Sunteți pe pagina 1din 31

ESTETICĂ

Curs 7
 Gustul este facultatea de apreciere a unui obiect sau a unei
reprezentări printr-o plăcere sau neplăcere, fără niciun interes.
Obiectul unei astfel de satisfacţii se numeşte frumos.

 Frumosul este ceea ce place în mod universal fără concept.

 Frumuseţea este forma finalităţii unui obiect, întrucât o


percepem fără reprezentarea unui scop.
(Imm. Kant, Critica facultăţii de judecare)
 Forţa este capacitatea de a depăşi mari obstacole. Ea se numeşte putere atunci
când poate înfrânge chiar şi opoziţia a ceea ce posedă forţă. Natura, considerată
în judecata estetică ca o forţă, care nu are asupra noastră nicio putere, este
dinamic-sublimă.

 Sublim este ceea ce, prin simplul fapt că-l putem gândi, dovedeşte existenţa unei
facultăţi a sufletului care depăşeşte orice unitate de măsură a simţurilor.

 Cel care se teme nu poate judeca sublimul naturii, aşa cum cel care este dominat
de înclinaţie şi dorinţă nu poate judeca frumosul.
(Imm. Kant, Critica facultăţii de judecare, ”Analitica sublimului”)
Empirism și raționalism

 Empirism: cunoașterea se bazează pe percepție, experiență;


mintea este inițial ca o foaie albă de hârtie;

 Raționalism: cunoașterea trebuie să fie sigură, să poată fi


demonstrată, de aceea nu se poate întemeia pe simțuri.
Immanuel Kant (1724 - 1804)
 Sinteză a celor două școli filosofice (empirism și raționalism)
 Cunoașterea este construită atât prin simțuri, cât și prin intelect.
 a priori = ceea ce există în spiritul uman înainte de experiență
 a posteriori = ceea ce există în spiritul uman și provine din experiență
Spațiul, timpul, cauzalitatea etc.
= forme și categorii a priori =
condiții necesare ale observației și cunoașterii, structurează experiența.
 Facultățile sufletului:
 Cunoaștere
 Voință
 Sentiment (plăcere/neplăcere)
 Facultăți cognitive
 Intelect
 Rațiune
 Judecare
 Critica rațiunii pure (1781)
 Critica rațiunii practice (1788)
 Critica facultății de judecare (1790)
 Judecata estetică este diferită de judecăţile de cunoaştere
(Baumgarten: estetica este o „ştiinţă” în care „judecata critică a
frumosului este supusă unor principii raţionale, iar regulile ei sunt
înălţate la rangul de ştiinţă”)
 „Pentru a stabili dacă ceva este sau nu este frumos, raportăm
reprezentarea nu prin intelect la obiect în vederea cunoaşterii, ci prin
imaginaţie (asociată poate cu intelectul) la subiect şi la sentimentul său
de plăcere şi neplăcere. Judecata de gust nu este deci o judecată de
cunoaştere, aşadar logică, ci una estetică, adică o judecată al cărei factor
determinant nu poate fi decât subiectiv”.
 Patru criterii ale frumosului și judecății de gust:
 Calitate
 Cantitate
 Relație
 Modalitate
 Din perspectiva calității, judecata de gust/estetică este o satisfacție, o
desfătare.
 Însă nu orice satisfacție este estetică.

 Daca raportăm la interes felul în care sentimentul plăcerii sau neplăcerii este
activat, rezultă că:
a) ”agreabilul” este ceea ce ne desfată, exprimând un interes al simțului; el
este valabil și pentru animal;
b) ”frumosul” este ceea ce place, dar e vorba de o plăcere liberă,
dezinteresată; el este valabil numai pentru om;
c) ceea ce este ”bun” reprezintă ceea ce este apreciat, aprobat potrivit
interesului rațiunii; valabilitatea sa se întinde asupra tuturor ființelor
raționale.
 De asemenea, spre deosebire de ”plăcut” (care se adresează doar simțurilor)
și de ”bine” (care presupune un concept, o judecată), ”frumosul” presupune
o judecată, dar nu este legat de un imperativ, ci e liber, e joc.
 Așadar, frumosul este obiectul unei satisfacții fără interes.
 Din perspectiva cantității, frumosul este raportat la universalitate, spre
deosebire de ”agreabil”, care este particular, și de ”bun”, care este universal în
mod obiectiv;
 Frumosul este universal, dar în mod subiectiv. Judecata de gust asupra
frumosului este universală, adica valabilă pentru toți, dar pe un temei subiectiv.
 Cel care susține că ceva este frumos se bazează pe faptul că pentru oricine acel
obiect este frumos. (În cazul agreabilului, judecățile au valabilitate doar pentru
subiectul care apreciază, fără să existe în vreun fel pretenția la o satisfacție
identică pentru alt subiect în legătură cu același obiect)
 Valabilitatea universală a judecății de gust nu este, așadar, obiectivă, pentru că
nu se bazează pe principiile cunoașterii.
 Frumosul, prin urmare, este „ceea ce place în mod universal fără concepte.”
Absența conceptului indică subiectivitatea judecății, faptul că frumosul nu este
element de cunoaștere, legat de intelect. Frumosul nu exprimă ceva în sine, ci
doar aprecierea subiectului în legătură cu raportarea unui obiect la sentimentul
de plăcere sau neplăcere, apreciere care, pe baze strict subiective, este
universală, adică presupus valabilă pentru orice subiect aflat în aceleași condiții.
 A treia perspectivă în descrierea judecății de gust este cea a relației -
finalitate fără scop.

 Uneori, unele obiecte sunt ca și cum ar avea o finalitate (poate simpla


finalitate legată de trezirea plăcerii noastre), fără să observăm și un scop
anume în legatură cu obiectul, pentru că în acest caz ar trebui sa admitem și
o „rațiune” care dă acel scop, care concepe acel scop.
 A patra perspectivă asupra judecății de gust este cea a modalității.
 Pot fi considerate necesar adevărate judecățile de gust (cel puțin unele dintre
ele), asemeni judecăților teoretice?
 Într-un fel, judecata de gust este universală, dar este vorba de o
universalitate subiectivă, care are un anume suport în sufletul omului, dar
care nu depășește granițele subiectivității.
 Temeiul subiectiv datorită căruia putem vorbi de o universalitate a judecății
de gust (dar o universalitate determinată prin sentiment, nu prin concepte)
este simțul comun.
 Din perspectiva simțului comun, frumosul este obiectul unei satisfacții
necesare.
 „... simțul comun este o condiție necesară a comunicabilității universale a
cunoștințelor noastre, care trebuie presupusă în cazul oricărei logici și al
oricărui principiu de cunoaștere care nu este sceptic.” Astfel, frumosul poate
apărea drept „obiectul unei satisfacții necesare”.
 Nu obiectul este frumos; frumosul se referă la felul în care
este perceput de subiect (om).
 Înțelegerea și rațiunea sunt logice, cognitive, presupun idei
și încearcă să stabilească concepte fixe. Judecata cu privire
la frumos nu este logică, cognitivă sau rațională, ci este
estetică și pur subiectivă, nu utilizează rațiunea sau
înțelegerea.
 Judecata estetică lucrează prin sentimente, nu se bazează pe
concepte și nu încearcă să genereze concepte.
 Judecata estetică este liberă de scop sau finalitate, este
liberă; dacă urmărește un scop, acela este un scop în sine, o
finalitate în ea însăși (spre deosebire de finalitatea
înțelegerii).
 Frumosul nu este plăcutul.
 Plăcutul presupune o emoție interesată care caută un fel
de satisfacție.
 Frumosul este dezinteresat, pentru că nu caută nimic de
la obiect și nu cere nimic acestuia;
 Nici nu contează dacă obiectul există sau nu, ar putea fi o
ficțiune, ceea ce nu reprezintă o problemă pentru că în
acest caz nu dorești să deții obiectul, să găsești
satisfacție, frumosul este pur, este liber, este un scop în
sine.
 Frumosul nu este binele.
 Binele: obiectul este un mijloc pentru un scop mai înalt.
 Frumosul: este acceptat ca un obiect în sine, ca un scop
în sine.
 Judecata estetică este pur subiectivă, nealterată de interese
sau înclinații, nu conține agende ascunse;
 Frumosul nu lucrează cu concepte, este liber și
dezinteresat, este liber de prejudecăți, constrângeri sau
ideologii, de aceea toți simțim la fel.
 De aceea, judecata estetică este simțită universal, este
universalitate subiectivă;
 Ca să fie liber, frumosul trebuie să fie subiectiv; ca să
permită analiza, frumosul trebuie să fie universal.

 Gustul nu este valid universal, pentru că e legat de plăcere,


de satisfacerea lui, de aceea nu este pur.
 Există și un gust mai estetic, mai pur, cel care se focusează
pe formă, care este pură și eternă, în timp ce conținutul se
poate schimba în timp.
 Acesta este gustul formal = estetic.
 Așadar, estetica se ocupă cu un tip special de sentiment, numit
„plăcere pentru frumos” / ”plăcere estetică”, care are următoarele
trăsături:
 Dezinteresată (spre deosebire de plăcerea dată de ”bine” sau
”agreabil”, care oferă o satisfacție care nu este liberă, ci este
determinată de dorința de posesiune sau consum); „Frumos este
obiect al unei satisfacţii dezinteresate”.
 Universală (se aplică oricui, nu are legătură cu interesele și
dorințele personale), dar totodată subiectivă (”fără concept”)
 Finalitate subiectivă (fără scop)
 Necesitate subiectivă
IMAGINAȚIA
 Imaginația este o facultate mentală independentă și spontană,
care aparține sensibilității.
 Imaginația este necesară percepției senzoriale, inclusiv a
mărimii lucrurilor date simțurilor.
 În arte, imaginația reprezintă puterea de a recombina date
sensibile în forme noi. În poezie, puterile asociative ale
acestei arte sunt mai evidente, mai libere ca în orice altă artă.
FRUMOSUL ÎN ARTE

 Frumusețea pură: nu există niciun concept despre ce ar trebui


să fie obiectul, este complet liberă, complet estetică.
 Frumusețea dependentă: presupune un concept al
perfecțiunii cu care măsurăm obiectul, așadar se mută în
zona conceptelor; presupune reguli, criterii.

 Frumusețea pură = formă; este interesată doar de


sentimente.
 Frumusețea dependentă = are conținut moral, este
preocupată de ceea ce ne învață, de temă.

 Frumusețea dependentă intră pe tărâmul înțelegerii, care este


facultatea mentală care formează concepte.
 Necesitatea cultivării gustului (în absența unor principii
obiective care să îl întemeieze în mod obiectiv), în așa fel încât
judecățile noastre de gust să fie asemenea judecăților de
cunoaștere, cu o valabilitate necesară și universală:

”Dar, dintre toate facultățile și talentele, tocmai gustul este acela


care, întrucât judecata sa nu poate fi determinată prin concepte și
prescripții, are cea mai mare nevoie de exemple de opere care s-
au bucurat de cel mai îndelungat succes în istoria culturii, pentru
a nu recădea în grosolănia și barbaria primelor încercări.”
SUBLIMUL
 SUBLIMUL = ceea ce este absolut mare, care inspiră sentimente ale
nelimitatului, infinitului
 Kant distinge două tipuri de sublim: sublimul cantitativ/ matematic și
sublimul calitativ / dinamic:
 Sublimul cantitativ/matematic: Când ne aflăm în prezența naturii nemărginite,
avem sentimentul că suntem confruntați cu ceva care este atât de mare încât ne
copleșește capacitatea imaginației de a îl înțelege. Într-o astfel de situație,
imaginația încearcă să înțeleagă obiectul conform pretențiilor intelectului, dar
nu reușește.
 Sublimul cantitativ este „ceea ce, prin simplul fapt că-l putem gândi, dovedeşte
existenţa unei facultăţi a sufletului care depăşeşte orice unitate de măsură a
simţurilor”. Aceasta este o facultate suprasensibilă care, revelându-ne conştiinţa
propriei finitudini şi limitări, ne dezvăluie, în acelaşi timp, baza superiorităţii
noastre în raport cu natura: superioritatea rațiunii asupra imaginației.
SUBLIMUL
 Sublimul calitativ / dinamic: Avem sentimentul sublimului naturii atunci când
o experimentăm ca fiind înfricoșătoare și în același timp ne simțim în
siguranță, astfel încât nu ne este frică. În această situație, irezistibilul puterii
naturii ne face să ne recunoaștem lipsa de putere fizică, dar în același timp ne
revelează capacitatea de a ne judeca pe noi înșine ca fiind independenți de
natură și superiori, iar umanitatea noastră rămâne neumilită.
 Sentimentul superiorității rațiunii față de natură este mai direct. Considerăm
natura ca fiind ”sublimă dinamic” atunci când o vedem ca pe o putere care nu
ne stăpânește, neavând putere directă asupra noastră.
 Sentimentul asociat sublimului este unul de plăcere față de superioritatea
rațiunii asupra naturii, dar implică și neplăcere.
 În cazul sublimului matematic, neplăcerea vine din inadecvarea imaginației
noastre; în cazul sublimului dinamic – din conștientizarea lipsei noastre de
putere în fața forței naturii. Plăcerea și neplăcerea alternează, ca o vibrație a
repulsiei și atracției.
 Sentimenul sublimului este o plăcere care este posibilă doar prin existența
neplăcerii, o plăcere negativă.
SUBLIMUL
 De ce ne mișcă sublimul atât de mult?
Pentru că experiența noastră a sublimului ne oferă mai întâi o senzație
de neplăcere, dar până la urmă aceasta devine plăcere, atunci când
înțelegem ce înseamnă această predare a imaginației în fața rațiunii.
 Toate experiențele pe care le avem de sublim, când imaginația noastră
se întoarce la rațiune, ne revelează că cogniția este superioară
senzației sau imaginației și că noi suntem ființe suprasensibile, că
există în noi o facultate care e mai mare decât natura, care poate
depăși imensul cantitativ sau calitativ;
 Nu suntem doar raționali, suntem spirituali, dotați cu un scop,
capabili să suportăm și să transcendem durerea și suferința.

 Este dezbătut încă dacă, conform lui Kant, sublimul este doar o
calitate a naturii, sau poate exista și artă sublimă.
FRUMOSUL / SUBLIMUL

 FRUMOSUL – sentiment al armoniei între imaginație și


înțelegere, cele două conlucrând.
 SUBLIMUL – dizarmonie, luptă între imaginație și rațiune.

 Turnura gândirii moderne înspre interioritate şi autoreflexivitate

 Schimbare de atitudine prin renunțarea la un sublim clasic


impersonal, prin respingerea imperiului obiectivităţii –
obligativitatea normelor şi a canoanelor – în favoarea
profunzimii subiectivităţii.
Anish Kapoor
PRODUCEREA ARTEI
 Natura nu produce artă, pentru că aceasta presupune reflecția rațională ca
un fel de cauză a sa, iar naturii îi lipsește această capacitate: ”De fapt, ar
trebui sa numim artă doar producerea a ceva prin intermediul libertății,
adică printr-o voință liberă care-și întemeiază acțiunile sale pe rațiune.”
 În absența unei intenții în legătură cu crearea unui anumit obiect, nu avem
artă, desi unele „efecte” ale acțiunilor naturale pot fi interpretate ca artă,
însă numai datorită analogiei lor cu arta.
 Arta nu este știință, pentru că ea reprezintă o „practică”, nu o activitate
teoretică.
 „Este artă doar ceea ce, deși perfect cunoscut, nu poate fi executat imediat.”
 Arta este diferită de meșteșug, pentru că ea este „liberă”, în timp ce
meșteșugul are anumite constrângeri (acelea care caracterizează munca,
truda, meșteșugul fiind practicat datorită avantajelor de alt ordin decat
plăcerea îndeletnicii in sine).
 Dar arta are și ea nevoie de anumite mijloace, este chiar condiționată, așa
încât nu putem susține absoluta sa gratuitate, absoluta sa libertate.
 Kant distinge între:
a) arta mecanică, prin care artistul, executând o anumită acțiune, urmărește
să producă un obiect dupa o cunoștință (este o artă „a învățării”, nu a
geniului) ≠ meșteșug;
b) arta estetică, prin care artistul urmărește să producă un obiect investit cu
puterea de a trezi sentimentul de plăcere (este arta propriu-zisă a geniului).

 Arta estetică poate fi, la rândul ei, de două feluri:


1) arta agreabilă, al cărei scop este trezirea plăcerii prin senzații (plăcerea
trebuie să însoțească senzațiile în legătură cu anumite obiecte); Kant
subordonează artei agreabile multe activități sociale, de la felul în care
este aranjată o masă festivă până la activitățile ce au drept scop
divertismentul;
2) arta frumoasă, în cazul căreia plăcerea este derivată din diferite tipuri de
cogniții, ce au statut de „moduri de cunoaștere”.
 Plăcerea presupune cultura și lucrează în sensul sensibilizării spiritului
nostru pentru idei. In caz contrar, practicând amuzamentul, accentuăm
„nemulțumirea de sine a sufletului”.
GENIUL
 Geniul este creatorul prin excelență al artelor frumoase. „Geniul este
talentul (darul naturii) care prescrie reguli artei. Întrucât talentul însuși,
ca facultate productivă înnăscută a artistului, aparține naturii, am putea
spune că geniul este dispoziția înnăscută a sufletului (ingenium) prin care
natura prescrie reguli artei.”
 Regulile artei nu țin de concept, așa încât nu există în arta frumoasă
reguli a căror respectare conduce către „operă”.
 Fiind vorba despre o analogie a frumosului artistic cu frumosul natural,
natura prescrie reguli artei. Cum? Prin natura umană din subiectul actului
artistic, din geniu.
 Actul creator al geniului nu respectă o regulă predeterminată, numai
astfel produsul său este original; pe de altă parte, geniul nici nu cunoaște
„regula” creației sale. Produsul original al geniului trebuie să fie nu doar
original, ci, totodată, trebuie să apară ca un model, ca fiind exemplar
pentru posibile alte acte creatoare.
 „... prin geniu, natura nu prescrie reguli științei, ci artei, și doar în măsura în
care aceasta este arta frumoasă.”
 În privinta facultăților sufletești ale geniului și a modului în care ele se
întrepătrund, o anumită proporție a imaginației (percepției) și intelectului
este aptă să conducă spre exprimarea ideilor estetice într-un produs original
și exemplar.
 Proporția aceasta nu ține de știință, nu este cunoscută de geniu; natura o
transmite, prin geniu, oamenilor.