Sunteți pe pagina 1din 60

Tehnologii de consolidarea a

peretilor din beton armat


a)Prin camasuiala din beton
armat
Camasuiala Peretilor
Camasuiala se aplică în cazul refacerii sau maririi
capacităţii portante a diafragmelor din beton armat
(deteriorate sau nu) prin mărirea secţiunii transversale a
acestora cu cămăşuieli din beton armat.
Cămăşuiala se poate realiza pe o singură faţă sau pe
ambele feţe ale diafragmei (de preferat). Ele încep de la
nivelul fundaţiei şi se pot dezvolta pe toată înălţimea
structurii sau numai până la un anumit nivel al acesteia.
Lucrările de consolidare pot începe numai după
stabilizarea procesului de degradare.
Temperatura mediului ambiant trebuie să fie de minimum
+10 grade Celcius.
Consolidarea structurilor cu pereţi de
beton armat
Caracterizarea tipului structural
Elemente structurale cu rezistenţă şi rigiditate consistente,
pereţii de beton armat sunt introduşi în structurile de clădiri
în special atunci când configuraţia şi regimul de înălţime ale
clădirii fac necesară realizarea unei structuri laterale
puternice.
Funcţie de modul în care se realizează preluarea încărcărilor
verticale şi orizontale la structurile cu pereţi, se disting două
categorii de construcţii cu pereţi de beton armat:
- construcţii cu pereţi structurali deşi, în care sistemul
pereţilor este cel care preia majoritatea încărcărilor
gravitaţionale şi practic în întregime pe cele orizontale.
Structura este completată, eventual, numai local, cu stâlpi şi
grinzi;
- construcţii cu pereţi structurali deşi, în care sistemul
pereţilor este cel care preia majoritatea încărcărilor
gravitaţionale şi practic în întregime pe cele orizontale.
Structura este completată, eventual, numai local, cu stâlpi şi
grinzi;
- construcţii cu pereţi rari, în care sistemul pereţilor,
eventual asamblaţi în nuclee, este asociat cu cadre din stâlpi
şi grinzi din beton armat, legate prin noduri rigide.
Deoarece cele două sisteme conlucrează în preluarea
forţelor laterale şi ambele preiau încărcările verticate
aferente, acest tip de structură este denumit dual.
Prima categorie este utilizată cu prioritate la clădiri
rezidenţiale, la care fixitatea poziţiei pereţilor nu constituie
un inconvenient (blocuri de locuinţe, hoteluri, cămine) şi la
care pereţii din beton armat sunt plasaţi la limita camerelor
şi a coridoarelor.
Structura poate fi realizată din beton armat monolit, dar se
pretează şi la o prefabricare avansată sub formă de „panouri
mari”.
A doua categorie este aplicată la clădirile caracterizate de
flexibilitate funcţională, la care pereţii sunt plasaţi în poziţiile
în care nu deranjează funcţionarea clădirii.Eficacitatea
sistemelor structurale cu pereţi depinde esenţial de realizarea
funcţiunii planşeelor ca diafragme rigide şi rezistente. Acest rol
este îndeplinit, de regulă, la construcţiile mai recente din
beton armat monolit, dar nu este îndeplinit întotdeauna la
structurile cu planşee prefabricate, inclusiv cele din panouri
mari, datorită, în special, legăturilor inadecvate dintre panouri.
Tipurile de fundaţii ale construcţiilor cu pereţi variază destul
de mult, de la fundaţiile independente pentru pereţi, de
suprafaţă sau de adâncime, până la sistemele de infrastructură
de tip cutie rigidă şi rezistentă, alcătuite din radier, pereţii de
contur şi de la interior ai subsolurilor, împreună cu planşeele
acestora.
OPERAŢII TEHNOLOGICE.
1 . Se realizează lucrările de consolidare la nivelul
infrastructurii diafragmei. Întrucât porţiunea din
infrastructură prezintă numeroase particularităţi
şi detalii diferite, fiind practic imposibil să se găsească un caz
unic reprezentativ, sa considerat necesar să nu se descrie
operaţiile tehnologice pentru această zonă.
2. Se îndepărtează tencuiala de pe feţele elementului şi a
bulbilor (dacă este cazul).
3 . Se şpiţuiesc suprafeţele de beton decopertate.
4. Cu pahometrul se determină poziţiile armăturilor din
diafragmă şi acestea se marchează cu cretă pe suprafaţa
betonului.
5 . Se marchează poziţia conectorilor (care leagă barele
plaselor din cămăşuielile de pe cele două feţe) , având grijă să
se respecte următoarele condiţii:
- gaura pentru conector să evite armătura existentă în
diafragmă ;
- conectorul să fie amplasat în dreptul unui nod al plaselor noi
cu care se armează cămăşuiala. Conectorii se vor dispune
minimum 4 buc/mp.
6. Se practică în diafragmă găurile pentru conectori, acestea
având diametrul de 25 . . . 30 mrn şi fiind realizate cu ajutorul
unei bormaşini rotopercutante.
7. Se marchează poziţia găurilor pentru etrierii din bulbi care
străpung diafragma şi se realizează găurile cu ajutorul unei
bormaşini rotopercutante (dacă este cazul) .
8 . Se îndepărtează local pardoseala şi se practică în placă
goluri cu dimensiunile de nimimum 80 x 1 50 mrn, dispuse la
distanţă de cca. 800 mm interax. Prin aceste goluri urmează să
treacă carcasele de armătură care fac legătura între armăturile
diafragmelor de la două niveluri învecinate. Golurile se
realizează cu dalta şi ciocanul sau cu pickhamrneruL De
asemenea, se dau în placă găurile pentru trecerea armăturilor
din bulbi.
9 . Suprafeţele de beton decopertate se curăţă cu peria de
sârmă (de sus în jos), se suflă cu aer comprimat şi se spală cu
jet de apă (inclusiv găurile pentru conectori şi golurile din
placă) .
10. Se montează conectorii (prevăzuţi cu cioc numai la unul
din capete pentru a putea fi introduşi în găuri).
11. Se montează plasele pe cele două feţe ale diafragmei şi se
prind la noduri de conectori, prin legare cu sârmă (în prealabil
se realizează la poziţie ciocul şi la capătul conectorului care nu
era prevăzut cu acesta) .
La montare, trebuie avut grij ă ca ciocul conectorilor să treacă
peste nodul plasei.
12. Se montează carcasele (de tip "scăriţă") care traversează
placa şi se leagă cu sârmă de armătura plasei inferioare.
13 . Se montează armătura bulbilor, inclusiv etrierii care
traversează diafragma prin găurile practicate în aceasta.
14. Se montează distanţierii (minimum 2 buc/mp) .
15. Se montează martorii rigizi (din oţel sau din beton fixaţi cu
adeziv) pentru realizarea grosimii prescrise în proiect,
minimum 2 buc/mp.
16. Se stropesc cu apă, până la saturare, pereţii găurilor din
diafragme, iar după zvântarea lor se umplu găurile cu mortar
M 200 bine matat cu ajutorul unei vergele metalice.
17. Se udă cu apă suprafeţele de beton până la saturarea lor,
iar după zvântare, se aplică minimum două straturi de beton
cu ajutorul instalaţiei de torcretat. Grosimea cămăşuielii
trebuie să fie de minimum 50 mm, iar grosimea unui strat de
beton torcretat variază între 20 . . . 50 mm în funcţie de inde-
manarea torcretistului şi a condiţiilor tehnologice locale
(pentru aplicarea betoanelor prin torcretare vezi fişa
tehnologică CB - 007).
18. Se astupă găurile din placă cu beton, bine compactat cu o
vergea metalică.
19. Timp de 7 zile se menţine umedă suprafaţa betonului din
cămăşuială prin stropirea periodică cu apă (la interval de 2 . . .
6 ore) şi se asigură o temperatură a mediului ambiant de
minimum + 10 grade Celcius.
20. Se reface tencuiala cu mortar M 50T.
REŢETE DE MATERIALE
a. Mortar M 50 T :
- ciment 262 kg/mc
- var pastă (calitatea 1 , consistenţa 6 cm densitatea aparentă 1 300
kg/mc)
- nisip O . . . 3 mm (umiditate a 2 % şi densitatea aparentă de cca. 1 250
kg/mc) 1450 kg/mc
- apă - funcţie de consistenţă.
Consistenţa stabilită cu conul etalon (vezi fişa tehnologică CZ - 002)
trebuie să fie cuprinsă între limitele :
- pentru şpriţ 9cm
- pentru grund şi tinci 7..8cm
b. Mortar M 200 (pentru umplerea găurilor) :
- ciment 450 kg/mc
- nisip O . . . 3 mm (umiditate a 2 % şi densitatea aparentă de cca. 1 250
kg/mc) 1450 kg/mc
- apă - funcţie de consistenţă.
Consistenţa stabilită cu conul etalon trebuie să fie 7 cm.
c. Beton pentru torcretare - funcţie de clasa prevăzută în proiect
(minimum Bc 1 5).
DOTAREA CU SCULE ŞI DISPOZITIVE
AUXILIARE
- şpiţ metalic 2 buc
- daltă metalică 1 buc
- ciocan 0,5 kg 1 buc
- ciocan 2 kg 1 buc
- perie de sârmă 1 buc
- mistrie 2 buc - cancioc 1 buc
- cretă 1 buc
- găleată 2 buc
-furtun de cauciuc 20 m
- cleşte fierar 2 buc
- teslă 1 buc
- schelă interioară simplă 2 buc
- con etalon 1 buc
- vergea metalică d = 8 mm 1 buc
- pahometru 1 buc
- electrocompresor 1 , 1 . . . 3 ,9 mc/min 1 buc
- pickhammer (dacă este cazul) 1 buc -aparat de torcretare
- bormaşină rotopercutantă
Cauzele degradarii betonului
Cauzele degradarii sunt favorizate adesea de deficientele
calitative ale betonului si sunt determinate de regula de
conditiile ambientale la care este expusa constructia.
Cauzele degradarii se pot impartii in urmatoarele grupe:
Cauze chimice
- Agresiunea chimica de carbonatare a betonului
Gravitatea acestui fenomen este legata de calitatea
betonului, de grosimea stratului de beton care acopera
armatura si de gradul de compactare a betonului. La
betoanele incorect dozate, cu un raport mare de apa /
ciment, rezistenta la carbonatare este cu atat mai scazuta cu
cat betonul este mai permeabil. CO2 prezent in aer/apa
reactioneaza cu componentii alcalini din beton, formand
carbonatul de calciu.
Cauze fizice
Agresiunea ciclurilor de inghet/dezghet
Apa se infiltreaza prin porii betonului in interiorul lui si in
prezenta inghetului, prin modificarea volumului apei,
determina mari presiuni care provoaca fisuri si crapaturi ale
betonului. Prin inghet apa isi modifica volumul cu 9% !.
Alternanta ciclurilor de inghet - dezghet accelereaza
fenomenul de degradare, care este cu atat mai grav cu cat
betonul este mai poros, stratul de acoperire cu beton peste
armatura este mai redus si cu cat calitatea betonului este mai
slaba.
Agresiuni cauzate de incendii
Structurile sunt supuse in acest caz la eforturi care uneori pot
determina colapsul. Stratul de beton care acopera si protejaza
armaturile poate rezista pana la temperatura de + 6500C.
Armaturile pot rezista pana la temperaturi de + 5000C.
Agresiuni cauzate de contractii
Variatia umiditatii relative U.R.% a mediului determina
modificari dimensionale ale structurilor din beton. Aceste
modificari se transpun in practica prin aparitia unor tensiuni
care se manifesta prin aparitia de fisuri. Fisurile sunt de doua
tipuri:
- fisuri datorate contractie plastice a betonului proaspat.
- fisuri datorate contractie higrometrice a betonului intarit. In
ambele cazuri fisurile apar ca urmare a evaporarii apei din
beton in ambient.
Cauze mecanice
Agresiunea provocata prin abraziune
Se manifesta prin distrugerea stratului superior al betonului
datorita pulberilor de materiale mai dure decat betonul.
Agresiunea provocata prin eroziune.
Se manifesta prin uzura suprafetei betonului datorita curgerii
apei care contine materiale antrenate de apa.
Refacerea prin camasuire a capacitatii portante a elementelor
structurale trebuie conceputa si dirijata astfel incat sa nu
conduca la cresteri prea mari ale rigiditatii zonelor
consolidate. Camasa nou creata trebuie sa conlucreze cu
elementul degradat in scopul realizarii capacitatii de
rezistenta preconizate pentru acesta.
Satisfacerea acestei conditii presupune, pe langa alte operatii,
asigurarea unei legaturi cat mai bune intre cele doua betoane
de varste diferite ce vin in contact, deziderat ce poate fi atins
prin:
• aderenta directa dintre betonul vechi si cel nou;
• cresterea rugozitatii betonului vechi, prin indepartarea
betonului degradat;
• spargerile practicate in betonul vechi, in vederea innadirii
prin sudura a armaturilor noi de cele vechi;
• solidarizarea, din loc in loc, prin sudura a armaturilor noi de
cele existente:
• utilizarea etrierilor inchisi
sudati;
• introducerea de suruburi conexpand sau bolturi metalice
impuscate cu pistolul in betonul existent;
• fenomenul de contractie al betonului nou.

Consolidarea pereţilor de beton armat se face pentru


sporirea:
- rezistenţei la încovoiere
- rezistenţei la forţă tăietoare
- deformabilităţii (ductilităţii)
- rigidităţii
- performanţelor zonelor de înnădire ale armăturilor.

Un tip de intervenţie poate avea efecte multiple. De


exemplu, sporirea rezistenţei la forţă tăietoare poate creşte
şi capacitatea de deformaţie.
Consolidarea pereţilor din beton armat individuali se obţin în
mod obişnuit prin cămăşuirea pereţilor cu beton armat.
Uneori când este posibil din punct de vedere funcţional,
sporirea rezistenţei se poate obţine prin umplerea unor goluri
de uşi şi ferestre.
La alegerea soluţiei de cămăşuire se vor avea în vedere
avantajele şi incovenientele alegeri de materiale folosite.
Sintetic acestea sunt următoarele:
Tehnologia cămăşuirii cu beton armat prezintă avantajele unui
cost redus şi a unei aderenţe bune la elementul existent, fără
măsuri speciale de conectare. Inconvenientele sunt majorarea
uneori substanţială a dimensiunilor, cu reducerea spaţiului
liber, şi masa adăugată relativ mare. De asemenea, această
tehnologie întâmpină dificultăţi serioase pentru consolidarea
pereţiilor de calcan.
Creşterea rezistenţei la încovoiere a
pereţilor
Creşterea capacitatii de rezistenţă la încovoiere a pereţilor se
realizează prin introducerea unor elemente noi de beton
armat sau de oţel la extremităţile acestora.
În această situatie este necesară realizarea continuitatii pe
verticală a elementelor nou introduse pe înălţimea
necesară,ca in figura,ceea ce presupune spargerea locală a
elementelor orizontale (plăci şi/sau grinzi) întâlnite pe
înălţimea peretelui. Se pot aplica şi soluţii în care grinzile pot
fi ocolite, spargerea acestora fiind evitată.
Creşterea rezistenţei la forţă tăietoare
(1) Creşterea capacităţii la forţă tăietoare se face prin
consolidarea inimii pereţilor.
(2) Pentru a se evita sporirea capacităţii la încovoiere şi a
forţei tăietoare de proiectare este necesar ca elementele nou
introduse să nu aibă continuitate pe înălţime. Acestea se vor
întrerupe la nivelul planşeelor. Se recomandă prevederea
unui rost de 50mm la partea superioară si inferioară.
(3) Cămăşile din beton armat se aplica funcţie de necesarul
de rezistenţă sau de constrângerile tehnologice şi
arhitecturale, pe una sau pe ambele feţe ale peretelui
existent.
(4) Indiferent de soluţia aleasă pentru cămăşuire elementele
nou introduse trebuie ancorate adecvat în zonele de capăt
ale pereţilor.
(5) Detaliile de cămăşuire a inimii pereţilor cu beton armat
pot fi rezolvate ca în figura.Cămaşa se poate arma cu o
singură plasă de armătură amplasată în planul
median.
Cum se face consolidarea pereţilor cu
plasă sudată
Diametrul minim acceptat depinde de tipul oţelului utilizat la
fabricarea barelor ce alcătuiesc plasele sudate. Totuşi, din
raţiuni ce ţin de riscul de deformare la punerea în operă, dar
şi de pericolul sporit de coroziune, nu se acceptă un diametru
mai mic de 5 mm (doar la elementele prefabricate în spaţii
uzinate se acceptă diametre de 4 mm).
Cum transportăm, depozităm şi
verificăm plasele sudate
În privinţa transportului, cerinţa principală este ca plasele să nu se
deformeze şi să se degradeze de la depozit şi până în şantier. Ca atare,
trebuie aşezate cu mare grijă în utilajul transportor, apoi descărcate cu
aceeaşi grijă. Depozitarea se face cât mai aproape de locul de punere
în operă, pentru a reduce la minimum numărul de manipulări.
Aşezarea plaselor se face pe orizontală, poziţia verticală fiind acceptată
doar atunci când ea este singura posibilitate. Pentru a evita murdărirea
şi corodarea plaselor, este interzis ca acestea să fie montate direct pe
pământ!
Înainte de a fi folosite, plasele se verifică. Cele care prezintă degradări
şi deformări peste limitele admise de SR 438/3/98, dar şi cele ale căror
noduri nesudate ale ultimelor două bare transversale sunt în număr
mai mare de 5% din numărul total de noduri al fiecăreia se elimină.
Înainte de punerea în operă, plasele se curăţă de eventualele urme de
murdărie, grăsime, rugină neaderentă, vopsea etc.
Ce se poate şi ce nu se poate arma cu
plasă sudată
Armarea cu plase sudate este posibilă şi recomandabilă în
special la elementele de suprafaţă, plane sau curbe. Iată
câteva exemple: plăcile planşeelor, pereţii, zidurile de sprijin,
radierele etc. Un exemplu încă şi mai concret: pereţii unei
case vechi, cu zidărie din cărămidă, casă pe care vreţi să o
păstraţi. Singura metodă prin care puteţi aduce rezistenţa
acestor pereţi la valorile recomandate de normativele actuale
în construcţii este armarea cu plasă sudată! Nu se admite
armarea cu plase sudate a elementelor solicitate
predominant la întindere sau torsiune.
De asemenea, nu se admite armarea cu plase sudate a
elementelor structurale cu rol important în protecţia
antiseismică a structurii de rezistenţă, de exemplu a nivelelor
inferioare ale construcţiilor cu diafragme.
Înnădirea plaselor sudate:
De cele mai multe ori, o singură plasă nu poate acoperi în
întregime tot peretele ce urmează a fi armat. În această
situaţie, se folosesc mai multe plase, care se înnădesc. Dacă
înnădirea urmează să se facă pe zone întinse, se recomandă ca
numărul înnădirilor în aceeaşi secţiune să nu fie mai mare de
50% din aria totală de armătură din secţiunea considerată.
Aceeaşi condiţie va fi respectată şi în cazul armării cu mai
multe plase suprapuse, aşezate pe un singur rând sau pe mai
multe rânduri. Îmbinările prin suprapunere vor fi amplasate,
pe cât posibil, în zonele mai puţin solicitate - în niciun caz pe
muchiile determinate de intersecţia a doi pereţi vecini!
Nodurile plaselor suprapuse vor fi decalate pe o distanţă de
cel puţin 1.3 x L, unde L este lungimea de suprapunere a
plaselor. Iată, alăturat, un tabel cu valorile minime ale lungimii
de suprapunere L:
În zonele de înnădire, plasele suprapuse vor fi legate între
ele, la colţuri, cu sârmă; când lungimile pe care se înnădesc
plasele sunt mai mari de 4 m, se va prevedea, în afara
legăturilor de la colţuri, şi o legătură suplimentară
intermediară. În niciun caz nu se va folosi sudura la înnădirile
plaselor!
În toate cazurile se recomandă să nu se prevadă mai mult de
două plase suprapuse în secţiuni curente, deci să nu se ajungă
la mai mult de trei plase suprapuse în zonele de înnădire.
Îndoirea plaselor sudate
După cum am precizat anterior, plasele sudate nu se
înnădesc pe muchia determinată de doi pereţi, ci în câmpul
unuia dintre pereţi. Altfel spus, una dintre plase trebuie
îndoită pe muchie pentru a ajunge pe peretele vecin, unde
urmează să se facă suprapunerea cu cealaltă plasă.
Cum se face îndoirea? Regula este ca, la îndoire, nodurile să
se găsească pe partea interioară (concavă) a îndoiturii şi în
afara zonei curbe. Se va urmări ca distanţa dintre secţiunea în
care începe îndoitura şi axul celui mai apropiat nod sudat să
fie de cel puţin 2.5 d, unde d este diametrul barelor de
rezistenţă. Se permite derogarea de la această regulă doar în
cazul în care barele plaselor au diametrul de cel mult 8 mm.
În aceste condiţii, plasa se poate îndoi cu nodurile la exterior
şi fără limita de distanţă amintită mai sus, cu condiţia ca raza
de curbură să fie de minimum 3 d.
Betonarea plaselor sudate
În funcţie de prescripţiile inginerului structurist, plasele fie se
pot prinde direct pe pereţii ce urmează a fi armaţi, cu ajutorul
unor dibluri introduse în perete, fie depărtate de aceştia cu
ajutorul unor distanţieri din plastic, pentru a permite
adăugarea unui strat mai gros de beton.
În oricare dintre aceste situaţii, înainte de betonare se face o
umezire a pereţilor, udându-i din abundenţă, în mai multe
reprize. Betonarea se începe de jos şi se execută continuu şi
uniform, până la terminarea lucrării.
b). Consolidarea peretilor de
beton armat cu elemente
metalice
Lucrările de consolidare sunt intervenţiile care
implică adăugarea de elemente structurale noi şi/sau
desfacerea şi înlocuirea părţilor existente avariate.
Acestă intervenţie are ca scop creşterea
performanţelor structurale (rezistenţă, ductilitate,
rigiditate) peste nivelul iniţial.
Cauza principală a deteriorării şi colapsului construcţiilor o
constituie cutremurele.
Din acest motiv consolidarea statică a construcţiilor
trebuie să se concentreze în special pe cunoaşterea detaliata
a modului de comportare a clădirii la impactul forţelor
seismice orizontale şi pe identificarea soluţiilor optime pentru
a îmbunătăţii acest răspuns.
Necesitatea de a consolida construcţiile existente apare
strâns legată de oportunitatea de a recupera spaţii şi volume,
altfel inutilizabile, şi de a împiedica
degradarea unor construcţii importante în cadrul ambientului
urban.
Soluţiile de consolidare pentru structurile de beton armat
pot fi extrem de diverse ele. Ele se aleg in functie de mai multi
parametrii printre care si alcatuirea deficitara.
Cele mai semnificative aspecte de alcătuire deficitară
sunt:
(i) insuficienta rezistenţă la încovoiere a pereţilor; Deficitul
individual de rezistenţă la încovoiere al pereţilor se
remediază, în general, prin cămăşuiri din beton armat (mai rar
cu piese de oţel sau polimeri armaţi), cu armături verticale
continue.
(ii) insuficienta rezistenţă la forţa tăietoare a pereţilor;
Remediul obişnuit este cămăşuirea cu beton armat monolit,
plăci metalice, sau polimeri armaţi cu fibre, a inimii pereţilor.
În anumite situaţii se poate reduce cerinţa de solicitare la
forţa tăietoare la pereţi cu suprarezistenţă excesivă la
încovoiere, fragmentând pereţii prin şliţuri verticale adecvate.
Consolidarea pereţilor de beton armat se face pentru
sporirea:
- rezistenţei la încovoiere
- rezistenţei la forţă tăietoare
- deformabilităţii (ductilităţii)
- rigidităţii
- performanţelor zonelor de înnădire ale armăturilor.

Un tip de intervenţie poate avea efecte multiple. De


exemplu, sporirea rezistenţei la forţă tăietoare poate creşte şi
capacitatea de deformţie.
Tehnologia consolidarii cu piese de oţel nu modifică
semnificativ dimensiunile elementelor structurale, adaugă o
masă sensibil mai mică decât cămăşuirea cu beton armat şi se
realizează într-un timp mai redus decât aceasta.
Inconvenientele soluţiei sunt necesitatea protecţiei la foc,
consumul superior de materiale şi de manoperă şi necesitatea
unor măsuri pentru realizarea aderenţei la betonul existent.
Utilizarea şi avantajele oţelului în consolidări

Datorita formelor variate în care se comercializează –


profile laminate la cald sau obţinute prin îndoire la rece,
platbenzi plane sau amprentate, secţiuni tubulare
sau I, H etc., gamei ample de caracteristici mecanice ce o
poate oferi oţelul, face din el un instrument dotat cu o
flexibilitate operativă deosebită în măsură să rezolve
excelent orice problemă de consolidare.
Materiale metalice moderne folosite în consolidare

Materialele metalice moderne încă nu şi-au găsit o


aplicare amplă în domeniul ingineriei civile şi în special în
domeniul consolidării. Lipsa unei aplicării pe scara
largă a acestor materiale îşi găseşte justificarea în lipsa
unor referinţe teoretice clare cu privire la aplicarea lor în
sectorul consolidării şi pe de altă parte în lipsa unui
instrument normativ ce să reglementeze utilizarea acestor
materiale în aplicaţii structurale.
În ciuda unui preţ mare în raport cu oţelul obişnuit
materialele ca oţelul inoxidabil, cupru, aliajele de aluminiu,
aliajele de titan sau aliajele cu memorie de formă, aceste
materiale oferă o seamă de avantaje prin prisma
caracteristicilor lor.
Avantajele acestor materiale pot fi sintetizate după cum
urmează:
-rezistenţă mare la coroziune;
- raport rezistenţă-greutate ridicat;
- o bună ductilitate;
- fabricare şi punere în operă uşoară;
- aspect estetic;
- reversibilitate şi disponibilitate pe piaţa materialelor.
Oţelul inoxidabil

Oţelul inoxidabil se obţine prin adăugarea de crom,


nichel şi nitrogen la oţelul carbon slab aliate rezultând o
peliculă protectoare invizibilă (Cr2O3). Împreună, sunt
disponibile peste 60 de sortimente de oţel inoxidabil.
Cel mai obişnuit aliaj este cel din categoria austenitice şi
se bazează pe adăugarea de crom şi nichel, care oferă cea
mai bună rezistenţă chimică în combinaţie cu capacitatea
de consolidare. Folosind oţel inoxidabil în domeniul
consolidării avem posibilitatea de-a ascunde elementele de
întărire, consolidare permanent în matricea elementului
existent fără a exista riscul reducerii performantelor sale
de-a lungul timpului.
Aliajele de aluminiu

Punctule forte al acestui material sunt greutatea


redusă (aproximativ o treime din cea a oţelului) şi o
rezistenţă bună la coroziune, conducând la introducerea
minimă de mase suplimentare şi reducând în acelaşi timp
problemele legate de întreţinere.
Aliajele folosite se obţin prin adăugarea la aluminiu
pur, ce deţine o rezistenţă scăzută, dar o bună ductilitate,
elemente ca magneziu, silicon, cupru, zinc, mangan
etc. Utilizarea acestor aliaje în aplicaţiile structurale oferă
o mare libertate şi o largă gamă de posibilităţi în stabilirea
soluţiei. Aluminiul a fost folosit cu precădere în lucrările
de supraetajări şi în cazul adăugării unui etaj intermediar
uşor. În ambele aplicaţii se exploatează la maxim greutatea
redusă şi rezistenţa sporită la coroziune.
Aliajele de titan
Se obţin prin adăugarea de molibdeniu, vanadiu,
aluminiu etc. metalului de bază,împărţindu-se în trei
categorii:
- Aliaje alfa – netratate termic, cu rezistenţă medie şi bună
şi ductilitate;
- Aliajele alfa-beta – tratate termic, cu rezistenţă de la
medie la bună, dar fără să aibă acelaşi comportament la
temperaturi înalte ca aliajele alfa;
- Aliajele beta şi non-beta – uşor tratate termic, cu
rezistenţă bună la temperaturi intermediare.
Toate aliajele de titan posedă o rezistenţă foarte bună la
coroziune şi, mai mult, pot fi supuse procesului de
extrudare. Cea mai importantă proprietate în domeniul
consolidărilor este ceea de a avea un foarte mic coeficient
de dilatare termică, foarte apropiat de cel al rocilor
vulcanice sau metamorfice, cum ar fi granitul.
Aliajele cu memorie de formă

Aliajele cu memorie de formă (shape memory alloy – SMA),


majoritatea Ni-Ti sau Cu-Al-Zn, pot fi privite ca materiale
„inteligente”, deoarece atât limita de curgere cât şi modulul de
elasticitate cresc atâta vreme cât temperatura creşte până la
valoarea temperaturii de transformare, corespondentă unei
transformări solide între fazele martensitică şi austenitică.
Transformarea de mai sus pot fi indusă fie prin solicitări
mecanice, fie prin schimbarea temperaturii, rezultând capacitatea
de a-şi reveni la starea iniţială de deformare, spontan sau prin
încălzire. În primul caz, comportarea poartă numele de
comportament superelastic şi conduce la dispariţia totală a
deformaţiilor după descărcare ducand la o disipare mare de
energie. În ultimul caz, o revenire completă a materialului se
obţine când încălzim materialul la o temperatură superioară
pragului Af. Un astfel de comportament este explicat de efectul
memorie (memory effect).
Aliajele de cupru

Folosite din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate în


ingineria civilă astăzi este folosit în principal pe post de conductor
electric. Aceste aliaje prezintă perspective interesante în domeniul
recuperării patrimoniului construit, graţie diversităţii de forme
disponibile şi datorită caracteristicilor mecanice oferite. În
combinaţie cu zincul se pot obţine aliaje de bronz sau a aliajelor
galbene. Aceste aliaje prezintă în primul rând o notabilă rezistenţă
la coroziune, care le recomandă utilizarea în cazurile tratamentelor
de protecţie, şi-n al doilea rând compoziţia chimică oferă o
ductilitate mare, care facilitează laminarea în foi subţiri. Utilizarea
cuprului şi a aliajelor sale în domeniul consolidării este justificată
în primul rând de aspecte de ordin estetic, de o anumită cromatică
de vechi. Lucrabilitatea uşoară, ce face posibilă datorită ustensilelor
speciale obţinerea de diverse forme bine individualizate, uşurinţa
recuperării şi reciclării excedentului de material, posibilitatea de a
avea diverse texturi şi culori, sunt completate de caracteristicile
mecanice, putând fi folosite şi cu rol structural.
Creşterea capacitatii de rezistenţă la încovoiere a pereţilor
se realizează prin introducerea unor elemente noi de beton
armat sau de oţel la extremităţile acestora.
Pentru realizarea conlucrării dintre piesele metalice şi
betonul pereţilor existenţi trebuie luate măsuri de asperizare a
suprafeţelor de beton în contact cu plăcile de oţel şi trebuie
aplicate soluţii de injectare care să asigure umplerea spaţiilor
dintre elemente. Când aceste măsuri nu sunt suficient de sigure
se vor prevedea conectori.
Fig.1 Fig.2
În situaţiile în care sporirea rezistentei la incovoiere
duce la cresterea fortei taietoare de dimensionare, aşa
cum este cazul din fig.2 , peste capacitatea elementelor,
vor fi necesare şi măsuri de sporire rezistenţei lor la forta
taietoare.
Cresterea capacităţii de deformare (creşterea ductilităţii)
se face prin confinarea zonelor de capăt ale pereţilor,
introducând camasi de otel.
Dacă se intenţionează că aceste intervenţii să nu producă
şi sporirea rezistenţei la încovoiere şi, implicit, a forţei
tăietoare de proiectare (asociată) se va întrerupe
continuitatea pe verticală a cămăşii în dreptul planşeelor. În
acest sens se vor prevederea rosturi cca 50mm între
extremităţile cămăşii şi planşeele învecitate asa cum sunt
prezentate in figurile 3 si 4.
Fig. 3 Fig. 4
Creşterea capacităţii la forţă tăietoare se face prin
consolidarea inimii pereţilor.
Cămăşuirea cu elemente de oţel se poate face prin
dispunerea pe una sau ambele feţe ale peretelui a unor benzi
de oţel în direcţie orizontală fig. 5 sau a unor panouri
continue de tablă din oţel.
Fig 5
Consolidarea diafragmelor de beton armat cu profile
metalice se utilizeaza si ca procedeu de reparare a unei zone
deterioarate in sensul aparitiei fisurilor de beton armat in
urma unei solicitari exceptioale.
Fisurile locale indica o insuficienta capacitate a
diafragmei de a prelua eforturile de intindere din beton iar
reparatia locala consta in fixarea profilelor metalice in scopul
ameliorarii acestei probleme in comportarea elementului.
Profile metalice folosite sunt de obicei platbande
metalice care vor fi acoperite ulterior de un strat de tencuiala
si mai rar se utilizeaza si profile cornier dispuse tangent la
suprafata peretelui pe o latura.
In figura 1 este indicata o varianta mai expeditiva de
realizare a lucrarii acceptata insa si inclusa in mai multe
lucrari de specialitate,varianta care implica dispunerea
placutelor metalice de-a lungul fisurii si fixarea acestora cu
suruburi metalice introduse in gauri date in toata grosimea
diafragmei.
Este important sa se asigure o distanta suficienta intre
surub si fisura pentru a nu se produce sub eforturi mari
smulgerea zonei de beton dintre surub si fisura. Se prefera
ca aceasta distanta sa asigure cu certitudine faptul ca
surubul trece printr-un ochi al plaselor armaturii
diafragmei diferit de cele prin care trece fisura.
Figura 1
Un alt exemplu de aplicare a acestei tehnologii este ilustrat
in figura 2:

Figura.2
In acest caz fasiile de platbanda vin dispuse perpendicular
pe fisura asigurand o ancorare superioara in diafragma prin
intermediul mai multor suruburi pe fiecare parte a fisurii.Este
important ca fasiile sa se dispuna perpendicular pe fisura sau
cat mai apropriat de pozitia perpendiculara deoarece
patologia diafragmei ne indica prin directia fisurii si directia
eforturilor principale de scurgere a eforturilor in momentul
fisurarii cat si faptul ca este necesara o armare suplimentara
pe directia perpendicular fisurii-directia eforturilor de
intindere din beton.
Seria operatiilor tehnologice include in ambele variante :

-indepartarea tencuielii in zona fisurilor;


-curatarea suprafetei betonului cu peria de sarma;
-tratarea fisurii(fisurilor)prin injectare cu rasina epoxidica;
-trasarea si executia gaurilor in diafragma cu ajutorul
bormasinii rotopercutante;
-fixarea profilelor la pozitie prin stangerea suruburilor;
-refacerea tencuielii.