firmelor fără îngrădiri birocratice din partea statului.
Deşi pieţele reprezintă, de obicei, o cale bună de organizare a activităţii economice, totuşi apar şi
eşecuri în funcţionarea acesteia, cum ar fi formarea monopolurilor, poluarea, inegalitatea, prea puţine
preocupări pentru educaţie, sănătate şi siguranţă etc. În acest context, remarcabilele proprietăţi de eficienţă
ale mâinii invizibile pot dispărea şi este justificată intervenţia acţiunii guvernamentale cu rol corector.
Există două motive generale pentru ca un guvern să intervină în economie, şi anume, să
promoveze eficienţa şi echitatea.
Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de intervenţia statului în
economie, adică de acţiunile acestuia, menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la
funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei. Majoritatea economiilor, inclusiv cea a României, sunt
considerate economii mixte, care se bazează, în prin-cipal, pe interacţiunea liberă dintre consumator şi
producător pentru a determina ce, cum şi pentru cine produce. Guvernele pot, uneori, să îmbunătăţească
rezultatele pieţei, în unele domenii, prin luarea de decizii, în altele, prin impunerea de reglementări prin
politica bugetară, fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc.
Tipuri de piaţă
Există numeroase criterii de grupare a pieţelor. În continuare, vom prezenta trei dintre acestea, pe care
noi le considerăm principale şi categoriile de piaţă aferente.
a) După obiectul tranzacţiei economice pe piaţă se disting trei mari categorii de pieţe în care
indivizii şi firmele interacţionează:
Piaţa bunurilor: piaţa pe care firmele îşi vând bunurile produse atât menajelor cât şi altor firme; formată la
rândul ei din piaţa bunurilor finale şi piaţa bunurilor de capital;
Piaţa muncii: piaţa pe care menajele vând forţa de muncă, iar firmele o cumpără;
Piaţa capitalului: piaţa pe care fondurile sunt depozitate şi împrumutate; formată la rândul ei din piaţa
capitalului, piaţa mo-netară şi piaţa valutară.
În general, economiştii iau în considerare şi piaţa factorilor naturali (în principal, pământul), dar,
în economiile moderne, se pune accentul cu precădere pe cele trei categorii de pieţe menţionate
anterior. Termenul de capital este folosit şi cu un alt sens, care se referă la utilajele şi clădirile folosite
pentru producţie. De aceea, nu trebuie să se confunde piaţa de capital cu piaţa bunurilor de
capital. Piaţa capitalului se referă la piaţa unde fondurile sunt economisite şi împrumutate, iar piaţa
bunurilor de capital se referă la pieţele unde bunurile de capital sunt vândute sau cumpărate.
b) Din punctul de vedere al extinderii teritoriale, există:
piaţa locală;
piaţa regională;
piaţa naţională;
piaţa mondială.
c) Din punctul de vedere al desfăşurării concurenţei, există:
piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;
piaţa cu concurenţă imperfectă.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în sensul că ele se influenţează
reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în
ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa capitalului; extinderea
investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum,
dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ piaţa
muncii. Piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac
economii, pe pieţele respective. Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul
economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei
singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”[3].
3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii
Piaţa este rezultatul interacţiunii dintre cerere, exprimată prin consumatorii care îşi cheltuiesc
veniturile pentru a cumpăra diverse produse sau servicii, şi ofertă, exprimată prin firmele care produc bunuri
în cantitatea şi calitatea care le ajută pe ele să-şi maximizeze profiturile. Analiza cererii şi ofertei evidenţiază
modul în care meca-nismul pieţei reuşeşte să rezolve cele trei probleme economice fun-
damentale: ce, cum şi pentru cine se produce.
Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri necesare satisfacerii nevoilor
de consum derivă din compor-tamentul consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum reflectă acest
comportament. Teoria cererii evidenţiază modul în care nevoile şi preferinţele consumatorilor determină
nivelul cererii pentru diverse mărfuri.
Delimitări conceptuale
In sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic
sau toţi agenţii economici decid să o cumpere într-o perioadă, la un preţ dat şi a altor împrejurări
economice şi extraeconomice care o determină.
Este important să se facă diferenţa între ceea ce doresc oamenii şi ceea ce ei aleg să cumpere, date
fiind cheltuielile limitate impuse de constrângerea bugetului lor şi preţurile diferitelor bunuri. Nu se poate
pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă
sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-cumpărare, adică prin
autoconsum sau consumul din producţia proprie.
Cererea poate fi: individuală sau a pieţei.
Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic o cumpără într-o
perioadă în baza împrejurărilor economice (preţul unitar, venitul cumpărătorului, preţul altor bunuri etc.) şi
a preferinţelor cumpărătorilor.
Cererea pieţei (totală) desemnează cantitatea dintr-un bun pe care totalitatea agenţilor individuali
decid s-o achiziţioneze într-o perioadă, în condiţiile restricţiilor economice şi ale preferinţelor subiective ce
le sunt specifice. Cererea pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale celor „n” agenţi
economici pentru bunul x şi la fiecare nivel de preţ. (C = Q1+Q2+....Qn); sau C = f(Q, P)
Privită sub cele două aspecte, cererea în sens microeconomic are caracter dinamic, fiind o funcţie de
mai multe variabile, dintre care cele mai semnificative sunt: preţul unitar al bunului supus
analizei, venitul mediu disponibil, preţurile unitare ale altor bunuri sub-stituibile sau
complementare, numărul populaţiei şi vârsta acesteia, perspectivele evoluţiei preţului, starea
conjuncturii economice, preferinţele cumpărătorilor şi intensitatea nevoilor acestora etc.
În continuare, vom vedea cum cantitatea cumpărată (∆Q) dintr-un bun se modifică la o modificare a
preţului (∆P), în condiţii de ceteris paribus[4].
Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii
Legea cererii exprimă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi cantitatea cerută din acel
bun, în cadrul căreia cantitatea cerută evoluează în sens invers faţă de preţ, în condiţii
de ceteris paribus. Astfel, dacă preţul unei mărfi creşte (iar ceilalţi factori rămân neschimbaţi),
cumpărătorii tind să achiziţioneze o cantitate mai mică din marfa respectivă. În mod similar, dacă preţul
scade, ceilalţi factori rămân neschimbaţi, cantitatea cerută creşte.
Reprezentarea grafică a legii cererii poartă denumirea de curba cererii. Curba cererii ilustrează cum
se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun la variaţiile preţului.
Tbelul 3.1.

Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare

Preţ unitar (P) Cantitatea (Q)

Cazuri
(u.m./buc) cerută (mil. buc)
A 5 10
B 4 12
C 3 16
D 2 17
E 1 20

Fiecărei perechi de valori (P,Q) din tabelul 3.1. îi corespunde un punct pe grafic; aceste puncte sunt unite printr-o
linie care reprezintă curba cererii. Pe măsură ce preţul creşte are loc o deplasare în sus pe curba cereri, şi invers.
Panta negativă a curbei cererii ilustrează legea cererii descrescătoare (cererea fiind o funcţie descrescătoare faţă de
preţ).
Curba cererii are, de regulă, pantă descrescătoare şi reflectă legătura inversă care există între
cantitatea cerută şi preţ.
Cererea evoluează în sens invers proporţional faţă de preţ, atât în cazul cererii individuale, cât şi în
cazul cererii pieţei. Atunci când preţul se reduce, cererea se extinde, (ceteris paribus), iar atunci când
preţul creşte (ceteris paribus), cererea se contractă. Extinderea, res-pectiv, contractarea cererii, nu
trebuie identificată cu cea de creştere, respectiv, scăderea cererii, care presupune deplasarea curbei
cererii sub incidenţa factorilor acesteia, preţul unitar fiind considerat constant. Relaţia negativă dintre
preţul unitar şi cantitatea cerută se explică prin comportamentul normal al consumatorului
raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă economică.
În capitolul „Comportamentul consumatorului” se menţionează că echilibrul consumatorului se
realizează când utilitatea marginală obţinută prin cheltuirea unei unităţi monetare este aceeaşi, indiferent
care sunt bunurile achiziţionate. Dacă, de exemplu, există o stare de echilibru, (Umgx/px = Umgy/py), iar
preţul bunului „x” creşte, starea de echilibru dispare şi consumatorul îşi caută un nou echilibru sporindu-şi
achiziţiile din bunurile substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat, diminuându-şi achiziţiile din bunul
al cărui preţ a crescut (sau invers, dacă preţul scade).
Astfel, economiştii consideră că scăderea cantităţii cerute pe măsură ce preţul creşte este
urmarea efectului de substituţie şi a efectului de venit.

Efectul de substituţie are loc la bunurile substituibile (exemplu, unt şi margarină) şi reflectă
situaţia în care creşterea preţului la un bun îi reduce cererea, crescând cererea pentru bunul
substituibil, fără ca preţul acestuia să se modifice.
Efectul de venit pune în evidenţă modificarea cererii la un buget de venituri dat, sub influenţa
variaţiei preţurilor sau a unor presiuni inflaţioniste.

Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi majorităţii bunurilor inferioare.
Pentru unele bunuri, însă, creşterea preţurilor este însoţită de o creştere a cererii, iar reducerea preţurilor,
de o reducere a acesteia. Teoria economică consideră că în categoria bunurilor normale sunt incluse
bunurile a căror cerere creşte odată cu sporirea veniturilor. În categoria bunurile inferioare sunt incluse
bunurile a căror cerere se reduce odată cu creşterea veniturilor şi invers.
Noţiunile de bunuri normale şi inferioare au fost introduse în teoria economică de către irlandezul
Robert Giffen, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când a analizat piaţa cartofilor pe fondul unei puternice
crize economice. Explicaţia lui Robert Giffen, cunoscută ca efectul Giffen, este că scăderea preţurilor
bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste
bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate. Aceste excepţii de la legea cererii se
întâlnesc destul de rar în realitate şi nu infirmă existenţa legii cererii.

Deplasări ale curbei cererii. Factorii cererii

Legea cererii este valabilă numai atunci când toţi ceilalţi factori ai cererii rămân constanţi. Prin factorii
cererii sunt desemnate toate condiţiile economice şi extraeconomice care influenţează evoluţia cererii –
atunci când preţul este considerat constant. Dar, în practică, nimic nu rămâne constant. Orice altă modificare
decât cea a preţului bunului deplasează întreaga curbă a cererii, modificând cantitatea care va fi cerută la
fiecare nivel de preţ.
Principalii factori care deplasează curba cererii sunt: venitul mediu; preţul bunurilor
substituibile şi a bunurilor complementare; numărul de cumpărători; preferinţele şi
structura populaţiei; perspectivele de creditare; aşteptările indivizilor privind evoluţia
veniturilor şi a preţurilor.

Dacă la fiecare nivel de preţ există o creştere a cantităţii cerute, atunci curba se va deplasa spre dreapta.Dacă la
fiecare nivel de preţ există o scădere a cantităţii cerute, atunci curba se va deplasa spre stânga.
Venitul mediu. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica
cererii: când veniturile personale cresc, indivizii tind să cumpere mai mult, chiar dacă preţurile rămân
neschimbate, după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile denumite
„inferioare”, între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o
reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate. Alături de preţul
unitar, venitul mediu disponibil este factorul economic cel mai important de care depind nivelul
şi evoluţia cererii.
Preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare. Creşterea preţului la un bun (exemplu: unt),
îi va reduce cererea, modificând curba cererii pentru un bun substituibil (margarina), fără ca preţul
acestuia din urmă să se modifice. Astfel, o creştere a preţului untului conduce la o deplasare spre dreapta
a curbei cererii de mar-garină, ilustrând că cererea pentru acest produs este mai mare la fiecare nivel de
preţ. Câteodată, creşterea preţului altor bunuri are efect opus, ca, de exemplu, cazul bunurilor
complementare. Bunurile complementare sunt bunurile care nu pot fi utilizate unul fără altul; spre
exemplu, autoturismul şi benzina: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii
pentru acest bun, dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat; b) creş-terea
preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul
complementar al cărui preţ nu s-a modificat. Spre exemplu, o creştere a preţului benzinei deplasează
curba cererii de maşini la stânga.
Numărul populaţiei. Între numărul populaţiei şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie pozitivă.
Preferinţele (gusturile) şi structura populaţiei. Acestea sunt rezultatul influenţelor de ordin cultural,
istoric, precum şi al progresului ştiinţei şi tehnicii; dezvoltarea producţiei şi a societăţii, în general,
determină schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Există bunuri cerute de către toţi oamenii –
alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca, de exemplu, tutunul şi alcoolul, sunt
cerute numai de unii indivizi. Cererea la anumite bunuri depinde şi de mărimea şi structura populaţiei pe
grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură etc. Un rol important în modificarea prefe-rinţelor pentru
anumite bunuri de pe piaţă îl are informaţia, care îmbracă, de obicei, forma reclamei.
Oportunităţile de creditare. Când băncile cresc cantitatea de monedă disponibilă pentru acordarea de
credite de consum, curbele cererii (în special, a bunurilor de folosinţă îndelungată, ca, de exemplu, case,
maşini etc.) se deplasează spre dreapta.
Aşteptările indivizilor privind evoluţia venitului şi a preţului. În situaţia în care se prevede o creştere a
preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte, şi invers, cererea se reduce dacă
se prevede o reducere a preţului. În cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea
prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere, cererea prezentă scade, presupunând
că toate celelalte condiţii nu se schimbă.
În concluzie, distincţia dintre deplasarea de-a lungul curbei cererii şi deplasarea curbei
cererii este importantă. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (fig. 3.1) este o simplă modificare a cantităţii
cerute dintr-un anumit bun la diferite preţuri în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi (ceea ce
înseamnă o deplasare pe aceeaşi curbă, de la un punct la altul, determinată de schimbarea preţului), iar
deplasarea cererii presupune schimbarea cantităţii cerute la un anumit nivel al preţului unitar (fig. 3.2).

Elasticitatea cererii
 Alura (poziţia şi panta) curbei cererii diferă de la un bun la altul şi de la un menaj la altul în funcţie
de natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumatorului la variaţiile
preţului.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a unui alt factor
al cererii. Se poate vorbi, în principal, de elasticitatea cererii în funcţie de preţ, de venit şi de preţul
altor bunuri.
1. Elasticitatea cererii în raport de preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii cerute dintr-
un bun la variaţia preţului său unitar, ceilalţi factori fiind constanţi. Coeficientul elasticităţii
cererii în funcţie de preţ măsoară această sensibilitate, arătând cât de mult se modifică volumul cererii unui
produs în momentul în care preţul produsului respectiv se schimbă. Coeficientul de elasticitate se
calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau
procentuală a preţului unitar, folosind de regulă una dintre următoarele formule:

Exemplu numeric de calcul al coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ

În situaţia în care pe piaţă preţul unei mărfi creşte de la 100 la 150 u.m., iar cantitatea cerută se reduce de la 400
la 100 unităţi, ce fel de cerere caracterizează marfa respectivă?
sau
Notă: S-a convenit ca orice coeficient de elasticitate să fie exprimat printr-un număr pozitiv, prin adăugarea
semnului „minus” în faţa formulei de calcul, chiar dacă legea cererii spune că preţul şi cantitatea cerută se „mişcă”
în direcţii contrare.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, se disting mai multe tipuri de cerere, după cum urmează:
a. cererea elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării preţului, dar
mai accentuat. Coeficientul de elasticitate este mai mare decât 1 (Ecp > 1), iar produsul dintre cantitate
şi preţ creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte. Curba cererii formează cu abscisa un unghi
interior mai mic de 45° (fig. 3.3.a);
b. cererea inelastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării preţului, dar
mai lent. Coeficientul de elasticitate este cuprins între 0 şi 1 (1>Ecp> 0) iar produsul cantitate preţ se
modifică în acelaşi sens cu modificarea preţului unitar. Curba cererii face cu abscisa un unghi interior
mai mare de 45° (fig. 3.3.b);
c. cererea cu elasticitate unitară exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar preţului,
dar cu aceeaşi intensitate. Coeficientul elasticităţii în funcţie de preţ are valoarea unu (Ecp = 1), iar curba
cererii face cu abscisa un unghi interior de 45° (fig. 3.3.c);
d. cererea perfect elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică foarte mult la o schimbare
nesemnificativă a preţului. Coeficientul elasticitate preţ tinde spre infinit (Ecp→ ∞), iar curba se
prezintă sub forma unei drepte relativ paralele cu abscisa (fig. 3.3.d.). Este un concept teoretic cu rare
şi slabe corespondenţe în comportamentul şi manifestările concrete ale pieţei;
e. cererea perfect inelastică exprimă situaţia în care cantităţile cerute nu reacţionează în nici un fel la
modificarea preţurilor; coeficientul elasticitate preţ tinde către zero (Ec p→0), produsul cantitate preţ
se modifică în acelaşi timp cu preţul, iar curba sa se prezintă ca o paralelă la axa oy (fig. 3.3.e). Poate
fi imaginată ca cerere pentru un bun de absolută necesitate, cum ar fi un medicament care
condiţionează starea de sănătate (sau chiar viaţa) şi care va fi achiziţionat sau consumat în doza
prescrisă indiferent de evoluţia preţului său unitar.

Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii

Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii sunt noţiuni diferite. Când curba cererii este o dreaptă,
coeficientul de elasticitate nu trebuie confundat cu panta dreptei. Panta, în acest caz, este aceeaşi în orice
punct de-a lungul ei, dar elasticitatea variază de la zero la infinit, astfel: este mai mare când preţul este mare
şi cantitatea mică şi foarte scăzută când preţul este mic şi cantitatea este mare (fig. 3.4). Explicaţia constă
 în faptul că mărimea pantei se determină ca raport dintre variaţia absolută a preţului şi a cantităţii, în timp
ce mărimea coeficientului de elasticitate exprimă raportul dintre variaţia relativă sau procentuală a cantităţii
şi cea a preţului. Singurele excepţii apar în cazul cererii perfect elastice şi al celei perfect inelastice, când
cele două mărimi sunt egale.
În cazul unei linii drepte, coeficientul elasticităţii este mai mare în partea superioară, mic în partea inferioară şi egal
cu 1 la mijloc, în timp ce panta este aceeaşi.

Elasticitatea cererii: factori de influenţă şi importanţă

Având în vedere că cererea pentru orice bun depinde de preferinţele consumatorului, elasticitatea
cererii în funcţie de preţ depinde de factorii economici, sociali, psihologici care influenţează dorinţele
individuale. Totuşi, se pot stabili cîteva reguli generale privind factorii care influenţează elasticitatea
cererii în funcţie de preţ, dintre care menţionăm:
Natura bunurilor; astfel, în general, bunurile de primă nece-sitate pentru viaţa oamenilor
(exemplu: hrana, combustibilul, îmbrăcămintea, medicamentele) au o cerere în funcţie de
preţ inelastică, deoarece nu se poate renunţa la ele chiar dacă preţul lor creşte. În schimb,
bunurile de lux (sporturile de iarnă, excursiile) au o cerere elastică.
Gradul de substituibilitate a bunurilor. Cu cât un bun are o plajă mai largă de înlocuitori, fiind
deci mai substituibil, are o cerere mai elastică la preţ, şi invers, în general, cererea este
inelastică pentru bunurile nesubstituibile sau mai greu substituibile. Deci, între
gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie
pozitivă.
Timpul în care oamenii răspund la schimbările de preţ. Elasticitatea cererii este, de obicei,
mai mare pe termen lung, deoarece este mai uşor să se găsească înlocuitori sau soluţii pentru
a-şi modifica programele şi obişnuinţele de consum decât pe termen scurt. Pe termen scurt şi
foarte scurt, după ce preţurile s-au modificat, cererea este de regulă ine-lastică, deoarece
consumatorii nu s-au decis asupra modului în care să-şi modifice programul de consum pentru a-
şi realiza o nouă stare de echilibru în urma modificării preţurilor.
Cunoaşterea coeficientului de elasticitate a cererii prezintă importanţă în procesul decizional,
deoarece ajută firmele să ştie cum este modificată cantitatea cerută, respectiv, venitul în cazul creşterii
preţurilor. Veniturile totale (Vt) obţinute de o firmă prin vânzarea unui bun se determină înmulţind preţul
(P) cu cantitatea cerută (Q). Astfel, relaţia este următoarea: Vt = P x Q.
Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, atunci se poate afla ce se va
întâmpla cu venitul total al firmei în cazul unei modificări a preţului:
1. dacă cererea este elastică, scăderea preţului duce la creşterea venitului total iar creşterea preţului la
scăderea venitului total;
2. dacă cererea este inelastică, scăderea preţului determină redu-cerea venitului total, iar creşterea preţului
determină creşterea venitului total;
3. dacă cererea are elasticitate unitară, scăderea preţului nu influenţează mărimea venitului total.
În concluzie, veniturile unei firme cresc în cazul cererii elastice, când preţul se reduce, şi în
cazul cererii inelastice, când preţul creşte. Mărimea veniturilor depinde de raportul dintre
modificarea cantităţii cerute şi a preţului.
1. Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii unui consumator pentru
bunul „x” când venitul său se modifică (ceilalţi factori fiind constanţi). Coeficientul de elasticitate a cererii
funcţie de venit se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia
relativă sau procentuală a venitului.
2. Elasticitatea încrucişată a cererii apare în cazul bunurilor substituibile şi complementare şi
măsoară sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X, în raport cu modificarea preţului unitar al bunului Y.
Concluzie:
1. când Eîccx/py are valoare pozitivă, cele două bunuri sunt substi-tuibile;
2. când Eîccx/py are valoare negativă, cele două bunuri sunt com-plementare;
3. când Eîccx/py are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente unul în raport cu celălalt în programul de
consum al consumatorului dat.
Nivelul scăzut al încrederii în economie, majorarea preţurilor materiilor prime şi continuarea procesului
de ajustare bilanţieră în sectorul financiar şi cel nefinanciar au contribuit, alături de şomajul ridicat,
politicile fiscale mai restrictive şi de cererea externă scăzută, au condus la încetinirea activităţii
economice din zona euro în anul 2012. În consecinţă, PIB a scăzut cu 0,5% la nivelul întregului an, după
doi ani de creştere pozitivă moderată. În special ca urmare a evoluţiei negative consemnate de cererea
internă, PIB real din zona euro s-a contractat începând cu trimestrul II 2012, după stagnarea din trimestrul
I.
Delimitări conceptuale

Variabila pieţei denumită ofertă se referă la producerea şi desfacerea mărfurilor, iar agentul ofertei
este firma.
Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un întreprinzător
sau toţi întreprinzătorii o produce şi o comercializează într-o perioadă, în funcţie de nivelul preţului
unitar şi de alte împrejurări economice şi extra-economice.
Ca şi în cazul cererii, oferta poate fi:
a) individuală, adică cea pe care un anumit agent, o anumită firmă „x” este dispusă să o producă şi
să o comercializeze în condiţiile preţului unitar existent, într-o anumită perioadă;
b) a pieţei (totală), adică întreaga cantitate a unui bun pe care sunt dispuşi să o producă şi să o
comercializeze toţi întreprinzătorii care acţionează într-o anumită ramură.
Privită sub cele două aspecte, oferta în sens microeconomic are un caracter dinamic,
fiind influenţată de numeroşi factori, dintre care mai importanţi sunt: preţul unitar, tehnologia,
preţul factorilor de producţie, preţul bunurilor substituibile, taxele şi subsidiile,
perspectivele de creditare, politica guvernamentală, numărul de producători, factorii
naturali.
Din rândul acestor factori, rolul determinant îl are preţul unitar, relaţie pe care o vom analiza în
continuare.
Legea ofertei. Curba ofertei. Deplasări de-a lungul curbei ofertei
Legea ofertei exprimă relaţia dintre preţul pieţei şi cantitatea din marfa respectivă pe care
producătorii doresc să o realizeze şi să o vândă, în cadrul căreia preţul variază direct
proporţional faţă de cantitatea oferită, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi. Astfel,
atunci când preţul unui bun creşte, are loc extin-derea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are loc
contracţia ofertei (ceteris paribus).
Reprezentarea grafică a legii ofertei, poartă denumirea de curba ofertei şi se prezintă ca o dreaptă
sau o curbă (când funcţia ofertei este liniară, respectiv, neliniară). Spre deosebire de curba cererii, curba
ofertei este crescătoare, are pantă pozitivă şi este orientată SV-NE.
Curba ofertei are pantă ascendentă şi evidenţiază legătura direct proporţională
existentă între cantitatea oferită şi preţ.
Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar şi cantitatea oferită se explică prin
comportamentul întreprinzătorului, care tinde să îşi asigure starea de echilibru (optim), când profitul total
este maxim. El compară preţul pieţei cu costul marginal şi, atunci când costul marginal este inferior
preţului, producătorul este tentat a mări cantitatea oferită pentru că fiecare unitate
adiţională îi asigură majorarea profitului total. Astfel, când costul marginal este dat, iar preţul unitar
creşte, starea de echilibru se asigură la o cantitate mai mare decât cea precedentă. În felul acesta, se ivesc
perspective suplimentare de câştig, extinderea producţiei devine tentantă atât pentru cei care activează în
industrie, cât şi pentru unii agenţi din alte ramuri, care sunt atraşi spre ramura unde preţurile au crescut în
speranţa că vor obţine atât profit normal, cât şi, probabil, profit pur (suplimentar).
 Există şi situaţii de ofertă atipică sau anormală, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la
legea ofertei, în care creşterea cantiăţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad, ca, de
exemplu: produsele perisabile – legume, fructe sau oferta de muncă[5] (cantitatea de muncă, în special,
numărul orelor supli-mentare), care la un nivel al preţului (salariului real) are tendinţa să se reducă pentru
că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a salariului. Un alt exemplu
este paradoxul King, care exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli, mici şi mijlocii, care
apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei agricole. Atipicitatea constă în
aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde, deoarece doar astfel producătorii
debitori pot să-şi procure mijloacele băneşti pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz, curba ofertei
are pantă negativă.

Deplasarea curbei ofertei. Factorii de influenţă ai ofertei

Ca şi în cazul curbei cererii, curba ofertei se poate deplasa în plan, crescând sau scăzând cantitatea
oferită la fiecare nivel de preţ. Sub incidenţa factorilor ofertei şi în condiţii de ceteris paribus pentru preţ,
curba ofertei se deplasează spre dreapta când oferta creşte şi spre stânga când oferta scade. De aceea, este
foarte important să se facă distincţie între mişcarea de-a lungul curbei (fig. 3.5.) şi o deplasare a curbei .
Deplasarea curbei ofertei spre dreapta indică o creştere a cantităţii oferite, în timp ce deplasarea acesteia spre stânga
indică o scădere a cantităţii oferite
Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de factori, cum
ar fi:
1. Tehnologia. Computerizarea producţiei şi înlocuirea tehnologiilor învechite cu altele noi conduc
la sporirea utilizării eficiente a resurselor economice, la scăderea costurilor de producţie şi la
creşterea ofertei.
2. Preţul factorilor de producţie. Creşterea salariilor, a preţului materiei prime, energiei etc. va
conduce la creşterea costului de producţie şi la reducerea ofertei. Aceasta explică de ce
cantitatea oferită de-a lungul curbei O2 este mai mică decât cantitatea oferită, la acelaşi preţ, de-
a lungul curbei O0 (fig. 3.6).
3. Preţul bunurilor substituibile. Dacă preţul unui bun creşte, atunci va creşte oferta pentru acel
bun şi va scădea oferta bunurilor substituibile.
4. Taxele şi subsidiile. Reducerea taxelor pe profitul firmei va determina o creştere a ofertei, iar
acordarea de subsidii de la bugetul statului va conduce la o creştere a ofertei.
5. Perspectivele de creditare. Reducerea posibilităţilor de creditare poate reduce capacitatea
firmelor de a obţine factorii de producţie necesari în procesul de producţie, conducând la
deplasarea spre stânga a curbei ofertei.
6. Politica guvernamentală. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru
asigurarea oricărei activităţi economice. Eliminarea taxelor vamale la importul unui anumit bun
va duce la creşterea ofertei pentru acel bun şi, deci, o deplasare spre dreapta a curbei ofertei.
7. Factori naturali. Curba ofertei de produse, în special agricole, se poate deplasa spre stânga sau
spre dreapta în funcţie de factorii naturali (secetă, inundaţii etc).
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ reprezintă gradul de sensibilitate a cantităţii oferite dintr-un
produs la modificarea preţului unitar. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop),
care se calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă
sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:
In functie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri
de ofertă:
 a. Oferta elastică , când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mare decât variaţia
procentuală a preţului: Eop>1
b. Oferta cu elasticitate unitară , când când variaţia cantităţii oferite este egală cu variaţia
preţului; , Eop=1
c. Oferta inelastică , când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mică decât variaţia
procentuală a preţului; Eop<1
d. Oferta perfect elastică, reprezintă un concept teoretic care presupune că, la un nivel dat al
preţului, cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre infinit: Δ P/P0 = 0, iar Eop→∞
e. Oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz teoretic şi reflectă situaţia în care,
la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică Δ Q/Q0 = 0, iar Eop= 0
Principalii factori care determină gradul de elasticitate a ofertei sunt:
− condiţiile stocării şi costul stocării pe care le impune fiecare marfă în funcţie de natura ei:
perisabilă sau nu; periculoasă pentru sănătatea oamenilor şi a naturii sau nu; dimensiunile spaţiului
de stocare solicitat şi condiţiile cerute, etc. Când costul stocării este mic, oferta este, de regulă,
elastică, şi invers;
− disponibilitatea factorilor de producţie Dacă factorii de producţie pot fi procuraţi cu uşurinţă
de pe piaţă, atunci producţia poate fi mărită uşor printr-o creştere uşoară a preţului unitar, deci
oferta este elastică;
− Timpul. Elasticitatea ofertei pe termen lung este mai ridicată decât cea pe termen scurt, deoarece
firmele îşi pot lărgi capacitatea de producţie prin investiţii (achiziţionează maşini, clădiri etc.) sau
pot apărea noi firme. Pe termen scurt oferta are un caracter inelastic, oferta crescând
numai ca urmare a creşterii resurselor disponibile (muncă, materii prime, energie etc).
4.3. Echilibrul pieţei
In sens general, echilibrul
pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale la preţul pieţei, dac
ă celelalte condiţii nu se modifică.
La starea de echilibru, cantitatea cerută de către cumpărători este egală sau se apropie fo
arte mult de cea propusă de către producători (vânzători). Echilibrul este temporar, modifi
cându-
se dacă se schimbă una din cele două forţe ale pieţei (preţul de echilibru sau cantitatea de
echilibru).
Grafic, pe o piaţă concurenţială a unui bun, echilibrul se obţine la intersecţia curbei cererii şi a curbei
ofertei. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (Qe) şi a preţului de
echilibru (Pe). Spre ilustrare, vom considera datele din tabelul 3.3.
Tabelul 3.3.

Dinamica cererii şi ofertei

Cazuri Preţ Cantitatea Cantitatea Situaţia Tendinţa

unitar cerută oferită pe piaţă de evoluţie
u.m. (mil. buc) (mil. buc.) a preţului
A 1 40 10 Deficit ↑ Crescătoare
B 2 30 15 Deficit ↑ Crescătoare
C 3 20 20 Echilibru Neutră
D 4 15 18 Surplus ↓ Descrescătoare
E 5 12 30 Surplus ↓ Descrescătoare
La un preţ mai mare decât cel de echilibru, producătorii oferă mai mult decât vor consumatorii să
cumpere, rezultând astfel un surplus de produse care determină scăderea preţului. În mod similar, un preţ
prea mic determină apariţia unui deficit, iar cumpărătorii tind să „împingă” preţul în sus, pentru a se
ajunge la un nou echilibru.
 Efectul variaţiei ofertei şi cererii

Echilibrul pieţei, respectiv, cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de

variaţia ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei, presupunând cererea constantă, luăm spre ilustrare următoarele situaţii
(figura 3.9) :
a. când cantitatea oferită scade, curba ofertei se deplasează spre stânga; punctul de echilibru (E1) se
deplasează în sus; preţul de echilibru creşte;
b. când cantitatea oferită creşte, curba ofertei se deplasează spre dreapta; preţul de echilibru scade (E2),
cantitatea de echilibru creşte.
[1] Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie Politică, Teora, Bucureşti, 2000.
[2] Adam Smith, „Avuţia naţiunilor”, 1776.
[3] Samuelson P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 95.
[4] Economiştii folosesc termenii de caeteris paribus pentru a arăta că toate variabilele, exceptând acelea care
urmează să fie studiate în acel moment, sunt ţinute constante.
[5] Detalii privind aliura curbei ofertei de muncă individuale sunt prezentate în capitolul Piaţa Muncii.
Salariul.
 4. Comportamentul consumatorului
4.1. Bunurile economice: concept şi tipologie

Satisfacerea unei nevoi de consum sau de producţie se face prin procurarea şi consumul bunurilor.
Prin bun se înţelege orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui
de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat de consumator.
Amplificarea accelerată a nevoilor umane a stimulat apariţia unei multitudini de bunuri. În aceste împrejurări s-
a impus o clasificare funcţie de anumite criterii. Criteriul provenienţei şi al modului de acces la ele determină clasificarea
bunurilor în libere şi economice. Bunurile libere sunt cele ce provin direct din natură, iar accesul la ele este liber, spre
exemplu aerul, apa, fructele de pădure, energia şi lumina solară, energia eoliană, etc. Bunurile economice sunt acele
elemente care sunt produse prin efortul omului, în urma activităţii sale economice. Bunurile economice au un caracter
limitat, sunt rare, existând doar în măsura în care pot fi produse prin activitatea umană. Accesul la aceste bunuri
economice se realizează, de obicei prin intermediul pieţei.
La rândul lor bunurile economice pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii:
a) După destinaţia lor, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii sau bunurile
de consum reprezentând acele bunuri apte să satisfacă în mod direct nevoile umane. Unele din aceste bunuri sunt de
folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, servicii de transport etc) altele sunt de folosinţă îndelungată (locuinţe,
automobile, aparatură electrocasnică, etc). Prodfactorii reprezintă bunurile economice folosite pentru producerea altor
bunuri. În această categorie se includ bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens
economic, include şi apa).
b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau materiale,
bunuri necorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete). Dezvoltarea economică şi progresul social
determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor necorporale şi informaţiilor în
ansamblul bunurilor economice.
c) După modul în care bunurile circulă de la producător la consumator, se disting: bunuri marfare, bunuri
parţial marfare (mixte) şi bunuri non-marfare. Bunurile marfare (comerciale) sunt acele bunuri care trec de la
producător la consumator prin mecanismele pieţei libere. Pentru ca un bun să devină marfă el trebuie să facă saltul de
la forma de bun la forma marfă, lucru care se realizează doar în momentul în care pe piaţă îşi găseşte cumpărătorul care
dispune de suma de bani necesară procurării lui. Bunurile parţial marfare (mixte) sunt acele bunuri care ajung la
consumator prin intermediul pieţei, preţul având la bază atât condiţiile pieţei cât şi obiectivele de protecţie socială.
Bunurile nonmarfare (noncomerciale) sunt acele bunuri care ajung la consumator gratuit. Acestea pot fi produse
pentru autoconsum, pot fi primite prin moştenire sau donaţie sau oferite gratuit de către comunitate.
d) După modul de difuzare a avantajelor se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt
bunurile ale căror utilitate revine în mod indivizibil la nivelul întregii comunităţi, indiferent dacă indivizii doresc sau nu
să achiziţioneze aceste bunuri (Exemple: programul TV, cercetarea fundamentală, etc). Bunurile private sunt acele
bunuri care pot fi împărţite şi furnizate separat diferiţilor indivizi, fără a genera beneficii sau costuri externe pentru
ceilalţi indivizi. Decizia de a consuma un bun privat este un act individual fără consecinţe asupra altor persoane. Bunurile
publice au drept caracteristici nonexcluziunea şi non-rivalitatea spre deosebire de bunurile private care au drept
caracteristici excluziunea şi rivalitatea. Furnizarea eficientă a bunurilor publice impune adesea intervenţia statului, în
timp ce bunurile private pot fi eficient alocate de către pieţe.
e) În funcţie de influenţele reciproce dintre diferite categorii de bunuri se disting: bunuri substituibile şi
bunuri complementare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi
categorie de nevoi (de exemplu untul şi margarina, metrou şi autobuz). Prin urmare, spunem că produsul A este un bun
substituibil al produsului B şi invers, dacă majorarea preţului produsului B determină creşterea cererii pentru produsul
A. Bunurile complementare sunt acele bunuri care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor
rezultă satisfacţia scontată de către consumator (de exemplu: imprimanta şi calculatorul).
Indiferent de natura lor, bunurile se caracterizează prin utilitate economică.

4.2. Utilitatea economică. Concept. Măsurare

În explicarea comportamentului consumatorului, economia politică se bazează pe premisa fundamentală

potrivit căreia oamenii tind să aleagă acele bunuri şi servicii care prezintă pentru ei valoarea cea mai mare1.
Primul care a introdus conceptul de utilitate în cadrul ştiinţelor sociale a fost filozoful englez Jeremy Bentham
(1748-1831) (caseta 1).

1
Samuelson, Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, 2000
Caseta 4.1

Istoria teoriei utilităţii. Utilitarismul

O şcoală importantă în filozofia politică este utilitarismul a cărui fondatori au fost Jeremy Bentham (1748-1831) şi John
Stuart Mill (1806 -1873). Utilitarismul este o filozofie politică pe baza căreia guvernul ar trebui să aleagă politicile care
maximizează utilitatea totală a fiecăruia în societate. Pe larg, obiectivul utilitariştilor este de a aplica logica luării deciziei
individuale la probleme privind moralitatea şi politica publică.
După ce a studiat dreptul şi influenţat fiind de teoriile lui Adam Smith, Bentham a început să studieze principiile necesare
elaborării legislaţiei sociale. El era de părere că societatea trebuia să fie organizată pe „principiul utilităţii” care era definită ca
„nivelul satisfacţiei pe care o resimte o persoană în anumite circumstanţe”. Potrivit lui Bentham, la baza întregii legislaţii ar trebui
să stea principile utilitarismului, care promoveză „fericirea absolută a majorităţii”. Utilitatea este o măsură a bunăstării şi
corspunzător utilitarismului este de fapt scopul tuturor acţiunilor publice şi private.
Următoarea etapă pe drumul elaborării teoriei utilităţii a coincis cu momentul în care economiştii neoclasici – printre
care şi Wiliam Stanley Jevons (1835-1882) – au folosit conceptul de utilitate creat de Bentham pentru a explica comportamentul
consumatorilor. Jevons susţinea că teoria economică este un „calcul al plăcerii şi durerii”, demonstrând că oamenii raţionali iau
deciziile referitoare la consum pe baza utilităţii marginale a fiecărui bun consumat.
Astăzi, concepţia lui Bentham despre utilitate ni se poate părea simplistă. Acum 200 de ani, însă, ideile sale erau
considerate revoluţionare: ele subliniau faptul că politica economică şi socială trebuie să fie elaborate în aşa fel încât prin ele să
se urmărească obţinerea unor rezultate practice, pe când argumentele aduse de cei dinaintea sa se bazau în general pe tradiţie, pe
voinţa regelui sau pe doctrina religioasă.
În secolul al XIX-lea, oamenii de ştiinţă, întocmai filozoful britanic Jeremy Bentham considerau că utilitatea poate fi
măsurabilă în mode direct, ca lungimea sau temperatura şi sperau că ştiinţa va inventa o maşină care să măsoare utilitatea.

Utilitatea poate fi abordată sub aspect tehnic (abordare dinspre bun) şi sub aspect economic (abordare dinspre
om în calitate de consumator). Sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, dată
de proprietăţile şi caracteristicile bunului respectiv. În continuare, se va prezenta utilitatea sub aspect economic, în
gândirea neoclasică şi modernă.
În gândirea neoclasică, utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă,
la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care este dispus să le
achiziţioneze. În gândirea şcolii economice întemeiate de economistul german Karl Marx, utilitatea este prezentată prin
intermediul „valoarii de întrebuinţare”.
Conform gândirii neoclasice utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv, ea fiind diferită de
la un individ la altul şi chiar la acelaşi individ în funcţie de anumite condiţii spaţio-temporale. Un bun poate avea utilitate
economică pentru un individ, dar nu şi pentru altul, în funcţie de raportul care se stabileşte între proprietăţile bunului şi
intensitatea nevoilor individului, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile
fiecăruia, etc.
Dacă economiştii neoclasici reuşeau să introducă factorul subiectiv în definirea utilităţii, lucrurile nu erau tot la
fel de simple în privinţa definirii unei măsuri pentru utilitate. Disputele în legătură cu acest subiect au determinat apariţia
a două importante orientări, şi anume teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale.
În caseta următoare sunt explicate cele două modalităţi de măsurare a utilităţii economice folosite în gândirea
clasică şi neoclasică: cardinală şi ordinală.

CASETA 4.2

• Modalităţi de măsurare a utilităţii

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi consumate dintr-un anumit
bun o preţuire exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili (această manieră de abordare este
specifică sec. al XIX-lea).
Ipotezele de bază ale teoriei utilităţii cardinale sunt:
a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;
b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt constante;
c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.

Să presupunem, de exemplu, că un consumator acordă următorii utili:

1Kg carne ................................ 20 utili
1 Kg ciocolată ........................... 18 utili
1 Kg banane .............................. 8 utili
2 Kg banane.............................. 12 utili
 Aceasta presupune ca un consumator să cunoască exact numărul de unităţi de utilitate pe care i le oferă fiecare
cantitate din orice bun care să-i permită să compare într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri. Încă de la început
s-au ivit numeroase dificultăţi în explicarea măsurării cardinale a utilităţii, mai ales în ceea ce priveşte operaţionalizarea
ei. În primul rând, nu s-a găsit o unitate acceptabilă de măsurare a utilităţii în concepţia cardinală; în al doilea rând, au
apărut confuzii în legătură cu agregarea utilităţilor parţiale asociate fiecărui bun. Cel care a observat că există o
inconsistenţă logică în ipotezele teoriei utilităţii cardinale este Vilfredo Pareto. El a susţinut că ideea de măsură cardinală
a utilităţii poate avea consecinţe absurde . A spune că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4, iar aceea a altei cantităţi
din alt bun 8, este ca şi cum ai spune că dacă mănânci o felie de pepene simţi o satisfacţie de două ori mai mare decât
dacă mănânci un măr, ceea ce este, evident, absurd.
Încercarea de evitare a acestei dificultăţi a fost de a utiliza banii ca pe o măsurare a utililor2. Economiştii
moderni consideră că nu are nici un rost ca oamenii să-şi petreacă atâta timp pentru inventarea unei măsuri ipotetice
numite utili, care nu adaugă nimic la ceea ce se poate stabili plasând evaluarea bănească pe primul loc. În prezent
măsurarea cardinală este utilizată doar în scopuri didactice şi metodologice. Ca urmare a apărut şi s-a impus concepţia
neoclasică asupra utilităţii, care a lansat metoda măsurării ordinale a acesteia.

Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport cu preferinţele
consumatorului (reprezentantul de seamă la fundamentarea acestei concepţii a fost Vilfredo Pareto). Ipoteza de bază a
concepţiei ordinale asupra utilităţii este următoarea: nu este necesară măsurarea utilităţii fiecărui bun consumat; este
suficient să se facă doar ordonări, ierarhizări ale preferinţelor consumatorilor. Pornind de la bunurile existente, de la
coşurile (combinaţiile) de bunuri necesare, consumatorul este capabil să compare două coşuri de bunuri şi să le ordoneze
după preferinţele sale individuale şi după posibilităţile pe care le are (venit, buget).

Revenind la exemplul de mai sus, ordinea preferinţelor consumatorului conform măsurării ordinale este
următoarea:
I. 1 Kg de carne;
II. 1 Kg de ciocolată
III. 1Kg de banane
Ceea ce contează, conform teoriei moderne a cererii, este motivul pentru care un consumator preferă o anumită
combinaţie de produse în locul alteia, situaţie reprezentată prin enunţuri de genul „A este preferabil lui B”.

Spre deosebire de economiştii clasici şi neoclasici, majoritatea economiştilor moderni3 consideră că nu există
o cale unică de măsurare a utilităţii şi că este un sentiment care nu poate fi observat sau măsurat. Utilitatea este o
construcţie ştiinţifică iar economiştii se folosesc de ea pentru a înţelege felul în care consumatorii îşi împart resursele
limitate între diferite categorii de mărfuri care le aduc satisfacţia dorită. În termenii corespunzători teoriei cererii,
spunem că oamenii îşi maximizează utilitatea, ceea ce însemnă că aceştia îşi aleg acea combinaţie de bunuri de consum
pe care o preferă cel mai mult. În sens microeconomic, maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea
utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor consumate.
În concepţia modernă, utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a
consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun. Într-un cuvânt utilitatea înseamnă satisfacţie. Mai precis, acest
concept se referă la măsura în care bunurile sau serviciile sunt preferate de consumatori.

4.3 Utilitatea marginală. Legea utilităţii marginale

Economiştii care au dezvoltat teoria utilităţii marginale au presupus că utilitatea ar putea fi măsurată cardinal
cu ajutorul unor unităţi abstracte utili. Putem concluziona că teoria utilităţii marginale este un rezultat notabil al
măsurării cardinale care a pus bazele abordărilor moderne ale comportamentului consumatorului.
Să ne îndreptăm atenţia pentru moment asupra consumului unui singur produs (de exemplu ciocolată).
Utilitatea totală se referă la satisfacţia totală obţinută din consumul unei anumite cantităţi din acest produs. Întrebarea
este daca fiecare unitate consumata din acest bun ne aduce aceeaşi satisfacţie?
Considerăm că consumul primei unităţi de ciocolată, vă creează o anumită satisfacţie. Dacă mai consumaţi o
unitate, utilitatea totală va creşte, dar dacă continuaţi să consumaţi şi a treia, a patra, a cincia unitate din acelaşi bun s-
ar putea ca la un moment dat utilitatea totală să nu mai crească şi, provocând insatisfacţie să scadă. Ajungem astfel la
conceptul economic fundamental de utilitate marginală. Termenul de „marginal” se foloseşte întotdeauna, în
economia politică cu sensul de „suplimentar”, „adiţional”.

2
Joseph Stiglitz, Carl Walsh, Mankiw, s.a.
3
Paul Samuelson, William Nordhaus, Joseph E Stiglitz, Carl E Walsh, Mankiw, Richard Lipsey, Alec Crystal, s.a.
 Conceptele de utilitate marginală şi de lege a utilităţii marginale descrescânde au fost introduse în limbajul
economic de neoclasici, în speţă de economiştii marginalismului. Logica generală a acestora are în vedere faptul că în
analiza economică accentul trebuie pus pe modificările proceselor şi indicatorilor lor de măsurare (în cazul nostru pe
creşterea şi scăderea utilităţi) şi nu pe reproducerea stărilor şi nivelurilor.
Utilitatea marginală reprezintă surplusul de utilitate rezultat ca urmare a consumului unei unităţi
suplimentare dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind constant).
Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul discret este următoarea:
Umg=ΔUt/ΔX
Dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi din bunul x şi că funcţia de utilitate este continuă şi
diferenţiabilă, atunci utilitatea marginală poate fi definită ca derivata parţială de ordinul întâi a funcţiei de utilitate.
Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul continuu este următoarea:
Umg = dUt/dx =U’x
unde: Umg –utilitatea marginală;
UT – variaţia utilităţii totale;
X – variaţia cantităţii consumate din bunul X;
U’x – derivata întâi a utilităţii.

Pe baza comportamentului individual se poate aprecia că utilitatea adiţională pe care consumatorul o conferă
fiecărei unităţi (doze suplimentare) dintr-o mulţime de bunuri omogene la care are acces este pozitivă, dar
descrescătoare. Aceasta înseamnă că unităţile (dozele) x1, x2, ...,xn din bunul X au utilităţile individuale u1,u2,...,un,
diferite, pozitive dar descrescătoare (u1>u2>,...,>un). Odată cu crearea conceptului de utilitate, economiştii au formulat
şi legea utilităţii marginale descrescânde.
Legea utilităţii marginale descrescânde (formulată pentru prima oară de economistul austriac Gossen în
1854) arată că atunci: când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală (utilitatea suplimentară
a ultimei unităţi de produs consumată) tinde să se diminueze până la zero, corespunzătoare punctului de saţietate”.
Utilitatea marginală ia valori negative dacă se continuă consumul peste limita de saturaţie, ceea ce echialează cu risipa.
Potrivit legii enunţate anterior, cu cât consumaţi mai mult, cu atât utilitatea totală va creşte într-un ritm din ce
în ce mai scăzut deoarece utilitatea marginală are un trend descrescător.

• Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Putem demonstra conţinutul şi semnificaţia legii utilităţii marginale descrescânde folosind datele din tabelul 1,
în care este ilustrată evoluţia utilităţi totale şi marginale în cazul unui individ care îşi satisface foamea consumând un
anumit produs.

Tabelul 4.1 : Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Cantitatea Utilitatea totală Utilitatea marginală
consumată Ut Um
Q
0 0 -
1 7 7
2 11 4
3 13 2
4 14 1
5 14 0
6 13 -1

În coloana 2 se observă că utilitatea totală Ut creşte pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată (Q), însă
creşterea este din ce în ce mai mică. În coloana 3 este reprezentată utilitatea marginală, adică utilitatea suplimentară
obţinută în urma consumului unei noi unităţi de produs. Astfel, dacă persoana respectivă consumă 2 unităţi de produs,
utilitatea marginală este egală cu 11-7 = 4 unităţi de utilitate. Scăderea utilităţii marginale pe măsură ce consumul creşte
ilustrează valabilitatea legii utilităţii marginale.
 Datele din tabelul 2 sunt reprezentate grafic în figura 1.

Graficul 5.1 Ilustrarea grafică a Legii utilităţii marginale descrescânde

(Legea lui Gossen): Curba utilităţii totale şi curba utilităţii marginale

UT Umg
Ut
15
10
5
0 Umg
-5 0 1 2 3 4 5 6
Cantitatea consumată

Pe măsură ce creşte cantitatea consumată se constată că:

- utilitatea totală va creşte, dar cu o rată din ce în ce mai mică atingând un punct de maxim după care scade;
- utilitatea marginală scade devenind zero în punctul în care utilitatea totală este maximă, şi devine negativă
când utilitatea totală scade;
- punctul în care utilitatea totală este maximă şi utilitatea marginală este zero se numeşte punct de saturaţie.
Se constată că utilitatea totală este egală cu suma utilităţilor marginale.

4.4. Constrângerea bugetară (Ce-şi permite consumatorul cu bugetul său disponibil)

Majoritatea oamenilor ar dori să-şi sporească cantitatea sau calitatea bunurilor pe care le consumă, adică să se
bucure de vacanţe mai lungi, să conducă maşini scumpe, să aibă case luxoase sau să mănânce la cele mai luxoase
restaurante. În realitate, oamenii consumă mai puţin decât şi-ar dori, deoarece cheltuiala lor este constrânsă (limitată)
de venitul lor. În continuare vom examina această legătură dintre venit şi cheltuială.
Pentru a simplifica demonstraţia vom examina decizia cu care se confruntă consumatorul care cumpără doar
două bunuri, spre exemplu, mere şi banane. Deşi, în realitate oamenii cumpără mii de tipuri de bunuri diferite, vom
presupune că-şi vor procura doar două bunuri pentru a simplifica problema, fără a altera înţelegerea problematicii
alegerii consumatorului.
Pentru început vom analiza modalitatea în care venitul consumatorului determină suma pe care o cheltuieşte
pentru fiecare din cele două bunuri, în exemplul nostru mere sau banane. Presupunem că un consumator care merge la
piaţă are un venit de 120 lei şi el doreşte să-i cheltuiască cumpărând mere şi banane, preţul unui kilogram de mere este
3 lei iar preţul unui kilogram de banane este 4 lei. Tabelul 3 ilustrează câteva din multitudinea de combinaţii (programe,
variante) dintre cele două bunuri pe care cumpărătorul poate să şi le imagineze în limita venitului disponibil. Mai exact,
tabelul ilustrează câte kilograme de mere şi de banane îşi poate permite cumpărătorul în limita venitului de 120 lei.

Tabelul 4.2 Oportunităţile consumatorului

Cantitatea de Cantitatea de Suma cheltuită pe Suma cheltuită pe Suma totală
mere Kg banane Kg mere banane cheltuită
0 30 0 120 120
4 27 12 108 120
8 24 24 96 120
12 21 36 84 120
20 15 60 60 120
40 0 120 0 120

Prima linie arată că dacă consumatorul îşi cheltuieşte tot venitul pe banane el poate cumpăra 30Kg de banane
dar nu mai poate cumpăra nici un kilogram de mere. A doua linie ilustrează o altă variantă posibilă de consum: 4kg de
mere şi 27kg de banane; si aşa mai departe. Fiecare variantă posibilă de consum ilustrată în tabel costă 120 lei.
Graficul 2 ilustrează variantele (programele) de consum pe care consumatorul şi le poate permite în limita
venitului disponibil. Pe axa verticală sunt reprezentate kilogramele de mere şi pe axa orizontală kilogramele de banane.
În figură, sunt marcate 3 puncte: punctul A, consumatorul nu cumpără mere, dar cumpără 30 kg de banane; punctul B,
cumpărătorul nu cumpără banane dar cumpără 40 kg de mere şi punctul C, care se află exact la mijlocul liniei AB şi în
care consumatorul cheltuieşte jumătate din sumă pe mere şi cealaltă jumătate pe banane. Bineînţeles, acestea nu sunt
decât trei punte din multitudinea de combinaţii posibile de mere şi banane pe care consumatorul şi le-ar putea permite.
Această linie, numită constrângerea bugetară, ilustrează variantele (programele) de consum a două bunuri pe care si
le poate permite un consumator în limita unui venit dat şi a preţurilor celor două bunuri. Dacă consumatorul cumpără
mai multe kilograme de mere el îşi poate permite mai puţine kilograme de banane.

Graficul 5.2: Constrângerea bugetară a consumatorului

Cantitatea
de mere

B
40

C
20

15 30 Cantitatea de banane
Generalizând, putem spune că ecuaţia liniei (constrângerii) bugetare este de forma:

(1) V= xPx +yPy

Unde:
x,y - cantităţile consumate din cele două bunuri X, respectiv Y;
Px şi Py – preţurile bunului X respectiv bunului Y;
V – venitul

Pentru trasarea grafică a acestei ecuaţii se va stabili:

a) punctele de intersecţie ale celor două axe: X*=V/Px; Y*=V/Py, unde:
X* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul X în
limita venitului disponibil;
Y* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul Y în
limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul bunului Y.
b) panta liniei bugetului;

Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi scrisă sub forma unei ecuaţii de tipul Y=f(x), care se obţine prin separarea
lui Y din restricţia bugetară:
(2) Y= - XPx/Py +V/Py

Se observă că panta liniei bugetului, adică derivata de ordinul întâi, este –Px/Py, mai exact raportul preţurilor
celor două bunuri.
Zona haşurată (Graficul 2) cuprinsă între dreapta bugetului şi axele de coordonate, se numeşte mulţimea
combinaţiilor posibile în limita bugetului disponibil. Orice punct din interiorul acestei zone descrie o combinaţie de
consum pentru care există mijloace bugetare iar orice punct exterior nu poate fi realizat cu bugetul disponibil.

4.5. Preferinţele consumatorului (Ce-şi doreşte consumatorul)

Obiectivul nostru în acest capitol este de a înţelege cum face alegerea consumatorul. Constrângerea bugetară
este doar o latură a analizei care ilustrează combinaţia de bunuri pe care şi-o permite consumatorul în limita venitului
de care dispune şi a preţurilor bunurilor. Alegerile consumatorului nu depind, totuşi, numai de constrângerea lui bugetară
ci şi de preferinţele lui privind cele două bunuri. Prin urmare, preferinţele consumatorului reprezintă următoarea latură
a analizei noastre.
 Să presupunem că sunteţi un consumator care cumpără două mărfuri, de exemplu mere şi banane, în diferite
combinaţii, la preţuri bine determinate. Să presupunem, de asemenea, două programe de consum A, B care au aceeaşi
importanţă pentru consumator. De exemplu, atunci când vi se cere să alegeţi între programul A (6 kg de mere şi 1 kg de
banane) şi programul B (2 kg de mere şi 3 kg de banane) puteţi prefera combinaţia lui A în locul lui B, combinaţia lui
B în locul lui A sau puteţi fi indiferent.
În figura 3 sunt prezentate câteva programe de consum care sunt indiferente pentru consumator. Combinaţiile
respective nu sunt însă singurele care îi pot fi indiferente consumatorului. Curba care uneşte aceste puncte se numeşte
curba de indiferenţă.
• Curba de indiferenţă (isoutilitate sau isophelimă -isos=aceeaşi, phelimitas=plăcere, satisfacţie)
reflectă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumatorului
să fie acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa opţiunea consumatorului, nivelul utilităţii resimţite de
consumator este acelaşi fie că el consumă mai mult din bunul y (mere) şi mai puţin din x (banane), ori mai mult din
bunul x (banane) şi mai puţin din y (mere). Vilfredo Pareto (1848-1923) a folosit pentru prima dată ceea ce numim
noi astăzi curbe de indiferenţă în analiza teoriei cererii.
Graficul 5.3: Curba de indiferenţă a unui consumator
mere

B
C
D U=ct

banane

Combinaţiile A,B,C,D, îi sunt indiferente consumatorului deoarece acestea se află pe aceeaşi curbă de
indiferenţă. Obţinerea unei cantităţi mai mari dintr-un bun compensează renunţarea la o anumită cantitate din celălalt
produs. Dacă, spre exemplu, consumul de mere scade de la A la B, atunci consumul de banane trebuie să crească pentru
a păstra acelaşi nivel al satisfacţiei.
Putem scrie relaţia:
UaA=UaB=UaC=UaD

Unde Ua – utilitatea agregată

Panta în orice punct al curbei de indiferenţă, numită rata marginală de substituţie (RMS), este egală cu
raportul dintre cantitatea dintr-un bun (y) la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei cantităţi
suplimentare din alt bun (x), asigurându-se acelaşi nivel de utilitate agregată. De reţinut, este faptul că rata marginală
de substituţie nu este aceeaşi în orice punct al unei curbe de indiferenţă date deoarece curba de indiferenţă nu este o linie
dreaptă. Rata marginală de substituţie depinde de obicei de cantitatea fiecărui bun pe care consumatorul o consumă. În
general, oamenii sunt mai dornici să comercializeze bunurile pe care ei le au din abundenţă şi mai puţin doritori să
comercializeze bunurile pe care le au în cantităţi mici. Acesta este motivul pentru care curba de indiferenţă are panta
variabil descrescătoare. Spre exemplu, raportul în care un consumator este dispus să schimbe covrigi pentru apă depinde
de cât de foame sau sete îi este şi de cantitatea pe care o are din cele două bunuri.

• Formula de calcul a ratei marginale de substituţie a bunului y cu bunul x:

Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x reprezintă cantitatea din produsul x care este necesară
pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă.
Y Umx
Rms y / x = − =− ; Ut –ct (Caz discret)
X Umy
U'x
Rmsy / x = − ; (Caz continuu)
U' y
Unde:
y – cantitatea din bunul Y la care consumatorul este dispus să renunţe;
x – cantitatea suplimentară din bunul X, astfel încât consumatorul să-şi
menţină aceeaşi utilitate.
 Umx – utilitatea marginală a bunului x
Umy – utilitatea marginală a bunului y
Demonstraţia formulei de calcul a ratei marginale de substituţie: Pornind de la necesitatea maximizării
utilităţii agregate scontate a se obţine prin consumul celor două bunuri x şi y, rezultă că derivate de ordinal I a funcţiei
U(x,y) trebuie să fie nulă.
Presupunem ecuaţia curbei de indiferenţă de forma:
U(x,y) dU=U’xdx+U’ydy dU =0 dy/dx=-U’x/U’y

• Harta curbelor de indiferenţă

Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă care descriu preferinţele unui consumator
pentru anumite bunuri sau servicii. Consumatorului îi este indiferent în ce punct se află pe o anumită curbă de indiferenţă
dar preferă o curbă de indiferenţă alteia. Deoarece, consumatorul preferă un consum cât mai mare, curbele de indiferenţă
superioare sunt preferate celor inferioare. Spre exemplu, în graficul 4, orice punct de pe curba de indiferenţă cu utilitate
constantă U2 este preferat oricărui punct de pe curba de indiferenţă cu utilitate constantă U1, iar oricare punct de pe curba
cu utilitate constantă U3 este preferat oricărui punct de pe curba cu utilitate constantă U2. Între utilităţile celor trei curbe
de indiferenţă există relaţia: U3>U2>U1.

U3

U2

U1

Graficul 5.4: Harta curbelor de indiferenţă x

Proprietăţile curbelor de indiferenţă
Deoarece curbele de indiferenţă reprezintă preferinţele consumatorului, ele au anumite proprietăţi care reflectă
acele preferinţe:
- se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă sugerând că preferinţele unui individ sunt nelimitate;
- nu se pot intersecta;
- curbele de indiferenţă superioare sunt preferate celor inferioare, deoarece curbele superioare reflectă o cantitate
mai mare de bunuri decât cele inferioare;
- panta curbei de indiferenţă se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor şi este descrescătoare;
- au panta curbei de indiferenţă variabilă.

Caseta 4.3
Două exemple extreme ale curbelor de indiferenţă

Aliura curbei de indiferenţă evidenţiază preferinţa consumatorului de a schimba un bun cu altul. Când bunurile sunt uşor
de substituit, curbele de indiferenţă sunt mai puţin înclinate, iar când bunurile sunt greu de substituit curbele sunt mai mult înclinate.
Pentru a vedea de ce este aşa, vom considera două cazuri extreme: curbele de indiferenţă ale bunurilor perfect susbstituibile şi
curbele de indiferenţă ale bunurilor perfect complementare. Când cele două bunuri sunt perfect substituibile, ca de exemplu, untul
cu margarina, curbele de indiferenţă sunt linii drepte, ca in graficul 5.a. Când cele două bunuri sunt perfect complementare, ca de
exemplu, pantoful stâng şi pantoful drept, curbele de indiferenţă formează unghiuri drepte, aşa cum ilustrează graficul 5.b.

4.6. Optimul (echilibrul) consumatorului

Optimul (echilibrul) consumatorului – presupune o asemenea combinare de bunuri şi servicii în consum care,
la nivelul venitului de care dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.
Consumatorul şi-ar dori cea mai bună combinaţie dintre două bunuri, combinaţie care se află pe curba de
indiferenţă cea mai de sus posibil. Dar, consumatorul trebuie să se situeze pe/sau sub constrângerea lui bugetară, care-i
măsoară resursele disponibile.

• Din punct de vedere grafic

 Graficul 6 ilustrează constrângerea bugetară şi trei din multitudinea de curbe de indiferenţă ale consumatorului.
Curba de indiferenţă cea mai înaltă pe care se poate situa consumatorul în limita venitului disponibil este curba U2, care
este tangentă la constrângerea bugetară. Punctul M, în care curba de indiferenţă U2 este tangentă la constrângerea
bugetară, sau punctul de intersecţie dintre dorinţele consumatorului şi posibilităţile acestuia, descrise de linia bugetului,
este numit punctul de optim (echilibru) al consumatorului. Consumatorul şi-ar dori să se situeze în punctul A pe curba
U3, dar nu-şi poate permite, deoarece se află deasupra constrângerii bugetare. În schimb, îşi poate permite să se situeze
în punctul B, dar acest punct se află pe o curbă de indiferenţă inferioară, şi prin urmare îi furnizează consumatorului mai
puţină satisfacţie. Optimul reprezintă cea mai bună combinaţie de consum a două bunuri disponibilă consumatorului.
În punctul de optim, panta curbei de indiferenţă este egală cu panta constrângerii bugetare. Panta curbei de
indiferenţă este rata marginală de substituţie a celor două bunuri iar panta constrângerii bugetare este raportul preţurilor
celor două bunuri. Astfel, consumatorul alege combinaţia de consum a două bunuri pentru care rata marginală de
substituţie egalează raportul preţurilor.

• Din punct de vedere analitic

În punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor celor două bunuri.
Condiţia de echilibru din punct de vedere analitic este următoarea:
Caz discret: UmgX/UmgY = pX/pY
Caz continuu: U’x/U’y=px/py
Caseta 5.4.
Demonstraţia matematică a relaţiei echilibrului consumatorului
Decizia consumatorului va fi influenţată atât de dorinţă cât şi de posibilităţi. Pentru ca subiectul să aibă o utilitate
constantă (traseul de optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară condiţia:

(4) U=U(x,y) –max ; DU/dx=0 U’x+U’ydy/dx=0

(5) De aici rezultă: − dy / dx = U x / U y = RMS y / x

În aceste condiţii, ecuaţia RMS optimă trebuie pusă în legătură cu ecuaţia dreptei bugetului. Este uşor de remarcat că
derivata dreptei bugetului în raport cu x este:
B=xpx+ypy y=B/py-xpx/py U[x,f(x)]=max U’x+U’y(-px/py)=0
dy/dx = -px/py (6)
De unde rezultă că în punctul de optim avem relaţia:

RMS y / x = p x / p y = U x' / U y' (7)

Relaţia arată că un consumator oarecare va alege acea combinaţie care să-i asigure maximum de satisfacţie în
punctul în care rata marginală de substituţie (panta curbei de indiferenţă) va fi egală cu raportul preţurilor (panta liniei
bugetului).
În punctul de optim al consumatorului, evaluarea consumatorului pentru cele două bunuri (măsurată prin
rata marginală de substituţie) egalează evaluarea pieţei (măsurată prin raportul preţurilor). Ca rezultat al optimului
consumatorului, preţurile pieţei diferitelor bunuri reflectă valoarea pe care le-o dă consumatorul acelor bunuri.

Caseta 4.5.
Paradoxul apă-diamant
Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare (valoare de
schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o utilitate ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară
redusă (este cazul apei); sunt altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este
cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi
valoarea de schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura economică sub numele de „paradoxul apei şi diamantelor”.
Viziunea neoclasică (subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea economică (şi preţul unitar) al
bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea marginală a bunului, care este condiţionată şi de gradul său
de raritate. Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate marginală redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se
explică de ce, în mod normal, indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia este
exact inversă în cazul diamantelor.
Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este necesară luarea în considerare atât a utilităţii
marginale, cât şi a rarităţii; orice suprasolicitare sau ignorare conduce la concluzii greşite.
 • Regula maximizării utilităţii totale şi optimizarea alegerilor de consum – are în vedere ca venitul
disponibil al consumatorului să fie alocat astfel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun
să să aibă aceeaşi utilitate marginală. Consumatorul trebuie să compare utilitatea suplimentară cu costurile suplimentare.
Regula maximizării utilităţii se poate exprima prin relaţia:
Um A p
= A
Um B pB
Pe baza acestei relaţii, Paul Samuelson a formulat legea utilităţii marginale egale pe unitatea monetară
corespunzătoare. În virtutea acestei legi, un bun sau serviciu se justifică a fi solicitat doar până în punctul în care
utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite pentru procurarea sa este aceeaşi cu utilitatea marginală a unităţii
monetare cheltuite pentru a intra în posesia altui bun. Dacă nu se îndeplineşte condiţia din ecuaţia de mai sus, atunci
va trebui să se realoce cheltuielile de consum între bunurile A şi B, conducând astfel la o creştere a utilităţii totale. Un
paradox al teoriei utilităţii marginale este paradoxul apă-diamant.
 5.Comportamentul producătorului

5.1 ÎNTREPRINDEREA

Întreprinderile sunt fie particulare fie publice şi apar grupate sub denumirea de „agenţi economici”, făcându-se
astfel distincţia faţă de categoria „instituţii publice”. Atât literatura de specialitate, cât şi actele normative mai recente
grupează agenţii economici sub titulatura de „entităţi economice”.
Pe lângă denumirile de „agent” sau „entitate” economică, o mare frecvenţă de utilizare o are cuvântul „firmă”. În
termeni generali, întreprinderea este definită drept „unitate tehnic-organizatorică”, în vreme ce firma drept „unitate
juridică”. În acest sens, o firmă poate avea una sau mai multe întreprinderi (puncte de lucru), respectiv o întreprindere
poate fi deţinută de mai firme. Firma este numele comercial al întreprinzătorului şi îl individualizează ca subiect de
drept în exercitarea unei afaceri.
În acest capitol, termenul de întreprindere conţine şi caracteristicele semantice ale noţiunii de firmă.

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome,
înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la
producţie, servicii, schimb etc. Orice întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune de
capacitatea de a adopta şi a aplica decizii proprii, reprezentând o sursă şi un cadru de manifestare a liberei iniţiative
economice; ea funcţionează sub forma unui complex de acţiuni intercondiţionate, promovate într-un mediu ambiant la
care tinde să se adapteze, dar pe care, în acelaşi timp, îl poate influenţa.
În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de întreprinderi: după obiectivul urmărit în
activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; după forma de proprietate, se disting întreprinderi
private, publice sau mixte; după regimul juridic de organizare şi funcţionare, există regii, companii sau diferite
variante de societăţi comerciale; după dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social
şi a cifrei de afaceri), se disting întreprinderi mari şi, respectiv, mici şi mijlocii1.
În teoria producătorului, întreprinderea apare drept cadru de combinare şi transformare a factorilor de producţie
în rezultate finale. În această calitate, fiecare întreprindere se prezintă pe pieţele de factori de producţie şi, în virtutea
obiectivelor sale specifice, selectează şi atrage acei factori de producţie care-i permit să obţină bunurile şi serviciile pe
care intenţionează să le ofere pe piaţă consu-matorilor.
Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi
pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie,
precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice.
Gestionând autonom raportul dintre eforturi şi rezultate, întreprinderea acţionează pentru asigurarea
supravieţuirii, profita-bilităţii şi dezvoltării sale în contextul dinamic şi concurenţial al pieţei. Analizată din punct de
vedere al comportamentului, ca agent economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea profi-tului,
întreprinderea este numită firmă de afaceri.
Modalităţile de gestionare şi funcţionare a firmelor de afaceri din economia reală au făcut obiectul unor abordări
teoretice care marchează evoluţia istorică de la firma clasică (numită antrepreno-rială) la firma managerială.
Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie centrală, cheie, şi anume proprietarul, patronul sau
antreprenorul, care îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere şi
gestionare a propriei afaceri. Obiectivul firmei este maximizarea profitului, perceput ca o recompensă pentru asu-
marea liberei iniţiative şi a riscului aferent participării la viaţa economică. În descrierea clasică a firmei nu se
evidenţiază necesitatea şi modalităţile de organizare, chiar mai mult, firma nu este confruntată cu niciun fel de
conflicte, toate deciziile fiind luate în concordanţă cu obiectivul acesteia.
Firma managerială a apărut ca o replică la firma clasică şi a caracterizat începuturile perioadei industriale. Ea a
marcat separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii. Puterea decizională în
cadrul acestui tip de firmă este partajată între proprietari şi managerii executivi desemnaţi de aceştia, iar structura
organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere, determinând într-o proporţie însemnată
funcţionalitatea acesteia, modul de utilizare a resurselor umane, materiale şi finan-ciare, nivelul cheltuielilor şi al
profitului. În economia de piaţă contemporană, cea mai mare parte a activităţii economice se desfă-şoară în firme
mari, corporaţii, unde proprietatea este separată de funcţia de control. Cea mai reprezentativă firmă managerială este
societatea pe acţiuni.
Agentul economic din sectorul afacerilor – respectiv firmele – se individualizează prin obiectul lor propriu de
activitate, precum şi prin caracteristicile referitoare la forma de proprietate şi la modul de organizare. Raportarea la
cadrul legal existent reprezintă o condiţio-nare deosebit de importantă în demersul de a înfiinţa sau de a modifica

1
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 259-260.
statutul unei firme, aceasta deoarece, spre a putea fi autorizată să funcţioneze, orice firmă trebuie să fie, în prealabil,
înregistrată ca persoană juridică.
Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o reprezintă societăţile comerciale. În delimitarea formelor
concrete de existenţă a societăţilor comerciale este necesar a se ţine seama de:
a) natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport cu obligaţiile firmei, ceea ce conduce la
existenţa a două tipuri de societăţi comerciale, şi anume:
- societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii,
decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective;
- societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de
insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi;
b) raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor, pe de o parte, şi cele ale firmei ca persoană juridică, pe de
altă parte. Sub acest aspect se disting:
- societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil;
- societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia
forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil.
Tipurile de societăţi comerciale întâlnite cel mai frecvent în ţările cu economie de piaţă, definite ca atare şi în legislaţia
românească actuală, sunt: firma individuală, firma asociativă şi societatea pe acţiuni.
În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se împart în două categorii principale: regii autonome şi
societăţi comerciale.
Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în ramurile strategice ale economiei naţionale:
industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare.
Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României, pentru firmele de interes naţional, şi de organele
judeţene şi municipale, pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile expres statuate prin lege. După cum se
precizează în lege, regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca prin activităţile desfăşurate, bazate
pe gestiunea economică şi autonomia financiară, să-şi acopere integral cheltuielile şi să obţină profit.
Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor; societatea în comandită
simplă, ale cărei obligaţii socia-le sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor; societatea în comandită pe
acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la
plata acţiunilor lor; societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social;
asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.

52. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Producţia ca proces de creare de bunuri, de creare a bogăţiei, adaugă bunăstare societăţii. Producţia este o verigă
importantă în procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi relativ nelimitate în raport cu resursele existente. Activitatea
de producţie poate fi privită ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de producţie în vederea
atingerii funcţiei obiective a producătorului: maximizarea profitului în condiţiile minimizării eforturilor.

5.2.1. FACTORII DE PRODUCŢIE

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură factori de producţie. Resursele
economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie. J.B.Say,
reprezentant al şcolii clasice, sublinia, în lucrarea sa Tratat de economie politică, că la producerea bunurilor participă
trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura - sunt factori primari sau
originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare al activităţii economice. Celălalt factor, capitalul, este factor derivat,
care rezultă din interacţiunea primilor.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-tată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt
puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală.
Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi
servicii.
În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice. Populaţia totală înregistrează o
dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă
densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural. Populaţia aptă de
muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi
vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara noastră, sunt cuprinse, în această categorie,
persoanele între 15 şi 65 de ani). Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi
profesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi
mortalitate, de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară. Populaţia activă este
determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura
un echilibru stabil şi de durată între cerere şi oferta de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia.
Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională.
În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici gene-rale în evoluţia factorului muncă:
1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone geografice. Pe fondul
tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial, o uşoară scădere, de la 42% la
40%. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic (întinerire demografică în ţările în curs de dezvol-tare,
îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi
a calităţii lor, creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială, valorizarea diplomei).
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. Are loc o sporire a ponderii
populaţiei în secto-rul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere. Se remarcă
tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul
este datorat, pe de o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte, creşterii
speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. Pe
termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea gradului de calificare a forţei de
muncă şi a nivelului de civilizaţie.
Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se încadrează în aceste
tendinţe generale. De exemplu, ponderea populaţiei în agricultura României este mai mare – ca urmare a restabilirii
dreptului de proprietate asupra pământului, pe de o parte, iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de utilizare
a tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea factorilor de producţie (muncă prin capital) în agricultură să
aibă loc într-o proporţie redusă.
3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în
ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii profesionale – realizată prin sistemul de învăţământ,
prin reciclare, schimbarea calificării, prin procesul educaţiei permanente – se va regăsi într-o eficienţă sporită a
factorului muncă.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice
virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru
agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de
desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi,
terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de
importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă
este folosit raţional. De aici şi marea însemnă-tate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure
practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi totodată să conserve
mediul natural.
Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiu-nea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe
locuitor. Explozia demografică din secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor. Întrucât funcţiile
agriculturii şi, mai ales, ale silviculturii nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi), ci sunt
profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa de restrângere a suprafeţelor pe locuitor devine
una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor.
Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea calităţii terenurilor, apare ca fiind tot mai
importantă valoarea economică a pământului, aceasta prezentându-se ca „pământ capital”. Evaluarea economică a
pământului, preţul pământului, are în vedere cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în
pământul – materie (determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren-fertilitate şi poziţie), mărimea rentei,
a dobânzii şi, în general, factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru
viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (care au un rol important în asigurarea
bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice).
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-tate ale unei activităţi anterioare, utilizate în
producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.
Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumen-tale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie,
capital tehnic. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de
transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului
întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este constituit din
două mari componente: a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se
consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime, materiale,
combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-
un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament, clădiri, mijloace de transport,
animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai dinamică a avuţiei
naţionale.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea treptată a
calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme: a)
uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii lor în
activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi
b) uzura morală, deprecierea morală sau „involuntară”- cum o numea J.M.Keynes -, determinată de progresul tehnic,
care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune (denumită şi
uzură de gradul I) sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent (uzură de gradul al II-lea). În
ultimele decenii uzura morală a devenit mult mai frecventă decât cea fizică în condiţiile excepţionalei dinamici a
tehnologiilor. Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor
sale, dar nu pot fi înlăturate.
Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori: coeficientul uzurii capitalului, care se determină
ca raport între uzura capitalului fix şi capitalul fix (UK/K); coeficientul stării fizice sau al stării de utilitate a
capitalului fix, care se determină ca raport între valoarea rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K); coeficientul
intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix, care se determină ca raport între intrările sau ieşirile de capital
fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt; SKt/Kt).
Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix, hotărâtoare este amortizarea. Cota de
amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare. Pe seama sumelor astfel
recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care întreprinzătorii îl folosesc pentru înlocuirea echipamentelor
scoase din funcţiune, pentru reparaţii capitale, ameliorări şi noi investiţii. Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt:
a) investiţii nete, finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor
existente, şi b) investiţii brute, finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Datele statistice demonstrează că, în
unele ţări dezvoltate, contribuţia amortizării la susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor totală.
Posibilitatea utilizării fondului de amortizare pentru mărirea capitalu-lui fix rezidă în neconcordanţa ce apare între
volumul amortizării anuale şi cel al capitalului scos din funcţiune, care trebuie înlocuit.
Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltării economice; sistemul amortizării
practicat în economie şi destinaţia acesteia; politicile în domeniul investiţiilor.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul, care
constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se
producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine
venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea
managerială a întreprinzătorului.
Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari – munca şi natura –, ca şi în cadrul
factorului derivat – capitalul –, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează prin
calităţi şi performanţe deose-bite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale.
Aceştia nu pot fi separaţi de factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia,
potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de
acţiunea umană, de ipostaza de creator a omului.
Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în volumul, amploarea şi
structura trebuin-ţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie se modifică permanent, înregistrându-se o
tendinţă de multiplicare şi diversificare, de sporire a calităţii lor.

5.2.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – de a obţine un profit cât mai mare posibil –,
combină factorii de producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de acţiune al întreprinzătorului
în acest domeniu defineşte comportamentul său. Pe lângă răspunsul la întrebările „ce să producă?”, „cât să producă?”,
întreprinzătorul trebuie să răspundă şi la întrebarea „cum să producă?” Aceasta pune în cauză nu numai resursele de
care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii, priceperea organi-zatorică şi potenţialul de inovare al
întreprinzătorului.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare a
factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile economice vizează
adaptarea aparatului productiv fie prin anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de
producţie utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării factorilor de
producţie.
 Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit
atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie;
obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură şi calificare) cu
elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv. Din punct de
vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de
producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind influenţată în mod semnificativ de
caracterul limitat al resurselor productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este
însăşi natura activităţii economice. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim
posi-bilă, în condiţiile date. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa fel încât să se
poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim2.

• Premisele combinării factorilor de producţie

În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul limitat
al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei; b)
caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de
producţie.
Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi
omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi
omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de
suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă
divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura cerută de caracteristicile
unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe
unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau
mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie
ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de
producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complementaritatea se
află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de
producţie, deci, şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o
cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

5.2.3. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a factorilor de
producţie, care să le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului.
Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele
tehnologice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar
pentru producerea bunului respectiv. În acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine cu
o cantitate dată de resurse.
Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv
relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi
factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie.
În general, aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c ...), unde a,b,c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi.
Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul Q = f (K,L)
unde: K = capital
L = muncă
Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero.
În analiza comportamentului producătorului este folosită, de regulă, funcţia de producţie omogenă. O funcţie de
producţie de tipul Q = f(a,b) este omogenă de gradul n dacă f(xa,xb) = xnf(a,b)
unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv.
O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas, după numele celor care au
folosit-o pentru analiza producţiei. Q = AKαLß

2
Gilbert Abraham – Frois, Économie politique, Ed. Economica, Paris, 1988, p. 104-111.
 unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale
a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi.
Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substi-tuirii între muncă şi capital egal cu 1.
Puteţi calcula, pe baza unor date ipotetice, funcţia de producţie cores-punzătoare diferitelor combinări ale factorilor de
producţie. Consultaţi, în acest sens, Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, cap. 3.

5.3. ANALIZA PE TERMEN SCURT.

LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE

În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în moduri diferite: a) asocierea unui factor fix
(constant) cu altul va-riabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combi-narea de cantităţi diferite
din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili).
Producţia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, cores-punde vieţii reale, atunci când un întreprinzător
trebuie să sporească rapid producţia, neavând timpul necesar să mărească dimensiunile (talia) întreprinderii. Perioada
scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de
producţie nu se modifică, este constant. În această categorie se află construcţiile, echipamentul, tehnologiile etc.,
deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă. În aceste condiţii, funcţia de producţie va
reflecta şi contribuţia fiecărei unităţi din factorul variabil la obţinerea producţiei sau va reflecta cât de mare este
producţia care se poate obţine în condiţiile modificării unui factor de producţie (tabelul 1).

Diferite programe de producţie, respectiv combinări

posibile între factorii de producţie capital şi muncă
Tabelul 1

Funcţia de producţie va fi de tipul:

Q = f(K,L)
Q = f(0,L) = 0
Q = f(K,0) = 0
Q = f(10,5) = 20
etc.
Dilema – mai multe maşini sau mai mulţi lucrători – îşi va găsi răspunsul, luându-se în considerare principiul
potrivit căruia producti-vitatea unui factor de producţie depinde de volumul altor resurse ce pot fi utilizate pentru
producerea bunului dat.
Analiza combinării factorilor de producţie ne conduce la concluzia că, deşi se pare că acelaşi volum al producţiei
se poate obţine în condiţiile existenţei unui număr foarte mare de combinaţii, în realitate, producătorul nu dispune
decât de un număr limitat de posibilităţi. Experienţa arată că atunci când se folosesc conjugat factori de producţie,
cantitatea unui factor nu poate fi constant sporită, chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne
relativ fixă, fără a se diminua volumul de producţie suplimentar realizat. Această diminuare a randamentelor
suplimentare provine din aceea că un număr tot mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce
în ce mai redusă de factori constanţi (ficşi).
Influenţa factorului variabil se poate măsura cu ajutorul următorilor indicatori microeconomici: produsul total
obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat cu ajutorul funcţiei de producţie (în care un factor este
variabil şi ceilalţi sunt constanţi); produsul mediu, care se obţine ca raport între produsul total şi factorul de producţie
variabil utilizat (de exemplu, munca – L), PM = PT/L unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca;
produsul marginal, respectiv modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unităţi suplimentare de factor de
producţie, PMa = ∆PT/∆L unde PMa = produsul marginal, ∆PT = schimbare în produsul total, ∆L =
schimbare în factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor
neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima dată de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu
exploatarea de tip agricol. D.Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea preţului cerealelor în Marea
Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură. În realitate,
se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai întâi o fază de randament ridicat şi de costuri în scădere,
apoi un randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de producţie şi, în timp, o fază de randamente în
descreştere şi de costuri în creştere3.
Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este atinsă mai repede în agricultură decât în industrie,
pentru că puterea de influenţă a omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre sectoare comparativ cu
celălalt.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a
doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în
timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi
descreşte.
Pornind de la acest punct, produsul total continuă să crească, dar în cote descrescătoare. În tabelul 2 se poate
observa relaţia dintre produsul total, produsul marginal şi produsul mediu determinat de factorul de producţie variabil
în condiţiile menţinerii celorlalţi factori constanţi, respectiv se ilustrează legea randamentelor neproporţionale.
Se remarcă, astfel. că producţia totală nu creşte indefinit şi că, înainte chiar de a începe să se diminueze, ratele de creştere
încep să scadă. Atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mare, produsul marginal al factorului variabil se
măreşte, iar atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mică, produsul marginal descreşte. Când produsul total
scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului variabil urmează şi el o tendinţă de creştere imprimată de
cea a produsului marginal, iar de la un anume punct începe să scadă.
Relaţia dintre produsul total, produsul marginal
şi produsul mediu
Tabelul 2

Grafic (fig. 1), situaţia se reprezintă prin curba produsului mediu şi a produsului marginal, marcându-se şi zonele de producţie
(cea care corespunde principiului raţionalităţii economice şi celelalte în afara acestei zone când nu se justifică din punct de
vedere economic desfăşurarea activităţii de producţie).
P
D
C a) Curba produsului total

A PT

I II III

L
P

b) Curba produsului marginal

şi curba produsului mediu

PM
PMa
L
Fig. 1. Curbele produsului total şi cele ale produsului
marginal şi mediu

• Zonele de producţie

3
Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 490.
 Zona I: produsul marginal (PMa) excede produsul mediu (PM), iar acesta din urmă continuă să crească;
Zona II: produsul marginal (PMa) este mai mic decât produsul mediu (PM), iar acesta din urmă continuă să
scadă;
– produsul total (PT) atinge nivelul maxim atunci când produsul marginal (PMa) este zero, respectiv prin
sporirea cu o unitate a factorului de producţie; PT nu numai că nu mai creşte, ci scade;
Zona III: produsul marginal (PMa) este negativ şi atrage în mod firesc o reducere considerabilă a produsului
mediu (PM)
Din analizele efectuate se ajunge la concluzia că legea randamentelor neproporţionale nu este valabilă decât în anumite
condiţii, care vizează, în principal, următoarele: factorii de producţie consideraţi trebuie să fie omogeni; legea admite că se pot
adăuga unei cantităţi constante dintr-un factor, doze suplimentare dintr-un alt factor (numai o variaţie conjugată a factorilor
permite creşterea randamentului); legea este reprezentativă doar pentru o stare dată a tehnicii; punctul de plecare este acela de
la care se intră în faza de randamente descrescătoare; legea este valabilă pentru o scară de producţie dată.

5.4. ANALIZA PE TERMEN LUNG.

ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ

5.4.1. SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de
producţie, ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente
componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de producţie.
Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, asemănător modelului analizei
comportamentului consumatorului (vezi cap.4), diverse combinări şi substituiri de factori de producţie, care conduc la
obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, reprezentate grafic prin curbe de isoproducţie sau isocuante (fig. 2 şi 3).
K
K3 A

K2 B
K1 C
P

0 L1 L2 L3 L
Fig. 2. Variante de combinare a factorilor
muncă şi capital
K

P4
P3
P2
P1
0
Fig. 3. Curbe de isocuante
Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L),
care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).
Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă ale
producătorilor, care reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de producţie (P1, P2, P3 etc.).
Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de
substituire a factorilor.
Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică şi economică a producţiei prin
substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe
maşini şi mai puţin lucrători.
• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie
a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. 4):
 Factorii de producţie sunt
complementari şi nu este
posibilă substituirea lor; vor fi
utilizaţi în proporţii fixe.

Fig. 4. Curbe de substituire în proporţii fixe

b) substituirea perfectă (fig. 5):

Factorii vor fi substituiţi în

proporţii egale (creşterea cu o
unitate a unui factor va cores-
punde scăderii cu o unitate a
celuilalt factor).

Fig. 5. Curbe de substituire în proporţii egale

c) substituirea imperfectă (fig. 6):

Factorii se vor substitui în

proporţii inegale (un factor va
creşte cu mai mult sau mai
puţin de o unitate în condiţiile
scăderii cu o unitate a celuilalt
factor).

Fig. 6. Curbe de substituire imperfectă

Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de
producţie; rata marginală de substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi subcapitolul 5.5) reprezintă producţia suplimentară
(∆Q) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (∆K).
Q
PMa =
K
Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar
pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.
RMS = ∆y/∆x; RMS = - dy/dx şi reprezintă panta isocuantei (semnul minus arată că unul dintre factori creşte, iar
celălalt scade).
Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă, deci, prin raportul derivatelor celor doi
factori sau prin raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacă pornim, de
exemplu, de la funcţia f(L,K) şi dacă aplicăm regula de derivare, punând condiţia că, pentru menţinerea constantă a
producţiei, dk/dL = 0, va rezulta că: f’L + f’K dK/dL = 0 f’L/f’K = – dK/dL = RMS.
Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în considerare a restricţiei de venit legată de
preţurile factorilor (vezi subcapitolul 5.5).
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu
altul sau se modi-fică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii
este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit, în funcţie de
uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rămânând constantă. Elasticitatea substituirii (es)
exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie, potrivit formulei:
es = ∆Q/Q: DX/X
unde: Q = producţia
X = factorul de producţie
5.4.2. ECONOMII SI DEZECONOMII DE SCARA

Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne conduce la luarea în considerare nu
doar a randamentelor factoriale, ci şi a randamentelor de scară ca urmare a modificării dimensiunii (taliei)
întreprinderii, a echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie etc. (când se are în vedere progresul tehnic, analiza este
pe termen foarte lung).
Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează, şi producţia se va dubla; dacă
se triplează factorii, producţia se va tripla etc.); crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât
dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).
Randamente de scară (fig. 7, 8, 9)

• Diagonala OA trece prin origine

• Creşterea în proporţii egale a doi
factori determină o creştere în
aceeaşi proporţie a producţiei;
a1a2 = a2a3 =....

Fig. 7. Randament constant

• Creşterea celor doi factori de

producţie determină o creştere din ce
în ce mai mare a producţiei;
a1a2 < a2a3 < ....

Fig. 8. Randament crescător

• Creşterea celor doi factori

de producţie determină o
creştere din ce în ce mai
mică a producţiei;
a1a2 > a2a3 >....

Fig. 9. Randament descrescător

Traiectoria de expansiune (OA)– locul geometric al combinaţiilor productive care fac ca raportul productivităţilor
marginale să fie egal cu raportul preţurilor factorilor. Este o dreaptă dacă funcţia de producţie este omogenă, oricare ar fi gradul de
omogenitate, deci, indiferent dacă randamentele sunt constante, crescătoare sau descrescătoare.
Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin fenomenele interne ale scării – economii şi pierderi
interne ale scării.
Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi pot fi datorate unor cauze diferite, cum
ar fi: specializarea lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este
adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate; factori
tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros
etc.
Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce firma creşte în dimensiuni, ele tind să se
reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară. Acestea ţin în mod esenţial de greutăţile întâmpinate de
manageri, atunci când dimensiunea firmei devine considerabilă, când încep să se manifeste rigiditate în funcţio-narea
structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar risipă. Toate acestea caracterizează ceea ce se numeşte
pierderi interne de scară sau dezeconomii de scară.
 Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine, astfel, un element-cheie pentru manageri, ea
contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.

5.5. DEFINIREA ŞI MĂSURAREA PRODUCTIVITĂŢII FACTORILOR DE PRODUCTIE

Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează direct în activitatea sa, limitând, în mod
inevitabil, cantităţile de factori de producţie pe care le foloseşte. Pentru ca întreprinzătorul să câştige mai mult, trebuie,
de regulă, să mărească volumul bunurilor economice produse şi vândute. Dată fiind limitarea resurselor, dezvoltarea
producţiei trebuie să se realizeze prin creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie, a raţionalităţii activităţii sale.
Pentru a fi eficient şi a putea face faţă concurenţei, întreprinzătorul raţional compară permanent rezultatele
dobândite cu factorii de producţie utilizaţi pentru a desprinde concluzii veridice asupra eficientei activităţii sale.
În sens strict etimologic eficienţa economică ne arata calitatea unei activitati economice de a produce un efect
pozitiv. Formele de manifestare ale eficientei sunt strâns legate de resursele avansate si consumate efectiv de
întreprinderi (agentii economici). În acest sens, sunt cunoscute mai multe forme de eficienta cum ar fi: eficienta utilizarii
fortei de munca (productivitatea muncii), eficienta capitalului fix, a capitalului circulant (randamentul capitalului),
eficienta alocarii si consumarii diferitelor resurse naturale (gradul de valorificare a lor) s.a.m.d.
Facând abstractie de formele concrete pe care le poate îmbraca, eficienta activitatii economice poate fi exprimata
prin intermediul unui raport intre efectul util (rezultatul) obtinut si efortul necesar pentru obtinerea lui. Drept urmare,
cresterea eficientei economice echivaleaza cu marirea rezultatelor utile obtinute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este
acelasi lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de produs. Cu alte cuvinte, cu cât un anumit
efect este realizat cu un efort mai mic, cu atât eficienta este mai ridicata.
Eficienţa economică presupune efecte directe, măsurabile (rentabilitatea) dar şi efecte indirecte, cu un impact deosebit
asupra multor alte elemente societale.
Randamentul reprezintă capacitatea unui factor de producţie sau a tuturor de a crea un efect util într-o unitate de
timp dată. Acesta se evaluează cu indicatori de productivitate sau randament.
Spre deosebire de randamentul factorilor de producţie, eficienţa are şi elemente ce nu pot fi cuantificate.
În sens larg, productivitatea se defineşte ca rodnicia, randamentul, cu care se consumă factorii de producţie. Se
calculează ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”4.
Deci, practic, ea se poate determina la nivel de firmă, ramură dar şi la nivelul economiei naţionale ca raport între
rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).

Q
W=
Fi

unde,W = nivelul productivităţii;

Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Se exprimă, după caz, în unităţi naturale (kg, 1, m,
tone etc.), natural-convenţionale (kwh, CP etc.), ca volum al producţiei şi/sau în unităţi monetare ca valoare a
producţiei;
Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după caz, fizic (ca volum) sau în expresie
monetară (valoric).
Dinamica productivităţii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a
productivităţii, exprimându-se procentual.
IW = (W1 / W0) x 100,
unde: W1 = nivelul productivităţii din perioada curentă; W0 = nivelul productivităţii din perioada anterioară, de
bază.
În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a productivităţii s-au dezvoltat şi diversificat
foarte mult datorită complexitatăţii activităţii economice. Se evidenţiază: a. productivitate fizică (măsoară rezultatele în
unităţi fizice) şi productivitate valorică (măsoară rezultatele în unităţi valorice). O altă tipologie se referă la: a.
productivitate brută (producţia e privită ca sumă a valorilor adăugate brute de diferitele activităţi) b. productivitate netă
(obţinută prin eliminarea valorii achiziţiilor exterioare şi amortizării din producţia finală brută)
c. productivitate aparentă (sursele de provenienţă a valorii adăugate nu pot fi delimitate corect)
În teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale :
a. productivitatea parţială, care exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie consumat
(produvtivitatea muncii, a pământului,a capitalului etc.) şi
b. productivitatea totală, care reflectă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie utilizaţi.

4
Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.
 Deoarece productivitatea globală prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, analiza
microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de
producţie.
Spre deosebire de productivitatea medie, care poate fi determinată în unităţi fizice, natural convenţionale dar şi în
unităţi valorice, productivitatea totală poate fi calculată doar în unităţi valorice, datorită eterogenităţii factorilor de
producţie.
Productivitatea parţială şi cea totală pot fi exprimate ca mărimi medii şi marginale.

MEDIE
PRODUCTIVITATE
FORMELE PARŢIALĂ MARGINALĂ
PRODUCTIVITĂŢII
(RANDAMENTULUI) MEDIE
PRODUCTIVITATE
TOTALĂ
MARGINALĂ

Productivitatea partiala a factorilor de producţie

Productivitatea medie (Wmi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q)
şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:

Wmi = Q/Xi
Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revin la o unitate (fizică
sau valorică) de efort (factor de producţie i).
Productivitatea marginală a unui factor(Wmgi) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei
unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi5, şi se determină potrivit formulei de calcul:

Wmgi = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi

Productivitatea totală a factorilor de producţie

Productivitatea medie totala (Wm) se determină ca raport între rezultatul total obţinut şi totalul factorilor de
producţie utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică).
unde, L + P + K - implicarea agregată a tuturor factorilor.

Wm = Q / L + P + K

Productivitatea marginală globală (Wmg ) exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie
utilizaţi în activitatea economic şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor şi variaţia absolută
agregată a tuturor factorilor de producţie.
Wmg = Q / L + P + K

Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul dintre factorii de producţie (în
condiţiile respectării clauzei caeteris paribus) pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a relaţiei dintre
producţie, productivitatea medie şi productivitatea marginală (fig. 10).

5
Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-472.
Fig. 10. Evoluţia producţiei (Q), a productivităţii medii (Wi) şi a productivităţii marginale (Wmi)
• Punctul M este un punct de inflexiune care marchează trecerea de la un randament crescător la un randament
descrescător al utilizării factorului X.
• Punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece prin origine, respectiv punctul în care productivitatea
medie (Wi) este egală cu productivitatea marginală (Wmi).
• Punctul M’ reprezintă nivelul maxim al productivităţii marginale.
• Punctul N este punctul în care curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii medii; respectiv, în
punctul în care Wi este maximă.
• Legea randamentelor descrescătoare.
Se poate aprecia că, pe termen scurt, atâta timp cât productivitatea marginală va fi superioară productivităţii
medii, randamentul factorului considerat va fi crescător. Însă, pe termen mediu şi lung, o unitate din factorul variabil
va ajunge să se combine cu tot mai puţine unităţi din factorul fix, care tinde să devină restrictiv pentru activitatea
economică. În această etapă se determină randamentul global al factorilor de producţie, care poate fi crescător,
constant sau descrescător.

Legea randamentelor descrescătoare a fost formulată în secolul al

XVIII lea de economistul francez Jaques Turgot şi se referea la exploatările
agricole. Economistul a constatat că datorită creşterii numărului populaţiei
cresc nevoile de hrana şi, ca urmare, sunt atrase ăn circuitul agricol
terenuri cu potenţial6.3.2. Productivitatea
productiv mai scăzut. muncii
Consecinţa este că
productivitatea medie scade.
Una din cele mai importante forme de manifestare a eficienţei economice este productivitatea muncii. Acest
indicator reflectă cel mai bine capacitatea de performanţă a unei întreprinderi sau a unei economii naţionale. În ultimă
instanţă, toate formele de eficienţă economică, indiferent de domeniul de activitate, depind şi sunt în cea mai mare
măsura expresia, directă sau indirectă, a creşterii productivităţii muncii.
Reprezentând factorul determinant de sporire a producţiei, productivitatea muncii influenţează în cel mai înalt
grad nivelul şi dinamica bogăţiei unei ţări.
În statele industrializate, cantitatea şi calitatea alimentelor, îmbracamintei, maşinilor şi utilajelor, înaltul grad
de confort la care au ajuns, toate se datorează, într-un fel sau altul, creşterii productivităţii muncii.
Productivitatea muncii se determină ca producţia medie obţinută pe o unitate de muncă vie cheltuită, nivelul său
fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii salariilor şi pentru aprecierea eficienţei economice şi competitivităţii
întreprinderilor, ramurilor şi economiilor naţionale.
Productivitatea muncii exprimă aşadar eficienţa cu care este consumată o anumită cantitate de muncă în
activitatea economică. Literatura de specialitate formulează, însă, şi opinia conform căreia productivitatea muncii se
deosebeşte de eficienţa muncii. Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de
producţie şi munca utilizată pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil),
se consideră că sporirea producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei.
Dacă se are în vedere obiectivul major al producătorului-maximizarea profitului, se constată că nu este posibil ca
într-o întreprindere să crească productivitatea muncii concomitent cu scăderea eficienţei acesteia.
Productivitatea muncii se poate determina ca productivitate medie şi, respectiv, ca productivitate marginală.
Productivitatea medie a muncii (WmL) se masoară ca producţia (Q) obţinută pe un lucrător (L) sau producţia
obţinută într-o unitate de timp (T).
WmL = Q/L
 W mL = Q/T

unde,W= nivelul productivităţii muncii;

T = timpul;
Q = volumul producţiei exprimat în bucăţi, tone, m.p. etc.

În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de muncă. Astfel,
producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima în
unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice
(naturale), natural-convenţionale şi valorice.
De exemplu, dacă firma ”X” produce într-un an 2000 perechi pantofi şi foloseşte pentru aceasta 20 de salariaţi,
productivitatea muncii în unităţi fizice va fi:
W mL = 2000/20 = 100 perechi/salariat.

Productivitatea marginală a muncii (Wmg L) reprezintă sporul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a utilizării
unei cantităţi suplimentare de muncă (∆L), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă
prin relaţia:
Wmg L= ∆Q/ ∆L

Wmg L= ∆Q/ ∆T

sau ca derivată parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă:

WmgL= dQ/dL

De exemplu, firma ”X”, pentru a putea face faţă creşterii cererii pieţei angajează încă 5 salariaţi şi obţine astfel o
creştere a producţiei cu 600 de perechi pantofi.
WmgL= 2600-2000 / 15-10 = 120 perechi/salariat.

Conform legii randamentelor descrescătoare, productivitatea marginală a muncii, la fel ca a oricărui alt factor de
producţie, descreşte până când devine nulă şi inclusiv negativă.
Să presupunem că într-o întreprindere se menţine constant numărul instalaţiilor, maşinilor, utilajelor, se pastrează
cantitatea de materii prime utilizate dar începe să crească numărul de lucrători. La început producţia va creşte, dar va
veni un moment în care cu fiecare nou muncitor intrat nu se va reuşi să se crească producţia nici măcar cu o unitate.

5.6. RANDAMENTUL CAPITALULUI

Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort/efect,
randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea
unei unităţi de producţie.
Coeficientul mediu al capitalului (k) indică necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi se
calculează ca raport între volumul capitalului utilizat (K) şi volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q):
k = K/Q

Dacă se raportează creşterea capitalului (∆K) la creşterea producţiei (∆Q) într-un interval de timp se determină
coeficientul marginal al capitalului.

K mg = ∆K/∆Q

Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în
care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.
Potrivit relaţiei efect/efort, randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a capitalului.
Productivitatea medie a capitalului reprezintă producţia obţinută (Q) ca urmare a utilizării capiatlului (K):

WmK = Q/K
 Se poate deduce că WmK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.
Productivitatea marginală a capitalului se determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor (∆Q) şi
variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat (∆K) , exprimând astfel, eficienţa ultimei unităţi din capitalul tehnic atras
şi utilizat în activitatea economică.

Wmg K = ∆Q/∆K

Productivitatea marginală a capitalului este inversul coeficientului marginal al acestuia. Wmg K =1/Kmg
Randamentul viitor al capitalului se determină ca raport între sporul de producţie şi capital (∆Q/K). Keynes
consideră că randamentul viitor al capitalului trebuie apreciat pe baza sporului de venituri ce se vor putea obţine de către
întreprinzător pe toată durata de funcţionare a respectivului capital.

5.7. CĂI DE CREŞTERE A PRODUCTIVITĂŢII FACTORILOR DE PRODUCŢIE

După cum este cunoscut, sporirea productivităţii este consecinţa acţiunii simultane şi asociate a tuturor factorilor
care contribuie, într-un fel sau altul, la creşterea rodniciei muncii. În acest context, rolul conducerii şi organizării constă
în coordonarea acestei acţiuni în timp şi pe ansamblu, în scopul armonizării întregii activităţi economice. Deoarece
factorul timp este determinant pentru obţinerea unor rezultate superioare, orice aspect pe care îl ridică producţia şi
desfacerea mărfurilor trebuie să fie rezolvat la momentul oportun, altfel orice decizie devine tardivă, diminuând sau
chiar anulând efectul altora.
Printre condiţiile fundamentale ale creşterii productivităţii muncii un loc de seamă îl ocupă aplicarea pe scară largă
a ştiinţei conducerii şi organizării producţiei, pe scurt a managementului modern. Datele acumulate până acum
demonstrează că dezvoltarea economică, în condiţiile limitării resurselor este nu atât rezultatul cresterii cantitative a
factorilor de productie, cât mai ales a folosirii lor eficiente, în conformitate cu evoluţia calitativă a acestora şi combinarea
lor optimă.
Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al productivităţii factorilor de producţie, un rezultat mai
mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic.
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care cu acelaşi volum de muncă se obţine o cantitate
mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi cantitate de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea
are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi, deci, în
modul de desfăşurare a procesului de muncă.
Nivelul productivităţii muncii individuale şi naţionale se găseşte sub influenţa unui mare număr de factori,
principali şi secundari, direcţi sau indirecţi, care se întrepătrund şi acţionează, uneori, în sensuri diferite. Printre aceştia
se regăsesc:
● factorii tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat ;
factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii atât la nivel micro cât şi la nivel
macroeconomic, condiţiile de muncă şi viaţă;
● factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea şcolară, nivelul de cultură, adaptabilitate la condiţiile de
muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în alegerea meseriei. Forţa
de muncă – executanţii – şi utilizarea raţională a acesteia reprezintă factori hotărâtori în sporirea continuă a rodniciei
muncii şi, evident, a productivităţii muncii.
● factori naturali, referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor naturale;
● factori de structură, care influenţează nivelul productivităţii muncii prin schimbările survenite în structura pe
ramuri şi subramuri a economiei naţionale.
Agenţii economici sunt permanent preocupaţi de creşterea productivităţii factorilor de producţie, a eficienţei
utilizării acestora, apelând diverse căi, în funcţie de posibilităţile materiale, umane, naturale şi financiare.
Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate esenţiale ale progresului tehnic
contemporan, atrag după sine sporirea productivităţii deoarece asigură obţinerea unei productivităţi mai mari cu aceleaşi
cheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produse în general şi realizarea de economii.
Progresul tehnic a dus la creşterea ponderii efortului intelectual în comparaţie cu cel fizic, a adus cu sine mai
multă promptitudine şi exactitate în activitatea desfăşurată. În acest context, ridicarea continua a calificării forţei de
muncă reprezintă condiţia esenţială pentru utilizarea eficientă a resurselor umane.
Perfecţionarea organizării managementului, producţiei şi a muncii - reprezintă un proces complex, cu
caracter dinamic şi de continuitate, care presupune adoptarea de către conducerile unităţilor economice a unui ansamblu
de măsuri şi folosirea de metode şi tehnici stabilite pe baza unor studii şi calcule tehnico-economice, care ţin seama de
noile descoperiri ale ştiinţei.
Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane. Formarea profesională şi perfecţionarea continuă, a acesteia,
reprezintă principala cale de autovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a potenţialului
creativ şi anticipativ al omului. De aceasta depinde receptivitatea şi viteza de adaptare la nou şi posibilitatea de
reintegrare rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile societăţii.
Cointeresarea materială a muncii – condiţionează veniturile populaţiei de rezultatele lor în muncă. În această
direcţie, o importanţă deosebită o are aplicarea unui sistem de repartiţie care, pe de o parte, să determine cât mai corect
mărimea salariului fiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă şi, pe de altă parte, să asigure un
sistem de norme de muncă în pas cu progresul, prin care să se stabilească aportul fiecăruia la activitatea socială. Orice
neglijare în acest domeniu se reflectă nefavorabil, mai devreme sau mai târziu, în sensul unei insuficiente cointeresări,
atunci când veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse ca şi în cazul însuşirii unor venituri mai mari decât
activitatea desfăşurată, atrăgând după sine nerespectarea unei corelaţii economice fundamentale, anume accea dintre
creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului.
Este unanim acceptat că, pentru a avea o activitate economică eficientă, dinamica productivităţii trebuie să fie superioară
dinamicii salariului.
Creşterea productivităţii muncii are o importanţă economică deosebită pentru întreprinzător deoarece:
- se creează premisele reducerii costului total mediu (unitar);
- creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei pe piaţa internă şi internaţională;
- se poate realiza economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai mari în condiţiile când
bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici etc.
Efectele creşterii productivităţii se resimt şi la nivelul consumatorilor prin:
- creşterea salariului nominal;
- economisirea timpului de muncă;
- creşterea gradului de satisfacere a nevoilor ş.a.
Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională privită în ansamblu, în sensul că pe această
bază:
- se produce mai multă bogăţie cu acelaşi volum de factori de producţie;
- are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse;
- creşte gradul de bunăstare al populaţiei;
- creşte venitul naţional pe locuitor etc
Cercetările făcute în ultimul timp au pus în evidenţă existenţa unei corelaţii foarte strânse între nivelul de pregătire
profesională, pe un plan mai larg chiar de cultura generală şi productivitatea muncii. De pildă, economistul american
Edward Denison a ajuns la concluzia că, în ultimii 50 de ani, aproximativ 43% din Produsul Intern Brut al S.U.A. se
datorează influenţei pe care a exercitat-o învăţământul şi progresul general al ştiinţelor.
Studiind problema factorilor de productie, Mihail Manoilescu aprecia că: între productivitatea muncii şi a
capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind…. semnul real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte
productivitatea capitalului, ea este de natură secundară, capitalul nefiind la rîndul lui decât o creaţie a omului, a muncii
omeneşti.
Pentru că productivitatea este una din cheile reuşitei economice, care măsoară progresul tehnic, economic şi social,
o cerinţă esenţială a economiei este sporirea eficienţei urmarită prin prisma compatibilităţii efectelor economice cu cele
sociale şi ecologice.
 6. Costul de producţie

6.1 CONŢINUTUL COSTULUI. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În comportamentul producătorului (şi al consumatorului), costul constituie un indicator economic de o mare

însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea, aparent simplă: Cât costă? Astfel, costul
reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este
vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu alimente,
organizării concediului, efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc.
În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consum de factori de producţie – muncă, natură şi
capital –, care, în expresie bănească, constituie cheltuieli de producţie.

• Definirea costului
Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii
economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.
Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii: a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a
consumului de factori – material şi uman -, atât în domeniul bunurilor materiale – industrie, agricultură, construcţii,
silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilor – transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură, gospodărie
comunală etc.; b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi
pentru desfacerea lor; c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor,
permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile
măsurarea şi compararea lor.

• Delimitări conceptuale
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa
contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de
resurse care nu presu-pune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al
proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul
contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile
efectiv plătite (însuşi costul contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit de către
acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice respective, care nu
se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri;
dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în:
salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită – drept forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.
Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renunţării, reprezintă un concept ce se foloseşte în procesul
de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă, în formă fizică şi/sau monetară, ceea ce corespunde
celei mai bune alternative sacrificate, care, deci, nu este aleasă de către agentul economic. Orice cost concurenţial
presupune costuri de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la
alte alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a
resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost
implicit, deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

• Importanţa costului
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea
deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea
tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime
îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite
structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul
muncii, costul educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei,
şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul
externalităţilor negative etc.
De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele dintre
ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective,
într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca
efect propagat, în costuri.
Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre
cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul (C) desemnează numai o parte
a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul preţului (peste costul
de producţie) reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P
= C + pr; C = P – pr. În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

6.2. MARIMEA SI TIPOLOGIA COSTULUI

Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a costurilor, considerarea lor drept punct de plecare
în formarea preţu-rilor, în alegerea celei mai bune alternative de producţie, în evaluarea eficienţei şi în fundamentarea
reducerii consumurilor de resurse, a cheltuielilor de producţie etc.
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri
economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale
corespunzătoare consumului de re-surse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a
cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabili-tăţii. În cadrul acestei lecţii de teorie economică, însă,
menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil,
piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţine-re, de iluminat, încălzit,
de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalizări plătite
etc.
Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu
sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.); b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o
realizează o firmă sau alta; c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează: a) de la un produs la altul, în funcţie de
specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la
altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă
la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere
etc.

• Tipuri de cost
A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun.
El poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu, adică drept cost
global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul
producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere,
iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei – creşterea,
descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă indepen-dent de evoluţia producţiei..
Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. 1).

Fig.1. Curba costului fix

Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se
poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprin-derii care se modifică în funcţie de volumul
producţiei.
CV = f (Q). Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil,
energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător,
costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător,
costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de
producţie nul. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre
exemplu, materii prime).
Curba costului variabil este următoarea (fig. 2):

Fig. 2. Curba costului variabil

Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt

3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV. Costul total mai poate fi
determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q)
şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile costului total
şi ale costului variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte
costul variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar, de la zero
dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea
costului total, la un moment dat, este determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei;
nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie (fig. 3).

CT
CT

Q
Fig. 3. Curba costului total
B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat).
Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul
mediu variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere,
când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii
randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi
descresc.
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:
CF
CMF =
Q
Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de
produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte.
Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă – crescătoare sau descrescă-
toare (fig.4):

CMF

CMF

Q
Fig. 4. Curba costului mediu fix
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia:
 CV
CMV =
Q
La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei creşte mai
accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale devansează, în
creşterea lor, mărimea volumului producţiei (fig. 5):

CMV
CMV

Q
Fig. 5. Curba costului mediu variabil

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:
CV sau: CMT = CMF + CMV
CMV =
Q

În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete, ca, spre
exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă; costul pe unitatea
de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură; costul
pe unitatea de sunet etc.
Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai deschisă decât curba costului mediu variabil, deoarece
se ia în calcul şi costul fix (fig. 6):

CMT CMT

Q
0
Fig. 6. Curba costului mediu total

C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare
de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse.
Epitetul „marginal” este, în economie, sinonim cu „suplimentar”:
CT
Cmg =
Q
Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă că:
CV
Cmg =
Q
Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului variabil; ca urmare, costul marginal are
aceeaşi mărime prin relaţiile:
CT sau CV
Cmg = Cmg =
Q Q
În cazul în care DQ =1, costul marginal este egal cu DCT, respectiv cu DCV.
Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul producţiei.
 Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează acţiunile întreprinzătorilor;
este stimulată mări-rea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi
când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de
producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

• Exemple privind comportamentul costurilor

Comportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de cantitatea de produse obţinute, pe termen scurt, se
poate observa din datele (ipotetice) cuprinse în tabelul 2. Presupunem că întreprinzătorul respectiv, în vederea fabricării
unei cantităţi crescânde din produsul „A”, va trebui să suporte anumite costuri.
Comportamentul costurilor
Tabelul 2

Datele din tabelul 2 pun în relief dependenţa unor categorii de costuri de volumul producţiei obţinute. În ceea ce
priveşte costul marginal, acesta se determină prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia
cantităţii de produse; se observă că el este egal cu costul mediu total când acesta din urmă se află la nivel minim (în
exemplul menţionat 177).

6.3 RELAŢIA DINTRE COSTUL MEDIU ŞI COSTUL MARGINAL

Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal. Înţelegerea acesteia presupune luarea în
considerare a relaţiei matematice dintre o valoare medie şi o valoare marginală: nivelul mai ridicat sau mai scăzut al
acesteia din urmă influenţează evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al scăderii, în perioada următoare. Spre
exemplu, relaţia dintre media notelor la învăţătură a unei grupe de studenţi, în urma sesiunii de examene, şi media unui
student care se transferă de la o altă grupă: în cazul în care media acestuia din urmă este superioară mediei grupei în
care el vine, se înregistrează o creştere a mediei generale la învăţătură a grupei respective; invers, în situaţia în care
media studentului care se transferă este inferioară mediei grupei, are loc o micşorare a mediei generale a grupei. Un alt
exemplu: efectul pe care-l are asupra vârstei medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul venit are o vârstă
mai mică, se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv; dimpotrivă, în cazul în care noul venit are o vârstă mai
mare decât media, atunci va creşte vârsta medie a colectivului.

• Dependenţa costului mediu total faţă de costul marginal

a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior;
b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim. Astfel, costul
marginal „trage” după sine, în jos sau în sus, în sensul diminuării sau al creşterii, costul mediu total; când costul marginal
rămâne constant, atunci costul total mediu nici nu urcă, nici nu scade.
Grafic, relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă astfel (fig. 7):
CMT Cmg
CMT
Cmg

Fig. 7. Curbele costului mediu total

şi costului marginal
 Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total (CMT), în formă de „U”, costul marginal (Cmg) este
egal cu costul mediu total când acesta din urmă este minim. De aici, relaţia: Cmg = CMT = minimul CMT.

• Ilustrare
Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul marginal, se presupun următoarele date: în perioada
t1, cantitatea de produse obţinute era de 2000 de bucăţi, iar costul mediu (unitar) era de 20 u.m. În perioada t 2, se
obţine o producţie suplimentară de 100 de bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m. În acest caz, costul marginal
este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.
Costul mediu în perioada t2 este:

CMT =
(2000 20 ) + 1200 41200
= = 19,6 u.m.
2000 + 100 2100
Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în care costul marginal a fost mai mic decât costul
mediu. Dacă, însă, sporul de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de 6000 u.m., costul
marginal va fi în creştere şi superior celui mediu.
6000
Cmg = = 60 u.m.
100

Ca urmare, costul mediu total în t2 creşte:

CMT =
(2000 20 ) + 6000 46000
= = 21,9 u.m.
2000 + 100 2100

• Alte relaţii
Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al
preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia: unei producţii duble îi
corespunde un cost total dublu, unei producţii triple, un cost total triplu etc. Spre ilustrare, datele din tabelul 3:
Evoluţia costului mediu total şi a costului marginal
Tabelul 3

În acest caz, în exprimarea grafică (fig. 8) se constată: curba costului global total are forma unei drepte; curbele
costului mediu total şi costului marginal sunt confundate şi reprezentate printr-o orizontală la axa cantităţii:
Costuri Costul total global

CMT şi Cmg

Q
0
Fig. 8. Curbele costurilor total global,
mediu total şi marginal

6.4. MINIMIZAREA COSTULUI. RELAŢIA DINTRE COST ŞI PRODUCTIVITATE

Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime constantă.

Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
 a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă),
care se micşo-rează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie,
ridicării nivelului de calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se achiziţionează materii prime,
materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de rezultat), scăderea preţului de
achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Când preţul factorilor rămâne constant, iar
consumul acestora pe unitatea de pro-dus se micşorează, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu. Mărimea
costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul producţiei, schimbarea caracteristicilor şi a calităţii
produsului etc.
Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producă-torul trebuie să minimizeze costurile de producţie
pe unitatea de produs obţinut.

• Imperativul minimizării costurilor

În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice, în general, acţionează
restrictiv asupra comportamentului, îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora, presupunând realizarea
unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu sunt excluse cazurile
în care costul unui produs să se reducă prin utilizarea unor materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta,
fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate
superioară, dar care măresc şi costurile de producţie.
În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului. La un nivel dat al
preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului, după cum mărirea nivelului preţului de
vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui), duce la sporirea
profitului obţinut. De asemenea, creşterea în aceeaşi proporţie (cu acelaşi procent) atât a preţului de vânzare, cât şi a
costului mediu determină mărirea profitului. Spre exemplu, presupunând că, în t0, costul mediu al unui bun este de 2000
u.m., iar preţul de vânzare al acestuia de 3000 u.m., profitul (ca diferenţă între preţ şi cost) reprezintă 1000 u.m.; dacă,
în t1, atât preţul, cât şi costul sporesc cu 50%, mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u.m. costul şi 4500 u.m. preţul de
vânzare; profitul obţinut va fi de 1500 u.m.
În procesul de sporire a profitului, este de o mare însemnătate relaţia dintre costul de producţie şi preţul
competitiv. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorului de a fabrica bunuri de calitate superioară la un
cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri competitive. În economia de piaţă, producătorii (cu excepţia monopo-
lurilor) n-au posibilitatea să acţioneze după dorinţa lor nici asupra preţurilor factorilor de producţie pe care-i cumpără
şi nici asupra preţurilor de vânzare ale propriilor mărfuri, raportul dintre cerere şi ofertă îndeplinind un rol esenţial. De
aceea, în condiţiile concurenţei, în vederea sporirii profitului, producătorii trebuie să acţioneze asupra costului, în sensul
reducerii (ei trebuie să aibă avantaj de cost); prin aceasta se asigură capacitatea concurenţială, forţa de competiţie.
În al treilea rând, nivelul mai redus al costurilor şi, pe această bază, posibilitatea unor încasări mai mari şi a creşterii
profitului constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duc la mărirea ofertei; în acest fel, costul
de producţie influenţează oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează oferta, deoarece ele călăuzesc
reacţiile şi deciziile producătorilor. În condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este
cel mai ridicat.
În al patrulea rând, comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării constituie unul din factorii
principali de care depind competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi economice eficiente pe piaţa
internaţională. Dimpotrivă, un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-un recul de competitivitate.
Minimizarea costurilor depinde îndeosebi de creşterea produc-tivităţii factorilor de producţie.

• Relaţia dintre cost şi productivitate

La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers
proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie
(PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte
când productivitatea marginală scade.
Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul de cost al muncii asociat la o
variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate
suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă
de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal

În figura 9 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de evoluţia productivităţii medii şi
marginale.
 Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii
marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului
mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai
scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care
productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al
costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
Pmg
PM Pmg

PM

0 Q

Cmg Cmg
CM CM

0 Q
Fig. 9. Curbele productivităţii şi costului

6.5. OPTIMUL PRODUCĂTORULUI ŞI REDUCEREA COSTULUI. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

Reducerea costului de producţie implică, din partea producă-torului, raţionalitate în orientarea şi mobilizarea
eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere bazată pe calcul economic.
Optimul producătorului constituie un criteriu de comporta-ment, de conducere ştiinţifică, conform căruia
producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai
mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate,
încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.
În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului sau
de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare.
Optimul producăto-rului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este
nevoit să caute altă soluţie.

• Echilibrul producătorului pe termen scurt

În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea varian-telor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel
volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce
asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci, necesară
cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în care costul
marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim. În literatura economică se
foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea volumului producţiei
este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele
devin egale; grafic, este vorba de punctul în care se intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total.
Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul economic al costului, în vederea maximizării profitului.
Aceasta necesită eforturi pe termen lung, concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie,
înnoirea structurilor de producţie, ridicarea nivelului calitativ al bunurilor.
În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.

• Definiţii
Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se determină
ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p
Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul
unitar:
It Q • p
Im = =
Q Q

Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii
vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (∆It) pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum-desfacere (∆M):
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii
marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului
mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai
scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care
productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al
costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
Pmg
PM Pmg

PM

0 Q

Cmg Cmg
CM CM

0 Q
Fig. 9. Curbele productivităţii şi costului

Caseta 7.1

Studiu de caz – Pragul de rentabilitate

Un caz interesant îl reprezintă situaţia companiilor aeriene. Să presupunem că o companie aeriană FlyBlueSky, operează
zboruri săptămânale pe ruta Bucureşti – Londra. Compania dispune de o flotilă de avioane cu 200 de locuri iar costurile totale ale
unui zbor se situează la 15000 RON. Preţul unui bilet este de 100 RON. În aceste condiţii pragul de rentabilitate se situează, evident,
la un număr de 150 pasageri. Sub acest număr, compania înregistrează pierderi, peste acesta înregistrează profit.
Dar ce se întâmplă dacă doresc să cumpere bilete mai mult de 200 de călători, de exemplu 220? În acest caz vor fi necesare 2
avioane, costurile totale se vor ridica la 30000 RON iar compania se va afla din nou pe pierdere. Rezultă că avem de-a face cu un
nou prag de rentabilitate (termenul de prag desemnează punctul dincolo de care survine o schimbare în comportamentul unui agent
economic). Dacă 150 de pasageri reprezentau un prag de rentabilitate inferior, 200 de pasageri reprezintă un prag de rentabilitate
superior. FlyBlueSky va reveni pe profit dacă va vinde peste 300 de bilete.
Problema companiilor aeriene este aceea că ele nu pot sa anuleze zborurile după bunul plac. Dacă FlyBlue Sky nu vinde într-
o săptămână decît 100 de bilete ea nu poate renunţa la zbor în ultima clipă întrucât călătorii ar fi îndreptăţiţi, pe bună dreptate, la
primirea unor despăgubiri importante, iar prestigiul companiei ar avea de suferit. Nimeni nu şi-ar mai lua riscul de a zbura cu aceasta.
Pe de altă parte, pentru FlyBlueSky, nici stoparea vânzării de bilete la 200, deşi ar mai fi existat cerere, nu este întotdeauna
acceptabilă. Existenţa unei cereri nesatisfăcute este o invitaţie pentru concurenţă de a spori numărul de zboruri pe această rută. În
plus, un client refuzat s-ar putea, de asemenea, ca data viitoare să ocolească FlyBlueSky. Se poate ajunge astfel în situaţia în care
companiile păstrează anumite zboruri, deşi acestea nu mai sunt rentabile.
Răspunsul firmelor de transport aerian a fost acela de a înfiinţa alianţe.
De exemplu, în cazul nostru, să presupunem că există o a doua companie, GreenAir, care dispune de avioane similare, care
înregistrează costuri similare şi care în săptămâna respectivă a vândut 120 de bilete. Dacă cele două firme ar acţiona fiecare pe
cont propriu, FlyBlueSky ar trebui să folosească 2 avioane pentru cei 220 de pasageri ai săi iar GreenAir ar utiliza un avion pentru
cei 120 de pasageri ai ei. Amândouă firmele ar înregistra pierderi. Dacă însă cele 2 firme acţionează împreună pot, pentru totalul
de 340 de pasageri, să folosească doar 2 aeronave şi apoi să împartă profitul.

6.6. CONSTRÂNGEREA DE BUGET A PRODUCĂTORULUI. PROBLEMA RANDAMENTELOR „DE SCARĂ”

Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de care el dispune,
la un moment dat. Teoria economică utilizează, aici, un model analog celui al teoriei curbelor de indiferenţă; acestea
devin, în cazul producătorului, curbe de isoprodus sau isocuante. Există o infinitate de isocuante, fiecare corespunzând
unui nivel de producţie dat.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite. Odată ce a fost
determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul, întreprinderea alege, din ansamblul de combinări tehnice
posibile, pe cea care presupune un cost minim. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de
isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura 11.
În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a factorului
substituit şi pro-ductivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte).

Fig. 11. Linia de buget şi isocuantă

Din figura 11 rezultă că producţia optimală este Q2, ce cores-punde combinării optime a factorilor de producţie
muncă şi capital. Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este o variantă de producţie
inaccesibilă, depăşind linia de buget.

• Modificarea nivelului constrângerii bugetare

Mai înainte, echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia în care acesta dispunea de un buget dat, de un
volum de resurse dat. În continuare, se va analiza varianta în care nivelul constrângerii bugetare se modifică.
Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale, presupunând că ea dispune de resurse mai mari, apare
o nouă treaptă de buget mai ridicată, decalată spre dreapta şi paralelă faţă de dreapta precedentă, de exemplu, curbele
Q1 Q2 Q3, din figura 12. Pentru fiecare nivel de producţie, combinarea optimală capital-muncă este determinată de
tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. Se formează diferite puncte de echilibru – E1 E2 E3; curba este denumită
cale de expansiune a întreprinderii şi pune în evidenţă creşterea consecutivă a bugetului, evoluţia combinării factorilor
când se dezvoltă capacităţile de producţie, în condiţiile în care preţurile factorilor sunt presupuse constante.
Când calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progresează în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii
întreprinderii, deoarece schimbarea de scară se produce fără substituire de factori. Grafic, situaţia se prezintă după cum
urmează (fig. 12):
 Fig. 12. Modificarea constrângerii bugetare
Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substituire de factori, linia de scară sau calea de
expansiune are forma unei linii frânte.
Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând capacităţile sale de producţie.
• Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL)
Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba înfăşurătoare” şi este tangentă la fiecare curbă pe
perioadă scurtă, ca în figura 13. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea
alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficace.
Faza 1 Faza 2 Faza 3
Randamente crescătoare Randamente Randamente descrescătoare
Economii de scară constante Dezeconomii de scară
Costul CMTL
mediu

CM1
CM2
CM3

0 SME Producţie

În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea
medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi, realizându-se
economii de scară.
În faza randamentelor constante, costul mediu este constant, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea
medie este constantă şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. Punctul SME
corespunde scării minim eficace. Scara minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie începând de la care
întreprinderea atinge costul minim pe termen lung.
În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea
medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă se măreşte mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. În acest caz,
întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. Dezeconomiile de scară se explică prin faptul că, la un moment dat,
factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune (administrare
mai gre-oaie, comunicaţii interne mai complexe, încetineală a deciziilor etc.), ceea ce determină curba de cost mediu pe
termen lung să fie crescătoare.
Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului
Producătorii au în vedere următoarele:
a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi economic şi ecologic;
b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără a neglija calitatea, şi
să reducă costurile de funcţionare a lor;
c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat, prin mărirea randamentului lor;
d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea nemijlocită de bunuri economice,
ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în domeniul gestiunii şi conducerii;
e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente, în
contextul restricţiilor de ordin economic;
f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi,
imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor moderne de calcul şi
evidenţă.
 Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentelor
tehnice de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, a activităţii de administrare, de gestiune şi conducere, stimularea
materială, creşterea productivităţii etc.
 7. Concurenţa

7.1 CONCURENŢA: CONCEPT, FORME, FUNCŢII

Concurenţa reprezintă una dintre variabilele definitorii ale pieţei, alături de cerere, ofertă şi preţ. Prezentă încă din
cele mai vechi timpuri, concurenţa se generalizează abia în capitalism, datorită extinderii proprietăţii private, diviziunii
muncii şi producţiei de mărfuri, antrenării progresive în relaţiile economice globale a tuturor ţărilor, expansiunii
tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii.
Concurenţa se defineşte drept confruntarea deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât
mai avantajoase pe piaţă, corespunzător intereselor proprii.
Concurenţa economică este pe de o parte un proces strict reglementat de acte normative a căror încălcare constituie
delict penal, iar pe de altă parte este un proces care rezultă din comportamentul spontan şi raţional al agenţilor economici,
determinat de mobilul atingerii propriilor interese – maximizarea profiturilor pentru producători, şi maximizarea utilităţii
pentru consumatori.
Condiţiile concurenţei pe o piaţă sunt libertatea formării preţurilor şi existenţa proprietăţii private.
În literatura de specialitate se face referire şi la noţiunile de comportament concurenţial (sau comportament
competitiv) care, în limbaj curent, se referă la gradul în care firmele individuale concurează unele cu altele, şi de
competitivitate a pieţei, concept ce se referă la măsura în care firmele individuale au puterea de a influenţa preţurile de
piaţă sau condiţiile în care produsul lor este vândut1. Se consideră că o piaţă este cu atât mai competitivă, cu cât este
mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi modalitate de comercializare. Teoretic,
competitivitatea este maximă când fiecare firmă are o putere nulă de a influenţa piaţa.
Funcţiile îndeplinite de concurenţă sunt următoarele:
a) stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să utilizeze noi tehnologii de fabricaţie mai
performante, să ridice nivelul de calificare al angajaţilor, să organizeze eficient procesul de producţie; uneori conduce
la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;
b) realizează o diferenţiere a agenţilor economici, eliminându-i sau reorientându-i spre alte domenii pe cei slabi,
şi favorizându-i pe cei creativi şi întreprinzători;
c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori
o parte din valoarea suplimentară creată prin creşterea productivităţii muncii;
d) asigură libertatea consumatorilor de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al nevoilor.
e) favorizează formarea unor comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate,
asumarea câştigurilor, dar şi a riscurilor.
Deosebit de importantă este funcţia concurenţei de stimulare a inovaţiei. În prezent, inovaţia este considerată un
element cheie al strategiei de la Lisabona revizuită2. Creşterea economică durabilă şi crearea locurilor de muncă în
Uniunea Europeană depind din ce în ce mai mult de excelenţă şi inovare, principali determinanţi ai competitivităţii pe
plan european. Competiţia în economia globală marcată de criza economică şi financiară, determină întreprinderile să
devină mai inventive, să reacţioneze mai bine la nevoile şi preferinţele consumatorilor inovând mai mult. Recunoscând
acest fapt, Uniunea Europeană a declarat anul 2009 – Anul Creativităţii şi Inovării. „A fi inovativ înseamnă a introduce
schimbarea în societate şi în economie”3, iar inovaţia, văzută atât ca proces cât şi ca rezultat, este strâns conectată cu
competitivitatea economică în termeni de procese, produse sau servicii, noi pieţe, start-ups, incubatoare de afaceri,
parcuri ştiinţifice şi tehnologice, dar şi în termeni de organizare a muncii, marketing sau management.
În cadrul concurenţei sunt utilizate numeroase instrumente/mijloace economice (de exemplu reducerea costurilor,
creşterea calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentală, publicitatea etc) şi extraeconomice (de exemplu
sponsorizarea unor activităţi social – culturale, obţinerea de informaţii privind concurenţii etc).
Concurenţa are şi efecte secundare nedorite concretizate în încercarea unor firme de a reduce costurile pe seama
scăderii salariilor, a unor cheltuieli necesare protecţiei mediului ambiant, promovarea unor produse de slabă calitate
sau chiar nocive sănătăţii consumatorilor etc.
La nivel general, concurenţa se divide în concurenţă perfectă (un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei)
şi în concurenţă imperfectă (care include piaţa monopolistică, oligopolul,oligopsonul, monopolul, monopsonul).

1
Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, 2002, p. 188, 189
2
Strategia Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona) reprezintă un set de obiective, domenii prioritare de acţiune, ţinte şi
măsuri, pentru orientarea politicilor europene de creştere economică şi ocupare a forţei de muncă către realizarea obiectivului
strategic al Uniunii Europene de a deveni cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere. Strategia Lisabona a
fost adoptată de către Consiliul European extraordinar de la Lisabona, din 23-24 martie 2000 şi reînnoită de către Consiliul
European de la Bruxelles din 22-23 martie 2005 (redenumind-o Strategia Lisabona pentru creştere si locuri de muncă).
Implementarea Strategiei Lisabona a cunoscut trei cicluri până în prezent: martie 2000 – martie 2005; martie 2005 – martie 2008
şi martie 2008 – martie 2011. La 11 decembrie 2007, Comisia Europeană a adoptat „Pachetul Lisabona”, cu privire la noul ciclu
de trei ani (2008-2010), compus din cinci documente legislative. Pachetul a fost andosat la Consiliul European din martie 2008.
3
Manifesto - European Ambassadors for Creativity and Innovation, Creativity and Innovation Year 2009
 Din punct de vedere economic, criteriul cel mai important de clasificare a concurenţei economice îl reprezintă
numărul agenţilor economici existenţi pe piaţă (pe de o parte agenţi economici – producători / vânzători, iar pe de altă
parte consumatori / cumpărători). În tabelul nr. 1 sunt prezentate într-o formă sinoptică principalele tipuri de concurenţă
economică.

Tabel nr. 7.1 Tipuri de concurenţă economică

Vânzători Unul Câţiva Numeroşi
Cumpărători

Unul Monopol bilateral Monopson cu restricţie de Monopson

ofertă
(monopson contrat)
Câţiva Monopol cu restricţie de Oligopol bilateral Oligopson
cerere
(monopol contrat)
Numeroşi Monopol Oligopol Concurenţă perfectă

Un alt criteriu de clasificare a concurenţei economice îl constituie respectarea reglementărilor şi mijloacelor

considerate corecte şi recunoscute ca atare prin acte normative în fiecare ţară. În funcţie de acest criteriu putem distinge:
concurenţa loială (corectă) în condiţiile respectării de către agenţi a legislaţiei în vigoare, şi concurenţa neloială
(incorectă), când legislaţia nu este respectată. De fapt, concurenţa trebuie să fie întotdeauna loială, iar agenţii economici
să se reţină de la practici anticoncurenţiale (vezi Caseta I), precum folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante,
înţelegeri, decizii şi practici concertate sau practici de dumping4. În România, legislaţia primară referitoare la concurenţă
este reprezentată de Legea Concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996, care a fost republicată în Monitorul Oficial, partea I,
nr. 742 din 16 august 2005, în scopul armonizării depline cu prevederile comunitare relevante şi pentru a se putea întări
capacitatea administrativă de implementare a legislaţiei în domeniu în contextul aderării României la Uniunea
Europeană în 2007. Instituţia concurenţei în România este Consiliul Concurenţei, autoritate administrativă autonomă,
cu personalitate juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor legii concurenţei.
În prezent, în noua economie informaţională, observăm o nouă tendinţă: Internetul are un impact puternic asupra alegerii
consumatorului şi asupra naturii concurenţei5. Prin intermediul Internetului consumatorii din ziua de azi dispun de
informaţii uşor accesibile la preţuri mici şi pot face comparaţii între produsele magazinelor care au site-uri web, şi
preţurile acestora. În plus, Internetul intensifică concurenţa, magazinele tradiţionale intrând în competiţie cu magazinele
virtuale. Efectele incontestabile ale Internetului asupra concurenţei îi face pe mulţi economişti contemporani să
considere că noile tehnologii informaţionale vor crea un nou model concurenţial de bază în viitorul apropiat.

7.2 PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ ŞI FORMAREA PREŢULUI DE ECHILIBRU

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele de vânzare
– cumpărare se realizează cunoscând prealabil condiţiile fiecărei tranzacţii. Această piaţă exclude intervenţia statului în
formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărator; preţurile oscilează liber, reglând
prin mişcarea lor întreaga viaţă economică. O piaţă care se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă perfectă este
piaţa bursieră.
Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele caracteristici:
1. Atomicitatea pieţei. Vânzătorii şi cumpărătorii sunt de forţă economică redusă şi în număr mare, nedeterminat. Nici
unul nu poate să influenţeze prin deciziile şi acţiunile sale nivelul şi evoluţia preţului, cererea şi oferta. Pe o
asemenea piaţă vânzătorii şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (engl. „price takers”), adică au forţă economică
atât de scăzută în raport cu cererea sau oferta, încât nu au nici o posibilitate de a-l influenţa; pentru ei preţul dat se
formează prin tatonări concretizate în permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă.
2. Omogenitatea perfectă implică identitatea intrinsecă şi extrinsecă a tuturor produselor care fac obiectul tranzacţiilor
pe piaţă. Omogenitatea intrinsecă presupune identitatea proprietăţilor (formă, culoare, compoziţie, calitate etc), iar
omogenitatea extrinsecă presupune identitatea formei de prezentare, a condiţiilor şi modalităţilor de comercializare,
livrare, plată, publicitate. Ca urmare a omogenităţii, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de firma care vinde, neavând
nici un motiv să prefere marfa producătorului A, B sau C.
3. Intrarea – ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor economici. Agenţii economici intră şi ies de pe piaţa oricărui produs,
fără a se „lovi” de bariere economice, juridice, instituţionale sau cutumiare. Atât intrarea, cât şi ieşirea se face pe

4
Dumping-ul reprezintă vânzarea unor produse sub nivelul costului de producţie, cu scopul de a elimina concurenţii şi a acapara
piaţa.
5
Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 223
 bază de raţionament economic: producătorul intră pe piaţă atunci când are un cost marginal inferior sau cel mult
egal cu preţul la care se comercializează bunul, şi iese de pe piaţă când costul marginal este mai mare decât preţul
pieţei. Cumpărătorul intră pe piaţă prin compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunului
respectiv cu acelaşi raport obţinut pentru alte bunuri substituibile sau de altă natură. Când raportul este mai mic, el
părăseşte piaţa bunului respectiv şi se orientează spre altele.
4. Transparenţa pieţei. O piaţă este transparentă atunci când vânzătorii şi cumpărătorii sunt permanent, complet şi
corect informaţi asupra variabilelor pieţei. Ca urmare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor criterii
de raţionalitate economică, având la bază o perfectă informare.
5. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie constă în inexistenţa limitelor tehnice, economice şi juridice din calea
mişcării lor spre domeniile unde sunt folosiţi cu eficienţă ridicată.
Dacă se îndeplinesc cele cinci condiţii de mai sus, fiecare firmă poate să stabilească numai cantitatea de bunuri pe
care o produce, dar nu şi nivelul preţului care, aşa cum am arătat, se formează prin confruntarea liberă a cererii şi a
ofertei. Acest preţ este unic datorită omogenităţii produselor, şi este totodată un preţ de echilibru. La acest preţ de
echilibru (preţ ce corespunde situaţiei în care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită) întreaga cantitate de
mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc să achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în
baza veniturilor disponibile.
Preţul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător. De regulă preţul de piaţă efectiv
gravitează în jurul preţului de echilibru.
Mecanismul efectiv prin care se formează preţul de echilibru, şi care constituie esenţa conceptului de concurenţă
economică, poartă denumirea de „mână invizibilă” şi a fost introdus în teoria economică de economistul Adam Smith.
(vezi Grafic nr.1 – Mecanismul „mâinii invizibile”)
Grafic nr.7.1 – Mecanismul „mâinii invizibile”

p
(preţ) C O

p1 Excedent ofertă

E
pE

Deficit ofertă
P2

(Exces de cerere)

Qo2 Qc1 QE Qo1 Q c2 Q

(cantitate)

În graficul nr. 1 echilibrul pieţei (denumit şi echilibru microeconomic) se formează în punctul E, la intersecţia
curbei cererii cu curba ofertei.
Agenţii economici vânzători vor propune întotdeauna un preţ mai mare decât preţul de echilibru (p 1), ceea ce va
crea pe piaţă un exces de ofertă, deoarece la nivelul preţului p1 cantitatea oferită este mai mare decât cantitatea cerută:
EO = QO1 – QC1. Aceasta înseamnă că agenţii economici vânzători nu vor reuşi să vândă tot ce au adus pe piaţă, iar între
ei va apare concurenţa care îi va determina să scadă preţul.
La rândul lor consumatorii vor dori un preţ mai mic decât preţul de echilibru (p2), ceea ce crează situaţia de deficit
de ofertă (sau exces de cerere), deoarece la acest preţ cantitatea cerută este mai mare decât cantitatea oferită: DO = QC2
– QO2 . Existenţa deficiului de ofertă va conduce la fenomenul de concurenţă între consumatori pentru achiziţionarea
bunurilor şi serviciilor devenite acum insuficiente, ceea ce va genera creşterea preţului.
Aşadar, prin mecanismul „mâinii invizibile” piaţa se va îndrepta în mod automat spre punctul ei de echilibru,
proces ce depinde exclusiv de decizia individuală şi liberă a agenţilor economici.
 Mecanismul de formare a preţului de echilibru se întemeiază pe principiul cibernetic al feed-back-ului, pe
transformarea efectului în cauză şi a cauzei în efect. Presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de bunuri
cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic în funcţie de natura bunului
respectiv, de durata în care el se crează şi se trimite pe piaţă.
Preţul reprezintă o pârghie economico-financiară a vieţii economice, având un rol economic fundamental şi putând
influenţa prin funcţiile sale deciziile şi acţiunile agenţilor economici.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale interdependente:
1. funcţia de informare (semnalizare) privind modul de repartizare a resurselor societăţii pe domenii de activitate, în
concordanţă sau nu cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii. De exemplu, dacă preţul unui bun sau serviciu
creşte (considerând că nu există inflaţie), el îi va informa pe producători şi consumatori că cererea este superioară
ofertei, deci în ramura respectivă s-au alocat mai puţine resurse decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale
solvabile.
2. funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii pe diferite domenii de activitate, în scopul eliminării
dezechilibrelor.
Aşadar, inclusiv pe piaţa cu concurenţă perfectă, mişcarea preţurilor reglează producţia, însă această reglare nu este
perfectă, iar echilibrul pieţelor nu este permanent.
Privind preţul ca instrument economic, putem observa rolul său fundamental în economie ca instrument de măsurare.
La baza definirii preţului stă conceptul de valoare, acesta fiind abordat în viziuni diferite de către principalele şcoli
economice care au dat explicaţii diferite la întrebarea „ce măsoară preţul”, concretizate în teorii ale preţului: teoria
clasică a preţului, teoria neoclasică a preţului şi teoria modernă a preţului.

7.3 TIPURI DE PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

Pieţele reale întâlnite într-o economie de piaţă concurenţială sunt caracterizate prin concurenţă imperfectă. De regulă,
se consideră că există concurenţă imperfectă atunci când vânzătorii/cumpărătorii fixează ei înşişi sau exercită presiuni
asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe care intenţionează să şi-o satisfacă.
Pieţele cu concurenţă imperfectă sunt de o mare diversitate, putându-se clasifica astfel:
1. Piaţa monopolistică. Piaţa cu concurenţă monopolistică, formă de piaţă de dimensiuni semnificative în economia
modernă, se caracterizează prin existenţa unui număr mare de producători de talie relativ mică şi prin diferenţierea
produselor. Este întâlnită în mod frecvent în industria textilă, încălţăminte, electronică etc.
Denumită uneori şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă, piaţa cu concurenţă monopolistică întruneşte
elemente înrudite cu concurenţa perfectă, dar şi elemente care o diferenţiază de aceasta:
- prin atomicitatea producătorilor, concurenţa monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă, ofertanţii fiind, aşa
cum am mai spus, în număr mare şi de putere economică apropiată. De asemenea, accesul noilor ofertanţi în ramură
este relativ liber, neexistând restricţii, iar deciziile unei firme privite izolat nu au o influenţă sensibilă asupra celorlate
firme.
- se deosebeşte însă de concurenţa perfectă, deoarece produsele sunt similare, dar neomogene, ceea ce-i permite
producătorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă.

2. Oligopolul. O piaţă se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr relativ mic de producători (cel puţin
trei) domină producţia şi vânzarea unui produs. Concurenţa oligopolistă se întâlneşte pe piaţa petrolului, oţelului,
avioanelor, autoturismelor, ţigărilor, calculatoarelor etc.
Pe lângă numărul mic de producători, oligopolul se mai caracterizează prin interdependenţă şi incertitudine, deoarece
deciziile unei firme au influenţă asupra concurenţilor. Uneori o decizie poate genera acţiuni de represiune din partea
concurenţilor, motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze bine consecinţele propriilor decizii.
Accesul pe o piaţă oligopolistă este îngreunat prin diferite bariere. În general, firmele mici cooperează sau fuzionează
cu cele mari.
Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore:
1. De confruntare (deschisă sau nu) şi
2. De cooperare (înţelegere), cea din urmă finalizată în următoarele tipuri de acorduri explicite sau implicite (tacite):
• Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii tacite, şi se caracterizează prin existenţa
unei firme barometru sau lider, care serveşte drept ghid în materie de preţ având o abilitate deosebită în alegerea
momentului propice schimbării preţului, şi în care celelate firme au încredere. Un exemplu de astfel de situaţie
este sectorul bancar, unde banca centrală adoptă rata de referinţă a dobânzii pentru celelalte bănci.
• Cazul înţelegerii secrete, situaţie în care câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită, reţinându-se de la
competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare.
• Cazul cartelului, situaţie în care un grup de firme care produc bunuri similare, acţionează împreună pentru a creşte
preţul şi a restricţiona output-ul individual. Spre deosebire de cazurile anterioare, cartelul este un tip de acord
explicit în care independenţa firmelor este mai slabă, deoarece trebuie să respecte deciziile unui organism
 comun de conducere. Firmele acţionează în scopul maximizării profiturilor însumate, şi nu al celor individuale.
După ce este obţinut acest profit este împărţit pe baza unor criterii echitabile între participanţi, cel mai adesea cota
de producţie sau costurile realizării producţiei.
Constituirea unui cartel reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale legii concurenţei, iar în caz că sunt
descoperite firmele participante riscă amenzi foarte mari. Începând cu anul 2005 şi în România Consiliul Concurenţei a
lansat „politica de clemenţă” aplicată cu succes în Uniunea Europeană – dacă una dintre companiile implicate într-un cartel
se decide să dea în vileag ilegalitatea şi prezintă dovezi elocvente în acest sens, atunci este iertată de la pedeaspă sau
încasează o amendă mai mică. Deşi această politică nu a avut impactul dorit, Consiliul Concurenţei a sancţionat unele
carteluri, ca de exemplu: Carpatcement, Lafarge şi Holcim au primit o amendă totală de 30 milioane euro pe motiv de
fixare a preţurilor de vânzare, iar Colgate – Palmolive a fost sancţionată cu o amendă de aproximativ 3 milioane euro,
deoarece, în calitate de furnizor, a fixat împreună cu alte patru societăţi de distribuţie (Pronto Universal, LA-RO Impex,
Prestige Trading şi GEF Facilities) preţul minim de vânzare pe piaţa produselor de îngrijire personală6.
3. Duopolul. Se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două firme mari, care pot fi de aceeaşi talie sau inegale şi
pot produce bunuri omogene sau neomogene. Aceste firme furnizează întreaga producţie a ramurii, iau decizii
referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ, şi se adresează unui număr foarte mare de cumpărători.
Teoretic, există trei cazuri ale comportamentului acestor firme: ambele firme sunt agresive, una din firme este agresivă
iar cealaltă pacifistă, ambele firme sunt pacifiste.
4. Monopolul. Piaţa de monopol se caracterizează prin existenţa unui singur producător care furnizează întreaga
producţie a unei ramuri şi care nu este concurat de alţi producători interni sau externi. Bunul respectiv nu poate fi
substituit rapid şi în măsură mare, iar cumpărătorii bunului sunt în număr mare, cererea purtând deci atributul
atomicităţii. În situaţia în care unicul producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, piaţa poartă
denumirea de monopol bilateral.
În funcţie de cauzele apariţiei sale, există următoarele tipuri de monopol:
• monopol natural, rezultat din deţinerea sau controlul asupra unor resurse naturale deosebite;
• monopol asupra mărcii comerciale;
• monopol tehnologic, rezultat din proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de autor care conferă
posesorului controlul exclusiv în deplină legalitate asupra noului produs pentru o anumită perioadă de timp;
• monopolul prin economii de scară, rezultat din reducerea costurilor de producţie datorată dimensiunilor
activităţii economice, astfel încât concurenţii sunt înlăturaţi, iar firmele noi nu pot pătrunde în domeniul
respectiv;
• monopolul instituţional sau legal, rezultat din funcţionarea unor firme de interes public supuse controlului
statului, ca de exemplu apărarea naţională, fabricarea şi distribuirea unor substanţe farmaceutice, a unor
materiale radioactive, producţia banilor, a timbrelor etc.
• monopolul prin alianţă, rezultat din constituirea unui cartel, care, acţionând ca o singură unitate, domină
concomitent oferta şi preţul de vânzare; (vezi oligopolul)
Caracteristic monopolului este stabilirea unui preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte şi
obţinerea unui plus de profit în fiecare moment. Preţul ridicat este viabil însă din punct de vedere economic, deoarece
monopolul stabileşte volumul producţiei şi al ofertei la un nivel mai redus decât cel existent în ipoteza concurenţei perfecte.
Monopolul alege o combinaţie optimă între ofertă şi preţ, astfel încât să-şi adjudece un profit mai mare decât profitul
obişnuit, numit şi profit pur sau rentă de monopol7.
În tabelul nr.2 sunt prezentate într-o formă sinoptică principalele asemănări şi deosebiri între monopol şi piaţa cu
concurenţă perfectă din punct de vedere al maximizării profitului:

Tabel nr. 7.2 Asemănări şi deosebiri între Concurenţa Perfectă şi Monopol

Piaţa cu concurenţă perfectă Monopol

Obiectivul firmei Maximizarea profitului Maximizarea profitului
Relaţia dintre VM şi Vmg VM = Vmg VM ≠ Vmg
Condiţia de maximizare a Vmg = Cmg = VM = p Vmg = Cmg
profitului
Unde:
VM = venit mediu
Vmg = venit marginal
Cmg = cost marginal
p = preţ

6
*** - Cartelurile nu vor să se trădeze uşor, 28 septembrie 2006, http://business.rol.ro
7
Stiglitz, J. E., Walsh C. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 234, 235.
A se vedea definiţia conceptului de rentă în capitolul „Resursele naturale şi renta. Preţul pământului”.
 Producţia optimă pentru monopol, care îi asigură maximizarea profitului, este producţia totală pentru care venitul
marginal este egal cu costul marginal. La acest nivel al producţiei, preţul de vânzare este superior atât venitului marginal
cât şi costului mediu minim.
În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, firma vinde bunurile produse la preţul stabilit prin suveranitatea pieţei, aşadar
preţul este constant în raport cu deciziile agenţilor economici. Venitul mediu este egal cu venitul marginal (fiind egale
cu preţul). Pe termen scurt, când capitalul este o mărime invariabilă, întreprinderea poate determina producţia optimă
modificând doar volumul factorului muncă. Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum
al producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei.
În acest caz se impune următoarea relaţie:
Costul marginal full = preţul pieţei = încasarea marginală = venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative
de combinare a capitalului şi a factorului muncă. Pentru a-şi maximiza profitul – presupunând un nivel dat al producţiei
– întreprinderea alege acea alternativă care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. În această
alegere ea trebuie să ţină seama atât de randamentul fizic al capitalului şi muncii, cât şi de preţul de cumpărare a
factorilor de producţie. Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de echilibru
în condiţiile în care:
Preţul = costul marginal = costul mediu
Relaţia amintită anterior venitul marginal egal cu costul marginal reprezintă condiţia de maximizare a profitului,
atât pentru piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa de monopol, cât şi pentru toate celelalte tipuri de piaţă.
Politica monopolului este elastică, nu rigidă. Această elasticitate se referă şi la practicarea unor preţuri diferite pentru
acelaşi bun vândut pe piaţa internă şi/sau internaţională, şi care poartă denumirea de preţuri discriminatorii. Exemple de
discriminare de preţ pot fi – vânzarea electricităţii la preţuri diferite pentru menaje şi pentru firme, vânzarea biletelor de
avion la preţuri diferite pentru pachetele turistice de week-end şi pentru călătoriile obişnuite, sau, preţuri diferite pentru
acelaşi produs pe piaţa internaţională, deoarece monopolistul poate întâlni în altă ţară concurenţi puternici, fiind obligat să
coboare preţul de vânzare sub cel practicat „acasă”.
Ca fundament economic, discriminarea de preţ8 apare atunci când un vânzător percepe preţuri diferite pentru diferite
unităţi din acelaşi produs, din motive care nu sunt asociate cu diferenţele de cost. În general, se pot distinge următoarele
tipuri de discriminare de preţ:
a. discriminarea între unităţi ale aceluiaşi produs;
b. discriminarea între cumpărătorii de pe o piaţă;
c. discriminarea între pieţe;
d. discriminarea între pieţe în general.
Atunci când este posibilă, practicarea de preţuri discriminatorii are ca efect încasări totale mai mari pentru firma
monopolistă, şi o producţie în general mai mare decât în cazul practicării unui singur preţ.
5. Monopsonul. Piaţa de tip monopson este opusul monopolului. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur
cumpărător şi a numeroşi vânzători pentru un anumit produs într-o anumită zonă sau chiar la nivel de ţară.
Pentru a putea fi considerată monopson, firma respectivă trebuie să nu fie concurată din partea altor cumpărători interni
şi/sau internaţionali, produsul achiziţionat trebuie să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel puţin o perioadă de timp.
Avantajul firmei cu poziţie de monopson este că se poate aproviziona la preţuri avantajoase. Fiind diametral opus
monopolului, monopsonul anulează competiţia în sfera cererii, dar o menţine în sfera ofertei. În comparaţie cu concurenţa
perfectă, monopsonul determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit firmelor ofertante şi apariţia
unor supraprofituri durabile pentru cumpărător, ceea ce poate conduce la nemulţumiri din partea ofertanţilor de factori de
producţie.
În viaţa economică reală se pot întâlni şi cazuri de duopson, oligopson sau cazuri care reunesc diferite forme de piaţă
cu concurenţă imperfectă. Situaţiile extreme de concurenţă perfectă şi de monopol sunt foarte puţine.
În general pieţele au un anumit grad de competiţie9. Stabilirea gradului de competiţie într-o anumită industrie
presupune determinarea ratei de concentrare (care arată cât de concentrată este producţia între câteva firme) şi a gradului
de diferenţiere a bunurilor produse de firmele din industria respectivă. Competiţia este mai mare atunci când numărul de
firme dintr-o industrie este mai mare (de exemplu în industria vestimentaţiei, încălţămintei) în comparaţie cu situaţia în
care câteva firme domină piaţa (de exemplu industria ţigaretelor, atomobilelor). Ponderea în cadrul producţiei totale
realizată de cele mai importante patru firme dintr-o industrie se numeşte rată a concentrării primelor patru firme10, şi este
unul dintre indicatorii utilizaţi pentru a studia concentrarea producţiei într-o industrie. Dacă această rată este ridicată
înseamnă că firmele au o putere considerabilă pe piaţă, iar dacă rata are o valoare mică se apreciază că puterea pe piaţă a
firmelor este scăzută. De asemenea, gradul competiţei depinde şi de diferenţierea produselor unei industrii, iar din acest

8
Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, 2002, p. 214, 215
9
Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 238, 239
10
Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., op.cit., p. 238
motiv firmele fac adesea eforturi considerabile pentru a produce bunuri măcar uşor diferite faţă de cele ale concurenţilor,
ceea ce are efect benefic asupra consumatorilor care vor avea o gamă mai mare de produse din care să aleagă.

POLITICA CONCURENŢIALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. STUDIU DE CAZ: ACORDURILE

7.4
ANTICONCURENŢIALE

Motto: “libertatea concurenţei este o libertate publică. Ea are un impact nu numai asupra mediului economic,
ci şi asupra întregii organizări a societăţii. În acest fel, politicile concurenţiale devin politicile <oamenilor>“.
(Mario Monti, Comisarul Responsabil cu politicile concurenţiale ale Comisiei Europene, citat din prefaţa
raportului “Politica de concurenţă în Europa şi cetăţeanul”, Comisia Europeană, 2002)

Principiile Tratatului Uniunii Europene stipulează că statele membre ale Uniunii Europene vor adopta o politică
economică “în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială“. Politica comună
în domeniul concurenţei urmăreşte un scop precis, şi anume acela de a apăra şi de a promova concurenţa reală în cadrul
pieţei comune. De fapt, însuşi obiectivul principal al pieţei unice (element central al integrării economice din cadrul
Uniunii Europene) este de a stimula concurenţa la nivelul pieţelor naţionale, accelerând astfel creşterea economică
europeană, îmbunătăţind gradul de competitivitate şi nivelul de viaţă. Acţiunile angajate de Comisia Europeană în cadrul
politicii de concurenţă au impact direct şi major asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor din Uniunea Europeană. De
exemplu, scăderea tarifelor pentru servicii telefonice, creşterea accesului unui număr cât mai mare de persoane la
transportul aerian, şi posibilitatea de a achiziţiona o maşină dintr-o ţară a Uniunii Europene care are cele mai mici preţuri
de pe piaţă, sunt numai câteva dintre rezultatele acestor acţiuni.
Politica concurenţială a Uniunii Europene se concentrează pe patru domenii principale de acţiune:
1. eliminarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a abuzurilor de poziţie dominantă, de exemplu înţelegeri
încheiate între întreprinderi concurente pentru a fixa anumite preţuri.
2. controlul fuziunii firmelor, de exemplu, o fuziune între două grupuri mari va duce la poziţia dominantă pe piaţă
a acestora; orice concentrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei Europene.
Aspectele referitoare la aceste prime două domenii sunt cunoscute şi sub denumirea comună de reglementări
antitrust.
3. liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol, de exemplu deschiderea pentru concurenţă a
sectoarelor de telecomunicaţii, gaze şi electricitate, transportul feroviar. În toate aceste sectoare se aplică o
politică de liberalizare treptată.
4. monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat, de exemplu interzicerea acordării de împrumuturi
nerambursabile de către stat, menite să menţină în activitate firme deficitare, fără perspective de redresare.
Totuşi, există derogări şi în acest domeniu, unele tipuri de asistenţă putând fi considerate compatibile cu
obiectivele pieţei unice, dacă sunt îndeplinite anumite criterii analizate de Comisia Europeană.
Studiu de caz: Acordurile anticoncurenţiale în UE. Cel mai cunoscut exemplu de acord anticoncurenţial este
cartelul. Evident, formarea unui cartel prejudiciază concurenţa deoarece consumatorii nu mai pot beneficia de efectele
pozitive ale competeţiei dintre firmele producătoare pentru a obţine preţuri competitive. Pentru consumatorul final,
rezultatul este creşterea preţurilor pe piaţă.
Alte acorduri, de tipul înţelegerilor secrete între firme, pot avea drept scop stabilirea unor condiţii de funcţionare a
pieţelor, ca de exemplu, alocarea anumitor cote de piaţă sau împărţirea pieţei şi stabilirea unui nivel ridicat de preţ,
avantajos pentru fiecare firmă. În Uniunea Europeană încheierea acestor tipuri de înţelegeri secrete este interzisă pentru
că deformează concurenţa şi prejudiciază diverşii agenţi de pe piaţă. De exemplu, în cazul unei înţelegeri de fixare a
preţului, firmele nu mai încearcă să ofere produse şi servicii noi de calitate superioară, la preţuri competitive. Ele nu fac
altceva decât să exploateze o situaţie pe care au creat-o tot ele, în care consumatorii nu mai au libertate de decizie asupra
nivelului preţurilor, calităţii produselor sau formelor de distribuţie a acestora. Într-un astfel de context, firmele nu mai
sunt interesate să răspundă criteriilor de eficienţă economică, nu mai sunt interesate să promoveze inovaţii sau să reducă
costurile de producţie. În consecinţă, ele oferă produse şi servicii scumpe, uneori chiar depăşite de timp. Pe termen
mediu, aceste firme se vor confrunta însă cu concurenţa străină, ceea ce poate implica creşterea şomajului, sau chiar
falimentul. Astfel, comportamentul anticoncurenţial al firmelor implicate în carteluri sau în diverse înţelegeri
prejudiciază toţi operatorii din domeniul respectiv şi justifică intervenţia autorităţilor publice.
Comisia Europenă în raportul intitulat “Politica de concurenţă în Europa şi cetăţeanul”, oferă un tablou al acţiunilor
sale în materie de cazuri referitoare la înţelegeri restrictive ale concurenţei, structurat pe explicarea principiilor, regulilor
de concurenţă, legislaţie comunitară şi exemple de acţiuni.
În ceea ce priveşte legislaţia comunitară referitoare la acordurile anticoncurenţiale, Articolul 81 al Tratatului
Comisiei Europene interzice înţelegerile restrictive. Dacă o înţelegere respectă condiţiile următoare ea este declarată
nulă:
• acordul s-a încheiat între întreprinderi;
• acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea preţurilor de cumpărare
sau vânzare sau la impunerea altor condiţii comerciale; poate limita producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică,
 investiţiile. De asemenea, poate duce la împărţirea pieţelor sau a surselor de furnizare între concurenţi. În cele
din urmă, poate impune condiţii discriminatorii firmelor care nu au încheiat înţelegerea respectivă, plasându-le
într-o poziţie competiţională dezavantajoasă. Se consideră că o înţelegere restrânge concurenţa dacă interferează
în mod deliberat cu variaţiile normale ale pieţei privind cererea şi oferta.
Totuşi, anumite înţelegeri pot încuraja concurenţa, pentru că promovează progresul tehnic sau îmbunătăţesc
distribuţia. Conform legilor comunitare, aceste înţelegeri pot face excepţie de la interdicţie pentru că efectul lor final
asupra pieţei este benefic. Următoarele cerinţe trebuie respectate pentru ca o înţelegere să poată face excepţie:
• acordul îmbunătăţeşte producţia sau distribuţia de bunuri sau promovează progresul economic;
• trebuie să permită consumatorilor intermediari sau finali să beneficieze substanţial de avantajele rezultate;
• concurenţa nu este eliminată pentru un procentaj substanţial al bunurilor sau serviciilor în cauză.
Conform legii comunitare, o înţelegere individuală între firme poate face excepţie împreună cu alte categorii de
acorduri de aceeaşi natură, de exemplu, cum ar fi acordurile de distribuţie. În prezent, numai Comisia Europenă poate
să-şi exercite autoritatea de exceptare a unui acord restrictiv în conformitate cu prevederile Articolului 81.
Cu titlu de exemplu, în octombrie 1998, Comisia Europenă a desfiinţat un cartel al producătorilor de conducte pentru
sisteme de transport a energiei termice urbane, care fixase preţurile de comun acord şi condiţiile de licitare către
autorităţile publice. Cartelul fusese stabilit în Danemarca, la sfârşitul anului 1990, şi apoi s-a extins în Germania şi în
alte ţări membre ale Uniunii Europene. Începând cu 1994, el acoperise întreaga piaţă europenă. În Danemarca şi
Germania, firmele puseseră la punct un sistem de fraudă a procedurilor de licitaţie: ele stabileau “favoritul” care urma
să câştige fiecare contract. Fiecare membru al cartelului lua parte la licitaţii cu oferte mult mai scumpe decât ale
“favoritului”. În plus, membrii cartelului îşi împărţiseră pieţele naţionale şi fixaseră, de comun acord, preţurile pentru
conductele folosite la transportul căldurii. Cumpărătorii conductelor, mai ales autorităţile locale, erau astfel obligate să
cumpere de la acelaşi furnizor, fără să aibe posibilitatea de a face o alegere reală, între oferte şi preţuri competitive.
Comisia Europeană a aplicat amenzi care s-au ridicat la aproximativ 92 milioane euro tuturor membrilor cartelului.
Concluzionând, afirmăm că politica europeană de concurenţă în general, şi reglementările antitrust în special,
urmăresc păstrarea unei stări de concurenţă eficientă pe piaţa comună. Reglementările antitrust se dovedesc a fi
datorită importanţei lor, axul central al politicii de concurenţă din Uniunea Europeană. Aplicarea lor corectă conduce
la o concurenţă benefică, care dezvoltă spiritul inovator, care avantajează consumatorii prin scăderea costurilor de
producţie şi a preţurilor de vânzare şi prin oferta largă de produse de o calitate superioară, iar, per ansamblu, întăresc
competitivitatea economiei europene, şi o apropie de dezideratul său de a deveni lider mondial.
 8. Piaţa muncii şi salariul

8.1 PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, CARACTERIZARE

În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei de muncă se realizează prin intermediul pieţei
muncii în funcţie de necesităţile celorlalte pieţe pe criterii de eficienţă.
Piaţa muncii reprezintă relaţiile economico – sociale care se formează prin confruntarea cererii de muncă cu
oferta de muncă, în condiţii de negocieri privind angajarea salarială.
Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc pe baza principiilor economiei de piaţă şi a
unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul celor doi parteneri: cumpărătorul şi vânzătorul forţei
de muncă. Pe această piaţă, un rol important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă de muncă şi
patronatului, ca susţinător al intereselor angajatorilor. Negocierile între cei doi parteneri vizează realizarea echilibrului
de interese, în condiţiile existenţei pe piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.
Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe celelalte pieţe (bunurilor, serviciilor, monetară,
valutară) la nivel naţional şi internaţional. Este o piaţă derivată deoarece cererea de forţă de muncă depinde de iniţierea,
dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice. De exemplu, creşterea producţiei – ofertei din partea industriei
constructoare de vehicule la nivelul cerut de piaţă poate fi satisfăcut prin angajare de forţă de muncă în condiţiile unui
anumit nivel al productivităţii muncii presupus a fi atins. O situaţie asemănătore are loc şi la nivel microeconomic. De
exemplu,o firmă pentru a spori oferta de bunuri îşi pune întrebarea câtă foţă de muncă este necesară în condiţiile unui
anumit grad de înzestrare tehnică şi obţinerea unui profit optim. Analiza datelor, privind costurile şi profitul potenţial,
îl conduc pe întreprinzător la decizia de a angaja forţă de muncă suplimentară, satisfăcând cu producţia suplimentară o
cerere mai mare de un anumit bun. Piaţa muncii poate resimţi şi o constângere generată de o multitudine de factori care
influenţează negativ asupra ofertei de bunuri materiale şi servicii. De exemplu, o scădere a cererii naţionale şi mondiale
de bunuri economice, deosebit de accentuată în perioada de criză conduce inevitabil spre diminuarea cererii de forţă de
muncă şi al salariului. În concluzie, cererea de factor de producţie - munca, este derivată deoarece, sub aspectul
dimensiunii şi structurii, depinde de evoluţia cantitativă şi calitativă a celorlalte pieţe. La rândul ei, piaţa muncii
influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a unui grad mai mare de ocupare a
forţei de muncă şi a unei remunerări satisfăcătoare şi crescătoare stimulează cererea în vederea satisfacerii unui volum
mai mare şi diversificat de nevoi şi, în consecinţă, oferta de bunuri economice. Faptul că salariul deţine o pondere
importantă în totalul venitului populaţiei constituie, evident, un factor de influenţă asupra derulării fluxurilor de pe
celelalte pieţe.
Integrarea economiei româneşti în spaţiul U.E., (la 1 ianuarie 2007) are un impact deosebit asupra pieţei muncii,
care devine o componentă a pieţei unice europene. În acest spaţiu al U.E. mecanismele piaţei muncii din ţările membre
se adapteză şi funcţionază pe baza reglementărilor din U.E. şi a acquisului comunitar convenit. La nivel naţional piaţa
muncii din România dar şi din celelalte ţări membre, ca urmare a integrării în mediul comunitar, se confruntă, cu
probleme specifice ce derivă din mişcarea liberă a forţei de muncă dar şi de ordin general, cum sunt: accentuarea
mobilităţii transfrontaliere a factorului uman, cu un anumit potenţial dezechilibrant asupra raportului cerere-ofertă, mai
ales în perspectiva diminuării populaţiei active; politica de angajare şi salarizare care, prin modul de construcţie trebuie
să aibă ca ţintă reducerea discrepanţelor ce există la nivel de salariu în ţările mai sărace faţă de cel din ţările dezvoltate;
raportul ocupare-şomaj – care vizează, în principal, responsabilitatea guvernului fiecărei ţări membre; politica de
solidaritate socială. Discrepanţele pe diferite paliere ale pieţei muncii din România explică, în mare măsură, accentuarea
procesului de emigrare a unei părţi a populaţiei către ţări mai dezvoltate din U.E. şi din alte regiuni.
Cauzele fenomenului emigrării sunt multiple dar, apreciem că principale rămân cele ce ţin de insuficienţa locurilor
de muncă, nivelul scăzut de salarizare şi condiţiile de muncă care în ţările membre dezvoltate sunt mai bune faţă de
cele din ţara de origine. Emigrarea forţei de muncă din România trebuie coroborată cu imigrarea, fenomen ce se va
accentua în condiţiile circulaţiei libere a forţei de muncă, ceea ce presupune şi un aflux de forţă de muncă către ţara
noastră contribuind la realizarea echilibrului relativ cerere – ofertă de muncă. Afluxul şi refluxul de forţă de muncă către
ţara noastră trebuie privit în contextul globalizării pieţei muncii care intensifică libera circulaţie a forţei de muncă
dincolo de graniţele comunităţii europene. Delocalizarea capitalului se adaugă la factorii care pot avea efecte
contradictorii asupra raportului cerere – ofertă pe diferite pieţe ale muncii, unele din ele oferind forţă de muncă la un
preţ mai redus şi, în consecinţă, atrăgătoare pentru investiţii din partea agenţilor economici străini iar, altele fiind
considerate prea scumpe. Fuga capitalurilor de pe o piaţă pe alta constituie, în prezent, un factor destabilizator al
echilibrului pieţii muncii la nivel macroeconomic având, în acelaşi timp, şi un impact negativ asupra activităţilor vizate.
Echilibrul pe piaţa muncii va depinde de strategia dezvoltării economice, de menţinerea dinamismului creşterii
economice, de politicile monetare şi fiscale stimulative, cu accent pe dezvoltarea activităţilor intensive în forţă de muncă.
Fenomenul ocupare-şomaj, în contextul integrării, este influenţat şi de ritmul de dezvoltare raportat la ansamblul ţărilor
membre ale U.E. Traversarea fazei de criză, începând cu sfârşitul anului 2008, a influenţat negativ asupra gradului de
ocupare la nivelul fiecărei ţări membre şi pe ansamblul comunităţii dar şi mondial. Obiectivul Lisabona de creştere a
ratei de ocupare la un nivel de 70 % din populaţia activă până în 2010 şi al Strategiei Europa 2020 de 75 %, reprezintă
pentru Europa şi în special pentru România ţinte încă greu de atins.
În condiţiile racordării pieţei muncii la internet apar noi oportunităţi de satisfacere a cererii şi ofertei de muncă.
Prin internet, piaţa muncii devine mai puţin rigidă şi oferă informaţiile necesare privind caracteristicile locului de muncă,
nivelul de calificare cerut, salariul oferit etc. Cererea şi oferta de muncă se pot întâlni fără a presupune costuri prea mari
din partea celor interesaţi. Piaţa muncii, datorită internetului care face accesibilă informarea actorilor într-un timp scurt,
a devenit mult mai funcţională în ce priveşte ocuparea forţei de muncă. Piaţa virtuală a muncii va schimba substanţial
mecanismul de formare şi alocare a resurselor umane.

• Particularităţi
Piaţa muncii are o serie de caracteristici, ce decurg din specificul „obiectului” tranzacţiilor, care este particular
căci, aşa cum sublinia Paul Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”1.
– este mai complexă, mai organizată şi reglementată faţă de celelalte pieţe. Salariile, condiţiile de muncă, de
angajare şi concediere nu sunt stabilite în mod arbitrar între angajatori şi viitorii angajaţi. Toate aceste condiţii
sunt negociate în baza legislaţiei muncii, rezultată în urma medierii intereselor patronatelor şi sindicatelor;
– preţul specific – salariul, nu este stabilit ca orice preţ, de exemplu al cafelei prin bursă, sau al oricărei mărfi prin
intermediul înţelegerilor (al tocmelilor); acest preţ se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă
cât, şi a negocierilor colective purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor iar, în
situaţii conflictuale intervine şi guvernul pentru a le detensiona;
- este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului şi a condiţiilor de vânzare-cumpărare
care se prevăd în contractul colectiv de muncă;
- piaţa muncii este segmentată, structurată pe activităţi rezultate din diviziunea socială a muncii;
– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de
ordin economic, dar şi psihosociale;
– este o piaţă cu concurenţă imperfectă, ca şi celelalte pieţe care, funcţionează într-un mecanism real economic,
purtând amprenta relaţiilor specifice fiecărui tip de piaţă;
Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea eficientă a
factorului de producţie - muncă în activităţile economico – sociale.
Funcţii
Piaţa muncii, fie cea naţională, cea aparţinând spaţiului comunitar şi piaţa globală îndeplineşte funcţii specifice:
– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice,
meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;
– furnizează informaţii cu privire la raportul cerere-ofertă de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă
de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
– instituţiile pieţei muncii au un rol determinant în performanţa pieţelor muncii, afectând în aceeaşi măsură atât
comportamentul companiilor cât şi al angajaţilor; – stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de
muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare;
– prin propriile mecanisme asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.
Prin aceste funcţii piaţa muncii are un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de muncă şi,
totodată, în asigurarea unui venit, fie el chiar minim, celor ce sunt şomeri. Instituţiile pieţei muncii din România,
îmbinând eficienţa economică cu cea socială, se adaptează la cerinţele strategiei de la Lisabona care are ca obiectiv
asigurarea unei creşteri economice sustenabile, competitive, cu mai multe şi mai bune locuri de muncă şi o coeziune
economică mai mare. Atingerea acetui obiectiv depinde de strategia dezvoltării economice şi de politicile sociale
adoptate şi concretizate de către fiecare stat membru al UE, inclusiv de către România.

8.2 CEREREA ŞI OFERTA DE MUNCĂ

• Cererea de muncă
Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru piaţă, cât
şi pentru autoconsum generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă
Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor dintr-o
economie naţională, într-o perioadă de timp delimitată. Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie de la
întreg la parte. In timp ce, nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări, cererea de
muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă.

1
Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris,1969,pag. 860
 Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se
satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se comensurează la nivelul ofertei
de locuri de muncă din partea agenţilor economici.
Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.

• Factorii de care depinde cererea de muncă

Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o
tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce generează tendinţa de scădere a cererii de
muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul manifestă tendinţa de a se diminua, cererea de forţă de
muncă sporeşte. Investiţiile, la rândul lor, au un efect important asupra dinamicii cererii de muncă.
Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ şi dinamica investiţiilor, de creştere sau reducere ( în funcţie
de cele două ipostaze ) este evidentă în figura 1.

Sn
Q = cantitatea de muncă
So = salariu iniţial
S1 = salariu crescut
y x x0 –y0= exprimă extinderea cererii
S1
de muncă la un salariu mai mic;
x1-y1 exprimă contracţia cererii la un
S0 y nivel mai mare al salariului ( S1)
x Co = exprimă cererea totală de
muncă ca urmare a sporirii
C1 C0
investiţiilor, care au ca efect
creşterea numărului locurilor de
muncă deci, a cererii la un anumit
Fig. 8.1. Curba cererii totale de muncă salariu dat
şi deplasarea ei Sn = salariul

Costul marginal al muncii, abordat în relaţie cu venitul marginal al muncii, va sta la baza deciziei agenţilor
economici de a produce sau nu o cantitate suplimentară de produse şi, în consecinţă, de a angaja sau nu noi salariaţi. El
reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate. Aceste cheltuieli sunt
exprimate în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi.Costul marginal al muncii va fi comparat cu venitul
marginal al muncii, care reprezintă sporul de venit rezultat din vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a
creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate (număr de salariaţi, ore-muncă).
Agentul economic va spori cererea de muncă în limitele venitului marginal al muncii posibil a fi obţinut. Deci,
agentul economic va suplimenta numărul de angajaţi până la nivelul la care cheltuielile marginale ale muncii devin egale
cu venitul marginal al muncii (CMM = VMM). În concluzie, profitul obţinut din angajarea unui număr sporit de salariaţi
va rezulta din diferenţa dintre venitul marginal al muncii şi costul marginal al muncii (VMM - CMM = Profit). Fiecare
angajare de lucrători trebuie să fie însoţită de un venit suplimentar mai mare decât cheltuiala suplimentară.
Treptat, randamentul factorului de producţie va scădea, în măsura în care nu se produc modificări de ordin calitativ
în ceilalţi factori de producţie, fapt ce se va exprima printr-o tendinţă de scădere a venitului marginal al muncii şi o
creştere a costului marginal al muncii, adică a sporului de cheltuieli datorat creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă
(CMM > VMM). În acest caz, volumul şi dinamica cererii de muncă vor depinde de alţi factori şi anume:
– dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi, ca urmare directă a sporirii fluxului investiţional, ceea ce imprimă cererii
de muncă o tendinţă de creştere; ( Fig.1 vezi deplasarea cererii ,x-y Co
– substituirea factorului muncă, în anumite proporţii, la nivel de ramură, subramură sau pe ansamblul economiei,
cu factorul de producţie capital care, va genera, o reducere a cererii de muncă;
– starea economiei: în faza de boom, de creştere economică are loc o absorbţie a unei părţi a forţei de muncă
doritoare a se angaja dar şi o sporire a veniturilor care vor avea un impact favorabil asupra pieţei bunurilor şi
serviciilor, fapt ce va influenţa pozitiv cererea de muncă în sectoarele ce ţin de satisfacerea trebuinţelor; în faza
de recesiune, mai ales dacă perioada este de lungă durată, cererea de muncă se va reduce pe termen lung;
– conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional are o influenţă contradictorie: de extindere sau de
contracţie a cererii de muncă.
• Oferta de muncă
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea disponibilităţilor de forţă de muncă existente într-o
ţară, într-o perioadă dată de timp. Aceste disponibilităţi formează populaţia aptă de muncă care nu se suprapune în
totalitate cu oferta de muncă.
 Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. În oferta de muncă nu
intră acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi şi alte categorii
care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este reprezentată de numărul populaţiei apte de muncă
disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salarială. Populaţia disponibilă activă
corespunde ofertei de muncă.
Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii,
populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de muncă. Dezvoltarea
economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. Există o relaţie strânsă între dezvoltare
economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul creşterii sau al scăderii numărului populaţiei, în funcţie de
condiţiile concrete de trai şi medico - sanitare dintr-o ţară şi perioadă dată, de politica de planificare familială. De nivelul
de dezvoltare depinde volumul şi structura investiţiei în capital uman, condiţie de asigurare a calităţii forţei de muncă
în vederea adaptabilităţii la cerinţele viitoarei societăţi bazată pe cunoaştere.
Delimitări privind structura populaţiei:
• populaţia totală se compune din populaţie inactivă şi populaţia activă;
• populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară, elevii,
studenţii (parţial) şi alte categorii care din considerente obiective şi subiective nu sosesc pe piaţa muncii. Populaţia aptă
de muncă în vârstă legală de muncă ( 16 – 64 ani ) constituie sursa de formare a ofertei de muncă.
• populaţia disponibilă activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate care exercită
o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei se prezintă ca ofertă de
muncă.

Starea (situaţia) populaţiei uunei ţări poate fi analizată prin utilizarea următorilor indicatori:

1) Rata de activitate la nivelul Populaţia activă

populaţiei unei ţări = ---------------------------------------------- x 100
Populaţia în vârstă legală de muncă

Populaţia ocupată
2) Rata de ocupare =-------------------------------------------- x 100
Populaţia în vârstă legală de muncă

Aceşti indicatori pun în evidenţă: a) relaţia dintre populaţia totală, ca resursă, şi populaţia activă, doritoare de a se angaja; b) nivelul la care
populaţia activă este angrenată în activităţi remunerate. În România, rata de activitate dacă, în 1997 era de 70,8 %, în 2007 era de 63,7 %, iar, rata
ocupării forţei de muncă activă a urmat aceiaşi tendinţă la grupa de 16 – 64 ani, de diminuare de la 62,9%, cât era în 1997, la 58,8% în 2007. Dacă
în 2008 rata ocupării nu suferă modificări, în schimb, anul 2009 demarează cu creşterea numărului celor disponibilizaţi, fenomen ce se manifestă
şi în 2010 afectând grav echilibrul piaţei muncii. Salariaţii deţin cea mai mare pondere (67,1%) în totalul populaţiei ocupate. Analiza acestor
indicatori au o deosebită importanţă pentru evaluarea gradului de utilizare a resurselor de muncă dar, şi în fundamentarea politicilor economice şi
sociale.
Factorii care influenţează mărimea populaţiei active disponibile:
– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare şi de pensionare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare-emigrare.
În funcţie de interferenţele dintre aceşti factori, populaţia activă disponibilă devine o mărime variabilă, de la o
perioadă la alta, a ofertei de muncă care, poate sau nu satisface cererea de muncă ca volum şi structură pe ramuri ale
economiei naţionale.
Piaţa muncii distribuie oferta de muncă în funcţie de structura şi evoluţia cererii de muncă pe ramuri dar şi subramuri
ale economiei naţionale.

Tabelul 8.1:Structura salariaţilor pe activităţi ale economiei naţionale (%)

1990 2oo5 2006 2008*
Total 100 100 100 100
Agricultura 3,5 3,0 2,9 2,1
Industrie 47,2 37,3 34,9 31,6
Construcţii 8,6 6,9 7,5 8,7
Servicii 52,8 52,8 57,6
Sursa:Anuarul Statistic al României, 1991, 2007, I N S Comunicat de presă Nr.78 2009 ( *octombrie 2008 )

Datele de mai sus pun în evidenţă mobilitatea forţei de muncă de la o ramură la alta a economiei dar şi transferul
forţei de muncă de la munci simple la cele complexe care a fost posibil datorită investiţiei în instruirea şi pregătirea
profesională a capitalului uman. Finanţarea învăţământului şi instituţiilor responsabile cu pregătirea continuă a forţei de
muncă este şi va fi o cerinţă pentru orice ţară în asigurarea forţei de muncă la un nivel competitiv profesional comparabil
cu cel de pe alte pieţe ale muncii.

• Structuri ale ofertei de muncă

Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat
doreşte să le efectueze.

Factori care influenţează oferta de muncă individuală:

– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de muncă individuală începe de la un anumit nivel de salariu (fie el minim, stabilit prin lege, fie stabilit de
către parteneri), care asigură salariatului minimum de subzistenţă. Presupunem că acest nivel minim al salariului se
notează, conform figurii 2, SOA.
S

S1 B

S0 A

O
Q
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Fig. 8.2. Curba atipică a ofertei de muncă individuale

S = salariul
Q = cantitatea de muncă (număr ore lucrate)
Mărimea ofertei la 4 unităţi, reprezentată de SoA, presupunând că reprezintă venitul minim de subzistenţă.
În timp, are loc creşterea ofertei de muncă, concomitent cu creşterea salariului până la punctul B. Din acest punct,
o sporire a salariului poate avea ca efect o reducere a cantităţii de muncă oferite de persoana salariată. Decizia se
fundamentează pe realizarea unui echilibru dintre durata normală de muncă şi cea a timpului liber. Între mărimea duratei
muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă. Această relaţie se exprimă prin faptul că fiecare oră de muncă
suplimentară presupune reducerea corespunzătoare a timpului liber. Sporirea duratei muncii şi reducerea timpului liber
constituie o decizie subiectivă ce ţine de fiecare individ. Relaţia dintre cele două mărimi este optimă când utilitatea
marginală a unei ore de muncă este egală cu utilitatea marginală rezultată din venitul adiţional provenit dintr-o oră
suplimentară de muncă.
• Efectul de substituţie şi efectul de venit
Aliura curbei ofertei de muncă individuale se explică prin efectul de substituţie şi efectul de venit:
Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea, corespunzătoare, a timpului destinat muncii,
care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a timpului liber prin timp de muncă.
Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, care-i asigură un standard
de viaţă relativ ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea, corespunzătoare, a timpului
liber; se renunţă la programul de muncă prelungit, la ore suplimentare.
Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea
salariului să fie astfel determinată, încât să stimuleze pe salariat în muncă. Această relaţie este prezentată în fig.5.
* Joseph E Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Ed. Economica, 2005, pag.296-297; 539-541
 1000

Efectul de venit > Efectul de substituţie

S

800 Efectul de venit = Efectul de substituţie

600 Efectul de substituţie > Efectul de venit

Q Ore muncă pe zi
0 1 2 3 4 5

Fig. 8.3. Relaţia efect de substituţie-efect de venit

Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din cei angajaţi
sau în căutarea unui loc de muncă.
Oferta de muncă totală este influenţată şi ea de dinamica salariului fie în sens de contracţie, fie de extindere (
salariul privit ca o variabilă independentă ). Această relaţie oferta de muncă – salariu – este reflectată în figura 3:

B
S = salariu
S3
Q = cantitate de
muncă (număr de
S2
persoane aflate pe
S1 piaţa muncii);
S0

O Q
Fig. 8 4. Curba ofertei de muncă

Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre B şi A, contracţia ofertei datorită modificării
mărimii salariului. La un anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de creştere sau de scădere în
funcţie de factorii ce privesc dimensiunea şi structura populaţiei active disponibile.

8.3 ECHILIBRUL ŞI STRUCTURI ALE PIEŢEI MUNCII

• Structuri ale pieţei muncii

Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de activitate, rezultate din diviziunea socială a
muncii. Fiecare domeniu se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice, după gradul de calificare pe care îl
presupune diversitatea activităţilor şi / sau tipurile de produse ce constituie ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În
funcţie de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pregătire, specializare, calificare sau noncalificare, s-
au constituit diferite categorii de forţă de muncă, desemnate drept „grupuri nonconcurenţiale pe piaţa muncii.” Forţa de
muncă nu constituie un factor de producţie omogen, ea se diferenţiază datorită unor elemente de natură socio-
profesională. Această diferenţiere a forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri cu calificări şi specializări bine
conturate ce nu se pot concura între ele, de exemplu, un medic şi un inginer, ceea ce se concretizează şi în rate diferite
ale salariilor.
Modificarea dimensiunii cererii de muncă, a structurii sale, sub impactul progresului tehnic, al apariţiei de noi
produse, al crizei energetice şi ecodezvoltării determină schimbări în structura ofertei de muncă. Incepând cu anii `60
se disting câteva tendinţe principale privind evoluţia sub aspect structural al ocupării forţei de muncă: terţializarea
locurilor de muncă ( în jur de 70% din cei ocupaţi în ţările dezvoltate sunt în sectorul terţiar); exigenţe sporite privind
calificarea; feminizarea locurilor de muncă în unele domenii ( medicină, învăţământ etc).În prezent, femeile active deţin
o pondere de peste 60% din forţa de muncă feminnină. Aceste mutaţii se reflectă în evoluţia adaptării diferitelor categorii
profesionale la noile componente segvenţiale ale pieţei muncii. De la echilibrul general la nivel de cerere totală şi ofertă
totală se ajunge la echilibrul segmentelor pieţei muncii, pe categorii socio-profesionale. Acest echilibru presupune
ca, pe fiecare categorie de forţă de muncă, cererea totală să corespundă cu oferta concurenţială de forţă de muncă pentru
aceeaşi categorie. Numai în acest caz se va realiza un echilibru general dar, diferenţele de salarii pe un segment sau
altul al pieţei muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate crea la nivelul diferitelor categorii socio-
profesionale. Echilibrul structural se manifestă prin dezechilibre de proporţii mai mari sau mai mici la nivelul fiecărei
categorii socio-profesionale a forţei de muncă, ceea ce va conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de
cererea de muncă.
La sporirea ofertei contribuie noile generaţii pregătite a intra pe piaţa muncii la care se adaugă un segment tot mai
important, şi anume, cei integraţi în diferite forme de învăţământ superior dar, care o parte din ei se angajează. Nu putem
face abstracţie de reducerea, în ultimii 50 de ani, a duratei medii a săptămânii de lucru care, de la un număr mediu de
peste 40 de ore a ajuns, în funcţie de ţară, la cca 35-37 ore de muncă. Toate aceste elemente noi aduc schimbări
cantitative şi calitative în funcţionarea pieţei muncii privind raportul cerere-ofertă de muncă.
Regionalizarea şi globalizarea pieţei muncii va ascuţi concurenţa între cei ce vor căuta un loc de muncă. Un rol
tot mai important în această concurenţă va avea investiţia în capitalul uman care contribuie la formarea, dezvoltarea şi
valorificarea capacităţilor forţei de muncă în domeniile economico-sociale importante.
Piaţa muncii, fiind considerată specifică, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei, ci, într-o mare măsură,
aşa după cum s-a relevat mai sus şi pe baza reglementărilor din partea statului, care corespunde politicilor de ocupare şi
protecţie socială la nivel naţional şi comunitar.
La nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii, reglementările ce
trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. Legislaţia muncii, elaborată de guvern, cu
aportul patronatelor şi al sindicatelor, în consonanţă cu cea comunitară formulează:
– modalităţile de angajare a forţei de muncă;
– durata zilei de muncă;
– condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă;
– facilităţile acordate forţei de muncă devenită şomeră;
– principiile de stabilire a salariilor; niveluri maxime;
– stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile;
- facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a fi atractive pentru forţa de muncă, mai ales în cele
deficitare în ce priveşte acest factor de producţie.
Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă, ţară sunt formulate şi alte reglementări de
funcţionare a acesteia.
La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă, între firme şi viitorii angajaţi-
salariaţi. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică, volumul anticipat al
producţiei, se dimensionează, în termeni reali, mărimea şi structura socio-profesională a cererii de muncă. Firma, prin
contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.
Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, însoţită de negocierile colective, are loc acceptarea sau neacceptarea
de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului, condiţiile de muncă, durata concediului, unele
facilităţi pe care firma le acordă dar, şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii asigură distribuirea forţei de muncă
în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale la nivel de firmă, unitate economică.
În România, piaţa muncii, în anii ’90, s-a aflat într-un proces de transformare în vederea funcţionării după
principiile economiei de piaţă. În acest deceniu, s-a creat cadrul instituţional prin reorganizarea Ministerului Muncii, a
Direcţiilor judeţene de Muncă şi Protecţie Socială, Oficiilor de Ocupare a Forţei de Muncă, la nivel de judeţ şi oraş. In
1999 s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă, respectiv şi în profil teritorial, în vederea gestionării
ocupării, formării, calificării şi recalificării forţei de muncă, alocării resurselor umane. Toate aceste organisme au un
rol important în urmărirea cererii de muncă şi a ofertei de muncă, în asigurarea, pe diferite trepte, a protecţiei sociale a
şomerilor. Totodată, s-a creat cadrul legislativ prin elaborarea unor legi şi perfecţionarea Codului muncii. Legea nr.1
din 1991 privind „ocuparea şi protecţia şomerilor” s-a îmbunătăţit pe parcurs astfel încât, pe de o parte, să protejeze
economic pe şomer şi, pe de altă parte, să-l stimuleze în căutarea unui loc de muncă.

• Stări ale pieţei muncii în prezent la nivel naţional şi european

Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre, ca expresie a reducerii cererii de muncă, în condiţiile
dificultăţilor de ansamblu ale economiei. Excedentul de ofertă de muncă s-a concretizat în existenţa, în România, a unui
şomaj în proporţii diferite dar, constant pe întreaga perioadă 1990-2010. Perioada 2000-2007 – caracterizată prin ritm
mediu de creştere a PIB de 6% - nu a avut un efect considerabil privind restabilirea unui relativ echilibru. Atenuarea
presiunii ofertei de muncă asupra cererii de muncă s-a datorat emigrării organizate şi celei ilegale a unei părţi a forţei
de muncă active şi tinere către ţări dezvoltate care oferă salarii mai mari decât în România. Aprecierea conform căreia
„intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie
socială”2 rămâne un deziderat. Începutul crizei economice de la sfârţitul anului 2008 a afectat negativ toate variabilele
pieţei muncii.

2
Lionel Stoleru, L`echilibre et croissance economique, Editura Dunod, Paris, 1969,pag.89
*http://europa.eu
 Existenţa la nivelul economiei mondiale a unui număr impresionant de şomeri justifică valul de emigrare a forţei de
muncă în căutarea unui loc de muncă cu deosebire a celor din ţările slab dezvoltate spre ţările dezvoltate. În prezent,
ca şi în alte perioade istorice, emigrarea este însoţită de discriminări privind salariile, oferirea de munci puţin agreate
de populaţia autohtonă şi uneori de atitudini agresive din partea unor forţe ostile faţă de imigranţi.
Cunoscând, aşadar, în prezent dezechilibre substanţiale, piaţa muncii se află inexorabil în căutarea remedierii
acestor dezechilibre. În plan teoretic, eliminarea dezechilibrului corespunde situaţiei în care la nivelul salariului de
echilibru cererea şi oferta de muncă sunt egale asigurându-se ocuparea deplină a forţei de muncă.
În condiţiile concurenţei imperfecte şi ale modificărilor survenite, pe parcursul secolului al XX-lea, în structura
bazei tehnico-materiale, în procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei, proces care a dat naştere la
companii de mari dimensiuni şi cu zeci, sute de mii de salariaţi şi conceptul de ocupare deplină a evoluat. Dezechilibrul
provocat de criza din 1929-1933 pe ansamblul economiilor naţionale a atras după sine o scădere considerabilă a ocupării
forţei de muncă. În consecinţă, s-a impus un nou mod de analiză a cauzelor şi înţelegerii fenomenului ocupare-
dezvoltare care îşi caută şi astăzi explicaţia, urmare a crizei financiare şi economice de la sfârşitul anului 2008 şi adâncirii
în 2009 care a generat, la nivel mondial, o contracţie puternică a cererii de forţă de muncă şi, în consecinţă, un şomaj
de mari dimensiuni.
J.M. Keynes, în abordarea teoretică a conceptului de ocupare deplină, ia ca punct de plecare interesele
întreprinzătorilor în condiţiile existenţei unei anumite baze tehnice 3. El consideră că, înclinaţia spre consum şi volumul
investiţiilor noi sunt cele care împreună determină volumul ocupării, iar volumul ocupării este legat într-un mod bine
determinat de un nivel dat al salariilor reale şi nu invers. În cazul în care, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor
noi au drept consecinţă o cerere efectivă de muncă insuficientă, atenţionează Keynes, atunci nivelul efectiv al ocupării
va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă la salariul real existent, generând şomaj.
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie înţeles în
sensul de rată zero a şomajului. Reprezentanţi ai curentului de gândire economică monetarist, în special Milton
Friedman, consideră că există o rată naturală a şomajului (de 3%, iar, în prezent, de 6 %), care este compatibilă cu starea
generală de echilibru economic. Raportul ocupare-dezocupare este abordat în lecţia „Şomaj: dezocupare- ocupare”.
Teoria compensării ocupării printr-o rată mai înaltă a inflaţiei, inspirată de curba Phillips, nu se mai verifică în
foarte multe ţări. Este edificatoare situaţia actuală când, în multe state membre ale U E, şomajul este sincron cu creşterea
preţurilor, inclusiv în România. Se consideră că, piaţa muncii pentru a contribui la atenuarea stării de dezechilibru
trebuie să devină mai flexibilă, prin extinderea sistemului de muncă cu timp parţial, reducerea duratei de muncă,
contracte de muncă cu durată determinată etc. În acelaşi timp, forţa de muncă trebuie să devină mai mobilă, mai
adaptabilă, într-o perioadă scurtă, la structura şi dinamica pieţei muncii, integrată în spaţiul comunitar şi al globalizării.
Desigur că, există diferenţe care constau în capacitatea statelor de a susţine şi stimula prin instrumente monetare şi
financiare relansarea activităţilor şi a proteja economic şi social pe cei ce sunt în căutarea unui loc de muncă. Instituţiile
pieţei muncii, la rândul lor, au un rol important în atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă prin
promovarea politicilor active de calificare şi reconversie a mîinii de lucru, prin stimularea formelor fexibile de integrare
în plan profesional şi teritorial.
În ce priveşte Europa, Strategia de la Lisabona, elaborată de Consiliul European, pentru perioada 2000- 2010,
prevedea ca U E să devină cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere, capabilă de
creştere economică sustenabilă cu mai multe şi mai bune locuri de muncă. Această strategie, revizuită în 2005 şi 2008
fixa obiectivul unei rate de ocupare de 70% din forţa de muncă activă, de 60% în rândul femeilor şi de 50% a persoanelor
cu vârste de peste 55 de ani şi, desigur investiţii substanţiale în formarea capitalului uman. Strategia Europei 2020 are
ca obiectiv principal stimularea competitivităţii şi productivităţii fără a compromite coeziunea socială. Liniile directoare
se referă la. reducerea sărăciei; atingerea unei rate a ocupării de 75% din populaţia în vârstă de muncă; creşterea
numărului studenţilor; investiţii de 3% din PIB la nivelul U E în cercetare, inovare.* Ocuparea rămâne o ţintă şi pentru
următorul deceniu. Creşterea economică versus sporirea locurilor de muncă este o premisă pentru existenţa unui
echilibru relativ pe piaţa muncii dar, nu suficientă. Trecerea la o economie bazată pe cunoaştere nu apare înafara
contribuţiei indivizilor şi pregătirii lor pe întreg parcursul vieţii active în concordanţă cu dezvoltarea noilor tehnologii
care oferă locuri de muncă structurate pe noi coordonate ale pregătirii forţei de muncă. Restabilirea echilibrului depinde
de crearea unui mediu de afaceri favorabil creşterii economice durabile care să genereze sporirea locurilor de muncă.În
acelaşi timp, această stare este provocată nu numai de laturile de ordin cantitativ, ce ţin de excedentul ofertei faţă de
cerere, în sensul crizei locurilor de muncă dar, şi de o neconcordanţă a structurii ofertei sub aspect calitativ, al gradului
de instruire şi pregătire pe meserii, specialităţi raportat la exigenţele cererii. Gestionarea pieţei muncii, în timp de
criză, poate fi eficientă în funcţie de abilitatea cu care acţionează instituţiile centrale şi locale de a sprijini mediul de
afaceri dar, şi în a găsi modalităţi de flexibilizare şi mobilitate a ocupării forţei de muncă şi de a stimula pe şomeri la
reconversia profesională. Învăţământul, structuat şi orientat spre acele meserii şi profesii cerute şi cu valabilitate pe
termen lung, are un rol important în calificarea forţei de muncă în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii. Subfinanţarea

3
J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Eidtura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 60-65.
învăţământului în multe ţări, inclusiv în România, întârzie procesul de modernizare a bazei tehnice, a infrastructurii şi a
programelor tematice fapt ce afectează negativ pregătirea profesională a noii generaţii şi a integrării acesteia pe piaţa
muncii.

8.4 SALARIUL: MĂRIME ŞI FORME

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă şi o variabilă esenţială a pieţei muncii. Descifrarea
conceptului şi a rolului său are o mare importanţă deoarece este principalul venit pentru cea mai mare parte a populaţiei
din ţările dezvoltate. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii economice şi sociale
corespunzătoare unui anumit standard de viaţă. In acelaşi timp, nivelul salariului orientează posesorul forţei de muncă
spre sectoarele şi calificările care îl solicită.
În funcţie de înţelegerea acestui rol se vor delimita relaţiile, la nivel microeconomic – firmă şi macroeconomic –
guvern, faţă de retribuire şi alte condiţii privind angajarea forţei de muncă.

• Diferite accepţiuni privind salariul

Salariul este definit în diferite moduri, în funcţie de doctrina economică pe care o reprezintă un economist-
teoretician.
Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie - muncă
pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.
Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”4.
Aceste definiţii răspund unui criteriu comun şi anume remunerarea forţei de muncă ca participantă la diferite
activităţi economice.
Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit.
Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările
sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă ponderea acestor cheltuieli în costul total este
diferită.
Salariul-venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime
depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru salariaţi de a se
(re)califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general.
Salariul-venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional. În ţările, dezvoltate economic, salariul
reprezintă peste 70% din venitul naţional. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere este mult mai mică datorită
structurii înguste, uneori monostructură a economiilor naţionale respective.
Conceptul salariu-venit este abordat diferit în literatura economică în raport de şcoli, curente.
Adam Smith consideră că, salariul este singurul venit bazat pe muncă: „Din produsul muncii sau din valoarea pe
care munca o adaugă materialelor se scade partea ce revine sub formă de profit şi rentă5. Deci, produsul muncii
muncitorului constituie răsplata naturală sau salariul muncii. Mărimea salariilor depinde de contractul făcut între
muncitori şi patroni. „Primii vor să obţină cât mai mult, iar patronii să dea cât mai puţin posibil. Muncitorii sunt dispuşi
să se unească pentru a urca salariul, iar patronii pentru a-l coborî”6.
David Ricardo, spre deosebire de A. Smith, face distincţie între preţul natural şi preţul de piaţă al muncii. El consideră
că salariul natural este acel preţ necesar pentru întreţinerea muncitorului şi pentru perpetuarea speciei. Preţul de piaţă
al muncii este acel preţ ce se plăteşte efectiv, pe baza raportului existent între cererea şi oferta de forţă de muncă.
Ferdinand Lassalle defineşte salariul drept valoare a mijloacelor de subzistenţă necesare întreţinerii forţei de
muncă. Această concepţie este cunoscută sub denumirea de „Legea de aramă a salariului.” Salariul, după această lege,
nu poate depăşi limita minimului de mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi familiei sale. Un spor
al salariilor peste această limită ar atrage după sine un număr mai mare de căsătorii şi, în consecinţă, şi o creştere a
natalităţii, respectiv a populaţiei, ceea ce ar conduce la diminuarea salariilor şi, în consecinţă, la reducerea naşterilor.
Karl Marx tratează forţa de muncă drept marfă, care are valoare. Salariul este un preţ care exprimă într-o formă
transformată această valoare a mărfii – forţă de muncă. Salariul, după K. Marx, ascunde munca pe care muncitorul o
efectuează în mod gratuit pentru capitalist; muncitorul primeşte un salariu mai mic decât valoarea creată de forţa de
muncă.7

4
Paul Samuelson, L’économique, t.2, Ed. Librairie Armand Colin, Paris, 1968, p. 860.
5
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 47.
6
Idem, p. 48.
7
Marx, Engels, Capitalul, opere vol. 23, Editura politică, 1966, p. 546.
 John M Keynes8 abordează conceptul de salariu în dependenţă de gradul de ocupare a forţei de muncă. Astfel,
volumul folosirii mâinii de lucru se află într-un raport univoc cu volumul cererii efective exprimat în unităţi de salariu.
Cererea efectivă este suma consumului scontat şi a investiţiilor scontate. Ea nu se poate modifica dacă înclinaţia spre
consum, curba eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii rămân total neschimbate.
Economiştii contemporani, preluând diferite elemente din teoriile înaintaşilor lor, definesc salariul-venit drept
remunerarea muncii în raport cu cererea-oferta de muncă, cu negocierile colective între sindicate şi patronat, cu
reglementările legislative privind funcţionarea pieţei muncii. Aşadar, salariul este o categorie economică complexă, care
presupune contract de muncă, negocieri colective, prestaţii de securitate socială, instituţii ale pieţei muncii etc. El
înglobează elemente atât de ordin economic, cât şi social.
Factori care influenţează nivelul şi dinamica salariului
Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, în consecinţă, salariul de echilibru se formează teoretic.
Mărimea sa, fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se
stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri se iau în considerare
reglementările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit prin negocieri între guvern şi sindicate pe economia
naţională sau pe ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de salariul de echilibru (fig.4).

S
Q = cantitatea de muncă
S = salariul
Se = salariul de echilibru
C = cererea de muncă
S1 = salariul minim pe
economie
Qc = cantitatea de echilibru
Qa = contracţia cererii de
muncă

Fig.8. 5. Echilibrul pe piaţa muncii; salariul de echilibru

Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă căruia îi corespunde salariul de echilibru.
Salariul minim garantat (S1) pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se). Salariul minim este un
punct de plecare în negocieri, astfel că, salariul convenit va fi mai mare, iar în condiţiile când factorul de muncă va
deveni prea scump,agentul economicva reduce cererea (A).
Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca mărime şi capacitate de acoperire a nevoilor de
trai ale salariatului şi familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, pe ramuri, domenii,
profesii, meserii, în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:
− raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;
− cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi dezvoltarea forţei de muncă în condiţiile
diversificării şi sporirii nevoilor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.;
− nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum;
− cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe măsură ce timpul de muncă se reduce în favoarea
timpului liber;
− sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii;
− gradul de organizare a sindicatelor;
− raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal.
Dacă, pe unitate de rezultat, salariul în calitate de cost scade când productivitatea devansează creşterea salariului
mediu, în schimb, salariul ca venit are o tendinţă de creştere, dar fără a devansa sporul productivităţii muncii. Raţiunea
constă în criteriul de eficienţă ce ghidează activitatea economică. Raportul dintre salarii mai mari şi productivitate
crescândă a generat mai multe moduri de interpretare. Economistul contemporan, Joseph Stiglitz enunţă teoria, după
care salariile mai mari sunt cele care determină creşterea productivităţii nete a muncitorilor fie, prin reducerea mobilităţii
acestora fie, prin promovarea unor stimulente mai bune sau prin abilitatea firmei de a recruta forţă de muncă de calitate
superioară ceea ce se exprimă în teoria salariului de eficienţă. Această teorie pune în evidenţă faptul că o creştere a
salariilor determină o creştere a productivităţii9. Contrar acestor argumente teoria clasică pune accent pe faptul că

8
. John M. Keynes, Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 269-282.
9
Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh Economie, Editura Economica, 2005,pag. 296 - 297
sporirea productivităţii este cea care determină creşterea salariilor. Ambele teorii au un element comun şi anume:
creşterea salariilor are drept suport sporirea productivităţii. Ceea ce le desparte este motivaţia sporirii salariilor în condiţii
de creştere a productivităţii într-un mediu tehnico-economic profund schimbat.
Prin capacitatea şi gradul lor de organizare, sindicatele pot, prin negocieri, să stabilească un nivel mai ridicat al
salariului şi să obţină prestaţii sociale suplimentare din partea agenţilor economici. Dar, prezenţa şomajului poate
influenţa negocierile în sensul admiterii unui salariu mai mic. Şomajul este considerat un factor ce presează asupra
nivelului salariului.
În condiţiile actuale, în care salariaţii deţin ponderea dominantă în totalul populaţiei ocupate, iar sindicatele, în
multe ţări, reprezintă o forţă socială, au loc măriri ale salariilor chiar dacă şomajul este la un nivel ridicat, desigur, când
economia nu se află în criză. În ţările dezvoltate, în ultimii 20 de ani de funcţionare a pieţei muncii, „rata creşterii
salariului a fost departe de a fi invers proporţională cu cea a şomajului”. 10Factorii cu influentă directă asupra dinamicii
salariului au avut o forţă de presiune mai mare decât cea a şomajului.

• Diferenţiere – apropiere (egalizare)

Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi de apropiere
(egalizare).
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii de
muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se fundamentează diferenţierea
îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman, exprimată în rezultatele muncii pe unitate de timp. Diapazonul
diferenţelor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. O eventuală egalizare ar nemulţumi atât pe
salariaţi, cât şi pe posesorii de capital. Salariul este legat de rezultat şi, în mod inevitabil va exista o anumită
inegalitate.
Diferenţieri provin şi din discriminarea economică a femeilor precum şi a celor mai în vârstă care acceptă un salariu
mai mic având în vedere că au o mobilitate de la un loc de muncă la altul mai redusă faţă de cei tineri precum şi din
practici discreţionare ale agenţilor economici. Diferenţieri de salariu pot să apară şi în cazul discriminării pe rase,
fiind remuneraţi la aceeaşi cantitate şi calitate a muncii cu o cotă poate mai mică decât ceilalţi colegi.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea presupune
apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un transfer de rezultate de la cei cu eficienţă
ridicată spre cei a căror productivitate este mai scăzută, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiile economiei de piaţă.
În prezent, este nevoie de o forţă de muncă calificată, capabilă să asigure performanţa noilor tehnici şi tehnologii
care, în multe subramuri, sunt deosebit de sofisticate şi scumpe. Asigurarea eficienţei investiţiei la nivel de firmă sau
ramură depinde nu numai de înzestrarea tehnică pe lucrător dar şi de calitatea forţei de muncă. Capitalul uman, pregătit
în concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei, rămâne unul factorii determinanţi generator de creativitate şi performanţă.
Investiţia susţinută şi de durată în educaţie şi formare continuă profesională constituie suportul sporirii calităţii forţei
de muncă. In concluzie, dobândirea capitalului uman deşi, este costisitoare, ea generează mai mult venit pentru persoana
ce l-a dobândit dar şi un beneficiu pentru societate. Investiţia în capital uman reprezintă una dintre principalele surse ale
creşterii economice deoarece contribuie la sporirea productivităţii muncii prin utilizarea aparatului de producţie modern,
rezultat al cercetării ştiinţifice şi tehnice.

Formele salariului

Salariul nominal reprezintă suma de bani, negociată între angajator şi angajat, prevăzută în contractul de muncă,
pentru activitatea, munca ce urmează a fi efectuată. Salariul nominal este o mărime dinamică fiind influenţat de o serie
de factori (vezi Salariu p. 14). Salariul nominal se prezintă sub următoarele forme:
Salariul nominal brut este salariul nominal în care sunt incluse impozitul şi alte obligaţii ale salariatului faţă de
diferite instituţii ale statului.
Salariul nominal net este partea ce revine angajaţilor sub formă de venit net după ce s-au scăzut următoarele:
impozitul, contribuţia la asigurările sociale, la sănătate şi la fondul de şomaj.
Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal net, la un nivel
dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Salariul real (puterea de cumpărare a salariului nominal net) depinde de
mărimea salariului nominal net şi de nivelul preţurilor la bunurile economice. Fluctuaţiile preţurilor determină
modificări ale salariului real. Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal net rămâne constant, salariul real va scădea. Dacă
preţurile scad, la acelaşi salariu nominal net, salariul real va creşte. Salariul real este în relaţie direct proporţional cu
mărimea salariului nominal net şi invers proporţional cu dinamica preţurilor.
În România, creşterea constantă a preţurilor şi, în unele perioade, o inflaţie galopantă au erodat puterea de
cumpărare a salariului nominal net. S-a creat un ecart puternic între evoluţia preţurilor şi cea a salariului real, fapt ce a

10
Jean Marie Albertini, Les rouages de l`economie nationale, Ed. Ouvrier, Paris, 1988, pag. 110
influenţat negativ standardul de viaţă al unor categorii largi ale populaţiei. În faza de criză politicile de îngheţare şi de
diminuare a salariului nominal net sincronizate cu creşteri ale preţurilor afectează puternic standardul de viaţă generând
puternice conflicte de interese economico-sociale urmare a scăderii puterii de cumpărare.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):
SN
SR =
P
În dinamică, modificarea salariului real este evidenţiată de indicele salariului real:
SR 1
ISR = 100 ISR = indicele salariului real
SR 0
SR1 = salariul real din perioada curentă
ISN SR0 = salariul real din perioada
ISR = 100
IP anterioară
ISN = indicele salariului nominal net
IP = indicele preţurilor

Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare
pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.
Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor dintre patronat-sindicate-guvern.
El serveşte ca bază de calcul, de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel care să asigure condiţii decente de
trai. Acest salariu minim este corectat, în funcţie de factorii ce influenţează salariul real.
Inegalitatea privind salariul minim la nivelul ţărilor membre ale U.E. ridică o problemă de competitivitate a
produselor prin prisma dumpingului salarial. Acest fenomen pentru a fi prevenit, sindicatele consideră că, este necesară
o armonizare a legislaţiilor naţionale care să ia ca referinţă ţările în care salariile minime sunt cele mai ridicate, ceea ce
va „ asigura o protecţie împotriva concurenţei neloiale văzute ca „ dumping social.” 11
În România, salariul minim este rezultatul negocierilor dintre sindicate, patronat, guvern. El este stabilit la nivel
de economie şi este corectat, în anumite proporţii, cu rata inflaţiei. Salariul minim pe economie rămâne mult în urma
creşterii preţurilor şi, din această cauză, el asigură în limite modeste un trai decent de existenţă.
Salariul minim generează anumite constrângeri pentru patroni, în măsura în care este puţin flexibil, ceea ce
stimulează substituirea forţei de muncă cu alt factor de producţie.
Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia
sunt deosebit de bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-ea salariu, facilităţi făcute salariaţilor la
anumite servicii (creşe pentru copii, case de odihnă, cantine etc.).
Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub
forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu rezultatele muncii salariaţilor,
ele sunt adiţionale, având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă pentru anumite categorii de salariaţi sau
grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale,
şomajul etc. Acordarea salariului social este un răspuns al societăţii la solidaritatea socială.

9.3.5 Forme de salarizare

Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea salariului
pentru fiecare salariat. Forma de salarizare face legătura între partea de venit ce revine salariatului şi activitatea depusă
de el, între salarii şi rezultatele muncii. Fiecare formă de salarizare evidenţiază într-un mod specific cantitatea, calitatea
şi importanţa muncii depuse.
Formele de salarizare sunt stipulate în contractul de muncă. Cele mai practicate forme de salarizare sunt: în regie,
în acord şi mixtă, în remisă. Fiecare formă poate fi aplicată într-o mare varietate.
Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună. Această
formă se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat. Fiecărui salariat i se stabileşte ce are de realizat,
răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o posedă, de domeniu, de locul pe care îl ocupă în eşaloanele de
conducere şi organizare a activităţii. Dacă salariatul nu depune munca minimă în unitatea de timp prevăzută în contract,
el va fi avertizat sau disponibilizat de către unitatea respectivă. Cel care depune muncă mai multă şi de bună calitate în
unitatea de timp prevăzută poate fi recompensat prin premii, gratificaţii, anumite facilităţi atribuite de unitatea în care
lucrează. Mărimea totală a salariului este produsul dintre timpul lucrat şi salariul pe unitatea de timp.
Salarizarea în acord este acea forma de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse
realizate sau de numărul operaţiunilor executate în unitatea de timp. Aceasta se practică în acele domenii de activitate
unde se poate norma şi comensura munca cheltuită prin cantitatea de produse sau numărul de operaţii. Salarizarea în
acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre mărimea salariului şi rezultatele muncii depusă de salariat. In acest

11
Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Ed.economica, 2006, pag. 449
caz cheltuielile de supraveghere se pot reduce iar intensitatea muncii poate avea tendinţa de a creşte. Dacă norma de
produse sau operaţii nu a fost realizată la nivelul planificat şi la calitatea corespunzătoare lucrătorul este penalizat.
Salarizarea în acord prezintă şi unele dezavantaje: tendinţa de a obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii
în număr mare în aceeaşi unitate de timp poate afecta calitatea produselor; intensificarea muncii dincolo de anumite
limite necesită un consum mare de energie, cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli fizice şi
intelectuale.
Salarizarea în acord s-a diversificat, concretizându-se în: acord direct; acord progresiv; acord global.
Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată. Mărimea salariului va fi
direct proporţională cu numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. Se aplică în domeniile unde se poate
face măsurarea muncii individuale.
Acordul progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau
operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv.
Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit
un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport cu
manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.
Salarizarea în remisă sau cote procentuale se aplică, de regulă, în comerţ, în activitatea de prestări servicii.
Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.
Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea lor din partea salariaţilor sau a întreprinzătorului,
faptul că aceştia nu sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a capitalului. Atenuarea acestui
conflict se poate face prin măsuri de corectare, participare, socializare.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru
muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică unde îşi
desfăşoară activitatea. Permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul salariaţilor şi o atenuare
a confruntărilor dintre interesele personale ale salariaţilor şi cele ale întreprinderii.
Participarea se poate realiza prin cote-părţi din beneficiu, facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra acţiuni la
unitatea unde lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe
baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.
Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a forţei de muncă, stimularea ei în ridicarea calificării şi
evaluarea cât mai justă a raportului între rezultatele economico-financiare ale unităţilor şi remunerarea propriilor
salariaţi.
 9.Piaţa monetară. Dobânda

9.1 MONEDA. MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE MONETARE

Moneda include totalitatea mijloacelor de plată care se pot folosi în mod direct pentru realizarea tranzacţiilor pe
piaţă; ea reprezintă instrumentul principal pentru funcţionarea tuturor pieţelor şi pentru realizarea schimburilor între
agenţii economici şi este utilă datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte. Moneda cuprinde totalitatea instrumentelor
acceptate drept mijloc de schimb, mijloc de tezaurizare şi unitate de măsură.
Masa monetară este determinată de cantitatea de monedă aflată într-o economie iar ansamblul principiilor şi
normelor juridice, economice şi instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări alcătuiesc
sistemul monetar.
Agregatul monetar este caracteristic Sistemului Conturilor Naţionale, prin care se determină părţile incluse în
masa monetară şi semimonetară (cuprinde bonurile de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile la termen
la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc), în instrumentele de schimb şi plată .
Primul agregat monetar - M1- include : monedele divizionare, moneda fiduciară (biletele de hârtie), acele
drepturi de creanţă ce pot fi utilizate direct pentru a efectua plăţi către terţi.
Al doilea agregat monetar –M2 - include în plus, faţă de primul, conturile pe librete de economii, depunerile pe
termen scurt la bănci, bonurile de casă ale unor instituţii de credit şi conturile de economii din bănci pentru locuinţe.
M2 cuprinde creanţele care nu sunt imediat lichide şi care pot avea nevoie de înştiinţarea prealabilă a instituţiei
depozitare.
Al treilea agregat monetar – M3 – cuprinde suplimentar faţă de M2 unele valori în devize, plasamentele pe
termen nelimitat, titlurile pieţei monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.
Cel de-al patrulea agregat monetar – M4 – include faţă de M3 şi depozite negociabile, acorduri de
răscumpărare, fonduri mutuale pe piaţa monetară.
Agregatul monetar M1 are gradul cel mai mare de lichiditate iar M4 cel mai scăzut. Cele patru agregate monetare
includ instrumente concrete de schimb şi de paltă a căror denumire diferă de la o ţară la alta.
Cererea de bani este o cerere de bani reali (valori). Nu numărul, ci puterea de cumpărare a bancnotelor respective
îi interesează pe deţinătorii de bani.
Oferta de bani, M1, este formată din numerar şi depozite la vedere. O mărime mai amplă, M2, cuprinde şi
depozitele de economii sau cele la termen deschise la instituţii de depozitare, precum şi alte valori aducătoare de
dobândă. Cea mai importantă caracteristică a banilor este că servesc drept mijloc de plată.»1
În general, responsabilitatea cu privire la existenţa în economie a unui anumit nivel al masei monetare revine
Băncii Centrale, care dispune de diferite pârghii de politică monetară prin care poate determina modificări ale masei
monetare.

9.2 PIAŢA MONETARĂ

Piaţa monetară este formată din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, rezultate din confruntarea cererii cu oferta.
Pentru funcţionarea mecanismelor pieţei monetare sunt implicate următoarele categorii de agenţi economici: statul, care
stabileşte coordonatele politicii monetare; Banca Centrală – emite monedă şi controlează moneda aflată în circulaţie;
băncile comerciale – pun în circulaţie moneda legală şi prin creditele acordate dau naştere monedei bancare; firmele şi
gospodăriile populaţiei – care oferă sau solicită disponibilităţi băneşti prin intermediul băncilor şi nu numai.
Cererea de monedă apare ca urmare a utilizării banilor pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii, fiind
dependentă de viteza de rotaţie a banilor.
Banii sunt solicitaţi, în primul rând, în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile economice, se
caracterizează printr-un stoc existent şi se confruntă cu cereri din partea populaţiei de a-i deţine.
Elementul principal al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de puterea de cumpărare
a banilor pe care îi deţin. Astfel înţelegem preocuparea continuă a persoanelor asupra cererii reale de bani, nu neapărat
asupra cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică deţinute.
Numărul mediu de acţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le intermediază într-o
perioadă de timp reprezintă viteza de rotaţie a monedei (V). Masa monetară (M) se află în raport direct proporţional
cu cantitatea de bunuri şi servicii tranzacţionate la un anumit preţ (PT) şi invers proporţional cu viteza de rotaţie a
monedei (V).
M = PT / V, unde P este nivelul preţurilor şi T volumul bunurilor şi serviciilor tranzacţionate
Puterea de cumpărare a banilor (Pc) este dată de cantitatea de bunuri economice ce se poate cumpăra cu o
unitate monetară sau cu o anumită sumă de bani la un moment dat.

1
Rudiger, Dornbusch; Stanley, Fischer – Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, pg. 287
 IM
IPc = — , Ip este indicele preţurilor bunurilor de consum; Ipc indicele puterii de cumpărare;
Ip IM indicele masei monetare
Cererea de monedă este determinată de :
1) volumul tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate de monedă;
2) amploarea creditului de consum;
3) raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în conturile creditelor aflate la scadenţă;
4) intensitatea înclinaţiei spre lichiditate (despre mobilurile: venitului, precauţiei şi speculativ - care
condiţionează cererea de monedă se vorbeşte la punctul 12.3).
Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de nivelul dobânzii: când creşte nivelul dobânzii
scade cererea şi invers.
Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă intervine modificarea de la o perioadă la
alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare schimbare ce apare în dimensiunea masei monetare. Impactul
monedei asupra producţiei este diferit în funcţie de ipotezele folosite şi de orizontul temporal considerat.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de
monedă de către sistemul bancar.
Oferta de monedă nu este alcătuită numai din numerar, ci şi din conturile la vedere deschise la bănci ; totalitatea
depozitelor din sistemul bancar reprezintă o componentă importantă a ofertei de monedă.
Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea în considerare a ratei rezervei fracţionare (raportul dintre
rezervele bancare şi totalul depozitelor) şi a părţii în numerar pe care populaţia optează să o deţină în totalul depozitelor.
Baza monetară (BM) a sistemului cuprinde rezervele (R) şi numerarul (N) din economie :
R + N = BM
Introducerea banilor electronici şi a cărţilor de credit a contribuit la diversificarea instrumentelor financiar-
monetare şi la intensificarea disputelor în ce priveşte ceea ce ar trebui să fie considerat drept monedă.
Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă.
Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta stimulând cererea de
monedă.
Metodele şi mecanismele care duc la creşterea masei monetare:
- acoperirea deficitului bugetar prin emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur;
- achiziţionarea devizelor străine obţinute de agenţii economici din exportul de mărfuri;
- acordarea de credite de către băncile comerciale clienţilor lor;
- formarea unor depozite bancare sub formă de conturi din care băncile pot acorda, în unele limite, credite altor
clienţi.
Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, fiind determinat de particularităţile mecanismului de corelare
a cererii şi ofertei de monedă, prin intermediul sistemului bancar, care manevrează rata dobânzii în funcţie de interesele
proprii şi ale clienţilor acestuia. Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când la un anumit nivel al ratei
dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea de monedă cerută.
Pentru ca sistemul monetar să funcţioneze bine, creditul – care are influenţa decisivă asupra masei monetare,
trebuie să fie bine utilizat şi rambursat la timp.

9.3 TEORII REFERITOARE LA VALOAREA BANILOR ŞI MONEDA AFLATĂ ÎN CIRCULAŢIE

Teoria cantitativă a banilor clasică, datorită vitezei de circulaţie a banilor care este considerată constantă, poartă
şi denumirea de Teorie cantitativă a banilor în varianta statică, caracterizată prin: viteză de circulaţie a banilor
invariabilă; producţia totală nu suferă schimbări în urma modificării masei monetare; modificarea masei monetare
determină o modificare a nivelului preţurilor direct proporţională.
Noua Teorie cantitativă a banilor numită şi Teoria cantitativă în variantă dinamică vizează următoarele
coordonate:
• Viteza de circulaţie a banilor – variabilă, dar nu invers proporţională cu M (masa monetară), ci în acelaşi sens;
• Producţia totală poate suferi modificări ca urmare a variaţiei masei monetare doar pe termen scurt;
• Modificarea masei monetare conduce la schimbarea: pe termen scurt – în relaţie directă, a preţurilor şi rpoducţiei
totale; pe termen lung - în relaţie direct proporţională, numai a preţurilor.
Teoria cantitativă a banilor, formulată de Irving Fisher, exprimată concentrat prin formula: M*V = P*T
evidenţiază situaţia de echilibru pe piaţa monetară.
Potrivit ecuaţiei lui Fisher, cantitatea de monedă multiplicată cu viteza de rotaţie a monedelor este egală cu nivelul
general al preţurilor multiplicat cu volumul bunurilor achiziţionate în perioada menţionată.
Teoria economică în general şi teoria monetară, în special, prin analiza cantitativă a banilor explică faptul că
modificarea masei monetare exercită influenţe semnificative asupra celor mai importante variabile economice.
 În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu se poate restrânge sau extinde decât prin reducerea
sau creşterea depozitelor de bani ale populaţiei, ceea ce se traduce prin avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii.

John Keynes a formulat o ipoteză proprie a schimburilor cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge, prezentată astfel:

n = y(k+rk`) , unde :
y – nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n – volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k – cererea publică de încasări în moneda lichidă
k` - moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r – rata rezervei monetare
Cererea de monedă este condiţionată de trei motive : motivul tranzacţional, motivul precauţional şi motivul
speculativ.
- Mobilul tranzacţional relevă nevoia de bani a clienţilor pentru achitarea cash a produselor cumpărate, iar
clienţii, la rândul lor agenţi economici evidenţiază aceeaşi nevoie în vederea continuării tranzacţiilor.
- Mobilul prudenţei sau precauţiei– nu puţine sunt cheltuielile care apar în mod neprevăzut, iar ca o precauţie
împotriva apariţiei unei “crize de bani gheaţă”, atât populaţia cât şi agenţii economici decid să păstreze unele
sume de bani sub formă de rezerve monetare.
- Mobilul speculaţiilor relevă situaţia în care agenţii economici şi populaţia reţin anumite sume de bani, drept
protecţie împotriva incertitudinilor legate de fluctuaţiile preţului sau cele ale cursurilor activelor financiare şi,
de cele mai multe ori sume necesare participării la speculaţii financiare aducătoare de mari profituri.
Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice în anul 1976, considera că moneda privită
atât sub raportul dimensiunii sale totale în economie, cât şi a vitezei de circulaţie, reprezintă componenta de bază a
economiei şi că acţionând asupra monedei se pot obţine efectele scontate relativ la preţuri, venituri şi creştere
economică.
Tot Friedman considera că statul ar trebui să îşi reducă la minimum intervenţia în viaţa economică a ţării şi că
economia liberă de piaţă este cea mai bună şi eficientă, iar în funcţionarea ei rolul cel mai important îl are moneda.
De curând, cercetările monetariştilor contemporani şi, în special, cele ale lui Friedman, au încercat să revină la
tradiţia neoclasică, păstrând, în acelaşi timp, unele dintre instrumentele de analiză elaborate de Keynes. Se subliniază
adeseori faptul că orice variaţie a ofertei de monedă are efecte importante, deoarece ea modifică echilibrul iniţial al
agenţilor, în care acţiunea monedei asupra producţiei este relativ importantă; contrar teoriei cantitative a banilor,
creşterea masei monetare are efect nu numai asupra nivelului absolut al preţurilor, ci şi asupra volumului producţiei,
adică asupra sectorului real. Efectul acesta se limitează la o perioadă scurtă de timp; pe termen lung, fiind acceptată
ideea de neutralitate a monedei.

9.4. DOBÂNDA

Dobânda este o formă de venit care se află în strânsă legătură cu piaţa monetară şi piaţa financiară.
Dobânda este venitul care îi revine proprietarului oricărei forme de capital care participă într-o activitate
economică drept excedent, în raport cu capitalul avansat. Dobânda poate fi privită ca o recompensă pentru renunţarea la
lichiditate, pentru o perioadă de timp determinată, sau ca o sumă plătită pentru folosirea temporară a banilor
împrumutaţi.
Datorită diversificării tipurilor de credite acordate de către bănci şi instituţii financiare, dar şi perioadelor de
rambursare a creditelor formele dobânzii sunt foarte variate:
- dobânda pieţei monetare, aferentă creditelor pe termen scurt ce intervin între băncile comerciale sau între
acestea şi banca centrală;
- dobânda bancară de bază, în cazul certificatelor de depozit şi bonurilor de trezorerie;
- dobânzile pe care le aplică băncile şi alte instituţii financiare agenţilor economici;
- dobânda percepută de casele de economii sau bănci pentru depozitele atât la vedere cât şi la termen, pentru
construcţii de locuinţe;
- dobânda pentru credite de o zi; de o lună; 3 luni; 6 luni etc.
Indicatorii care relevă mărimea şi dinamica dobânzii sunt:
- masa sau suma absolută a dobânzii;
- rata dobânzii anuale, ca raport procentual.
Masa dobânzii exprimă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite pentru suma împrumutată iar rata dobânzii
anuale (mărimea relativă) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii şi suma împrumutată. Masa dobânzii
poate fi simplă şi compusă.
d` = (D/C) x 100, unde:
d` – rata anuală a dobânzii,
D – masa dobânzii anuale,
 C – capitalul împrumutat
Această formulă de calcul se foloseşte pentru determinarea dobânzii simple (pentru împrumuturi mai mici de un
an) iar în cazul dobânzii compuse, care intervine în cazul capitalizării dobânzii, se utilizează următoarea modalitate de
calcul:
Dc = Sn – C,
Sn = C x (1+d`)n, în care:
Dc – masa dobânzii compuse,
C – capitalul împrumutat,
Sn – suma câştigată de proprietarul capitalului, după a ani,
n – numărul de ani (de capitalizare),
d` – rata dobânzii anuale

D = c x d`x n (n – perioada de timp pentru care se calculează)

Băncile calculează dobânda pe care trebuie să o primească de la cei cărora le-au acordat credite în funcţie şi de
numărul zilelor sau lunilor cuprinse în perioda de creditare.
D = (d‘ x C) x (y zile / 365 zile)

D = (d‘ x C) x (z luni / 12 luni) , unde:

D – masa dobânzii datorate,
d‘ – rata anuală a dobânzii,
C – capitalul împrumutat,
y - numărul de zile ce corespund perioadei de creditare,
z – numărul lunilor pentru care se acordă creditul

Rata dobânzii variază în funcţie de factorii care determină comportamentul agenţilor economici creditori şi
deponenţi. Dintre aceşti factori pot fi menţionaţi: majorarea costului serviciilor (inclusiv bancare), migrarea
capitalurilor, creşterea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei unor noi nevoi economice şi alţi factori pot duce la
creşterea ratei dobânzii; creşterea economiilor, diminuarea relativă a productivităţii capitalului, politicile
antiinflaţioniste, creşterea gradului autofinanţării activităţii economice pe baza profitului pot determina reducerea ratei
dobânzii.
Rata dobânzii variază în funcţie de perioada de acordare a creditului, de gradul de risc pe care îl implică, de tipul
de credit solicitat, de tipul de piaţă care oferă acest credit şi de raportul dintre cererea şi oferta de lichiditate.
Rata dobânzii poate fi: a) rata dobânzii nominale – este rata dobânzii plătite fără corectarea cu rata inflaţiei, b)
rata dobânzii reale - este rata dobânzii nominale corectate cu rata inflaţiei , c) rata dobânzii nete care exprimă rata
dobânzii nominale fără impozitul care s-a plătit.
Pentru rata dobânzii reale folosim ecuaţia lui Irving Fisher :
i = r + п, r = i – п unde:
i – rata dobânzii nominale,
r - rata dobânzii reale,
п – rata inflaţiei
Rata dobânzii este foarte volatilă, diferită pe ţări, zone economice din diferite ţări şi poate influenţa evoluţia
inflaţiei, modul de închidere a bugetului de stat, în special mărimea deficitului sau evoluţia masei monetare.
Într-o ţară creşterea cursului de schimb duce la atragerea capitalurilor disponibile din alte ţări, majorând oferta de
capital şi conducând la scăderea ratei dobânzii, în timp ce oferta depăşeşte cererea de capital în ţara respectivă.

9.5 CREDITUL ŞI BĂNCILE

Sistemul bancar din România este un sistem pe două niveluri incluzând Banca Naţională a României şi instituţiile
de credit. Acest sistem a fost introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al procesului de reformă bancară.
Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite; băncile oferă diverse
servicii clienţilor săi în schimbul cărora primesc o sumă de bani şi fac legătura între firmele aflate în căutare de fonduri
şi cele care caută plasamente.
Pentru o funcţionare normală a sistemului bancar, Banca Centrală apelează, când este nevoie, la limitarea
creditului prin stabilirea corespunzătoare a scontului, determinând astfel mărimea ratei dobânzilor bancare şi dinamica
volumului creditelor.
Funcţiile băncilor sunt: active, pasive.
Cea mai importantă funcţie activă a băncilor cât şi a celorlalte instituţii de credit este aceea de acordare de
împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară.
 O a doua funcţie activă a băncilor ar fi aceea de păstrare a elasticităţii mijloacelor de plată, funcţie ce revine Băncii
Centrale, care adaptează cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de plată ale vieţii economice.
Funcţiile pasive ale băncilor sunt determinate de depunerile pe care le fac clienţii : depuneri pentru valorificare şi
depuneri pentru efectuarea unor plăţi.
Printre funcţiile băncilor se numără, mai nou, şi gestionarea plăţilor şi selecţionarea şi susţinerea proiectelor
de dezvoltare, băncile exercitând un important rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a economiei naţionale.
O clasificare generală a băncilor le grupează pe acestea în: bănci de emisiune, bănci comerciale de deposit, bănci
specializate.
Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda
credite altor bănci prin operaţiuni de rescont şi de coordonare a întregii politici monetare a statului.
Băncile comerciale de depozit multiplică mijloacele financiare atrase de care au nevoie adăugând la capitalul
propriu sumele depuse în depozite de către agenţii economici, de către populaţie. Băncile specializate sau instituţiile
financiare care acordă credite speciale anumitor tipuri de activitate : bănci care acordă credite pentru agricultură (credite
care sunt şi subvenţionate), bănci care s-au specializat în credite pentru locuinţe, bănci specializate în operaţiuni
internaţionale (derularea unor sume foarte mari de bani provenite din fonduri europene şi nu numai).
Câştigul unei bănci se calculează ca diferenţă între dobânda încasată pentru creditele acordate şi dobânda plătită
celor care şi-au încredinţat disponibilităţile băneşti acelei instituţii financiare. Profitul brut al unei bănci (instituţii
financiare) se determină scăzând cheltuielile cu funcţionarea instituţiei din câştigul obţinut de aceasta, iar pentru a obţine
profitul net se elimină, din profitul brut, impozitele şi taxele datorate statului.
Pe piaţa românească operează de asemenea instituţii financiare nebancare, precum fonduri de asistenţă mutuală,
case de amanet, societăţi de leasing financiar, societăţi de credite pentru persoane fizice, societăţi de micro-finanţare,
societăţi de credit ipotecar, societăţi care oferă operaţiuni de factoring, societăţi specializate în finanţarea
tranzacţiilor comerciale, şi altele.
Intermediarii financiari, care includ băncile, instituţiile de economii şi împrumuturi, fondurile mutuale,
companiile de asigurări şi alte instituţii, creează legătura dintre cei care economisesc fonduri şi cei care au nevoie de
acestea.
Piaţa creditului are ca obiect de analiză creditul şi rata dobânzii, care reflectă schimbul de valori prezente contra
unor valori viitoare. Pe piaţa creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun
prezent, pe când debitorul oferă o persepectivă, un bun viitor, adică bani pentru care creditorul va trebui să aştepte
perioada convenită pentru a-i putea folosi.
Organizarea sistemului financiar-bancar este supusă unui proces permanent de adaptare şi transformare, de
reglementare, această evoluţie adaptându-se atât nevoilor interne ale economiei, cât şi cerinţelor sistemului financiar
internaţional.
Politica monetară influenţează macroeconomia prin intermediul ratelor dobânzii şi condiţiile de creditare, care
afectează deciziile de consum ale gospodăriilor şi agenţilor economici.
Implicarea Guvernului în sectorul bancar are o dublă motivaţie: prima se referă la reglementarea activităţii
băncilor şi garantarea depozitelor, pentru a proteja deponenţii şi a asigura stabilitate sistemului financiar; cea de-a doua
motivaţie priveşte influenţarea disponibilităţii băncilor de acordare a împrumuturilor şi influenţarea nivelului
investiţiilor.

9.6. POLITICA MONETARĂ

O politică monetară nu trebuie să se limiteze doar la determinarea cantităţii optime de monedă sau a ratei de
creştere a ofertei monetare ci trebuie să fie implicată şi în atingerea unor obiective generale ale politicii economice.
Politica monetară cuprinde ansamblul de reglementări pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci pentru
realizarea obiectivelor generale ale economiei naţionale.
Acţiunile politicii monetare influenţează atât ratele nominale ale dobânzii cât şi cantitatea de monedă şi creditul
din economie.
Pentru a putea înţelege implicaţiile politicii monetare apare necesitatea diferenţierii temporale a efectelor acestei
politici. Nivelul ratei dobânzii este determinat, pe termen scurt, de relaţiile de natură monetară iar producţia reală
reacţionează la variaţiile cererii agregate determinate de oscilaţiile ratei dobânzii. Rata dobânzii, pe termen lung,
reprezintă reflectarea intensităţii preferinţelor de timp, determinată fiind de raportul dintre oferta de economii şi cererea
de investiţii. Modificarea nivelului rezervelor influenţează ratele dobânzii, masa monetară şi disponibilitatea creditului.
Principalele obiective ale politicii monetare sunt: controlarea masei monetare şi a nivelului ratei dobânzii, fiind
greu de stabilit nivelurile dorite pentru aceste două ţinte.
Instrumentele principale ale Băncii Centrale pentru promovarea politicii monetare sunt : operaţiile de open
market, de care depinde situaţia bazei monetare, taxa de rescont şi nivelul rezervei bancare.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor
de cambii, bilete la ordin şi alte hârtii de valoare de la băncile comerciale. Modificarea ratei rescontului conduce la
modificarea disponibilităţilor pe care băncile comerciale pot să le folosească pentru creditare, lucru ce duce la
modificarea volumului creditului şi a costului acestuia.
Vânzarea – cumpărarea titlurilor pe piaţa publică se realizează ca urmare a apariţiei pe piaţa interbancară a unui
excedent sau deficit de lichidităţi. Politica de « open market » are natură contractuală ce permite manevrarea operativă
a lichidităţilor de pe piaţă.
Operaţiunile de open-market ale Băncii Centrale nu influenţează doar preţul valorilor financiare şi al nivelului
dobânzii specifice lor, ci şi schimbări ale altor tipuri de rate ale dobânzii, însă pe termen scurt.
Atunci când Banca Centrală schimbă rata dobânzii la valorile financiare prin intermediul operaţiilor de open –
market sunt influenţate în mod direct câştigurile prin rata dobânzii înlocuitorilor acestor valori, precum şi efectele
comerciale în acelaşi sens.
În cadrul unei proceduri bazate pe controlul masei monetare, operaţiunile pe piaţa deschisă pot fi utilizate pentru
atingerea ţintei de masă monetară. Deoarece legăturile dintre monedă şi PIB nominal reprezentate de viteza de circulaţie
a monedei au devenit în ultimii ani tot mai puţin previzibile, numeroase bănci centrale aplică politica monetară prin
stabilirea ratei nominale a dobânzii şi utilizând procedeul bazat pe ţintirea ratei dobânzii.
Variaţiile nivelurilor rezervelor obligatorii au o eficacitate sporită deoarece influenţează imediat dinamica
creditului. Politica rezervelor obligatorii are un impact cantitativ puternic asupra lichidităţilor băncilor şi determină
schimbări importante ale masei monetare.
Multiplicatorul monetar este determinat prin raportarea disponibilităţilor suplimentare la rata rezervei
obligatorii. Multiplicatorul monetar creşte pe măsură ce rezervele obligatorii se diminuează, fiind întotdeauna
supraunitar.
M = D / r , unde : D - disponibilitatea suplimentară ; r – rata rezervei
Suma banilor aflaţi în circulaţie creşte mai repede decât cea a creditelor acordate, datorită tendinţei agenţilor
economici de a păstra o anumită sumă de bani efectivi pentru eventuale cheltuieli neprevăzute. Prin variaţia lor, rezervele
obligatorii permit băncilor să controleze structura masei monetare şi fluxurile sau refluxurile capitalurilor străine.

Rata rescontului
1. Scontarea – achiziţionarea unor creanţe pe termen scurt, de către bănci, din care se elimină dobânda aferentă
intervalului dintre achiziţionare şi scadenţă.
2. Rescontarea – acţiunea prin care Banca Naţională achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ deja
scontate.
3. Rata rescontului – rata dobânzii folosite de Banca Naţională pentru împrumuturile oferite băncilor comerciale.
Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă
1. Intervenţia Băncii Naţionale în dubla sa calitate de cumpărător/vânzător de obligaţiuni sau certificate de tezaur ;
2. a) dacă Banca Naţională cumpără obligaţiuni din sistemul bancar, rezervele băncilor comerciale cresc şi li se oferă
posibilitatea multiplicării prin expansiunea masei monetare scripturale ;
b) dacă Banca Naţională vinde obligaţiuni sistemului bancar, rezervele băncilor se diminuează şi se reduc şi şansele
de formare a masei monetare.
Rata rezervei obligatorii
1. Este percepută ca o condiţie obligatorie impusă de către Banca Naţională băncilor comerciale, de a avea un
anumit procent constituit sub formă de rezerve.
2. Schimbarea nivelului, în procente, a rezervei obligatorii, afectează apariţia banilor de cont prin multiplicatorul
monetar.
3. Rata rezervei obligatorii şi banii de cont se află într-un raport invers proporţional.
 10. Piaţa Financiară. Bursele de Mărfuri şi de Valori

În prezent, funcţionalitatea pieţelor de capital a devenit tot mai importantă, iar mecanismele lor tot mai dinamice
şi complexe, bursa fiind considerată un adevărat barometru al vieţii economice, şi drept o caracteristică fundamentală a
ţărilor cu economie de piaţă competitivă.
Funcţionarea pieţei capitalului este expresia confruntării permanente între cererea şi oferta de titluri de valoare.
Cererea de tiluri de valoare se concretizează în solicitări din partea posesorilor de capital bănesc, cum ar fi gospodăriile
(menajele), băncile, case de pensii, societăţi de asigurări-reasigurări, în scopul de a deveni investitori, iar oferta de titluri
de valoare provine de la deţinătorii acestora, cum ar fi companii, bănci etc.
Pe piaţa primară a capitalului, purtătorii ofertei sunt emitenţii de titluri, iar purtătorii cererii sunt posesorii de
economii în calitate de investitori. Întâlnirea lor şi derularea tranzacţiilor specifice se realizează, de regulă, prin intermediul
băncilor, care încasează un comision pentru serviciile lor, dar şi prin unele agenţii specializate ale emitenţilor. Uneori,
băncile achiziţionează ele însele titluri de valoare, pentru a le vinde ulterior. În această situaţie, ele nu mai sunt simpli
executanţi ai comenzilor emitenţilor, ci comercianţi propriu-zişi care derulează tranzacţii speculative, obţinând câştig
din diferenţa de preţ. Totodată, marile firme deja constituite îşi plasează adesea singure, direct la burse, acţiunile emise,
în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei afacerilor.

10.1. TITLURILE DE VALOARE. ACŢIUNI, OBLIGAŢIUNI, TITLURI DE IPOTECĂ, BONURI DE TEZAUR

Titlurile de valoare (valori mobiliare) sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de
a încasa, periodic, un venit variabil sau fix.
Principalele titluri de valoare sunt acţiunile1, obligaţiunile, titlurile de ipotecă şi bonurile de tezaur.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil, numit dividend. Ca
expresie a participării la capitalul social al unei firme constituite ca societate pe acţiuni, fiecare proprietar/acţionar
primeşte un număr de acţiuni, pro-porţional cu capitalul subscris. Practic, acţiunea este un titlu de pro-prietate.
Acţiunile se clasifică în:
1) acţiuni nominative, care au înscrise pe ele numele firmei emitente, data emiterii, numărul de identificare a titlului,
valoarea nominală, semnătura persoanei autorizate, elementele de securitate şi numele deţinătorului;
2) acţiuni „la purtător”, care nu au înscris pe ele numele pose-sorului.
De asemenea, acţiunile se grupează în:
1) acţiuni ordinare, care conferă posesorilor lor drepturi obişnuite;
2) acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale, ca, de exemplu, dreptul la dividende fixe, indiferent de rezultatul net
al firmei (profit sau pierdere).
În general, acţiunea conferă deţinătorului următoarele drepturi sociale şi patrimoniale:
• dreptul de a solicita informaţii cu privire la evoluţia activităţii economice a firmei şi de a primi
documentele de gestiune (bilanţ, cont de rezultate, anexe etc);
• dreptul de a participa la Adunarea Generală a Acţionarilor (direct sau prin reprezentanţi);
• dreptul de a vota în Adunarea Generală a Acţionarilor, pro-porţional cu numărul de acţiuni deţinute;
• dreptul de a primi o parte din profit, sub formă de dividend;
• dreptul de preemţiune – de a participa preferenţial la creşterile de capital;
• dreptul de a primi o parte din capitalul social al firmei dacă aceasta dă faliment.
Totodată, acţionarul are obligaţia de a participa la acoperirea pierderilor atunci când firma realizează o activitate
ineficientă, înre-gistrând pierderi.
Referitor la dreptul preferenţial al acţionarilor de a participa la creşterile de capital, acesta apare în momentul
în care o firmă are nevoie de capital suplimentar pentru finanţarea unor programe de dezvoltare, restructurare sau
eficientizare a activităţii proprii. Una dintre opţiunile sale este de a realiza majorarea capitalului social printr-o nouă
emisiune de acţiuni. Atunci când o firmă apelează la această modalitate de finanţare, acţionarii existenţi sunt expuşi
riscului de a-şi vedea diminuate cotele pe care le deţin în totalul capitalului social. Pentru a-şi proteja proprii acţionari
faţă de riscul diminuării cotelor pe care le deţin, companiile acordă acţionarilor existenţi dreptul preferenţial de a cumpăra
noile acţiuni emise. Acest drept al acţionarilor se poate concretiza sub forma unor titluri financiare speciale, denumite
drepturi de preferinţă2 (engl. preemptive rights), care pot fi utilizate de deţinătorii lor pentru a cumpăra acţiuni din noua
emisiune, la un preţ mai mic decât cel la care acestea vor putea fi oferite ulterior publicului larg sau decât cel la care
sunt cotate pe piaţa bursieră.
Specificitatea acţiunii ca titlu de valoare poate fi sintetizată prin următoarele elemente:

1
În literatura economică internaţională de specialiate, pentru termenul de acţiuni există doi termeni – stocks şi
shares. Aceşti termeni pot avea semnificaţii diferite, în funcţie de localizarea geografică a unei anumite pieţe. De exemplu,
în Marea Britanie, prin stock se înţelege o valoare mobiliară cu o dobândă fixă, în timp ce în SUA prin stock se înţelege o
valoare mobiliară care nu este obligaţiune.
2
Drepturi de preferinţă, BVB 2006, p.1 (www.bvb.ro Secţiunea Investitori)
 • posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul întreprinderii;
• durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care pose-sorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de
viaţă a întreprinderii;
• acţiunea este nerambursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu prilejul
achiziţionării lor;
• acţiunea este negociabilă, adică se poate vinde la bursă;
• dividendul încasat de acţionari este variabil, în funcţie de profit şi de nevoia de investiţii.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi private sau instituţii publice, care atestă contractarea
unui împrumut pe termen mediu sau lung, emitentul obligându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să
plătească deţinătorului un venit anual fix, numit cupon sau dobândă.
Obligaţiunile3 pot fi:
1. nominative, dacă sunt înscrise pe ele numele posesorilor;
2. „la purtător”, dacă nu au înscris pe ele numele posesorilor.
Posesorul unei obligaţiuni poartă denumirea de obligatar, având calitatea de creditor faţă de emitent, dreptul de a
primi de la acesta un venit fix, dar neavând responsabilităţi referitoare la activitatea eco-nomică a emitentului. Din acest
motiv, obligaţiunile sunt titluri cu venit fix, fiind de fapt titluri de credit. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă.
Rambursarea se poate face face fie la scadenţa finală, fie în tranşe anuale, care pot fi la rândul lor egale sau inegale.
Obliga-ţiunile sunt şi negociabile la bursă, ele pot fi vândute înainte de scadenţă.
Din punctul de vedere al ofertantului, emisiunea de obligaţiuni este mai riscantă decât emisiunea de acţiuni.
Ca segmente ale pieţei obligaţiunilor, se diferenţiază următoarele:
• piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari, pe care se tranzac-ţionează titluri financiare ale împrumuturilor
obligatare;
• piaţa obligaţiunilor emise de stat, prin care se acoperă deficitele bugetare;
• piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale, în scopul finanţării investiţiilor de capital
(de exemplu, infra-structură, şcoli etc), care intră în competenţa lor.
Titlurile de ipotecă sunt valori mobiliare emise pentru a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea
achiziţionării de proprietăţi (imobile, terenuri etc.). Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu proprietăţile
achiziţionate.
În prezent, piaţa titlurilor de ipotecă a devenit o componentă importantă a pieţei de capital, având o amploare
deosebită în ţările cu economie de piaţă concurenţială, în special în SUA, unde a şi debutat. Prin intermediul acestei
pieţe, sunt finanţate majoritatea construcţiilor de locuinţe şi imobile de afaceri.
Bonurile de tezaur4 sunt titluri de credit, emise de către stat prin Ministerul Finanţelor sau administraţia
bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor. Sunt emise cu aprobarea guvernului în vederea atragerii unor
resurse suplimentare pe termen scurt (până la 1 an) necesare acoperirii unor cheltuieli bugetare care nu suportă
întârziere.
Prin emisiunea bonurilor de tezaur, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci etc.,
sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor deficite bugetare, dobândind astfel calitatea de debitor faţă de aceştia.
Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţă şi negociabile la bursă. Când cerinţele statelor
sunt urgente şi însemnate, se recurge la emisiunea pe scară largă a acestor titluri, cu dobândă relativ ridicată.

10.2. PIAŢA PRIMARĂ ŞI PIAŢA SECUNDARĂ A CAPITALULUI

Piaţa capitalului5 reprezintă totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl constituie titlurile de valoare.
Piaţa capitalului se scindează în:
a) piaţa primară – cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise;
b) piaţa secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.
Caracteristic pieţei primare a capitalului este faptul că tranzacţiile cu titluri de valoare se derulează la un curs ferm
şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a acestora. Altfel spus, cursul nu se negociază şi nu se modifică pe durata
emisiunii.
Piaţa secundară a capitalului este servită, în principal, de bursele de valori.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe baze legale şi supravegheată de stat; ea are ca scop principal
încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare emise anterior, dar poate intermedia şi tranzacţii cu valute şi metale
preţioase.

3
Engl. bonds
4
Sinonim cu bonuri de trezorerie; denumire generică dată titlurilor de stat. În România, cele mai utilizate titluri de
stat sunt certificatele de trezorerie şi certificatele de depozit.
5
În literatura de specialitate, pentru a desemna piaţa capitalului (engl. capital market), se mai utilizează şi termenul
de piaţă a valorilor mobiliare (engl. securities market) sau piaţă a activelor financiare.
 Referitor la denumirea instituţiei – bursa, în literatura de specia-litate, dreptul de paternitate asupra denumirii îi
este atribuit familiei Van der Bürse din Brugges, deoarece se consideră că cele trei pungi de bani (bourses), gravate în
piatră pe frontispiciul hanului lor, loc unde se negociau periodic metale preţioase şi mai târziu hârtii de valoare, ar sta
la originea generalizării denumirii de bursă6. De ase-menea, acelaşi semn – punga cu bani (la borsa) era utilizat în
oraşele italiene Genova, Florenţa şi Veneţia, pentru a indica locul unde se puteau schimba informaţii privind diverse
operaţiuni comerciale sau se încheiau chiar tranzacţii cu valori, argument care îi determină pe specialiştii în piaţa
capitalului să considere că locul de naştere al primelor burse poate fi atribuit oraşelor Genova, Florenţa şi Veneţia.

Caseta 10.1

Condiţiile listării acţiunilor la cota Bursei de Valori Bucureşti

Primele două condiţii pentru listarea acţiunilor unei firme la bursă sunt:
• organizarea acesteia sub formă de societăţi pe acţiuni (SA) şi
• statutul de societate deschisă (vânzarea unui procent din acţiunile firmei către public
printr-o ofertă publică de vânzare, este derulată cu ajutorul unei societăţi specializate, numită
Societate de Servicii de Investiţii Financiare – SSIF).
Conform prevederilor Codului Bursei de Valori Bucureşti, condiţiile generale
pe care orice emitent trenuie să le îndeplinească sunt următoarele:
• în urma deschiderii firmei, acţiunile firmei vor fi înregistrate în cadrul unui departament
specializat al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
• acţiunile trebuie să fie liber transferabile între acţionari, plătite integral, emise în formă
dematerializată, evidenţiate prin înscriere în cont, iar transferurile nu trebuie să fie
restricţionate prin prevederi ale actelor constitutive;
• acţiunile trebuie să fie din aceeaşi clasă, iar dispersia acestora să fie de cel puţin 25%
din numărul total de acţiuni;
• emitentul ce solicită admiterea la tranzacţionare trebuie să fie o societate comercială
care a încheiat o ofertă publică de vânzare de acţiuni în baza unui prospect de ofertă aprobat
de către CNVM sau care are aprobat de către CNVM un prospect întocmit în vederea
admiterii la tranzacţionare;
• societatea care solicită listarea trebuie să fi funcţionat în ultimii trei ani anterior
solicitării la tranzacţionare şi să fi întocmit situaţii financiare pentru această perioadă, în
conformitate cu prevederile legale;
• emitentul trebuie să depună la Bursa de Valori prin intermediul unei SSIF toate
documentele cerute (cerere de admitere la tranzacţionare, prospectul de ofertă publică sau
prospectul de admitere la tranzacţionare în limba română, situaţii fnanciare etc);
• emitentul trebuie să facă plata comisioanelor către Bursa de Valori;
• emitentul trebuie să desemneze două persoane care vor menţine legătura permanentă
cu Bursa de Valori Bucureşti.
Sursa: Ghidul emitentului de acţiuni şi obligaţiuni, Bursa de Valori
Bucureşti, 2007, p. 7-9.

În prezent, cele mai mari cinci burse din lume din punct de vedere al capitalizării companiilor7 sunt NYSE
Euronext – 20692 miliarde $, Tokyo Stock Exchange – 4679 miliarde $, NASDAQ8 – 4163 miliarde $, London Stock
Exchange – 4023 miliarde $ şi Hong Kong Stock Exchange – 2124 miliarde $9.

6
Ciobanu G., Bursele de valori şi tranzacţiile la bursă, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 25
7
Prin capitalizare bursieră se înţelege valoarea de piaţă a capitalului social al unei companii; altfel spus, cursul
curent al acţiunilor sale înmulţit cu numărul de acţiuni emise.
8
NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) este o bursă electronică a SUA pe
care sunt listate aproximativ 3200 de companii.
9
clasamentul este valabil din iulie 2007, conform Wikipedia, enciclopedia liberă (http://ro.wikipedia.org)
 Caseta 10.2
NYSE Euronext

NYSE Euronext este cel mai mare grup bursier, format în 2006, prin
fuziunea dintre New York Stock Exchange şi Euronext. Grupul este listat pe
ambele pieţe şi are sediul principal în New York City, iar pe cel secundar la
Paris. Capitalizarea companiilor listate pe toate bursele operate de NYSE
Euronext a fost de 20.692 miliarde dolari americani la data de 12 iulie 2007.
New York Stock Exchange, adesea desemnată prin acronimul NYSE sau
denumită afectiv "Big Board", este o bursă de valori localizată în New York
City, fondată în 1795, dar activă în actuala formulă începând cu 1817. În
termeni de capitalizare de piaţă în dolari americani NYSE este prima bursă de
valori a lumii.
Euronext este o bursă pan-europeană cu sediul la Paris şi subsidiare în
Olanda, Belgia, Franţa, Portugalia şi Anglia.

Funcţia principală a unei burse este de a-i pune în contact pe cei care doresc să valorifice disponibilităţile de
capital prin plasamente aducătoare de profit, flexibilizând în acest fel formele de existenţă ale capitalului. Bursa este o
instituţie specifcă economiei de piaţă, având ca rol fundamental asigurarea mobilităţii capitalurilor. Totodată, bursa este
un barometru al stării economiei unei ţări, volumul tranzacţiilor bursiere reacţionând imediat la modificarea conjuncturii
economice – de exemplu, scăderea bruscă a cursurilor titlurilor la bursă poate fi semnalul unei crize economice.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare la bursă se efec-tuează prin intermediul agenţilor de schimb. Aceştia
se împart în două categorii:
• brokeri agenţi – care acţionează în numele şi pe contul clienţilor;
• brokeri specialişti ( jobberi – Anglia, dealeri – SUA) – care pot încheia tranzacţii şi în numele lor, având la
dispoziţie un portofoliu propriu de acţiuni şi obligaţiuni şi sume de bani pe care le folosesc pentru a menţine stabilitatea
relativă a titlurilor pe care le gestionează.
În ţara noastră, în prezent, vânzarea şi cumpărarea de acţiuni se efectuează prin brokerii Societăţilor de Valori
Mobiliare, care primesc comenzile de la clienţi, şi vând acţiunile la bursa de valori. Pentru serviciul efectuat de brokeri,
SVM-urile reţin un comision care nu poate depăşi, conform legii, 8% din valoarea tranzacţiei.
La bursă, tranzacţiile se realizează prin două tipuri de operaţiuni:
• Operaţiunile la vedere sunt acelea în care transmiterea titlurilor de la vânzător la cumpărător, şi plata acestora
se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.
• Operaţiunile la termen se efectuează în două runde. În prima rundă, partenerii stabilesc numărul de titluri ce se
vor ceda ulterior, la scadenţă, maximum peste trei luni, şi cursul. În runda a doua, au loc transmiterea efectivă a titlurilor
şi plata lor, la cursul anterior fixat.
Specific operaţiunilor la termen este caracterul lor speculativ. Aceasta semnifică în realitate obţinerea de profituri
suplimentare prin aplicarea în afaceri a următoarelor două principii: „vinde astăzi scump şi cumpără mâine ieftin” şi
„cumpără azi ieftin şi vinde mâine scump”. Tranzacţiile speculative pot fi încadrate în două categorii:
• tranzacţii „bear”: vânzătorul mizează pe faptul că, până la sca-denţă, cursul titlurilor va scădea, urmând să le
achiziţioneze de pe piaţă la cursul existent, şi să le cedeze cumpărătorului la cursul convenit (mai mare);
• tranzacţii „bull”: cumpărătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul titlurilor va creşte, şi va realiza câştig,
deoarece le va cumpăra la cursul convenit în momentul încheierii tranzacţiei (mai mic).
Deci, vânzătorul câştigă dacă, până la scadenţă, cursul titlurilor scade, iar cumpărătorul câştigă dacă cursul creşte.
Cel care anticipează evoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt va pierde. Din acest motiv, putem afirma că obiectul
tranzacţiilor speculative îl constituie anticipările evoluţiei cursurilor, şi nu titlurile propriu-zise.
În economia de piaţă econcurenţială funcţionează două categorii de pieţe: pieţele „spot” şi pieţele „futures”, care
diferă prin modul în care titlurile sunt cumpărate sau vândute, adică, fie cu livrare pe loc (în câteva zile), fie cu livrare
la o dată viitoare de la data tranzac-ţionării (şase luni sau un an). În prezent, pieţele „futures” au o impor-tanţă din ce în
ce mai mare.
Spre deosebire de piaţa primară, pe piaţa secundară a capitalului cursul este oscilant, şi nu ferm. Acesta poate fi
sensibil diferit de valoarea nominală a titlurilor, fiind influenţat de numeroşi factori economici şi extraeconomici, dintre
care menţionăm:
• mărimea veniturilor anterioare aduse de titlu şi anticipările în viitor (relaţie pozitivă);
• rata dobânzii pe piaţa monetară (relaţie negativă); rata dobânzii este considerată drept principala variabilă care
determină evoluţia cursurilor, iar primul canal de transmisie a unei creşteri sau scăderi (anticipate) a ratei dobânzii pe
piaţa financiară este piaţa obliga-ţiunilor10. De exemplu, în cazul unei creşteri a ratei dobânzii, noile împrumuturi emise
vor fi mai bine remunerate decât împrumuturile obligatare mai vechi. Astfel, vechile obligaţiuni vor fi mai puţin cerute
şi cursul lor se va diminua până când randamentul lor se aliniază la noile dobânzi.

10
Capul J-Y., Bourse et marché financier. Introduction à la bourse, „Cahier Français”, nr. 277/1999, p. 4.
 • situaţia economico-financiară prezentă a firmei emitente şi previziunile pentru viitor (relaţie pozitivă);
• rata inflaţiei (relaţie pozitivă);
• conjunctura internă şi internaţională prezentă şi anticipată (relaţie pozitivă).
Formula de calcul a Cursului titlurilor pe piaţa secundară este:
V
Curs =
d,
unde: V = venitul adus de acţiune / obligaţiune
d’ = rata nominală a dobanzii anuale pe piaţa monetară
Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei
bursiere, care se calculează de către toate bursele.
Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele Dow-Jones, considerat drept
barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street – New York Stock Exchange.
Indicele Dow-Jones (engl. Dow-Jones Average) este un indice compus al pieţei, alcătuit din 65 de acţiuni comune,
grupate astfel11:
(1) 30 de acţiuni comune din industrie (formând separat Dow Jones Industrial Average);
(2) 20 de acţiuni comune ale companiilor de transporturi aeriene, rutiere şi feroviare (formând separat Dow Jones
Transportation Average);
(3) 15 acţiuni comune ale companiilor de electricitate şi gaze naturale (formând separat Dow Jones Utility
Average).
Acest indice este urmărit de către agenţii economici din toate ţările deoarece se consideră că prezintă starea de
„sănătate” a economiei, iar experienţa a demonstrat că o scădere semnificativă a acestui indice a fost urmată de
declanşarea unor fenomene de criză economică.

Caseta 10.3
Dow-Jones: trecut şi prezent

Indicele Dow Jones a debutat în anul 1896 cu numai 12 cotaţii, ale

următoarelor companii: American Cotton Oil (actualul CPC International),
American Sugar (în prezent Amstar Holdings), American Tobacco
(falimentat in 1911), Chicago Gas (înghiţit de Peoples Gas), Distilling and
Cattle Feeding (Quantum Chemical din prezent), General Electric (singurul
supravieţuitor), Laclede Gas (Laclede Group acum), National Lead (NL
Industries), North American (falimentat în anii 1940), Tennesee Coal and
Iron (înghitit de U.S. Steel), U.S. Leather („decedat” în 1952), şi U.S.
Rubber (Uniroyal, cumpărat la rândul său de Michelin).
Numărul companiilor cotate a crescut la 20 in 1916. Media efectuată pe
baza celor 30 de companii a debutat în 1928 şi a rămas neschimbată de
atunci.
În prezent, cele 30 de companii care alcătuiesc Dow Jones sunt: 3M
Corporation, Alcoa, Altria (Philip Morris), American Express, Boeing,
Caterpillar, Citigroup, Coca Cola, E.I. Dupont de Nemours, Exxon Mobil,
General Electric, General Motors, Hewlett-Packard, Home Depot,
Honeywell, Intel, International Business Machines (IBM), JP Morgan
Chase, Johnson & Johnson, McDonalds, Merck, Microsoft, Procter &
Gamble, SBC Communications, United Technologies, Wal-Mart Stores şi
Walt Disney.
Sursa: Banii Noştrii, martie 2008

11.3. Plasamentul (investiţia) pe piaţa financiară

Plasamentul pe piaţa financiară presupune cel puţin trei para-metri foarte importanţi pe care orice investitor
raţional trebuie să îi aibă în vedere în momentul luării deciziei de a investi:
• randamentul;
• riscul;
• lichiditatea.
Astfel, o importanţă deosebită pentru decizia de a cumpăra acţiuni sau obligaţiuni o reprezintă randamentul
titlurilor, care se obţine prin compararea venitului adus de fiecare titlu (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) cu preţul
lor de cumpărare (curs al acestora). Pentru a fi edificator, randamentul se compară adesea cu rata dobânzii bancare.
Randamentul acţiunilor (rata dividendului) se determină ca raport procentual între dividend şi cursul la care se
cumpără acţiunea:

11
definiţie conform Dicţionar Financiar – www.eafacere.ro
 dividend
Ra = x100
curs
Randamentul obligaţiunilor (rata cuponului) se determină ca raport procentual între cupon sau dobânda totală
anual încasată şi cursul la care se cumpără obligaţiunea:
cupon
Ro = x100
curs
Un investitor raţional va investi în titluri de valoare numai dacă randamentul titlurilor este mai mare decât rata
dobânzii, pentru că numai atunci obţine un câştig mai mare decât în ipoteza constituirii unui depozit bancar. Optând
pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege de fapt o variantă optimă de fructificare a banilor, din care rezultă
fluxul viitor al veniturilor cel mai mare posibil.
Decizia de investiţie în titluri de valoare se bazează pe metoda actualizării, adică pe determinarea valorii actuale
a fluxului viitor de venituri. Modalitatea de calcul este următoarea:
n
Vt
Vp =
t =1 (1 + d )t
în care:
Vp = valoarea actuală a sumei totale a veniturilor viitoare
Vt = venitul anual încasat ca dobândă sau ca dividend
d = rata dobânzii bancare (care se consideră constantă)
n = numărul anilor.
Formula de mai înainte se scrie desfăşurat astfel:
V1 V2 V3 Vn
Vp = + + + ..... +
(1 + d ) (1 + d ) (1 + d )
2 3
(1 + d )n
Termenii V1, V2, V3 etc. au o încărcătură diferită, dependentă de felul titlului de valoare ori de modul de rambursare
a valorii (în cazul obligaţiunilor).
Se consideră că dacă valoarea actuală este mai mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare,
atunci investiţia este profitabilă.
Riscul unui plasament este dat de posibilitatea ca valoarea acestuia să evolueze în sens negativ pe termen scurt
sau chiar pe termen mediu şi lung astfel încât la momentul vânzării suma obţinută să fie mai mică decât cea investită
iniţial. În termeni de specialitate, riscul este o măsură statistică a posibilităţii ca preţul de piaţă să evolueze în sens
negativ faţă de estimarea iniţială (care, de regulă, este o medie a ultimei perioade). Pentru simplitate se poate considera
că riscul este egal cu diferenţa dintre preţul la care au fost cumpărate acţiunile respective (sau preţul lor curent de piaţă)
şi nivelul minim la care investitorul apreciază că ele ar putea să scadă în perioada pe care el intenţionează să le păstreze
în portofoliu12.
Importanţa determinării riscului este în primul rând aceea că permite o estimare a efectelor pe care le-ar resimţi
portofoliul în cazul în care această variantă negativă s-ar materializa efectiv. De asemenea, este utilă compararea riscului
cu câştigul potenţial aşteptat pentru plasamentul respectiv. Dacă riscul este semnificativ mai mare decât aşteptările de
câştig, atunci este posibil ca plasamentul în cauză să nu fie eficient. Dacă însă câştigul potenţial aşteptat este mai mare
decât riscul estimat, atunci investiţia în cauză merită să fie efectuată.
Referitor la riscul plasamentului în acţiuni versus obligaţiuni, putem evidenţia următoarele deosebiri:
• plasamentul în acţiuni este riscant, deoarece acţionarul nu pri-meşte dividende în cazul în care firma nu obţine
profit, putând vorbi chiar de pierderi ale acţionarului atunci când firma este lichidată;
• plasamentul în obligaţiuni se caracterizează prin risc redus sau zero, deoarece nu există riscul de nerambursare
în cazul unei garanţii de stat, iar în cazul lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.
În general, atunci când se pune întrebarea „cât de riscantă este o investiţie”, răspunsul se referă la riscul de piaţă13
sau la cât de previzibilă este o eventuală schimbare a preţului. Riscul de piaţă include elemente referitoare la riscul de
credit (bonitatea emitentului), riscul de ţară (stabilitatea macroeconomică) şi riscul industrial, care ia în considerare
riscuri specifice tipului de activitate de producţie sau servicii. Aşadar, investitorii în acţiuni sunt priviţi, în general, ca
asumându-şi riscuri de piaţă mai mari decât investitorii în obligaţiuni.
Lichiditatea14 este o componentă foarte importantă a pieţei bursiere, fiind definită de către specialişti ca posibilitatea
de a transforma în bani un plasament, într-un timp cât mai scurt şi fără ca acest demers să conducă la scăderea valorii
sale. De exemplu, în cazul unui depozit bancar la 3 luni lichiditatea este destul de redusă pentru că desfiinţarea sa înainte
de scadenţă conduce la pierderea dobânzii. În schimb, o deţinere de acţiuni la o companie foarte tranzacţionată la bursă

12
*** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p. 11.
13
Introducere în studiul pieţelor de titluri de valoare, Seria Reuters pentru Educaţie Financiară, 1999, p. 22-23.
14
Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p. 11-12.
se poate transforma în bani în termen de 3-4 zile lucrătoare fără ca acest lucru să conducă la scăderea preţului de piaţă
şi deci la o potenţială pierdere de randament pentru investitor.
Termenul de lichiditate este însă adesea folosit şi în legătură cu titlurile financiare tranzacţionate la bursă, situaţie
în care semnificaţia sa este destul de diferită. Practic, în cazul unei companii listate la bursă, lichiditatea este valoarea
medie a schimburilor zilnice cu acţiunile companiei respective pe o perioadă anume (de regulă, câteva luni sau chiar un
an). În acest caz, lichiditatea arată valoarea sumelor care sunt vehiculate zilnic (în medie) pe acţiunile companiei în
cauză, ceea ce oferă o bună imagine asupra capitalurilor ce pot fi investite în titlurile respective fără eforturi deosebite
şi fără a influenţa preţul.

10.3.4. Piaţa capitalului în România

În România, instituţiile şi mecanismele pieţei financiare, în forma lor actuală, au început să se cristalizeze începând
cu anii '90. Prima lege a pieţei de capital, Legea nr. 52, a apărut în anul 1994. Tot în acest an s-a înfiinţat şi Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), ca autoritate de reglementare şi supervizare a pieţei de capital.
După o pauză de jumătate de secol, Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţată în anul 1995, primele tranzacţii
fiind derulate în luna noiembrie. În anul următor, 1996, a fost înfiinţată a doua piaţă de tranzacţionare a acţiunilor din
România, RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations), constituită după modelul
pieţei NASDAQ din Statele Unite ale Americii.
Începutul pieţei de capital în ţara noastră a fost legat de Programul de Privatizare în Masă 15, prin care s-a realizat
privatizarea a peste 5.000 de companii deţinute de stat prin distribuirea în mod gratuit a unei părţi a capitalului acestora
către toţi cetăţenii României în vârstă de peste 18 ani. Procesul de privatizare a continuat prin vânzarea acţiunilor rămase
în proprietatea statului către investitori strategici şi financiari, români şi străini.
Piaţa RASDAQ a fost constituită pentru a asigura cadrul de tranzacţionare a acţiunilor firmelor privatizate. Astfel,
s-au acordat posibilitatea de vânzare deţinătorilor individuali, posesori ai certificatelor de acţionar emise în urma
privatizării, şi posibilitatea de cumpărare investitorilor interesaţi de plasamente pe piaţa de capital.
În anul 2005 s-a finalizat procesul de fuziune a celor două pieţe de tranzacţionare, Rasdaq şi Bursa de Valori,
entitatea rezultată (păs-trând numele şi mecanismele Bursei de Valori) prezentându-se ca o piaţă financiară puternică
din Europa Centrală şi de Est. Aşa cum se poate observa din graficul următor, bursa a cunoscut o dezvoltare continuă.

Sursa: Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p. 19

Bursa de Valori este condusă de un Consiliu de Administraţie, format din nouă membri, ce include un preşedinte
şi doi vicepreşedinţi. Începând cu anul 2008, Bursa de Valori Bucureşti a implementat un Cod de Guvernanţă
Corporativă, care este actualizat anual în confor-mitate cu legislaţia în vigoare. Acţionarii bursei sunt reprezentaţi, în
principal, de societăţile de servicii de investiţii financiare care realizează tranzacţii prin Bursa de Valori. Pentru informaţii
suplimentare despre bursa de valori se poate consulta pagina de internet a acesteia la adresa www.bvb.ro. Aceasta include
informaţii foarte detaliate despre bursă şi despre instrumentele financiare tranzacţionate pe piaţă.
Indicii Bursei de Valori Bucureşti sunt următorii:
• BET (Bucharest Exchange Trading)
• BET-C (Bucharest Exchange Trading – Indice Compozit)
• BET – FI (Bucharest Exchange Trading – Investment Funds)
• ROTX (Romanian Traded Index)
• RASDAQ – C (RASDAQ Compozit)

15
În august 1992, 15,5 milioane de cetăţeni români au primit certificate de proprietate tranzacţionabile, cu valoare
nominală de 25.000 de lei. Certifi-catele de proprietate puteau fi tranzacţionate fără restricţie, (cu toate că nu a existat o
piaţă organizată pentru ele) sau puteau fi schimbate contra acţiuni, insă numai in cadrul privatizarilor prin metoda MEBO
si a ofertelor primare de acţiuni. Metoda MEBO a jucat un rol esenţial in acea perioadă. Incepând din 1994, aproximativ
1500 de companii au fost vândute asociaţiilor formate din salariaţi şi conducere in schimbul certificatelor de proprietate
şi/sau contra numerar de către FPP-uri şi numai contra numerar de catre FPS. Incepând cu martie 1995 s-au lansat şi
113 oferte primare de acţiuni. Primele companii aduse la cota Bursei de Valori Bucureşti au provenit în cea mai mare parte
din rândul acestora. (Sursa: Pogonaru F., Apostol C., Evoluţia pieţei de capital, CPPE/Lucrare nr. 9/octombrie, 1999).
 • RAQ – I (reflectă evoluţia de ansamblu a preţurilor emi-tenţilor de top listaţi în Piaţa RASDAQ pe Categoria
I)
• RAQ – II (reflectă evoluţia de ansamblu a preţurilor emi-tenţilor de top listaţi în Piaţa RASDAQ pe Categoria
II)
Indicele de referinţă al pieţei de capital din Romania este Indicele BET, acesta fiind, de altfel, şi primul indice
dezvoltat de Bursa de Valori Bucureşti. BET este un indice de preţ ponderat cu capitalizarea free floatului16. BET a fost
creat cu scopul de a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 companii listate pe piaţa reglementată
BVB. Criteriile de selecţie pentru includerea în coşul indicelui sunt lichiditatea şi alte aspecte relevante, cum ar fi:
situaţia financiară a companiei, elemente de ordin juridic, transparenţa companiei şi interesul participanţilor la piaţă
etc.17.
Caseta 10.4
Indicele BET
Data lansării: 19 septembrie 2007
Număr de societăţi: 10
Valoare iniţială: 1000 puncte
Revizuire: trimestrială (martie, iunie, septembrie, decembrie)
Societăţi:
1. Banca Transilvania SA
2. BRD – Groupe Société Générale SA
3. Petrom SA
4. Rompetrol Rafinare SA
5. Impact Developer & Contractor SA
6. CNTEE Transelectrica
7. Biofarm SA
8. SSIF Broker SA
9. Antibiotice SA
10. Turbomecanica SA Sursa: www.bvb.ro, martie 2008

Anul 2007, primul an al României ca stat membru al UE, a găsit Bursa de Valori Bucureşti într-un plin proces de
dezvoltare, în termeni atât cantitativi, cât şi calitativi. Astfel, în anul 2007, s-au înregistrat mai multe tranzacţii, valori
zilnice mai mari, creşteri ale indicilor bursieri, dar şi o ofertă îmbunătăţită şi diversificată de produse şi instrumente
bursiere. În anul 2007, activitatea Bursei de Valori Bucureşti s-a consolidat, apropiindu-se de obiectivul de a deveni o
piaţă regională de referinţă: în 2007, faţă de 2006, valoarea medie de tranzacţionare zilnică a crescut cu aproape 70%,
indicele BET a marcat o creştere de 20% în euro şi 22% în RON, înregistrând un maximum istoric de 10.813,59 puncte
în iulie 2007, capitalizarea bursieră a crescut cu 15%, iar în septembrie 2007 a fost lansată piaţa derivatelor, cu primul
contract futures pe indicele BET18. Aceste evoluţii, precum şi faptul că, începând cu 1 ianuarie 2007, Bursa de Valori
Bucureşti a fost admisă în Federaţia Europeană a Burselor de Valori, iar de la 1 noiembrie 2007 piaţa de capital a
implementat la nivel instituţional directiva europeană privind instrumentele financiare, constituiau premisele unui ritm de
creştere susţinut şi în anii viitori.
Anul 2008 a reprezentat pentru atât pentru Bursa de Valori Bucureşti, cât şi pentru toţi participanţii pe piaţa
bursieră autohtonă începutul uneia dintre cele mai dificile perioade din istoria modernă a pieţei de capital din România.
După aproape un deceniu în care prin-cipalii indicatori şi indici ai BVB au descris o tendinţă ascendentă, anul 2008 a
fost marcat de inversarea abruptă a trendului crescător al cotaţiilor şi de diminuarea sensibilă a lichidităţii generale a
pieţei bursiere sub impactul crizei financiare internaţionale.
Datele statistice publicate la sfârşitul anului 2008 au con-firmat reacţiile violente produse cu anticipaţie pe pieţele
bursiere mondiale, inclusiv pe cele europene: de exemplu, Cyprus Stock Exchange – indicele bursier FFSE/CySE20 a
scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 77%, Athens Exchange – indicele bursier FTSE/ATHEX20 a scăzut în 2008 faţă de 2007
cu 66,1%, Wiener Borse – indicele bursier Austrian Traded Index a scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 61,2%, Budapest
Stock Exchange – indicele bursier BUX Index a scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 53% etc, iar în România evoluţia indicelui
BET s-a încadrat în aceeaşi tendinţă, scăzând în 2008 faţă de 2007 cu 70%.
Fenomenul a demonstrat, practice, gradul ridicat de sensibilitate al pieţelor bursiere la schimbările care se produc
la nivelul percepţiei investitorilor asupra evoluţiilor şi perspectivelor economiei reale şi sistemului financiar în contextul
actual al procesului globalizării eco-nomice. Accelerarea fenomenului de globalizare, ca realitate a lumii moderne, are
ca efect faptul că, în present, investitorii adoptă decizii de plasament nu doar în funcţie de performanţele economiei
naţionale sau ale companiilor listate la bursă, sau în funcţie de mediul socio-economic intern, ci într-o măsură din ce în
ce mai mare în funcţie de evoluţiile înregistrate la nivel internaţional.

16
Free – float-ul (FF) unei companii din componenţa indicelui BET reprezintă numărul de acţiuni emise şi în
circulaţie care sunt disponibile pentru tranzacţionare către public.
17
Manualul Indicelui BET, Bursa de Valori Bucureşti, 2007, p. 4.
18
2007 la Bursa de Valori Bucureşti, publicaţie BVB, 2007 (www.bvb.ro)
 11. Piaţa Valutară

În lumea contemporană, schimburile comerciale internaţionale au atins un nivel remarcabil atât din punct de
vedere al intensităţii, cât şi al structurii produselor şi serviciilor. Consumul de bunuri şi servicii importate depăşeşte de
multe ori consumul din producţia internă.
Atunci când cumpărăm o sticlă de vin de Bordeaux, plătim în lei contravaloarea acesteia, în vreme ce producătorul
francez a încasat euro. Este de la sine înţeles că, undeva, de-a lungul lanţului de distribuţie, cineva transformă leii în
euro. Problema majoră este: „Câţi lei trebuie plătiţi pentru un euro, respectiv, care este cursul de schimb al celor două
monede naţionale?”. Astfel, dacă pentru un euro plătim 4 lei, cursul de schimb este 1 euro = 4 lei sau 1 leu = 0,25 euro.
Majoritatea cursurilor de schimb ale monedelor naţionale sunt determinate pe pieţele valutare. Trebuie punctată,
aşadar, distincţia dintre noţiunea de monedă şi cea de valută.
Moneda naţională aflată în posesia unor persoane fizice sau juridice străine este numită valută. Dolarul, euro, lira
sterlină etc. aflate în posesia persoanelor fizice şi juridice din România reprezintă valute.
Din definiţia dată valutei mai rezultă că aceiaşi bani reprezintă doar monedă pentru cetăţenii statelor de origine şi
valută pentru cetăţenii altor state, în ipoteza în care se află în posesia lor.
Valutele se pot grupa în valute liber convertibile şi valute cu convertibilitate limitată.

11.1. ASPECTE GENERALE

• Conceptul de valută
Valutele convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele solicitate,
scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul. Până în ultimul sfert al secolului XX,
noţiunea de convertibilitate viza şi convertibilitatea valutelor în aur.
Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată interna-ţionale pe plan regional sau în întreaga lume. În
prezent, monedele principale utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro.
Celelalte valute sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în sume limitate şi în condiţii strict
reglementate.
Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval
de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.
Piaţa valutară este impusă, înainte de toate, de comerţul mondial de mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica acestuia.
Valoarea tranzacţiilor cu valute creşte, totuşi, incomparabil mai rapid decât valoarea comerţului internaţional,
inegalitatea de ritm fiind determinată de marele volum al monedelor naţionale care se schimbă în scopuri speculative.
Astfel, pentru anul 2007, datele statistice aratau că din cele aproape 4 trilioane de dolari tranzacţionaţi pe pieţele valutare,
între 70%-90% aveau caracter speculativ.1 Această stare a lucrurilor dovedeşte autonomizarea pieţei valutare,
desprinderea ei de nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei acesteia, într-o perioadă în care majoritatea ţărilor lumii
(cuprinzând partea covârşitoare a populaţiei globului) duce lipsă acută de capitaluri necesare producerii bunurilor vitale.
Odată cu sporirea numărului de ţări cu dezvoltare medie şi supe-rioară, cresc mulţimea valutelor convertibile şi,
concomitent, volumul schimburilor acestora. Se modifică totodată, în timp, ponderea deţinută de fiecare valută în
ansamblul tranzacţiilor, funcţie de schimbările intervenite în cota-parte ce revine statelor în produsul mondial brut şi în
comerţul internaţional. Numărul de centre în care se fac tranzacţii valutare creşte şi el, odată cu dezvoltarea producţiei
şi circulaţiei mondiale de mărfuri.

11.2. CURSUL VALUTAR ŞI FACTORII CARE ÎL INFLUENŢEAZĂ

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat. Acest raport cantitativ, în care o valută se
schimbă cu alta, se numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale, exprimat în altă monedă.
O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un număr mare de alte valute. De aceea, cursul
unei valute se exprimă într-un şir întreg de alte valute, limitat, în ultimă instanţă doar de numărul monedelor naţionale,
diferite de ea. Se poate scrie în consecinţă:
x valută A = y valută B
x valută A = z valută C
x valută A = v valută D
Seria ecuaţiilor reale ale unei valute, a valorilor ei de schimb depinde nu doar de numărul total al valutelor
existente, ci şi de preferinţa agenţilor economici faţă de o monedă ori alta, aşadar de cerere; ea este, deci, înrâurită, la
rândul ei, de poziţia ţării emitente în ansamblul relaţiilor mondiale.

1
Triennial Central Bank Survey (December 2007), Bank for International Settlements.
 Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite metode de cotare): direct şi indirect.
În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei ţări
străine, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii, naţionale, care asigură
echivalenţa.
În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta ecuaţiei, numărul
corespunzător de unităţi din monedele străine, care asigură echivalenţa.
În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima pentru operaţiunile valutare care au loc între băncile
SUA, iar a doua pentru operaţiunile efectuate cu valute europene.
Cursul valutar depinde de raportul dintre cererea şi oferta de valute.
Cererea de valută este, în principal, determinată de:
a) cererea de monedă naţională din partea investitorilor străini;
b) cererea de bunuri de import ale unei ţări din partea rezidenţilor altor ţări;
c) tranzacţiile speculative.
De exemplu, când firma germană Daimler-Benz a cumpărat firma americană Chrysler, ea a avut nevoie de dolari,
tot aşa cum atunci când firma japoneză Sony a cumpărat Columbia Pictures, ea a plătit 3 miliarde de dolari. Aşadar,
investitorii au fost nevoiţi să cumpere mai întâi dolari generând o creştere a cererii de dolari. (a)
Tot aşa, pentru satisfacerea cererii din ce în ce mai mari de telefoane mobile Iphone cumpărătorii din afara SUA
determină creşterea cererii de dolari. (b)
În perioada de vârf a inflaţiei din România anilor ’90, cererea de dolari şi alte valute convertibile a crescut
considerabil ca urmare atât a tendinţei de protejare a economisirilor, cât şi în vederea obţinerii unor câştiguri speculative.
(c)

Oferta de valută este determinată de factori similari cererii de valută, văzuţi ca în oglindă:
1) investiţiile străine într-o ţară;
2) cererea de bunuri de export din partea străinilor;
3) tranzacţiile speculative.
Luând spre exemplificare cazul României, marii investitori străini, precum Pepsi-Cola, Dae Woo, au investit în
construcţia sau achiziţia de fabrici, făcând să crească oferta de valută în economia românească. (1)
Cererea de autoturisme BMW produse în Uniunea Europeană de către americani generează ofertă de dolari pe
piaţa europeană. (2)
Inflaţia anilor ’90 amintită mai sus a fost un prilej de accentuare a tendinţelor speculative: mulţi speculatori au
profitat de deprecierea cronică a leului alimentând piaţa românească cu valute convertibile.
Atunci când, pe piaţa valutară dintr-o ţară, cererea de dolari sporeşte mai mult decât oferta de dolari, cursul
dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare de bani proprii. Dacă
cererea de dolari se reduce, atunci cursul dolarului scade şi creşte cursul monedei naţionale. (Vezi figura 11.1)
Cursul valutar

oferta de valută

cererea de valută

Cantitatea de valută
Fig. 11.1.

Raportul dintre cererea şi oferta de valută reprezintă un exemplu al mecanismului de funcţionare a legii cererii şi
ofertei. Astfel, modificarea absolută a cererii pentru o anumită valută mai mare decât oferta din acea valută are drept
efect aprecierea cursului respectivei valute, deci a puterii ei de cumpărare.
O distincţie se cuvine făcută între deprecierea şi devalorizarea unei monede/valute. Deprecierea unei valute este
rezultanta acţiunii unor factori preponderent obiectivi, a procesului economic ca atare, fiind reflectată de sistemul ratelor
de schimb. Devalorizarea decurge dintr-un act de voinţă politică, fiind exprimată printr-un act normativ. Putem spune,
aşadar, că valuta „x” s-a depreciat sau, respectiv, că a fost devalorizată.
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sinte-tizează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor variabile.
Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. Balanţa activă a unei ţări
(exporturile nete = valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, cores-punzător, un excedent de ofertă
de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa comercială pasivă (importurile
nete = valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.
 Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei
primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări în situaţia în care între cele două ţări există relaţii valutare, iar cursurile
celor două monede sunt flexibile (flotante).
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă
ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de
lucruri, dacă nu intervin alţi factori, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o retragere
de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase.
Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi
reduce oferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.
Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor economici într-o valută oarecare antrenează
ridicarea cursului acesteia, întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar, creşterea în-crederii apare pe fondul
proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu evoluţia lor pozitivă în ţara care a emis moneda mai mult solicitată.
Starea de spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra cursului valutei, izvorăşte tot din
motive de ordin economic.
Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să apară însă şi dintr-o evaluare incorectă a
dinamicii unei economii naţionale şi a cursului monedei sale, ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu adevărul,
propagate spontan sau conştient de grupuri interesate.
Influenţat de o serie de factori fluctuanţi, care parţial se întrepătrund, cursul valutar este în mod necesar – aşa cum
am arătat – o mărime variabilă. Gradul de variabilitate este inegal în diverse perioade, inclusiv în funcţie de
reglementările care stau la baza func-ţionării sistemului valutar internaţional, „dirijate” şi ele de adâncurile vieţii
economice productive, de frământările sale interioare, adesea dificil de descifrat.
Până la Primul Război Mondial, schimburile valutare şi comer-ciale s-au derulat în cadrul sistemului etalon aur
(gold standard). Sistemul permitea fixarea cursului de schimb al unei ţări în termenii monedei unei alte ţări (paritatea
teoretică) prin intermediul definiţiilor celor două monede în aur.2
Perioada interbelică a fost caracterizată de instabilitatea cursurilor de schimb şi de eforturi eşuate ale majorităţii
ţărilor de a reveni la etalonul aur.
După cel de-al Doilea Război Mondial, prin crearea noului sistem monetar internaţional graţie acordurilor
încheiate în iulie 1944 la Bretton Woods (New Hampshire, SUA), ratele de schimb ale dolarului cu alte valute erau
practic „îngheţate”, adică puteau să se modifice doar în proporţie de plus sau minus unu la sută. Paralel, dolarul era
asociat cu un preţ fix al aurului (35 de dolari3 uncia, egală cu 31 grame aur fin), iar SUA au consimţit să convertească
dolarii în aur la acest preţ. Relaţiile valutare internaţionale erau, din aceste motive, suficient de stabile, având consecinţe
favorabile asupra circuitului economic mondial.
Treptat, puterea economică şi monetară a SUA, care îngăduia în fond această stabilitate, s-a redus relativ şi ratele
de schimb au devenit la un moment dat flotante. După 1950, încep să se dezvolte economiile ţărilor din Vestul Europei
şi Japonia, iar în SUA se iau o serie de măsuri, inclusiv de politică externă, care, adăugate ascensiunii noilor state
dinamice, le slăbesc forţa financiară. Între acestea, două sunt decisive: a) marile investiţii făcute peste graniţă (în 1950,
suma lor era de 12 miliarde de dolari, iar în 1968 depăşise 65 de miliarde şi b) costul foarte ridicat al războiului
din Vietnam4. Prin 1965, totalul obligaţiilor SUA în alte ţări era mai mare decât rezervele sale de aur, consecinţă atât a
emisiunilor excesive de bancnote peste acoperirea lor în aur, cât şi a expansiunii creditului5. Aceasta însemna că, în
cazul în care băncile din străinătate – centrale şi particulare – şi-ar fi cerut simultan plata în aur, SUA şi-ar fi epuizat
întreaga rezervă a metalului galben, iar dolarul s-ar fi prăbuşit.
Convertibilitatea dolarului în aur devine pas cu pas imposibilă şi, ca urmare, la 15 august 1971, SUA anunţă oficial
că nu mai pot livra aur, la preţul de 35 dolari uncia, niciunei bănci centrale, agenţii internaţionale sau vreunui guvern.
Peste numai 4 luni de zile, statele dezvoltate au fost constrânse să lase ratele valutelor lor să floteze liber, limita anterior
stabilită, de plus sau minus unu la sută, fiind suprimată. Din acest motiv, fluxurile economice externe cunosc perturbări
mai însemnate, întrucât preţurile de vânzare ale mărfurilor erau de acum influenţate nu doar de costurile de producţie,
de relaţiile dintre cerere şi oferă, ci şi de modificările frecvente ale cursului valutelor*.

2
Cursul de schimb istoric fix al lirei sterline 1£= 4,86$ (valabil 141 de ani) era rezultanta raportului dintre cantităţile de aur prin care
cele două monede erau definite: 1£=7,32 gr. aur fin, 1$=1,504 gr. aur fin.
3
Dolarul american fusese devalorizat în anul 1934 de la 20$ uncia.
4
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20.
5
Alvin Toffler, op. cit., p. 23-24.
*
Câteva exemple edificatoare ale modificării cursului valutar în diferite perioade ne oferă Pierre Bezbakh în Inflaţie, dezinflaţie,
deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 151.
Relaţia marca vest-germană – dolar
1 dolar = 4 mărci- între 1962 şi 1968
1 dolar = 2,2 mărci - în 1968
Relaţia dolar – yenul japonez
1 dolar = 360 yeni - între 1969 şi 1970
1 dolar = 174 yeni - în aprilie 1986
Relaţia dolar – lira sterlină
1 dolar = 0,35 lire - între 1960 şi 1966
1 dolar = 0,66 lire - în aprilie 1986
 11.3. CATEGORII DE OPERAŢIUNI VALUTARE ŞI OPERATORI PE PIAŢA VALUTARĂ
Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează auto-rizat, de către unităţile bancare şi casele de schimb
valutar. Şi unele, şi celelalte se numesc operatori valutari.
Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară, efectuează:
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie,
agricultură, construcţii, insti-tuţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont)
şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging.
a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de ore
lucrătoare, socotite de la încheierea contractului. O operaţiune contractată marţi, de pildă, se finalizează joi, ultima zi
fiind numită ziua valutei. Aceste operaţiuni includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către publicul non bancar.
Cumpărarea de valută se face, în principal, pentru achitarea mărfurilor procurate de pe piaţa internă sau din import.
Întrucât băncile apar în calitate atât de vânzători, cât şi de cumpărători de valută, ele fixează cursuri pentru ambele
operaţiuni. Cursurile pentru cumpărare sunt mai mici decât cele pentru vânzare, băncile apropriindu-şi diferenţa numită
comision; pe seama lui, ele îşi asigură acoperirea cheltuielilor prilejuite de operaţiunile valutare efectuate şi un venit
net. În fixarea cursurilor, băncile ţin seama de situaţia prezentă şi de evoluţiile viitoare posibile ale cursurilor valutelor.
Se ia, astfel, în calcul şi riscul operaţiunilor.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul aceleiaşi zile), în funcţie de raportul dintre
cererea şi oferta de valută. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl poate ridica; ea încasează, ca
urmare, sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când, la cursul fixat, cererea este insuficientă, pentru a vinde mai
mult, banca reduce cursul.
b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care depăşeşte
48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi de o lună, două, trei etc.
Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei,
ci la cursul iniţial stabilit prin contract.
De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi
cel iniţial. Profitul încasat de unul din partenerii tranzacţiei reprezintă, fireşte, o pierdere pentru celălalt. Ca şi în cazul
operaţiunilor (la termen) cu titluri de valoare, şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu valută, vânzătorul câştigă când cursul
scade între T0 şi T1, iar cumpărătorul – când cursul creşte.
Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. Un agent economic poate achiziţiona valută (convenabil)
la vedere, în luna mai de exemplu, urmărind vânzarea ei, peste două, trei luni, dacă anticipează creşterea cursului.
c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele
urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri. În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi,
care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii impor-tatori efectuează, într-o
zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi
vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea înseamnă revenirea la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor, la
scadenţă, importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară.
Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face pornind de la prezumţia scăderii cursului ei, între T 0 şi
T1. Dacă anticiparea se dovedeşte corectă, la termen, importatorul încasează pe valuta vândută o sumă mai mare de bani
decât cea folosită pentru a plăti – tot la termen – valuta cerută de onorarea facturii; el evită, astfel, riscul şi are la
dispoziţie un plus de bani, în raport cu ipoteza în care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe
cont propriu, în scopul realizării de profit. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valutar. Profitul încasat de
bănci, din asemenea operaţiuni, provine din câteva surse:
– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;
– diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;
– diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite6.
Cea mai simplă operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct, ea reducându-se la vânzarea unei valute pe
piaţa la care cursul este cel mai ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este cel mai scăzut. În
acest mod, băncile se înscriu în practica generală a comerţului, redată în expresia: „Cumpără pe piaţa cea mai ieftină şi
vinde pe piaţa cea mai scumpă”, rămasă în teoria economică de la întemeietorii şcolii liberale.

Relaţia dolar – francul francez

1 dolar = 5 fr. fr. - între 1960 şi 1968
1 dolar = 7,2 fr. fr. - în aprilie 1986
6
Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p. 84-85.
 Operaţiune de arbitraj valutar este considerată, uneori, şi tran-zacţia făcută de băncile comerciale pentru clienţii
lor, în cazul în care banca alege, la dispoziţia clienţilor săi, calea cea mai bună de efectuare a operaţiunilor de vânzare-
cumpărare a valutelor aflate în cont.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni
de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una
din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul unor convenţii sau aranjamente.
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual.
Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în
numerar.
Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu se limitează la schimbul cu valutele de cont (numit
şi schimb tras).
Şi la casele de schimb, ca şi la bănci, se practică un curs la cumpărare (mai mic) şi altul la vânzare (mai mare).
Cursul practicat de aceste case este şi el schimbat, chiar în decursul unei zile, în funcţie de cerere şi oferă.
La operaţiunile valutare, participă şi intermediarii din comerţul exterior (brokerii şi comisionarii), precum şi
speculatorii, ei acţionând fie ca persoane juridice, fie ca persoane fizice.

11.3.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar

Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională, sub acţiunea exercitată de multiple cauze, dintre
care o parte au fost succint analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale,
evoluţia exporturilor şi importurilor, turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.
Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favo-rizează exportul şi defavorizează importul ţării
care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).
Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import pentru alte ţări. Când moneda ţării exportatoare se
depreciază, exportul ei este favorizat, întrucât importul din această ţară devine mai ieftin (presupunem că preţul mărfii
exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură decât s-a devalorizat moneda).
Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează ţările cu valute nedepreciate să cumpere, de la
prima, mai multe mărfuri, sporind astfel încasările valutare ale acesteia.
Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective, adică îl frânează.
Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu monedă depreciată se înscriu în principiile
generale ale cererii şi ofertei. Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reducerea preţurilor la mărfurile
exportate – sporeşte cererea ţărilor importatoare (cumpărătoare). Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu creşterea
preţurilor mărfurilor importate în ţara respectivă – contractă cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări, a
căror monedă nu s-a depreciat.
Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale asupra im-portului şi exportului unei ţări pot genera trecerea
treptată de la o balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară. Această „substituire” se resimte
negativ, însă, în balanţele comerciale ale altor ţări, îndeosebi în situaţia în care ţara a cărei monedă s-a depreciat exportă
un volum mare de mărfuri, graţie puterii sale economice însemnate.
Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul,
întrucât îl ieftineşte.
Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra turismului. Deprecierea monedei naţionale a
unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea monedei naţionale a unei ţări, firesc,
acţionează în sens opus asupra turismului extern.
Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei
naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.
Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente
ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani depreciaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea
împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Cre-ditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi
încasează dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În anumite
împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial
banii transferaţi debitorului.
Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avantajează pe creditori şi dezavantajează pe debitori.
Aceştia achită împru-mutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.

11.3.5. Datoria externă

Valutele constituie obiect, nu doar al schimbului, al vânzării şi cumpărării, ci şi al creditului intern şi internaţional.
Creditele interna-ţionale în valută pot fi pe termen scurt (1-3 ani), pe termen mediu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5
ani). Ele se acordă de către diverse firme producătoare de bunuri, de bănci ori alte instituţii financiare internaţionale.
Beneficiarii acestor credite pot să fie firme private, întreprinderi de stat, instituţii de drept public, unităţi administrativ
– teritoriale şi guverne. Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar
creditele acordate celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe publice.
Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă totală.
Ambele categorii de datorii externe pot să apară prin creditări obişnuite ori prin emisiunea de obligaţiuni exprimate
în valută, adică în moneda naţională a altor state. Plasate de către guverne ori de către persoane juridice dintr-o anumită
ţară, în alte ţări, obligaţiunile se vând la preţ de ofertă, care, de regulă, este inferior valorii nominale a acestora. 7
Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine pe
locuitor (suma absolută a datoriei/număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să reiasă că datorii externe
absolute egale, contractate de diferite ţări, sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu procente ale datoriei
externe din PIB. cu totul inegale, în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică a statelor debitoare. Ultimii
doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate.
Presupunând că două ţări au aceeaşi datorie externă absolută, gradul de îndatorare este mai ridicat în ţara în care
sunt mai mari datoria ce revine pe locuitor şi procentul datoriei externe în PIB. În situaţii de excepţie, valabile pentru
ţări sărace, ultimul indicator poate să reprezinte 50-90% din PIB.
Datorii externe contractează cu deosebire ţările în curs de dez-voltare; sunt însă şi suficiente împrejurări în care
apelează la credite şi ţări dezvoltate. Acestea din urmă apar, de regulă, şi în calitate de debitor, şi în calitate de creditor,
ceea ce reprezintă excepţii pentru ţările în curs de dezvoltare, care apar, majoritar, doar ca debitori externi. Atunci când o
ţară oarecare este, concomitent, şi creditor, şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile internaţionale,
se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile:
a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară sumei celor acordate);
b) situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate);
c) situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate.
Prima situaţie este valabilă, practic, pentru ţările în curs de dezvoltare, iar a doua, pentru ţările dezvoltate. Cea de
a treia este prin excelenţă teoretică.
Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp, circumscris de
durata creditului. De obicei, rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contrac-tarea împrumutului. Acest
interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie, ea fiind
necesară pentru dobândirea resurselor cerute de plata datoriei. Debitorii plătesc, însă, creditorilor externi şi o dobândă
anuală, dependentă de suma totală a împrumutului şi de rata dobânzii.
Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală reprezintă serviciul datoriei externe. Dacă
dobânda anuală nu se plăteşte la termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit nou) şi începe să
se calculeze dobânda la dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor.
Capacitatea ţării debitoare de a achita serviciul datoriei externe depinde de evoluţia economiei sale naţionale şi de
soldul balanţei comerciale, ambele influenţate, între altele, de modul şi eficacitatea utilizării creditului. Atunci când
acesta este folosit raţional, în vederea dezvoltării producţiei interne şi a lărgirii exporturilor, restituirea împrumutului şi
achitarea dobânzilor nu sunt o problemă dificilă. În cazul contrar, al întrebuinţării creditului, cu precădere, pentru con-
sumul neproductiv, şi al declinului economic, datoria externă este o povară şi se apelează la noi împrumuturi pentru
achitarea celor vechi. Datoria externă poate avea, deci, efecte pozitive sau negative asupra economiei şi nivelului de trai
al populaţiei.
Există şi o capacitate diferită a ţărilor lumii de a primi împru-muturi externe. Ea depinde de interesul manifestat
de creditori, de gradul de risc al creditului acordat (diferit de la o ţară la alta în funcţie de puterea şi posibilitatea
economică a celor ce doresc împrumuturi, de stabilitatea politică etc.), de „culoarea” partidelor de guvernământ şi
sistemul social-economic, de felul reformelor pe care statele intenţionează să le promoveze.
Multiple motive se pot conjuga astfel, încât creditul să se îndrepte, prioritar, nu către ţările care au cea mai mare
nevoie de el, ci către alte ţări, preferate din raţiuni diverse de statele care au mijloace disponibile pentru acordarea de
împrumuturi.

7
Costin C. Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 122-123.
 12. RESURSELE NATURALE ŞI RENTA.
PREŢUL PĂMÂNTULUI

Aşa cum rezultă şi din capitolele precedente, preocuparea oamenilor pentru alegerea resurselor şi ierarhizarea
folosirii lor în vederea satisfacerii cât mai bune a nevoilor a devenit problema esenţială a organizării oricărei economii.
Raritatea este un concept fundamental în activitatea economică, fapt ce impune imperativul alegerii, dintr-o
multitudine de alternative, a celor mai eficiente pentru minimizarea costurilor de fabricaţie. Un buget limitat este unul
dintre motivele care ne determină să facem anumite alegeri, compromisuri, având şi unele constrângeri. Caracterul limitat
al resurselor acţionează restrictiv asupra activităţii economice iar utilizarea raţională a resurselor capătă o importanţă
majoră, în sensul realizării unor rezultate maxime pe fiecare unitate cheltuită.

12.1. PIAŢA RESURSELOR NATURALE

Resursele naturale însumează zăcămintele de minerale şi minereuri, terenurile cultivabile, pădurile şi apele de care
dispune o ţară. Resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile.
Resursele naturale se pot clasifica astfel:
− resurse regenerabile;
− resurse neregenerabile.
Resursele regenerabile sunt cele care se refac după fiecare epuizare prin consum, putând fi folosite pe termen
nelimitat dacă sunt utilizate raţional; dacă sunt consumate la o rată care depăşeşte rata lor naturală de refacere, ele se vor
diminua şi în cele din urmă se vor epuiza.
Resursele neregenerabile sunt acelea care odată extrase, exploatate, se epuizează şi nu se refac fie niciodată, fie
în termene economice admise.
Resursele pot, de asemenea, să fie clasificate pe baza originii lor, ca fiind:
– resurse biotice, derivate din animale şi plante;
– resurse abiotice, derivate din pământ, aer, apă (chiar şi derivate din natură).
În condiţiile în care resursele sunt limitate, într-o perioadă sau alta, sporirea cantităţii resurselor consumate pentru
realizarea unui anumit scop nu este posibilă decât micşorând partea rămasă pentru alte destinaţii. Orice alegere
înseamnă, aşadar, renunţarea la alte şanse potenţiale. De exemplu, dacă o persoană sau o familie alocă mai multe resurse
pentru alimente, atunci îi rămâne, din veniturile limitate de care dispune, mai puţin pentru îmbrăcăminte, educaţie etc.
Necesitatea alegerii dintre alternativele posibile de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. În teoria
economică, se consideră că orice activitate antrenează un sacrificiu şi are un cost de oportunitate.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul celei mai bune alternative sacrificate atunci când se face o
alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.
Resursele naturale ale unei ţări constituie o componentă impor-tantă a bogăţiei sale, fapt care influenţează statutul
economiei naţionale a statului în economia mondială, influenţa şi autoritatea sa pe plan internaţional. Se poate observa
că statele cele mai dezvoltate sunt cel mai puţin dependente de resursele naturale.
În ultimii ani, procesul rapid de epuizare a capitalului natural şi încercările de a se trece la un model de dezvoltare
raţională, durabilă au fost principalele probleme în dezbaterea agenţiilor de dezvoltare.
Resursele naturale se abordează în dinamica lor, iar progresul tehnico-ştiinţific duce la:
– lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (atragerea în circuitul economic a
unor zăcăminte naturale);
– extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând avantajoasă exploatarea unor
zăcăminte situate la mari adâncimi;
– sporirea eficienţei utilizării resurselor.

12.2. DEFINIREA, NATURA ŞI MĂRIMEA RENTEI

Renta a fost studiată mult timp doar în legătură cu factorul de producţie pământ, ulterior analiza ei s-a extins spre
ceilalţi factori de producţie cu ofertă inelastică şi cu cerere constant superioară ofertei.
În acest domeniu, renta este expresia existenţei a două tipuri de monopoluri: a) monopolul proprietăţii private
asupra pământului;
b) monopolul asupra pământului ca obiect de exploatare. Primul monopol, cel al proprietăţii private, impune ca orice
doritor de a-şi investi capitalul în agricultură, dar căruia îi lipseşte factorul de producţie pământ, să şi-l poată procura prin
închiriere (arendare) de la proprietarul acestui factor, în schimbul unei plăţi, cunoscută sub denumirea de arendă.
Componenta cea mai importantă a arendei este constituită din rentă, reprezentând plata pentru cedarea unui bun
proprietate privată spre folosire investitorului. Alături de aceasta, în arendă, pot fi înglobate şi plata pentru amortizarea
investiţiilor deja făcute pe terenul respectiv, pentru alte cheltuieli de amenajare a acestuia. Această formă a rentei se
plăteşte pentru orice teren întotdeauna, neexistând altă posibilitate de a exercita folosinţa sa în vederea realizării
anumitor investiţii. Dacă proprietarul însuşi investeşte în teren, prin preţul pro-duselor comercializate, el trebuie să-şi
recupereze venitul datorat acestui drept.
Cel de-al doilea monopol, al pământului, ca obiect de exploatare, trebuie înţeles în sensul că, în calitate de factor de
productie, pământul în totalitatea sa este limitat, precum şi limitate sunt diferitele categorii de terenuri: foarte bune, bune
şi foarte slabe, pentru producţia agricolă. În condiţiile în care producţia pe terenurile foarte bune este insu-ficientă
acoperirii cererii, obligatoriu (în mod obiectiv) se impune necesitatea luării în cultură, a exploatării, şi a categoriilor de
terenuri mai slabe din punctul de vedere al fertilităţii lor. În aceste condiţii obiective, naturale, preţurile produselor
agricole se formează într-un mod diferit faţă de cele din industrie, fapt relevat de noi atunci când am studiat categoria
preţului de echilibru. Acesta nu este altceva decât un preţ mediu al produsului dintr-o ramură, la care se ajunge prin
permanentul joc al cererii şi ofertei şi al mutării permanente a punctului de echilibru.
Renta este o formă de venit pentru dreptul de folosinţă a unui factor a cărui utilizare este extrem de limitată şi a
cărui ofertă este rigidă (inelastică, perfect elastică) la modificarea preţului; renta este plata pentru folosirea unei resurse
economice nesubstituibile. Oferta rigidă în raport cu cererea va determina o creştere a preţului de vânzare peste nivelul
lui de echilibru, ceea ce va aduce posesorului factorului respectiv un venit suplimentar.
Pentru arendaş, renta este o plată pentru folosirea terenului, care se constituie într-un element al costului de
producţie. „Când oamenii se aşază pentru prima oară într-un ţinut bogat şi fertil, din care este suficient să se cultive doar
o mică parte pentru obţinerea hranei locuitorilor, sau a cărui cultivare nu necesită mai mult capital decât posedă aceşti
locuitori, nu există rentă; căci nimeni nu plăteşte pentru folosinţa solului atunci când se găseşte o cantitate mare de
pământ liber şi prin urmare, la dispoziţia oricui ar dori să o cultive....Renta se plăteşte pentru folosinţa pământului numai
pentru că pământul nu este nelimitat şi pretutindeni de aceeaşi calitate inferioară, sau pământ situat într-un mod mai
puţin avantajos. Când în decursul timpului se ajunge a se cultiva pământuri de o fertilitate inferioară, imediat începe să
se plătescă rentă pentru terenurile de calitate superioară, iar cuantumul de rentă va depinde de diferenţa de calitate a celor
două porţiuni de pământ.”1
Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării unui factor de producţie cu
performanţe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în situaţiile când se folosesc factori cu randamente medii,
normale şi mai uşor de procurat. Relaţia dintre cererea şi oferta de factori, formarea rentei şi mărimea acesteia sunt
ilustrate în figura 12.1:

Fig. 12.1. Renta economică şi mărimea ei

Aşa cum se poate observa în fig. 12.1, la un volum dat al ofertei de factori perfect inelastic (OF), preţul de achiziţie
(P1) depăşeşte preţul de echilibru (PE), care corespunde unei oferte concordante cu cererea. Zona PEP1ME reprezintă
mărimea rentei pe care o încasează deţinătorul factorului respectiv.
Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Economistul englez William Petty
arăta că renta este surplusul obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi întreţinerea
lucrătorului agricol. Mărimea rentei, în gândirea sa, depinde de cererea şi preţul produselor agricole.
Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa de fertilitate şi amplasament al terenului şi
determinat de preţul de vânzare al produsului agricol. Dacă salariile sau profitul înalte sau scăzute sunt cauza preţului
ridicat – afirma A. Smith – renta înaltă sau scăzută este efectul acestui fapt2.
În perioada următoare, problemele rentei au constituit obiect de cercetare şi studiu pentru mulţi economişti. David
Ricardo definea renta ca „acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprie-tarului funciar pentru folosirea
forţelor originare şi indestructibile ale solului”3.

1
David Ricardo, Principiile de economie politică şi de impunere, Editura Antet XX Press, Prahova, p. 50.
2
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, p. 103.
3
David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959, p. 85.
 În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin valabilitatea universală a rentei,
caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică, şi nu numai agriculturii.
În concordanţă cu această concepţie, se foloseşte termenul de rentă economică pentru a desemna plata impusă de
utilizarea unei resurse economice nesubstituibile a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea şi care se
constituie într-un venit pentru posesorul resursei; oricare ar fi ea – teren, forţă de muncă, capital tehnic etc.

12.3. MECANISMUL OBŢINERII DIFERITELOR FORME ALE RENTEI FUNCIARE

Chiar dacă apare din folosirea oricărui factor de producţie, renta se deosebeşte de celelalte venituri fundamentale
prin conţinut şi funcţii, dar, în mod special, prin mecanismul de formare. Formarea rentei are la bază legea
randamentelor neproporţionale.
„Dacă, deci, ar exista pământ fertil într-o cantitate mult mai mare decât cantitatea necesară pentru procurarea
hranei unei populaţii mereu crescânde, sau în cazul în care capitalul s-ar putea întrebuinţa continuu pe terenuri deja
cultivate fără ca randamentul să se micşoreze, creşterea rentei nu ar fi posibilă, pentru că renta se naşte întotdeauna din
întrebuinţarea unui cuantum mai mare de muncă, ce produce relativ mai puţin. Pământul cel mai fertil şi cel mai bine
situat va fi cultivat cel dintâi, iar valoarea de schimb a produselor lui va fi reglementată în acelaşi mod ca şi valoarea de
schimb a celorlalte mărfuri, adică de cuantumul total de muncă necesară, în diferitele ei forme, de la cea dintâi la cea
din urmă, pentru a le produce şi a le pune pe piaţă. Când se cultivă pământ de o calitate inferioară, valoarea de schimb
a produselor agricole creşte, pentru că se cere mai multă muncă pentru a le produce.”4
Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri la care există o cerere globală nesaturată, iar oferta lor
nu poate fi elasticizată prin urcarea preţului. Ea se obţine în toate situaţiile când se menţine rigiditatea ofertei totale,
când resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile sau sunt dificultăţi în procurarea lor, când există un monopol natural
sau restricţii administrative, reglementări comerciale ori vamale care accentuează caracterul rigid al ofertei totale.
Forma materială a rentei constă în surplusul de produse ce se poate realiza după folosirea unui factor de producţie
cu calităţi supe-rioare celor medii.
Renta economică poate fi:
– absolută;
– diferenţială (renta factorilor de producţie rari sau de calitate deosebită);
– de menţinere a destinaţiei unui factor de producţie.5
Legea randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori
constanţi cu un alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, în prima etapă, mărirea
producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă can-tităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea,
pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai slab şi, în final, să scadă.
Practica îndelungată a combinării şi substituirii factorilor a arătat că folosirea unor fracţiuni egale din acelaşi factor
de producţie asigură randamente diferite: la început crescătoare, apoi în stagnare, ca în final să descrească. Mărimea
rentei depinde de volumul producţiei marginale realizate prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de
producţie; această rentă are o evoluţie oscilantă.
Formele de rentă s-au diversificat, cele mai importante fiind:
– renta funciară, obţinută în agricultură;
– renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de
conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţia sa;
– renta în construcţii depinde de cererea şi oferta pentru tere-nurile destinate construcţiilor, cât şi de calitatea şi
poziţia acestor terenuri;
– renta de monopol este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători care să plătească un preţ ridicat
acelor proprietari care au factori de producţie rari şi nesubstituibili (cu proprietăţi deosebite);
– renta de abilitate înseamnă venituri suplimentare obţinute datorită aptitudinilor şi calităţilor excepţionale ale
unei persoane (costul de oportunitate);
– renta consumatorului este venitul suplimentar obţinut de pe urma preţului, mai ridicat, pe care un
consumator este dispus să îl achite pentru o marfă, faţă de preţul plătit în realitate, care ar fi mai mic;
– renta producătorului reprezintă câştigul suplimentar obţinut atunci când marfa este vândută la un preţ mai
mare decât cel anticipat iniţial;
– renta conjuncturală – comercială şi industrială – este legată de beneficierea de împrejurări favorabile, ce
permit realizarea unor câştiguri suplimentare;
– renta de marcă – de autor sau model – reflectă dreptul deţi-nătorilor de a încasa venituri la care nu au acces
alte persoane.
• Mecanismul formării rentei funciare
În legătură cu renta funciară, menţionăm că există mai multe forme ale acesteia:
– renta funciară absolută;
4
David Ricardo, Principiile de economie politică şi de impunere, Editura Antet XX Press, Prahova, p. 51.
5
Lipsey – Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 389.
 – renta funciară diferenţială.
Aceasta din urmă se subdivide, la rândul ei, în renta funciară de fertilitate; renta diferenţială de poziţie şi
renta diferenţială rezultată din diferenţele de productivitate ale investiţiilor succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă
de teren.
Mecanismul de obţinere a rentei diferenţiale 1 de fertilitate este următorul: o sumă egală de capital investită
concomitent pe mai multe parcele de terenuri având fiecare fertilitate specifică, diferită de a celorlalte, generează
cantităţi de produse diferite. Cele cu fertilitatea cea mai inaltă vor produce o cantitate de produse suplimentare faţă de
cele cu fertilitatea cea mai joasă. Întrucât nu pot exista doar parcele foarte fertile, iar producţia necesară societăţii cere
în mod obiectiv luarea în cultură şi a terenurilor mai puţin fertile, preţurile produselor agricole trebuie stabilite în funcţie
de cheltuielile acestor terenuri. Altfel, nici un investitor nu-şi va plasa capitalurile pentru luarea acestora în cultură.
Persoanele care şi-au investit capitalurile pe terenurile fertile şi foarte fertile vor obţine o producţie suplimentară, în
comparaţie cu investiţiile pe terenuri mai slabe. Această producţie suplimentară constituie substanţa, baza materială a
venitului supli-mentar – renta diferenţială de fertilitate obţinută pe terenurile foarte bune. Proprietarii de terenuri,
cunoscând această capacitate a categoriei respective de terenuri, vor impune de la început arendaşului plata unei arende
superioare faţă de cea pretinsă în urma investiţiilor pe tere-nurile proaste. Acesta este mecanismul obţinerii rentei
diferenţiale 1, de fertilitate.
Un mecanism similar este şi cel care rezultă din poziţia dife-ritelor terenuri faţă de piaţa de desfacere. Cel care se
situează pe o poziţie dezavantajoasă, mai depărtată vor fi terenurile care impun valoarea acestor produse şi deci, preţurile
lor de piaţă. Astfel, pe terenurile mai apropiate se obţine un surplus de venit ce reprezintă însăşi renta diferenţială 1, de
poziţie.
Renta diferenţială 2 este rezultatul randamentelor diferite ale investiţiilor succesive pe acelaşi teren. Investiţia cea
mai slab productivă se va afla la baza constituirii valorii şi a preţului produselor agricole; investiţiile mai productive vor
aduce astfel celui care le efectuează venituri suplimentare. Aceste venituri se vor obţine pentru perioada pentru care este
construit acordul de închiriere a pământului de către proprietar unui arendaş. Dacă proprietarul va constinua să arendeze
din nou în anii următori bucata respectivă de teren, el va lua în considerare ameliorările de productivitate survenite ca
urmare a investiţiilor succesive şi va spori în mod corespunzător arenda. Dacă diferenţele de fertilitate, de poziţie şi cele
de randamente diferite ale investiţiilor succesive pe aceeaşi parcelă influenţează decisiv constituirea valorii şi a preţului
produselor agricole şi, prin aceasta, însăşi consti-tuirea rentei diferenţiale, se pune problema cum poate fi explicată
obţinerea şi a rentei absolute de pe aceeaşi parcelă de teren care a generat renta diferenţială abordată mai sus. Explicaţia
o găsim în acţiunea monopolului proprietăţii private asupra terenurilor agricole. Niciun proprietar de pământuri bune,
foarte bune nu va arenda (închiria) terenul respectiv în mod gratuit. În toate cazurile, el va percepe o taxă (o chirie), care
reprezintă expresia cedării dreptului de folosinţă a terenului, unui investitor. Această taxă reprezintă însăşi renta absolută
şi ea va spori în mod corespunzător preţul produselor agricole. Reţinem şi faptul că în condiţiile în care proprietarul este
el însuşi investitor, în preţurile obţinute la piaţă în urma vânzării produselor obţinute, se vor regăsi atât profitul cuvenit
investitorului, cât şi formele de rentă menţionate.
Formula de calcul a rentei:
R = V – (C + Pr) , în care:
R – renta
V – venitul încasat
C – costul sau cheltuielile de producţie
Pr – profitul
La fel se explică renta în domeniul minier şi în celelalte domenii relevate la formele rentei. „Minele, ca şi solul, dau
o rentă proprietarului lor, şi această rentă, ca şi aceea a solului, este efectul, şi niciodată cauza valorii ridicate a
produselor..... Metalul scos din cea mai săracă mină trebuie să aibă cel puţin o valoare de schimb nu numai în stare să
plătească îmbrăcămintea, hrana şi celelalte articole necesare con-sumate de lucrătorii întrebuinţaţi la exploatarea minei,
precum şi aducerea produsului pe piaţă, dar să aducă şi profitul obişnuit şi general celui care a avansat capitalul necesar
pentru acea între-prindere. Profitul capitalului investit în cea mai săracă mină, care nu plăteşte rentă, va reglementa renta
tuturor celorlalte mine mai productive. Se presupune că această mină produce dobânda obişnuită la capital.”6

12.4. PREŢUL PĂMÂNTULUI

Calitatea pământului – în starea sa originară, de dar al naturii – a generat opinia că preţul acestuia, spre deosebire
de preţul celorlalte bunuri economice, nu are nicio legătură cu costul de producţie, formarea lui având la bază doar
venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea sa. Realitatea demonstrează că terenurile cultivate au încetat să mai fie numai
un dar al naturii. Pe măsură ce noi suprafeţe sunt atrase în circuitul economic şi se perfecţionează sistemele de exploatare,
pământul tinde tot mai mult să devină şi un rezultat al acţiunii umane. Lucrările de amenajare, ameliorare sau chiar
simpla cultivare conferă terenului calitatea de pământ-capital.

6
David Ricardo, Principiile de economie politică şi de impunere, Editura Antet XX Press, Prahova, p. 60.
 În agricultură preţul nu este determinat de condiţiile medii, ci de condiţiile terenurilor cele mai puţin fertile, în
vederea asigurării luării lor în cultură şi a posibilităţii investitorului de a-şi recupera chel-tuielile şi profitul cuvenit
investiţiei respective. Dacă această categorie de terenuri determină modul de stabilire a preţului produselor agricole
înseamnă că terenurile bune si foarte bune, având o fertilitate supe-rioară ori fiind mai aproape de piaţă, de rutele de
transport, vor înregistra cheltuieli de producţie şi desfacere mai mici decât cele ale producţiei de pe terenurile mai slabe
sau îndepărtate, dar vor fi vândute la aceste ultime preţuri, realizând venit suplimentar denumit rentă.
Pământul este un obiect al schimbului, prin vânzare-cumpărare; astfel, apare necesitatea calculării unui preţ pentru
pământ. Preţul pământului reprezinta renta anuală, capitalizată la dobânda zilei, pentru transferarea dreptului de
proprietate asupra pământului, prin vânzare-cumpărare. La stabilirea preţului pământului se urmează această linie de
gândire: terenul respectiv închiriat, pentru o anumită perioadă, arendat deci, trebuie să fie vândut cu o sumă de bani
care, depusă la bancă, la nivelul existent al ratei dobânzii, să îi aducă proprietarului venitul pe care şi-l procura anterior
prin încasarea rentei. Preţul pământului este deci, direct proporţional cu mărimea rentei şi invers proporţional cu rata
dobânzii.
Preţul pământului = Rx100 / d ,
unde:
R – renta anuală
d – rata dobânzii anuale, în procente
Aplicaţi la un teren cu o rentă anuală plătită proprietarului de 2.500 de euro, în condiţiile în care rata dobânzii este
de 4%, preţul pământului este : P = (2.500*100)/4 = 62.500 u.m. Rezultă că dacă parcela respectivă de teren se va vinde
cu 62500u.m această sumă depusă la bancă, în condiţiile ratei dobânzii de 4%, va furniza proprietarului cel puţin egal
cu renta.
Terenurile atrase în exploatare economică au încetat să mai fie un „dar al naturii”, pămâtul având tendinţa să
devină tot mai mult un rezultat al acţiunii umane.
Se înţelege că renta este doar unul din factorii care influenţează preţurile produselor agricole, alături de care un
mare rol îl joacă şi calitatea acestora, oportunitatea apariţiei lor pe piaţă, obiceiurile şi gusturile consumatorilor.
Factorii care influenţează, direct sau indirect, preţul pământului sunt următorii:
– mărimea şi evoluţia rentei. Din formula de calcul al preţului pământului s-a văzut clar că renta şi preţul
pământului evoluează în acelaşi sens şi se condiţionează reciproc;
– cererea şi oferta de terenuri. Limitarea pământului ca suprafaţă imprimă ofertei un caracter rigid astfel încât
preţul evoluează, mai ales, în funcţie de mişcarea cererii persoanelor dispuse să facă investiţii în terenuri. De
exemplu, pe fondul ofertei totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole, pot exista
fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să îşi păstreze proprietatea asupra
terenurilor pe care le deţin.
– cererea şi oferta de produse agricole. Creşterea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea acestora
stimulează cererea de pământ şi urcă preţul acestuia, în condiţiile ofertei inelastice a pământului.
– folosirea alternativă a pământului. Acea folosinţă a terenului (agricultură, construcţii, silvicultură, turism etc.)
care asigură cel mai ridicat preţ influenţează preţul pământului.
– rata dobânzii bancare. Preţul pământului este în raport invers proporţional cu rata dobânzii; depunerea
disponibilităţilor băneşti la bancă sau alte instituţii financiare este o alternativă la cumpărarea de terenuri,
dacă dobânda primită este mai atractivă decât preţul primit pe terenul respectiv.
– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Creşterea valorii pământului-capital determină creşterea preţului
acelor parcele, precum şi datorită infrastructurii realizate care oferă posibilităţi mai bune de exploatare.
Preţul terenurilor a înregistrat pe perioade mai mari tendinţe nete de creştere, cu unele oscilaţii. Ultimii 5-7 ani
sunt caracterizaţi de creşterea substanţială a preţului pământului în toate ţările lumii. Aceasta a fost urmarea sporirii
investiţiilor realizate şi a creşterii cererii pentru pământ în condiţiile unei oferte rigide.
 13. Profitul

13.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PROFITUL

Satisfacerea cererii globale se realizează prin existenţa activităţilor economicce care, pe parcursul evoluţiei
societăţii, se dezvoltă şi se diversifică. Agenţii economici, creatori de activităţi, stabilesc tactica şi strategia pornind de
la întrebările: ce şi cât să producă; cu ce mij-loace tehnice şi tehnologii; pentru cine. Toate aceste întrebări servesc
întreprinzătorului, individuali sau asociaţi, la identificarea activităţilor în consens cu cerinţele pieţei. În acelaşi timp,
activităţile se funda-mentează pe interese: intresul producătorului este de a-şi valorifica, la un nivel cât mai ridicat
capitalul pe care intenţionează să-l investească, scopul economic fiind profitul. Realizarea acestui scop este condiţionată
de satisfacerea unor nevoi individuale şi sociale, ceea ce presupune producerea de bunuri economice în concordanţă cu
dimensiunea şi structura pieţei, venituri şi alte criterii pe termen scurt sau lung.
Orice activitate economică se creează şi se dezvoltă ca urmare a investiţiei de bunuri de capital şi utilizare de forţă
de muncă. Com-binarea cât mai eficientă a acestor factori de producţie, în condiţiile unui mediu de afaceri favorabil, dă
speranţă întreprinzătorului că va obţine un profit. Între activitatea economică şi profit există o relaţie obiectivă, de
interdependenţă. Profitul este rezultatul activităţii economice, dar, este şi o sursă a autofinanţării, care stă la baza dez-
voltării acesteia. Altfel spus, profitul este premisa pentru activitatea economică şi totodată un efect al acesteia. Există
situaţii când nu se obţine profit. În acest caz, dacă profitul este zero, pe termen lung, falimentul devine o perspectivă certă
pentru respectiva unitate economică.
Profitul, ca şi salariul, dobânda şi renta, este o formă funda-mentală a venitului, care trebuie definită şi a cărei sursă
de provenienţă trebuie explicată. În accepţiunea cea mai largă, profitul este diferenţa dintre venitul total încasat şi costul
total de producţie aferent (Pr = V – Ct). La nivel de produs, este diferenţa dintre preţ şi costul total mediu
(Pr = P – Ctm). Această definiţie, după anumiţi economişti, este prea restrânsă, deoarece profitul este redus la cel
contabil, care rezultă din diferenţa dintre costul de producţie contabil şi venitul încasat. Or, costul contabil ia în calcul
numai cheltuielile contabile efectuate către furnizorii terţi de factori de producţie şi servicii. Un asemenea mod de calcul
contabil nu ia în evidenţă eforturile pe care le depune între-prinzătorul, fie în calitatea sa de manager fie de proprietar al
unor factori de producţie utilizaţi în procesul de producţie sau servicii şi, în consecinţă, nerecompensaţi. În virtutea
acestei abordări, se introduce noţiunea de profit economic care ia în calcul costul de oportunitate, costul alternativelor
sacrificate. De exemplu, pentru acei factori de producţie proprii sau pentru abilitatea şi înaltul său profesionalism,
întreprinzatorului i-ar reveni o recompensă, o rentă de abilitate, dacă ar lucra în terţe unităţi.
Definirea şi justificarea însuşirii profitului constituie obiect de analiză în lucrările economiştilor clasici şi
contemporani. Astfel, Adam Smith definea profitul drept sursă primară a venitului şi parte componentă a preţului fiind,
în acelaşi timp, un scop urmărit de orice întreprinzător, indiferent de domeniul de activitate în care investeşte capitalul.
„Singurul motiv care îl determină pe posesor să-şi utilizeze capitalul, fie în agricultură, fie în manufactură, fie într-o
anumită ramură de comerţ cu ridicata sau cu amănuntul, este profitul său propriu”.1 În ceea ce priveşte sursa care stă la
baza profitului,
A. Smith afirma că „ izvorul profitului este o parte din produsul muncii muncitorului. El trebuie să împartă produsul
muncii cu proprietarul capitalului. Valoarea pe care muncitorii o adaugă materialelor se descompune în două părţi, din
care una plăteşte salariul muncitorilor, iar cealaltă profitul patronului”2. Determinând provenienţa, esenţa profitului ca
fiind rezultatul muncii lucrătorilor care valorifică capitalul tehnic, A. Smith justifica însuşirea unei părţi din valoarea nou
creată de către posesorul de capital ca o „compensaţie şi, în majoritatea cazurilor, nu este decât o foarte moderată
compensaţie pentru riscul şi osteneala utilizării capitalului”3.
David Ricardo, la rândul său, trata profitul ca o parte a valorii mărfurilor, ca o mărime reziduală ce rămâne după
plata celorlalţi factori de producţie. „Profitul şi salariul, sublinia Ricardo, sunt mărimi nu numai complementare ci şi
concurente, creşterea uneia nu poate avea loc decât în detrimentul celeilalte părţi”4. Profitul, spre deosebire de salariu, nu
are o bază contractuală, fiind supus riscului.
Reprezentanţii şcolii marginaliste considerau că, în condiţii de liberă concurenţă, profitul se suprapune costului
de producţie şi, în consecinţă, se disipează. O asemenea abordare elimină rolul profitului ca sursă de autofinanţare a
activităţii economice, care concură la dez-voltarea acesteia.
Curentul marxist, prin reprezentatul său, Karl Marx, definea „profitul ca fiind o formă transforrmată a plusvalorii,
rezultată din exploatarea lucrătorilor şi însuşită în mod gratuit de către capitalist.”5 Acest mod de abordare elimină
aportul factorului capital, care, în combinare cu ceilalţi factori de producţie, participă la obţinerea rezul-tatelor
economice.

1
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Editura Academiei, R.P.R., Bucureşti, 1965,
p. 252.
2
Idem, p. 36-37.
3
Idem, vol. 2, p. 259.
4
David Ricardo, Opere Alese, vol. 2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, p. 141.
5
Karl Marx, Capitalul, vol. 3, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1966, p. 57-58.
 Curentul keynesist, prin reprezentantul său, John Maynard Keynes, definea profitul ca fiind „suma cu care
valoarea producţiei obţinute depăşeşte costul ei factorial”. El, ca şi mulţi dintre prede-cesorii săi, dar, şi economişti
contemporani, justifică profitul ca „fiind o recompensă pentru riscul pe care îl prezintă orice investiţie în faţa unei cereri
viitoare aşteptate”6.
Paul Samuelson aprecia că problema profitului este complexă, deoarece se prezintă în accepţiuni diferite, în opinia
economiştilor. El definea profitul ca „un venit rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale” 7. Paul
Samuelson preciza că trebuie să se facă distincţie între profiturile contabile şi profiturile economice, care iau în
considerare şi costul de oportunitate, ceea ce presupune câştigul rămas după scăderea costurilor explicite şi implicite din
veniturile totale.
În prezent, profitul este tot mai frecvent abordat ca fiind o formă de remunerare, de recompensă, o primă ce revine
întreprinzătorului pentru iniţiativele şi inovaţiile la care participă, dar şi pentru risc şi incertitudine. În acest sens, se
evidenţiază mediul concurenţial intens în care companiile transnaţionale ocupă un loc tot mai important pe piaţă, ca
urmare a nivelului lor competitiv ridicat, capacităţii financiare de care dispun, împărţirii riscurilor, ca efect al diversificării
şi al extinderii activităţilor în terţe ţări, unde costurile factorilor de producţie sunt mai mici, valorificându-se astfel
oportunităţile respective şi generând profituri sustenabile, dar şi riscuri multiple, date fiind condiţiile diferite din ţările
primitoare de capital.
Integrarea regională şi accentuarea procesului de globalizare dau un nou impuls liberei circulaţii a bunurilor şi
serviciilor, capitalurilor, forţei de muncă, creează o şi mai mare presiune de risc şi incertitudine în valorificarea
capitalului investit.
Acum o jumătate de secol, Frank Knight atrăgea atenţia că profitul real este legat de incertitudine şi de caracterul
imperfect al informaţiei. Din această cauză, „capitalul trebuie să conţină o primă de risc semnificativă pentru ca
investitorii să se simtă atraşi”.8
Paul Heyne tratează profitul tot ca o recompensă a capitalului, în condiţiile unei concurenţe imperfecte în care
informaţia este şi ea imperfectă. „Dacă agenţii economici ar fi bine informaţi asupra dome-niului în care investesc
capitalul, iar concurenţa liberă ar echilibra veniturile cu costurile de productie, profitul ar fi nul, firmele putând, totuşi,
să acţioneze în continuare. Dar, într-o lume incertă, agenţii nu sunt bine informaţi, iar cei ce pătrund mai devreme într-
un domeniu, când concurenţa este mai restrânsă, pot să obţină profit din diferenţa dintre venituri şi costuri, diferenţă
care într-o concurenţă neîngrădită ar dispărea”9. În prezent, activităţile economice, deosebit de dinamice şi cu tendinţa
de a se diversifica, ca urmare a introducerii în producţie a noutăţilor generate de cercetarea ştiinţifică, sunt supuse
concurenţei tot mai intense, sporindu-se şi incertitudinile pieţei. Marketingul, deşi oferă o preductibilitate asupra
evoluţiei şi structurii cererii, totuşi, obţinerea de profit rămâne o necunoscută pentru orice întreprinzător.
Geoffrei Whitehead, analizând profitul pornind de la comple-xitatea mediului de afaceri, în contextul unei aprige
lupte de concu-renţă,10 consideră că riscurile decurg din:
* incertitudini ale pieţei provenite din faptul că nu există siguranţa de a vinde produsul;
* incertitudini cauzate de produsele rivale şi modificările teh-nologice;
* incertitudinii financiare şi juridice, care şi ele pot influenţa negativ rezultatele economice. Incertitudinea şi riscul
sunt elemente ce justifică împărţirea valorii nou create între posesorii factorilor de producţie, implicit participarea
posesorului de capital la distribuirea primară a acesteia.
Analiza complexă a profitului, făcută de către economiştii şcolii clasice dar, şi de către contemporani, ne conduce
spre următoarele concluzii:
* profitul este o formă primară a venitului, ce rezultă din dife-renţa dintre suma încasată din valorificarea bunurilor
economice şi costul de producţie aferent;
* este o parte din valoarea nou creată, rezultată din participarea capitalului tehnic şi a celui uman la activităţile
economice;
* este o recompensă ce revine întreprinzătorului (fie el individual sau asociat) pentru calitatea sa de manager,
pentru spiritul novator, pentru riscul de a nu-şi recupera capitalul investit ca urmare a multitudinii de factori cu grad
ridicat de incertitudine.

13.2. FUNCŢII ŞI FORME ALE PROFITULUI

A. Funcţii
Prin funcţiile sale economice şi sociale, profitul îndeplineşte un rol important la nivel micro şi macroeconomic.

6
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.
60. (Oamenii de afaceri practică un joc bazat deopotrivă pe abilitate şi noroc … Dacă prin firea sa omul nu ar fi tentat să rişte, dacă
nu ar încerca nici o satisfacţie (lăsând la o parte profitul) de pe urma constituirii unei fabrici, unei căi ferate….. s-ar putea ca
investiţiile făcute pe baza unui calcul rece să nu fie prea mari), op.cit., p. 173.
7
Paul Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 313.
8
Citat din lucrarea, Economie politică, autori: Paul Samuelson şi William Nordhaus .
9
Paul Heyne, Modelul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1991, p. 201-207.
10
Geoffrei Whitehead, Economia, Editura Sidona,1997, p. 235–239.
 * profitul motivează pe întreprinzător în alegerea alternativelor privind activităţile economice care satisfac din
punct de vedere al avantajului relativ (cost de oportunitate) şi absolut (cost de productie);
* stimulează pe întreprinzător la raţionalitate şi utilizare eficientă a resurselor materiale şi umane, astfel încât,
cheltuielile de producţie şi desfacere să fie minime, iar rezultatele, maxime;
* maximizarea profitului constituie un imbold pentru întreprinzător să dezvolte şi să diversifice activitatea. Profitul,
ca venit, este, pe de o parte, utilizat de către proprietar pentru satisfacerea nevoilor personale, iar pe de altă parte, constituie
sursa autofinanţării investiţiei – motor al dezvoltării unităţilor economice, cu impact la scară naţională şi mondială;
* profitul stimulează tendinţa de migrare a capitalului la nivel naţional şi mondial. Posibilitatea obţinerii unei
rate mai ridicată a profitului generează o înclinaţie de reorientare a investiţiilor spre domenii cu o înaltă productivitate
şi eficienţă;
* profitul are o funcţie importantă în finanţarea şi stimularea dezvoltării cercetării ştiinţifice, care, la rândul ei,
contribuie la res-tructurarea activităţilor în concordanţă cu exigenţele cantitative şi calitative ale pieţei de bunuri
economice şi servicii. Întreprinderile sunt beneficiare ale cercetării şi dezvoltării, dar şi generatoare de progres;
* funcţia de control şi informare. Randamentul descrescător al utilizării factorilor de producţie, se reflectă în
tendinţa de scădere a ratei profitului. În consecinţă, managerul va analiza structura chel-tuielilor de producţie, starea
aparatului tehnic şi nivelul productivităţii, comparând aceşti indicatori cu cei din perioada anterioară şi ai competitorilor,
concurenţilor, adoptând deciziile ce se impun. Profitul are pentru întreprinzator şi rolul de barometru ce poate sesiza
evoluţia mediului de afaceri;
* funcţia socială decurge din aportul întreprinzătorului, în calitatea sa de contribuabil, la formarea veniturilor la
bugetul de stat, precum şi din participarea la diferite acţiuni de solidaritate pentru rezolvarea unor probleme de ordin
social ale comunităţii. Companiile combină interesul de a obţine un profit cât mai ridicat cu cel al diferitelor instituţii
care contribuie la menţinerea unui mediu eco-nomico-social stabil. Sponsorizările, precum şi o comunicare mai mare
cu instituţiile locale sporesc caracterul participativ la rezolvarea unor probleme de interes social.
Această abordare a caracterului participativ şi a responsabilităţii sociale a patronatului este, după Milton
Friedman, creatorul teoriei capitalismului libertăţii, o reflectare fundamental greşită a concepţiei cu privire la caracterul
şi natura unei economi libere. „Într-o astfel de economie, nu există decât o singură responsabilitate socială a patro-
natului, şi anume să-şi folosească resursele şi să se angajeze în activităţi menite să sporească profiturile, dar în aşa fel
încât să se respecte regulile jocului”.11 Este un mod de abordare caracteristic liberalismului.
Funcţiile enumerate trebuie abordate într-un mod realist. Există situaţii când profitul se obţine plecând numai de
la interesele întreprin-zătorului, fără a lua în calcul eventualele efecte negative, fie privind mediul înconjurător de pe
poziţia intereselor întreprinzătorului, fără a lua în calcul efectele negative, fie privindu-l pe angajat. Realizarea unui
profit mai mare, făcând abstracţie de relaţia dintre eficienţa economică şi cea socială la nivel macroeconomic, poate
conduce la lansarea unor produse de slabă calitate şi, uneori, chiar nocive pentru sănătatea oamenilor. Reducerea
costurilor este înţeleasă, de către unii producători, că se poate realiza mai ales prin diminuarea cheltuielilor necesare
pentru protejarea mediului natural, menţinerii salariilor la un nivel cu mult sub cel al productivităţii muncii, condiţii de
muncă care nu corespund codului muncii. În toate aceste cazuri, eficienţa economică la nivel micro intră în conflict cu
eficienţa socială. În concluzie, relaţia dintre activitatea economică om şi natură impune necesitatea găsirii unui echilibru
între coeziunea socială-ecologică şi eficienţa economică.
B. Forme
După elementele care îl definesc, profitul se prezintă sub urmă-toarele forme:
a) Profitul brut care, reprezintă partea ce rămâne din venitul încasat după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie
aferente (costul total de producţie):
Pr = V – Ct
Pr = profit
V = venitul încasat
Ct = costul total de producţie.
Acest profit, după cum apreciau clasicii teoriei economice, este acel venit numit rezidual.
b) Profitul net este partea ce rămâne din profitul brut după ce au fost deduse următoarele elemente: dobânda la
capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru contribuţia sa la realizarea activităţii, arenda, chiria
pentru terenul şi clădirea, dacă este deţinătorul acestora, în calitate de proprietar, şi impozite.
c) Profitul normal (legitim, justificat) este remunerarea între-prinzătorului pentru iniţiativa, răspunderea şi riscul
pe care şi le-a asumat în organizarea activităţii economice. Profitul normal este câstigul minim acceptat de către
întreprinzător pentru demararea şi continuarea activităţii. Dacă acest profit este supus unei rate de impozitare prea ridicate
sau altor prelevări nejustificate, interesul întreprinzătorului se diminuează în a iniţia sau dezvolta afacerile. Profitul net,
rezultat după scăderea impozitului, se mai numeşte şi profit admis.
În perioada de criză un rol important şi activ îl au politicile economice ale guvernelor din fiecare ţară, care
urmăresc, între altele, atingerea unor ţinte macroeconomice. Politicile financiare şi monetare, în cazul diminuării ratei

11
Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p.153.
de impozitare şi a ratei de referinţă a dobânzii, pot avea un rol stimulativ pentru agenţii economici în intensificarea
iniţiativelor de relansare a activităţilor cu impact pozitiv asupra ocupării forţei de muncă şi mediului social.
d) Profitul pur sau supraprofitul este profitul obţinut în anumite condiţii determinate, care îl favorizează pe
întreprinzător, el nefiind un rezultat al sporirii eficienţei utilizării factorilor de pro-ducţie. Acest profit se obţine prin
practicarea de către întreprinzători a unor preţuri mai ridicate, când există o poziţie de monopol în producerea şi/sau
desfacerea unui bun, ori când aceştia beneficiază de efectul monopolului natural. În aceste cazuri, concurenţa nu mai
are rolul de a regla preţul, ceea ce conduce la o redistribuire nejustificată a veniturilor consumatorilor. John Kenneth
Galbraith, analizând poziţia de monopol sau de oligopol, sublinia că „datorită acestei supremaţii, preţurile sunt mai
ridicate, profiturile mai mari, iar producţia, mai scăzută decât ar fi în cazul în care vânzătorii ar fi mai numeroşi. Prin
urmare, consumatorii plătesc mai mult şi dispun de produse şi servicii mai puţine decât ar avea nevoie… Distribuirea
venitului este deviată în favoarea monopolului”12. Acest profit poartă denumirea şi de profit excedentar.
e) Profitul marginal este rezultat din valorificarea producţiei marginale, ca diferenţă dintre venitul marginal,
obtinut din vânzarea producţiei marginale, şi costul marginal aferent. Profitul marginal maxim se obţine când costul
marginal este la cel mai scăzut nivel.

13.3. CUANTIFICAREA PROFITULUI ŞI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DINAMICA SA

A) Cuantificarea profitului
Întreprinzătorul este preocupat să măsoare rezultatele obţinute în uma utilizării şi consumării de factori de
producţie care au stat la baza producerii de bunuri şi servicii. În funcţie de randamentul obţinut la capitalul investit, va
lua decizia de a continua, dezvolta, reduce sau chiar de a renunţa la activitatea respectivă. Mărimea profitului se poate
calcula, măsura în mod absolut şi relativ.
În mărime absolută, profitul se exprimă prin masa profitului, care reprezintă suma ce rezultă din diferenţa dintre
venitul încasat şi costul total de productie. (Pr = V – Ct).
Profitul exprimat relativ (procentual) se cuantifică prin raportarea masei profitului la factorii participanţi la
producerea sa, exprimându-se prin diferite rate:
1) Rata economică a profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului şi capitalul total utilizat
(capital propriu şi împrumutat). Ea exprimă profitul, efectul pe unitate de capital, propriu şi împrumutat, utilizat în
vederea obţinerii de bunuri economice. În funcţie de eficienţa rezultată din compararea profitului ce revine pe unitate
de capital, propriu şi împrumutat, agentul economic poate aprecia dacă, prin investiţia proprie şi prin îndatorare faţă de
bancă, decizia a fost profitabilă:
Pr ec* = Pr /C T x 100
unde: Pr ec* = rata economică a profitului
Pr = profit
C.T. = capital total (propriu şi împrumutat)
2) Rata financiară a profitului exprimă raportul procentual dintre profit şi capitalul propriu; arată profitul ce
revine pe unitate de capital propriu investit şi, în măsura în care agentul economic apreciază că acesta se înscrie aşteptărilor,
va continua, va dezvolta activitatea, în caz contrar, se va orienta spre un alt domeniu mai profitabil:
Pr fin* = Pr / C x100
unde: Pr fin* = rata financiară a profitului
C = capitalul propriu
3) Rata comercială a profitului este raportul procentual dintre profit şi cifra de afaceri (încasări din valorificarea
rezultatelor). Exprimă profitul pe unitate de încasări. Agentul economic poate compara rata comercială curentă cu cea
din anul sau anii precedenţi, putând să estimeze starea pieţei pentru produsul sau serviciul oferit.
Pr ca* = Pr / Ca x100
unde: Pr ca* = rata comercială a profitului
Ca = cifra de afaceri
4) Rata rentabilităţii reprezintă raportul procentual dintre profit şi costul total de producţie:
Pr* = Pr / Ct x100
unde: Pr* = rata rentabilităţii
Ct = cost total
Această rată exprimă profitul ce revine pe unitate de cost total de producţie, sau, altfel spus, pe unitate de factori de
producţie consumaţi. Ea pune în evidenţă în ce măsură firma a reuşit să valorifice eficient factorii de producţie utilizaţi şi

12
John Kenetth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 147.
consumaţi care au participat la obţinerea profitului într-o anumită perioadă dată. În funcţie de diferenţierea sau decalajul
existent dintre ratele de profit obţinute în diferite domenii de activitate, va avea loc o migrare a capitalurilor spre
domeniile cu profitabilitate ridicată. Produsele cu rată scăzută a profitului nu vor fi atractive, iar dacă sunt marfă de
export, vor influenţa negativ asupra balanţei comerciale. Această rată a profitului are un rol important în reorientarea
investiţiilor spre aumite produse, subramuri, ramuri, care asigură o rentabilitate ridicată. Pragul minim al rentabilitătţii
este marcat de egalitatea veniturilor obţinute cu cheltuielile de productie sau când preţul este egal cu costul total mediu
de producţie. Men-ţinerea rezultatelor economice la acest prag, pe termen lung, generează condiţii pentru falimentul
unităţii în cauză. Deci, pentru a supravieţui şi a se dezvolta, unităţile economice trebuie să fie rentabile.
Ratele diferite ale profitului servesc agentilor economici în apre-cierea nivelului de valorificare a capitalului propriu
şi a celui împrumutat, dar şi în alegerea alternativelor privind orientarea investiţiilor. John Maynard Keynes considera că
rata profitului ce relevă rentabilitatea unităţii economice conduce şi la o analiză comparativă a eficienţei capitalului,
luându-se în considerare şi rata dobânzii. O rată a profitului mai mică decât rata dobânzii stimulează pe întreprinzător să
fructifice capitalul prin bancă ceea ce presupune o reţinere în a investi în activităţi productive. Dimpotrivă, o rată a
profitului superioară ratei dobânzii va constitui o alternativă de a valorifica propriul capital şi a recurge la împrumut în
vederea sporirii investiţiilor în diverse activităţi economice, contribuind la creşterea economică.
B) Factori care influenţează dinamica profitului
Mărimea profitului este influenţată de o multitudine de factori. Adam Smith, acum peste 200 de ani, atrăgea atenţia
că „profitul este influenţat nu numai de orice variaţie a preţului, dar şi de şansa bună sau rea atât a concurenţilor, cât şi
a clienţilor, cum şi de o mie de alte întâmplări la care sunt expuse mărfurile.” 13 În condiţiile contem-porane, anumiţi
factori, evidenţiaţi de către A. Smith, acţionează asupra profitului cu o forţă mult mai intensă. De exemplu, concurenţa
şi-a lărgit câmpul şi a devenit mult mai accerbă în condiţiile liberei circulaţii a mărfurilor sau ale negocierilor la nivelul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului privind practicarea unor taxe vamale tot mai reduse ceea ce pune în dificultate
vânzarea mărfurilor cu o cotă scăzută de competitivitate, deci, şi obţinerea de profit. Mai mult, distanţele dintre
producător şi consumator s-au redus considerabil ca urmare a Internetului care, printr-un simplu click, ajută la
prospectarea pieţei naţionale şi mondiale. Vânzătorul, ca şi cumpărătorul, poate beneficia de ofertele de pe pieţele cele
mai îndepărtate, dar care prezintă avantaje economice pentru ambii parteneri, iar concurenţa, respectând regulile jocului,
este fără limită.
Din multitudinea de factori care influenţează dinamica profitului, menţionăm pe următorii :
* nivelul preţurilor factorilor de producţie. Ca orice consumator raţional, şi agenţii economici vor urmări să procure
factori de producţie la preţuri cât mai mici pentru ca şi costul de productie să fie cât mai mic;
* mărimea costului unitar (mediu) de producţie. Cu cât acesta este mai mic, creşte diferenţa dintre preţ şi costul
total mediu de pro-ducţie, care reprezintă profitul (ceteris paribus);
* nivelul preţului de piaţă influenţeză mărimea profitului. Creşte preţul şi costul de producţie râmane constant sau
creşte costul total mediu de producţie, dar cu condiţia ca preţul să aibă o dinamică mult mai mare, mărind diferenţa dintre
costul total mediu de producţie şi preţ;
* creşterea volumului vânzărilor măreşte masa profitului (ceteris paribus);
* reducerea chetuielilor de publicitate, depozitare şi distribuţie în componenta valorică a fiecărui produs;
* viteza de rotaţie a capitalului. Ea se exprimă fie, prin numărul de rotaţii în unitatea de timp, fie prin durata unei
rotaţii. Cu cât numărul de rotaţii va fi mai mare în unitatea de timp şi durata unei rotaţii a capitalului va fi mai mică,
deci, viteza de rotaţie a capitalului utilizat va creşte, efectul va fi sporirea producţiei şi a profitului;
* reducerea cheltuielilor salariale pe unitate de produs cu condiţia ca productivitatea medie a muncii să crească
mai mult decât sporeşte salariul mediu;
* dimensionarea raţională a cheltuielilor cu aparatul administrativ;
* împărţirea riscului prin diversificarea actvităţilor. Companiile transnaţionale măresc masa profitului sau
compensează din pierderi ca urmare a investiţiilor alternative şi delocalizării activităţilor spre zone mai avantajoase
economic;
* preţul de transfer practicat, la scară mare, de companiile transnaţionale este un instrument de transfer de
valoare nou creată din ţara gazdă, primitoare a capitalului străin, către ţara de origine;
* rata de impozitare optimă, care să asigure un echilibru între interesul economic al agenţilor economici de a
obţine profitul aşteptat şi interesul social, asigurat din veniturile bugetului de stat, a căror sursă este impozitul pe profit.
Profitul, ca şi celelalte forme fundamentale de venit, contribuie prin utilizarea sa atât la sporirea economiilor, ca
sursă pentru investiţii la nivel micro şi macroeconomic, cât şi la creşterea consumului, cu impact direct asupra ofertei.
Factorii enumeraţi au un rol important în strategia de management pentru orice firmă care îşi propune ca, prin costuri
minime, calitate, raţionalitate în utilizarea factorilor de producţie şi introducerea pro-gresului tehnic, să fie competitivă
şi prezentă, pe termen lung, pe piaţa internă şi externă.

13
Adam Smith, Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei Republicii Populare
Române,1965, p. 63.
 13.4. MAXIMIZAREA PROFITULUI
Interesul agenţilor economici, atunci când investesc, este de a obţine un profit maxim din valorificarea capitalului.
Cu cât rata pro-fitului este mai mare, cu atât şi gradul de rentabilitate atinge un nivel mai ridicat, raportat la efort. Pornind
de la criteriul maximizării profitului, întreprinzătorii sunt preocupaţi să stabilească acel volum al producţiei de bunuri
economice care să permită maximizarea veniturilor cu costuri totale minime.
Posibilităţile de maximizare a profitului depind de tipul de piaţă şi de abordarea în timp, adică pe termen scurt
sau lung. În condiţiile concurenţei perfecte, maximizarea profitului, pe termen scurt, este în funcţie de relaţia dintre
costul marginal şi venitul marginal. Joseph E. Stiglitz apreciază că decizia care trebuie luată nu este aceea de a produce
sau nu, ci aceea de a produce sau nu încă o unitate din podusul respectiv. Decizia ţine de „compararea venitului marginal
pe care îl va primi prin producerea a unei unităţi suplimentare – care reprezintă chiar preţul bunului – cu costul
marginal”14.
Presupunând că o firmă va spori producţia cu o unitate supli-mentară, în mod normal, va avea loc o creştere atât a
costului marginal, cât şi a venitului marginal, care se va obţine ca urmare a vânzării pe piaţă a produsului suplimentar
obţinut: Venit marginal minus cost marginal egal profit (Vmg – Cmg = Pr). În concluzie, agentul economic va produce
mai mult, pe intervalul de timp, cât venitul marginal depăşeşte costul marginal şi realizează profit. Atunci când venitul
marginal va fi mai mic decât costul marginal, producerea unei unităţi suplimentare va genera o scădere a profitului. În
această situaţie, firma va reduce producţia până în punctul în care costul marginal va fi egal cu venitul marginal. În
concluzie, maximizarea profitului se va asigura la acel nivel al producţiei la care venitul marginal va fi egal cu costul
marginal. Altfel spus, costul marginal este egal cu preţul de vânzare (Cmg = P). Această egalitate corespunde momentului
de echilibru al activităţii agentului economic. Profitul maxim depinde de mărimea venitului mediu şi a costului total
mediu, având în vedere influenţa variaţiilor costului marginal asupra dinamicii costului total mediu.

Fig. 13.1. Maximizarea profitului pe termen scurt

Figura 13.1 pune în evidenţă relaţia costului marginal cu preţul pe termen scurt. În punctul B, costul marginal
corespunde cu preţul produsului suplimentar. La această egalitate, agentul economic nu pierde, dar nici nu obţine profit
din vânzarea unităţii suplimentare şi, în consecinţă, nu va fi interesat să sporească producţia. El va obţine, totuşi, profit
din producţia anterioară (vezi punctul E pe abcisă) ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul total mediu.
Pe termen lung, există posibilitatea ca firmele prezente pe un segment al pieţei, al unui produs, ca urmare a
condiţiilor existente, să obţină un profit satisfacator. In situaţia în care firmele, pe segmentul respectiv, fie nu mai obţin
profit, fie se manifestă tendinţa de scădere a acestuia, are loc o reducere a numărului firmelor. Multe din ele se vor
orienta spre alte segmente ale pieţei în speranţa de a obţine profit şi, poate, chiar mai mare. Unităţile care reuşesc să
obţină profitul normal şi nu vor ieşi de pe segmentul respectiv vor beneficia de un mediu concurenţial mai prietenos,
deoarece intensitatea concurenţei se reduce. Dimpotrivă, intrarea unui număr mare de firme pe acelaşi segment al pieţei
va mări oferta şi va accentua concurenţa, ceea ce va determina şi o modificare a preţului, în sensul scăderii. Firmele vor
fi rentabile pe durata în care preţul, deşi mai scăzut, acoperă cheltuielile de producţie. Firmele vor rămâne pe segmental
respectiv până când profitul va atinge nivelul zero. Ieşirea firmelor va avea efectul de reducere a ofertei şi, în consecinţă,
preţul de vânzare va avea tendinţa să crească. În concluzie, costul mediu egalează costul marginal şi preţul iar profitul
este zero pentru întraga producţie. Maximizarea profitului are loc atunci când are loc egalizarea costului marginal cu
preţul, iar acesta este mai mare decât costul total mediu (cmg = p > ctm).
Pe piaţa cu concurenţă imperfectă, maximizarea profitului depinde de varietatea tipurilor acesteia:
Piaţa de oligopol generează condiţii de maximizare a profitului în funcţie de raporturile ce se stabilesc între firme.
În cazul în care firmele intră în cartel, deci, cooperează, ele îşi împart pieţele de desfacere, stabilesc cota de producţie şi
preţul care asigură supraprofit. Concurenţa este foarte redusă, dar o atare situaţie nu exclude destrămarea cartelului.
Firmele ieşite din cartel caută să beneficieze de un nou mediu de afaceri care să le ofere condiţii pentru obţinerea

14
Joseph E Stiglitz, Carl E Walsh, Economie,Editura, Economica, Bucureşti, 2002, pag. 159-160
profitului aşteptat. Sunt situaţii în care firma – oligopol fixează preţul şi apoi producţia, care este, după cum sublinia
J.K. Galbraith, pusă în concordanţă cu ceea ce se poate vinde la preţul respectiv. Este posibil ca o firmă din aceeaşi
ramură să fixeze un preţ mai mic faţă de cel stabilit de firma concurentă, dar vor exista presiuni din partea firmei care
a stabilit preţul iniţial. La nivelul marilor companii-oligopol, „există o convenţie care condamnă un astfel de
comportament şi care este aproape perfect respectată. Este o remarcabilă exemplificare a capacităţii de a identifica şi
respecta comunitatea de interese când este vorba de bani”15.
Dominaţia firmei-monopol într-o anumită ramură, până la sosirea unui concurent, generează suprapraprofit, adică
un profit de monopol peste cel normal, ca urmare a practicării unui preţ de monopol, care este mai ridicat faţă de preţul
format în lupta de concurenţă. Preţul de monopol este constituit din costul mediu de producţie plus profitul normal plus
profitul de monopol. Dominaţia monopolului este o stare temporară, pe de o parte, pentru că există o legislaţie care
împiedică formarea de monopoluri, iar pe de altă parte, se infiltrează firme care doresc să beneficieze de condiţiile ce
permit obţinerea unui profit suficient de satisfăcător până la echilibrarea ofertei cu cererea pe segmentul dominat de
firma-monopol. Maximizarea profitului este efectul atingerii acelui volum al producţiei până la care, în expresie
valorică, întreprinzătorul, în funcţie de mecanismul de formare a preţurilor pe diferitele pieţe cu concurenţă imperfectă,
obţine scopul urmărit, având în vedere rapotul preţ-cost mediu-cost marginal şi poziţia pe care o deţine pe piaţă.
În prezent, profitul nu mai poate fi apreciat doar ca un rezultat al raportului cost-preţ. Condiţiile de obţinere s-au
diversificat. Firmele care reuşesc să sporească gradul de diferenţiere a propriilor produse prin noi proprităţi, fiabilitate,
calitate, să diversifice produsele cu caracter de noutate prin intrducerea rezultatelor cercetării au şansa de a rezista în lupta
de concurenţă şi de a obţine profit.
În condiţiile accentuării procesului de regionalizare şi mondializare, se remarcă, pe de o parte, afirmarea tot mai
viguroasă a societăţilor transnaţionale, capabile să-şi diversifice sursele de obţinere şi sporire a profitului, iar pe de altă
parte, o tendinţă de regrupare, care să le permită să-şi sporească incisivitatea pe o piaţă care devine tot mai liberalizată.
În consecinţă, este explicabilă elaborarea, la nivelul UE, dar şi al statelor, a unei legislaţii care stabileşte condiţiile de
fuzionare şi măsuri de sancţionare a celor care, prin fuziuni repetate sau achiziţii, pot genera o poziţie de monopol,
restrângând câmpul de manifestare a concurenţei.

15
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 152.
 14. Creşterea şi dezvoltarea economică
Teoriile cu privire la creşterea economică ocupă un loc însemnat în ştiinţa economică, cu deosebire în ultima
perioadă.
Problema creşterii economice a trezit interesul unui număr important de specialişti şi reprezintă una dintre cele mai
mediatizate teme de interes economic. Originea teoriilor creşterii economice nu se cunoaşte cu precizie, dar se pare că
lucrarea lui F. Quesnay intitulată Tabloul economic este o lucrare de pionierat în domeniu, ce prezintă primul model al
conexiunilor din economie. Un secol mai târziu, John M. Keynes a elaborat teoria care îi poartă numele şi modelul agregat
corespunzător.

14.1. CONCEPTUL DE CREŞTERE ECONOMICĂ

În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor care au loc în dimensiunile rezultatelor
macroeconomice (sporirea avuţiei naţionale, a produsului intern, a venitului naţional). Din această perspectivă, ea apare ca
un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin modificări şi ameliorări ale performanţelor factorilor de producţie care
pot să susţină dezvoltarea.
În sens restrâns, creşterea economică este o mişcare ascendentă a unor indicatori economici pe o perioadă (de
exemplu, sporirea VN/locuitor, deci aspectul cantitativ al procesului).
Kuznets consideră creşterea economică a unei ţări ca o mărire a capacităţii de a furniza în măsură tot mai mare
diferite bunuri economice, această capacitate fiind bazată pe tehnologia înaintată, precum şi pe adaptările instituţionale şi
ideologice pe care le necesită.
Arndt consideră creşterea economică o creştere a venitului ca medie pe locuitor (măsurată în mod obişnuit prin PIB
raportat la populaţie).
Perroux apreciază creşterea ca fiind sporirea dimensiunilor economiei naţionale exprimată în totalul bunurilor şi
serviciilor obţinute în decursul unei perioade, inclusiv amortismentul.
Deşi nu există o definiţie unanim acceptată a creşterii economice, mulţi economişti apreciază că aceasta desemnează
procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie
şi reliefate prin indicatori macroeconomici – produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional în termeni reali,
atât pe total, cât şi pe locuitor.
Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica sa,
prezentând o evoluţie ascendentă pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale, uneori
regrese economice temporare. În legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află utilizarea conceptelor de creştere
economică zero şi creştere economică negativă.
Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, reflectă situaţia în
care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.
În planul politicii economice, creşterea economică zero este prezentată ca fiind singura reacţie socială normală faţă de
caracterul tot mai restrictiv al resurselor şi de deteriorarea echilibrului ecologic.
Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de
scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul
eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a
unei perspective nefavorabile.
• Delimitări conceptuale
În opinia unor economişti, creşterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică şi chiar cu progresul social-
economic. Majoritatea economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică nu trebuie
opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au
la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori, iar finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii
vieţii oamenilor.
În acelaşi timp, aceste două concepte conţin elemente care le delimitează unul de celălalt. Astfel, ele au o sferă de
cuprindere diferită. Sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a dimensiunilor economiei
naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor. În schimb, în sfera de cuprindere a dezvoltării
economice se includ şi modificările calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale (tehnologică, interramuri,
economico-socială, organizaţională, teritorială etc.), precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg. În această
situaţie, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi
dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe lângă creşterea economică, îşi asociază şi modificări structural-calitative
în economia naţională şi calitatea vieţii oamenilor.
 Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază cel de progres economic. Acesta
evidenţiază specificul şi sensul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie cu etapele anterioare, şi constituie suportul unei
viziuni optimiste asupra evoluţiei societăţii în perspectivă.
Progresul economic înseamnă sporirea productivităţii factorilor naţionali, creşterea dimensiunii potenţialului
economic în paralel cu modernizarea structurilor economice.
Progresul social exprimă evoluţia progresivă a societăţii, care conduce la îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea
pe o treaptă superioară a modului de viaţă a oamenilor. Progresul social are la bază progresul economic.
În ţările cu economie de piaţă consolidată, creşterea şi dezvoltarea economică prezintă, în etapa contemporană,
caracteristici care decurg din procesul de constituire a unui nou mod tehnic de producţie, din rolul crescând al informaţiei,
din accentuarea legăturii cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii, din formarea unui nou mod de gândire economică şi a
unui comportament propriu integrării individului în exigenţele economi-co-sociale ale economiei de piaţă etc.

14.2. FACTORII ŞI TIPURILE DE CREŞTERE ECONOMICĂ

Un obiectiv important al teoriei creşterii economice este găsirea acelor factori care, puşi în diferite combinaţii şi
legături, să asigure obţinerea unui spor important de produs naţional pe persoană, ca o tendinţă fermă pe o perioadă viitoare
mai îndelungată, dar previzibilă, realizarea unor ritmuri înalte ale producţiei de bunuri şi servicii şi evitarea fluctuaţiilor
grave în activitatea economică de ansamblu.
• Factorii de creştere economică
Factorii care intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt
implicaţi, direct sau indirect, în procesul creşterii economice.
Factorii cu acţiune directă, ce determină creşterea economică, sunt: factorul uman (resursele de muncă), factorul
material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate), progresul tehnic sau tehnologic, factorul
informaţional etc.
Există şi factori cu acţiune indirectă (mediată), cum sunt: cererea agregată, respectiv, capacitatea de absorbţie a
pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală a
statului, schimburile internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.
Atât factorii direcţi, cât şi cei indirecţi ai creşterii economice trebuie abordaţi sub aspect tridimensional: cantitativ,
calitativ şi structural. Latura cantitativă vizează modificarea dimensiunilor factorilor de producţie (creşterea capitalului
folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului investiţiilor, a exportului etc.). Dimensiunea calitativă se referă la
sporirea eficienţei, a randamentului economic în folosirea fiecărui factor de creştere economică. Dimensiunea structurală
se concretizează în modificările şi înnoirile în structura factorilor, în proporţiile în care se asigură combinarea lor.
Factorul uman participă la creşterea economică atât prin sporirea volumului muncii prestate la scară
macroeconomică, cât şi prin mărirea productivităţii muncii.
Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul
tehnic de producţie, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real.
Factorul progres tehnic sau tehnologic are, în prezent, un rol deosebit de important în procesul creşterii economice.
Potenţialul de inovare, de a induce progres şi eficienţă este, practic, nelimitat, constituind o resursă de importanţă strategică.
Acest factor are şi efecte indirecte sau eficienţă propagată, concretizată în avantajul competitiv al celorlalţi factori şi în
dinamica economică de ansamblu.
Progresul tehnic indus prin inovare determină efecte multiple, cum sunt: creşterea randamentului sistemului de
producţie, a productivităţii muncii şi a capitalului, realizarea de economii de scară prin reducerea costurilor medii totale,
sporirea profitului şi a surselor destinate investiţiilor ce susţin creşterea economică; limitarea şi reducerea costurilor
ecologice şi sociale ale creşterii, schimbări în destinaţia de utilizare a diferitelor resurse naturale; restructurări ale economiei
naţionale, pe sectoare şi ramuri etc.
Rolul factorului informaţional în creşterea economică actuală se explică, în principal, prin faptul că: informaţia este
omniprezentă în activitatea umană; tehnologiile informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi virtual fără limite; avansul
tehnologiilor informaţionale duce la dezvoltarea potenţialului de inovare existent în cadrul economiei naţionale.
Asupra procesului creşterii economice îşi pun amprenta şi o serie de factori extraeconomici, cum sunt: socialul,
demografia, cultura, conjunctura politică internă şi internaţională, sistemul instituţional şi cel legislativ şi modul lor de
funcţionare.
• Tipuri de creştere economică
În funcţie de contribuţia factorilor la realizarea creşterii econo-mice, de ritmul de creştere a indicatorilor agregaţi pe
locuitor, de compatibilitatea efectelor economice cu cele sociale şi ecologice, creşterea economică poate să fie extensivă
sau intensivă.
Tipul de creştere economică extensivă se caracterizează prin contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale
factorilor direcţi la formarea sporului produsului naţional brut (PNB). Având în vedere raritatea resurselor, influenţa
creşterii dimensiunilor cantitative ale factorilor în procesul economic este limitată în timp şi spaţiu. Tipul de creştere
extensiv caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent, înregistrează un nivel economic scăzut, incapabil să asigure
satisfacerea cererii agregate a pieţii şi să valorifice superior, într-o structură complexă, resursele naţionale. Acest tip de
creştere presupune acumulări susţinute, un amplu efort investiţional.
Tipul de creştere economică intensivă se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate
macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor. Acesta este
propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată, capabile de a genera şi absorbi progres tehnologic, şi în care
acţionează mecanisme economice prin care se stimulează latura calitativă, a resurselor.
Tipul de creştere intensivă succede, în principiu, celui de creştere extensivă. În teoria şi în practica economică se
întâlneşte şi tipul intermediar de creştere economică, ce caracterizează situaţia în care latura cantitativă şi cea calitativă au
contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice. Un asemenea tip de creştere economică
poate să predomine într-o ţară sau alta în diferite perioade, în funcţie de condiţiile interne şi de conjunctura internaţională.

14.3. REZULTATELE MACROECONOMICE. INDICATORII MACROECONOMICI

Pentru evidenţierea raţionalităţii activităţii economice şi determinarea eficienţei utilizării factorilor productivi, sunt
necesare cuantificarea şi măsurarea rezultatelor obţinute, la nivel atât microeconomic, cât şi mezo şi macroeconomic. Dacă
rezultatele microeconomice reliefează activitatea desfăşurată de diferiţi agenţi economici la nivelul unităţilor economice,
rezultatele mezoeconomice se referă la activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone teritorial-administrative.
Rezultatele macroeconomice (la nivelul economiei naţionale) reprezintă ieşirile din activităţile agenţilor economici
agregaţi, pe care piaţa le validează, iar cunoaşterea şi analiza evoluţiei lor au o semnificaţie practică deosebită. Astfel,
pentru agenţii economici, rezultatele macroeconomice constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind
orientarea viitoare a atragerii şi utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii ofertei şi cererii
de bunuri economice. De asemenea, pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale privind potenţialul economic,
eficienţa şi competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia
economiei mondiale. În acest scop, se folosesc indicatori macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie de
piaţă cu ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN).
Sistemul conturilor naţionale (SCN) asigură atât descrierea şi analiza structurilor economice, cât şi norme
internaţionale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanţi indicatori macroeconomici. SCN se fundamentează
pe teoria factorilor de producţie, conform căreia participanţii la activitatea economică sunt recompensaţi în raport de
contribuţia adusă la obţinerea rezultatelor: munca prin salarii; natura prin rentă; capitalul prin profit şi/sau dobândă. Această
metodologie (SCN) este un sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică în statistica ţărilor cu economie de piaţă, în
statistica ONU şi a altor organisme internaţionale, prin care se asigură măsurarea producţiei naţionale şi a principalelor
sale componente; o reprezentare cantitativă agregată a realităţii economice, în decursul unei perioade, nu este nici completă
şi, ca urmare, nici corectă.
Evaluarea, exprimarea cantitativă, simplificată şi agregată a realităţii economice îi conferă SCN utilitatea practică
pentru analiză şi prognoze economice; prin SCN se măsoară fluxurile de bunuri şi servicii, de venituri, într-o anumită
perioadă, tot aşa cum se măsoară stocurile de bunuri şi valori financiare, la un moment dat, la nivel macroeconomic, prin
indicatori valorici. În SCN, delimitarea activităţii economice, din ansamblul activităţilor umane, are la bază conceptul de
producţie, care cuprinde bunurile şi serviciile ce fac obiectul tranzacţiilor dintre unităţile producătoare şi cele consumatoare
(care au caracter de marfă), precum şi serviciile produse şi consumate ce nu fac obiectul vânzării-cumpărării (care nu au
caracter de marfă, inclusiv acele servicii legate de asigurarea ordinii şi securităţii sociale).
În calculul indicatorilor se utilizează atributele „intern” şi „naţional”; atributul „intern” cuprinde produsul sau venitul
creat şi consumat de către agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării respective; atributul „naţional”
are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici, indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în
alte ţări. Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile producătorilor şi ale
cumpărătorilor. Acestea pot fi preţuri ale factorilor de producţie (când nu includ impozitele indirecte) şi preţuri curente ale
pieţei (care includ şi impozitele indirecte).
Informaţiile furnizate de sistemul conturilor naţionale (SCN), precum şi elementele cuprinse în conturile naţionale
prin agregare stau la baza calculării principalilor indicatori sintetici care servesc ca instrumente de cunoaştere şi analiză a
economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, oferind totodată condiţiile necesare efectuării de comparaţii
internaţionale.
• Indicatori macroeconomici
În funcţie de sistemul de evidenţă şi măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori
economici specifici în formă „brută” sau „netă”. Atributul „brut”, ce se conferă unui indicator, are în vedere includerea
consumului de capital fix în calculul producţiei finale, iar atributul „net” se utilizează când se elimină consumul de capital
fix din calculul producţiei finale (amortizare). Elementele cuprinse în conturile naţionale, prin agregare, stau la baza
calculării indicatorilor sintetici. Principalii indicatori agregaţi ai rezultatelor macroeconomice sunt: produsul global brut
(PGB), produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul naţional net (PNN),
venitul naţional (VN).
 Produsul global brut (PGB) exprimă, în formă monetară, producţia de bunuri şi servicii, dintr-o perioadă, a agenţilor
economici dintr-o ţară fără a fi deduse consumul intermediar şi soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu restul lumii
sau exteriorul. El implică duble sau multiple înregistrări, fapt care îi conferă o valoare cognitivă redusă.
Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu
al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită
perioadă, de regulă, un an.
Formula generală de calcul este:
PIB = CF + FBCF + VS + (E – I)
unde: CF = consum final
FBCF = formarea brută de capital fix

VS = variaţia stocurilor
E = exporturi
I = importuri
sau:
PIB = PGB – CI
unde: PGB = produsul global brut
CI = consumul intermediar
Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final,
care au fost produse în interiorul unei anumite ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă.
Se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix, adică a amortizării (A):
PIN = PIB – A
Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea producţiei finale brute (de bunuri şi servicii) obţinute de către agenţii
economic naţionali atât în interiorul ţării respective, cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări. Dacă se porneşte de la
PIB, PNB se determină prin adăugarea producţiilor finale brute ale agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară
activitatea în afara graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii bunurilor realizate de producătorii străini pe teritoriul ţării
de referinţă (soldul valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate şi al celei obţinute de agenţii
economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei).
PNBpp = PIBpp +SVABpp
unde: PNBpp = PNB la preţurile pieţei
PIBpp = PIB la preţurile pieţei
SVABpp = soldul valorii adăugate brute, la preţurile pieţei.
Rezultă că PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de mărimea (pozitivă sau negativă) a SVAB.
Astfel, dacă soldul este favorabil agenţilor economici autohtoni, atunci PNB > PIB şi invers.
PNB se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali. Mărimea PNB în termeni nominali este cea exprimată în
preţuri curente de piaţă. PNB real semnifică mărimea pe care acesta ar fi avut-o dacă nu s-ar fi modificat preţurile,
comparativ cu anul anterior, de referinţă.
Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor
bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările reale intervenite
în producţie. Aceste modificări sunt surprinse cel mai bine de indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului
vieţii).
Deflatorul PNB-ului măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor produse; el este influenţat de
preţurile fiecărui element component – bunurile capital, serviciile guvernamentale, bunurile şi serviciile de consum
personal. Indicele preţurilor bunurilor de consum surprinde schimbarea intervenită în media preţurilor bunurilor şi
serviciilor achiziţionate de consumatori.
Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor (IGP), poate fi determinat PNB real:
PNB nominal
PNB real = 100
IGP
Pentru a determina gradul de eficienţă a diferiţilor factori de producţie, se poate determina şi PNB potenţial, care
arată cantitatea potenţială de bunuri şi servicii ce s-ar putea produce cu resursele de muncă, pământ şi capital disponibile.
Se determină ca produs între productivitatea medie, numărul persoanelor ocupate şi numărul normal de ore ce ar trebui
prestate de o persoană în timpul unui an – în condiţiile în care în economie se realizează folosirea integrală a resurselor.
Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de
agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, în decursul unei anumite perioade,
exprimată în preţurile pieţei. Se determină prin scăderea din produsul naţional brut a mărimii amortizării capitalului fix:
PNN = PNB – Am.
Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN). După stadiile mişcării PNN –
producţie, repartiţie şi consum – se utilizează următoarele modalităţi de calcul: a) însumarea valorii nete a bunurilor şi
serviciilor produse într-un an; b) însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie; c) însumarea
cheltuielilor făcute pentru consum, investiţii şi creşterea stocurilor.

14.4. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de
transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât si în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie,
în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor
.
În etapa actuală, sunt preocupări tot mai accentuate privind dezvoltarea economică durabilă sau viabilă, la nivelul
fiecărei ţări şi la scară mondială, acestea fiind legate de un complex de probleme cu care se confruntă, în prezent, omenirea,
şi anume: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă;
inflaţia, crize monetare, economice etc.
Dezvoltarea economică durabilă reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca
satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare.
Conceptul de dezvoltare durabilă exprimă procesul de lărgire a posibilităţilor prin care generaţiile prezente şi viitoare
îşi pot manifesta pe deplin opţiunile în orice domeniu – economic, social, cultural sau politic, omul fiind aşezat în centrul
acţiunii destinate dezvoltării. Dezvoltarea economică durabilă presupune existenţa unor condiţii economice, sociale,
culturale şi de mediu favorabile.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ:
– redimensionarea creşterii economice, având în vedere accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
– eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale: un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi
sănătate;
– asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii demografice necontrolate);
– conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului
dezvoltării econo-mice asupra mediului;
– reorientarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
– descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi
economia.
Raportul Mondial al Dezvoltării Umane (1996), elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,
sintetizează patru componente esenţiale ale paradigmei dezvoltare durabilă:
• Productivitatea – populaţia trebuie să-şi sporească productivita-tea şi să participe deplin la procesul de generare a
veniturilor, creşterea economică reprezentând un subsistem al modelelor de dezvoltare umană.
• Echitatea – populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni.
• Durabilitatea – accesul la opţiuni trebuie asigurat şi pentru generaţiile următoare.
• Participarea – omul trebuie să participe deplin la deciziile şi procesele care îi modifică viaţa.
Pentru compatibilizarea celor patru cerinţe este prevăzută simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi compatibilitate a patru sisteme:
economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei
dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca sistemul să fie operaţional, este
necesar ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele patru dimensiuni ale
dezvoltării durabile – plecând de la energie, agricultură, industrie până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
Aspectele multiple ale dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi ocuparea populaţiei până la egalitatea dintre
sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale, sunt tratate într-o viziune integratoare, accentul fiind pus pe lărgirea
posibilităţilor de manifestare a opţiunii oamenilor.
Din sfera largă a opţiunilor posibile, trei sunt considerate esenţiale: longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă.
Acestea stau la baza Indicelui Dezvoltării Umane (IDU), care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi
complexe. Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în
învăţământ, ce reflectă nivelul de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a standardului de viaţă.
Problematica dezvoltării durabile rămâne în actualitatea preocupărilor mondiale, mai ales din cauza discrepanţei care
există între recunoaşterea teoretică a importanţei acesteia şi rezultatele concrete înregistrate până în prezent, subsumate
ideii de progres social. În ultimele cinci decenii, pe plan mondial, s-au realizat progrese în toate domeniile şi s-au înregistrat
schimbări semnificative la nivelul dezvoltării umane.

Strategia naţională de dezvoltare durabilă a României

În România, preocupări privind impactul dezvoltării economice asupra mediului au existat încă din ani ’70 – ’80 ai
secolului trecut, dar decizii politice şi administrative, acte legislative, măsuri şi acţiuni concrete în acest sens au fost
întreprinse după anul 1990. România a fost prima ţară europeană care a ratificat Protocolul de la Kyoto, în anul 2001, prin
care s-a angajat să sprijine dezvoltarea durabilă şi să contribuie la limitarea schimbărilor climatice.
Prima strategie naţională pentru dezvoltare durabilă a României a fost finalizată în anul 1999 cu asistenţă din partea
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.
 Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană şi alte documente adoptate în perioada de preaderare cuprind
angajamente concrete ale României în vederea implementării principiilor dezvoltării durabile ca urmare a obligaţiilor
asumate în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Guvernul României a elaborat şi adoptat în anul 2008 Strategia
naţională pentru dezvoltare durabilă cu orizonturi în 2013, 2020, 2030, care stabileşte obiective concrete pentru
implemen-tarea într-un interval de timp rezonabil şi realist a modelului de dezvoltare durabilă generator de valoare
adăugată înaltă bazat pe cunoaştere şi inovare şi orientat spre îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii oamenilor în armonie
cu mediul natural.
Documentul propune următoarele obiective strategice:
– pentru anul 2013 – încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor
şi politicilor publice ale României ca stat membru al Uniunii Europene;
– pentru anul 2020 – atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării
durabile;
– pentru anul 2030 – apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor membre ale Uniunii
Europene din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.
Îndeplinirea acestor obiective va asigura punerea în practică a politicii de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene şi,
în acelaşi timp, o creştere economică ridicată, ceea ce va contribui la reducerea semni-ficativă a decalajelor economico-
sociale faţă de celelalte state comu-nitare.
• Ecodezvoltarea
În economie, ecodezvoltarea reprezintă creşterea sau dezvoltarea economică în strânsă corelaţie cu legile mediului
ambiant, ale echilibrului ecologic. Ecodezvoltarea este o relaţie complexă ce se referă nu numai la dezvoltarea economică
propriu-zisă în raport cu mediul ambiant natural, ci şi la întreaga dezvoltare umană, inclusiv la aspectele sale sociale, de
cultură, ştiinţă şi civilizaţie.
Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice Sliong, secretar general al Conferinţei de la
Stockholm asupra mediului, câştigând tot mai mult teren. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi inspiră proiecte
concrete ale PNUD şi alte programe ale organizaţiilor specializate de pe lângă ONU.
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu
legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. Ecodezvoltarea este, în prezent, o relaţie complexă, ce surprinde nu
numai dezvoltarea economică propriu-zisă în raport cu mediul natural, ci întreaga dezvoltare umană, cu aspectele ei sociale,
de cultură, ştiinţă şi civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni. Ea presupune prudenţă din punct de vedere ecologic;
stimulează dezvoltarea pornind de la cunoaşterea consumului, dar subordonată posibilităţilor teritoriului; preconizează o
dezvoltare armonioasă, prevăzătoare, în deplin acord cu posibilităţile existente la un moment dat şi într-un anumit loc.
Ecodezvoltarea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de lungă durată, propunând
armonie şi complexitate, excluzând orientarea unilaterală spre o ramură sau alta a industriei. Presupunând o structură
complexă, diversificată, ecodezvol-tarea se caracterizează printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei
etape şi ale unor obiective majore. Punctul de plecare în realizarea acestui deziderat îl constituie armonizarea politicilor de
dezvoltare economică cu politicile de mediu şi găsirea unor metode de înlăturare a elementelor de departajare a trăsăturilor
politicii de dezvoltare economică şi de mediu.

14.5. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL MACROECONOMIC

Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi dezechilibru economic, ţinând
seama de caracterul complex şi mereu dinamic al nevoilor şi resurselor.
Din punct de vedere teoretic, echilibrul la nivel macroeconomic reflectă acea stare a economiei în care toate pieţele
sunt simultan în echilibru, fără existenţa excesului de cerere sau de ofertă.
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor
economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului), caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şî ofertei
agregate, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea
de dificultăţi, de dezechilibre.
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cererea şi oferta agregate în cadrul pieţei
bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare, a capitalului, al economiei naţionale în ansamblul ei, care are la bază o alocare
şi folosire raţională a resurselor, o funcţionare normală a structurilor economice în interdependenţa lor. Echilibrul
macroeconomic trebuie înţeles ca o tendinţă, ce nu exclude abateri sau discordanţe nesemnificative care nu afectează
funcţionarea de ansamblu normală a economiei.
Elemente necesare înţelegerii echilibrului macroeconomic
În primul rând, în acest caz, se operează cu noţiunile de ofertă agregată şi cerere agregată, care presupun exprimare
monetară, ce permite aducerea la un numitor comun şi, pe această bază, posibilitatea de măsurare şi comparare.
În al doilea rând, se impune luarea în considerare a relaţiei dintre producţie, venituri şi cheltuieli. Aceasta, în sensul
că producţia dă naştere la fluxuri de produse şi servicii, care, la rândul lor, determină fluxuri de venituri distribuite
deţinătorilor factorilor de producţie, ceea ce atrage după sine fluxuri de cheltuieli prin care se procură bunuri economice
oferite de producţie. Astfel, cererea şi oferta sunt legate între ele şi prin intermediul veniturilor; este importantă cunoaşterea
reacţiei acestora nu numai la variaţiile de preţuri, ci şi la cele ale veniturilor.
În al treilea rând, echilibrul macroeconomic presupune luarea în considerare a interdependenţelor dintre pieţe şi,
respectiv, dintre echilibrele economice parţiale. Starea de echilibru sau, dimpotrivă, de dezechilibru în cadrul uneia sau
alteia dintre pieţele parţiale se reflectă, direct sau indirect, într-o proporţie sau alta, şi în funcţionarea de ansamblu a
economiei naţionale.
• Condiţii de echilibru
Realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor economice presupune respectarea următoarei condiţii: oferta agregată (Y)
să fie egală cu cererea agregată (D). Deci: Y=D. În acest caz, oferta este concretizată în mărimea produsului naţional brut
sau a venitului naţional; ea se repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (S), rezultând relaţia: Y = C+S.
Cererea se concretizează în două mari componente, şi anume: cererea de bunuri de consum (C) şi cererea de bunuri
de investiţii (I), rezultând relaţia: D = C+I. Relaţia generală de echilibru se poate reprezenta sub următoarea formă:
C+S=C+I
De aici, se poate deduce relaţia: S = I, considerată drept condiţie de echilibru. Cu alte cuvinte, pentru realizarea
echilibrului pe piaţa bunurilor economice, este necesar ca tot ceea ce este produs să fie şi cumpărat, iar ceea ce nu este
consumat, adică tot ceea ce este economisit, să fie investit. În realitate, însă, există posibilitatea dezechilibrului, deoarece
nu tot ceea ce se economiseşte se şi investeşte, respectiv, nu toţi cei care economisesc sunt şi investitori.
Realizarea echilibrului macroeconomic în condiţiile actuale ia în considerare şi schimburile economice cu alte ţări,
în cadrul cărora o parte a producţiei interne este exportată (E), iar unele nevoi sunt satisfăcute pe seama importului (H) din
alte ţări. Integrarea acestora în modelul de echilibru conduce la următoarea relaţie de echilibru:
C+S+H=C+I+E
De aici, rezultă drept condiţie de echilibru relaţia:
S + H = I + E sau S –I = E – H
Echilibrul macroeconomic depinde şi de realizarea echilibrului în cadrul altor pieţe, cum sunt: piaţa muncii, piaţa
monetară etc.
– Pe piaţa muncii, echilibrul presupune egalitatea ofertei de forţă de muncă (YL) cu cererea de forţă de muncă (DL).
De aici, următoarea relaţie: YL = DL.
– Pe piaţa monetară, starea de echilibru înseamnă egalitatea ofertei de monedă (Ym) cu cererea de monedă (Dm).
Deci, relaţia: Ym = Dm. Oferta reală de monedă este în dependenţă de masa monetară (M) şi de viteza de circulaţie
a banilor (V), iar cererea de monedă depinde de volumul mărfurilor tranzacţionate (T) şi de nivelul preţurilor (P). Astfel,
condiţia de echilibru pe piaţa monetară poate fi exprimată de relaţia: MV = TP.
În realitatea economică, pe toate pieţele, condiţiile sunt variabile; în consecinţă, echilibrul unei pieţe depinde de ceea
ce se petrece pe toate celelalte pieţe. De aceea, se poate formula întrebarea: Există, oare, un echilibru simultan al tuturor
pieţelor? Sau: Echilibrul general obţinut, sau spre care tinde economia, asigură o alocare optimală a resurselor?
Echilibrul economic nu constituie un scop în sine; realizarea lui este subordonată creşterii şi dezvoltării economice,
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale oamenilor.
În concluzie, trebuie subliniat faptul că echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor
şi serviciilor, pe piaţa valutară, precum şi a echilibrului bugetar etc. Există, în acest caz, o relaţie ca de la parte la întreg:
asigurarea echilibrelor menţionate se reflectă favorabil în dinamica echilibrului macroeconomic, după cum
disfuncţionalităţile sau dereglările acestora afectează buna funcţionare a economiei în ansamblul ei; ritmul înnoirilor în
cadrul echilibrelor parţiale se oglindeşte în ritmul de ansamblu al dezvoltării economice.
• Echilibrul economic dinamic
În caracterizarea echilibrului macroeconomic, se folosesc şi noţiunile: echilibru economic static şi echilibru
economic dinamic.
Echilibrul economic static reflectă starea momentană a econo-miei, considerată drept punct de referinţă. În realitate,
nu există echili-bru economic static, deoarece întotdeauna au loc schimbări în sistemul de trebuinţe şi în cel al resurselor,
astfel încât echilibrul economic nu rămâne la nivelul realizat, ci se schimbă, în timp, necesitând „ajustări”, corespunzătoare
condiţiilor mereu dinamice.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adapta-re în dinamică a ofertei la exigenţele cererii, de
realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Există mai mulţi factori care determină dinamica echilibrului economic, şi anume: a) populaţia, care, prin numărul
ei, prin structura pe grupe de vârstă şi socioprofesională, nivelul de calificare a lucrătorilor etc., determină schimbări
corespunzătoare în ansamblul cererii; b) progresul ştiinţifico-tehnic, care duce la apariţia a noi trebuinţe, noi subramuri, la
modificări în structura şi nivelul lor şi totodată la înnoiri ale ofertei şi cererii agregate, la adaptări ale acestora; c)
comportamentul agenţilor economici, care se schimbă, atrăgând după sine noi orientări în folosirea veniturilor, ca şi în
structura pe ramuri şi subramuri economice a plasării capitalurilor în afaceri; d) limitele resurselor, care acţionează
restrictiv, impunând restructurări în alocarea şi combinarea factorilor de producţie etc. Echilibrul are, deci, caracter relativ;
această noţiune trebuie abordată în timp şi spaţiu.
 Cererea agregată se modifică, înregistrând anumite şocuri, care, la rândul lor, duc la schimbări ale producţiei, la
fluctuaţii ale PIB-ului. În asemenea condiţii, se impun măsuri şi acţiuni de ajustare, inclusiv în domeniul preţurilor, care să
restabilească echilibrul. Au loc schimbări în domeniul consumului, al investiţiilor, al ocupării forţei de muncă, al exportului
şi importului etc. De asemenea, oferta agregată înregistrează creşteri care conduc la sporirea PIB-ului, a venitului naţional,
însoţite de schimbări şi pe piaţa muncii, concretizate în reducerea şomajului.
• Dezechilibrul economic
Condiţiile noi în care se desfăşoară activitatea economică atrag după sine dezechilibre economice, considerate drept
stare normală, necesară dezvoltării.
Forme ale dezechilibrului:
a) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii. Pe piaţa bunurilor economice, starea de dezechilibru este
cunoscută sub denumirea de presiune, deoarece cantitatea acestora depăşeşte cererea existentă. În consecinţă, cumpărătorii
au posibilitatea de a alege, iar producătorii-ofertanţi se confruntă cu dificultăţi în vânzarea mărfurilor, fiind totodată
stimulaţi în direcţia restructurării producţiei şi creşterii calităţii. Pe piaţa muncii, excedentul de ofertă înseamnă şomaj,
subutilizare a potenţialului de forţă de muncă existent, repercusiuni asupra nivelului de trai al populaţiei.
b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii. Pe piaţa bunurilor se manifestă o cerere
mai mare decât oferta existentă, ceea ce duce la situaţia cunoscută sub denumirea de absorbţie. În acest caz, agenţii
economici producători nu au posibilitatea de a satisface întreaga cerere: oferta de mărfuri nu ţine pasul cu cererea la un bun
sau altul, nefiind stimulat nici interesul pentru diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor; se accentuează excedentul
de forţă de muncă şi creşterea şomajului.
c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară. O asemenea stare de
dezechilibru pune în relief neconcordanţe, dereglări de profunzime, care ţin de structuri ale producţiei şi ale economiei în
ansamblul ei, de imposibilitatea de a absorbi pe termen lung oferta de forţă de muncă, de a asigura o evoluţie normală a
ofertei de bunuri economice şi de masă monetară. Ca urmare, se accentuează inflaţia (inclusiv forma ei cea mai acută,
hiperinflaţia), şomajul, se deteriorează condiţiile de viaţă ale unei importante părţi a populaţiei.
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în mari decalaje între cerere şi ofertă pe
diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice, şomaj, inflaţie etc. Asemenea decalaje nu
constituie o stare normală în evoluţia economiei, ele fiind legate de limitele resurselor, de insuficienta cunoaştere a relaţiilor
de piaţă, de rămâneri în urmă în ceea ce priveşte progresul tehnologic, de lipsa unor reacţii rapide şi eficiente din partea
unor agenţi economici, ca şi de unele greşeli de politică economică generală pe termen lung.
 16. Venitul național, consumul, economiile și investițiile
La nivelul economiei naţionale, expresia veniturilor încasate de posesorii factorilor de producţie, corespunzător
contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi serviciilor, constituie venitul naţional.
De la originile gândirii economice ştiinţifice, repartiţia veniturilor a fost considerată o temă centrală de reflecţie.
Pentru David Ricardo (1817), determinarea legilor care reglementează împărţirea venitului naţional între cele trei clase
ale societăţii (proprietari funciari, capitalişti şi muncitori) constituia „principala problemă în economia politică”. Cu
aproape un secol mai târziu, Alfred Marshall estima că această problemă este mult mai dificilă decât presupuseseră
predecesorii săi şi că „nicio soluţie pretins simplă nu poate fi adevărată”.
Nicicând nu a existat un subiect, în macroeconomie, care să fi avut o mai mare, mai profundă, sau mai proeminentă
semnificaţie în literatura de specialitate decât alegerea gospodăriilor în ceea ce priveşte cât de mult din venitul lor este
destinat consumului şi cât de mult economiilor.

16.1. VENITUL NAŢIONAL

16.1.1. Venitul naţional şi formele lui

Pentru ca rezultatele producţiei de bunuri şi servicii să se transforme în venit al agenţilor economici participanţi
la activitatea economică, este necesar să fie înlocuite toate elementele de capital (cheltuielile materiale) care s-au
depreciat şi consumat în procesul economic. Rezultă că venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea nou
creată) în producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau, altfel spus, venitul
naţional este produsul naţional net al agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a acestora.
Mărimea venitului naţional se poate determina în mai multe moduri, în funcţie de existenţa şi mişcarea sa reală în
procesul de creare, repartiţie şi utilizare finală. Astfel, în procesul de creare, valoarea adăugată netă se evidenţiază în
preţurile factorilor de producţie în timp ce mişcarea sa de la producător la consumator se evidenţiază în preţurile pieţei,
care includ şi impozitele indirecte nete. Drept urmare, mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se determină
prin mai multe metode – cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.
Prin prisma procesului de creare, deci ca valoare adăugată netă, venitul naţional se determină pornind de la
indicatorii macroecono-mici rezultativi, adică prin metoda de producţie, şi anume, scăzând consumul de capital fix
(amortizarea) din produsul naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de producţie. Aceasta înseamnă că venitul
naţional este identic cu produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor şi constituie tocmai veniturile agenţilor
economici naţionali posesori ai factorilor de producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor salariaţi, cele
provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorii adăugate nete create de
factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.
Cum în procesul mişcării reale din producţie în consum, bunurile şi serviciile sunt exprimate în preţurile pieţei,
care cuprind şi impozite indirecte, este necesar ca acestea să fie deduse din produsul naţional brut ca expresie a
procesului de repartiţie a rezultatelor.
Aceasta înseamnă că venitul naţional se poate determina şi prin metoda de repartiţie, adică prin însumarea
veniturilor realizate de posesorii factorilor de producţie participanţi la activitatea economică.
Potrivit metodei de repartiţie, venitul naţional cuprinde salarii + profituri + rente + dobânzi nete (diferenţa dintre
dobânda încasată şi dobânda plătită). Toate aceste venituri obţinute de agenţii economici naţionali participanţi la crearea
bunurilor şi serviciilor sunt supuse impozitelor indirecte şi, ca urmare, repartiţia venitului naţional creat cuprinde două
etape: distribuirea sau repartiţia primară şi redistri-buirea sau repartiţia secundară.

16.1.2. Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări

Venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă – exprimată în preţurile pieţei sau în preţurile factorilor de
producţie – creată în decurs de un an de către agenţii economici ai unei ţări, în interiorul ţării şi în străinătate. El
exclude din aria sa de cuprindere amortizarea capitalului fix şi consumurile intermediare.
Abordări mai recente consideră că venitul naţional are o sferă mai restrânsă, el reprezentând acea parte a valorii
producţiei anuale a unei ţări care se poate consuma, fără să fie diminuat capitalul artificial (creat de muncă) şi capitalul
biologic, natural. În această ipoteză, consumul societăţii nu afectează negativ funcţionarea economiei naţionale,
asigurându-se o dezvoltare durabilă. Această definiţie este mai riguroasă, având în câmpul vizual şi premisele materiale
ale producţiei create de muncă şi pe cele care sunt opera naturii1.
Venitul naţional are tendinţa de creştere. În acest sens, acţionează sporirea numărului de persoane angajate în
activitatea economică, creşterea eficienţei, care depinde hotărâtor de gradul de calificare, dotarea tehnică a

1
Hervé Kempf, L’économie à l’épreuve de l’écologie, Hatier, Paris, 1991, p. 18.
întreprinderilor, structura de ramură a economiei. Pentru progresul pe multiple planuri al fiecărei ţări, important este ca
venitul naţional să crească în ritm mai rapid decât populaţia. Doar în această alternativă creşte valoarea netă adăugată
ce revine pe o persoană, creându-se condiţii de mărire concomitentă a consumului şi producţiei.
Din numeroase cauze de ordin intern şi internaţional, venitul naţional al diferitelor ţări a crescut şi creşte în ritmuri
inegale (pe mari perioade). De aceea, nivelul de dezvoltare economică al ţărilor lumii, măsurat prin venitul naţional pe
locuitor (ori PNB pe locuitor), este extrem de diferit. Consecinţele acestei stări de lucruri asupra economiei mondiale şi
raporturilor dintre ţări nu sunt pozitive. Istoricul francez Fernand Braudel remarca: „Aceleaşi inegalităţi ale accesului la
civilizaţie pe care viaţa economică le-a creat între diferitele clase sociale, le-a creat şi între diferitele ţări din lume. O
mare parte a lumii constituie ceea ce un eseist a denumit «proletariat exterior», care în limbaj curent se numeşte lumea
a treia, masa enormă de oameni pentru care accesul la minimul vital se pune chiar înaintea accesului la civilizaţie – care
le este adesea necunoscută – a propriei ţări. Ori umanitatea va munci pentru a umple aceste denivelări gigantice, ori
civilizaţia sau civilizaţiile îşi vor asuma riscul de a dispărea fără urmă.”2
Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică a diferitelor ţări sunt dublate şi de decalaje privind puterea
economică, măsurată prin venitul naţional total creat anual sau PNB total. Producerea venitului naţional nu este un scop
în sine; ea urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea acestui obiectiv impune
repartizarea venitului naţional.
Expresiile repartiţie sau distribuţie a veniturilor se pretează, într-adevăr, la o anumită confuzie; ele sugerează că
un anumit cuantum de venit (sau de bunuri pe care acesta le reprezintă) este mai întâi creat şi apoi se procedează la
împărţirea acestei mase într-un mod mai mult sau mai puţin arbitrar sau echitabil. Ar trebui totuşi să amintim că venitul
este creat în cursul producţiei; la această producţie colaborează diverşi factori (capital, muncă etc.); procesul de
producţie presupune, deci, o acţiune conjugată, pe parcursul căreia anumite remuneraţii sunt vărsate salariaţilor,
acţionarilor, celor care economisesc; altfel spus, veniturile primare sunt create şi distribuite practic în acelaşi timp. În
aceste condiţii, nu este surprinzător faptul că o etapă de neocolit a analizei constă în a determina cum se formează
preţurile factorilor productivi şi ce cantităţi de factori sunt angajate în producţie la aceste preţuri; într-o economie de
piaţă, preţurile şi cantităţile sunt determinanţii esenţiali ai veniturilor gospodăriilor familiale şi ai dispersiei acestor
venituri. Această etapă nu este nimic altceva decât o extensie a teoriei generale a preţurilor bunurilor şi serviciilor; ea
tratează repartiţia sub aspectul său funcţional.
Pornind de aici, analiza se poate dezvolta în mai multe direcţii. Agregarea remuneraţiilor vărsate diverşilor
furnizori de servicii productive conduce la teoria părţilor relative: în acest caz, este vorba de a determina fracţiunea din
venitul naţional care îi revine fiecărei categorii de factori (capital, muncă) sau fiecărui grup social (salariaţi,
întreprinzători capitalişti) şi a preciza relaţiile care se stabilesc în această împărţire a veniturilor şi evoluţiile economice
generale (creştere şi fluctuaţii). Pe de altă parte, combinarea surselor de remunerare în cadrul unor bugete individuale
permite evidenţierea caracteristicilor distribuţiei personale a veniturilor, în special a gradului de inegalitate al acestei
distribuţii. În societăţile moderne, normele etice în vigoare justifică, în general, operaţiuni de redistri-buire prin impozit
sau prin transferuri sociale, al căror obiectiv afişat este de a asigura tuturor un nivel minim de existenţă şi de a menţine
coeziunea socială. Însă, aceste operaţiuni nu sunt întotdeauna scutite de efecte perverse; uneori ele pot orienta
comportamentele într-un sens defavorabil eficacităţii economice; ele pot, de asemenea, cunoaşte derive asimilabile unor
„căutări de rente”.
Distribuirea personală şi redistribuirea. Repartiţia venitului global între principalii factori de producţie (capital
şi muncă) nu are o relaţie univocă cu distribuirea sa între indivizi sau gospodării. O reducere a părţii profiturilor şi o
creştere a părţii salariilor pot face repartiţia între persoane mai egalitară în cazul în care veniturile capitaliste la revin, în
esenţă, titularilor de venituri mari. Acest rezultat nu mai este la fel de evident dacă veniturile capitaliste le revin, în
principal, micilor deţinători de economii sau muncitorilor salariaţi. Teoria bunăstării atribuie două obiective principale
afectării resurselor productive în societate: eficacitatea economică şi echitatea socială. Aceste obiective privesc în mod
direct repartiţia: utilizarea factorilor şi formarea preţurilor acestora pe pieţe pot duce la o distribuţie personală a
veniturilor care riscă să fie considerată drept nesatisfăcătoare prin prisma normelor sociale în vigoare. Astfel se explică
generalizarea progresivă a măsurilor de redistribuire a veniturilor primare care caracterizează „statul providenţă” sau
„statul bunăstării”. Această redistribuire nu este un joc cu sumă nulă, în sensul că ea poate influenţa activitatea şi
modifica mărimea produsului ce poate fi împărţit.
Amploarea redistribuirii în ţările contemporane este considerabilă. Domeniul său potenţial, definit de rata
prelevărilor obligatorii (impozite şi cotizaţii sociale), se apropie adesea în Europa de 50% din PIB. Acest domeniu
comportă mai multe circuite.
În primul rând, circuitul asigurărilor sociale, care ocupă, de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, un
loc crescând în bugetele publice, până în punctul în care depăşeşte uneori ca importanţă bugetul statului. Acest circuit
operează o redistribuire între cotizanţi şi cei afectaţi de riscurile asigurate: şomaj, boală, bătrâneţe etc. Dacă presupunem
că aceste riscuri şi indemnizaţiile rezultante sunt în mare parte aceleaşi pentru toţi în decursul vieţii, atunci caracterul
redistributiv al acestui circuit rezultă în principal din faptul că suma cotizaţiilor este aproximativ proporţională cu
veniturile.

2
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 54.
 Al doilea circuit priveşte transferurile fără contrapartidă contributivă, care ţin de o logică de asistenţă şi sunt
finanţate prin impozit, în special prin impozitul progresiv pe venit.
Un al treilea mecanism de redistribuire rezultă din furnizarea de către stat a unor bunuri sau servicii private
întregii populaţii sau unei părţi a acesteia sau din subvenţii menite să reducă preţul acestor bunuri sau servicii.
În fine, şi în mod mai general, orice intervenţie a statului care are ca efect modificarea sau reglementarea
preţurilor (de exemplu, în materie de transporturi, de telecomunicaţii sau de salariu minim) poate avea efecte
redistribuibile neneglijabile.
Deşi activitatea publică în ansamblul său este susceptibilă să aibă consecinţe redistributive, ea nu conduce în mod
obligatoriu la reducerea inegalităţilor de venituri. Acest obiectiv priveşte mai ales circuitul constituit din cheltuielile de
asistenţă sau transferurile fără contrapartidă şi impozitele pe venitul gospodăriilor. În ţările occidentale, acest circuit
afectează aproximativ 15% din PIB sau 20% din venitul disponibil al gospodăriilor. Cu toate acesta, o redistribuire mai
importantă a veniturilor nu este neapărat de dorit, dacă ea riscă să antreneze pierderi semnificative de eficacitate
economică.
Consecinţele economice ale redistribuirii. În cursul anilor 1980, consecinţele economice ale redistribuirii au dat
naştere unor dezbateri importante, mai ales sub impulsul economiei ofertei şi al liderului acesteia, americanul A.B.
Laffer. Literatura economică opune efectului de echitate al redistribuirii un risc de ineficacitate, cauzat de caracterul
descurajant al impozitelor şi transferurilor asupra activităţii economice: orice impozit şi orice transfer neforfetar
(neindependent de venitul agenţilor) modifică sistemul de preţuri şi poate distruge incitaţiile la muncă sau economisire.
Noţiunea de rată marginală de impozitare este pertinentă pentru analizarea acestor incitaţii. Ele depind de importanţa
relativă a efectului de substituţie şi a efectului de venit. O creştere a ratei de impozitare va exercita o influenţă negativă
asupra incitaţiei de efort, reducând beneficiul marginal al muncii în comparaţie cu cel al timpului liber sau chiar al
şomajului, deoarece remunerarea orei marginale de muncă suportă o prelevare fiscală mai mare: este vorba despre efectul
de substituţie. Pe de altă parte, aceeaşi creştere a impozitului va avea o influenţă pozitivă asupra incitaţiei la muncă,
deoarece pe viitor va fi nevoie de mai multă muncă pentru a obţine un nivel dat de venit disponibil: este vorba despre
efectul de venit. Dacă efectul de substituţie este mai puternic decât efectul de venit, atunci creşterea impozitului va frâna
activitatea economică, iar o reducere o va stimula. Studiile empirice nu permit determinarea pragului pornind de la care
fiscalitatea tinde să devină excesivă; cu toate acestea, este incontestabil faptul că impozitele ridicate îndeamnă la fraudă
şi la dezvoltarea economiei subterane şi, într-o economie deschisă, la fuga capitalurilor, la delocalizarea activităţilor şi
la expatrierea creatorilor de întreprinderi. Această analiză a contribuit la legitimarea politicilor de moderaţie fiscală ca
instrument de relansare a activităţii.
Efectele contraincitative ale redistribuirii au fost puse în eviden-ţă şi pentru cazul persoanelor cu venituri mici, în
cadrul aşa-numitei „capcane a sărăciei”.
În procesul repartiţiei primare se formează cunoscutele forme fundamentale de venituri primare: salariul,
profitul, dobânda, renta. Aceste venituri intră în posesia proprietarilor de factori de producţie, în măsura în care aceştia
sunt antrenaţi în circuitul economic, constituind obiect al cererii şi ofertei şi al actelor de schimb. Un factor de producţie
oarecare, necerut şi neutilizat în activitatea economică, nu creează venit pentru deţinătorul lui. Varietatea factorilor de
producţie sau a resurselor productive, generatoare de venituri, este neobişnuit de mare; ea include munca sau capitalul
uman, terenurile arabile şi agricole, maşini şi utilaje, clădiri şi mijloace de transport etc.
În ţările dezvoltate, partea precumpănitoare a avuţiei o reprezintă capitalul uman, iar persoanele salariate deţin 65
– 90% din populaţia activă. De aceea, salariul are o pondere ridicată în venitul naţional (circa 70%).
Distribuţia anterioară a factorilor de producţie, respectiv a averii, între indivizi, familii, întreprinderi etc., ca temei
al repartiţiei veniturilor, este foarte inegală. De aceea, mărimea veniturilor încasate sub formă de salariu, profit, dobândă
şi rentă este vizibil diferită. În SUA, la începutul anilor ’90, 20% dintre familii, obţinând veniturile cele mai scăzute,
beneficiau doar de 4,7% din venitul naţional (sau agregat), în vreme ce 20% dintre familii, situate în vârful piramidei
sociale, îşi adjudecau aproape 43% din acest venit. În acelaşi an, 5% dintre familii – cele mai bogate – încasau aproape
16% din venitul naţional3. În prezent această situaţie persistă.
Repartiţia secundară (redistribuirea) vizează doar o parte a venitului naţional. Distribuirea venitului naţional nu
asigură venituri pentru toţi membrii societăţii, ceea ce face necesare redistribuirea sa şi constituirea de venituri derivate.
Redistribuirea venitului naţional constă în procesul de trecere fără echivalent a unei părţi din veniturile primare dintr-o
formă de proprietate în alta (de regulă, între proprietatea privată şi publică) şi are ca obiectiv crearea de venituri pentru
lucrătorii din sfera neproductivă, pentru instituţiile social-culturale, administraţia de stat etc., precum şi protecţia socială
a întregii populaţii. Redistribuirea unei părţi a venitului naţional are loc prin mecanisme specifice, îndeosebi prin
sistemul de impozitare a veniturilor, prin alocaţiile acordate producătorilor şi familiilor şi prin politica preţurilor
(sistemul de impozitare indirectă). Această parte a venitului naţional este preluată de puterea publică şi constituie sursă
a veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor legate de învăţă-mânt, cultură, sănătate, administraţie, apărare,
protecţie socială etc.
Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc venituri de transfer sau secundare. În perioada postbelică,
în ţările dezvoltate, mărimi importante în cadrul acestor venituri au deţinut transferurile către agricultori, destinate
susţinerii producţiei lor.
3
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 244.
 Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o activitate, la care se adaugă
transferurile de la guvern şi de la întreprinderi. Mărimea venitului personal se determină scăzând din venitul naţional
contribuţiile pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite şi taxele pe veniturile corporaţiilor şi la care se adaugă
plăţile de transfer ale guvernului (sporuri, compensaţii, ajutoare) şi dobânzile plătite pentru datoria publică. Dacă din
venitul personal se elimină impozitele şi taxele pe veniturile personale plătite administraţiei centrale şi locale, rezultă
venitul personal disponibil.
Vdisponibil = Vpersonal – Impozitele şi taxele
Venitul disponibil exprimă veniturile care pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor personale pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.
După înfăptuirea proceselor de distribuire (repartiţie primară) şi redistribuire a veniturilor, urmează utilizarea
veniturilor nete disponi-bile în interiorul ţării de către membrii societăţii, pentru consumul privat, şi de către instituţii,
pentru consumul public. Partea care rămâne din venituri după efectuarea cheltuielilor de consum privat şi public este
destinată economisirii. Deci, ca expresie a utilizării finale a venitului naţional, diferitele categorii de venituri ce se
constituie în procesul repartiţiei sunt destinate consumului şi investiţiilor.

16.2. CONSUMUL: LEGITĂŢILE EVOLUŢIEI CONSUMULUI

Teoria consumului este esenţială pentru modelul teoriei generale a lui Keynes, care a fost adesea considerat a fi
originea macroeconomiei. Din acel moment, aceasta a constituit obiectul unor studii teoretice şi empirice nenumărate.
Pe baza rezultatelor economice obţinute, agenţii economici, instituţiile, administraţia de stat, utilizează o parte din
veniturile lor pentru procurarea de bunuri şi servicii destinate consumului.
Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii trebuinţelor personale şi
colective. În multiplele sale forme, consumul asigură existenţa oamenilor ca şi satisfacerea unor nevoi generale ale
societăţii, constituind componenta principală a nivelului de trai şi calităţii vieţii.
În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în:
a) consum privat, care se referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie;
b) consum public (guvernamental), care se referă la stat şi la instituţiile sale.
După obiectul consumului, se delimitează în:
a) consumul material sau consumul de bunuri materiale (satisfactori);
b) consumul nematerial, care constă în consumul de servicii.
La rândul său, consumul material cuprinde consumul de produse alimentare şi consumul de produse nealimentare.
După modul de procurare a bunurilor, există:
a) consum de mărfuri;
b) autoconsum.
În raport cu durata consumului, se disting:
a) consumul propriu-zis sau curent, care are în vedere bunurile care îşi pierd utilitatea într-un singur act de
folosinţă;
b) consumul de bunuri de folosinţă îndelungată, ce se referă la bunurile care se utilizează într-o perioadă mai mare
şi care se uzează în mod treptat.

16.2.1. Mărimi absolute

Asemenea altor economişti ai timpului său, J. M. Keynes a tratat consumul, iar metodologia sa nu a inclus nici
teorii abstracte, nici teorii matematice complicate sau econometrice detaliate. Mai degrabă, Keynes s-a bazat pe intuiţie,
aşa cum a demonstrat atunci când a introdus principiul fundamental al teoriei consumului – legea psihologică
fundamentală, pe care ne bazăm cu toată încrederea, apriori cunoaşterii naturii umane şi până la experienţele detaliate,
este aceea prin care oamenii sunt dispuşi, de regulă şi în medie, să îşi sporească consumul, pe măsură ce veniturile lor
cresc, dar nu în aceeaşi măsură în care creşte venitul. Keynes nu ne dă niciun fundament pentru teoria sa, în termenii
maximizării utilităţii, şi nici explicaţii de ce un consumator s-ar comporta în felul acesta. În loc de teoria alegerii
raţionale, Keynes s-a bazat pe „cunoaşterea naturii umane”.
În aproape 100 de ani, teoria economică s-a schimbat radical. În timp ce Keynes a pus teoria consumului în centrul
studiului macroeconomic, el a lăsat generaţiilor viitoare de economişti misiunea de a lucra la bazele microeconomice
ale teoriei sale şi la teoriile concurenţei. Keynes a inspirat, de asemenea, pionieri în domeniul emergent al econometriei,
care s-au focalizat pe venitul naţional, concept nou introdus, şi pe statistica producţiei şi care au încercat să confirme
sau să infirme modelul său.
În procesul folosirii, venitul (V) obţinut de către posesorii factorilor de producţie se împarte în două părţi: consum
(C) şi economii (E):
V=C+E
Aşa cum apar în această formulă, consumul şi economiile sunt mărimi absolute.
 Consumul (C) este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea bunurilor şi serviciilor destinate
satisfacerii nevoilor curente. Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului: E = V - C
.
În cazul întreprinzătorului, economiile se prezintă sub două forme: ca economii globale şi ca economii nete. Dacă
din valoarea totală a mărfurilor şi serviciilor vândute se scad cheltuielile pentru producerea respectivelor mărfuri şi
servicii, precum şi cheltuielile de consum, se obţin economiile globale. Economiile globale pot fi grevate de costuri
suplimentare, concretizate în pierderi involuntare care scapă controlului agenţilor economici (distrugeri în urma unor
catastrofe, scăderi imprevizibile ale cursului acţiunilor etc.). Deducând costurile suplimentare din economiile globale,
rezultă economiile nete.
Enete = Eglobale – Costurile suplimentare
Obţinerea economiilor este condiţionată de anumite împrejurări, cum ar fi:
• capacitatea muncii creatoare de venit de a fi suficient de pro-ductivă, astfel încât să creeze un excedent peste
nevoile curente ale vieţii;
• capacitatea de prevedere a agenţilor economici de a pune pe acelaşi plan trebuinţele prezente şi cele viitoare;
• proprietatea bunului economisit de a putea fi conservat, proprietate ce s-a generalizat odată cu întrebuinţarea
monedei;
• existenţa unor instituţii specializate şi a unor instrumente adecvate care să permită realizarea economiilor.
Consumul poate fi, la rândul său, privat şi guvernamental. Primul are ca obiectiv soluţionarea trebuinţelor
oamenilor, iar al doilea, soluţionarea trebuinţelor unor instituţii guvernamentale. Economiile se pot grupa şi ele în cele
două categorii.
Folosirea pentru consum doar a unei părţi din venit reprezintă o necesitate a continuării producţiei pe scară lărgită,
a progresului economic şi social-cultural al popoarelor. Consumarea întregului venit anual produs pentru nevoile curente
ar condamna ţările la stagnare economică, la stoparea, în perspectivă, a diversificări trebuinţelor şi a standardului de
viaţă materială şi spirituală al populaţiei. Cu alte cuvinte, economisirea nu este un scop în sine, ci are o anumită motivaţie
din partea subiectului economic: se are în vedere folosirea activă a economiilor sub formă de investiţii, depuneri la bănci
etc.
Împărţirea venitului în consum şi economii, având o anumită valoare, este limitată de mărimea venitului; acesta
se descompune, deci, şi nu se compune din părţi formate independent. El este pragul superior până la care pot să ajungă
consumul şi economiile însumate.

16.2.2. Înclinaţia spre consum

Consumul şi economiile pot fi abordate şi ca relaţie, ca raporturi (procente) faţă de venit, sau ca înclinaţii. Pentru
mai buna cunoaştere a aspectelor consumului şi economiilor, a dependenţei lor de venit şi alţi factori, precum şi a
consecinţelor lor asupra producţiei, este necesar să analizăm atât înclinaţiile medii, cât şi cele marginale spre consum şi
economii.
• Înclinaţia medie spre consum (c) este relaţia dintre cheltuielile pentru consum şi suma totală a venitului.
Aceasta scoate în evidenţă dependenţa consumului de venit, relaţia funcţională dintre o mărime dată a venitului (V) şi
cheltuielile pentru consum (C).
Înclinaţia medie spre consum se calculează după formula:
C
c=
V
800
Presupunând că V=1000 lei, iar C= 800 lei, c = = 0,80
1000
Înclinaţia medie spre consum scoate în relief cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetară de venit (un
dolar, o liră sterlină, un euro, un leu etc.). În cazul nostru, dintr-un leu, de exemplu, consumăm 80 de bani sau 0,80 lei.
• Înclinaţia marginală spre consum (c1) este relaţia dintre suma de bani cheltuită pentru consum din venitul
suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Când venitul creşte, ea exprimă sporul de consum pe unitatea
suplimentară de venit şi se calculează cu ajutorul formulei:
C
c1 =
V
unde: ΔC – variaţia absolută a consumului; ΔV – variaţia absolută a venitului.
Cunoscând înclinaţia marginală spre consum, ştim cât se cheltuieşte pentru consum dintr-o unitate suplimentară
de venit (când venitul creşte).

Pentru exemplificare, presupunem:

 V C Venit suplimentar Consum
(ΔV) suplimentar (ΔV)
T0 1000 800 - -
T1 1200 940 200 140

140
c1 = = 0,70 .
200
Dintr-un leu venit suplimentar, obţinut în T1, se consumă 0,70 lei, adică mai puţin decât s-a consumat dintr-
un leu venit, obţinut în T0 (0,80 lei). Consumul absolut a crescut în cazul nostru, dar mai puţin decât a crescut venitul.
Primul a sporit cu 11,75%, iar al doilea cu 20%.
În cazul anumitor persoane şi instituţii, raportul poate deveni supraunitar, generând aşa-numitele economii
negative până la consumarea rezervelor băneşti acumulate sau când consumul se realizează pe baza creditului privat sau
public.
Evident, volumul cheltuielilor de consum într-o perioadă depinde şi de evoluţia nivelului preţurilor şi tarifelor
pentru bunuri şi servicii în acea perioadă şi, drept urmare, consumul astfel determinat se exprimă prin costul vieţii.
Evoluţia costului vieţii într-o perioadă se măsoară cu ajutorul indicelui costului vieţii (ICV), care reflectă dinamica medie
a preţurilor şi tarifelor bunurilor şi serviciilor de consum solicitate de populaţie. Calculat statistic, indicele costului vieţii
evidenţiază evoluţia nivelului general al preţurilor pentru o structură comparabilă a bunurilor şi serviciilor consumate.
qi1.pi1 qi 0 .pi1
Astfel: /0 =
I1CV −
q i1.pi 0 q i 0 .pi 0
unde:
ICV = indicele costului vieţii;
qi0 şi qi1 = cantitatea de bunuri consumate din sortimentul i în perioada de bază (0) şi în perioada curentă (1);
pi0 şi pil = nivelul preţurilor în perioada de bază (0) şi în cea curentă (1).
Pentru cunoaşterea costului vieţii şi a consumului populaţiei se utilizează bugetele de familie, întocmite pe un
eşantion reprezentativ al populaţiei ţării. Bugetul de familie constituie un instrument de înregistrare şi evidenţă a
veniturilor şi a structurii cheltuielilor de consum pe categorii socio-profesionale şi tipuri de familii reprezentative, în
funcţie de mărimea veniturilor.
Cercetarea bugetelor de familie evidenţiază anumite tendinţe caracteristice în repartizarea cheltuielilor de consum,
tendinţe cunoscute şi sub denumirea de legile lui Engel.
Astfel, cheltuiala pentru alimentaţie este cu atât mai mare, cu cât venitul este mai mic, şi invers, cheltuielile cu
îmbrăcămintea şi cele cu locuinţa au o pondere relativ constantă, indiferent de evoluţia venitului; cheltuielile pentru
confort şi recreere au o dinamică mai rapidă decât cea a veniturilor, dar au o pondere redusă la veniturile mici şi se ridică
la ponderi însemnate la veniturile mari.
Gradul de satisfacere a cerinţelor de consum ale populaţiei, precum şi modificările structurale ale acesteia se
apreciază semnificativ şi cu ajutorul indicatorului consumul pe locuitor, care reflectă nivelul mediu al consumului de
bunuri şi servicii dintr-o ţară, ca expresie a nivelului de trai.
Înclinaţia marginală spre consum se poate determina şi procentual. În acest caz:
C
c1 = 100
V
Pornind de la cifrele anterioare, obţinem:
140
c1 = 100 = 70 %
200
Înclinaţia marginală spre consum determină modificări ale înclinaţiei medii spre consum. Tendinţele acestora din
urmă se pot determina, însă, exact, calculând nu înclinaţiile marginale, ci pe cele medii ca atare, pentru două orizonturi
de timp. Reluând cifrele de mai înainte, V0 = 100 lei în T0 şi V1 = 1200 lei în T1, C0 = 800 în T0 şi C1 = 940 în T1,
observăm că:
800
în T0 avem: c0 = = 0,80 ;
1000
940
în T1 avem: c1 = = 0,78 .
1200
Aşa cum reiese din calcul, dinamica înclinaţiei medii spre consum are acelaşi sens, dar alt ordin de mărime. În T1,
c1 = 0,70, iar în T0, c = 0,80. Înclinaţia medie se modifică, deci, mai puţin sau în mai mică măsură decât înclinaţia
marginală.
 16.2.3. Dinamica înclinaţiei spre consum
Pe termen lung, sporirea venitului real antrenează scăderea înclinaţiei spre consum şi creşterea înclinaţiei spre
economii; se măreşte, astfel, diferenţa dintre venitul absolut şi consumul absolut. Cauza ascunsă a acestei mişcări o
constituie apropierea treptată a consumului curent de pragul saturaţiei. Un nivel mai ridicat al venitului – abstracţie
făcând de modificările lui pe perioade scurte – vigorează înclinaţia spre economii „... pentru că satisfacerea trebuinţelor
de bază imediate, ale omului şi familiei sale, constituie de obicei un impuls mai puternic decât impulsurile spre
acumulare, care devin o forţă reală abia după ce a fost atins un anumit nivel de bunăstare. Aşa se explică de ce creşterea
venitului net este însoţită, de regulă, de economisirea unei părţi din venit”4. Această tendinţă, în opinia lui Keynes, este
o regulă sau o lege psihologică fundamentală.
Din creşterea înclinaţiei spre economii, odată cu sporirea veniturilor, rezultă, logic, câteva concluzii.
Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii generează, în mod necesar,
inegalitatea în rata consumului şi economiilor. De regulă, rata consumului este mai redusă pentru familiile care se află
în vârful piramidei veniturilor sau care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se regăsesc la baza
piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată, deci, la primele categorii de familii şi mai mică la celelalte.
Consumul absolut şi economiile absolute sunt, însă, mai substanţiale la familiile cu venituri mari. O rată a
consumului de 70% la un venit anual de 60.000 de dolari se soldează cu un consum absolut de 42.000 de dolari şi cu
economii totale de 18.000 de dolari, în timp ce un venit anual de 30.000 de dolari este însoţit, la o rată a consumului de
90%, de un consum absolut de 27.000 de dolari şi de economii totale de 3.000 de dolari. Procentele consumului şi
economiilor ne dezvăluie adevăratele realităţi, dacă le corelăm cu venitul total.
Paralel cu sporirea veniturilor, creşte procentul familiilor care îşi satisfac în condiţii normale trebuinţele curente
şi realizează concomitent economii. La un grad ridicat de dezvoltare, economiile nu mai sunt un rezultat al privaţiunilor,
al abţinerii de la consumul unor bunuri indispensabile.
Pe termen scurt, înclinaţia spre consum şi spre economii oscilează.
În etapele de progres, venitul creşte, rata consumului scade, iar rata economiilor creşte, În etapele de declin, venitul
scade şi la nivelul familiilor, şi la nivelul societăţii. De aceea, mişcarea ratelor amintite este opusă. Se constată totodată
că, în aceste etape, familiile defavorizate, cu venituri mici, consumă integral venitul şi suprimă, forţate de împrejurări,
practica economisirii. Mai mult, ele pot să consume sume de bani care întrec veniturile curente, recurgând la cheltuirea
unei părţi din economiile anterior realizate sau la contractarea de datorii. Situaţii de acest gen au valabilitate nu rareori
şi la nivelul societăţilor sau al bugetelor de stat. „Pe de altă parte, o scădere a venitului datorită unei scăderi a nivelului
de ocupare, dacă merge mai departe, poate avea drept urmare chiar depăşirea venitului de către consum nu numai în
cadrul anumitor persoane şi instituţii care îşi consumă rezervele financiare acumulate în timpuri mai bune, ci şi în cazul
guvernului care va putea să ajungă, cu sau fără voia sa, în situaţia de a încheia bugetul cu un deficit sau de a plăti ajutoare
de şomaj, de exemplu, din bani luaţi cu împrumut”5.
Când consumul este egal cu venitul, economiile devin zero, iar rata consumului este egală cu 1.
Spre exemplu, dacă V = C = 10000 , E = 0 ;
10000 0
c =1= , iar e = 0 = .
10000 10000
Pe scurt, înclinaţia spre consum şi economii se modifică şi la un venit constant datorită unor factori obiectivi şi
subiectivi, acţionând independent de mişcarea venitului.

16.3. ECONOMIILE
16.3.1. Delimitări conceptuale privind economiile
Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului: E=V-C. La nivelul unei economii
naţionale, totalitatea economiilor, transformate în bunuri de capital, reprezintă, de fapt, investiţiile, utilizate pentru
creşterea, dezvoltarea producţiei. Aceste economii, care nu sunt destinate consumului curent, sunt utilizate pentru
asigurarea, pe viitor, a unui consum sporit, prin dezvoltarea sectoarelor de producţie. Astfel, se poate afirma că aceste
economii, realizate în mod conştient de către populaţie, poate chiar cu unele sacrificii, reprezintă garanţia unui nivel de
trai superior, în viitor.
Economisirea nu este un scop în sine, ci o anumită motivaţie din partea subiectului economic: se are în vedere
folosirea activă a economiilor sub formă de investiţii, depuneri în bănci etc.
Împărţirea venitului în consum şi economii, având o anumită valoare, este limitată de mărimea venitului; acesta
se descompune, deci, şi nu se compune din părţi formate independent.

4
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 125-126.
5
John Maynard Keynes, op. cit., p. 126.
 16.3.2. Înclinaţia spre economii
Economiile pot fi abordate şi ca o relaţie, ca raporturi (procente) faţă de venit sau faţă de înclinaţie. Pentru mai
buna cunoaştere a aspectelor economiilor, a dependenţei lor faţă de venit şi alţi factori, precum şi a consecinţelor lor
asupra producţiei, este necesar să analizăm întâi atât înclinaţiile medii, cât şi cele marginale spre economii.
Înclinaţia medie spre economii (e) este raportul dintre suma absolută a economiilor şi cea a venitului. Ea se
calculează cu ajutorul formulei6:
𝐸
𝑒 = sau e =1-c,
𝑉
unde „c” este înclinaţia medie spre consum.

Presupunând că venitul V = 1000 de lei, iar consumul C= 800 lei, atunci:

𝑉 − 𝐶 1000 − 800 200
𝑒= = = = 0,20
𝑉 1000 1000

Sau dacă c = 0,80, rezultă că e = 1-0,80 = 0,20.

Înclinaţia medie spre economii se poate determina şi procentual. În acest caz:

𝐸
𝑒= 𝑥100
𝑉

Introducând cifrele în formulă, obţinem:

200
e = 1000 𝑥100 =20%
Pentru exemplificare, presupunem:
V C V suplim. Consum
(∆V) suplim. (∆C)
T0 1000 800 - -
T1 1200 940 200 140

Înclinaţia marginală spre economii (e') este raportul dintre economiile făcute din venitul suplimentar obţinut şi
mărimea acestuia din urmă. Când venitul creşte, ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit şi se
calculează folosind formula:
∆𝐸
E = ∆𝑉
unde:
∆E = variaţia absolută a economiilor;
∆V = variaţia absolută a venitului;
sau e'= 1 – c'.
Determinarea înclinaţiei marginale spre economii ne oferă posibilitatea de a cunoaşte cât se economiseşte dintr-o
unitate suplimentară de venit. Având ca punct de sprijin tot cifrele utilizate deja, obţinem:
260 − 200 60
𝑒′ = = = 0,30
1200 − 1000 200
Dintr-un leu venit suplimentar, obţinut în T1, s-au economisit 0,30 lei, în vreme ce în To, dintr-un leu se
economiseau 0,20 lei.
Înclinaţia marginală spre economii se poate determina şi procentual. În acest caz:
60
e' = 200 𝑥100 = 30%

Înclinaţia marginală spre economii, de regulă este o mărime pozitivă şi subunitară, mai mică decât înclinaţia
marginală spre consum.
Înclinaţia marginală spre economii determină modificări ale înclinaţiei medii spre economii. Tendinţele acestora
din urmă se pot determina, însă, exact, calculând nu înclinaţiile marginale, ci pe cele medii ca atare, pentru două
orizonturi de timp. Reluând cifrele de mai înainte, V = 1000 lei în T0 şi 1200 în T1, C = 800 în T0 şi 940 în T1, iar E=200
în T0 şi 260 în T1, observăm că în:
200 260
T0: 𝑒 = 1000 = 0,20; iar în T1: e= 1200 = 0,22(𝑎𝑝𝑟𝑜𝑥)

6
Enache, C., Mecu, C. (coordonatori), Economie politică, Vol. 2, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2011.
 Aşa cum reiese din calcul, dinamica înclinaţiei medii spre economii are acelaşi sens, dar alt ordin de mărime. În
T0, e= 0,20, iar în T1, e= 0,22, iar e’ = 0,30. Înclinaţia medie se modifică, deci, mai puţin sau în mai mică măsură decât
înclinaţia marginală.

16.3.3. Dinamica înclinaţiei spre economii

Rata economiilor este, într-o perioadă anume, mai ridicată la popoarele dezvoltate decât la cele în curs de
dezvoltare, ori sărace. Nu este obligatoriu, totuşi, ca, în orice moment, ţara care are venitul cel mai însemnat pe locuitor
să înregistreze şi rata cea mai înaltă a economiilor. În ţările Europei occidentale şi în Japonia, într-un răstimp anume,
din perioada postbelică, rata economiilor a fost mai mare decât în SUA, deşi în această ţară veniturile reale erau
superioare celor din celelalte ţări. Factorii cu acţiune contrară s-au impus, deci, dovedindu-se mai „ tari” decât venitul7.
Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii generează, în mod necesar,
inegalitatea în rata consumului şi economiilor. De regulă, rata consumului este mai redusă pentru familiile care se află
în vârful piramidei veniturilor, sau care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se regăsesc la baza
piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată, deci, la primele categorii de familii şi mai mică la celelalte. 8
Economiile absolute sunt, însă, mai substanţiale la familiile cu venituri mari. O rată a consumului de 70% la un
venit anual de 60.000 de euro se soldează cu un consum absolut de 42.000 de euro şi cu economii totale de 18.000 de
euro, în timp ce un venit anual de 30.000 de euro este însoţit, la o rată a consumului de 90%, de un consum absolut de
27.000 de euro şi de economii totale de 13.000 de euro. Procentele consumului şi economiilor ne dezvăluie adevăratele
realităţi, dacă le corelăm cu venitul total.
Realităţile din România anilor de după 1990 sunt mai mult decât concludente; în acest plan, având urmări negative
de proporţii asupra dezvoltării sale economice. Scăderea neobişnuită a producţiei şi gradului de ocupare a muncii,
superioară reducerilor cunoscute de diverse ţări în perioada celei mai distructive crize economice (din anii 1929-1933),
şi durata deosebit de mare a declinului au provocat scăderea drastică a consumului majorităţii populaţiei în condiţiile în
care ţara întrebuinţează în acest scop aproape întregul venit naţional. Sursele interne ale investiţiilor nete pe ansamblul
economiei au secătuit, iar investiţiile străine au venit cu „viteza melcului” şi în proporţii cu totul insuficiente începerii
înviorării.

16.3.4. Factorii care influenţează dinamica înclinaţiei spre economii

Evoluţia înclinaţiei spre economii este influenţată de o serie de factori atât obiectivi, cât şi subiectivi.
Principalii factori obiectivi sunt prezentaţi în fig. 16.1.

Relaţia dintre venitul prezent şi cel viitor,

anticipat a se obţine

FACTORI OBIECTIVI CARE

DETERMINĂ ÎNCLINAŢIA SPRE
Rata ECONOMII
dobânzii Politica
fiscală

Creşterea Evoluţia
Modificările neprevăzute
siguranţei economiilor puterii de cumpărare
ale cursului titlurilor de valoare
a banilor

7
Albert, M., Capitalism contra capitalism. Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 12-13.
8
Pânzaru, S., Introducere în economie politică şi politici economice, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2011, p.115.
 Fig. 16.1. Factorii obiectivi care determină înclinaţia spre economii

• Rata dobânzii în scădere descurajează economiile, iar rata dobânzii în creştere le favorizează. Aceste „
imbolduri” pozitive ori negative date economisirii sunt temporare. Pe termen lung, ele au o acţiune opusă. Rata în
creştere a dobânzii, de exemplu, stimulează o perioadă economisirea, dar diminuează investiţiile şi gradul de ocupare a
forţei de muncă. În perspectivă, veniturile totale pe societate şi veniturile familiilor se reduc, cu efecte corespunzătoare
asupra consumului şi economiilor. „Atunci când rata dobânzii creşte, proporţiile consumului se reduc. Aceasta nu
înseamnă că posibilităţile de a face economii cresc. Dimpotrivă, economiile şi cheltuielile se vor reduce. Creşterea ratei
dobânzilor determină colectivitatea să economisească o parte mai mare dintr-un venit dat. Dar această creştere a ratei
dobânzii va micşora suma efectivă a economiilor globale (dacă nu are loc o modificare favorabilă a curbei cererii de
investiţii SNCS)”9. Scăderea deopotrivă a consumului şi economiilor determinate de reducerea în perspectivă a
veniturilor globale sunt însoţite, firesc, de creşterea ratei consumului şi reducerea ratei economiilor.
• Relaţia dintre venitul actual şi cel viitor. Consumul absolut sporeşte, în ipoteza în care se anticipează un venit
mai mare în viitor, şi se diminuează, dacă se anticipează un venit în reducere. Economiile absolute vor avea cursuri
opuse, dacă nu intervin factori cu acţiune mai puternică.
• Politica fiscală creşte înclinaţia spre consum, când ea are drept efect o repartiţie mai echitabilă a veniturilor
între familii, prin impozitarea progresivă a veniturilor mari, de exemplu, şi redistribuirea unor sume de bani în favoarea
familiilor cu venituri reduse. Deşi asemenea măsuri pot determina şi şanse de economisire mai însemnate pentru familiile
din urmă, ele sporesc într-un grad superior cheltuielile de consum, dată fiind diferenţa, adesea evidentă, dintre cererea
lor solvabilă şi nevoia reală de bunuri şi servicii.
Impozitarea veniturilor obţinute prin plasarea economiilor spre fructificare influenţează şi ea împărţirea venitului
în cele două componente. Când acestea depăşesc o măsură considerată nebenefică de către deponenţi, economiile sunt
frânate; în cazul opus, al unei impozitări moderate, economiile sunt stimulate.
• Modificările neprevăzute ale cursului titlurilor de valoare provoacă schimbări, mai ales în consumul clasei
bogate. Reducerea cursului acţiunilor şi obligaţiunilor, al altor titluri de valoare, tinde să reducă mărimea consumului
acestor clase şi invers.
• Evoluţia puterii de cumpărare a banilor sensibilizează, de asemenea, deţinătorii de venituri să le aloce într-
un mod anume pentru consum şi economii. În perioadele de inflaţie, rata consumului creşte, populaţia încercând să
găsească tot mai multe prilejuri de a ,,scăpa de bani”, de a nu economisi, căci economiile echivalează, în aceste perioade,
cu scăderi ale venitului real. În perioadele de deflaţie, de sporire a valorii monedei, reacţia este opusă, economiile oferind
şansa de sporire în perspectivă a patrimoniului material şi financiar al familiilor.
• Creşterea siguranţei economiilor depuse spre fructificare tinde şi ea să stimuleze economisirea. De aceea,
în ţările dezvoltate se iau măsuri tot mai eficace pentru a feri deponenţii de riscul pierderii economiilor. 10
Factorii subiectivi. Asupra înclinaţiei spre consum şi economii exercită influenţă şi factori subiectivi. Ei cuprind
notele caracteristice ale naturii umane care nu pot cunoaşte modificări radicale într-o perioadă scurtă, deşi nu sunt
imuabile. Aceşti factori sunt denumiţi, uneori, mobiluri subiective şi sociale.
La un venit dat, considerând constanţi factorii obiectivi, rata consumului scade, iar cea a economiilor creşte pe
seama următoarelor mobiluri:
✓ crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii de bătrâneţe;
✓ acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind studiile viitoare ale membrilor familiilor şi
pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere;
✓ sporirea consumului viitor, când acesta se preferă unui consum mai modest în prezent;
✓ crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte speculative sau comerciale.
Pentru anumite persoane, funcţionează mobiluri care tind să sporească cheltuielile de consum şi să reducă
economiile. Dintre ele fac parte: setea de satisfacţii, nechibzuinţa, generozitatea fără măsură şi rău înţeleasă, ostentaţia
etc.
Înclinaţia spre consum are putere de acţiune nu doar pentru indivizi şi familii, ci şi pentru diferite organizaţii,
societăţi anonime, întreprinderi în genere, autorităţi centrale şi locale. Motivele care animă aceste entităţi sunt în bună
măsură analoge, dar nu identice cu cele care determina comportamentul indivizilor.
Intensitatea cu care acţionează factorii subiectivi diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiurile formate ca
rezultat al apartenenţei la o rasă anumită, al credinţelor religioase, al principiilor morale în genere, al influenţelor
exercitate de condiţiile materiale şi sociale de existenţă de-a lungul vremurilor, de raportul dintre numărul populaţiei şi
suma mijloacelor de hrană etc. Datorită acestor împrejurări, la o sumă egală de venituri, rata economiilor este diferită în
diverse ţări. Popoarele din Asia, de exemplu, care au fost obligate să se mulţumească cu puţin, să fie mai atente cu ziua

9
Keynes, J.,M., op. cit., p.127.
10
În ce priveşte riscul în activitatea economică, a se vedea şi: Pânzaru, S., Riscul în teoria şi practica europeană, în
Dragomir, C. (coord.), Dimensiunea europeană a managementului organizaţiei. Sinteze, vol.II, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2014, p. 345-413.
de mâine, pe parcursul multor secole, economisesc şi în prezent mai mult decât cele din Europa, chiar la un venit mai
redus. În această înclinaţie mai mare spre economii găsim una din cauzele care au permis, în perioada postbelică,
progresul rapid al multor din continentul asiatic, modificarea pozitivă a locului lor în producţia mondială şi relaţiile
economice internaţionale.

16.4. INVESTIŢIILE

16.4.1. Delimitări conceptuale şi tipologia investiţiilor

Investiţii se pot realiza dacă se fac economii. Se folosesc în acest domeniu concepte ca investiţii nete şi investiţii
brute.
• Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital
circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital.
Investiţiile nete (noi) reprezintă cheltuielile destinate creării de noi mijloace fixe, dezvoltării, modernizării şi
reconstrucţiei celor existente, precum şi valoarea serviciilor legate de transferul de proprietate asupra mijloacelor fixe
existente şi a terenurilor preluate cu plată de la alte unităţi (taxe notariale, comisioane, cheltuieli de transport, de
manipulare etc.). Nu se cuprind în volumul investiţiilor nete valoarea terenurilor, a mijloacelor fixe din ţară şi din import
care au mai fost înregistrate ca mijloace fixe la alte unităţi din ţară, valoarea aporturilor, sumele acordate în avans terţilor,
precum şi contravaloarea cumpărărilor de obiective în curs de execuţie, inclusiv de natura lucrărilor geologice
(considerându-se investiţii doar sumele cheltuite ulterior cumpărării lor, pentru continuarea procesului de investiţii).
Investiţiile cuprind următoarele elemente de structură:
✓ lucrări de construcţii (inclusiv lucrări de instalaţii şi de montaj al utilajelor tehnologice şi funcţionale);
✓ utilaje (cu şi fără montaj);
✓ mijloace de transport;
✓ alte cheltuieli de investiţii (cheltuieli pentru lucrări geologice şi de foraj, pentru cumpărarea animalelor de
muncă, de producţie şi reproducţie, plantaţii de viţă-de-vie, pomi, împăduriri, cheltuieli pentru achiziţionarea obiectelor
de inventar gospodăresc de natura mijloacelor fixe, cheltuieli pentru studiile de cercetare şi proiectare legate de
obiectivele de investiţii şi pentru serviciile aferente transferului de proprietate).
Indicii de volum se determină prin deflatarea datelor cu un indice calculat pe baza:
a) indicelui de cost în construcţii pentru lucrările de construcţii noi;
b) indicilor preţurilor de producţie din industrie pentru utilajele noi achiziţionate din ţară, pentru mobilier şi alte
obiecte de inventar;
c) indicilor de preţ pe piaţa ţărănească pentru animalele cumpărate de populaţie;
d) indicilor de preţ pentru plantaţii de viţă de vie şi pomi.
În viaţa economică, investiţiile nete nu sunt niciodată matematic egale cu economiile. Teoretic, se presupune, însă
– spre a simplifica analiza – că ele coincid cantitativ. De aceea, formula V= C + E se transformă sau devine: V = C +
I.11
Aşa cum se menţionează în Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5
martie 2014, investiţiile nete realizate în economia României în trimestrul IV al anului 2013 au scăzut cu 15,4% faţă de
trimestrul IV al anului 2012, iar pe ansamblul anului 2013, acestea au scăzut faţă de anul 2012, cu 9,3% 12.
În anul 2013, scăderea s-a înregistrat la următoarele elemente de structură: utilaje (inclusiv mijloace de transport)
şi lucrări de construcţii noi cu 30,3%, respectiv cu 7,5%. La alte cheltuieli s-a înregistrat o creştere cu 6,3%.
Comparativ cu trimestrul IV 2012, în trimestrul IV 2013 se constată o creştere a ponderii lucrărilor de construcţii
noi în total investiţii nete cu 4,7 puncte procentuale şi în alte cheltuieli cu 3,0 puncte procentuale. Ponderea
investiţiilor nete în utilaje (inclusiv mijloace de transport) a scăzut cu 7,7 puncte procentuale (tabelul 19.1 şi figura
19.2).
Investiţiile concretizate în lucrări de construcţii noi, în anul 2013, au însumat 31.956,6 milioane lei, reprezentând
47,1% din total, faţă de 47,5%, în anul 2012. Investiţiile în utilaje şi mijloace de transport au însumat 28.774,4 milioane
lei, reprezentând 42,4% din total, faţă de 43,4% în anul 2012 (tabelul 16.2 şi figura 16.3).

11
Pânzaru, S., Introducere în economie politică şi politici economice, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2011, p.119.
12
http://www.insse.ro/
 Tabelul 16.1
Investiţiile nete realizate în economia naţională – analiză comparativă (trim. IV-2012/ trim. IV-2013)

Trim. IV 2013 În % Structură

- milioane lei faţă de Trim.IV Trim.IV
preţuri trim. IV 2012 2013
curente - 2012
TOTAL 22355,8 84,6 100,0 100,0
Lucrări de construcţii 10373,1 92,5 41,7 46,4
noi
Utilaje (inclusiv 8824,1 69,7 47,2 39,5
mijloace de transport)
Alte cheltuieli 3158,6 106,3 11,1 14,1
Sursa: Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5 martie 2014.

60
40
20
0
Lucrări de Ut ilaje (inclusiv Alt e chelt uieli
const rucţii noi mijloace de
t ransport )
Trim. IV 2012
Trim IV2013

Fig. 16.2. Analiză comparativă privind structura investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale (trim. IV 2012/trim. IV 2013)

Sursa: Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5 martie 2014

Tabelul 16.2
Investiţiile nete realizate în economia naţională – analiză comparativă 2012/2013
Trim. IV În % faţă Structură
2013 de trim. Trim.IV Trim.IV
-milioane lei IV 2012 2012 2013
preţuri
curente-
TOTAL 67863,8 90,7 100,0 100,0
Lucrări de construcţii 31956,6 90,6 47,5 41,7
noi
Utilaje (inclusiv 28774,4 86,9 43,4 42,4
mijloace de transport)
Alte cheltuieli 7132,8 103,9 9,1 10,5
Sursa: Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5 martie 2014

Fig.16.3. Analiză comparativă privind structura investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale (anii 2012/2013)

50
40
30
20
10
0
Lucrări de Utilaje (inclusiv
Alte cheltuieli
construcţii noi mijloace de
transport) Trim. IV 2012
Trim IV2013

Sursa: Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5 martie 2014

Ramurile în care s-a realizat un volum mai mare de investiţii nete sunt în industrie şi comerţ/servicii (comerţul cu
ridicata şi amănuntul, repararea autovehiculelor) (figura 16.4).
 4,8% 1,7%

38,1%
41,7%

13,7%
Comerţ şi servicii Construcţii Industrie Agricultura Alte ramuri

Fig. 16.4. Structura investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale,

în anul 2013
Sursa: Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5 martie 2014

• Investiţiile brute reprezintă mărimea totală a investiţiilor, adică investiţiile nete la care se adaugă
investiţiile de înlocuire. Investiţii crescânde se fac însă şi din fondul de amortizare, acestea având menirea să înlocuiască
în natură capitalul fix uzat fizic şi moral. Ca urmare, ele se pot numi investiţii de înlocuire.
Structura investiţiilor pe activităţi economice
Investiţiile brute sunt diferite de la o ţară la alta. Ele depind de puterea economică a ţărilor (PNB total) şi de rata
investiţiilor (raportul procentual dintre investiţiile brute şi PNB total). La o rată egală ori apropiată a ratei investiţiilor,
investiţiile brute (ca sumă absolută) sunt cu atât mai însemnate, cu cât puterea economică a ţărilor este mai mare
Din punctul de vedere al proprietarului, sunt investiţii private – efectuate de sectorul privat – şi investiţii publice
– efectuate de către stat, iar din punctul de vedere al ţărilor (unde se efectuează), sunt investiţii interne – care se
efectuează în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat – şi investiţii externe, care se efectuează în alte sau către alte ţări.
Investiţiile străine care se efectuează în alte ţări sunt investiţii străine directe (ISD) şi investiţii străine de portofoliu
(ISP).
În cadrul unei ţări anume, pe perioade scurte, investiţiile brute oscilează – cresc sau scad în funcţie de mersul
activităţilor economice. Pe perioade lungi, însă, se impune tendinţa de creştere a acestor investiţii.
Întrucât sursele externe nu pot deveni majoritare, chiar incluzând în ele şi investiţiile străine, calea principală
pentru demaraj poate fi reprezentată numai de investiţiile proprii. Ele pot creşte, însă, limitând sever inflaţia, care
frânează economiile.
Investiţiile străine constituie una dintre cele mai importante forme de dezvoltare a afacerilor economice inter-
naţionale, cu impact puternic asupra creşterii economice din, practic, toate ţările lumii. În practica tranzacţională,
investiţiile internaţionale se regăsesc sub două forme principale: investiţiile de portofoliu şi investiţiile directe.13
Investiţia străină directă (ISD) reprezintă relaţia investiţională de durată între o entitate rezidentă şi o entitate
nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influenţe manageriale semnificative în
întreprinderea în care a investit.
Sunt considerate investiţii străine directe: capitalul social vărsat şi rezervele ce revin unui investitor nerezident
care deţine cel puţin 10 la sută din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele acordate de acest
investitor sau grupul din care face parte acesta întreprinderii în care a investit, precum şi profitul reinvestit de către
acesta.
De asemenea, sunt considerate investiţii străine directe capitalurile din companiile rezidente asupra cărora
investitorul nerezident exercită o influenţă semnificativă pe cale indirectă, şi anume: capitalurile proprii ale asociatelor
şi filialelor rezidente ale întreprinderii rezidente în care investitorul nerezident deţine cel puţin 10 la sută din capitalul
social subscris.
Componentele investiţiilor străine directe sunt:
✓ capitaluri proprii: capitalul social subscris şi vărsat, atât în numerar, cât şi prin contribuţii în natură, deţinut de
nerezidenţi în companii rezidente, precum şi cota aferentă din rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se
ia în considerare capitalul de dotare aflat la dispoziţia acestora;
✓ creditul net: creditele primite de către întreprinderea investiţie străină directă de la investitorul străin direct sau
din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta, mai puţin creditele acordate de către întreprinderea
investiţie străină directă investitorului străin direct sau unei alte firme din cadrul grupului respectiv de firme.
Principalele tipuri de investiţii străine directe (diferenţiate după contribuţia fluxului de participaţii străine la
capital în întreprinderile investiţie străină directă) sunt: 14
➢ greenfield: înfiinţarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini (investiţii pornite de la zero);
➢ fuziuni şi achiziţii: preluarea integrală sau parţială de întreprinderi de către investitori străini de la rezidenţi;

13
Dragomir, C., Afaceri economice internaţionale, Editura „Expert”, Bucureşti, 2004, p. 68.
14
http://www.insse.ro/
 ➢ dezvoltare de firme: majorarea deţinerilor de capital ale investitorilor străini în întreprinderi investiţie străină
directă.
Este de reţinut faptul că „…..factorii decisivi în atragerea unui volum important de investiţii străine sunt acum
îndeosebi condiţiile economice ale ţării gazdă”15.
Pentru ţara noastră, investiţiile străine directe au un rol important în introducerea tehnologiilor moderne în
întreprinderile româneşti, în asigurarea progresului economic.
Evoluţia investiţiilor străine directe în ţara noastră este prezentată în figura 16.5.

Fig. 16.5. Evoluţia investiţiilor străine directe în România

în perioada 2003-2012 (milioane euro)
Sursa: Investiţiile străine directe în România, Banca Naţională a României, Institutul Naţional de Statistică.

De reţinut şi faptul că sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a căror economie funcţionează normal.
Investiţiile au rolul hotărâtor în modernizarea aparatului tehnic de producţie, în schimbarea structurii de ramură a
economiilor naţionale, în viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului de persoane angajate în diverse sfere de
activitate. Efectele investiţiilor depind atât de volumul, cât şi de eficacitatea cu care sunt realizate. Aceasta din urmă
este influenţată de orientarea investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea lor judicioasă, de durata de punere în funcţiune a
noilor obiective industriale, agricole etc., de calificarea oamenilor, de aria de cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice.
Efectuarea la timpul oportun a investiţiilor nete şi a celor de înlocuire are şi ea impact asupra eficacităţii acestora.
Întârzierea în efectuarea investiţiilor provoacă stagnări sau reduceri ale potenţialului de producţie, şubrezirea poziţiilor
în lupta de concurenţă a întreprinderilor care au un asemenea comportament, pierderea de pieţe însemnate de desfacere,
existente, sau potenţiale, în interiorul ţării şi în afara ei. Valoarea timpului nu trebuie, de aceea, să rămână neobservată
în deciziile privind investiţiile. 16
Sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a căror economie funcţionează normal. Investiţiile au rolul
hotărâtor în moder-nizarea aparatului tehnic de producţie, în schimbarea structurii de ramură a economiilor naţionale, în
viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului de persoane angajate în diverse sfere de activitate. Efectele investiţiilor
depind atât de volumul, cât şi de eficacitatea cu care sunt realizate. Aceasta din urmă este influenţată de orientarea
investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea lor judicioasă, de durata de punere în funcţiune a noilor obiective industriale,
agricole etc., de cali-ficarea oamenilor, de aria de cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice.
Efectuarea la timpul oportun a investiţiilor nete şi a celor de înlocuire are şi ea impact asupra eficacităţii acestora.
Întârzierea în efectuarea investiţiilor provoacă stagnări sau reduceri ale potenţialului de producţie, şubrezirea poziţiilor
în lupta de concurenţă a întreprinderilor care au un asemenea comportament, pierderea de pieţe însemnate de desfacere,
existente, sau potenţiale, în interiorul ţării şi în afara ei. Valoarea timpului nu trebuie, de aceea, să rămână neobservată
în deciziile privind investiţiile.

16.4.2. Calculul multiplicatorului investiţiilor

Investiţiile nete au ca efect sporirea capitalului, iar aceasta din urmă, la rândul său, o creştere a producţiei, a
utilizării forţei de muncă şi a veniturilor. Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie, care
se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K), calculat după formula:

Variaţia absolută a veniturilor

V
K= =
I Variaţia absolută a investiţiilor

Multiplicatorul este o mărime pozitivă şi mai mare decât 1, ceea ce înseamnă că sporul venitului este mai însemnat
decât sporul investiţiilor:

15
Dragomir, C., op. cit., p.150.
16
În ce priveşte adoptarea deciziilor în activitatea economică, a se vedea şi: Pânzaru, S., Sistemul decizional în
organizaţiile europene, în: Dragomir, C. (coord.), ş.a., Dimensiunea europeană a managementului organizaţiei. Sinteze,
vol. I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013, p. 325-380.
 V=K I
Sporul venitului vizează venitul realizat la nivelul ţării, iar sporul investiţiilor globale vizează investiţiile care se
fac în ramurile producătoare de bunuri-capital, şi nu investiţiile din întreaga economie. Dacă sporul investiţiilor globale
s-ar referi la investiţiile totale pe economie, creşterea mai rapidă a venitului decât a investiţiilor ar avea ca efect
diminuarea coeficientului capitalului. Realitatea demonstrează că acest coeficient are tendinţa de creştere.
Multiplicatorul funcţionează chiar şi dacă presupunem că investiţiile iniţiale se realizează în alte ramuri decât cele
producătoare de bunuri capital. De la ele, mişcarea pozitivă ajunge şi la sfera acestor bunuri, înrâurind apoi întreaga
viaţă economică. Important este ca fenomenul investiţional să se declanşeze. Efectuarea de noi lucrări publice, spre
exemplu, provoacă, odată cu numărul suplimentar de personal angajat, o cerere suplimentară de muncă în ramurile
producătoare de obiecte de consum şi în cele furnizoare de factori de producţie necesari lucrărilor publice. Paralel,
sporesc producţia şi veniturile din aceste ramuri; în continuare, prin reacţie în lanţ, în virtutea interdepen-denţelor din
economia naţională, se înviorează ansamblul activităţilor, iar rezultatul final îl reprezintă gradul mai înalt al creşterii
globale decât cel al creşterii înregistrate în ramura sau ramurile în care a început procesul pozitiv.
Deşi multiplicatorul este însoţitor obligatoriu al oricărei creşteri a investiţiilor, valoarea lui diferă de la o ţară la
alta, în funcţie de nivelul dezvoltării economiei şi de rata consumului şi economiilor.17
Matematic:
1 1
K= =
e 1- c'
'

La această formulă s-a ajuns astfel:

V V
K= I= V− C K=
I V− C
Obţinând prin deducţie această expresie, împărţim şi numărătorul, şi numitorul cu V şi rezultă:
V
V 1
K= =
V C C
− 1−
V V V
C 1 1
Întrucât = c' (înclinaţia marginală spre consum): K = = , pentru că 1+c’=e’.
V 1 − c' e'
Pentru ilustrarea proporţionalităţii inverse dintre multiplicator şi înclinaţia marginală spre economii, redăm câteva
exemple cifrice:
1 2
c’=1/2; e’=1/2 K = =1 =2
1 1
2

1 5
c’=4/5; e’=1/5 K = =1 =5
1 1
5

1 10
c’=9/10; e’=1/10 K = =1 = 10
1 1
10
Calculat pornind de la rata marginală a economiilor, multiplicatorul este pur teoretic. Întrucât această rată există
de fiecare dată într-un mediu de ansamblu concret şi complex, în care acţionează numeroase cauze – adesea
contradictoriu –, multiplicatorul real se poate abate mai mult ori mai puţin, în plus ori minus, de la cel teoretic. În această
direcţie acţionează mai multe cauze, dintre care menţionăm:
a) Dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import de bunuri: cu cât
consumul intern este satisfăcut în grad mai înalt cu bunuri procurate din alte ţări, cu atât (ceilalţi factori fiind daţi)
multiplicatorul real se situează mai mult sub cel teoretic. Efectul de antrenare al investiţiilor realizate în producerea
bunurilor de capital asupra creşterii globale este mai însemnat, deci, în ţara care apelează mai puţin la importul de
alimente, îmbrăcăminte etc.

17
Enache, C., Mecu, C. (coordonatori), Economie politică, vol. 2, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2011.
 În România, creşterea considerabilă a importului de alimente şi alte obiecte de folosinţă pentru populaţie – în
contextul decăderii agriculturii şi industriei după 1990 – a avut ca urmare reducerea investiţiilor efectuate în producţie
şi a multiplicatorului acestora.
b) Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul care creează bunuri de consum. Când acest grad se
apropie de folosirea completă, creşterea ocupării şi a producţiei în producţia bunurilor de consum, în măsura în care e
necesară, impune investiţii suplimentare în bunuri de echipament care cer, în afară de mijloace financiare, şi timp. În
acest caz, multiplicatorul este mai mic decât când există capacităţi nefolosite (dar folosibile eficace).
c) Prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea bunurilor-capital. Valoarea
multiplicatorului se apropie de cea teoretic determinată, când redresarea începe în condiţiile în care modificarea
investiţiilor globale a fost anticipată sau prevăzută, anticipare în măsură să asigure dezvoltarea aproape paralelă a
ramurilor creatoare de bunuri de consum şi de capital.
Multiplicatorul investiţiilor are câmp de manifestare când investiţiile sporesc. Sunt, însă, intervale de timp în care
au loc reduceri de investiţii (dezinvestiţii), generatoare de scăderi ale ocupării muncii, producţiei şi veniturilor. Se poate
admite, de aceea, că există şi un multiplicator al dezinvestiţiilor, determinabil prin formula:
K = – V /– I,
adică prin raportarea sporului negativ al veniturilor unei ţări (pierderilor) la sporul negativ al investiţiilor survenit în
sectorul bunurilor-capital. Multiplicatorul dezinvestiţiilor scoate în relief măsura în care sporul negativ al veniturilor
întrece sporul negativ al investiţiilor.

16.4.3. Înclinaţia spre investiţii

Existenţa unei mase de economii constituie o condiţie a investiţiilor şi a progresului. Gradul de transformare a
economiilor în investiţii depinde, însă, de un şir de variabile, între care stimulentul şi dorinţa agenţilor economici au un
mare rol. Odată cu creşterea veniturilor şi a patrimoniului familiilor, cu apropierea cererii solvabile de nevoia reală,
dublate de reducerea ratei profitului, stimulentul şi dorinţa agenţilor economici particulari de a investi în bunuri de
capital au tendinţa să se diminueze. Se recurge la plasamente ale banilor în operaţiuni speculative şi în sfere aşezate
dincolo de producţia de bunuri materiale, care aduc profituri mai consistente şi în intervale de timp mai mici. Tendinţa
amintită îşi face loc, evident, pe termen lung.
Pe termen scurt, înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura economică. Astfel, în perioade
de boom economic, ea este pronunţată; agenţii economici depăşesc adesea măsura, făcând investiţii peste investiţii al
căror efect este grăbirea intrării în declin, deoarece capacităţile de producţie intră în contradicţie cu piaţa de desfacere
sau cu sursa de materii prime. În perioade de recesiune, rata foarte scăzută a profitului descurajează agenţii economici,
iar înclinaţia spre investiţii se reduce sensibil şi se prelungeşte adesea mai mult decât este necesar; de aceea, înviorarea
activităţii economice întârzie să apară.
Depăşirea măsurii în privinţa economisirii este, în concepţia lui Keynes, nocivă dezvoltării, ea putând provoca,
odată cu declinul producţiei, reducerea gradului de folosire a muncii şi a capacităţilor de producţie pe intervale mari de
timp. În asemenea perioade, se impun, pentru stoparea declinului, o reducere a ratei dobânzii şi investiţii făcute de stat.
Alţi economişti, între care şi Schumpeter, consideră că saturaţia este puţin probabilă şi că ocaziile de a investi nu
se şubrezesc odată cu dezvoltarea economică. Progresul tehnic este însoţit nu numai de cantitatea mai mare de bunuri,
ci şi de apariţia de noi bunuri şi trebuinţe, de noi ocazii de investiţii18.
Reînnoirea bunurilor, în centrul căreia stă inovaţia, fisurează saturaţia, o amână continuu sau aproape continuu
pentru că uzează moral, la termene mereu mai scurte, bunurile aflate în folosinţă familiilor. Cererea este, în acest mod,
alimentată permanent.
Studii recente au ajuns la concluzia că în locul tendinţei de creştere a înclinaţiei spre economii ar trebui aşezată
tendinţa de adaptare relativ redusă a consumului la fluctuaţiile venitului, înregistrându-se, astfel, efecte întârziate.
Influenţa unei variaţii a venitului real asupra consumului intervine adesea cu o întârziere de un an. Când venitul real
înaintează mai viu, va avea loc, de aceea, o umflare a economiilor, până în momentul în care el se ajustează cu consumul
efectiv. În cazuri opuse, de încetinire a creşterii venitului, se constată o scădere a ratei economiilor, urmată un an mai
târziu de o reluare, de o ajustare a consumului la venit. Dinamica venitului provoacă, prin urmare, necorelări temporare
între el şi consum, care se corectează, apoi, cedând locul echilibrelor.
Înclinaţia spre consum şi spre economii, respectiv tendinţele lor, generate de creşterea producţiei 19, nu sunt
separate una de alta, având ţeluri opuse. Prin economisire, fie şi în creştere, oamenii urmăresc sporirea consumului în
viitor (chiar şi atunci când economiile sunt utilizate pentru afaceri) sau asigurarea unui consum apropiat de cerinţe în
perioade ulterioare, pentru realizatorii lor, sau pentru moştenitori. Oricum le-am privi, economiile reprezintă un consum
amânat. În acest sens, cele două înclinaţii „se contopesc” într-una singură.

16.3.4.4. Determinarea acceleratorului

18
Schumpeter, J., Capitalisme, socialisme et democratie, Payot, Paris, 1951, p. 200-214.
19
În ce priveşte dezvoltarea producţiei, a se vedea şi: Pânzaru, S., Managementul producţiei, Editura A.F.A., Braşov, 2007.
 După cum s-a arătat, multiplicatorul exprimă influenţa investiţiilor asupra gradului de ocupare a mâinii de lucru,
producţiei şi venitului, măsura creşterii acestora datorită unui spor de investiţii. Investiţia este, în această relaţie,
variabila determinantă, care îşi spune cuvântul asupra stării economiei.
Acceleratorul scoate în evidenţă, în schimb, influenţa inversă, a consumului şi a pieţei de desfacere asupra
investiţiilor şi mersului economiei. Variabila dependentă este, în acest caz, investiţia, iar consumul, cauza care o
înrâureşte.
Acceleratorul se calculează cu ajutorul formulei:
Variaţia absolută a investiţiilor
I
a= =
C Variaţia absolută a consumului

Calculând mărimea acceleratorului (a), aflăm cu cât se modifică investiţiile în urma unei creşteri anumite a
consumului. Consumul în creştere stimulează, în consecinţă, investiţiile, creşterea economică, iar sporirea investiţiilor,
sporirea veniturilor şi a consumului. Acţiunile şi retroacţiunile, transformarea efectului în cauză şi a cauzei în efect nu
creează, însă, premisele unui boom continuu, atunci când economia este în progres, şi nici ale unui declin permanent,
atunci când economia regresează. La un punct al evoluţiei ascendente, numeroase cauze provoacă un declin, iar după
căderea producţiei, mai devreme ori mai târziu, se nasc izvoare de redresare.
Acceleratorul ne atrage atenţia că volumul producţiei şi al celorlalte activităţi economice nu depinde numai de
masa şi calitatea factorilor de producţie, ci şi de volumul consumului. Această idee a dependenţei producţiei de consum
a apărut încă în zorii constituirii ştiinţei economice. Conceptul de accelerator este, însă, opera târzie a anilor `30, ca şi
multiplicatorul.
 17. Fluctuaţiile activităţii economice
Activitatea economică nu este un proces linear. Ani de creştere şi prosperitate economică sunt urmaţi de ani de
scădere şi chiar prăbuşire. Evoluţiile fluctuante, ascendente şi descendente ale producţiei, ocupării, inflaţiei şi ratei
dobânzii au fost observate cu mult timp1 în urmă şi ele caracterizează toate economiile de piaţă.
Fluctuaţiile activităţii economice pot fi: sezoniere, întâmplătoare (aleatorii) şi ciclice.
a) Fluctuaţiile sezoniere sunt mişcări pe termen scurt determinate de factori naturali sau sociali ce urmează în
general acelaşi model în fiecare an. De exemplu, activitatea în construcţii încetineşte în timpul iernii şi cunoaşte un
maximum în timpul verii. De asemenea, vânzările magazinelor cunosc un maximum în perioada sărbătorilor de iarnă.
b) Fluctuaţiile întâmplătoare (aleatorii) sunt determinate de o gamă largă de factori excepţionali, cum ar fi
vremea neobişnuită, greve de amploare, evenimente politice, războaie, acte teroriste etc. Impactul acestor fluctuaţii este
de obicei limitat la o anumită ramură sau piaţă. De exemplu, o inundaţie poate afecta distribuţia într-o anumită regiune.
c) Fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei, de structuri interne
interdependente ale acesteia şi constau în perioade alternante de contracţie şi expansiune ce pot dura de la 18 luni în
sus. Dacă, pentru primele două tipuri de fluctuaţii, cauzele şi modalităţile de contracarare a efectelor sunt bine cunoscute,
în cazul fluctuaţiilor ciclice, economiştii caută în continuare consensul privind conţinutul, cauzele şi finalităţile social-
economice ale ciclicităţii procesului dezvoltării.
În prima parte a acestui capitol vom examina tipurile de cicluri economice.

17.1. TIPURI DE CICLURI ECONOMICE

După durata lor, ciclurile pot fi împărţite2 în:
a) Cicluri Kitchin (numite şi cicluri ale stocurilor), cu o durată de aproximativ 40 de luni. Ele apar ca urmare
a decalajelor cu care sunt procesate informaţiile privind starea pieţelor prin intermediul stocurilor. Astfel, pe fondul
unei cereri crescute pentru produsele lor, firmele decid creşterea producţiei prin angajare de personal. După o anumită
perioadă, ce se poate întinde de la câteva luni până la 2 ani, piaţa începe să fie saturată de produse, iar stocurile firmelor
încep să crească. În acest moment, firmele reacţionează şi reduc producţia. În timp, piaţa se goleşte de produse, stocurile
dispar şi apare din nou necesitatea unei creşteri a producţiei.
b) Cicluri Juglar (numite şi cicluri de afaceri sau decenale), cu o durată între 7 şi 11 ani. Ciclurile de afaceri
sunt oscilaţii ale activităţii economice pe o perioadă între 7 şi 11 ani, fiind marcate printr-o expansiune şi printr-o
restrângere semnificativă a activităţii în majoritatea sectoarelor economiei. Spre deosebire de ciclurile Kitchin, în aceste
cicluri pot fi observate oscilaţii şi în ceea ce priveşte investiţiile în mijloace fixe, nu numai în numărul angajaţilor. Astfel,
în perioada de expansiune, cheltuielile de consum cresc, ceea ce conduce la o cerere ridicată pentru diferite bunuri de
consum; întreprinzătorii răspund prin creşterea producţiei, investiţii productive noi şi angajare de forţă de muncă. În
perioada de restrângere, cererea se reduce, iar întreprinzătorii răspund prin reduceri de personal şi prin amânarea unor
noi investiţii. Astfel, un producător de automobile poate reduce numărul de schimburi, pe când un lanţ de supermarketuri
poate amâna deschiderea de noi magazine.
c) Cicluri Kuznets (numite şi cicluri demografice sau ale construcţiilor), cu o durată între 15 şi 20 de ani.
Aceste oscilaţii sunt corelate cu schimbările de intensitate ale activităţii din sectorul construcţiilor şi din investiţiile în
infrastructură.
d) Cicluri Kondratiev (numite şi cicluri seculare sau lungi), cu o durată între 40 şi 60 de ani. Aceste cicluri
sunt compuse dintr-o fază de expansiune, în care predomină anii de prosperitate economică, şi o fază de recesiune, în
care predomină anii în care se înregistrează o scădere a activităţii economice. Cea mai plauzibilă explicaţie a acestor
cicluri lungi constă în existenţa revoluţiilor tehnologice.
De-a lungul ultimelor decenii, în mod firesc, au fost aduse argumente pro şi contra unor asemenea clasificări şi a
existenţei tuturor acestor cicluri. Cu timpul, dezbaterea s-a concentrat asupra ciclurilor de afaceri în aşa măsură încât,
dacă nu se precizează altfel, în literatura de specialitate, când se vorbeşte despre ciclu economic, este vorba despre aceste
cicluri cu o periodicitate decenală.

1
După cum arată Tomáš Sedláček în Economia Binelui şi a Răului, prima menţiune scrisă a ciclului economic o
găsim în Vechiul Testament. Tot acolo găsim şi prima tentativă de explicare a ciclurilor, cauza lor fiind identificată în
principiile morale.
2
Denumirile ciclurilor au fost propuse la mijlocul secolului XX de către Joseph Schumpeter, după numele celor care
le-au identificat pentru prima oară.
 Caseta 17.1
Economistul rus Nikolai Kondratiev (1892 – 1938) a fost primul
care, în cartea sa din 1925, Ciclurile Economice Majore, a adus în atenţie
ciclurile lungi sau seculare. Teoriile sale economice nu au fost însă pe
placul conducerii staliniste, aşa încât în cele din urmă el a fost arestat,
trimis în gulag şi ulterior executat. Potrivit teoriei inovaţiei, aceste cicluri
îşi au cauza într-o acumulare de inovaţii care conduc la revoluţii
tehnologice şi care, la rândul lor, creează sectoare industriale sau
comerciale noi.
Kondratiev a aplicat teoria sa la secolul XIX, în care a identificat
două cicluri economice. Urmaşii săi au extins teoria şi la secolul XX şi
astfel se vorbeşte, în prezent, de următoarele cicluri tehnologice:
• Revoluţia Industrială (1771)
• Epoca Aburului şi a Căilor Ferate (1829)
• Epoca Oţelului şi a Industriei Grele (1875)
• Epoca Petrolului, Electricităţii, Automobilului şi a Producţiei de
Masă (1908)
• Epoca Informaţiei şi Telecomunicaţiilor (1971)

O dezvoltare ulterioară a teoriei ciclurilor lungi o realizează Daniel

Šmihula, care, în 2009, identifică 5 cicluri tehnologice lungi, dar a căror
durată, datorită accelerării progresului tehnologic şi ştiinţific, se reduce în
mod continuu. Potrivit lui, putem vorbi de:
• Revoluţia financiar-agrară (1600-1780), cu durata de aproximativ
180 de ani
• Revoluţia industrială (1780-1880), cu o durată de aproximativ
100 de ani
• Revoluţia tehnică (1880-1940), cu o durată de aproximativ 60 de
ani
• Revoluţia tehnico-ştiinţifică (1940-1985), cu o durată de
aproximativ 45 de ani
• Revoluţia informaţiei şi telecomunicaţiilor (1985-2015?)

17.2. CARACTERISTICILE CICLULUI ECONOMIC

Economiile tind să crească sau să scadă, uneori previzibil, alteori pe neaşteptate. Fluctuaţiile PIB sunt numite
adesea cicluri de afaceri, deoarece pare să existe un model de creştere şi descreştere urmat de o altă creştere şi o altă
descreştere. Totuşi, după cum se poate observa în figura 20.1, evoluţia activităţii economice are mai degrabă un aspect
vălurit.

PIB

Curba trendului

Curba ciclului economic

Timp

Fig. 20.1. Ciclul economic

 Iniţial, s-a considerat că există patru faze ale ciclului de afaceri, care sunt, în general, etichetate ca boom,
recesiune, depresiune (sau criză) şi redresare.
• Partea de sus a unui ciclu de afaceri este numită boom sau faza de prosperitate. În perioada de boom,
afacerile cresc cu o rată rapidă. Există o creştere a producţiei reale şi a veniturilor oamenilor. De asemenea, există o
creştere a preţurilor de producţie, a gradului de ocuparea a forţei de muncă, a salariilor, a ratelor dobânzilor, a profiturilor
şi a volumului de credit bancar. Starea de spirit generală a oamenilor de afaceri este dominată de optimism. Activităţile
în industrie cunosc o expansiune remarcabilă. Activităţile în construcţii sunt impulsionate. Bursele financiare aduc
câştiguri ridicate investitorilor. Instituţiile financiare tind să extindă creditul. În timpul perioadei de prosperitate există
un nivel ridicat al cererii pentru bunuri de capital şi bunuri de larg consum şi servicii. Antreprenorii efectuează investiţii
riscante. Multe firme ineficiente intră pe piaţă şi reuşesc să supravieţuiască. Nivelul ridicat al cererii pentru diferitele
materii prime conduce la deficit pentru unele dintre ele. Inflaţia creşte. Economia începe să fie limitată de posibilităţile
de aprovizionare. Stare de prosperitate se dovedeşte a fi limitată în timp şi începe perioada de descreştere.
• Sfârşitul perioadei de prosperitate marchează intrarea în recesiune. Aceasta este definită deseori ca o
perioadă în care PIB-ul scade pentru cel puţin două trimestre consecutive. Trebuie să facem o distincţie clară între
recesiune şi o scădere a ratei de creştere. De exemplu, dacă economia unei ţări a crescut într-un an cu 5%, iar anul
următor doar cu 2%, economia a continuat să crească, dar mai încet. Ca să vorbim de recesiune ar fi trebuit să avem o
rată negativă, de exemplu – 2%. Recesiunea este o încetinire a activităţii de afaceri. În recesiune, atât producţia, cât şi
ocuparea forţei de muncă cunosc un declin. Procesele care conduc spre faza de contracţie a ciclului (recesiune) sunt
complexe. În timp ce preţurile mărfurilor cresc, salariile tind să rămână în urmă. Reducerea puterii de cumpărare a
muncitorilor conduce la scăderea cererii pentru bunuri de consum. În acelaşi timp, restricţiile în aprovizionarea cu
materii prime duc la limitarea producţiei. În fine, lipsa de disponibilitate a creditelor dincolo de o anumită limită a
expansiunii constituie o frână în calea prosperităţii. Băncile încep să-şi recupereze creditele. Firmele care sunt în
imposibilitate de a returna împrumuturile încep să-şi lichideze stocurile. Atunci când mai multe firme vând producţia
lor în acelaşi timp, nivelul preţului începe să scadă. În cazul în care câteva firme încep să înregistreze pierderi, un val
de pesimism cuprinde piaţa. Firmele încep să reducă producţia. Lucrătorii sunt concediaţi. Comenzile pentru materiile
prime sunt anulate. Proiectele noi sunt abandonate. Valul de pesimism se extinde la alte sectoare ale economiei şi în
curând întregul sistem economic intră în colaps. Începe următoarea fază a ciclului de afaceri, numita depresiune. Dacă
recesiunea se prelungeşte pe o perioadă mai îndelungată şi scăderea PIB-ului real devine gravă, avem de-a face cu o
depresiune. Termenul de depresiune s-a generalizat după 1934, până atunci folosindu-se, pentru descrierea unei perioade
caracterizate de scăderea accentuată a producţiei, de un număr ridicat de falimente, de creştere rapidă a şomajului, de
lipsa creditului, mai ales termenul de criză. Unii economişti se feresc să folosească însă cuvântul criză, preferându-l pe
cel de depresiune.
• Depresiunea (criza) este etapa cea mai sumbră a unui ciclu de afaceri, întrucât activitatea economică se
află la cele mai joase niveluri. Faza de depresiune (criza) se caracterizează prin activitate economică redusă, producţie
şi grad de ocupare a forţei de muncă scăzute . Declinul activităţii economice nu este uniform. Acesta este mai accentuat
în industrie, minerit, transport şi construcţii. În criză se înregistrează o scădere semnificativă a preţurilor medii ale
produselor. Costurile sunt relativ mari şi profiturile antreprenorilor, mici. Puterea de cumpărare a banilor este mare, dar,
din cauza veniturilor mici, există o contracţie a cererii efective de bunuri de consum. Cheltuielile privind bunurile de
capital sau înlocuirea acestora se diminuează. Cele mai multe dintre firme (aflate la limita inferioară a performanţei) se
află în pragul falimentului. Venitul acţionarilor se prăbuşeşte. Depresiunea conduce la redistribuirea venitului naţional.
Salariile şi profiturile scad mai rapid decât rentele sau alte venituri fixe. Bancherii aplică o politică de contracţie a
creditului. Pe scurt, în perioada de criză, înregistrăm o investiţie netă negativă (dezinvestiţie), o scădere a cererii de
bunuri de consum şi de capital, un şomaj ridicat şi un nivel scăzut al importurilor.
• Condiţiile economice pe care le-am descris în faza de depresiune nu rămân astfel pentru totdeauna. După
un timp, sub influenţa unor multitudini de factori, începe o perioadă de redresare (revigorare sau recuperare).
Revirimentul se dezvoltă atunci când stocurile de mărfuri acumulate de oamenii de afaceri sunt epuizate. Costurile, sub
impactul depresiunii prelungite, încep să scadă. Preţurile care au atins cel mai scăzut nivel încetează să mai scadă. Pentru
firmele care au rezistat, această combinaţie de factori conduce la profituri. Când profiturile reapar, oamenii de afaceri
încep să-şi investească banii acumulaţi în unele întreprinderi. În scopul de a o lua înaintea altor investitori, ei încep
reparaţii, înlocuiri ale echipamentelor de capital şi reînnoirea stocurilor. Industriile producătoare de bunuri de capital îşi
reiau activitatea. Are loc o creştere graduală a ocupării forţei de muncă. Veniturile băneşti începe să crească şi cererea
efectivă se înviorează. Guvernul, de asemenea, încearcă să iuţească ieşirea din depresiune prin noi construcţii sau
extinderea unor lucrări publice, cu scopul de a oferi mai multe locuri de muncă. Băncile comerciale, care au acumulat
mari rezerve, oferă credite în condiţii favorabile. Eficienţa marginală a capitalului creşte şi oportunităţile de investiţii se
înmulţesc. Consumatorii încep să cumpere mărfuri, pentru a evita creşterea anticipată a preţurilor. Ca urmare a creşterii
cererii de produse, investiţiile în diferite industrii sunt stimulate şi astfel are loc redresarea.
Prin urmare, faza de recuperare a ciclului de afaceri este caracterizată de creşterea producţiei, creşterea preţurilor
atât la bunurile de consum, cât şi la bunurile de capital, creşterea salariilor, a oportunităţilor de angajare, precum şi
valoarea mai mare a cheltuielilor pentru consum şi pentru bunuri de investiţii. Această fază durează până în momentul
în care PIB-ul ajunge la nivelul avut înainte de începerea recesiunii, după care urmează din nou faza de expansiune, iar
ciclul de afaceri se reia.
Înainte de 1940, boom-urile şi depresiunile au fost destul de frecvente. Cu toate acestea, după Al Doilea Război
Mondial, ciclurile au fost atenuate de aplicarea la timp a politicilor fiscale şi monetare. Fluctuaţiile în activitatea
economică au devenit moderate. În prezent, economiştii au ajuns să privească ciclul economic ca fiind unitatea a două
faze principale: recesiunea şi expansiunea. De asemenea, ei identifică un punct de cotitură inferior (sau punctul de
relansare) şi un punct de cotitură superior (punctul de contracţie).
Trebuie spus că nu există două cicluri economice identice. Ele se deosebesc prin elementele ce caracterizează
ciclul economic:
1. Amplitudinea ciclului economic, care reprezintă diferenţa dintre mărimea PIB-ului în punctul de contracţie şi
mărimea PIB-ului în punctul de relansare.
2. Perioada ciclului economic, care reprezintă distanţa în timp între două puncte succesive de contracţie (perioada
închisă a ciclului economic) sau între două puncte succesive de relansare (perioada deschisă a ciclului economic).
3. Abaterea de trend a ciclului economic, care reprezintă diferenţa dintre nivelurile PIB-ului în două puncte
succesive de contracţie (abaterea de trend a recesiunii) sau două puncte de relansare (abaterea de trend a expansiunii).
Este important, de asemenea, să observăm că, de regulă, până în prezent, tendinţa (trend-ul) producţiei de-a lungul
acestor mişcări oscilatorii a fost ascendentă. În timp, economia a crescut. Aceasta determină, de obicei, o creştere a
nivelului de trai al populaţiei. Mişcarea calităţii vieţii nu se conformează obligatoriu trend-ului producţiei dacă, de
exemplu, populaţia creşte mai repede decât PIB-ul sau dacă repartiţia veniturilor în societatea contemporană este
în favoarea unui număr mic de bogaţi. Indiferent însă de evoluţiile distribuţiei sau ale populaţiei, creşterea economică
rămâne o condiţie absolut necesară pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii.

17.3. CAUZELE CICLULUI ECONOMIC

Din analiza evoluţiilor ciclurilor economice rezultă că acestea sunt determinate de obicei de oscilaţiile cererii
agregate.
Din figura 17.2 se observă cum scăderea cererii agregate conduce la micşorarea producţiei.
Iniţial, economia se află în punctul de echilibru pe termen scurt – M. Dacă are loc o reducere a cererii agregate,
curba se mişcă spre stânga, iar dacă oferta agregată nu se modifică, se va ajunge într-un nou punct de echilibru – N. În
aceste condiţii, producţia scade de la Q0 la Q1, iar preţurile scad de la P0 la P1.
În situaţia inversă, o creştere a cererii agregate va deplasa curba spre dreapta, iar producţia şi preţurile vor creşte.
Nivelul preţului

C
C

P0
P1

Q1 Q0 Q

Fig. 17.2. Influenţa scăderii cererii agregate asupra activităţii economice

Există situaţii însă în care oscilaţiile din cadrul unui ciclu economic au loc ca urmare a modificării ofertei agregate.
Această situaţie este prezentată în figura 17.3.
Un şoc negativ asupra ofertei agregate (cel mai clar exemplu îl constituie creşterea preţului petrolului din anii ’70
ca urmare a evenimentelor turbulente îndeosebi din ţările producătoare de petrol din Orientul Mijlociu) determină
mişcarea curbei OA spre stânga. Drept urmare, are loc o scădere a producţiei, dar, spre deosebire de situaţia prezentată
anterior, această scădere este însoţită de o creştere a preţurilor (apar fenomenele de stagflaţie sau slumpflaţie).
 OA1
OA
Ni
velul

P1

P0

Q1 Q0
PIB real

Fig. 17.3. Influenţa scăderii ofertei agregate asupra activităţii economice

Care sunt însă cauzele modificării cererii sau a ofertei agregate? Două tipuri de teorii au încercat să explice acest
fenomen.
a) Teoriile exogene au motivat existenţa ciclurilor economice prin factori din afara sistemului economic, cum
ar fi factori naturali, sociali (războaie, alegeri, migraţia populaţiei), factori tehnologici şi ştiinţifici (descoperiri
ştiinţifice, invenţii, inovaţii majore) sau factori naturali (descoperiri de noi resurse naturale, calamităţi naturale, starea
vremii sau chiar şi petele solare). Criza din anii 1973-1975 poate fi explicată printr-o asemenea teorie, întrucât s-a
afirmat un consens privind teza că ea a fost cauzată de embargoul impus livrărilor de petrol pe piaţa mondială de către
marii producători mondiali.
b) Teoriile endogene au motivat existenţa ciclurilor economice prin factori intrinseci sistemului economic, prin
existenţa unui feed-back negativ, a unui proces de autogenerare. Astfel, expansiunea conţine în ea germenii recesiunii,
iar aceasta alimentează la rândul ei expansiunea, proces ce se repetă cu regularitate. Criza actuală, începută în 2008, poate fi
explicată printr-o asemenea teorie, ţinând cont de faptul că preţurile pe piaţa imobiliară şi a derivatelor financiare ajunseseră,
la un moment dat, la niveluri nesustenabile, şi nu ar fi fost posibil să nu fie generată, să nu apară o corecţie negativă a acestora.
Prezentăm în continuare câteva dintre cele mai des citate teorii în lucrările economice privitoare la cicluri.
a) Potrivit teoriilor keynesiste, cauza ciclurilor economice o reprezintă modificările în cererea agregată,
şocurile iniţiale fiind propagate de un multiplicator al investiţiilor care acţionează în combinaţie cu un accelerator şi
generează un răspuns ciclic.
b) Potrivit teoriilor bazate pe influenţa factorilor politici, de existenţa ciclurilor economice sunt
responsabili politicienii. O asemenea teorie3 consideră că ciclurile rezultă din alegerea succesivă a unor guverne cu
politici opuse. Astfel, dacă iniţial acţionează un guvern care promovează politici expansioniste, rezultatul va fi o creştere
economică însoţită de inflaţie. Acest guvern va fi schimbat în momentul în care inflaţia va atinge cote inacceptabile
pentru populaţie. În locul său va fi numit un guvern care va aplica politici contracţioniste, ce vor contribui la reducerea
inflaţiei, dar cu preţul încetinirii creşterii economice şi al creşterii şomajului. Acest guvern va fi schimbat în momentul
în care şomajul va atinge cote prea ridicate şi procesul se va relua. O teorie alternativă4 consideră că politicienii se folosesc
de politicile fiscale şi monetare pentru a fi realeşi. Ţinând cont de faptul că alegerile sunt influenţate de condiţiile economice
existente în ultimele 6-9 luni dinaintea datei alegerilor, atunci când un guvern este ales, acesta aplică mai întâi o politică
contracţionistă, pentru a reduce inflaţia, urmând ca în ultima parte a mandatului să aplice o politică expansionistă în speranţa
obţinerii în preajma alegerilor a unui şomaj scăzut şi a unei inflaţii nu prea ridicate.

3
Partisan business cycle – teorie propusă de economistul american Douglas Hibbs.
4
Political business cycle – teorie propusă de Michal Kalecki.
 c) Potrivit Şcolii Austriece5, principala cauză a ciclurilor de afaceri o constituie creaţia excesivă de monedă
fiduciară (fără acoperire), încurajată de existenţa unui sistem fracţional de rezerve bancare. Această expansiune a ofertei
de monedă trimite semnale eronate sistemului economic, provocând un boom economic, perioadă în care are loc o
alocare necorespunzătoare a resurselor. În momentul în care pieţele se autocorectează, iar investiţiile ineficiente sunt
eliminate, boom-ul economic se transformă în recesiune, iar oferta de monedă se reduce.
d) Potrivit teoriei ciclului economic real6, fluctuaţiile sunt cauzate de şocuri tehnologice. Cu alte cuvinte, ciclurile
economice nu pot rezulta din şocuri monetare, ci doar şocurile pozitive sau negative asupra productivităţii, generate de
schimbările tehnologice de anvergură în anumite sectoare ale economiei, care se propagă apoi în ansamblul acesteia, provoacă
mişcări fluctuante ale activităţii economice.
Fiecare dintre aceste teorii conţine o parte de adevăr, dar nu se poate spune despre niciuna că este unica explicaţie
valabilă a existenţei crizelor. Totuşi, disputa privitoare la cauzele ciclurilor economice este importantă, pentru că ea
sugerează poziţiile cu privire la necesitatea intervenţiei statului pentru corectarea efectelor negative ale ciclurilor
economice.
În ultimii ani, asupra ciclului economic au acţionat cu deosebită putere factorii monetari şi factorii psihologici.
Acţiunea acestora a condus la crearea unei situaţii de boom artificial, materializată în aşa-numitul „balon de săpun” (bubble)
al unui anumit sector, cum a fost cazul în 2007-2008 în SUA al celui imobiliar, care apoi s-a extins în domeniul
derivatelor financiare şi care în final a mărit discrepanţa dintre evoluţia producţiei şi nevoile şi posibilităţile reale ale
pieţelor.

Caseta 17.2
Criza economică declanşată în 2008 a fost cauzată de faptul că băncile au
fost capabile să creeze prea mulţi bani, prea repede, şi i-au folosit pentru a
împinge în sus preţuriloe la locuinţe şi pentru speculaţii pe pieţele financiare.
De fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, se creează noi bani .
În perioada premergătoare izbucnirii crizei, băncile au creat în acest mod
sume uriaşe de bani. În perioada 2000-2007, în Statele Unite, dar şi în alte ţări
dezvoltate, băncile aproape că au dublat cantitatea de bani din economie.
(potrivit datelor de pe site-ul FED – www.federalreserve.gov, în ianuarie
2000, agregatul monetar M2 era de 4645 miliarde $, pentru ca în ianuarie
2008 să fie de 7478 miliarde $). O mică parte din aceşti bani au mers către
firme din afara sectorului financiar. Aproximativ 40% au intrat pe piaţa
imobiliară, conducând la creşterea preţurilor caselor mai rapid decât creşterea
salariilor, iar alţi 40% pe pieţele financiare, aceleaşi care în cele din urmă s-au
prăbuşit în timpul crizei financiare.
Doar puţin peste 10% din aceşti bani au fost utilizaţi în sectorul productiv.
Creditarea pe pieţele care au o sursă relativ fixă de active (cum ar fi
pieţele imobiliare şi financiare) împinge în sus preţurile de pe aceste pieţe şi
totodată conduce la creşterea datoriilor personale. Cum datoriile cresc mai
repede decât veniturile (deoarece cumpărarea de active preexistente nu
contribuie la PIB), în cele din urmă, unii oameni nu mai pot ţine pasul cu
rambursările, se opresc din plată, iar asupra băncilor începe să planeze
pericolul insolvabilităţii.
Acest proces a determinat o criză financiară. Băncile au scăzut
creditarea şi oamenii nu s-au mai putut împrumuta. Reducerea sau sistarea
creditării a condus la scăderea preţurilor pe aceste pieţe, iar acest lucru i-a
obligat pe cei ce se împrumutaseră pentru a specula asupra preţurilor în
creştere să-şi vândă activele, în scopul rambursării împrumuturilor. Rezultatul
au fost o scădere bruscă a preţurilor pe aceste pieţe şi spargerea „balonului de
săpun”. Drept urmare, băncile au intrat în panică, au redus şi mai mult
creditarea, iar investitorii au decis să-şi vândă rapid stocurile de acţiuni, în
scopul minimizării pierderilor. A început astfel o spirală descendentă, iar
pieţele financiare s-au prăbuşit.
Criza nu s-a limitat însă numai la sectorul financiar. Deşi nu mai puteau
face împrumuturi noi, firmele şi populaţia au continuat să-şi plătească
datoriile pe care le aveau deja. Pe măsură ce împrumuturile vechi erau
rambursate, banii au început să dispară de pe piaţă, preţurile au început să
scadă, iar economia s-a contractat. S-a declanşat în acest mod o spiral
deflaţionistă, salariile şi preţurile au continuat să scadă, în timp ce datoriile
rămâneau la nivelurile dinainte de izbucnirea crizei, devenind, în termeni
reali, mai mari. Drept urmare, chiar şi acele companii şi persoane care nu au
fost implicate în crearea „balonului de săpun” au avut de suferit.

5
Teoria austriacă asupra originii ciclurilor de afaceri a fost propusă iniţial în scrierile lui Ludwig von Mises şi Friedrich
Hayek.
6
Teorie asociată îndeosebi cu Edward Prescott şi Finn Kydland.
 17.4. POLITICI ANTICICLICE
În general, se poate aprecia că sunt unanim recunoscute existenţa ciclurilor economice şi inerenţa acestora.
Diferenţele mari dintre nivelurile de activitate din perioadele de boom şi cele de scădere afectează, în mod dramatic,
existenţa unor mase mari de oameni. Dacă ciclurile economice nu pot fi eliminate, economiştii şi-au pus totuşi întrebarea
dacă nu cumva amplitudinea acestora ar putea fi atenuată.
Drept urmare, au apărut politicile anticiclice. Acestea reprezintă un ansamblu de măsuri luate de către stat în
vederea corectării evoluţiilor ciclice excesive şi atenuării efectelor negative ce decurg din acestea. Ideea politicilor
anticiclice constă în aceea că factorii de decizie a politicii economice (fie că aparţin guvernului sau Băncii Centrale)
încearcă să frâneze creşterea în condiţii de boom economic (politică de stabilizare) şi să încurajeze creşterea în condiţii
de recesiune (politică de relansare).
În funcţie de modul de acţiune, se disting două forme de politici de relansare: relansarea prin cerere şi relansarea
prin ofertă.
A. Politicile ce urmăresc influenţarea cererii agregate pot fi grupate, la rândul lor, în 3 mari
categorii:
1) Politica cheltuielilor publice, care prevede majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza
de recesiune, cu scopul de a impulsiona cererea agregată şi a permite trecerea la faza de expansiune.
2) Politica monetară şi de credit, care are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară
şi care, în faza de recesiune, prevede reducerea ratei dobânzii şi crearea de facilităţi în vederea sporirii volumului
creditelor şi a masei monetare pentru a impulsiona pe această cale cererea. Asemenea facilităţi sunt reducerea rezervelor
obligatorii ale băncilor comerciale, prelungirea scadenţei unor credite etc. Prin aceste măsuri se urmăreşte, aşadar,
stimularea consumului şi a investiţiilor.
3) Politica fiscală, care prevede, în faza de recesiune, reducerea taxelor şi a impozitelor, lăsându-se agenţilor
economici o parte mai mare de venit, încurajând în acest mod consumul şi investiţiile.

Concomitenţa dintre creşterea cheltuielilor bugetare şi reducerea fiscalităţii conduce în mod inevitabil la deficite
bugetare în perioada de recesiune. Aceste deficite ar trebui recuperate în faza de expan-siune, când se acţionează exact
în sens invers, pentru frânarea creşterii cererii agregate, şi când combinaţia dintre reducerea cheltuielilor publice şi
creşterea fiscalităţii conduce la excedente bugetare.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru prima dată în Statele Unite în vederea
depăşirii „Marii Crize” din anii 1928-1934 (programul New Deal al preşedintelui Roosevelt), iar după Al Doilea Război
Mondial au fost aplicate în mod curent în ţările Europei Occidentale şi în Japonia.
Schimbările din mecanismul de funcţionare a economiilor ţărilor dezvoltate au dus la apariţia aşa-numiţilor
stabilizatori automaţi ai cererii, care nu sunt altceva decât mecanisme instituţionalizate ce atenuează fluctuaţiile cererii
agregate în raport cu conjunctura economică. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt:
− sistemul fiscal progresiv. Chiar dacă cota de impozitare este fixă, în condiţii de recesiune, când veniturile se
reduc, automat impozitele se reduc şi ele (20% din 1000 de lei reprezintă mai puţin decât 20% din 1500 de lei). Acest lucru
este cu atât mai evident când vorbim de un impozit cu cote progresive, adică atunci când la venituri mai mari sunt aplicate
cote de impozitare mai mari);
− generalizarea sistemului de asistenţă socială. În condiţii de recesiune rata şi durata şomajului cresc şi, drept
urmare, mai multe persoane beneficiază de alocaţiile de şomaj şi alte ajutoare sociale şi, automat, cheltuielile publice cresc,
inducând creşteri ale pieţelor. În perioada de boom economic, aceste ajutoare se reduc. În acelaşi timp, cotizaţiile (contribuţiile
la asigurările sociale) evoluează în sens contrar, adică se reduc în perioada de recesiune şi cresc în perioada de expansiune.
Efectele ajustărilor automate ce apar în cheltuielile guvernamentale şi în taxe pe măsură ce PIB-ul creşte sau
descreşte pot fi accentuate prin măsuri de politică economică discreţionare7.
De exemplu, în condiţiile crizei actuale, guvernul poate decide să crească cheltuielile pentru bunuri publice sau
servicii, cum ar fi drumurile, apărarea, educaţia şi sănătatea şi, în acelaşi timp, să reducă nivelul impozitelor asupra
gospodăriilor şi firmelor, pentru a stimula consumul şi investiţiile.
ARRA este un exemplu de politică economică discreţionară. Diferenţa dintre o asemenea politică şi stabilizatorii
automaţi este că politica discreţionară necesită acţiune din partea guvernului pe când stabilizatorii automaţi acţionează
de la sine. Principala critică adusă acestor politici discreţionare este aceea că ele necesită timp pentru a fi adoptate şi
aplicate şi că, în loc să aibă efecte contraciclice, mai degrabă ele tind să aibă efecte prociclice.

7
Politica economică discreţionară reprezintă modificări în nivelul taxelor şi al cheltuielilor cu scopul fie de a stimula,
fie de a reduce nivelul cererii agregate în economie pentru a promova stabilitatea economică şi ocuparea deplină.
 Caseta 17.3
În anul 2009, în S.U.A. a fost adoptat American Recovery and
Reinvestment Act (ARRA).

Obiective ale ARRA:

• crearea de noi locuri de muncă şi salvarea celor existente;
• stimularea activităţii economice şi investiţia în creşterea pe
termen lung;
• asigurarea unui nivel fără precedent de transparenţă şi
responsabilitate în cheltuirea fondurilor alocate.

ARRA intenţionează să atingă aceste obiective prin:

• reducerea cu 288 de miliarde de dolari a impozitelor pentru
milioane de gospodării şi afaceri;
• creşterea finanţării federale pentru educaţie, sănătate şi programe
de asistenţă socială cu 224 de miliarde de dolari;
• punerea la dispoziţie a 275 de miliarde de dolari pentru
împrumuturi, granturi şi contracte federale.

Sursa: www.recovery.gov, site-ul oficial pentru informaţii privind

ARRA

B. Politicile bazate pe ofertă sunt o combinaţie de politici intervenţioniste sau orientate spre piaţă care îşi
propun să influenţeze în mod pozitiv latura productivă a unei economii prin îmbunătăţirea cadrului instituţional
şi a capacităţii de a produce (prin îmbunătăţirea cantităţii şi calităţii factorilor de producţie).
Politicile intervenţioniste se bazează pe convingerea că statul poate acţiona în mod direct pentru îmbunătăţirea
capacităţii productive a economiei, oferind el însuşi bunuri şi servicii acolo unde se crede că piaţa ar eşua în oferirea
lor. Aceste intervenţii necesită cheltuieli imediate, care, iniţial, sporesc cererea agregată. Totuşi, pe termen lung, aceste
politici ar trebui să sporească potenţialul productiv al unei economii. Asemenea politici includ:
• investiţii în capitalul uman (un sistem public de învăţământ şi un sistem public de sănătate bine puse la punct
constituie ingrediente necesare dezvoltării unei economii);
• investiţii în noile tehnologii;
• investiţii în infrastructură (proiecte publice pe scară mare, cum ar fi sistemele de alimentare cu apă şi
electricitate, reţelele de comunicaţii, porturile, autostrăzile ş.a.);
• politici industriale (guvernul poate susţine, prin reduceri de impozite, împrumuturi subvenţionate sau chiar prin
subvenţii directe, anumite ramuri industriale care fie prezintă avantaje comparative, fie au perspective bune pe termen
lung).
Politicile orientate spre piaţă pornesc de la ideea enunţată în Legea lui Say, legea pieţelor, potrivit căreia oferta
îşi creează propria cerere. Asemenea politici includ:
• încurajarea concurenţei pe piaţă; o concurenţă mai intensă ar încuraja munca asiduă, inovaţia, scăderea preţurilor
şi creşterea calităţii în încercarea de atragere a clienţilor. Aici se regăsesc dereglementarea, legislaţia antimonopol,
privatizarea şi liberalizarea comerţului;
• reformarea pieţei muncii, urmărindu-se creşterea rolului cererii şi ofertei pe această piaţă; aici se regăsesc
politici ce urmăresc reducerea puterii sindicatelor, reducerea ajutoarelor de şomaj, eliminarea salariului minim;
• reducerea impozitelor pe profit; aceste reduceri încurajează extinderea investiţiilor existente şi atrag noi
investitori.
 19. Inflaţia

19.1. DEFINIREA INFLAŢIEI. CAUZELE INFLAŢIEI

În sens general, starea de dezechilibru în economie înseamnă inegalitate dintre cerere şi ofertă, care se
manifestă diferit, în funcţie de natura obiectului pieţei. Astfel, pe piaţa bunurilor economice, dacă cererea
depăşeşte oferta existentă, ajungându-se la creşteri generale de preţ, starea de dezechilibru are caracter inflaţionist.
În cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, inflaţia a devenit un fenomen aproape permanent, cu deosebiri
de intensitate şi amploare, în timp şi spaţiu.
În plan istoric, inflaţia s-a manifestat cu mult timp în urmă, şi anume: în epoca în care se foloseau numai
bani din metale preţioase; în perioada când se foloseau bani de hârtie convertibili în aur şi în condiţiile
contemporane, când se folosesc bani de hârtie neconvertibili în metale preţioase. În cadrul acestui capitol, vom
avea în vedere inflaţia în condiţiile contemporane.
• Definirea inflaţiei
Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie
depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de
cumpărare a banilor.
Nu orice sporire a preţului înseamnă inflaţie: de exemplu, creş-terea preţului ca urmare a îmbunătăţirii
parametrilor calităţii bunului respectiv sau majorarea preţului ca fenomen izolat, doar la un bun sau altul, nu
reprezintă inflaţie. Sporirea preţurilor trebuie, deci, să aibă caracter general.
Inflaţia este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă monetară peste
nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri şi servicii scăzută. În acest caz, pe termen scurt,
ajustarea raportului dintre cerere şi oferta de mărfuri, pe piaţă, are loc prin creşterea preţurilor; dacă presupunem
viteza de cir-culaţie a banilor constantă, atunci variaţia preţurilor este proporţională cu fluctuaţia masei monetare.
Dar, nu numai atât: inflaţia este un fenomen monetaro-material, deoarece creşterea generalizată a pre-ţurilor şi
diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca forme concrete de manifestare a acesteia, exteriorizează sau scot la
iveală dezechilibre de profunzime, insuficienţe care ţin de volumul şi structura producţiei, de neconcordanţa dintre
producţie şi nevoi, dificultăţi privind aparatul tehnic de producţie, nivelul randamentelor economice etc., care fac
ca oferta să nu ţină pasul cu cererea etc. O asemenea abordare a inflaţiei pune în relief totodată legătura strânsă
dintre fluxurile economice reale (de bunuri materiale şi servicii), pe de o parte, şi fluxurile monetare, pe de altă
parte.
În lumina teoriei cantitative, banii nu sunt decât „un văl” ce acoperă universul economiei reale1; oferta şi cererea
de bani există nu „în sine”, ci pentru a fi transformate în cerere de bunuri şi/sau servicii reale.

• Delimitări conceptuale
Inflaţia caracterizează situaţia în care, pe termen lung, cererea de bunuri şi servicii este mai mare decât
oferta, fapt ce antrenează, după sine, deplasarea în sus a ansamblului preţurilor. De aici, denu-mirea de presiune
inflaţionistă.
Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectând situaţia, existentă în economie, în care, pe termen lung, oferta de
bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici, denumirea de presiune
deflaţionistă.
Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca masa monetară să se micşoreze,
accentuându-se, astfel, dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.
Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională scade,
iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

• Cauzele inflaţiei
Explicarea şi perceperea acestor cauze presupun luarea în considerare a faptului că inflaţia constituie un
fenomen complex, care este determinat de mai multe cauze, nu numai economice, ci şi social-politice, nu numai
interne (endogene), ci şi externe (exogene), în contextul interdependenţelor dintre economiile naţionale, cu efecte
nu numai imediate, ci şi pe termen mediu sau lung, cu intensitate diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta etc.
În continuare, prezentăm cauzele inflaţiei:
a) Emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii. Aceasta atrage după sine un „surplus
de cerere” şi, ca urmare, creşterea ansamblului preţurilor. De aici, denumirea de inflaţie prin monedă. Mărirea

1
Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 40-42.
preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea cererii pe care aceasta o face posibilă.
Ţinând seama de faptul că, pe termen scurt, capacităţile de producţie existente nu pot răspunde la amplificarea cererii,
ajustările au loc prin creşterea preţurilor proporţională cu fluctuaţia masei monetare. Excedentul de monedă este
legat de nevoile financiare ale statului pentru acoperirea deficitului bugetar, a unor datorii contractate şi, în general,
pentru cerinţe mai mari şi temporare de bani.
Reprezentanţii curentului monetarist, în frunte cu Milton Friedman, consideră că „inflaţia este întotdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar”, de care este răspunzătoare politica statului. În consecinţă, se afirmă că pentru a
înfrâna inflaţia şi a asigura o dezvoltare economică neinflaţionistă este necesară limitarea expansiunii monetare la o
rată de creştere care să fie egală cu ritmul de creştere a producţiei reale pe termen lung.
b) Excedentul de cerere agregată peste oferta agregată. De aici, denumirea de inflaţie prin cerere (fig.1);
aceasta apare datorită creş-terii cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată rămâne în urma cererii sau se
micşorează. Cererea agregată poate să crească, însă, şi în condiţiile în care masa monetară nu se modifică, şi anume
atunci când:
– sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând la mărirea puterii de cumpărare a acesteia;
– se diminuează înclinaţia spre economisire;
– se extinde creditul de consum;
– are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea rezultatelor muncii etc.

Fig. 1. Inflaţia prin cerere

Se observă tendinţa de creştere a preţului (de la P1 la P2, la P3), în condiţiile măririi cererii agregate (de la C1
la C2, la C3) şi ale menţinerii constante a ofertei.
Inflaţia prin cerere presupune situaţia în care nu este posibilă mărirea corespunzătoare a ofertei datorită
capacităţilor de producţie limitate; în consecinţă, ajustările au loc prin creşterea preţurilor, şi nu prin sporirea
cantităţii de mărfuri în proporţiile necesare.
c) Creşterea costurilor de producţie (sau a cheltuielilor de producţie), independent de cererea agregată,
constituie o altă cauză a inflaţiei. De aici, denumirea de inflaţie prin costuri (fig.2). Mărirea costurilor nu stimulează
producţia şi, ca urmare, oferta de mărfuri scade, iar preţurile cresc. Costurile de producţie se măresc atunci când
remu-nerarea factorilor de producţie creşte mai mult decât productivitatea lor; un loc important, în acest sens, îl
ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoţită de o creştere superioară a productivităţii muncii. În acelaşi sens,
al creşterii costurilor, acţionează şi mărirea preţurilor la materii prime, materiale, energie, combustibil, etc., precum
şi impo-zitele indirecte (incluse în preţuri) etc.
Întreprinzătorii urmăresc să acopere aceste costuri prin creşterea preţurilor şi, totodată, să obţină profit cât
mai mare.
 Fig. 2. Inflaţia prin costuri

După cum se observă, scăderea ofertei agregate (de la Q1 la Q2) atrage după sine creşterea preţurilor (de la
P1 la P2).
Pe linia relaţiei dintre inflaţie şi şomaj, se constată că inflaţia prin cerere, stimulând extinderea producţiei, este
însoţită, într-o anumită proporţie, şi de creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă; dimpotrivă, inflaţia prin
costuri duce la scăderea gradului de ocupare.
În desfăşurarea lor, inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri adeseori se împletesc, având loc simultan.
Astfel, mărirea salariilor stimulează creşterea cererii, care duce la sporirea preţurilor; aceasta din urmă constituie
şi un factor de mărire a costurilor şi de restrângere a ofertei. Sunt posibile diferite situaţii: spre exemplu,
concomitent, pe de o parte, cererea sporeşte şi, pe de altă parte, oferta se micşorează, având loc creşterea preţurilor.
În fig.3 se reflectă acest proces.

Fig. 3. Variaţii ale cererii, ofertei, preţului

În realitatea economică, nu este exclusă nici situaţia în care oferta de bunuri şi servicii se măreşte, prin
investiţii stimulate de însăşi creşterea cererii, însă sub nivelul creşterii acesteia din urmă. În consecinţă, fenomenul
inflaţie se manifestă în continuare.
Grafic, o asemenea stare se prezintă ca în fig.4.
Explicarea cauzelor inflaţiei presupune luarea în calcul şi a inflaţiei importate. Sporirea preţurilor peste
graniţă măreşte valoarea importului, care, în cazul mijloacelor de producţie – materii prime, maşini, utilaje,
energie, etc. –, duce la creşterea costurilor şi a pre-ţurilor bunurilor economice produse în interior.
 Fig. 4. Creşterea preţului simultan cu sporirea cererii şi ofertei

De asemenea, se consideră2 că inflaţia s-ar datora şi altor cauze, cum ar fi: acumularea neîntreruptă de deficite
bugetare a căror finanţare are loc prin emisiune suplimentară de monedă fără acoperire în ofertă de mărfuri, precum
şi agravarea presiunii fiscale, care atrage după sine micşorarea ofertei disponibile; ieftinirea creditului, care
stimulează creşterea cererii şi, implicit, a preţurilor; scăparea de sub controlul auto-rităţii monetare a preţurilor; unele
şocuri exogene accidentale, cum ar fi războiul sau calamităţi naturale (secetă, inundaţii etc.).
Există şi părerea conform căreia, în condiţiile de astăzi, inflaţia trebuie privită nu ca rezultat al unor
dezechilibre trecătoare în cadrul unei economii atemporale, ci ca un fenomen legat de structurile sistemului
economiei de piaţă actuale. De aici, denumirea de inflaţie prin structuri3, caracterizată prin practicarea unor
preţuri ridicate fără o legătură directă cu creşterea cererii sau scăderea ofertei; aceasta se datoreşte structurii
oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică manifestarea concurenţei şi, de aici, posibilitatea
practicării unor preţuri ridicate. Formarea de carteluri între producători de mari companii puternice poate accelera
undele de şoc inflaţionist; de asemenea, uniunile sindicale insistă asupra creşterii salariilor pentru ca membrii lor
să poată face faţă valurilor de scumpiri ale bunurilor şi serviciilor.
Aşadar, independent de cauze, de intensitate şi forme de mani-festare, întotdeauna, inflaţia înseamnă creşterea
preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor; ea este legată (şi susţinută) de disproporţia dintre fluxurile băneşti
şi cele de mărfuri, de încălcarea echilibrului dintre cererea şi oferta de mărfuri.

19.2. MĂSURAREA INFLAŢIEI. INTENSITATEA INFLAŢIEI; FORME ALE INFLAŢIEI

Caracterizarea intensităţii de manifestare a inflaţiei necesită măsurarea 4 acesteia, evaluarea cu ajutorul

cifrelor.
Întrucât inflaţia constituie o stare de dezechilibru economic, într-o primă abordare, ea poate fi exprimată
printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la
un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale preţurilor efective.
Inflaţia se măsoară şi în expresie relativă (în procente), ca raport între excedentul sau surplusul de monedă
(respectiv, de cerere) şi oferta reală de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a
preţurilor. Dacă, spre exemplu, la un moment dat, excedentul de masă monetară este de 5.000 u.m., iar oferta reală
de mărfuri reprezintă 20.000 u.m., atunci ponderea monedei (sau a cererii) neacoperite în mărfuri va fi:
5.000
100 = 25% ; aceasta conduce la o ajustare prin majorarea preţurilor.
20.000
Creşterea generală a preţurilor nu este uniformă, ci diferenţiată. De aceea, măsurarea inflaţiei presupune o
agregare a evoluţiilor dife-renţiate într-o singură cifră, exprimată sub formă de indice.
În cazul exprimării relative se apelează la indici.
a) Indicele general al preţurilor (IGP), denumit şi ritmul inflaţionist, oferă o imagine asupra inflaţiei pe
ansamblul bunurilor şi serviciilor din economie. Acesta se calculează ca raport între produsul intern brut exprimat
în preţuri curente (PIB1) şi produsul intern brut exprimat în preţurile perioadei de bază (dintr-un an ales ca bază
de comparaţie (PIB0):

2
Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 228-242.
3
Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 78-80; Alvin Toffler, Spasmul
economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 46-53; Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 244-246.
4
Vezi Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997; Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer,
Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p. 508-516.
 PIB1
IGP = 100
PIB 0

Spre exemplu, dacă presupunem că, într-o ţară, PIB exprimat în preţurile din anul 1999 este de 90.000 miliarde
u.m., iar în preţurile anului 1995, acelaşi PIB reprezintă 60.000 miliarde u.m., atunci nivelul general al preţurilor
este cu 50% mai mare în 1999 faţă de 1995.
b) Indicele preţurilor de consum (IPC) ocupă un loc deosebit de important în măsurarea inflaţiei; toţi
oamenii care alcătuiesc populaţia unei ţări sunt consumatori de bunuri şi servicii, fiind afectaţi direct de creşterea
preţurilor. În acest sens, se apelează la un indice de tip Laspeyres, aplicat la bunurile şi serviciile de consum.
Astfel:
q1 P1
IPC =
q1 P0
în care:
q1 reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii necesare subzistenţei populaţiei, în condiţii normale;
P1 şi P0 exprimă nivelul preţurilor în perioada curentă şi, respectiv, în perioada de bază (anterioară).
Astfel, în condiţiile sporirii preţurilor, aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii de consum (denumită, uneori,
coş de bunuri) costă mai mult, scăzând puterea de cumpărare a salariului şi, în consecinţă, având loc creşterea
costului de întreţinere sau a costului vieţii. În dinamică, însă, se înregistrează schimbări şi în structura bunurilor
de consum necesare condiţiilor normale de viaţă, de la o perioadă la alta.
c) Indicele puterii de cumpărare a banilor, ca raport procentual între puterea de cumpărare a banilor în
perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada anterioară.
Rata inflaţiei. Aceasta ocupă un deosebit loc în măsurarea inflaţiei; ea se calculează luând în
considerare dinamica preţurilor bunurilor şi serviciilor respective (P0 şi P1) şi ponderea fiecăruia dintre
acestea în structura cheltuielilor de consum. Rata inflaţiei se determină prin produsul dintre creşterea
preţului bunului respectiv şi ponderea acestuia în consumul total; se adună, apoi, rezultatele, obţinându-se
creşterea preţurilor de consum.
Spre ilustrare, prezentăm, în continuare, un exemplu (date ipo-tetice) de calcul al ratei inflaţiei (tabelul 1).

Creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum

Tabelul 1

Din datele cuprinse în tabelul 1 reiese că, pe ansamblul bunurilor şi serviciilor, preţurile au crescut cu
37,58% sau că rata inflaţiei este de 37,58%.
În termeni practici, rata inflaţiei exprimă sporul nivelului preţurilor; calculată pe o perioadă de un an, ea
se numeşte rata anuală a inflaţiei.
Luând în considerare îndeosebi indicele mediu anual de creştere a preţurilor, se constată intensităţi diferite
în manifestarea fenomenului inflaţionist.

• Forme ale inflaţiei:

a) inflaţie târâtoare (sau liniştită), care presupune un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de până la 3%;
b) inflaţie moderată, căreia îi corespunde o creştere a preţurilor de până la 6%;
c) inflaţie rapidă, atunci când ritmul de creştere anuală a pre-ţurilor se apropie de 10%;
d) inflaţie galopantă (denumită şi cu două cifre), când creşterea preţurilor este mai mare de 10% anual.
 Se consideră că forma de inflaţie cea mai acută o reprezintă hiperinflaţia5, ce presupune o rată medie anuală
de 1.000%şi peste acest nivel. În asemenea condiţii, deficitul bugetar atinge proporţii foarte mari, cantitatea de
monedă creşte excesiv, iar devalorizarea monedei naţionale, în raport cu alte monede, capătă proporţii deosebit
de mari. Se afirmă că hiperinflaţii clasice au avut loc în urma războaielor: astfel, după primul război mondial, în
Germania, Austria, Ungaria şi Rusia, iar după cel de-al doilea război mondial, în Ungaria, România, Grecia, China.
Exemplul de hiperinflaţie cel mai cunoscut este cel din Germania, în anii 1922 şi 1923: rata medie lunară a
inflaţiei a fost de 322%; cea mai ridicată rată a inflaţiei a avut loc în octombrie 1923, când preţurile au crescut cu
29.000%. Preţul unei livre (echivalentul a 453 de grame) de unt a crescut de la 3.400 de mărci în februarie 1923 la
26 miliarde de mărci în octombrie şi la 280 de miliarde în 5 noiembrie 1923. Declinul mărcii a evoluat, după cum
urmează: pe un dolar se puteau schimba
9 mărci în ianuarie 1919; în ianuarie 1923, rata de schimb a ajuns la 18.000 de mărci pentru un dolar; în iulie 1923,
un dolar valora 350.000 de mărci, iar în octombrie 1923, valoarea unui dolar a ajuns la
25 miliarde de mărci.
După cel de-al doilea război mondial, cea mai rapidă inflaţie a fost cea din Ungaria: între august 1945 şi
iulie 1946, rata medie lunară a inflaţiei a fost de 19.800%.
Există şi cazuri de hiperinflaţie relativ recente, şi anume: rata anuală a inflaţiei a fost, în anul 1989, de 1.470%
în Argentina; 23.710% în Nicaragua; 3.564% în Peru; 11.750% în Brazilia, în anul 1985.
Evaluarea inflaţiei ţine seama şi de evoluţia rezultatelor macroeconomice, de tendinţele care au loc în
dinamica economică de ansamblu. În această direcţie, poate fi prezentă una sau alta dintre situaţiile care se
menţionează în continuare.
a) Creşterea economică neinflaţionistă are loc atunci când pro-cesul inflaţionist este menţinut sub control de
către factorii guvernamentali, realizându-se o rată de creştere economică mai mare decât rata inflaţiei. În literatura
economică se menţionează faptul că în deceniile al 6-lea şi al 7-lea, din secolul al XX-lea, producţia naţională în
ţările dezvoltate a crescut într-un ritm anual de 4-6%, faţă de rata inflaţiei, de 3%.
b) Creşterea economică inflaţionistă corespunde situaţiei în care rata inflaţiei este mai mare decât ritmul
mediu anual de creştere economică.
c) Stagflaţia (despre care s-a relatat) caracterizează acea stare a economiei, cunoscută sub denumirea de
creştere economică zero, când rezultatele macroeconomice stagnează.
d) Slumpflaţia reflectă situaţia în care economia este în declin, iar inflaţia este galopantă.

19.3. RELAŢIA INFLAŢIE–ŞOMAJ. CURBA PHILLIPS. CERCUL VICIOS INFLAŢIONIST

În teoria economică, inflaţia se abordează în contextul legăturilor cu şomajul şi cu alte forme de dezechilibru
economic.
• Relaţia inflaţie – şomaj
Economistul britanic, de origine neo-zeelandeză, A.W. Phillips, cercetând o serie de fenomene şi date
statistice care cuprind perioada 1861-1957, a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata
şomajului, pe exemplul Marii Britanii. Această relaţie este cunoscută sub denumirea de curba Phillips (fig.5).
Astfel, atunci când rata inflaţiei creşte, rata şomajului scade, deoarece sporirea preţurilor stimulează extinderea
activităţii economice, creşterea ocupării forţei de muncă şi atenuarea şomajului. Invers, atunci când rata inflaţiei
scade, se înregistrează o creştere a ratei şomajului, agenţii economici nefiind interesaţi în extinderea activităţii.
De aici ar rezulta concluzia conform căreia lupta împotriva şomajului ar necesita, într-o anumită proporţie, inflaţie;
la rândul ei, combaterea accentuării fenomenului inflaţionist ar presupune, într-o anumită măsură, şomaj, care
atenuează posibilităţile de cumpărare şi urcare a preţurilor.

Fig. 5. Relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului

5
Michel Didier, op. cit., p. 228; Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, 1996, p. 50; Rudiger Dornbusch, Stanley
Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p. 508-511.
 După cum se constată, fiecare punct corespunde cuplului rata inflaţiei – rata şomajului.
În general, curba Phillips şi-a găsit confirmare în realitatea economiei de piaţă până în anii 1960-1969. În
anii ’70, fenomenul caracteristic l-au constituit atât agravarea şomajului, cât şi accentuarea inflaţiei. Această
situaţie putea fi considerată paradoxală, deoarece preţurile se măreau în timp ce o mare parte a populaţiei active
şi a capacităţilor de producţie erau nefolosite. În asemenea condiţii, după teoria lui Keynes, pentru a combate
şomajul, trebuia să se reducă rata dobânzii, iar pentru a frâna inflaţia era necesar un control mai sever asupra
masei monetare. Părea, astfel, imposibil ca în acelaşi timp să se lupte contra inflaţiei şi contra şomajului.
În anii următori, şi în prezent, se constată că, în general, rata inflaţiei şi rata şomajului evoluează în
acelaşi sens. De asemenea, în condiţiile în care creşte rata şomajului, au loc majorări (nu scăderi) ale salariilor;
în mare parte, aceasta se explică prin creşterea rolului sindicatelor în cadrul negocierilor cu patronatul; cei care
trăiesc din salariu reprezintă, în ţările dezvoltate, peste 70% şi chiar peste 80% din totalul populaţiei apte de muncă
ocupate, constituind astfel o importantă forţă socială.
• Cercul vicios inflaţionist
În ansamblul problemelor pe care le ridică inflaţia se înscrie şi cercul vicios inflaţionist6. Acesta exprimă
relaţia de intercondiţionare dintre creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, pe de o parte, şi indexarea
salariilor nominale, pe de altă parte, relaţie care accentuează inflaţia. Astfel, mărirea preţurilor de consum atrage
după sine necesitatea unor majorări ale salariilor prin care să se atenueze consecinţele inflaţiei asupra puterii de
cumpărare a populaţiei; la rândul ei, mărirea salariilor duce la creşterea cererii de bunuri şi servicii şi, deci, a
preţurilor, care, din nou, impune indexări ale salariilor, stimulându-se, în continuare, dinamica inflaţionistă. Este
vorba, de fapt, de spirala inflaţionistă. De aici, însă, nu trebuie să se desprindă concluzia că n-ar mai trebui să se
mărească salariile sau că revendicările formulate în acest sens sunt aprioric nejustificate. De o mare însemnătate
sunt creşterea ofertei de mărfuri şi, deci, eliminarea surplusului de cerere, care generează ajustări prin sporirea
preţurilor.

19.4. INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA

În perioada de după decembrie 1989, în economia României, aflată în procesul complex de tranziţie la
economia de piaţă, s-a constatat accentuarea fenomenelor de dezechilibru, în cadrul cărora inflaţia a fost prezentă,
cu intensitate diferită, de la un an la altul, ca şi de la o lună la alta.
Printre cauzele inflaţiei, menţionăm, mai întâi, unele preluate din perioada de dinainte de decembrie 1989.
Este vorba de încălcarea (începând cu cincinalul 1976-1980) a corelaţiilor economice de bază, şi anume: corelaţia
dintre ritmul creşterii economice şi cel al emisiunii de masă monetară, în sensul sporirii mai accentuate a cantităţii
de monedă aflate în circulaţie; corelaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi cea a salariului mediu nominal, în
sensul creşterii mai accentuate a salariului şi, în general, a veniturilor băneşti ale populaţiei. În perioada 1976-1980,
ritmul mediu anual de creştere a fost: 10,3% la veniturile băneşti ale populaţiei; 13,2% la numerarul în circulaţie;
7,2% la venitul naţional; 7,9% la volumul vânzărilor de mărfuri cu amănuntul. Toate acestea, alături de alte cauze,
au dus la adâncirea dezechilibrului dintre puterea de cumpărare a populaţiei şi fondul de mărfuri existent. Penuria
de ofertă de mărfuri a dus la încetinirea vitezei de rotaţie a banilor, la economisiri forţate etc.
În perioada următoare, după decembrie 1989, fenomenul inflaţie a fost favorizat de: scăderea, în continuare,
a producţiei de bunuri şi servicii; satisfacerea unor revendicări de sporire a salariilor neînsoţită de mărirea rezultatelor
economice obţinute în muncă; trecerea la libera-lizarea preţurilor (în toamna lui 1990), când exista o mare penurie
de mărfuri; restituirea părţilor sociale, care, la nivelul ţării, însumau circa 28-30 de miliarde de lei, a dus şi mai mult
la adâncirea decalajului dintre cererea şi oferta agregate şi la creşterea preţurilor etc. Desigur, au con-tribuit la aceasta
şi dificultăţile legate de relaţiile ţării cu piaţa externă etc.
A avut loc, astfel, accentuarea inflaţiei nu numai prin monedă, ci şi prin cerere, prin costuri etc.
România, ca şi celelalte ţări est-europene, a fost afectată, în cursul anilor 1990-1991, şi de şocuri externe, ca:
desfiinţarea CAER-ului; criza din Golf, care a afectat relaţiile comerciale şi de plăţi cu ţările direct implicate în
conflict (Irak şi Kuweit); unificarea economică şi monetară a Germaniei, prin care Germania de Est a încetat să mai
fie un partener comercial distinct etc. Alte cauze au fost: funcţionarea ineficientă a multor întreprinderi;
incertitudinea în afaceri economice, care a dus la inhibarea procesului investiţional, şi altele.
Unele date statistice care ilustrează manifestarea inflaţiei în economia ţării noastre: indicele preţurilor de
consum în decembrie 1991, comparativ cu luna octombrie 1990, a fost de 444,5% pe total, din care: 490,4% la
produse alimentare, 446,3% la mărfuri nealimentare, 344,2% la servicii.
Creşterea absolută a preţurilor, faţă de anul 1990 (luna octombrie), a fost, după cum urmează: de 4 ori în 1991;
de 8,9 ori în 1992; de 39,2 ori în 1993; de 37 de ori în 1994. Cumulat, pe perioada 1991-1994, creş-terea preţurilor
a fost de 89,1 ori.
În perioada 1995-1998, rata anuală a inflaţiei, pe baza indicelui preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum,
a fost: 27,8% în 1995; 56,9% în 1996; 151,4% în 1997; 59,1% în 1998; 55% în 1999; 40,7% în 2000. Evident, de
la un an la altul, un procent de creştere a pre-ţurilor este în sumă absolută mai mare decât în anul anterior.

6
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.93.
 Accentuarea inflaţiei, în primul deceniu al tranziţiei, a fost legată şi de: creşterea deficitului bugetar; indexarea
abruptă a salariilor; plăţile compensatorii pentru personalul disponibilizat ca urmare a programelor de restructurare;
asistenţa financiară acordată unor bănci comerciale şi altele. În anii 2000-2006 inflaţia a scăzut substanţial ajungând
la valori de o singură cifră, reflectând progresele economice ale României în direcţia integrării ei europene.

19.5. CONSECINŢELE INFLAŢIEI. COSTUL INFLAŢIEI

Pe termen scurt, inflaţia poate să aibă unele efecte pozitive, ca, spre exemplu, încurajarea investiţiilor, a
creşterii activităţii economice, o anumită atenuare a şomajului etc.
Inflaţia ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativă, având numeroase consecinţe
asupra populaţiei, agenţilor economici şi asupra mersului de ansamblu al economiei.
Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. La un volum dat al veniturilor
băneşti ale acesteia, sau în condiţiile majorării lor sub nivelul ratei de creştere a preţurilor, se micşorează cantitatea
de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate, se reduce nivelul consumului pentru cea mai mare parte a populaţiei. În
mod deosebit, sunt afectate persoanele cu venituri mici şi fixe. Creşterea generală a preţurilor este privită drept
cauza unor reduceri nedorite ale salariului real, ale venitului real, în general.
O altă consecinţă a inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de avuţie; prin intermediul preţurilor
ridicate, o parte a veniturilor cumpărătorilor de mărfuri este preluată de către vânzătorii de mărfuri şi/sau prestatori
de servicii. Este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire, mai ales cea
pe termen lung; subiecţii economici sunt mai mult incitaţi să cheltuiască resursele băneşti disponibile, a căror
putere de cumpărare scade pe măsura trecerii timpului. Se consideră că persoanele în vârstă sunt mai vulnerabile
la inflaţie decât tinerii şi în sensul că prin mărirea preţurilor le este afectată puterea de cumpărare a economiilor
de o viaţă, economii destinate finanţării consumului lor, după pensionare. Deprecierea banilor generează „fuga”
de lichidităţi şi preferinţa pentru plasarea disponibilităţilor băneşti în bunuri durabile neproductive.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor determină necesitatea măririi salariilor, respectiv, declanşarea unor
mişcări revendicative din partea salariaţilor; la rândul ei, scumpirea forţei de muncă atrage după sine reducerea
angajărilor şi accentuarea şomajului.
În cazul creditelor contractate anterior, inflaţia avantajează pe debitori şi dezavantajează pe creditori.
Pentru cei care primesc credite apare o situaţie favorabilă, ei trebuind să ramburseze creditele în bani devalorizaţi,
scăzând costul real al rambursării datoriilor; se reduce, astfel, povara reală a sumelor împrumutate, în funcţie
de diferenţa dintre creşterea nivelului mediu al preţurilor şi rata dobânzii plătite de debitori.
Efectul de redistribuire, pe care-l are inflaţia, se manifestă în cazul tuturor activelor fixate în termeni
nominali, în sensul că scade valoarea reală a acestora; este vorba de bani, hârtii de valoare, conturi de economii,
contracte de asigurare, etc. Spre exemplu, o obligaţiune de stat, a cărei valoare nominală este de 600 u.m. şi care
i se rambursează la scadenţă deţinătorului acestuia, în condiţiile în care preţurile s-au triplat, echivalează, ca
valoare reală, cu 200 u.m. Astfel, triplarea preţurilor, de fapt, a însemnat transferarea de avuţie de la creditor –
posesorul obligaţiunii – către debitor. Poziţia de creditor este erodată de acţiunea inflaţiei.
În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei, pe care o poate ajunge din urmă sau chiar
depăşi; într-o astfel de si-tuaţie, se estompează efectul pozitiv al inflaţiei asupra costului datoriei.
Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii între-prinderilor de a realiza investiţii şi de a
obţine profit. Dacă rata rentabilităţii investiţiilor (ca raport procentual între profit şi capitalul investit) este mai
mare decât rata dobânzii, atunci se stimulează extinderea activităţii, creşterea ocupării şi stabilitatea în economie.
În acelaşi timp, însă, pot fi dezavantajate şi chiar scoase din afaceri economice întreprinderile necompetitive,
denumite „parazit”.
Moneda naţională devalorizată datorită inflaţiei are consecinţe şi asupra comerţului exterior al ţării
respective, în sensul frânării exportului din cauza preţurilor de export prea înalte.
Consecinţele inflaţiei, în toată întinderea şi complexitatea lor, pe care le suportă populaţia, economia, viaţa
social-economică în an-samblul ei, sunt cunoscute şi sub denumirea de cost al inflaţiei.
Ţinând seama de manifestarea simultană a inflaţiei şi şomajului, şi de consecinţele lor, în literatura
economică se foloseşte noţiunea de indici ai sărăciei, ce reprezintă suma ratei şomajului şi ratei inflaţiei. Atunci
când şomajul şi/sau inflaţia au un nivel ridicat, ele devin probleme naţionale prioritare.
De asemenea, în legătură cu costul inflaţiei se foloseşte termenul de rată a sacrificiului, care se calculează ca
raport între reducerea pro-centuală cumulativă a PNB (determinată de politica antiinflaţionistă) şi reducerea efectiv
obţinută a inflaţiei. Dacă, spre exemplu, într-o perioadă de 7 ani, pierderile de producţie (în condiţiile scăderii PNB,
ca raport între PNB efectiv / PNB potenţial) însumează 25,7% din PNB potenţial, iar inflaţia se reduce cu 6,4%,
atunci rata de sacrificiu va fi de 4,0%.

19.6. POLITICI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Combaterea inflaţiei necesită o politică antiinflaţionistă la nivel macroeconomic, îndreptată simultan atât
împotriva consecinţelor, cât şi împotriva cauzelor inflaţiei.
• Măsuri antiinflaţioniste
Politica antiinflaţionistă se concretizează în anumite măsuri prin care, practic, se luptă împotriva creşterii
preţurilor.
 a) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată, care se manifestă prin:
– politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;
– politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşorare artificială a ratei dobânzii
şi, deci, la ieftinirea creditului;
– politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menţinerea la un anumit nivel
a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor,
care să frâneze creşterea cererii şi, implicit, a preţurilor.
Măsurile menţionate până acum fac parte din ceea ce poartă denumirea de politică deflaţionistă.
Frânarea excedentului de cerere se poate realiza şi prin alte măsuri, cum sunt: moderarea revendicărilor de
creştere a salariilor, „îngheţarea” salariilor, restrângerea creditului de consum, lansarea unor împrumuturi de stat
etc.
b) Măsuri de stimulare a creşterii ofertei, de lichidare a rămânerii ei în urmă faţă de cerere, cum sunt:
– creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţei;
– stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în mijloace de producţie
performante, prin forţă de muncă într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea producti-vităţii
factorilor de producţie;
– o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite mărirea
costurilor medii.
Unele elemente ale politicilor de credit şi bugetară, ca, spre exemplu, rata dobânzii, a impozitelor şi taxelor,
pot fi folosite prin scăderea lor (nu prin creşterea lor) pentru stimularea activităţii econo-mice şi sporirea ofertei,
în dependenţă de condiţiile concrete existente. Aceasta, deoarece combaterea inflaţiei – ca dezechilibru nu numai
monetar, ci şi material – necesită şi eliminarea penuriei de mărfuri.
Curentul de gândire economică, denumit al ofertei7 (ai cărui reprezentanţi principali sunt Arthur Laffer,
George Gilder şi Paul Craig Roberts), combate creşterea impozitelor şi pune accentul pe rolul fundamental al
antreprenorilor şi al activităţii lor productive. Se susţine că o fiscalitate prea apăsătoare modifică preţurile relative
ale factorilor de producţie, perturbă ritmul de activitate economică şi penalizează oferta. Economiştii menţionaţi
preconizează o politică economică prin care se reduc impozitele şi se diminuează regle-mentările şi constrângerile
ce împiedică oferta.

7
Histoire des pensées économiques. Les contemporains, Édition Sirey, Paris, 1988, p. 342-353.
Microeconomie_FR

True/False
Indicate whether the statement is true or false.

A
____ 1. Problema fundamentala a tuturor economiilor o reprezinta raritatea resurselor.

____A 2. Nevoia de calculator si nevoia de imprimanta sunt considerate nevoi complementare.

F 3. Curba care ilustreaza problema raritatii si reflecta combinarile a doua bunuri care pot fi produse cu un volum
____ dat de resurse poarta denumirea de curba productiei.

4. Diminuarea risipei inlatura caracterul limitat al resurselor.

____F

F 5. Economia Politica este o stiinta economica functionala.

____
6. Costul de oportunitate reprezinta costul unei alternative la care se renunta in favoarea alteia.
____F
7. Bunurile economice au un caracter nelimitat.
F
____
8. Microeconomia reprezinta activitatea economica la nivelul economiei nationale.
____F
9. Serviciile sunt incluse in sectorul secundar al activitatii economice.
____F
A
____ 10. Banii indeplinesc functia de mijloc de schimb atunci cand marfurile se achita in momentul livrarii lor.

A
____ 11. Majoritatea tranzactiilor bilaterale de piata sunt formate din doua fluxuri economice: un flux real, si un flux
monetar.

A
____ 12. Fluxurile de bunuri de consum de la firme la menaje constituie un exemplu de flux economic real.

A
____ 13. Fluxurilor de munca de la populatie la intreprinderi le corespund din directie opusa fluxurile monetare de plati
reprezentand salariile pentru munca depusa.

A
____ 14. Daca cererea este inelastica, scaderea pretului determina cresterea venitului total al firmei.

A
____ 15. Daca cererea este elastica, cresterea pretului duce la scaderea venitului total al firmei.

A
???_ 16. Oferta este o functie crescatoare fata de pret.

____F 17. Cresterea costurilor de productie va determina cresterea ofertei pentru ca preturile pe piata vor creste
si ele.
 A
____ 18. Elasticitatea ofertei in raport de pret reprezinta sensibilitatea ofertei la modificarile pretului bunului.

A
____ 19. Paradoxul ofertei poate fi exemplificat prin produsele perisabile.

F
____ 20. La punctul de optim al consumatorului raportul preturilor este egal cu raportul invers al utilitatilor marginale.

F
____ 21. Firmele produc numai bunuri materiale.

F
____ 22. Resursele economice sunt factori de productie.

A
____ 23. Pamantul este un factor de productie originar.

F
____ 24. Pamantul este factor de productie neregenerabil

F
____ 25. Zapada artificiala de pe o partie de ski nu constituie factor de produtie.

A
____ 26. Procesul consumarii capitalului fix se manifestã prin fenomenul uzurii.

____ 27. Banii devin capital tehnic dacă sunt depuşi in conturile bancare.

F
____ 28. Capitalul circulant include masinile si utilajele.

____ 29. Productia totala este maxima pentru acea cantitate din factorul de productie variabil care corespunde egalitatii
dintre productivitatea marginala si productivitatea medie.
 F
____ 30. Atunci cand curba productivitatii medii se afla deasupra curbei productivitatii marginale, productia totala
scade.

F
____ 31. Productivitatea medie este minima atunci cand este egala cu productivitatea marginala.

A
____ 32. Productivitatea medie a capitalului se determina cu formula de calcul:

unde: W - productivitatea medie a capitalului

Q- productia
K - capitalul

A
____ 33. Costul economic este un concept mai larg decat costul contabil.

A
____ 34. Marimea costului este diferita de la un produs la altul, in functie de specificul fiecaruia si de consumul de
factori pe care il solicita.

A
____ 35. Costul fix reprezinta cheltuiala care se face chiar daca nu se produce nimic.

A
____ 36. CMT = CMF + CMV

F
____ 37.

unde: CMV = cost mediu variabil

CF = cost fix
Q = productia

A
____ 38.

unde:
CMV = cost mediu variabil
CV = cost variabil
Q = productia

A
____ 39.

Unde: Cmg = cost marginal

CV = cost variabil
Q = productia

A
____ 40. CT = CTM x Q unde:
 CT = cost total
CTM = cost total mediu
Q = productia

F
____ 41. CT = CVM x Q unde:
CT = cost total
CVM = cost variabil mediu
Q = productia

A
____ 42. In conditiile in care pretul ramane constant, profitul marginal este maxim cand costul marginal este minim.

F
____ 43. Profitul obtinut este maxim cand costul marginal este egal cu productivitatea marginala.

A
____ 44. Concurenta realizeaza o selectie a producatorilor, eliminandu-i pe cei ineficienti.

A
____ 45. Existenta concurentei este motivul pentru care agentii economici cauta sa fie cat mai eficienti si competitivi pe
piata.

F
____ 46. Diversitatea produselor este o trasatura a pietei cu concurenta perfecta.

A
____ 47. Comportamentul unei firme oligopoliste este unul strategic, fiecare competitor fiind nevoit sa tina seama de
deciziile celorlalti.

F
____ 48. Firmele care actioneaza pe o piata de oligopol nu pot influenta nici pretul si nici cantitatea vanduta
deoarece au putere economica foarte redusa.

A
____ 49. Piata autoturismelor este o piata de oligopol.

F
____ 50. Cererea de munca este egala cu nevoia de munca existenta in economie.
A
____ 51. Nivelul salariului si cererea de munca se afla in raport invers proportional.

F
____ 52. Piata muncii este o piata omogena.

A
____ 53. Piata muncii este o piata derivata.

A
____ 54. Intre marimea duratei muncii si cea a timpului liber este o relatie inversa.

F
____ 55. Oferta de munca se exprima prin numarul locurilor de munca.
 A
____ 56. Oferta de munca totala este influentata de marimea salariului.

F
____ 57. Marimea ofertei de munca nu este conditionata de marimea, dinamica si structura populatiei.

F
____ 58. Mobilitatea perfecta este o trasatura a ofertei de munca.

____F 59. Populatia totala a unei tari se identifica cu oferta de munca.

A
____ 60. Cresterea profitului unitar se afla in relatie direct proportionala cu pretul unitar.

A
____ 61. Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale.

A
____ 62. Renta de monopol este un venit excedentar obtinut de intreprinzatorii care dispun si folosesc factori de
productie cu insusiri exceptionale, rari si nesubstituibili.

NU
____ 63. Pretul pamantului este intotdeauna independent de rata dobanzii bancare.

NU
____ 64. Cu cat renta platita proprietarului este mai mare, cu atat pretul pamantului pretins de acesta este mai mic.

A
____ 65. O crestere a ratei dobanzii va duce la scaderea pretului terenurilor.

A
____ 66. Bancile comerciale contribuie la crearea masei monetara.

F
____ 67. Daca Banca Centrala tipareste mai multi bani, atunci valoarea banilor creste.

____F 68. Atunci cand Banca Centrala creste cota rezervelor obligatorii, masa monetara creste fata de o perioada
anterioara.

F
____ 69. Intreprinderile de stat pot sa emita bonuri de tezaur.

A
____ 70. Obligatiunea este un titlu de valoare rambursabil la scadenta.

A
____ 71. Un plasament financiar oportun asigura un randament superior ratei dobanzii de pe piata.

F
____ 72. Cand pe piata valutara creste cererea de dolari, cursul monedei nationale creste.

A
____ 73. Operatiunile la termen pe piata valutara sunt speculative.
F
____ 74. Casele de schimb valutar efectueaza operatiuni la vedere si la termen.
 A
____ 75. O tara oarecare poate sa fie, concomitent, si debitor si creditor.

A
____ 76. Perioada cuprinsa intre momentul primirii creditului si inceperea restituirii lui se numeste perioada de gratie.

F
____ 77. Bunurile private pure au doua trasaturi caracteristice: nonrivalitatea si nonexcluziunea.

A
____ 78. Externalitatile negative deriva din activitatea altor agenti economici decat cei care le suporta costurile directe.

?_F__ 78’. Rata marginala de substitutie a bunului Y prin bunul X este egala cu raportul invers al utilitatilor marginale
inregistrate prin consumul unor unitati suplimentare din cele doua bunuri.

Multiple Choice
Identify the choice that best completes the statement or answers the question.

B
____ 79. In functie de caracterul tridimensional al fiintei umane, nevoile pot fi clasificate:
a. nevoi primare, sociale, secundare;
b. nevoi fiziologice, sociale, rationale;
c. nevoi fiziologice, sociale, secundare;
d. nevoi primare, sociale, complexe.

A
____ 80. In raport cu evolutia nevoilor umane, resursele sporesc si se diversifica:
a. mai lent; c. in acelasi timp;
b. mai repede; d. fara nici o legatura.

C
____ 81. Curba care ilustreaza problema raritatii resurselor si reflecta combinarile a doua bunuri care pot fi produse cu
un volum dat de resurse poarta denumirea de: a. curba productiei;
b. curba costului de productie;
c. curba posibilitatilor de productie;
d. curba venitului.

____D 82. Care este caracteristica dominanta a bunurilor economice?

a. sunt dobandite din natura si trebuie consumate in cantitati indicate;
b. sunt nelimitate in raport cu nevoile;
c. productia lor depaseste – de regula– nevoile anticipate;
d. raritatea, respectiv insuficienta lor in raport cu nevoile.

B
____ 83. In general, relatia dintre nevoi (N) si resurse (R) este de urmatoarea forma: a.
N < R;
b. N > R;
c. N = R;
d. nu se poate stabili o asemenea relatie.
 D
____ 84. Existenta tensiunii nevoi-resurse il determina pe individ:
a. sa faca risipa pentru ca oricum resursele sunt insuficiente;
b. sa renunte la a mai consuma bunuri pentru producerea carora se folosesc resurse rare si sa se orienteze
catre bunuri care se obtin cu resurse abundente;
c. sa consume doar bunuri pe care le ofera natura;
d. sa aleaga in conditiile constrangerilor existente.

B
____ 85. Un producator detine un avantaj comparativ ( relativ ) intr-o activitate, daca realizeaza bunul:
a. cu cel mai mic cost de productie in raport cu ceilalti producatori;
b. cu cel mai mic cost de oportunitate in raport cu ceilalti producatori;
c. cu cel mai mic consum de resurse in raport cu ceilalti producatori;
d. cu cel mai mare pret de vanzare in raport cu ceilalti producatori.

B
____ 86. Avantajul economic comparativ (relativ) are in vedere:
a. gradul de specializare a productiei; c. tipul de tehnologie folosit in procesul de productie;
b. costul de oportunitate al alegerii de d. numai bunurile materiale.
specializare economica;

A
____ 87. Rata retragerilor studentilor din invatamantul superior scade in timpul unei recesiuni deoarece:
a. costul de oportunitate al continuarii facultatii este redus;
b. costul de oportunitate al continuarii facultatii este ridicat;
c. costul de oportunitate al continuarii facultatii este nul;
d. nu trebuie luat in calcul costul de oportunitate in aceasta situatie.

C
____ 88. Analiza comportamentului economic al entitatilor individuale se realizeaza la nivel:
a. mezoeconomic; c. microeconomic;
b. mondoeconomic; d. macroeconomic.

A
____ 89. La baza diviziunii muncii se afla:
a. dorinta oamenilor de a-si satisface mai c. teoria economica clasica; bine trebuintele;
b. un act politic; d. libertatea alegerii.

A
____ 90. Economia politica este o stiinta economica:
a. fundamentala;
b. de ramura;
c. functionala;
d. de granita.

B
____ 91. Care dintre urmatorii economisti sunt considerati reprezentanti ai scolii clasice engleze:
a. Fr. Quesnay, Adam Smith, David Ricardo;
b. Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill;
c. Adam Smith, David Ricardo, Paul Samuelson;
d. John Maynard Keynes, Adam Smith, Alfred Marshall.
 A
____ 92. De regula, pretul bunurilor economice, in conditii de libertate economica, se formeaza:
a. prin negociere; c. prin decizii guvernamentale;
b. prin calcule matematice; d. prin licitatie.

C
____ 93. Modelul economiei sociale de piata, caracterizata prin atentia deosebita acordata protectiei mediului,
dezvoltarii adecvate a educatiei, ocrotirii sanatatii, asigurarii locurilor de munca si infaptuirii unor
programe guvernamentale de protectie sociala, este caracteristic pentru: a. SUA;
b. Italia;
c. Germania si tarile nordice;
d. Japonia.

D
____ 94. Este marfa:
a. un bun destinat autoconsumului; c. un serviciu destinat pietei;
b. un bun liber; d. orice bun economic.

A
____ 95. Modelul economiei de piata “directionata de consum” se caracterizeaza prin:
a. acordarea unui rol major pietelor si a unui c. preponderenta invatamantului public; rol
minim statului;
b. existenta unui sistem public de asigurari d. nivel al veniturilor stabilit in functie de
sociale bine dezvoltat; pregatire si vechime.

B
____ 96. Bunurile de stricta necesitate pentru consumatori au, de regula, o cerere in functie de pret: a.
elastica;
b. inelastica;
c. unitara;
d. perfect elastica.

____D 97. Coeficientul de elasticitate al cererii in raport de venit poate avea valoarea: a.
1 la o cerere elastica;
b. 2 la o cerere inelastica;
c. 0,5 la o cerere elastica;
d. 0,5 la o cerere inelastica.

D
____ 98. Cand oferta creste, pretul si cantitatea de echilibru cunosc urmatoarele evolutii: a.
ambele cresc;
b. ambele scad;
c. pretul de echilibru creste, cantitatea de echilibru scade;
d. pretul scadede echilibru , cantitatea de echilibru creste.
 C
____ 99. Cand oferta scade, pretul si cantitatea de echilibru cunosc urmatoarele evolutii: a.
ambele cresc;
b. ambele scad;
c. pretul de echilibru creste, cantitatea de echilibru scade;
d. pretul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creste.

B
____ 100. Cand cererea scade, pretul si cantitatea de echilibru cunosc urmatoarele evolutii: a.
ambele cresc;
b. ambele scad;
c. pretul de echilibru creste, cantitatea de echilibru scade;
d. pretul scade de echilibru, cantitatea de echilibru creste.

A
____ 101. Cand cererea creste, pretul si cantitatea de echilibru cunosc urmatoarele evolutii:
a. ambele cresc;
b. ambele scad;
c. pretul de echilibru creste, cantitatea de echilibru scade;
d. pretul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creste.

B
____ 102. In cazul in care pretul unicului substituent al bunului X a scazut, in mod normal:
a. va scadea cererea pentru substituent;
b. va scadea cererea pentru bunul X;
c. va creste oferta pentru substituent;
d. va creste oferta pentru bunul X.

B
____ 103. In situatia in care pretul unui bun economic, avand elasticitate unitara, creste cu 9%, cantitatea ceruta din acel
bun:
a. creste cu 9%; c. creste cu 91%;
b. scade cu 9%; d. scade cu 91%.

D
____ 104. Presupunand ca pretul bunului x scade cu 7%, iar veniturile incasate se reduc cu 7%, in acest caz cererea este:

a. elastica; c. cu elasticitate unitara;

b. inelastica; d. perfect inelastica.

A
____ 105. In situatia in care pretul unui bun creste de la 1000 u.m. la 1200 u.m. iar oferta creste de la 100 bucati la
130 bucati, oferta este: a. elastica;
b. inelastica;
c. cu elasticitate unitara;
d. perfect elastica.

C
____ 106. Coeficientul de elasticitate al cererii in functie de pret este cel mai ridicat la categoria:
 a. medicamente; c. bunuri pentru care exista substituenti;
b. bunuri alimentare de prima necesitate; d. bunuri ai caror inlocuitori nu se gasesc pe piata.

C
____ 107. Cand pretul unei marfi este la un moment dat de 100 u.m. si ajunge la 230 u.m., inseamna ca pretul:
a. a crescut cu 230%;
b. a crescut la 130%;
c. a crescut cu 130%;
d. a crescut de 1,3 ori.

B
____ 108. Brazii sunt mai scumpi in decembrie decat in cursul anului deoarece:
a. oferta de brazi este mai mica; c. cererea de brazi este mai redusa;
b. cererea de brazi este mai mare; d. veniturile populatiei sunt mai mari.

A
____ 109. Daca utilitatea marginala a ultimei unitati din bunul X este de doua ori mai mare fata de cea a ultimei unitati
din bunul Y, atunci un consumator rational isi asigura starea de echilibru doar daca:
a. pretul unitar a lui X este dublu fata de c. pretul lui X reprezinta jumatate din pretul pretul
unitar a lui Y; lui Y;
b. preturile unitare ale lui X si Y sunt egale; d. oricare din raspunsurile de mai sus poate
fi corect.

A
____ 110. Suma algebrica a utilitatilor individuale este egala cu:
a. utilitatea totala; c. cererea totala;
b. utilitatea marginala; d. cererea marginala.

B
____ 111. Legea lui Gossen se refera la:
a. descresterea utilitatii totale ca urmare a c. cresterea utilitatii totale ca urmare a consumului
unui bun economic; consumului unui bun economic;
b. descresterea utilitatii marginale ca urmare d. cresterea utilitatii marginale ca urmare a a
consumului succesiv de unitati dintr-un consumului succesiv de unitati dintr-un bun
economic; bun economic.

A
____ 112. In punctul de saturatie (satietate):
a. utilitatea totala este maxima;
b. utilitatea marginala este maxima;
c. utilitatea totala este nula;
d. utilitatea totala este minima.

C
____ 113. Pe masura ce un individ decide sa consume tot mai mult dint-un bun sau serviciu:
a. utilitatea marginala creste; c. utilitatea totala creste;
b. utilitatea totala se mentine constanta; d. pretul de vanzare creste.
 B In general, pe masura ce se cumpara o cantitate tot mai mare dintr-un bun sau serviciu:
____ 114.
a. utilitatea marginala creste si utilitatea c. utilitatea marginala si cea totala cresc; totala
scade;
b. utilitatea marginala descreste si utilitatea d. utilitatea marginala si cea totala scad.
totala creste;
C
____ 115. Maximizarea utilitatii desemneaza situatia in care:
a. indivizii obtin maximum posibil de la c. indivizii aleg combinatia de consum care
societate; le poate permite obtinerea satisfactiei
maxime, in raport cu constrangerea
bugetara;
b. indivizii consuma cantitatea maxima de d. utilitatea totala nu este influentata de bunuri si
servicii pe care si le pot permite, venitul total disponibil al consumatorului.
in raport cu constrangerea bugetara;
C
____ 116.
Daca prin consumarea celei de-a 4 unitati din acelasi bun economic utilitatea totala creste de la 20 la 26,
utilitatea marginala a acestei unitati este: a. 24 unitati de utilitate;
b. 5 unitati de utilitate;
c. 6 unitati de utilitate;
d. 23 unitati de utilitate.
A
____ 117.

Ecuatia dreptei bugetului este: a.

B = Xpx + Ypy;
b. B = Xpy+Ypx;
C c. Y = px/pyX +B/py;
____ 118.
d. B = Xpx-Ypy.

Optimul consumatorului se realizeaza la o combinare de bunuri si servicii in consum care, la nivelul

bugetului de care dispune si al preturilor existente, ii asigura: a. o cheltuiala minima;
B
____ 119. b. minimum de satisfactie (utlitate);
c. maximum de satisfactie (utilitate);
d. mentinerea constanta a utilitatii.
B
____ 120.

Care din afirmatiile urmatoare, referitoare la pamant (sol), nu este corecta:

a. factor de productie limitat; c. factor de productie originar;
b. factor de productie neregenerabil; d. factor de productie primar.
C
____ 121.

Capitalul - factor de productie se refera la:

a. creditele contractate la banci;
D
____ 122. b. bunuri destinate producerii altor bunuri sau servicii;
c. investitiile unei firme;
d. bunuri economice destinate tranzactiilor pe piata.
In capitalul fix al unei firme industriale nu intra:
a. cladirile sectiilor de productie; c. magaziile si depozitele;
b. masinile si utilajele; d. materiale si semifabricate.

Consumul de capital fix se include in costul de productie:

a. sub forma uzurii fizice a acestuia;

b. sub forma uzurii fizice si morale a acestuia;

c. proportional cu productia obtinuta;
d. prin amortizare.
 B
____ 123. Expresia monetara a uzurii capitalului fix este exprimata de:
a. cifra de afaceri; c. uzura fizica;
b. amortizare; d. uzura morala.

C
____ 124. Expresia baneasca a uzurii capitalului fix este:
a. costul total;
b. cheltuiala cu capitalul circulant;
c. amortizarea;
d. cifra de afaceri.

C
____ 125. Obiectivul principal al producatorului este:
a. obtinerea de castiguri legale;
b. inregistrarea de profit mediu;
c. maximizarea profitului;
d. minimizarea pierderilor.

C
____ 126. O activitate economica eficienta inseamna:
a. a satisface nevoi mai putine cu resurse mai ieftine;
b. a satisface nevoile cu resursele pe care societatea le produce;
c. a satisface nevoi mai multe cu aceleasi resurse sau cu resurse mai putine;
d. a spori permanent cantitatea resurselor atrase si utilizate.

B
____ 127. Cand productivitatea medie a muncii este egala cu cea marginala, atunci productivitatea medie este:
a. minima; c. descrescatoare;
b. maxima; d. crescatoare.

B
____ 128. Atunci când costul variabil total ramane constant iar cantitatea produsa creste, costul variabil mediu: a.
creste;
b. se reduce;
c. este egal cu zero;
d. creste, apoi scade pânã la zero.

D
____ 129. In costurile variabile nu sunt incluse cheltuielile cu:
a. materii prime;
b. materiale;
c. combustibil;
d. salariile personalului administrativ.

____B 130. Costul marginal se determina prin raportul:

a. ΔCT/Q;
b. ΔCT/ΔQ;
 c. ΔCF/ΔQ;
d. ΔCV/Q.

B
____ 131. Costul mediu scade atunci cand:
a. salariul creste iar productia scade;
b. dinamica productivitatii muncii o devanseaza pe cea a salariului mediu;
c. creste rata marginala de substituire a muncii cu capitalul;
d. uzura fizica determinata de actiunea factorilor naturali este mai accentuata.

B
____ 132. Sa se determine costul fix mediu stiind ca productia obtinuta (Q) este de 250 de bucati iar costul fix
global (CF) este de 10 000 u.m.: a. 100 u.m.;
b. 40 u.m.;
c. 10 u. m.;
d. 110 u.m..

C
____ 133. Sa se determine costul variabil mediu stiind ca productia obtinutã (Q) este de 150 de bucati iar costul
variabil global (CV) este de 6000 u.m.: a. 100 u.m.;
b. 1000 u.m.;
c. 40 u. m.;
d. 110 u.m..

A
____ 134. Rolul concurentei este:
a. satisfacerea mai buna a trebuintelor consumatorului, fara sacrificarea intereselor producatorului;
b. asigurarea cooperarii intre producatori;
c. cresterea preturilor factorilor de productie;
d. favorizarea vanzatorilor.

B
____ 135. Pretul are rolul de:
a. stimulare a economisirii;
b. informare;
c. diminuare a risipei;
d. indicator al nivelului de trai.

C
____ 136. Atomicitatea pietei se caracterizeaza prin faptul ca
a. pe piata exista un numar egal de vanzatori si cumparatori;
b. deciziile proprii ale fiecarui agent al cererii si ofertei exercita un efect semnificativ asupra cererii, ofertei
si pretului;
c. pe piata exista numerosi agenti ai cererii si ofertei, fiecare avand o forta economica redusa;
d. se deruleaza un volum redus de tranzactii de vanzare si cumparare.

A
____ 137. Ce tip de piata se caracterizeazã prin atomicitatea cererii si ofertei, prin lipsa de omogenitate a produselor
si posibilitatea unei satisfaceri bune a cererii? a. piata cu concurenta monopolistica;
b. oligopolul;
 c. oligopsonul;
d. monopolul.

C
____ 138. In situatia monopsonului:
a. putem vorbi de atomicitatea cererii;
b. exista un singur producator;
c. exista un singur cumparator;
d. preturile sunt stabilite de catre stat.

C
____ 139. Carui tip de piata ii este caracteristica vanzarea de produse diferentiate de catre un numar mare de
producatori:
a. pietei cu concurenta imperfecta in general;
b. pietei cu concurenta neloiala;
c. pietei cu concurenta monopolistica;
d. oligopolului.
 A Conditia esentiala ca nevoia de munca sa fie considerata cerere de munca este considerata: a.
____ 140.
plata prin salariu;
b. aparitia de noi intreprinderi;
c. existenta concurentei;
d. existenta ofertei de munca.

B
____ 141.
In raport cu populatia activa disponibila, populatia ocupata este: a.
in relatie intreg - parte;
b. mai mica;
c. mai mare;
A
____ 142. d. egala.

Substituirea factorului munca in anumite proportii cu factorul capital va genera, pe termen scurt: a.
o reducere a cererii de munca;
C
____ 143. b. o crestere a cererii de munca;
c. o reducere a ofertei de munca;
d. nu are nici o influenta.

B Printre particularitatile pietei muncii nu se numara faptul ca: a.

____ 144. este eterogena si segmentata;
b. reflecta legaturile reciproce dintre realitatile demografice si cele ale dezvoltarii economico-
sociale;
c. este mai putin reglementata decat celelalte piete;
d. piata muncii este piata derivata.
B
____ 145.

Daca salariul nominal scade si salariul real creste inseamna ca preturile de consum: a.
____ 146. au scazut mai putin decât a scazut salariului nominal;
b. au scazut mai mult decat a scazut salariul nominal;
c. au crescut mai putin decât a crescut salariul real;
d. au crescut mai mult decat a crescut salariul real.
D
____ 147.

Salariul se deosebeste de profit deoarece:

a. este supus impozitarii; c. este o forma de venit;
b. are o baza contractuala; d. este intotdeauna mai mare.
B
____ 148.

La o rata nominala a dobanzii de 15% si o rata anticipata a inflatiei de 10%, rata reala a dobanzii este
a. 25%; c. 5%;
b. 10%; d. 15%.
 Profitul reprezinta:
a. excedentul costurilor totale fata de incasari;
b. venitul factorului munca;
c. venitul posesorului factorului natural;
d. motivatia obiectiva a posesorilor capitalurilor pentru a le pune in functiune.

Profitul anual si viteza de rotatie a capitalului (exprimata prin numarul de rotatii) sunt in relatie:
a. invers proportionala;
b. directa;
c. negativa;
d. de la parte la intreg.
 D
____ 149. Dupa scaderea impozitului pe profit si a celorlalte taxe din profitul brut, ramane:
a. masa profitului;
b. rata profitului;
c. profitul normal;
d. profitul net.

A
____ 150. Masa profitului se afla în relatie invers proportionala cu:
a. nivelul costului unitar;
b. nivelul pretului unitar;
c. volumul produselor şi serviciilor vandute;
d. viteza de rotatie a capitalului folosit.

C
____ 151. Renta este un venit pentru:
a. intreprinzator; c. proprietarul funciar;
b. salariat; d. bancher.

____ 152. Se afla in raport invers proportional:

a. masa monetara si nivelul preturilor;
b. salariul nominal si salariul real;
c. rata dobanzii si oferta de moneda;
d. rata dobanzii si cererea de credite.

A
____ 153. Intre agentii economici A si B se incheie un contract de vanzare-cumparare a 100 de
titluri la un curs de 1000 RON / titlu. Daca la scadenta cursul creste cu 10 % , care din
cei doi câstiga si ce suma ?
a. cumparatorul, 10.000 RON;
b. vanzatorul, 10.000 RON;
c. cumparatorul, 100.000 RON;
d. vanzatorul, 100.000 RON.

A
____ 154. Actionarii sunt:
a. proprietari ai unei parti din capitalul societatii care a emis actiunile;
b. creditori ai societatii care a emis actiunile;
c. agenti de schimb care actioneaza in numele clientilor;
d. brokeri specialisti.

A
____ 155. In principiu, este mai riscanta:
a. emisiunea de obligatiuni;
b. emisiunea de actiuni;
c. riscurile sunt egale in cazul emisiunilor de actiuni si obligatiuni;
d. nu exista riscuri in cazul emisiunilor de actiuni si obligatiuni.
 B
____ 156. In cazul unei operatiuni bursiere la termen, in urma cresterii cursului actiunilor castiga:
a. vanzatorul actiunilor;
b. cumparatorul actiunilor;
c. firma care a emis actiunile;
d. atat vanzatorul cat si cumparatorul actiunilor.

B
____ 157. Casele de schimb valutar efectueaza numai operatiuni:
a. la termen;
b. la vedere;
c. Swap;
d. Hedging.

B
____ 158. Stiind ca pentru producerea unui bun economic numărul de ore de muncă este 100, iar
productivitatea muncii este de 5 unitati pe ora din bunul respectiv, atunci cantitatea produsa: a.
este de 20 de unitati de bun economic
b. este de 500 de unitati de bun economic
c. este de 4000 de unitati de bun economic
d. nu poate fi calculata doar pe baza acestor date

____A 159. Intre factorii care influenteaza cererea pentru un bun pe piata, mentionam:
a. modificarea preturilor altor bunuri (aflate in legătură cu cel vizat)
b. modificarea veniturilor producatorilor
c. modificarea costurilor de productie şi de distributie
d. elasticitatea ofertei

B
____ 160. Care dintre urmatoarele bunuri pot fi marfuri:
a. bunurile libere, dacă sunt destinate schimbului
b. bunurile economice apte să satisfacă o nevoie şi care fac obiectul schimbului, prin vânzare-
cumpărare
c. bunurile economice destinate consumului personal
d. toate bunurile care servesc satisfacerii trebuintelor umane

Numeric Response

161. Un consumator cu un buget disponibil de 2 mii RON poate cumpara 4 bunuri X sau 12 bunuri Y. În cazul in care se
decide sa cumpere bunul X, determinati cate bunuri Y reprezinta costul de oportunitate al unei unitati din bunul X.
R: 3 Cox=dX/dY (Cox=cost oport.; X=substituit; Y=substituitor) 12/4=3
162. Calculati coeficientul de elasticitate a cererii in raport de pret, in cazul in care pretul unui bun scade cu 40%, iar
cantitatea ceruta din acel bun creste cu 20%.
R: 0,5
163. Calculati coeficientul de elasticitate a cererii in raport de pret, in cazul in care pretul unui bun creste de la 200 la
300 u.m. iar cantitatea ceruta din acel bun scade de la 500 la 400 buc.

R: 0,4
Epd=dQD%/dP% (Epd=elast. Cerere; dQ=variatie cantit.; dP=variatie pret)

164. Stiind ca functia cererii in raport de pret este: C(px) = 60 - px, iar functia ofertei in raport de pret este O(px) = 20 +
px, sa se calculeze cantitatea de echilibru.
R: 40% C(px) = O(px)
165. Cate u.m. (unitati monetare) este costul fix, daca costul total la nivelul productiei “zero” este 90 u.m.?
R: 90
166. La o firma pretul de vanzare al produselor este de 60 RON/bucata, costul fix global este de 900 RON si costul
variabil mediu este 30 RON. Care este nivelul productiei la pragul de rentabilitate?
R: 30 (CF/P-CVM)
167. Dependenta cererii si ofertei pentru bunul “A” in raport cu pretul unitar al acestuia (PA) se exprima prin functiile:
C(PA) = 60 - 3PA si O(PA) = 10 +2PA. Sa se determine pretul de echilibru pentru acest bun.
R: 10 (CPA=OPA)
168. Un teren genereaza o renta anuala in valoare de 100 u.m. (unitati monetare), iar nivelul ratei dobanzii bancare este
de 20%. Cate u.m. reprezinta pretul acestui teren?
R: 500 (renta/rata dob)
169. O banca acorda un credit de 3000 RON cu o rata a dobanzii de 12% pe termen de 3 luni.Ce valoare are dobanda
incasata de banca?
R: 90

170. Cuponul unei obligatiuni este de 500 RON, iar rata anuala a dobanzii este 25%. Determinati cat reprezinta cursul
obligatiunii.

171. Cantitatea ceruta si pretul pentru bunul X evolueaza astfel:

Saptamana Cantitate ceruta (buc.) Pret unitar (u.m.)
T0 80 10
T1 100 8
Determinati coeficientul de elasticitate a cererii în functie de pret.
R: 1,25
172. Referitor la activitatea unei intreprinderi se dau urmatoarele date:
Productie (buc.) 0 6 10
Cost Total (u.m.) 100 700 1200
In cazul productiei de 10 buc., determinati costul variabil mediu.
173. Fie datele din tabelul urmator:
(unde Qx = cantitatea consmata din bunul X, Utx = utilitatea totala si Umx = utilitatea marginala)
Qx 1 2
Utx 40 ?
Umx 40 20
Cu ce valoare a Utx completati tabelul?
R: 60
174. Costurile fixe ale unei firme sunt CF=200 RON., iar cele variabile medii sunt CVM=40 RON. Stiind ca firma vinde
o unitate de produs cu pretul de 50 RON care este nivelul productiei de la pragul de rentabilitate?
R: 20 (CF/P-CVM)
175. Daca profitul creste cu 40% iar costurile scad cu 30%, cu cate procente creste rata profitului raportata la cost?
R: 100%
176. In tabelul urmator sunt prezentate evolutia cererii si ofertei pentru un anumit bun la diferite valori ale pretului
acestuia. Cat este pretul de echilibru?
Pret unitar (RON) Cantitate ceruta (buc.) Cantitate oferita (buc.)
5 30 21
6 28 22
7 26 24
8 25 25
9 23 28
10 21 31

R: 8
177. In tabelul urmator sunt prezentate evolutia cererii si ofertei pentru un anumit bun la diferite valori ale pretului
acestuia. Cat este cantitatea de echilibru?
Pret unitar (RON) Cantitate ceruta (buc.) Cantitate oferita (buc.)
5 30 21
6 28 22
7 26 24
8 25 25
9 23 28
10 21 31

R: 25

178. In tabelul urmator sunt prezentate evolutia cererii si ofertei pentru un anumit bun la diferite valori ale pretului
acestuia. Calculati deficitul de oferta la nivelul pretului de 11 RON.
Pret unitar (RON) Cantitate ceruta (buc.) Cantitate oferita (buc.)
10 25 16
11 23 18
12 22 21
13 20 20
 14 18 23
15 17 26

R: 5
179. In tabelul urmator sunt prezentate evolutia cererii si ofertei pentru un anumit bun la diferite valori ale pretului
acestuia. Calculati excedentul de oferta la nivelul pretului de 14 RON.
Pret unitar (RON) Cantitate ceruta (buc.) Cantitate oferita (buc.)
10 25 16
11 23 18
12 22 21
13 20 20
14 18 23
15 17 26

R: 5
180. O firma are 200 de salariati si realizeaza 4000 de produse. Cati salariati ar fi nevoie sa mai angajeze firma pentru a-
si tripla productia in conditiile cresterii productivitatii medii a muncii cu 50%?
R: 200
181. Valoarea ramasa de amortizat a unui echipament de productie, dupa 4 ani de utilizare, este de 20 u.m. Care a fost
valoarea initiala a produsului in situatia in care a mai ramas doar un an de plata pentru amortizare.
R: 100
182. Determinati cantitatea de produse care asigura realizarea unui profit anual de 30 milioane u.m., in cazul in care
firma inregistreaza un cost fix global de 200 milioane u.m., un cost variabil mediu de 150000 u.m./produs, si vinde
produsele la un pret unitar de 250000 u.m.
R: 2300
183. In luna mai, productia inregistrata de o firma este de 3000 bucati. Fata de luna aprilie, numarul salariatilor a crescut
cu 20, devenind 70, iar productia s-a dublat. Calculati productivitatea marginala a muncii.
R: 75 (Wmg=dQ/dL; Q=quantity; L=labor)

184. In perioada t0-t1, pretul si cererea pentru un anumit bun au inregistrat urmatoarea evolutie:
Indicatori T0 T1
Pretul pe bucata (u.m.) 1000 2000
Cererea (buc) 30 10
Sa se determine cate u.m. reprezinta variatia absoluta a cheltuielilor cumparatorilor.
R: 10000
185. Dacă salariul nominal nu s-a modificat iar preţurile au crescut cu 300%, sa se determine cu cate procente
se modifica salariul real.
R: 75%
Macroeconomie

True/False
Indicate whether the statement is true or false.

F
____ 1. Valoarea adaugata neta reprezinta valoarea adaugata bruta plus amortizarea capitalului fix.

____A 2. Produsul intern brut (PIB) exprima valoarea totala a bunurilor finale produse de agentii economici
autohtoni si straini pe teritoriul tarii, în decursul unui orizont de timp, de obicei un an.

F 3. Produsul national brut (PNB) exprima valoarea productiei finale brute obtinute de agentii economici
____
nationali care isi defasoara activitatea pe teritoriul tarii.

____A 4. Produsul National Net este denumit si Venit National atunci cand este evaluat la preturile factorilor.

A 5. In calculul indicatorilor macroeconomici atributul “national” are in vedere apartenenta statala a agentilor
____ economici, indiferent daca ei isi desfasoara activitatea în propria tara sau în alte tari.

6. Consumul de capital fix (CCF) este inclus în Produsul National Net (PNN):
____F
7. Indicatorii macroeconomici se calculeaza numai dupa metoda produsului final.
____F
8. Rezultatul calcularii PIB prin metoda insumarii veniturilor este radical diferit de cel obtinut prin metoda
F insumarii cheltuielilor
____

9. Atributele Net si Brut puse alaturii de unul din indicatorii macroeconomici exprima, in primul caz faptul ca la
____F cuantumul (valoarea) indicatorului se adauga amortizarea iar in cel de-al doilea caz se scade.
 A
____ 10. Intre preturile pietei si preturile factorilor de productie exista o relatie de la intreg la parte.

F
____ 11. Impozitele indirecte ( TVA, accize si taxe vamale ) nu sunt incluse in preturile pietei.

A
____ 12. Marimea PNB este influentata atat de schimbarea cantitatii de bunuri si servicii produse, cat si de modificarea
pretului acestora.

F
____ 13. Consumul intermediar este inclus in Produsul Intern Brut.

A
____ 14. Consumul intermediar este inclus in Produsul Global Brut.

A
____ 15. Investitia neta este inclusa în Produsul Intern Brut.

A
____ 16. PIB poate fi egal cu PNB.

F
____ 17. Cand PIB=PNB, investitiile brute sunt egale cu investitiile nete.

F
____ 18. Daca PIB=PNB, atunci consumul intermediar este egal cu amortizarea.

F
____ 19. PNN (produsul national net) nu este in nici un caz egal cu VN (venitul national).

A
____ 20. Bunurile si serviciile evidentiate in conturile nationale sunt evaluate la preturile producatorilor si ale
cumparatorilor.

A
____ 21. PIB nominal reprezinta exprimarea in preturi curente a valorii bunurilor si serviciilor produse intr-o
perioada data.

F
____ 22. Produsul Intern Brut real exprima valoarea bunurilor finale în preturi curente.

A
____ 23. Din punct de vedere teoretic, PIB si PNB in termeni reali nu pot fi niciodata mai mari decat in termeni
nominali.

F
____ 24. Volumul valoric al amortizarilor serveste la inlocuirea capitalului fix si nu la cresterea economica.

F
____ 25. Progresul tehnic este un factor indirect al cresterii economice.

F
____ 26. Proportia investitiilor pentru cercetare dezvoltare in PIB, vizeaza exclusiv latura calitativa a progresului
tehnic.
F
____ 27. Cresterea economica implica un echilibru permanent intre cerere si oferta.
 F
____ 28. Cresterea economica este determinata doar de productia de bunuri si servicii si nicidecum de formele de
circulatie, de repartitie sau de consum.

NU
____ 29. Diferentele dintre ritmurile cresterii economice ale fiecareia dintre cele 3 tipuri de crestere descrise de
modelul Harrod sunt datorate marimii caitalului utilizat.

____A 30. Factorul material al cresterii economice este reprezentat de resursele naturale atrase în productie si de
echipamentul tehnic de productie.

F
____ 31. Cresterea economica zero reflecta situatia în care rezultatele economice raman constante.

A
____ 32. Cresterea economica negativa reflecta situatia in care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinta de
scadere, mentinandu-se sub control o serie de corelatii fundamentale de echilibru, cu compromisuri
acceptabile pe planul eficientei economice si al nivelului de trai.

F
____ 33. Tipul extensiv de crestere economica se caracterizeaza prin contributia preponderenta a laturilor calitative ale
factorilor directi la sporirea PNB.

A
____ 34. Tipul intensiv de crestere este specific tarilor avansate economic.

F
???__ 35. Echilibrul economic este doar un concept teoretic. Practic el este suma egalizarii dezechilibrelor pozitive si
negative inregistrate intr-o perioada de timp.

F
____ 36. Dezvoltarea economica durabila reprezinta forma de dezvoltare economica in cadrul careia se urmareste ca
satisfacerea cerintelor prezente de consum sa compromita sau sa prejudicieze pe cele ale generatiilor viitoare.

A
____ 37. Dezvoltarea ecologica sau ecodezvoltarea reprezinta cresterea economica in stransa corelatie si
interconditionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.
A
____ 38. Progresul economic reprezinta un efect, in timp, al cresterii si dezvoltarii economice.

A
____ 39. Nivelul scazut al veniturilor si agravarea problemei datoriei externe sunt trasaturi ale tarilor subdezvoltate.

A
____ 40. O trasatura a economiilor tarilor in curs de dezvoltare o constituie coexistenta mai multor tipuri de economie.

F
____ 41. Subdezvoltarea este o etapa necesara in calea spre progres economic si social al unei tari.

____ 42. Subdezvoltarea nu are nimic in comun cu numarul si cresterea populatiei.

 F
____ 43. Subdezvoltarea este un fenomen specific tarilor ramase in urma si de aceea el nu poate fi evidentiat prin
comparatie cu tarile dezvoltate.

F
____ 44. Subdezvoltarea este determinata exclusiv de absenta resurselor de crestere economica.

A
____ 45. Cauzele externe ale subdezvoltarii se refera la o multitudine de conditii, factori, mecanisme economice care au
obstructionat dezvoltarea tarilor respective.

A
____ 46. Indicatorul Dezvoltarii Umane are trei componente de baza: longevitatea, cunistintele si satndardul de viata.

F
____ 47. Strategiile de eliminare a subdezvoltarii se pregatesc mai ales de tarile dezvoltate si de organismele
internationale.

F
____ 48. Inlaturarea subdezvoltarii se poate realiza cu intensificarea eforturilor tarilor in curs de dezvoltare, eforturi
dublate de sprijinul efectiv si eficient al tarilor dezvoltate.

A
____ 49. Strategia de „dezvoltare spre interior” pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea cresterii
economice, sporirea venitului national, pe care le identifică cu progresul economic si social general.

F
____ 50. Strategia “dezvoltare spre exterior” pune in centrul procesului dezvoltarii accelerarea cresterii economice,
sporirea venitului national, pe care le identifica cu progresul economic si social general.

A____ 51. In procesul repartitiei primare se formeaza veniturile fundamentale :salariul, profitul, dobanda si renta.

____F 52. Este corecta relatia: V = C - E .

F
____ 53. Investitiile brute insumeaza resursele inainte de a fi corectate cu influenta preturilor.

A
____ 54. Rata consumului ia intotdeauna valori pozitive si subunitare.

A
____ 55. Este corecta relatia: c + e = 1 .

A
____ 56. Este corecta relatia: c’ + e’ = 1 .

F
____ 57. Inclinatiile marginale spre consum si spre economisire au intotdeauna valori supraunitare.

A
____ 58. Inclinatiile marginale spre consum si spre economisire au intotdeauna valori supraunitare.

A
____ 59. Multiplicatorul investitiilor este intotdeauna un coeficient supraunitar.
 F
____ 60. Multiplicatorul investitiilor este determinat numai de sporul investitiilor.

A
____ 61. Multiplicatorul investitiilor se aplica si in cazul reducerii volumului investitiilor.

A
____ 62. Efectele investitiilor depind atat de volumul, cat si de eficacitatea cu care sunt realizate.

F
____ 63. Acceleratorul demonstreaza ca partea din venit destinata consumului nu are nici un rol in cresterea economica.

F
____ 64. Fluctuatiile sezoniere ale activitatii economice sunt determinate de factori sau evenimente neprevazute.

F
____ 65. Ciclicitatea este o forma intamplatoare , nespecifica in evolutia fenomenului economic.

F
____ 66. Ciclicitatea este determinata numai de cauze si factori infrastructurali si structurali.

F
____ 67. Interventia factorilor manageriali ajuta doar la eliminarea recesiunii.

A
____ 68. Ciclul economic nu este doar un fenomen unidimensional.

A
____ 69. Ciclurile Juglar se mai numesc si cicluri de afaceri.

F
____ 70. Ciclurile Kondratieff se mai numesc si cicluri decenale.

F
____ 71. Ciclul Kitchin este o formã particulara a ciclului Hanau.

F
____ 72. Amplitudinea ciclului economic exprima diferenta, masurata la nivelul PIB, dintre doua puncte succesive de
contractie sau de relansare.

A
____ 73. Amplitudinea ciclului economic se calculeazã astfel:

unde: PIBc = PIB in punctul de contractie

PIBr = PIB in punctul de relansare

A
____ 74. Perioada ciclului economic se poate mãsura fie între douã puncte de contractie, fie între douã puncte de
relansare.

F
____ 75. Criza si recesiunea in economie sunt de fapt notiuni similare.

A
____ 76. Crizele economice pot avea si efecte pozitive, restructurante.
 F
____ 77. Investitiile indeplinesc un rol minor in mecanismul ciclicitatii economice.

F
____ 78. Economia de piata regleaza singura ciclurile economice, fara nici o interventie a institutiilor statului.

F
____ 79. Somajul este un fenomen intamplator, fara nici un rol pozitiv in economia de piata.

A
____ 80. Somajul nu poate fi masurat si delimitat cu precizie de populatia ocupata si de populatia inactiva.
A
____ 81. Pe termen scurt, progresul tehnic este generator de somaj.

F
____ 82. Ieftinirea creditului duce la cresterea somajului.

A
____ 83. Masurarea somajului presupune estimarea nivelului si structurii lui.

A
____ 84. Politicile de combatere a somajului se impart in politici active si politici pasive.

F
____ 85. Politicile active se concretizeaza in masuri si actiuni care sa asigure somerilor involuntari un anumit venit.

A
____ 86. Politicile active de diminuare a somajului constau in măsuri care să contribuie la (re)integrarea
somerilor în diferite activităti si prevenirea somajului în rândul celor ocupati.

F
____ 87. Orice crestere a pretului inseamna inflatie.

F
____ 88. Inflatia este starea de dezechilibru determinata doar de masa monetara existenta.

F
____ 89. Inflatia are numai efecte negative si de aceea trebuie complet inlaturata.

F
____ 90. Inflatia se masoara in forma absoluta ca masa monetara.

F
____ 91. Indicele Preturilor de Consum (IPC) are intotdeauna aceeasi valoare ca Indicele General al Preturilor (IGP).

F
____ 92. Inflatia este generata in exclusivitate de dinamismul intotdeauna mai mare al ofertei decat al cererii de bunuri.

A
____ 93. Combaterea inflatiei se impune a se realiza prin interzicerea emisiunii de moneda suplimentara.

A
____ 94. Scopul indexarii este sa acopere, total sau partial, efectele inflatiei, prin compensarea cresterii preturilor si a
scaderii puterii de cumparare a banilor.
 A
____ 95. Unul dintre rolurile statului in economie este de a elabora programe macroeconomice sau planuri de
dezvoltare.

A
____ 96. Veniturile bugetare au doua resurse principale: fiscale si nefiscale.

F
____ 97. Taxa pe Valoarea Adaugata este un impozit direct.

F
____ 98. Impozitul pe dividende este un impozit indirect.

F
____ 99. Accizele in economia nationala au doar efecte pozitive intrucat contribuie la cresterea veniturilor bugetare.

F
____ 100. În conceptia clasica politica financiara a unui guvern trebuie judecata dupa rezultatele obtinute si nu dupa
echilibrul sau dezechilibrul bugetelor de stat.

F
____ 101. In conditii de boom economic se aplica politica anticriza de relansare (GO).

A
____ 102. Serviciul datoriei inseamna rambursarea imprumuturilor si achitarea dobanzilor aferente.
F
____ 103. Veniturile bugetare din impozite nu depind de performantele economice.

F
____ 104. Impozitele directe sunt acele impozite care sunt cuprinse in preturile marfurilor.

F
____ 105. Economia de piata genereaza somaj si saracie neproducand concomitent bunastare care este realizata prin
interventia statului.

F
____ 106. Protectia sociala realizata de stat asigura decisiv eficienta economiei de piata.

F
____ 107. Rolul statului in economie se realizeaza numai prin protectia sociala a populatiei.

A
____ 108. Institutiile statului sunt principalele instrumente de lupta impotriva coruptiei.

F
____ 109. Veniturile bugetare se alcatuiesc in totalitate din resurse fiscale.

F
____ 110. Politica bugetara este incompatibila cu deficitul bugetar.

F
____ 111. Politica fiscala scade inclinatia spre consum ca urmare a realizarii unei repartitii mai echitabila a veniturilor
aceasta fiind consecinta impozitareii progresiva a veniturilor.

____F 112. In faza de boom economic se recomanda ca politica bugetara anticiclica, majorarea ratei dobanzii pe
piata monetara.
 F
____ 113. Datoria publica rezulta din imprumuturile interne contractate si se masoara ca raport intre imprumuturile
interne si volumul impozitelor si taxelor platite de populatie.

F
____ 114. Serviciul datoriei publice consta in rambursarea imprumutului.

F
____ 115. Multiplicatorul bugetar poate imbraca in practica o singura forma.

F
____ 116. Politica fiscala este eficienta daca sistemul fiscal asigura veniturile si capacitatea statului de a finanta
standardul de viata a celor mai saraci..

A
____ 117. Perceperea impozitelor se realizeaza numai sub doua forme: impozite directe si impozite indirecte.

F
____ 118. Planificarea macroeconomica este exclusa daca se doreste functionarea mai eficienta a economiei de piata.

A
____ 119. Nivelul de trai este un indicator economic reprezentand aspectul cantitativ al satisfacerii nevoilor economice
ale unui individ sau ale unei colectivitati.

F
____ 120. Inegalitatea veniturilor nu are nimic comun cu meritele si echitatea sociala.

A
____ 121. Discriminarea de catre patroni constituie o cauza obiectiva a inegalitatii veniturilor.

F
____ 122. Cu cat venitul minim garantat este mai ridicat cu atat se stimuleaza mai puternic performantele economice
ale firmelor.

A
____ 123. Calitatea vietii are o sfera de cuprindere mai larga decat nivelul de trai.
F
____ 124. Stilul de viata nu are nici o tangenta cu modul de viata.

A
____ 125. Puterea de cumparare a monedei este data de cantitatea de bunuri si servicii care poate fi cumparata cu o
unitate monetara.

A
____ 126. Stabilitatea macroeconomica asigura, impreuna cu un cadru legislativ adecvat, credibilitatea climatului de
afaceri.

A
____ 127. Unul dintre obiectivele interventiei statului in economie il constituie diminuarea somajului si inflatiei.

A
____ 128. Posibilitatea comparatiilor internationale este un avantaj al utilizarii exprimarii PIB la Paritatea Puterii de
Cumparare (PPC).
 A
____ 129. Intre PIB/locuitor si indicele dezvoltarii umane exista o diferenta semnificativa.

F
____ 130. Tarile cu un nivel mkediu al dezvoltarii umane au valori ale Indicatorului Dezvoltarii Umane cuprinse in
intervalul ( 0,8 - 1 ).

F
____ 131. Filiala straina este o firma in care investitorul rezident in alta tara detine cel putin 51% din actiuni, ceea ce ii
permite sa controleze managementul sau organele de supervizare a societatii.

F
____ 132. Inclinatiile marginale spre export si import nu influenteaza cresterea economica.

Multiple Choice
Identify the choice that best completes the statement or answers the question.

B
____ 133. In calculul indicatorilor macroeconomici, atributul “national” se refera la:
a. productia sau venitul creat si consumat de catre agentii economici care isi desfasoara activitatea in
interiorul tarii respective;
b. apartenenta statala a agentilor economici, indiferent daca ei isi desfasoara activitatea in propria tara
sau in alte tari;
c. includerea consumului de capital fix in calculul productiei finale;
d. eliminarea consumului de capital fix din calculul productiei finale.

D
____ 134. Componenta comuna a indicatorilor macroeconomici PGB, PIB si PNN este:
a. consumul intermediar;
b. amortizarea;
c. investitia bruta;
d. investitia neta.

C
____ 135. Daca soldul obtinut in urma compararii valorii productiei finale brute a agentilor nationali, care isi
desfasoara activitatea in strainatate, cu valoarea productiei finale brute a agentilor straini, care isi desfasoara
activitatea in tara, este negativ, atunci inseamna ca: a. PNN este egal cu PIN;
b. PNB este egal cu PIB;
c. PNB este mai mic decat PIB;
d. PNN este mai mare decat PIN;

C
____ 136. Deflatorul PIB este un instrument de masura a:
a. cresterii economice;
b. dezvoltarii economice;
c. inflatiei;
d. somajului.

B
____ 137. Produsul dintre deflatorul PIB si PIB real reprezinta:
a. rata inflatiei;
 b. PIB nominal;
c. indicele preturilor;
d. produsul national brut.

B
____ 138. PIB nominal exprima valoarea adaugata bruta a bunurilor si serviciilor finale:
a. in preturi constante;
b. in preturi curente;
c. in preturi comparabile;
d. la PPC ( Paritatea Puterii de Cumparare ).

A
____ 139. Pentru economia unei tari, formarea brută a capitalului fix, cheltuielile pentru consum, exportul
net si modificarea stocurilor formeaza: a. cererea globala
b. investitiile brute
c. Venitul National
d. Produsul Intern Net

B
____ 140. Daca PGB = 1,25 x PIB = 10.000, IN = investitiile nete, iar investitiile brute (IB) reprezinta 30% din PIB,
atunci:
a. PIB = 9000
b. CI = 2000
c. IN = 2000
d. IB = 3000

C
____ 141. Intr-o economie PIB este de 100.000 mld. u.m. Daca ponderea consumului final privat in PIB este de 65%, a
investitiilor brute de 15%, iar a consumului final public de 10%, atunci exporturile nete vor avea o pondere in
PIB de:
a. 35%
b. 15%
c. 10%
d. 5%

B
____ 142. Se presupun urmatoarele: PNB = 3000 . Consumul personal = 2400. Consumul public = 100. Consumul
de capital fix = 150. Marimea PNN este: a. 2900
b. 2850
c. 600
d. 350

C
____ 143. Care dintre relatiile de mai jos este adevarata:
a. PGB = PNB + CI
b. CI = PIB - PNB
c. PIB = PGB - CI
d. PNN = PIB - A
 B
____ 144. Veniturile realizate de catre cetatenii romani care lucreaza in Italia sunt incluse in:
a. PIB al Romaniei si PNB al Italiei
b. PNB al Romaniei si PIB al Italiei
c. PIN al Romaniei si PNN al Italiei
d. PNN al Romaniei si PNB al Italiei

C
____ 145. Tipul intensiv de crestere economica este caracteristic acelor economii nationale care:
a. sunt inzestrate cu resurse naturale abundente;
b. inregistreaza o rata redusa a somajului;
c. sunt capabile sa genereze si sa absoarba pe scara larga progresul tehnic;
d. inregistraza o rata redusa a inflatiei.

B
____ 146. In cazul in care o tara are Indicatorul Dezvoltarii Umane cuprins in intervalul 0,5 - 0,8, se considera ca este o
tara:
a. cu un nivel ridicat al dezvoltarii umane;
b. mediu dezvoltata;
c. slab dezvoltata;
d. nu se poate determina nivelul dezvoltarii in acest caz.

C
____ 147. Principiul multiplicatorului investitiilor exprima interactiunea care se formeaza intre:
a. cresterea venitului si cresterea consumului;
b. cresterea consumului si cresterea economiilor;
c. cresterea venitului si cresterea investitiilor;
d. cresterea economiilor si cresterea investiilor.

B
____ 148. In cazul in care inclinatia marginala spre consum este 80%, inclinatia marginala spre economii este:
a. 100%
b. 20%
c. 80%
d. 0

A
____ 149. In cazul in care inclinatia marginala spre economii este 0,2, multiplicatorul investitiilor este:
a. 5
b. 2
c. 10
d. 20

A
____ 150. Rata consumului are o tendinta de reducere atunci cand:
a. venitul creste
b. venitul scade
c. venitul ramane constant
d. rata economiilor scade
 D
____ 151. La o inclinatie marginala spre consum egala cu 0,8, cresterea investitiilor pentru a asigura o sporire
a veniturilor cu 500 u.m va fi: a. 200
b. 150
c. 1000
d. 100

C
____ 152. Potrivit legii psihologice fundamentale a lui J. M. Keynes, atunci cand venitul disponibil creste, consumul,
de regula:
a. scade;
b. creste, dar intr-o proportie mai mare decat a venitului;
c. creste, dar intr-o proportie mai mica decat a venitului;
d. ramane constant.

C
____ 153. Investitiile realizate din fondul de amortizare se numesc:
a. investitii brute;
b. investitii nete;
c. investitii de inlocuire;
d. investitii de portofoliu.

B
____ 154. Punctul de relansare este punctul in care:
a. cresc variabilele care cuantifica procesul economic;
b. factorii ce concura la incurajarea cresterii economice preiau dominatia asupra factorilor ce franeaza
cresterea economica;
c. factorii ce concura la franarea variabilelor economice preiau dominatia asupra factorilor ce incurajeaza
cresterea economica;
d. predomina elementele perturbatorii ale ciclicitatii.

C
____ 155. Sunt considerati factori cauzali ai ciclicitatii economice:
a. perturbatiile naturale
b. perturbatiile sociale
c. factorii de infrastructura
d. perturbatiile intraciclice

____C 156. In faza de recesiune, ca politica fiscala anticiclica, se recomanda:

a. cresterea fiscalitatii
b. reducerea ratei dobanzii
c. reducerea fiscalitatii
d. un control riguros asupra masei monetare

C
____ 157. In faza de expansiune se inregistreaza :
a. stagnarea vanzarilor
b. cresterea falimentelor
c. cresterea vanzarilor
d. reducerea salariilor
 D
____ 158. John Maynard Keynes recomanda in conditii de recesiune, pentru politica fiscala:
a. sporirea impozitelor;
b. scumpirea creditului;
c. cresterea masei monetare;
d. reducerea impozitelor.

B
____ 159. In cazul creditelor contractate anterior, inflatia:
a. avantajeaza pe creditori;
b. avantajeaza pe debitori;
c. nu avantajeaza nici creditorii si nici debitorii;
d. avantajeaza atat creditorii cat si debitorii.

C
____ 160. Rata somajului se determina ca raport intre:
a. populatia totala si populatia ocupata;
b. numarul de someri si populatia totala;
c. numarul de someri si populatia activa;
d. numarul de someri si populatia ocupata.

B
____ 161. Somajul este un dezechilibru macroeconomic care apare atunci cand cererea de munca (Cl) si oferta de
munca (Ol) se afla în relatia: a. Ol = Cl
b. Ol > Cl
c. Ol < Cl
d. Ol - Cl = 0

A
____ 162. Printre conditiile stabilite Biroul International al Muncii pentru definirea somerului nu se numara:
a. sa fie inregistrat la Oficiul Fortei de Munca
b. varsta peste 15 ani
c. este apt de munca
d. este disponibil pentru o munca salariala sau nesalariala

D
____ 163. Situatia de full employment (ocupare deplina) semnifica:
a. o utilizare 100% a intregii populatii
b. o utilizare 100% a intregii populatii active
c. o utilizare a fortei de munca acompaniata de un somaj moderat
d. ocuparea fortei de munca dincolo de rata naturala a somajului

B
____ 164. Printre cauzele care conduc la aparitia somajului nu se numara:
a. productivitatea muncii ridicate
b. cresterea inclinatiei spre economisire
c. scumpirea creditului
d. criza economica
 D
____ 165. Printre politicile active nu se numara:
a. formarea profesionala
b. medierea muncii
c. incurajarea investitiilor
d. ajutorul de somaj

B
____ 166. Indemnizatia de somaj este o forma a :
a. salariului colectiv
b. salariului social
c. salariului de baza
d. salariului nominal

C
____ 167. Cresterea cheltuielilor de productie independent de cererea agregata constituie o cauza a :
a. inflatiei prin structuri;
b. inflatiei importate;
c. inflatiei prin costuri;
d. inflatiei prin moneda.

A
____ 168. Curba Phillips evidentiaza:
a. o relatie inversa intre rata inflatiei si rata somajului;
b. o relatie directa intre rata inflatiei si rata somajului;
c. o relatie inversa intre rata inflatiei si rata dobanzii;
d. o relatie directa intre rata inflatiei si rata dobanzii.

A
____ 169. Inflatia are ca efect:
a. stimularea inclinatiei spre consum;
b. stimularea inclinatiei spre economii pe termen mediu;
c. stimularea inclinatiei spre economii pe termen lung;
d. stimularea inclinatiei spre economii pe termen scurt.

B
____ 170. Daca preturile se dubleaza, valoarea banilor:
a. se dubleaza
b. scade cu 50%
c. creste de 2 ori
d. creste cu 100%

A
____ 171. In conditiile manifestarii inflatiei debitorii sunt avantajati datorita:
a. unei rate a dobanzii inferioare ratei inflatiei
b. rate a dobanzii superioare ratei inflatiei
c. unui indice al preturilor superior ratei inflatiei
d. unui indice al preturilor subunitar
 B
____ 172. In 2004 in Romania Indicele Preturilor de Consum (IPC) a fost de 111,9%. Aceasta semnifica faptul ca:
a. rata de crestere economica reala a fost de 11,9%;
b. rata inflatiei a fost de 11,9%;
c. rata somajului a fost de 11,9%;
d. Indicele General al Preturilor a fost tot 111,9%.

C
____ 173.
Anul 2000 2001 2002 2003 2004
Rata inflatiei 45,7 34,5 22,5 15,3 11,9
(%)
Sursa: Raport de Monitorizare Romania 2005, CE, p. 93

Considerând datele din tabelul de mai sus, in perioada 2000 - 2004, in Romania a fost:
a. inflatie moderata
b. inflatie linistita
c. inflatie galopanta
d. hiperinflatie

____B 174. Daca preturile cresc cu 1200%:

a. Ip = 1200%
b. preturile cresc de 13 ori
c. Ri = 1100%
d. Ri = 1300%

D
____ 175. Interventia statului in economie trebuie sa urmareasca:
a. cresterea salariilor;
b. planificarea imperativa;
c. asigurarea unor venituri cat mai mari la bugetul de stat;
d. functionarea eficienta a ansamblului economic;

D
____ 176. In totalul veniturilor bugetare ale statului cea mai mare pondere o au:
a. cotizatiile pentu asigurarile sociale;
b. varsamintele din beneficiul intreprinderilor de stat;
c. imprumuturile de la organismele financiare internationale;
d. incasarile din impozite si taxe;

A
____ 177. Guvernul poate sa contracareze recesiunea economica prin politica bugetara, recurgand la:
a. marirea cheltuielilor publice;
b. scaderea cheltuielilor publice;
c. cresterea impozitelor;
d. sporirea fondurilor economisite;

C
____ 178. Instrumentele politicii monetare si de credit sunt:
 a. impozitele
b. cererea
c. rata dobanzii
d. cheltuielile publice

D
____ 179. Gradul de indatorare a unei tari se evidentiaza prin:
a. soldul anual al balantei de plati;
b. ponderea imprumuturilor externe in acoperirea deficitului bugetar;
c. serviciul datoriei publice;
d. raportul dintre marimea datoriei publice si PIB;

A
____ 180. Datoria publica nu semnifica:
a. preluarea de catre stat a finantarii cheltuielilor de protectie sociala;
b. recurgerea statului la imprumuturi interne;
c. indatorarea externa a statului, in perioada respectiva;
d. indatorarea interna a statului;

____C 181. Datoria publica poate constitui o alternativă mai buna in politica financiară atunci cand:
a. duce la reduceri fiscale si la comprimarea cheltuielilor publice
b. gradul de indatorare duce la distorsiuni in functionarea economiei
c. scuteste economia de impozitare excesiva
d. este acoperita din imprumuturi externe

A
____ 182. Rata optima de presiune fiscala este:
a. acel prag de impunere care asigura maximul incasarilor fiscale;
b. o constructie teoretica, imposibil de atins in realitate;
c. stabilita de catre guvern;
d. acel prag de impunere fiscala ce multumeste pe toti agentii economici.

B
____ 183. Scaderea nivelului de impunere fiscala are efecte pozitive atunci cand :
a. conduce la deficite bugetare;
b. asigura cresterea accentuata a veniturilor impozabile;
c. stimuleaza disponibilizarile;
d. duce la o scadere a cheltuielilor publice pentru obiective sociale;

C
____ 184. Programarea macroeconomica in cadrul economiei de piata nu poate fi:
a. indicativa;
b. informala;
c. imperativa;
d. incitativa.

D
____ 185. In conditiile actuale planificarea macroeconomica:
a. are o determinare subiectiva;
 b. este un element perturbator al activitatii econommice,
c. este interzisa de organismele financiare internationale;
d. are o determinare obiectiva.

C
____ 186. Nu este o cauza obiectiva a inegalitatii veniturilor:
a. gradul de instruire;
b. averea mostenita;
c. varsta;
d. norocul;

A
____ 187. Protectia sociala:
a. se asigura numai de catre stat;
b. se adreseaza intregii populatii;
c. este asigurata atat de catre stat cat si de agentii economici privati;
d. este specifica numai perioadei de tranzitie.

D
____ 188. Masurarea puterii de cumparare a venitului nominal se face prin intermediul:
a. salariului mediu;
b. ratei inflatiei;
c. cursului de schimb valutar;
d. coeficientului puterii de cumparare;

NU
____ 189. Dupa mai bine de 15 ani de tranzitie putem afirma ca Romania este o
tara: a. dezvoltata;
b. mediu dezvoltata;
c. in curs de dezvoltare;
d. puternic dezvoltata.

B
____ 190. Privatizarea are drept obiectiv:
a. imbogatirea rapida a unui numar redus de oameni de afaceri;
b. eficientizarea activitatii intreprinderilor privatizate;
c. eliminarea completa a interventiei statului in economie;
d. indeplinirea unor conditii impuse de organismele internationale.

D
____ 191. Economiile tertializate sunt:
a. economiile bazate preponderent pe dezvoltarea agriculturii;
b. economiile a caror crestere economica e bazata pe exporturi;
c. economiile bazate preponderent pe dezvoltarea sectoarelor industriale;
d. economiile in care ponderea serviciilor in PIB este majoritara.

C
____ 192. Investitiile de capital "de portofoliu" reprezinta:
a. plasamente de capital pentru obtinerea pachetului de actiuni de control;
b. plasamente “greenfield”;
 c. capitaluri speculative (“fierbinti”) afllate in cautare de plasamente avantajoase pe perioade scurte de
timp;
d. plasamente de capital pe termen lung.

B
____ 193. Economia mondiala s-a constituit pe masura maturizarii premiselor necesare:
a. aparitia unor mari superputeri economice capabile sa unifice economiiile statelor nationale;
b. marile descoperiri geografice, formarea pietelor nationale, desavarsirea constituirii
diviziunii mondiale a muncii, revolutia masinista, sistemul modern de transporturi;
c. aparitia unei puternice nazuinte de colaborare internationala intre statele lumii, promovate
de conducatorii lor luminati;
d. interesul tarilor mici de a fi protejate de cele puternice si interesul puterilor economice de a-
si subordona tarile mai slabe economic.

C
____ 194. Structurile componente esentiale ale economiei mondiale sunt:
a. statele lumii, comertul si turismul international;
b. companiile transnationale si relatiile economice dintre ele;
c. economiile nationale, diviziunea mondiala a muncii si relatiile economice internationale, dreptul
international si institutiile economice mondiale;
d. stiinta si tehnologia avansate, relatiile interumane, dezvoltarea informaticii si apoaritia Internetului.

D
____ 195. Aproximati numarul actual al statelor nationale:
a. circa 100;
b. circa 400;
c. circa 175;
d. circa 200.

D
____ 196. Analiza caracteristicilor economiilor nationale se realizeaza prin utilizarea criteriilor:
a. suprafata tarii si marimea populatiei;
b. gradul dotarii cu resurse naturale si capacitatea de exploatare a acestora;
c. nivelul atins in dezvoltarea si utilizarea stiintei si tehnicii;
d. nivelul dezvoltarii economice, structurile de ramura ale economiilor nationale, potentialul
economic, gradul de participare la relatiile economice internationale.

C
____ 197. Avantajul absolut reprezinta
a. castigul realizat de un agent economic care detine ponderea cea mai mare in totalul productiei si
desfacerii pe piata unui produs;
b. castigul realizat de agentul economic care produce si desface bunuri de calitate superioara;
c. castigul realizat de agentul economic care produce si desface bunurile cu costurile cele mai scazute
fata de cele ale altor producatori;
d. castigul total realizat dintr-o afacere economica.

D
____ 198. Avantajul relativ este :
a. castigul suplimentar realizat de un agent economic care intra primul pe piata;
b. plusul de castig realizat la vanzarea unei marfi de calitate superioara;
 c. castigul realizat de un producator care are costurile de productie mai mici decat cele ale concurentilor;
d. surplusul de profit incasat de un producator sau comerciant care are costuri de oportunitate mai reduse
decat cele ale concurentilor.

A
____ 199. Diviziunea mondiala a muncii reprezinta:
a. specializarea economiilor nationale in productia si comercializarea diferitelor bunuri si servicii;
b. raporturile de putere economica intre diferitele regiuni si tari ale lumii;
c. impartirea tarilor lumii in tari bogate si tari sarace;
d. impartirea economiilor nationale in debitoare si creditoare.

____ 200. Criteriile principale de clasificare a economiilor statelor lumii in diferite grupe sunt:
a. rapiditatea dezvoltarii lor economice si marimea populatiei;
b. dotarea lor cu resurse naturale si conditii climaterice favorabile dezvoltarii;
c. nivelul dezvoltarii economice, potentialul economic, structurile sectoriale ale economiilor nationale,
participarea la relatiile economice internationale;
d. nivelul inzestrarii tehnologice, gradul de cultura al populatiei, locul si rolul in relatiile economice
multilaterale

C
____ 201. Decalajul economic absolut semnifica:
a. deosebiri intre structurile de ramura ale economiilor nationale;
b. diferentele absolute intre tari in dotarea cu factori de productie;
c. diferenta cantitativa, masurata in cifre absolute intre nivelurile economice a diferitelor grupe de
tari ori tari ale lumii;
d. diferentele absolute intre ritmurile dezvoltarii economice ale tarilor dezvoltate si al tarilor
in curs de dezvoltare.
 C Decalajul economic relativ exprima:
____ 202.
a. diferenta cantitativa intre produsul total si pe locuitor al tarilor in curs de dezvoltare si cel
al tarilor dezvoltate;
b. deosebirile dintre nivelurile de trai ale locuitorilor tarilor sarace si ai celor bogate;
c. diferenta calitativa, masurata procentual intre ponderile detinute de diferite tari si grupe de
tari in indicatorii economici mondiali;
d. diferentele calitative intre tari in ce priveste marimea populatiei, suprafata, gradul de
participare la relatiile economice internationale.

A
____ 203.
Decalajul tehnologic exprima:
a. starea calitativa diferita a aparatului si metodelor de productie, a inzestrarii tehnologice a
muncii in diferite tari si grupe de tari;
b. diferentele calitative intre produsul pe locuitor al tarilor in curs de dezvoltare si cel al
tarilor dezvoltate;
c. diferentele dintre nivelurile de calificare profesionala a fortei de munca in tarile in curs de
dezvoltare si cele dezvoltate;
B d. diferentele dintre tari in ce priveste dotarea lor cu factori de productie.
____ 204.

Indicele dezvoltarii umane (HDI) se construieste prin agregarea urmatorilor indicatori:

a. ritmul cresterii economice, nivelul de cultura al populatiei, rata de crestere demografica;
b. durata medie de viata, PIB-ul pe locuitor calculat in functie de paritatea puterii de
cumparare, nivelul de instruire al populatiei;
c. ponderea populatiei bogate in totalul populatiei, ponderea elevilor in totalul populatiei de
B varsta scolara, dinamica raportului dintre indicele natalitatii si cel al mortalitatii;
____ 205.
d. consumul alimentar pe locuitor, ponderea cheltuielilor pentru instructie si educatie in
bugetul familiei, numarul de elevi si studenti la 100000 de locuitori.

Economia mondiala ca economie deschisa se caracterizeaza prin:

C
____ 206. a. existenta in cadrul sau a numeroase structuri si interdependente;
b. capacitatea de a genera progres tehnic in conditiile lipsei oricarei constrangeri asupra
principiului eficientei activitatii economice;
c. libertatea oricarei persoane de a initia legaturi de afaceri cu alte persoane;
d. dezvoltarea in ritmuri rapide a productiei si comertului mondial.
A
____ 207.

Circuitul economic mondial este:

a. totalitatea retelelor de transport terestru, aerian si maritim din lume;
b. totalitatea fluxurilor internationale de turisti;
c. totalitatea fluxurilor economice internationale;
d. totalitatea fazelor parcurse de materia prima pana la produsul final.

Ordinea economica mondiala inseamna:

 a. normele juridice,legislative si institutiile care reglementeaza relatiile economice
internationale;
b. raporturile de putere existente intre economiile nationale ale statelor lumii;
c. raporturile dintre normele juridice , legislative suprastatale si cele nationale;
d. modurile in care se structureaza raporturile intre tarile bogate si cele sarace.

C
___ _ 208. Scenariu al dezvoltarii economice mondiale inseamna:
a. un model determinist bazat pe factori obiectivi ai dezvoltarii economice mondiale;
b. o ipoteza abstracta privind directiile evolutiei economiei mondiale;
 c. un model explicativ-explorativ al evolutiei economiei mondiale sub impactul factorilor subiectivi, al
deciziei, asupra dinamicii vietii economice mondiale;
d. o constructie logico-matematica privind evolutia economiei mondiale.

A
____ 209. Dezvoltarea unipolara a economiei mondiale semnifica:
a. modelarea procesului dezvoltarii mondiale a ordinii economice mondiale de catre o
superputere potrivit propriilor ei interese;
b. evolutia economiei mondiale spre atingerea obiectivului fundamental - ridicarea nivelului de
viata a tuturor cetatenilor lumii;
c. miscarea economiei mondiale sub impactul decisiv al progresului tehnico-stiitific;
d. formarea unei economiii mondiale omogene, nediferentiate si fara decalaje economice majore.

B
____ 210. Dezvoltarea multipolara a economiei mondiale:
a. defineste evolutia diferentiata, neomogena a regiunilor si tarilor lumii;
b. afirma probabilitatea existentei nu doar a unui singur centru mondial de putere, ci a doua sau mai
multer centre aflate in competitie pentru conducerea lumii;
c. defineste evolutia economiei mondiale pentru a realiza concomitent obiective economice, sociale si
ecologice corespunzatoare;
d. afirma posibilitatea existentei in viitor a mai multor economii mondiale.

B
____ 211. Fondul Monetar International si Banca Mondiala reprezinta:
a. institutii ale Uniunii Europene;
b. institutii specializate ale ONU;
c. institutii independente fata de orice organisme internationale ori nationale;
d. institutii internationale de binefacere.

D
____ 212. Integrarea economica semnifica:
a. absenta discriminarilor din raporturile economice dintre tari;
b. liberalizarea schimburilor economice internationale;
c. unificarea tuturor economiilor nationale si disparitia statelor nationale;
d. proces contemporan de creare, pe baza interdependentelor dintre economiile nationale a unor entitati
comune in care are loc miscarea libera a marfurilor, capitalurilor si
persoanelor, unificarea treptata a politicilor economice si de aparare.

D
____ 213. In etapa actuala, globalizarea economica inseamna:
a. constituirea unei singure piete mondiale pentru toate marfurile si serviciile;
b. renuntarea de catre state la suveranitatea nationala in schimbul participarii la relatiile economice
internationale;
c. completa liberalizare a comertului international;
d. treapta superioara a interdependentelor economice internationale, crearea unor entitati economice
comune pentru tarile din diferite zone geografice, miscarea libera a marfurilor,
capitalurilor si persoanelor, un proces de unificare a politicilor economice.
 B
____ 214. In 2004 in România, valoarea exporturilor a fost de 18.935 mil. EUR, în timp ce valoarea importurilor a fost
de 26.281 mil. EUR. In acesta situatie, România a avut: a. excedent comercial de 7.346 mil. EUR
b. deficit comercial de 7.346 mil. EUR
c. balanta comerciala echilibrata
d. nu se poate determina tipul balantei comerciale.

C
____ 215. Din punct de vedere al potentialului economic, Romania poate fi apreciata drept:
a. o tara cu potential economic ridicat;
b. o tara cu potential economic scazut;
c. o tara cu potential economic mijlociu spre mic;
d. o tara fara nici un potential economic.

Completion
Complete each statement.

216. In situatia in care PGB este 400000000 u.m. consumul intermediar reprezinta 25% din PGB, iar amortizarea este
cu 25% mai mare decat consumul intermediar, sa se determine PIN. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice.
Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru
unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
PGB=400 , CI=25%PGB=100 MIL , A=25%+CI=125 MIL , PIN=PGB-(CI+A) =175 MIL
R: 175 MIL
217. Ce valoare are PIB real, stiind ca PIB nominal este 300000000 u.m. si deflatorul acestuia este egal cu 5. (Nu
folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de
masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 60 MIL
218. Indicele de crestere a PIB nominal pe locuitor este de 126%, iar deflatorul PIB este 120%. Sa se
calculeze rata reală de crestere economica. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa
raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati,
utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 5
219. Daca inclinatia marginala spre consum este 0,8, determinati multiplicatorul investitiilor. (Nu folositi semne de
punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente,
fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 5 k=1/1-c = 1/1-0.8
220. Daca economiile cresc de la 420 la 460 u.m., iar venitul creste de la 700 la 800 u.m., determinati inclinatia
marginala spre consum. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de
numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 0,6 (sau 0,4 ???) C1= ΔC/ ΔV (ΔC – variaţia consumului; ΔV – variaţia venitului)
221. Daca inclinatia marginala spre economii este 0,2, iar sporul consumului este de 2000 u.m., determinati sporul
economiilor. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar,
fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 500 E = Δ𝐸/Δ𝑉 (ΔE = variaţia economiilor; ΔV = variaţia venitului)
222. Stiind ca multiplicatorul investitiilor este 5, determinati inclinatia marginala spre economii. (Nu folositi semne de
punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente,
fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
 R: 0,2
223. Stiind ca multiplicatorul investitiilor este 5, determinati inclinatia marginala spre consum. (Nu folositi semne de
punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau
procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 0,8
224. Diferenta dintre un venit in T1 si un venit iîn T0 este 200 u.m., iar suma acestor venituri este 800
u.m. Dacă în T0, consumul reprezintă 60% din venit, câte u.m. sunt economiile în T0? (Nu folositi
semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura
sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 120
225. Populatia apta de munca este de 8 milioane persoane: rata somajului este 20%. Calculati numarul somerilor (in
milioane persoane). (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de
numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 1,6 MIL
226. In 2008 rata somajului a fost 10%, iar in 2009 a crescut cu 20%. Cate procente reprezinta rata somajului in
2009. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara
unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 12%
227. Populatia totala a unei tari este de 15 milioane persoane din care 7 milioane reprezinta populatie ocupata iar 3
milioane sunt someri. Cate procente reprezinta rata somajului? (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va
completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati,
utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 30%
228. Populatia ocupata a unei tari este de 950000 persoane iar rata somajului in aceasta tara este de 5%. Sa se calculeze
populatia activa a acestei tari. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub
forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde
este cazul. )
R: 1 MIL
229. Stiind ca rata dobanzii nominale este 14%, iar rata inflatiei este 9%, calculati rata dobanzii reale(in
procente). (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar,
fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 5% (14%-9%)
230. Statul efectueaza cheltuieli publice, sub forma de investitii, in valoare de 16 miliarde unitati monetare. Sa se
calculeze sporul de venituri ce se va obtine, stiind ca multiplicatorul cheltuielilor bugetare este 2. (Nu folositi semne
de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente,
fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 32 (16*2)
231. In conditiile in care veniturile nominale cresc cu 20% iar preturile scad cu 20% sa se calculeze cu cate
procente cresc veniturile reale. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar
sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula
acolo unde este cazul. )
R: 50%
232. Stiind ca in t1, totalul impozitelor a crescut cu 25%, fata de t0, cand erau de 80 de miliarde u.m., iar veniturile
totale erau, in t1, de 600 miliarde u.m., adica de 1,2 ori mai mari fata de perioada anterioara, sa se calculeze cate
procente este rata marginala de impunere fiscala. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa
raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se
virgula acolo unde este cazul. )
R: 20%
233. Datoria publica a unei tari este, in t1, de 40 mld. u.m., jumatate din cat reprezenta in t0. Stiind ca in t1 PIB-ul este
de 400 mld. unitati monetare, cu 25% mai mult decat in t0, sa se calculeze cate procente era gradul de indatorare a
tarii respective in t0. (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de
numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 25%
234. Pentru un export de marfa, o firma romaneasca a achitat 780 RON, pretul marfii la producator, plus 20 RON costul
transportului pana la bordul vasului de transport in portul Constanta, incasand pentru exportul respectiv
200 euro. Cat este cursul de revenire la export? (Nu folositi semne de punctuatie sau diacritice. Se va completa
raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator pentru unitati,
utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )
R: 4
235. O firma efectueaza un import de marfa in valoare de 200 euro. Taxele vamale sunt de 100 RON iar marfa se vinde
pe piata romaneasca cu 900 RON. Care este cursul de revenire la import? (Nu folositi semne de punctuatie sau
diacritice. Se va completa raspunsul doar sub forma de numar, fara unitati de masura sau procente, fara separator
pentru unitati, utilizandu-se virgula acolo unde este cazul. )

R: 4