Ion Minulescu

Romanta noului-venit
Străinule ce baţi la poartă,
De unde vii
Şi cine ești?...
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăiți coșmarul nepovestitelor povești
Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?

De unde vin?...
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete și tristeți,
Doar două lumânări aprinse în cripta morților poeți?
Priviţi...
Sandalele mele sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dea Apollo
În noaptea când pornii spre voi
Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol

Căci calea-mi fuse lungă

Și-n calea mea întâlnii pe rând
Pe toţi câţi vrură să vă vândă
Podoabe noi ce nu se vând,
Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi,
Pe cei ce vrură
Să vă îndrumeze spre mai bine -
Spre acel frumos întrezărit
În armoniile eterne
Dintr-un sfârşit
Şi-un infinit,
Pe cei ce v-au adus lumina,
Pe cei pe care i-aţi primit cu ură
Şi i-aţi gonit cu pietre
Pietre ce s-or preface-n piedestale
În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...

De unde vin?
Eu vin din lumea creată dincolo de zare -
Din lumea în care n-a fost nimeni din voi,
Eu vin din lumea în care
Nu-i cerul albastru,
[Link]
Și copacii nu sunt verzi, așa cum sunt la voi,
Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi,
Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,
Din lumea ultimului cântec,
Purtat pe-a berzelor aripă
Din ţărm în ţărm,
Din țară-n țară,
Din om în om,
Din gură-n gură, -
Din lumea celor patru vânturi
Și patru puncte cardinale!...

Deschideţi poarta dar,

Şi-n cale
Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur,
Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură,
Veniţi în jurul meu degrabă,
Şi în cântul lirelor de aur,
Porniți cu mine împreună
Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi
Şi şanţuri feodale,
Nici porți de bronz ruginite, la care bat cei nou veniți...
Veniți cu toții cât mai e vreme,
Şi mai puteţi cânta -
Veniţi!...
Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii
Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii!
Iar cânturile voastre -
Cântece cu care astăzi cerșiți o pâine -
Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!...
Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.
...............................
Era prin anul o mie și nouă sute opt - îmi pare.

Nocturnă
În noaptea aceea, luna părea un cap de mort
Tăiat de ghilotină şi aruncat în Mare-
Un cap purtat de valuri şi-n marşuri funerare
Rostogolit spre farul ce scânteia în port.

În noaptea aceea, luna părea un ghem de sfoară.

Scăpat din mâna dreaptă a celui care-n viață
Te leagă, te dezleagă, te iartă și te învață
Cum poți ieși din iarnă, intrând în primăvară.

Și în noaptea aceea luna părea un chihlimbar

Desprins din cingătoarea lui Crist, care murise
Ca să-nvieze iarăşi din somnul fără vise,
Sanctificându-şi crucea rămasă pe Calvar!...

Cu toamna în odaie
Autumn knocked on my window last night,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Și la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat să o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...
Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?

Dacă pleacă, cine știe când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
[Link]
Toamna mă bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
Faceti-va obiceiul sa intrati, Doamna...

Și femeia cu privirea fumurie

A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...

A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Și cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...

Acuarelă
În oraşul în care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Și-n orașul în care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Și se îndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuși automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Și din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...
În oraşul în care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân și o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Sosesc corăbiile
Sosesc corăbiile,
Vino,
Să le vedem cum intră în port —

Să le vedem cum, obosite de-atâta luptă cu furtuna,

Isi lasa ancorele grele sa cada una cate una,
Așa cum fiecare parcă și-ar îngropa câte un mort!
Sosesc cu panzele umflate,
Ca niște sâni de femeie
Pe care-o buza patimasa le-a-nvinetit de sar utari,
Și parcă aduc cu ele toată splendoarea vechilor serbări
În cinstea lui Neptun —
Temutul stăpân al Mării Egee.
Sosesc din larg, misterioase,
Ca niște semne de întrebare
Nu știm din care fund de lume —
Din răsărit,
Sau din apus —
Dar știm că ori de unde pleacă
Ne aduc vești noi și îndestulare
Sosesc corăbiile
Vino,
Să le întrebăm ce ne-au adus!

Celei care pleacă

Tu crezi că a fost iubire-adevărată...
Eu cred că a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.

O melodie tristă, adusă din alte țări
De niște păsări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Și New York,
Un cântec trist, ce-l cântă adesea pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
A fost refrenul unor triolete
Cu care-altă dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerșea iubirea blondelor cochete...
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
......................
Tu crezi că a fost iubire adevărată?
Eu cred că a fost o scurtă nebunie!

Odeleta
În cinstea ta, -
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete,
Voi scrie trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Și trei sonete.
Și în cinstea ta, -
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate,
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...

Din țara în care dorm de veacuri vestitii Faraoni,

Din ţara
În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din țara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Și caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc nici una,
Din țara asta minunată,
Tăcută,
Tristă
Și bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Și trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet,
Pe care nimeni nu-l va înțelege, fiindcă nu-i
Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!...

Celei care minte

Eu știu că ai să mă înșeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă dintre toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Și maci -
Tot flori însângerate
Și cu parfum de brad, am pătat dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Și-un ram uscat de Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ți în priviri Minciuna
Și-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câți avură norocul să te aibă-așa
Câți au murit
Și câți blestemă de-a nu te fi putut uita?...

Eu știu că ai să mă înșeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!...

Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări,

Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce ai spus la alții,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ți cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Și în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Celei care minte
Poet, prozator și dramaturg, Ion Minulescu (1881-1944) a fost foarte apreciat în epocă mai ales pentru
lirica sa "declamatorie, elocventă și de o sonoritate de fanfară" (Călinescu), din care multe poezii se rețin
și astăzi.

Volumele sale de versuri:"Romante pentru mai tarziu"(1908),"De vorba cu mine

"Insumi" (1913), "Spovedanii" (1927), "Strofe pentru toată lumea" (1930) ș i "Nu sunt ce par a fi..." (1936), îl
situează "în marginea celui mai autentic simbolism" (Călinescu). t5b661tm44czr
În poezia sa (eminamente urbană) pot fi întâlnite mai toate elementele simbolismului: muzicalitatea,
refrenul, mistica numerelor, nostalgia necunoscutului, tentația evadării în marile spații de geografie
exotica; de asemenea, numele geografice sonore, melancolia si simbolistica bogata constituie trasaturi
ale poeziei minulesciene.
Pe de altă parte, unele modalități proprii acestui poet (muzicalitatea stridentă, înclinația către vorba de
duh, retorismul) l-au determinat pe criticul literar Pompiliu Constantinescu, să considere poezia lui
Minulescu drept o parodie suculentă a simbolismului.
Cea care pleacă este oromanta, adică o poezie lirică, de inspirație erotică, având o formă simplă și
ușor de transpus muzical.
Titlul sugerează sfârșitul unei iubiri, poezia fiind închinată unei iubite fără nume, care rupe, prin
plecarea ei, vraja dragostei.
Să fi fost aceasta "Cea mai frumoasă ș i mai nebună dintre fete" ("Odeleta"), sau alta iubită? Dar dacă
Această față nenumită era chiar tinerețea poetului? În acest sens, versurile unei alte romanțe pot constitui
un prilej de meditatie:"Necunoscuta care se vindea... Era chiar tineretea mea!..."

Tema poeziei o constituie solemnitatea despărțirii, moment devenit sacru în curgerea timpului.

Structura:Poezia"Celei care pleaca"este alcatuita din patru strofe inegale, cu unele versuri "rupte"
pentru a crea impresia de vers liber.
Primele două versuri("Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred că a fost o scurtă nebunie..." )se repetă în final, adică sunt versuri-refren (element simbolist).
Deosebirea dintre cele două grupe de versuri o dă punctuația: la început, punctele de suspensie lasă loc
unei continuari, in final, semnul exclamarii trage cortina peste timpul iubirii devenit mit.

Idei, sentimente: Întreaga poezie este străbătută de un abur melancolic, iubirea dovedindu-ș i, ș i acum,
fragilitatea de "bibelou de porț elan".

Strofa I prezintă dragostea ca pe un mister, eternitatea ei de-o clipă rămânând imposibil de definit:"Dar
ce anume a fost
Ce-am vrut să fie, / Noi nu vom ș ti-o poate niciodată...

În strofa a II-a începe șirul de sintagme simbolice prin intermediul cărora sunt sugerate trăirile celor doi
iubiti: dragostea este "un vis", "un cantec trist", un refren de poezie, toate reprezentand inefabilul.
Folosirea simbolurilor cu ajutorul cărora sunt sugerate stări sufletești vagi, fluide, cetoase constituie un
procedeu simbolist.
Simbolurile spaț iale neprecise ("un ț ărm de mare", "alte ț ări", "Pe-albastrul răzvrătit al altor
mari")sugerează nostalgia unor depărtări fără nume: în lirica lui Minulescu, orizonturile incerte, corăbiile
cu pânze albe, porturile vegheate de albatrosi răniți, sunt elemente simboliste.
Prin utilizarea simbolurilor spatiale mentionate, iubirea ca vis devine o iluzie, un miraj tot mai indepartat.
care dă naștere unui sentiment de tânjire (ca în lirica populară):
A fost un vis trăit pe-un ț ărm de mare,
Un cântec trist adus din alte ț ări
De niș te păsări albe, călătoare,
Pe-albastrul răzvrătit al altor mari
Un cântec trist adus de marinarii
Sosiț i din Boston
Norfolk
Sau New York,
Un cântec trist ce-l cântă adesea pescarii, când pleacă-n larg ș i nu se mai întorc.

Celei care pleacă

Ion Minulescu(1881-1944) s-a născut la Bucureș ti, ca fiu al negustorului Tudor Minulescu ș i al Alexandrinei Ciuca.
Face studii la Liceul "Bratianu" din Pitești și la București, luând bacalaureatul în 1899. În perioada 1900-1904 se află
la Paris, frecventând boema artistică a vremii. Cunoaște pe Jean Moreas, se familiarizează cu Baudelaire,
Lautreamont, Verlaine, Jules Laforgue.

Este un susținător fervent al simbolismului în literatura română, exersând cu insistență tehnicile simboliste în
numeroase volume de versuri:"Romante pentru mai tarziu"(1908),"De vorba cu mine insumi"(1913),
Spovedanii (1927), Strofe pentru toata lumea (1930), Nu sunt ce par a fi... (1936). Scrie proza de atmosferă
simbolism și decadență, "Casa cu geamuri portocalii" (1908), "Măști de bronz și lampioane
"portocalii" (1920), "Pleacă berzele" (1921), romanele "Roș u, galben ș i albastru" (1924), "Corigent la limba
"Cetiti-le noaptea" (1930), piese de teatru, "Manechinul sentimental" (1926), "Amantul
anonim"(1928).

Celei care pleacă

"Celei care pleacă" face parte din volumul "Romante pentru mai târziu" (1908), fiind apărută pentru prima dată
în "Convorbiri critice", nr. 20, din 15 octombrie 1907. E o poezie de dragoste, concentrată asupra sentimentului de
tristețe datorată despărțirii, un monolog liric, sentimental, care angajează partenerii cuplului erotic ajunși în faza
rememorării poveștii de dragoste, având viziuni diferite, antitetice:

Tu crezi că a fost iubire adevărată...

Eu cred că a fost o scurtă nebunie...". Între aceste poziții radicale se află, desigur, misterul insondabil al iubirii:

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom sti-o poate niciodata.

Pe această latură a misterului erotic nedeslușit nici după încheierea povestii de iubire, poetul se lansează într-
retorică amplă simbolizării sentimentului, proiectat retroactiv în sfera onirică, într-un spațiu exotic, îndepărtat, cu
orizonturi albastre si cu nostalgia marilor departari:

A fost un vis trăit pe-un țărm de mare,

Un cântec trist adus din alte țări
De niște păsări albe - călătoare,
Pe-albastrul răzvrătit al altor mari.

Povestea de dragoste se naște din albastrul apelor mării, pe un țărm uitat, ieșit din spatio-temporalitatea comună.
păstrând misterul ineluctabil al altor lumi, greu de explorat. Vrăjirea iubirii se transformă în cântec adus din puncte
geografice îndepărtate, situate la antipoduri, "din Boston"
Norfolk
Si New York", poate chiar pierdut in adancurile marii de pescarii ce "pleaca-n larg si nu se mai intorc".

lubirea-canteceste un simbol al liricii simboliste, prilej in plus de a da muzicalitate versului, prin invocarea armoniei
sonore a insesi romantei care se canta:

Și-a fost refrenul unor triolete

Cu care-altă dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cersea iubirea blondelor cochete.

Romanta plecarii devine un pretext al rememorarii, chiar al retrairii visului:

A fost un vis,
Un vers,
O melodie
Ce n-am cantat-o, poate, niciodata.

Iubirea se modifică, în felul acesta, devine "o scurtă nebunie", neveridică tocmai prin efemera sa existență, îndoială
initiala încheind simetric, prin refren, poezia:

Tu crezi că a fost iubire adevărată?

Eu cred că a fost o scurtă nebunie!
Remarcabila este, la Ion Minulescu, extensiunea enormă a spațiului poetic, prin capacitatea de a deschide orizonturi
vaste și de a conecta puncte geografice pline de un exotic misterios și îndepărtat, care creează o nostalgie a
plecării și a călătoriei. Iubita „care pleacă” devine ca însăși proiecția onirică în orizonturile visate, simbol al idealurilor
ce nu se pot atinge niciodată.

Odeleta
Poezia a fost inclusă în volumul "Romante pentru mai târziu" (1908), după ce apăruse pentru prima
date în revista "Convorbiri critice", nr. 19, din 10 octombrie 1907.

Este o oda închinată iubitei, construită cu o recuzită simbolistă eclatantă, avântată, într-un stil ce
îmbină solemnitatea cu ludicul, gesturile teatrale și grandilocvența cu sinceritatea, fraza amplă,
retorica si muzicala cu limbajul parodic si ironic. Poetul are, in acelasi timp, "mistica numerelor" (G.
Calinescu), obsesia cifrei trei, cu funcție magică, generatoare deordine în haos, sorgintea ei divină
conferind aura sacră ființei adorate:

în cinstea ta, -
Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete,
Voi serii trecătoare/Trei romante/Trei legi și trei sonete.
Si-n cinstea ta, -
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate,
Din fiecare vers voi face
j Cate-un breloc de-argint, în care
Gândurile-mi vor sta alături, ca niște pietre nestemate
De-a [pururi incrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...
Poetul aglomerează, în versuri scurte, simboluri ale poeziei erotice, ode, romanțe, elegii, exersate de-a
lungul timpului în omagierea unor celebre povești de dragoste, subordonate magic cifrei trei,
impodobite apoi, in chip exotic, cu bronz, argint si nestemate:

Din fiecare vers voi face

Cate-un breloc de-argint, in care
Gândurile-mi vor sta alături, ca niște pietre nestimate
De-a pururi incrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!... Poetul grupează în jurul iubitei ecouri și nostalgii din țări îndepărtate, într-o
proiecție magică a unor orizonturi misterioase, pierdute în mirajele deșertului sau în adâncuri de mare,
din care extrage podoabe scumpe, "nemaivazute-n alta tara":

Din țara în care dorm de veacuri vestitii Faraoni Din țara

În care Sfinții stau de vorbă cu Nilul sfânt
Ș i cu Sahara JD în ț ara în care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Si caravanele pierdute
Ca (nu se mai intorc nici una,
Din tara asta minunata,
Tacută,
Tristă
Și bizara,
îți voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n alta țară,

Trei perle blonde, pescuite de Negri-ngolful de Aden și trei rubine-nsangerate, ascunse toate-ntr-un
refren
DeTriolet,
Pe care nimeni nu-l va înțelege - fiindcă nu-i
in lume, nimerii sa-nteleaga simbolul Trioletului.

Numărul de pietre este, de asemenea, ca întreaga atmosferă a culegerii lor, magic, trei, toate fiind
porti si chei simbolice catre o alta lume, cai ce duc in taramuri neumblate, ale fanteziei si ale visului.
Proiecția iubirii în spații exotice se face printr-o amplă însumare de simboluri, prin enumeratie ritmică
și refren, într-o poezie a exuberanței lirice, a năzuinței către mister și insolitul, a evadării din cotidian
către tarmuri însorite, într-o vastă desfășurare a orchestratiei unui încărcat instrumentar poetic
simbolist. Imaginația poetică, pusă în slujba retorică a celebrării sentimentului erotic, retrezește la
viața lumii ascunse, scoate la iveală comori pierdute în legendă, ilustrează decoruri și orchestrează
ceremonii solemne simboliste, pune la cale sublime evadări onirice, ca modalitate de trăire a unor
senzatii puternice, prin conceptualizarea sugestiva, muzicala, a "altor taramuri", a altor zari,
nelimitate. Ion Minulescu celebrează iubirea prin proiecție în afară, prin evadarea din banalitate și
cotidian, prin departarea de taramurile natale, determinata de lipsa de compatibilitate a eului poetic
cu monotonia provinciei, întreg periplu în care sentimentul final este tristețea întoarcerii sau a
nedescifrării enigmelor întâlnite, "Fiindcă nu-i
în lume nimeni să înțeleagă simbolul Trioletului....
Teme ș i motive ale poeziei "Odeleta"
. Simbolistica numărului trei, pe care se edifica întregul existențial, lumea și eternitatea. Lumea se
transforma într-o existență trială. Numărul de trei există în mitologia creștină sub forma Sfintei Treimi,
în timp ce în mitologia germanică reprezintă același principiu prim de formare a universului.
Simbolurile metalelor rare: argint, bronzuri și pietre nestemate

Exotismul evocării, al lumii situate dincolo de zările obișnuite.

Evanescenta iubirii, prin proiectie magica pe orizonturile vaste, enigmatice ale lumii.

Acuarelă
Ion Minulescu (1881-1944), poet, prozator și dramaturg, a fost un statornic simpatizant al ideilor simboliste, cu o notă
mai luminoasă sub care se simte, totuşi, o undă de nostalgie. în spiritul acestei compuneri literare, poetul apelează la
semnificaţii ancestrale, cum este cifra trei sau scrie cu majusculă cuvinte abstracte cu tentă simbolistă: Eternul,
Nimicul, Imensul, Trecutul etc.
Poezia lui Minulescu aduce o inovație inedită, o volubilitate evidentă, creațiile lirice fiind adevărate miniaturi.
dramatice, cu personaje-actori care evoluează pe scena vieţii, ca într-o comedie. Dragostea este graţioasă, "iubire,
bibelou de porţelan", iar iubita, rămasă în aceeaşi notă de gingăşie, este o "porumbiţă de porţelan". Dominantă în
poezia minulesciană este sugestia muzicală şi grafia inedită a versurilor, modalitate simbolistă care sparge tiparele
tradiţionale. în aceeaşi direcţie se înscriu refrenele, cadenţele, aliteraţia, rima şi ritmul, toate conferind originalitate
declamatorie poeziilor, pe care, de altfel, îi plăcea să le citească pe scenă, ori de câte ori avea ocazia,
apărând "înfăşurat în marile lui şaluri colorate" ([Link]), rămânând de neuitat în memoria celor care l-au cunoscut.
Simbolist prin vocație, Minulescu apelează în poezie la principalele caracteristici ale curentului: simbolul, versul liber,
sugestia, muzicalitatea şi corespondenţele, fiind evident "darul verbal", care l-a determinat pe Vianu să afirme
că "n-a existat un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu".
Poezia "Acuarelă" de Ion Minulescu, dedicată soţiei sale, Claudia Millian, a fo

st publicată în revista "Viaţa românească", în 1920, apoi cuprinsă în ciclul "Strofe pentru faptele diverse", din 1930.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa cu elementele din natură, ale căror
caracteristici rezonează în stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a
simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de
verbe şi pronume la persoana al ll-a: \"plouă\", \"merg\", \"se îndoaie\", \"coboară\".
(Structura textului poetic)
Poezia "Acuarelă" de Ion Minulescu este alcătuită din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu versul-
refren "în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână".
Tema poeziei ilustrează concepţia poetului despre viaţa citadină supusă pericolului degradării morale şi materiale.
prin simbolul apei, ca element de dezagregare a materiei.

Semnificaţia titlului. Simbolul "Acuarelă" Sugerează tabloul citadin pictat cu vopseaua solidă care se dizolvă cu apă
şi care se foloseşte ca tehnică picturală.
Prima secvenţă a poeziei începe cu un element de recurenţă, laitmotivul ilustrat prin versul "în oraşu-n care plouă de
trei ori pe săptămână", şi "pictează" peisajul citadin ale cărui componente, "orăşenii" şi "trotuarele", se află sub
acţiunea distrugătoare a apei: "în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se
de mână, Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, De sub vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede
de atâta ploaie, Orăşenii pe trotuare,
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
Oraşul de provincie se particularizează prin unica şi esenţiala caracteristică, faptul că plouă ritmic, "de trei ori pe
săptămână", fenomen ce sugerează norme/ reguli cărora trebuie să li se supună locuitorii. Statutul orăşeanului este
definit prin viaţa monotonă, obositoare prin rutină şi simbolizată de ploaia, a cărei frecvenţă regulată, "de trei ori",
este pusă în relaţie directă cu decisivul interval temporal, "săptămâna", care măsoară existenţa umană. O notă
solară, însă şi uşor persiflantă, este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care merg "ţinându-se de mână",
sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore
umezeala, adică disconfortul extenuant al vieţii cotidiene/săptămânale.
Degradarea iminentă a vieţii sub influenţa apei se exercită asupra obiectelor personificate - "vechi \e umbrele, ce
suspină/ Şi se-ndoaie,/ Umede de-atâta ploaie"- dar mai ales sugerează viaţa anostă a oamenilor, cauzată de
mecanicismul existenţei, care i-a transformat în roboţi:"Par păpuşi automate, date jos din galantare".
Secvenţa a doua are o întindere mai mare şi reiterează laitmotivul primei strofe, începând cu versul obsesiv şi yers-
în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare.
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând în gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătătoare de viaţă lentă,
Monotonă, inutilă
Şi absentă...
Prin metafora "Cadenţa picăturilor de ploaie" eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii cotidiene, care se
derulează plictisitor şi introvertit: "Numărând/ în gând". Ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic
umbrele,/ Din burlane/ Şi din cer", statornicind o atmosferă apăsătoare, care diminuează energia vitală umană,
anulează idealurile, deoarece ploaia are efectele medicamentoase ale "unui ser/ Dătător de viaţă lentă,/ Monotonă,
Inutilă/ Și absentă...". Ultimul epitet al vieţii, "absent", sugerează faptul că "orăşenii" încearcă să nu mai perceapă
concreteţea obositoare a traiului zilnic, degradat, apăsător, enervant, considerându-1 "absent".
Finalul poeziei reia versul-refren "în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână" ca pe o concluzie a tabloului
deprimant al oraşului de
provincie
în orașul în care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o b

bătrână
Două jucării stricate
Merg ţinându-se de mână...
Simbolul orașului supus dezintegrării se focalizează asupra unei perechi în vârstă, "Un bătrân și o bătrână", care,
după o viaţă trăită împreună, "ținându-se de mână", și într-un spațiu obositor, tern și umed, s-au degradat psihic,
semănând cu "două jucării stricate".
Finalul este ușor persiflant, imaginea hazlie a perechii vârstnice care se mișcă parodic, dă poeziei o nuanță de
vitalitate şi voioşie, tipică pentru lirismul minuleseian, dar mai rar întâlnită la alţi simbolişti.
(Limbajul și expresivitatea textului poetic)
Simbolul dominant în poezie este ploaia, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară, un disconfort psihic.
oraşul putând simboliza societatea, propriul suflet, chinuit de monotonie şi rutină. Motivul apei este un simbol al
dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt
dătătoare de viaţă. Apa simbolistă acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de
simboluri din acelaşi câmp semantic: \"ploaie\", \"picăturile\", \"umbrelele\", \"burlanele\", \"umede\", \"ser\".
Expresivitatea poeziei este susținută de muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în poezie, care se
află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n.n.) şi
gerunziu: \"plouă\", \"merg\", \"suspină\", \"se-ndoaie\", \"răsună\", \"coboară\", \"ţinându-se\", \"numărând\" şi
simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil.
Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un disconfort psihic al sufletului aflat în pericol de
dezagregare: \"ploaie\", \"plouă\".
Ambiguitatea poeziei este ilustrată prin simbolul titlului, "acuarelă", care poate sugera, pe de o parte, substanţa cu
care se pictează starea psihică supusă "dizolvării" cu apă, iar pe de altă parte tabloul pictat al oraşului anonim de
provincie, în care monotonia existenţială este provocată de ploaie.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care compun un tablou unic prin sugestia vieţii monotone.
într-un oraş de provincie, realizată prin îmbinarea imaginilor vizuale şi motorii -"Orăşenii, pe trotuare,/ Merg ţinându-
se de mână"; "Un bătrân şi o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg ţinându-se de mână"- cu cele auditive -"Nu
răsună pe trotuare/ Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână"; "Cadenţa picăturilor de ploaie". Procedeele
artistice se concretizează prin figuri sintactice şi de construcţie şi prin figuri semantice: enumeraţia
epitetelor "Monotonă,/ Inutilă/ Şi absentă..." sugerează starea de oboseală psihică a orăşenilor; enumeraţia
ascendentă a substantivelor compune imaginea ploii enervante, care pare să nu se mai sfârşească - "Cadenţa
picăturilor de ploaie,/ Ce coboară din umbrele,/ Din burlane/ Şi din cer"; personificarea umbrelelor care "suspină"
şi '%e-ndoaie", umanizarea lor simbolizând ideea că şi obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante;
comparația orășenilor cu niște păpuși automate ilustrează robotizarea oamenilor care au o viață rutinată:"Orășenii
pe trotuare/ Par păpuşi automate, date jos din galantare". Specific minulesciană este prezenţa cifrei fatidice trei, care
revine obsedant şi sugerează răul fatal pus pe seama furiei divine, care planează asupra sufletului omenesc,
simbolizând stări interioare depresive, oboseala psihică, apăsarea sufletească, nevroza, degradarea psihică
dezolarea, sugerate de ploaia ritmică şi monotonă: "în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână".
Prozodia. Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe. Rima este mixtă sau variată (îmbinarea versurilor rimate
diferit), versul liber propriu poeziei simboliste şi moderne iese din rigorile prozodice ale tradiţionalismului.
Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La el
estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană
constă în ceremonialul pe care-1 propune, în afectare şi grandilocvenţă, în bufoneria pură. Ea este. cel dintâi
exemplu de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea vine nu din «sinceritatea» limbajului, ci din disproporţia
pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi felul în care spune". (Nicolae Manolescu)