Sunteți pe pagina 1din 56

Legități, principii și

caracteristici
specifice
lumii vii
Grupa
Cuprins Nr. 3

1.Factorii care influențează populațiile


2.Selecția naturală
3.Optimul curbei populațiilor
4.Echilibrul natural și legile arealului
5.Legile creșterii
6.Principiul competiției
7.Ritmuri biologice
8.Impactul acțiunii asupra mediului
înconjurător
9.Dispariția și protecția speciilor
1
Termenul de "populaţie" este interpretat în mod diferit de diferite ştiinţe:
    în demografia umană, populaţia este o grupare de organisme umane într-o zonă dată;
   în genetică o populaţie este un grup de indivizi din aceeaşi specie care se reproduc, şi care sunt
izolaţi de alte asemenea grupări;
    în ecologia populaţiei o populaţie este un grup de indivizi din aceeaşi specie care trăiesc pe
aceelaşi teritoriu şi care au posibilitatea de a e reproduce între ei.
Populaţiile pot fi definite la scări spaţiale diferite. O populaţie locală poate ocupa un habitat foarte
mic cum ar fi o băltoacă. O grupare de populaţii conectate prin dispersia indivizilor este numită
metapopulaţie.
Populaţiile pot fi considerate la scară unei regiuni, insule, continente, sau mări. Chiar o specie poate
fi văzută ca o singură populaţie (speciile endemice).
Problema majoră în ecologia populaţiei este de a deriva caracteristicile populaţiei din
caracteristicile indivizilor şi a deriva procesele populaţionale din procesele organismelor individuale.
 Principala axiomă a ecologiei populaţiilor este că: organismele într-o populaţie sunt echivalente
ecologic. Echivalente ecologic înseamnă:
 a.       Organismele urmează aceelaşi ciclu de viaţă;
 b.      Organismele dintr-un stadiu particular a ciclului de viaţă sunt implicate în aceelaşi set de
procese ecologice;
 c.       Rata acestor procese (sau probabailitatea evenimentelor ecologice) este în principal la fel
dacă organismele sunt puse în acelaşi mediu (sunt permise doar unele variaţii individuale).
  Ecologia populaţiilor este cea mai formală “zonă” a ecologiei. Modelul este un instrument foarte utilizat şi
nu trebuie ignorat deloc în studiile de ecologie. Modelul şi realitatea sunt legate una de cealaltă prin două
elemente: abstractizarea şi interpretarea, explicate in cele ce urmeaza.
 Abstractizarea înseamnă generalizare: luăm în considerare cele mai importante elemente ale unui sistem
real şi ignorăm componentele cel mai putin importante. Importanţa este evaluată prin efecetul relativ a
sistemelor componente asupra dinamicii lor. De exemplu dacă găsim că rata parazitimului la insectele
dăunătoare este întotdeauna sub 5%, paraziţii sunt exluşi din model
 Interpretarea înseamnă că elementele componente (variabilele, parametrii) şi modelul de comportament
pot fi în legătură cu componentele, caracteristicile şi comportamentul unui sistem real.
 În general ecologii nu sunt foarte buni la intepretare: dacă ei construiesc un model încearcă cel mai adesea
să încorporeze în el fiecare detaliu. Mulţi matematicieni nu sunt buni la intepretarea modelelor construite
de ei. De obicei ei se gândesc la un model bun şi la o realitate greşită. De aceea, amândouă, abstractizarea
şi intepretarea sunt necesare pentru succesul modelării.
 Modelele sunt de multe ori superficiale, incomplete, dar multe dintre ele sunt utile.
 Ce se poate întâmpla dacă un model greşit dă un răspuns corect?
 In asemenea cazuri, modelul se comporta in aceelaşi fel ca si hărţile vechi, care presupuneau
că pământul este plat şi desi foloseau relaţii între distanţe greşite, au fost foarte folositoare
pentru navigatori în trecut.
 Strategia de modelare se bazează pe următoarele etape:
 Selectează nivelul optim de complexitate;
 Nu construi un model pe mai mult de 1 an;
 Evită tentaţia de a introduce toată informaţia disponibilă în modelul respectiv;
 Urmăriţi nişte obiective specifice, nu încercaţi să faceţi un model universal;
 Dacă este posibil, luaţi în considerare modelele deja existente.
 Proprietăţile sistemului şi proprietăţile modelului:
 1.      Multe proprietăţi ale sistemului nu sunt reprezentate în model;
 Exemplu: structura pe vârste nu este reprezentată în modelul exponenţial şi logistic
 2.      Unele proprietăţi ale modelului nu păot fi găsite la sistemul real;
 Exemplu: soluţiile ecuaţiilor diferenţiale sunt netede, în timp ce traiectoriile sistemului real
sunt departe de a fi „netede”.
 Exemplu de întrebare greşită: Populaţia aceasta are o densitatea în echilibru?
 Echilibrul stabil este o stare în care toate traiectoriile sistemului devin foarte
apropiate cu trecerea timpului. Modelul poate avea o densitate la echilibru, dar
populaţiile reale nu o au pentru că:
 1.      Densitatea populaţiei nu poate fi măsurată cu acurateţe foarte mare
 2.      Fluctuaţiile factorilor abiotici adăugă "zgomot" la dinamica sistemului
 3.      Seria de timp nu este niciodată destul de lungă încât sa putem vorbi despre
limite şi convergenţă.
 Populaţia-ca sistem
 Componentele majore ale populaţiei ca sistem sunt:
 1.      Populaţia însăşi-Organismele din populaţie pot şi împărţite în anumite grupe
după vârstă, sex, sradiu de viaţă, sex şi alte caracteristici;
 2.      Resursele: hrană, adăpost, locuri de depunere a pontei, spaţiu, etc.
 3.      Duşmani: pradători, paraziţi , patogeni;
 4.      Mediu: aer, temperatură, compoziţie, variabilitatea acestora în timp şi spaţiu.
 
CONCEPTUL DE METAPOPULAŢIE
 Termenul de metapopulaţie a fost introdus de Levins (1969) pentru a decsrie o populaţie de populaţii.
 Metapopulaţia este alcătuită dintr-un ansamblu de populaţii ce persistă unei rate mari de extincţii
locale, datoriă recolonizării repetate.
 Persistenţa metapopulaţiei depinde de parametrii care influenţează ratele de extincţie şi colonizare: numărul de
habitate prielnice, numărul populaţiilor componente, ratele şi căile de migrare între acestea.
 Metapopulaţia este deci un ansamblu de populaţii locale strîns conectate datorită ratei mari de dispersie a
indivizilor componenţi. Astfel ansamblul poate persista, chiar daca populaţiile locale componente au o
probabilitate de extincţie ridicată, cît timp rata de colonizare este mai mare sau cel puţin egală cu rata locală de
extincţie.
 Structura unei populaţii este dată de particularităţile distribuţiei spaţiale a fragmentelor de habitat prielnice de
diferite mărimi şi de distanţa dintre acestea.
 Trebuie făcută o distincţie între scara locală, metapopulaţională şi scara geografică.
 Ø      Scara spaţială locală (populaţională) este cea în care indivizii din cadrul populaţiei se deplasează şi
interacţionează permanent. Majoritatea indivizilor se nasc şi mor rămînînd cantonaţi la acest nivel;
 Ø      Scara spaţială metapopulaţională este spaţiul în care indivizii se mişcă cu frecvenţă redusă, de la o
populaţie locală la alta, traversînd porţiuni de habitat nefavorabile. Din această cauză deplasarea în aceste
condiţii implică un risc substanţial;
 Ø      Scara spaţială geografică se referă la întregul areal al unei specii. Indivizii dintr-o metapopulaţie nu au
posibilitatea să se deplaseze decît o mică parte a acestei distribuţii.
Modele de metapopulatii
Au fost propuse mai multe modele, dintre care prezentăm cele două
modele extreme de structură a metapopulaţiei:
a. Modelul propus de Levins (1969): consideră un ansamblu de
populaţii ce ocupă habitate cu suprafaţă aproximativ egală şi au
efective apropiate, între care se relizează schimburi de indivizi.
Suprafaţa habitatelor este mică astfel încît toate populaţiile locale au o
probabilitate de extincţie ridicată;
b. Modelul propus de Boorman şi Levitt (1973): consideră tot un
ansamblu de populaţii din care o populaţie dispusă central, ocupă o
suprafaţă mare şi funcţionează ca rezervor, avînd probabilitate redusă
de extincţie. Aceasta este înconjurată de habitate prielnice cu suprafeţe
mult mai mici, ce au probabilitate ridicată de a fi colonizate. Dispersia în
acest caz se realizează unidirecţional, de la populaţia ce funcţionează
ca “rezervor” către habitatele adiacente, ale căror populaţii au o
probabilitate ridicată de afi colonizate.
O dezvoltare a conceptului de metapopulaţie este cel de
metacomunitate, care se referă la un ansamblu de metapopulaţii
aparţinînd unor specii diferite ce ocupă acelaşi teritoriu.
Modelul propus Conceptul de metacomunitate se aplică chiar şi în cazul în care aceste
de Boorman si specii nu interacţionează direct. Dacă între speciile din metacomunitate
există relaţii de competiţie sau predatorism, atunci prezenţa unei specii
Levitt (1973) într-un habitat influenţează probabilitatea de extincţie sau de colonizare
a celorlalte specii, influenţînd astfel distribuţia lor regională.
 Pornind de la conceptul de metacomunitate s-au realizat o serie de modele matematice ce
analizează interacţiunile dintre două metapopulaţii aflate în competiţie.
 De exemplu modelul propus de Nee şi May (1992), studiază coexistenţa a două specii
competitoare în care specia A competitiv superioară este capabilă să excludă rivalul
competitiv, specia B, din orice habitat pe care îl colonizează. Sunt luat în calcul 3 tipuri de
habitat: neocupate, ocupate de specia competitiv superioară (A) şi ocupae de specia
competitiv inferioară (B).
 Competitorul inferior (B) poate coloniza doar habitatele neocupate, în timp ce competitorul
superior (A) poate coloniza şi habitatele pcupate de (B), din care se elimină. Competitorul
inferior poate persista într-o reţea regională de habitate dacă este mai bun colonizator sau
are o rată de extincţie mai scăzută decat competitorul superior.
 În unele metacomunităţi, distrugerea habitatului poate duce la o creştere a abundenţei
absolute a unui competitor inferior. Acest rezultat surprinzător este datorat efectului
negativ direct al distrugerii habitatului asupra competitorului inferior este compensat prin
reducerea presiunii exercitate de specia competitoare superioară, care este mult mai
afectată de distrugerea habitatului datorită ratei scăzute de colonizare sau a ratei mai
crescute de extincţie.
2
 Ştiinţa a descoperit foarte multe lucruri în cei peste 100 de ani de la moartea lui Darwin.
Observaţiile lui Darwin despre selecţia naturală, „supravieţuirea celui mai tare”, sunt
adevărate. Dar unele dintre concluziile sale (de acum aproape 150 de ani) vin în contradicţie
cu ceea ce a descoperit ştiinţa despre ADN, genetică şi ereditate.
 Motorul schimbării în lumea vie este selecţia naturală. Selecţia naturală este numită adesea
„suprvieţuirea celui mai tare” sau, mai recent, „reproducerea celui mai tare”. Mulţi oameni
sunt confuzi cu privire la acest lucru, considerând că dovada pentru selecţia naturală
reprezintă automat dovada pentru teoria că moleculele s-au transformat în microbi care, la
rândul lor, s-au transformat în miriapoduri, în magnolii şi în directori generali. Principalele
idei, argumentate cu dovezi experimentale, au fost:
 1. Actele supranaturale ale Creatorului sunt incompatibile cu ceea ce se observă şi se
constată experimental în natură.
 2. Toate formele de viaţă au evoluat din unul sau câteva tipuri de organisme.
 3. Speciile evoluează din varietăţi pre-existente prin intermediul selecţiei naturale.
 4. Apariţia unei specii este treptată şi de lungă durată.
 5. Cu cât asemănările între taxoni sunt mai mari, cu atât mai mult aceştia sunt mai apropiaţi
în evoluţie şi cu atât mai recentă este divergenţa lor de ultimul strămoş comun, numit în
prezent ultimul strămoş comun universal
  
 Ce face selecţia naturală?
 Selecţia naturală este un concept foarte simplu şi realist. Un creaţionist, chimistul şi zoologul Edward
Blyth (1810-1873), a scris despre acest concept între anii 1835-1837, înainte de Darwin, care foarte
probabil a împrumutat ideea de la Blyth.1 Un organism poate avea o anumită carcteristică sau
trăsătură ereditară, care, într-un anumit mediu, îi oferă acestuia o şansă mai mare de a transmite
toate genele sale generaţiei următoare (în comparaţie cu acele organisme care nu deţin această
trăsătură). Pe parcursul mai multor generaţii succesive, acea caracteristică sau trăsătură are
posibilitatea de a se răspândi tot mai mult în cadrul populaţiei respective. Această şansă sporită de
succes reproductiv (adică de a avea urmaşi) ar putea fi realizată în câteva moduri:
 O şansă mai mare de supravieţuire. Adică organismul este „mai adaptat să supravieţuiască”.
Apropo, aceasta înseamnă „spravieţuirea celui mai tare”; ea nu se referă în mod necesar la condiţia
fizică bună, aşa cum se presupune de obicei. Dacă este mai mult (sau mai puţin) probabil să
supravieţuieşti, este în mod corespunzător mai mult (sau mai puţin) probabil că vei avea urmaşi şi că
vei transmite astfel genele tale mai departe. De exemplu, genele pentru un păr mai lung vor spori
şansele unui animal de a supravieţui într-un climat rece. Genele pentru culoarea albă vor face ca un
urs să se camufleze mai bine într-un deşert înzăpezit (camuflajul ajută un animal să evite a fi prins şi
omorât, dar ajută şi un animal de pradă să se furişeze asupra prăzii). Având astfel o posibilitate mai
mare de a nu muri de foame, ursul alb va supravieţui cel mai probabil pentru a transmite generaţiei
următoare culoarea albă.
 O şansă mai mare de a găsi o pereche Dacă femelele unei specii de peşti preferă de obicei parteneri cu cozi mai lungi, atunci
masculii cu gene pentru cozi mai lungi vor avea, în medie, şanse mai mari de a se reproduce, astfel încât genele lor (inclusiv cele pentru
cozi mai lungi) vor avea şanse mai mari de a fi transmise mai departe. De aceea genele pentru cozi lungi (şi astfel varietatea cu coadă
lungă) vor fi mai des întâlnite în acea populaţie de peşti.
 Un succes de reproducere mai mare. Să ne gândim la o specie de plante, ale cărei seminţe sunt împrăştiate de vânt. Dacă planta
are gene care le conferă seminţelor o formă puţin mai aerodinamică decât seminţele altor plante, atunci genele pentru acea
caracteristică particulară (şi astfel caracteristica însăşi) vor fi preferate, adică „selectate” în acest mod „natural”, de unde şi termenul.
Dar dacă acea specie de plante se află pe o insulă mică, atunci este mai probabil ca seminţele purtate departe să se „piardă în apă”. De
aceea vor fi preferate genele care conferă seminţelor o formă mai puţin aerodinamică.
 Dacă presupunem că planta deţine atât gene care fac ca seminţele să fie purtate departe, cât şi gene care fac ca seminţele să cadă
aproape, acest fenomen simplu va determina ca toate plantele din acea specie de pe insulă să producă în cele din urmă numai seminţe
care cad aproape; genele pentru seminţe care sunt purtate mai departe vor fi fost eliminate.
 Adaptarea
 În acest mod, creaturile se pot adapta mai bine (pot deveni mai potrivite) mediului în care se găsesc. Să spunem că o specie de plante
are mai multe gene pentru lungimea rădăcinii lor. Dacă de-a lungul mai multor generaţii expunem acea specie de plante unor perioade
repetate de climă foarte uscată, cel mai probabil că plantele care vor supravieţui sunt acelea care au rădăcini mai lungi, cu care ajung la
pânze de apă mai adânci. Astfel, este mai puţin probabil ca genele pentru rădăcini mai scurte să fie transmise mai departe (vezi căsuţa
din partea stângă jos). În timp, niciuna dintre aceste plante nu va mai avea gene pentru rădăcini scurte, astfel că ele vor face parte din
categoria plantelor cu „rădăcini lungi”. Ele sunt acum mai bine adaptate condiţiilor de climă uscată decât au fost strămoşii lor.
 Teoria lui Darwin despre evoluţie
 Această adaptare, realmente o „fină potrivire la mediu”, a fost văzută de Darwin ca un proces fundamenal
creativ şi realmente fără limite. Dacă într-un timp scurt ar putea apărea „noi” specii care să se potrivească
mediului lor, atunci, dacă am aştepta suficient timp, ar putea apărea orice număr de caracteristici noi până
acolo încât acestea să dea creaturi cu totul noi. Aşa a crezut el că au apărut iniţial plămânii într-o lume fără
plămâni şi penele într-o lume fără pene. Darwin nu ştia cum funcţionează ereditatea efectiv, dar oamenii de
astăzi ar trebui să ştie mai bine. El nu ştia, de exemplu, că ceea ce se transmite prin reproducere este în
mod esenţial o cantitate mare de informaţii (gene) sau de instrucţiuni codate.
 Nu putem accentua suficient de mult că ceea ce face selecţia naturală de fapt este să se descotorosească
de informaţie.
 Prin definiţie, ea nu este capabilă să creeze ceva nou. În exemplul de mai sus, plantele au devenit mai
capabile să supravieţuiască climei uscate datorită eliminării anumitor gene; adică ele au pierdut o parte din
informaţia pe care au deţinut-o strămoşii lor. Informaţia pentru rădăcini mai lungi se afla deja în plantele
originare; selecţia naturală nu a făcut să apară nimic nou şi nici să fie adăugat ceva la aceste plante.
 Preţul plătit pentru adaptare, sau specializare, este întotdeauna pierderea permanentă a unor informaţii din
acel grup de organisme. Dacă ar fi schimbat înapoi mediul, astfel încât rădăcinile scurte să fie singurul mod
de supravieţuire pentru plante, informaţia pentru rădăcini scurte nu ar „reapărea” în mod magic, iar specia
de plante nu ar mai fi capabilă să se adapteze în această direcţie. Singurul mod prin care să apară specia
cu rădăcini scurte ca adaptare la mediu ar fi dacă lucrurile ar începe încă o dată cu specia originară „mixtă”
sau „amestecată”, în care să fie prezente ambele tipuri de gene.
 Limite intrinseci variaţiei
 Într-un astfel de proces de pierdere a informaţiei, există automat o limită a variaţiei, deoarece nu se poate pierde
informaţie la nesfârşit.
 Acest lucru poate fi observat în prăsire care reprezintă o altă versiune (în acest caz, artificială) a selecţiei -
principiul este exact acelaşi ca în cazul selecţiei naturale. Să luăm cazul cailor. Oamenii au putut prăsi tot felul de
rase din caii sălbatici - cai mari pentru muncă, ponei de mici dimensiuni, ş.a.m.d. Dar curând apar şi limitele,
pentru că selecţia poate opera numai pe baza a ceea ce este deja acolo. Poţi prăsi rase de cai cu păr alb, maro
ş.a.m.d., dar selecţia nu va da naştere niciodată unei rase de cai cu părul verde - informaţia pentru părul verde
nu există în populaţia de cai.
 Limite ale variaţiei există şi pentru că fiecare rasă de cai deţine mai puţină informaţie decât rasa „sălbatică” din
care se trage. Bunul simţ adevereşte că nu poţi începe cu ponei Shetland pentru a prăsi cai de tracţiune
Clydesdale - informaţia pur şi simplu nu se mai găseşte acolo! Cu cât este mai mare specilizarea (sau
„adaptarea”, în acest caz adaptarea la cerinţele persoanei umane care face prăsirea şi care reprezintă „mediul”),
cu atât mai mult putem fi siguri că informaţia genetică a fost în mod considerabil „subţiată” sau sărăcită şi este
posibil cu atât mai puţin să aibă loc variaţii viitoare pornind de la această cantitate de informaţii.
 Aceste date evidente şi logice dovedesc că selecţia naturală se află la o distanţă considerabilă faţă de procesul
creativ, „ascendent” şi nelimitat închipuit de Darwin.
 Desigur, teoreticienii evoluţiei ştiu acest lucru. Ei ştiu că trebuie să se bazeze pe un alt proces care să creeze
informaţia nouă necesară, întrucât povestea evoluţiei o cere. Ea spune că odată a existat o lume a creaturilor vii
fără plămâni. Apoi a apărut cumva informaţia pentru plămâni, dar pene nu erau atunci în lume - mai târziu au
apărut şi ele. Dar adevărul fundamental este că, prin sine, selecţia naturală nu are capacitatea de a crea. Ea
reprezintă un proces de „triere”, de selectare dintre mai multe lucruri care trebuie să existe mai întâi.
 Ce putem spune despre mutaţii - sunt ele o dovadă pentru evoluţie?
 Din moment ce selecţia naturală poate doar tria, teoreticienii de astăzi ai
evoluţiei se bazează pe mutaţii (greşeli de copiere întâmplătoare în procesul de
reproducere) pentru a crea materia primă, pe baza căreia să poată opera apoi
selecţia naturală. Dar acesta este un aspect separat. S-a dovedit în mod
congingător că mutaţiile nu adaugă informaţii noi şi că din punct de vedere
teoretic mutaţia este serios limitată în acest domeniu.2 Unul dintre principalii
oameni de ştiinţă a informaţiei din lume, Dr. Werner Gitt de la Federal Institute
of Physics and Technology din Braunschweig, Germania, spune: „Nu se
cunoaşte nicio lege naturală, prin care materia să poată da naştere informaţiei
şi nu se cunoaşte niciun proces fizic sau fenomen material, care să poată face
acest lcuru”3 Provocarea sa ca această afirmaţie să fie falsificată din punct de
vedere ştiinţific a rămas fără răspuns de când a fost publicată pentru prima
dată. Chiar şi acele mutaţii care oferă un beneficiu pentru supravieţuire sunt
considerate a fi pierderi de informaţie, nu crearea acelui material nou extrem
de necesar, pe baza căruia să poată opera apoi selecţia naturală.4
  
3
 Datorită presiunii exercitate de selecţia naturală care presupune realizarea cu o eficienţă crescută a
procesului de reproducere, se poate remarca destul de uşor că populaţiile naturale au tendinţa generală de a
creşte din punct de vedere numeric. Există desigur diferenţe între ratele de creştere ale diferitelor specii şi de
aceea este necesară o abordare detaliată a procesului de creştere a populaţilor.
 Deoarece principale funcţie a organismelor vii este reproducerea în scopul perpetuării speciei, orice model
care va încerca să descrie dinamica unei populaţii va trebui să includă reproducerea.
 Există două importante modele ale creşterii populaţiei care au la bază procesul reproducerii. Acestea sunt
modelele exponenţial şi logistic. Utilitatea acestor categorii de modele constă în faptul că ele sunt adecvate
pentru a rezolva diferite tipuri de probleme implicate de studiul ecologic, de genul:
 -          care va fi mărimea unei populaţii peste un anumit interval de timp;
 -          cât de mult poate rezista o populaţie în condiţii nefavorabile de viaţă;
 -          în cât timp o populaţie poate ajunge la o anumită valoare a efectivului ei.
 Modelul exponenţial al creşterii populaţiei
 S-a observat că există un număr relativ mare de specii care au capacitatea de a realiza creşterea efectivului
(numărul de indivizi componenţi) cu o rată a acestui proces (rata creşteri 11511t1922l i) foarte mare, adică
într-un interval de timp foarte scurt.
 Aspectul general este următorul: atunci când există un număr redus de indivizi care se reproduc, numărul de
exemplare ce rezultă nu va fi deosebit de mare; dar dacă există un număr mare de indivizi ce participă la
reproducere atunci dimensiunea populaţiei va creşte repede. Astfel, populaţia va creşte în mod accelerat, fapt
concretizat în exemplul grafic din figura 45.
 Se poate observa că pornind numai de la o familie formată din numai două
exemplare, prin reproducere, populaţia poate ajunge la un număr de peste 60
000 indivizi, într-o perioadă de timp de numai 15 ani. Acest tip de creştere a
unei populaţii este denumit creştere exponenţială şi este specific multor
populaţii naturale care cresc pornind de la un număr limitat de indivizi. Deşi
dimensiunea populaţiei creşte exponenţial, fecunditatea indivizilor implicaţi în
procesul de reproducere în orice moment rămâne constantă.

Creşterea
exponenţială a
unei populaţii.
 Primul care a observat faptul că orice specie poate să-şi mărească efectivul
după o serie geometrică a fost T.R. Malthus, fapt pentru care modelul
exponenţial este de cele mai multe ori asociat cu numele lui.
 Elementele care determină valoarea ratei creşterii populaţiei sunt eficienţa
reproducerii, imigraţia, mortalitatea şi emigraţia. În timp ce un proces de
reproducere eficient şi o valoare crescută a imigraţiei determină valori ridicate
ale ratei creşterii populaţiei, mortalitatea şi emigraţia conduc la o rată scăzută
a creşterii populaţiei.
 Există trei posibile reprezentări grafice ale reprezentării funcţiei care descrie
creşterea populaţiei  (figura 46), pentru trei cazuri posibile.

Modificarea efectivului
populaţiei luând în
considerare valori
diferite ale ratei
creşterii populaţiei.
 Curba I arată declinul populaţiei, în cazul în care r are valoare negativă, traiectoria II presupune cazul în care
efectivul populaţiei nu se modifică (r = 0), iar curba III semnifică o creştere exponenţială a numărului de
indivizi din populaţie, atunci când valoarea lui r este pozitivă.
 Acest model al creşterii populaţiei presupune faptul că procesul reproducerii este continuu ceea ce în realitate
nu este adevărat pentru toate speciile. Există specii care se reproduc numai odată pe an sau odată la câţiva
ani. Pentru a modela creşterea acestor populaţii trebuie să se ia în consideraţie faptul că timpul, ca variabilă,
nu este continuu ci discret. De asemenea atunci când se realizează eşantionajul, probele nu se prelevă
continuu ci periodic.
 Această ecuaţie arată că rata modificării populaţiei (Nt+1 /Nt) este egală cu o valoare constantă denumită rată
geometrică a creşterii (λ). Comparând această ecuaţie cu modelul exponenţial constituit de relaţia:
 Pentru utilizarea modelului exponenţial în studiul creşterii efectivului populaţiei trebuie să se ţină cont de
unele limitări care presupun următoarele:
 ·         procesul de reproducere este considerat un proces continuu;
 ·         toate organismele componente ale populaţiei sunt absolut identice;
 ·         efectul presiunii mediului înconjurător este constant, adică variaţiile factorilor de mediu nu au un
caracter limitativ.
 Cu toate aceste limite, modelul exponenţial este suficient de aplicabil, în sensul că el poate avea o precizie
destul de bună chiar dacă în realitate condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite în totalitate. Este evident că nu
toate exemplarele unei populaţii sunt identice şi că organismele pot fi diferite ca vârstă, supravieţuire sau
mortalitate. Dar, pentru că populaţia are un număr mare de indivizi, ratele reproducerii şi mortalităţii
reprezintă valori medii care pot caracteriza cu suficientă precizie comportamentul întregii populaţii.
 supusă acţiunii acestora.
 . Factori limitanţi ai creşterii populaţiei
 Populaţiile naturale au o tendinţă generală de a-şi mări efectivul. Spre exemplu, o populaţie
cu o creştere exponenţial ar putea în mod teoretic să realizeze un efectiv extrem de
numeros într-o perioadă relativ scurtă de timp. În realitatea populaţiile au nişte limite ale
efectivului lor maxim, limite care sunt determinate de condiţiile de mediu în care acestea îşi
desfăşoară activitatea.
 Creşterea populaţiei se opreşte atunci când rata natalităţii devine egală cu rata mortalităţii.
Există mai multe categorii de factori care determină aceste procese (reproducerea sau
natalitatea şi mortalitatea), dar toţi aceşti factori depind de mediu. Principalele categorii de
factori sunt prezentate în continuare.
 ·         Factori independenţi de densitate populaţiei.
 Unii factori cale limitează dimensiunea populaţiei sunt independenţi de numărul total de
indivizi care populează habitatul (efectivul populaţiei). Modificări naturale ale valorilor de
temperatură sau valoarea precipitaţiilor, precum şi unele evenimente de factură
catastrofală (inundaţii, erupţii vulcanice) pot conduce la creşterea ratei mortalităţii şi
scăderea ratei natalităţii pentru diverse specii. Aceşti factori sunt independenţi de
densitatea populaţiei pentru că ei acţionează indiferent de numărul de indivizi existenţi la
un moment dat în populaţia supusă acţiunii acestora.
 ·         Factori dependenţi de densitatea populaţiei.
 Într-un anumit habitat pot exista resurse (spre exemplu, resurse trofice, locuri
de reproducere etc.) numai pentru un anumit număr de exemplare ale unei
specii. Când populaţia atinge un număr mai mare de indivizi decât numărul
maxim pe care biotopul îl poate susţine (suporta) atunci rata moralităţii va
creşte în timp ce rata natalităţii va scade, ceea ce va conduce evident la
micşorarea efectivului populaţiei.
 Populaţiile cu o densitate ridicată pot atrage, de asemenea, un număr ridicat de
prădători specifici, pot crea condiţii mai favorabile pentru răspândirea mai
rapidă a infecţiilor şi a parazitozelor sau limita locurile favorabile pentru
reproducere şi creştere a puilor. Toţi aceşti factori pot determina creşterea ratei
mortalităţii sau scăderea natalităţii.
 De aceea, acţiunea acestor factori dependenţi de densitate poate fi considerată
în ansamblu ca un mecanism de reglare capabil să controleze dimensiunea
populaţiei. Pentru acest tip de situaţii se poate utiliza modelul logistic al
creşterii populaţiei.
4
Introducere:

 Peste 19.000 de specii de plante si 5.000 de specii de animale de pe Glob sunt clasificate ca
fiind pe cale de disparitie. Alte cateva mii de speciii ajung in pragul disparitiei in fiecare an
inainte ca biologii sa le poata identifica.
 Principalele cauze ale disparitiei speciilor de plante si animale sunt: distrugerea habitatelor,
exploatarea comerciala (colectarea de plante, vanatul irational si braconajul), distrugerile
produse de catre speciile aclimatizate si poluarea. Dintre aceste cauze, distrugerea habitatelor
reprezinta cea mai mare amenintare pentru aceste specii.
 De-a lungul erelor geologice, diferitele specii de plante si animale au evoluat incet si au
disparut din cauza schimbarilor climatice radicale si a imposibilitatii de a se adapta competitiei
pentru supravietuire. Totusi, din anii 1600, rata de disparitie a crescut progresiv, odata cu
cresterea populatiei umane si consumarea resurselor naturale.
 Multi oameni de stiinta considera ca de la disparitia dinozaurilor, in urma cu 65 de milioane de
ani, astazi ne aflam in mijlocul celei mai mari perioade critice, de distrugere ireversibila a
numeroase specii de plante si animale.
 Mentinerea ecosistemelor actuale, precum padurile, recifurile de corali sau mlastinile, depinde
in mare masura de biodiversitatea lor. Disparitia uneia dintre speciile care alcatuiesc un astfel
de lant trofic poate duce la declinul ecosistemului respectiv.
 Scaderea ireversibila a biodiversitatii are un impact serios asupra nivelului de trai al oamenilor.
 Ecosistemele sanatoase asigura hrana, aer curat, apa si soluri fertile pentru agricultura. De
asemenea, 40% din medicamentele moderne provin de la plante si animale.
Cauze:

 Distrugerea habitatelor de catre activitatile umane este cauza primara a disparitiei unor specii de plante si
animale. Pe masura ce vietuitoarele evolueaza, ele se adapteaza unor habitate specifice, care le asigura
conditiile optime de viata de care au nevoie. Poluarea, drenarea mlastinilor, defrisarea padurilor, urbanizarea
si constructia de drumuri (Transamazonianul, Transsiberianul) duc la distrugerea sau fragmentarea acestor
medii de viata. Astfel, speciile pierd contactul cu celelalte populatii, reducandu-se astfel diversitatea genetica
si adaptandu-se mai greu la conditiile climatice schimbatoare. In unele cazuri, habitatul fragmentat devine o
zona prea restransa pentru a suporta o populatie mare.
 In ultimii 400 de ani, exploatarea comerciala mondiala a animalelor pentru hrana si alte produse a crescut
simtitor. Multe specii de balene au ajuns in pragul disparitiei dupa ce au fost pur si simplu macelarite pentru
ulei si carne. Un alt exemplu concludent este rinocerul negru african, ucis pe scara larga pentru cornul sau,
care este pretuit ca medicament si afrodisiac. De asemenea, familii intregi de cactusi si orhidee sunt
amenintate cu disparitia din cauza culegerii lor irationale.
 Speciile aclimatizate introduse unui nou ecosistem au cauzat, de multe ori, declinul speciilor native. In 1959,
colonistii britanici au introdus bibanul de Nil in lacul Victoria in Africa de Est. Acest peste de prada a redus
drastic populatiile native de pesti si a cauzat disparitia a nu mai putin de 200 de specii endemice, care se
hraneau cu alge. Astfel, vegetatia acvatica din lacul Victoria a crescut extrem de mult si echilibrul natural a
fost dereglat, ireversibil pana in ziua de astazi.
 O alta cauza majora care a dus si duce la diminuarea drastica a faunei si florei este poluarea mediului. Diferite
chimicale toxice s-au raspandit tot mai mult in circuitul hranei in cadrul ecosistemelor. Poluarea apei si
temperaturile ridicate ale apei au facut sa dispara numeroase specii de pesti endemici. Ploile acide au distrus,
pana la sfarsitul sec.XX, 118 milioane m3 de material lemnos in Europa. De asemenea, deversarile chimice au
afectat pentru mult timp si fundul oceanic.
Exemple:
 Lista de specii de plante si animale recunoscute ca fiind pe cale de disparitie este mult prea lunga pentru a fi
amintita fiecare specie in parte. Exemple mai concludente sunt:
 Porumbelul pasager detinea candva suprematia absoluta ca numar de exemplare intre pasari si mamifere. In
anul 1813, s-au numarat peste 1 miliard de porumbei in statul american Kentucky; peste un secol, in acelasi
stat, a incetat din viata ultimul exemplar din aceasta specie.
 Pasarea “dodo”, asemanatoare porumbelului, dar nezburatoare, a fost zarita prima oara in anul 1598, in insula
Mauritius din Oceanul Indian; ultimul exemplar a disparut in jurul anului 1681.
 Condorul californian, considerat ca cea mai mare pasare pe cale de disparitie, a intrat in atentia specialistilor
care au luat ultimele exemplare din mediul lor natural si le-au trecut in rezervatii speciale, unde se incearca
inmultirea lor.
 Vulturul plesuv, cu capul alb si acoperit de pene, in ciuda numelui sau, a fost declarat in anul 1782 ca pasare
simbol a S.U.A. Existenta sa a fost pusa in mare dificultate din cauza poluarii excesive, dar in urma masurilor
energice luate de specialisti, numarul lui s-a redresat simtitor.
 Multi papagali sunt grav amenintati de distrugerea nemiloasa a padurilor din habitatele lor tropicale si
subtropicale, si de cererea mare de pasari de colivie. Printre speciile amenintate este ara lui Spix, din nord-estul
Braziliei, din care se crede ca doar un singur mascul mai traieste in salbaticie. Kakapo din Noua Zeelanda este
alt papagal amenintat, impins aproape la disparitie de pradatori ca hermeline, pisici, sobolani introdusi in
habitatul lor de colonistii europeni.
 Dintre cele 4600 specii de mamifere cunoscute, se considera ca peste 1000 de specii sunt puternic afectate,
multe fiind pe cale de disparitie, printre care:
 Lupul tasmanian, al carui ultim exemplar a murit in captivitate in anul 1936.
 Ursul panda urias din China a devenit simbolul mondial al animalelor pe cale de disparitie si se fac eforturi
pentru prezervarea lui.
 Irbisul (leopardul zapezilor), avand habitatul in Himalaya si in zonele invecinate, isi are existenta pusa in pericol
din cauza vanarii excesive pentru blana sa valoroasa.
Porumbel Pasarea Dodo
Condorul
californian

Vulturul
plesuv
 Yakul tibetan, candva in numar foarte mare, a fost redus simtitor ca numar de exemplare datorita vanarii lui
extensive.
 Fiind vanate fara mila pentru pielea lor deosebita, speciile de crocodil american si crocodil de Nil isi vad astazi
existenta periclitata.
 Elefantii sunt la randul lor amenintati cu disparitia datorita comerciantilor de fildes care pun mare pret pe
acest produs. In 1979 in Afica mai traiau in salbaticie 1,3 milioane de elefanti dar din cauza braconajului acest
numar a scazut la 600.000 in 1989. Elefantul indian -ca specie- este intr-o situatie mult mai grea. Din cauza
reducerii habitatului, in salbaticie mai traiesc 35000-54000 de exemplare, majoritatea lor in India. Alte 16000
de exemplare sunt tinute ca animale domestice in diferite tari din Asia.
 Rinocerul s-a aflat si el mult timp in tinat vanatorilor, ceea ce a dus la o scadere drastica a numarului de
exeplare ale speciilor lui. Rinocerul alb, rinocerul de Sumatera si de Borneo, rinocerul de Java si cel african se
gasesc acum numai in cateva sute de exemplare
 Focile sunt de asemenea amenintate datorita vanatorilor, care erau interesati doar de pielea si blana
animalelor. Populatia de foci inelate a ajuns de la catev asute de mii la doar 10000 de exemplare in regiunea
arctica-canadiana. Foca calugar, care traieste in ape calde, este cea mai rara dintre foci, in unele regiuni ea
fiind deja disparuta.
 Primatele se afla si ele pe lunga lista a animalelor amenintate cu disparitia, fapt datorat reducerii suprafetelor
ocupate cu paduri tropicale. Specia cea mai periclitata este urangutanul. Numarul gorilelor de munte a scazut
si el la doar 350 de indivizi ramasi in salbaticie.
 Alte animale pe cale de extinctie sunt vidrele marine si cele uriase, soparla de Komodo, balenele ucigase si
cele cu cocoasa, tigrul siberian, unele specii de hiene, jaguarul si unele specii de reptile si amfibieni, cum ar fi
broasca testoasa uriasa de Galapagos, broasca aurie, tuatara sau iguana.
 Situatia nu sta mai bine nici in tara noastra. Odinioara in numar foarte mare, bourul si acvila au mai ramas
doar ca simboluri pe stema Moldovei si a Munteniei. Zimbrul nu mai figureaza decat in legendele legate de
Dragos-Voda. Falnicul zagan a ramas doar in toponimia muntelui Zaganu. Dropia, care odinioara impanzea
Campia Baraganului, a fost redusa numeric la cateva exemplare existente astazi in Dobrogea. Rasul, capra
neagra si cocosul de munte sunt astazi animale ocrotite de lege. In acelasi regim legislativ se afla si multe
plante din patria noastra, reduse multe cantitativ, printre care: floarea de colt, garofita Pietrei-Craiului, tisa,
bujorul romanesc, sangele voinicului si altele.
Yakul tibetan

Foca

Rinocerul

Elefantul
IV. Eforturi de prezervare:

 Situatia a devenit de-a dreptul dramatica. Specialistii considera ca astazi dispar zilnic
de pe suprafata Pamantului numeroase specii de plante si animale, multe dintre
acestea chiar inainte de a fi cunoscute de om.
 Pentru a se curma aceasta stare intolerabil de fapte, atat pe plan mondial, cat si pe
plan national, au fost elaborate o multitudine de acte normative care sa conduca la
impiedicarea degradarii mediului, a ecosistemelor si implicit sa salveze de la pieire
numeroase specii de plante si animale, printre care:
 In anul 1973, 125 de natiuni au semnat Conventia Internationala privind Protectia
Faunei si Florei aflate pe cale de disparitie (CITES);
 Sub egida Natiunilor Unite, au fost constituite numeroase rezervatii naturale;
 Au fost constituite organizatii (Greenpeace) si partide politice (partidele ecologiste)
care militeaza impotriva poluarii mediului inconjurator si pentru salvarea faunei si
florei, practic a planetei noastre, de la pieire.
 Exista o tot mai mare presiune de a impune o interdictie totala asupra importului de
papagali salbatici, si orcine vrea sa cumpere un papagal ar trebui sa se asigure ca a
fost crescut in captivitate.
 Din cauza ingrijorarii mondiale privind soarta soarta elefantilor in 1989 s-au introdus
restrictii internationale privind comertul cu fildesul. Ca urmare a acestei masuri,
numarul elefantilor africani care traiau in salbaticie a fost de 600000 in 1995.
5
Introducere:
 Echilibrul natural reprezinta Ideea conform careia in majoritatea ecosistemelor exista un echilibru
imanent, plantele si animalele interactionand in asa fel incat sa rezulte un mediu stabil si continuu de
viata pe Terra. Interventia omului poate strica acest echilibru natural (ceea ce adesea se si intampla).
 In al doilea rand putem defini acest echilibru ecologic, de obicei acelasi lucru cu echilibrul natural, ca
fiind starea în care se află un ecosistem natural în care lanţul trofic este corect echilibrat.
 Ca urmare a dezechilibrului ecologic provocat de ţările industrializate atât pe teritoriul lor cât şi pe
teritoriul altor state s-a putut constata că natura nu dispune întotdeauna de mijloace pentru refacerea
echilibrului ecologic, în foarte multe situaţii fiind necesară intervenţia recuperatoare a omului. Realităţile
zilelor noastre arată că secolul XXI este perioada celor mai mari descoperiri şi transformări ale civilizaţiei
omeneşti, dar şi cele mai complexe şi uneori nebănuite efecte asupra vieţii.
 Până nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În
prezent, ca urmare a exploziei demografice şi a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de
activitate, necesarul de materie primă şi energie pentru producţia de bunuri a crescut mult, iar
exploatarea intensă a resurselor pământului relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic.
 Perfecţionarea şi modernizarea proceselor tehnologice, utilizând cele mai noi cuceriri ştiinţifice, au redus
mult consumurile specifice de materii prime, dar nu şi pe cele energetice. Ca urmare a industrializării şi
creşterii producţiei de bunuri au sporit mult materialele ce afectează mediul ambiant.
 Conceptul actual de “echilibru ecologic” are un caracter dinamic, care caută să cunoască, să analizeze şi
să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în toată complexitatea lor.
 Tot mai des, o parte din materiile prime intermediare sau finale, produse deosebit de complexe, se
regăsesc în aer, apă şi în sol. Ploile acide sunt tot mai dese, ca urmare a prezenţei dioxidului de sulf din
aer, datorită dezvoltării proceselor termice şi a utilizării unor combustibili inferiori; sunt evacuate în
atmosferă importante cantităţi de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, săruri şi oxizi ai metalelor,
antrenate de gazele de ardere, produse cu efecte dăunătoare asupra vegetaţiei, în general, şi direct sau
indirect asupra omului. “Mediul natural”, adică aerul, oceanele, mările, lacurile, apele curgătoare, solul şi
subsolul şi formele de viaţă pe care aceste ecosisteme le creează şi le susţin este imaginea cea mai
comună pe care omul obişnuit şi-o face atunci când vorbeşte despre mediul înconjurător.
 O pădure, o baltă sau un lac, de exemplu, formează fiecare în parte un “ecosistem” care se
intercondiţionează reciproc şi se readaptează continuu în căutarea unui anumit echilibru. Totalitatea
factorilor naturali, determină condiţiile de viaţă pentru regnurile vegetale, animale şi pentru exponentul
său raţional – omul, reprezentând mediul natural. În mediul natural distingem componente fizice naturale
– elemente abiotice: aer, apă, substrat geologic, relief, sol. Componentele biotice reprezintă viaţa,
organismele ce le dezvoltă pe fundalul sportului ecologic. Ele apar sub forma vegetaţiei şi animalelor
depinzând atât de factori tereştri, cât şi cosmici (radiaţia solară de exemplu) ceea ce ne ajută să
înţelegem implicaţiile care pot urma unor modificări fie terestre, fie cosmice, sau ambele în acelaş timp.
 Echilibrul ecologic apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar şi
activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o dublă poziţie: de “component” al mediului şi de
“consumator”, de beneficiar al mediului.
 Astfel noţiunea de “echilibru ecologic” cuprinde de fapt, toate activităţile umane în relaţia om-natură, în
cadrul planetei Terra.
6
 In natura plantele traiesc pretutindeni, populand toate
mediile de viata (terestru, acvatic, aerian). Ele isi
desfasoara ciclul de viata sub influenta factorilor de
mediu. In decursul dezvoltarii istorice a plantelor (deci
intr-un timp indelungat) acestea au fost supuse marilor
variatii ale factorilor abiotici. Pentru a supravietui,
plantele si-au modificat in timp structurile, forma
organelor si infatisarea, aceasta fiind adaptarea
plantelor la mediul de viata . Spunem ca ele s-au
adaptat la mediul de viata in care traiesc.
 Adaptarea organismelor la mediul de viata
Organismele reactioneaza atat la schimbari in mediul lor de viata cat si la schimbari din corpul
lor.Asemenea schimbari se numesc stimuli si exista sub mai multe formei ca lumina, sunetul,
atingerea, caldura si substantele chimice. Raspunsul organismului nu depinde doar de un
mecanism care simte schimbarea ci si de capacitatea acestuia de a raspunde la stimul printr-un
organ efector. Un exemplu de organ efector sunt muschii pentru ca permit unui animal sa se miste
ca raspuns la un stimul. Raspunsul animalelor este de obicei mult mai rapid decat raspunsul
plantelor care necesita o schimbare in directia de crestere si nu o miscare brusca.
.In unele cazuri raspunsul unui organism implica urmari mai de lunga durata ca schimbari in felul
de crestere si metabolism : aplecarea unei plante catre sursa de lumina , bronzarea pieilii la lumina
puternica a soarelui sau cresterea numarului de celule rosii in sangele oamenilor care locuiesc la
altitudini mari. In aceste cazuri, datorita perioadei lungi a actiunii stimulilor, raspunsurile
organismeor sunt mentinute. Atunci se spune ca organismele s-au aclimatizat mediului de viata.
Cand o schimbare brusca de temperatura omoara cea mai mare parte a unei populatii anumiti
indivizi pot supravietui. De exemplu, cand sunt folosite antibiotice pentru a omora bacteriile in
cazul unei infectii, unele supravietuiesc pentru ca au gene care le confera rezistenta. Descendentul
supravietuitorului mosteneste imunitatea si astfel apare o populatie de bacterii rezistente la
antibiotice. In acest exemplu o intreaga populatie evolueaza datorita unui stimul.
Ritmurile biologice permit animalelor sa se adapteze la difeitele schimbari din mediul lor de viata.
Durata unui ritm biologic poate dura de la cateva secunde la ani. Acestea pot fi de trei feluri:
circadiene (care dureaza o singura zi), lunare si anuale.
 
 Organismele reactioneaza atat la schimbari in mediul lor de viata cat si la schimbari
din corpul lor.Asemenea schimbari se numesc stimuli si exista sub mai multe formei
ca lumina, sunetul, atingerea, caldura si substantele chimice. Raspunsul
organismului nu depinde doar de un mecanism care simte schimbarea ci si de
capacitatea acestuia de a raspunde la stimul printr-un organ efector. Un exemplu
de organ efector sunt muschii pentru ca permit unui animal sa se miste ca raspuns la
un stimul. Raspunsul animalelor este de obicei mult mai rapid decat raspunsul
plantelor care necesita o schimbare in directia de crestere si nu o miscare brusca.
 Durata de timp a raspunsului
 Timpul necesar pentru a sesiza un raspuns depinde in principal de tipul stimuluilui. O
schimbare brusca ca intreruperea si deschiderea luminii intr-un interval scurt poate
de exemplu sa activeze germinatia la seminte, in timp ce o crestere treptata a
intensitatii acesteia nu ar fi facut-o.
 Raspunsuri rapide
 In cazul animalelor cu un sistem nervos bine dezvoltat,care include organe
senzoriale si creier, raspunsul la un stimul extern poate fi foarte rapid-chiar mai mic
de o secunda-ca in cazul atingerii unei plite fierbinti.
 Similar inchiderea brusca a frunzelor plantelor carnivore pentru a prinde o insecta dureaza 20 miimi de
secunda.Totodata in cazul uniu stimul intern ,o glanda poate produce un hormon.De exemplu adrenalina
este produsa de mamifere ca raspuns la o activitate brusca pentru a face inima sa bata mai
repede.Acest raspuns nu este instantaneu pentru ca este limitat de viteza circulatiei sangelui dar totusi
poate fi considerat un raspuns rapid.Toate aceste raspunsuri sunt de scurta durata intrucat efectorii nu
por reactiona continuu la stimuli.
 Raspunsuri de lunga durata
 In unele cazuri raspunsul unui organism implica urmari mai de lunga durata ca schimbari in felul de
crestere si metabolism : aplecarea unei plante catre sursa de lumina , bronzarea pieilii la lumina
puternica a soarelui sau cresterea numarului de celule rosii in sangele oamenilor care locuiesc la
altitudini mari. In aceste cazuri, datorita perioadei lungi a actiunii stimulilor, raspunsurile organismeor
sunt mentinute. Atunci se spune ca organismele s-au aclimatizat mediului de viata.
 Raspunsuri colective
Cand o schimbare brusca de temperatura omoara cea mai mare parte a unei populatii anumiti indivizi
pot supravietui. De exemplu, cand sunt folosite antibiotice pentru a omora bacteriile in cazul unei
infectii, unele supravietuiesc pentru ca au gene care le confera rezistenta. Descendentul
supravietuitorului mosteneste imunitatea si astfel apare o populatie de bacterii rezistente la antibiotice.
In acest exemplu o intreaga populatie evolueaza datorita unui stimul.
Ritmurile biologice permit animalelor sa se adapteze la difeitele schimbari din mediul lor de viata.
Durata unui ritm biologic poate dura de la cateva secunde la ani. Acestea pot fi de trei feluri: circadiene
(care dureaza o singura zi), lunare si anuale.
  
7
De fapt, problema raportului dintre om si mediul ambiant nu este noua.Ea a aparut o data cu cele
dintîi colectivitati omenesti, caci omul cu inteligenta si spiritul creator care îl definesc, nu s-a
multumit cu natura asa cum era ea, ci a pornit cu curaj si tenacitate la opera de transformare a ei
potrivit nevoilor sale. Multiplicîndu-se neîncetat, specia umana a adaugat peisajului natural
privelisti noi, prefacînd mlastini si pamînturi întelenite în vai roditoare, tinuturi aride în oaze de
verdeata, a creat noi soiuri de plante de cultura si a domesticit animale salbatice.Pîna aici,
echilibrul natural nu a avut de suferit decît, poate, pe arii foarte restrînse, care nu puteau afecta
ansamblul.
Cotitura a intervenit o data cu revolutia industriala si, mai cu seama, cu noua revolutie tehnico-
stiintifica, gratie careia avioane si rachete brazdeaza, astazi, vazduhul si strapung norii, nave tot
mai mari si mai puternice despica luciul marilor si al oceanelor, cascade de hidrocentrale
transorma puterea apelor în salbe de lumina, în energie ce alimenteaza parcul de masini în
crestere vertiginoasa.Într-un cuvînt, stiinta si tehnica moderna, sporind nemasurat puterea
omului, au ridicat, în medie, nivelul de viata de pretutindeni.Dar reversul civilizatiei industriale
contemporane, al progresului material a fost si este inrautatirea mediului natural. Sub impactul
dezvoltarii economice au fost poluate, mai mult sau mai putin grav, solul, apa si aerul, au disparut
sau sunt pe cale de disparitie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la rîndul
lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astazi toate tarile si continentele.
 Efectele ei sunt resimtite pîna si pe întinderile, pîna ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat ca în timp de un
deceniu, devierile civilizatiei au provocat mediului natural pagube mai mari decît într-un mileniu.
La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni actionau asupra naturii, cu unelte primitive
care practic nu lasau urme cît de cît sesizabile. La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp dupa declansarea
revolutiei industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaste înca
manifestari preocupante, cu exceptia anumitor perimetre din unele tari occidentale – începand cu Anglia – care au
urcat primele în “trenul industrializarii”, gratie în primul rînd masinii cu abur.
Poluarea ca problema globala este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp în care
populatia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori. Problema care i-a preocupat pe specialisti de-a lungul
timpului a fost, de fapt, aceea daca se poate asigura hrana suficienta populatiei si doar în ultimile decenii si-au
îndreptat atentia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant prin
poluare, eroziune si alte fenomene, datorate actiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afecteaza nu numai
posibilitatile de procurare a hranei, ci si alte aspecte ale existentei umane, începînd cu sanatatea.
Nu încape îndoiala ca solul este capitalul cel mai pretios de care omul dispune pentru satisfacerea nevoilor si
ambitilor sale. La urma urmelor, cel putin pîna la inventarea fotosintezei artificiale, cu totii depindem de stratul
subtire si roditor de la suprafata Pamîntului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vietii.Or, unul din
marile paradoxuri este acela ca omul tinde sa-si pericliteze izvorul vietii si al fortei din nestiinta, lacomie, neglijenta
sau din alte cauze. Asa se face ca, în timp ce tehnicile moderne îi îngaduie sa introduca în circuitul productiv milioane
de hectare de teren, ce pîna ieri erau socotite inerte pe vecie, în paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate în
productie devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului.
 De cand cînd omul a început sa lupte împotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu un miliard de hectare
si procesul avanseaza într-un ritm accelerat. Se cuvine sa adaugam ca, în fiecare an, zeci de milioane de hectare
de soluri productive sunt “devorate” de drumuri, de uzine si de orase, tot atîtea secvente ale duelului inegal
dintre frunza verde si asfalt.
De cînd primul topor primitiv a doborit întîiul arbore, padurile au pierdut jumatate din întinderea lor, în timp ce
omenirea în acest rastimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori. Distrugerea padurilor, carora li se datoreste
în cel mai înalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale vietii oamenilor:
solul
aerul
apa
care s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase. Padurilor le revine un rol însemnat în fixarea
stratului, relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.
Despaduririle masive au înmormaîntat sub dune de nisip înfloritoare civiliztii nu numai în nordul Africii, ci si în
Asia, iar în unele parti ale Europei au împins dezgolirea muntilor si dealurilor pîna la limite vecine cu calamitatea.
Reprezinta contaminarea atmosferei cu reziduri gazoase, lichide sau solide. Unul dintre poluantii majori ai aerului
emisi de surse naturale este radonul, rezultat din dezintegrarea radioactiva a uraniului existent in diferite roci. In
afara poluantilor naturali sunt si poluanti proveniti din activitatile umane, care reprezinta ponderea cea mai
mare. Astfel de poluanti sunt : monoxidul de carbon (motoarele vehiculelor, procese industriale), dioxidul de
carbon (fabrici de acid sulfuric, carbuni ce contin sulf), oxizii de azot (motoarele vehiculelor, fabrici de acid
azotic), plumbul (fabrici de acumulatoare, motoarele vehiculelor).
 In ajutorul poluarii intervin curentii de aer care transporta agentii poluanti proveniti din
sursele enuntate mai sus, in toate zonele globului, determinand o agravare accentuata a
poluarii aerului.
Poluantii caracteristici traficului sunt monoxidul de carbon, oxizii de azot, compusii
organici volatili. Compusii cu plumb si o cantitate mica de dioxid de sulf si hidrogen
sulfurat precum si dioxidul de carbon sunt alte surse de poluare provenite din trafic.
Monoxidul de carbon este otravitor ; oxizii de azot si de sulf au efecte daunatoare asupra
suferinzilor de astm ; compusii organici volatili in special benzenul pot cauza cancer ;
particulele solide si lichide din fumul produs in special de motoarele Diesel fara catalizator,
pot provoca probleme de respiratie, boli de inima si plamani. Compusii cu plumb sunt
daunatori dezvoltarii intelectuale a copiilor. Subtierea stratului de ozon provoaca cancer
de piele, boli ale ochilor si afecteaza ecosistemele agricole si acvatice.
Astfel un poluant deseori intalnit este ploaia acida. Ploaia acida se formeaza din dioxidul
de sulf si oxizii de azot rezultati din arderile combustibililor care ajung in atmosfera si se
intorc pe pamant sub forma de precipitatii acide
 Un alt tip de poluare deosebit de intalnita este deversarea in apa a reziduurilor industriale
si menajere.
Poluarea mediului ambiant a inceput sa capete aspecte si proportii ingrijoratoare. Poluarea
atmosferei a determinat cresterea temperaturii medii a planetei cu o jumatate de grad
Celsius , iar modificarile care ar putea avea loc vor influienta dramatic viata pe pamant.
Gandeste-
te
inainte de
a arunca
lucrurile
care nu-ti
mai
trebuie!
 Lupta impotriva poluarii presupune multa prudenta , atat la evitarea poluarii aerului cat si
a apei si a solului , precum si masurile care se pot lua pentru salvarea lor, pentru ca in
prezent exista tehnologii si cunostinte stiintifice pentru inlaturarea celor mai pagubitoare
efecte ale poluarii cum sunt instalatiile de purificare.
Totusi, cea mai grava si cea mai des intalnita e poluarea solului, cu diverse reziduri,
resturi menajere, etc.
Solul poate fi poluat :
direct, prin deversari de deseuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din îngrasaminte si
pesticide aruncate pe terenurile agricole ;
indirect, prin depunerea agentilor poluanti ejectati initial în atmosfera, apa ploilor
contaminate cu agenti poluanti “spalati” din atmosfera contaminata, transportul agentilor
poluanti de catre vânt de pe un loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
În ceea ce priveste poluarea prin intermediul agentilor poluanti din atmosfera, se observa
anumite particularitati.
Într-o oarecare masura poluarea solului depinde si de vegetatia care îl acopera, precum si
de natura însasi a solului. Lucrul acesta este foarte important pentru urmarirea
persistentei pesticidelor si îngrasamintelor artificiale pe terenurile agricole. Interesul
economic si de protejare a mediului cere ca atât ingrasamintele cât si pesticidele sa
ramâna cât mai bine fixate în sol. În realitate, o parte din ele este luata de vânt, alta este
spalata de ploi, iar restul se descompune în timp, datorita oxidarii în aer sau actiunii
enzimelor secretate de bacteriile din sol.