ṢTIINȚA.

ACTIVITӐȚILE
DE CERCETARE
Conf.univ.dr. Simona MINA
Universitatea Maritimӑ din Constanța
 Ṣtiința
 Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de
cunoştinţe veridice despre natură, societate şi
gândire, reproducerea, reflectarea generalizată şi
abstractizată a realităţii.

 O trăsătură distinctă a ştiinţei este indiciul ca

acesta accepta o cunoaştere bazată pe fapte şi
organizată astfel încât să explice fapte şi să rezolve
probleme.
 Ṣtiința
 Un criteriu obligatoriu al ştiinţei este ca respectiva
cunoaştere sa constituie o totalitate care face să crească
capacitatea de explicare, previziune şi control. Cu cât
acest ansamblu de cunoştinţe explică mai multe lucruri
ce nu se puteau explica anterior, cu atât mai mult poate fi
calificat drept ştiinţă.
 În esenţă ştiinţa este considerată ca fiind zona cea mai
evoluată de cunoaştere a realităţii. Ea cuprinde totalitatea
cunoştinţelor despre această realitate, constituite într-un
sistem , care pot fi demonstrate şi verificate.
 Ṣtiința
 Ştiinţa poate fi definită ca un sistem de
cunoştinţe verificate despre realitatea
obiectivă şi subiectivă (natură, societate,
gândire) sau în sens mai particular ca
ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit
domeniu al cunoaşterii. Cunoştinţele sunt
reunite pe baza aceloraşi legi şi principii,
formând o teorie coerentă şi unitară.
 Ṣtiința
 Ştiinţa, în general, poate fi considerată ca o activitate
omenească, o instituţie cu zeci şi sute de mii de
oameni, o acumulare de cunoştinţe transmise prin
tradiţie, un factor important în menţinerea şi
dezvoltarea vieţii sociale: o metodă compusă dintr-o
serie de operaţii cum sunt: clasificarea, măsurarea,
analiza, sinteza, observaţia, experimentul, formularea
ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice etc.
 Ştiinţa este un ansamblu de enunţuri adevărate,
organizate în teorii ştiinţifice.
 Ṣtiința
 Ştiinţa contemporană se caracterizează printr-o
dezvoltare în ritm accelerat, prin transformarea ei
progresivă într-o forţă, care contribuie nemijlocit la
rezolvarea nevoilor de viaţă ale oamenilor, printr-o
diferenţiere a ştiinţelor particulare şi totodată prin
tendinţa integrării rezultatelor acestora prin apariţia
ştiinţelor de sinteză.
 Putem considera ştiinţa ca fenomen în
permanenţă înnoire şi devenire, fiind un sistem de
cunoştinţe controlate şi verificate.
 METODA
 Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de
cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective)
este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea
dobândirii de cunoştinţe noi. Metoda mai poate fi definită şi ca
procedeu sau ansamble de procedee folosite în vederea
cunoaşterii unui obiect.
 Caracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică
depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor
lor obiective. Sursa metodei se afla în realitatea obiectivă.
Apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective, metoda
devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se afla, de
aceea, în unitate indisolubilă cu teoria.
 METODOLOGIE
 Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare
folosite în majoritatea ştiinţelor menţionăm:
observaţia, experimentul, modelarea, statistica,
ancheta etc. Complexitatea obiectului determină
complexitatea metodelor.
 Metodologie (gr. Methodos = cale, mijloc si logos =
ştiinţa). Prin metodologie înţelegem ansamblul
metodelor folosite într-o ştiinţa anumită al cărui
fundament îl constituie sistemul celor mai generale
legi si principii ale ştiinţei respective.
 METODOLOGIE
 Metodologia este o parte a filozofiei care se
ocupă cu analiza teoretică a metodelor folosite
in ştiinţa moderna; este ştiinţa despre metodă.
 Metodologia se profilează ca domeniu in
filozofia modernă prin Bacon si Descartes, dar
devine o preocupare sistematică abia in
secolul al XIX – lea, odată cu dezvoltarea
intensă a ştiinţelor experimentale.
Procedeele si tehnicile de cercetare
 Procedeele si tehnicile constituie modul particular în care
este aplicată o metodă la domeniul specific al cercetării.
Ele sunt modalităţi practice de acţionare in cadrul
metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observaţiei
presupune atât perceperea sistematică a fenomenului cât
si înregistrarea obiectivă a datelor.
 În acest scop se folosesc tehnicile foto – cinematografice,
înregistrările magnetice, actografice ş.a.m.d.
Transcrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se face
după diferite procedee grafice, statistice,informatice, etc.
 CERCETAREA
 Cercetarea ştiinţifica este definită ca investigaţie, studiu, în
vederea descoperirii si punerii in evidenţă a noi cunoştinţe
(legi, fenomene, procese etc.) şi verificarea acestora.
 Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea
de ştiinţă, deoarece ştiinţa nu se realizează în afara cercetării.
 Cercetarea reprezintă una din funcţiile ştiinţei, a doua
funcţie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele
definitorii sunt investigarea realităţii concrete, in mod
sistematic şi pe baza observaţiei si experimentului, urmărind
descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi
înregistrarea cantitativă de ordin matematic.
 CERCETAREA

Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe

transmise prin tradiţie, cât şi metodă de dobândire a
acestor cunoştinţe. Criteriul ce stă la baza clasificării
tipurilor de cercetare constă în intenţionalitatea
cercetării, scopul pe care îl urmăreşte. Pornind de la
aceasta , majoritatea autorilor consideră trei tipuri de
cercetare:
 A.- cercetarea fundamentală;

 B.- cercetarea aplicativă;

 C.- cercetarea pentru dezvoltare.

 Cercetarea fundamentală
Urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial
într-o anumită direcţie a domeniului,dacă are
caracter de lege sau normă şi reprezintă baza
teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În
cercetarea fundamentală se incadrează
investigaţiile sub formă de studii teoretice sau
cercetări experimentale care duc in final la
constituirea cadrului si conţinutului ştiinţei
domeniului.
 Cercetarea aplicativă
 Are ca principală sarcină furnizarea de date pentru
direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea
muncii metodice.
 Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor
concluzii ale cercetării fundamentale. Cercetarea
aplicativă indică direcţia în care o problemă practică
poate fi rezolvată. De pildă, in domeniul activităţilor
corporale, studiul fundamental al calităţii motrice
oferă elementele aplicative referitoare la posibilităţile
de perfecţionare ale acestora.
 Cercetarea pentru dezvoltare
 Constituie acea investigare care urmăreşte crearea acelor
produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa
direct activitatea practică.
 Dacă cercetarea aplicativă indică posibilităţile de rezolvare
a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în
practică aceste posibilităţi şi oferă totodată tehnologia cea
mai adecvată.
 Este ceea ce se realizează pe teren sau în laborator în
legătură cu dezvoltarea si perfecţionarea calităţilor motrice
ale unor anumiţi sportivi aflaţi in “asistenţă ştiinţifică” a
unui laborator sau/şi a specialiştilor.
 Cercetarea pentru dezvoltare
Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în
toate domeniile vieţii sociale prin trăsături care o
diferenţiază pregnant de perioadele anterioare,
îndeosebi prin amploarea şi impetuozitatea
cercetărilor ştiinţifice moderne, prin orientarea or
spre transformarea naturii şi a societăţii, prin
universalitatea de conţinut, dar şi geografică a
ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în
straturile cele mai întinse ale societăţii, operând
transformări în mentalitatea oamenilor.
 ANALIZA ṢI SINTEZA
 În procesul de cunoaştere se disting două etape
inseparabile şi contradictorii, în strânsă
intercondiţionare: analiza şi sinteza.
 Analiza constă din descompunerea raţională a
întregului şi desprinderea însuşirilor sale
caracteristice.
 Sinteza reprezintă operaţia inversă de reflectare a
întregului din părţile sale componente. Ambele
operaţii pot fi aplicate atât în plan senzorial cât şi în
cel al cunoaşterii.
 INDUCȚIA
Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au
aplicabilitate extrem de largă în construirea teoriei ştiinţifice.
Între ele există o unitate dialectică.
 Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la

inteligibilul raţional. Inducţia este o mişcare de la planul

senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin care cunoaşterea
trece de la reflectarea individualului la cea a generalului. După
gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi
cea incompletă.
 Prima reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu ajutorul

căreia se obţine o concluzie generală din premise care epuizează

toate cazurile sub care se prezintă fenomenul dat.
 DEDUCȚIA
Deducţia este un proces cu mişcare inversă, care constă din
derivarea riguroasă a unei propoziţii (concluzia) din alte
propoziţii date (premisele). Mersul său se face de la idee la idee,
oferind astfel superioritatea obţinerii de noi adevăruri fără
investigarea realităţii în mod direct.
 Prin această funcţie pe care o exercită se înţelege că numai

acele deducţii pot fi corecte, la originea cărora se găseşte

inducţia ştiinţifică. Pentru a evita riscul de eroare e bine să se
evite lanţurile lungi de deducţii şi să se verifice rezultatul după
fiecare deducţie.
 Valoarea deducţiei creşte cu cât este verificată printr-un număr

mai mare de metode.

 Metoda istorică
 Constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a dinamicii şi a
dezvoltării lor.
 Acest fapt explică pregnantul caracter de generalitate pe care îl are metoda.
Importanţa sa este predominantă în ştiinţele care se dezvoltă destul de repede,
cum ar fi istoria, sociologia, etc…., dar explicaţiile se extind la numeroase
alte discipline.
 Aduce în plus, faţă de metodologia particulară a fiecărei ştiinţe, posibilitatea
de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a diverselor aspecte a realităţii, în
opoziţie cu viziunea statică.
 Pentru biologie, ea a permis cunoaşterea unor teze de bază, printre care şi
“ontogenia repetă filogenia”, care a făcut posibilă înţelegerea unor fenomene.
 Prin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a variaţiilor
cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria.
 Metoda experimentală
 Experimentul a fost utilizat accidental în antichitate. Arhimede
este cel care la transformat în metodă de studiu, folosindu-l
însă doar ca anexă a observaţiei. El îşi dobândeşte adevărata
valoare odată cu constituirea ştiinţelor moderne, în Renaştere.
 Cei care au introdus pentru prima oară experimentul în ştiinţă
au fost Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei. Prin experiment
se delimitează un nou stadiu al ştiinţelor, experimental. Ceea
ce da o notă particulară experimentului este caracterul sau
activ.
 Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin
ipoteza conducătore.
 Metoda matematico – statistică
Furnizează o imagine mai completă, mai
riguroasă despre fenomenele studiate. Baza
deductivă a metodelor matematică folosite în
ştiinţă permit formularea mai precisă a unor
previziuni ştiinţifice.
 Procedeele de prelucrare matematica constituie

frecvent un vehicul cu conţinut exact, al

inducţiei,, sau conduce la descoperirea unor
legi generale.
 Metoda axiomatică
 Se sprijină pe deducţia logică şi pe
adevărurile evidente care s-au formulat
cu timpul în fiecare fiinţă, adevăruri ce
pot fi luate ca şi postulate.
 Din acestea se deduc, fără eforturi de

cercetare concretă suplimentare, alte

adevăruri cu valoare ştiinţifică .
 Metoda euristică

 (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee

metodologice care duc la descoperirea unor cunoştinţe
noi, de exemplu ipotezele au valoare euristică).
 Euristica – adevărata ştiinţa a descoperirii şi a
invenţiei, cuprinde numeroase metode care favorizează
creaţia originală, nici una însă neputând fi considerată
o cheie universală, cu aplicabilitate în toate condiţiile,
specificul fiecărei cercetări – ca domeniu sau ca etapă
a activităţii – şi particularităţile psihologice ale
cercetătorului determinând alegerea soluţiei optimale.
 Metoda euristică
 Principiile euristice (metoda pentru a căuta adevărul în
ştiinţe), formulate pentru prima dată de către
Descartes, reprezintă un îndreptar orientativ în munca
ştiinţifică şi nu formule gata preparate pentru a fi
aplicate.
 O resursa principală a descoperirii în ştiinţă, derivată
dintr-o anumită atitudine intelectuală, este
problematizarea neîncetată. Întrebările bine puse
îndeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat
deoarece “o întrebare clară este pe jumătate rezolvată”.
 Rolul ipotezei in cercetarea ştiinţifică

 De regulă, orientarea cercetării este realizată prin

formularea unor întrebări, cărora urmează a li se găsi
răspuns. În demersul cunoaşterii, ipoteza
funcţionează de la formularea întrebării până la
descoperirea adevărului – moment în care ipoteza
devine teorie, adică cunoştinţă certă.
 “Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt
momente esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia unei
ipoteze sau teorii noi finalizându-se adesea cu un salt
al cunoaşterii”.
 PLAGIATUL

Din punct de vedere juridic, plagiatul este

definit ca „însuşirea ideilor, metodelor,
procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor
sau textelor unei persoane, indiferent de
calea prin care acestea au fost obţinute,
prezentându-le drept creaţie personală (L.
nr. 206/2004, art. 4).
 PLAGIATUL
 În mediul academic, plagiatul este definit drept „preluarea
ideilor, cuvintelor, limbajului unei alte persoane fără a cita
sau fără a cita în mod adecvat în lucrarea proprie sursa
informaţiei Plagiatul constituie „preluarea integrală sau
parţială a unui material realizat de un alt autor, şi
prezentarea acestuia ca aparţinând propriei persoane (fie
într-o lucrare scrisă, de tipul referatelor, articolelor, tezelor
de licenţă, experiment, etc. fie într-o prezentare orală).
 Cu alte cuvinte, plagiatul constituie încălcarea dreptului
de autor.
 PLAGIATUL
 Pentru a respecta drepturile de autor, altfel spus, pentru
a evita plagiatul este necesară cunoaşterea modalităţile
de citare corectă, dar şi multitudinea formelor pe care
o acţiune de plagiat o poate îmbrăca.
 Literatura de specialitate oferă o paletă bogată în ceea
ce priveşte tipurile de plagiat, pornind de la plagiatul
voluntar şi până la plagiatul involuntar. Pentru a evita
crearea unor confuzii în rândul cititorilor, găsim utilă o
succintă prezentare a conceptului de plagiat involuntar
 PLAGIATUL INVOLUNTAR
 Plagiatul involuntar este definit ca „folosirea
greşită a sistemul de citare, sau neindicarea sursei
unui material, ca urmare a necunoaşterii tehnicilor
de citare, a neindentificării sursei fragmentului
folosit sau a necunoaşterii faptului că informaţia nu
face parte din fondul de cunoaştere comună, sau
„ca rezultat al lipsei de informare cu privire la
practicile care încalcă etica ştiinţifică.
 PLAGIATUL DIRECT
 Plagiatul direct, integral: „preluarea unui text
[cuvânt cu cuvânt] şi folosirea acestuia în propriul
text fără a cita autorul sursă.

 Se consideră plagiat direct şi situaţia în care, textul

preluat este încadrat de propriile idei, dar lipsesc
ghilimelele sau parafrazarea pentru textul preluat şi
indicarea referinţei
PLAGIATUL DE TIP MOZAIC
 Plagiatul de tip mozaic: „preluarea unor fragmente
dintr-o sursă/din mai multe surse, schimbând unele
cuvinte, dar fără însă a parafraza în mod adecvat şi
fără a include textul între ghilimele”.
 Este apreciat ca plagiat de tip mozaic, situaţia în
care autorul unei lucrări nu face o distincţie clară
între propriile idei şi ideile altor autori ale căror
opere le-a consultat în formularea propriilor
argumente şi în elaborarea lucrării
Plagiatul prin parafrazarea inadecvată

 Plagiatul prin parafrazarea

inadecvată: „parafrazarea unui text
cu schimbarea unor cuvinte şi
redarea în forma sa originală, fără
reformularea ideii sursă cu propriile
cuvinte”
Plagiatul prin parafrazarea necitată
 Plagiatul prin parafrazarea necitată: „folosirea
cuvintelor proprii pentru exprimarea ideilor altor
autori”.
 Acest comportament se consideră plagiat deoarece
ideile sunt proprietatea autorului materialului sursă
şi atunci se impune includerea unei referinţe clare
către sursă, chiar dacă formularea iniţială a fost
schimbată în mod semnificativ
 CӒT DE MULT PUTEM CITA?
 Plagiatul prin nerespectarea obligaţiei de
originalitate: „folosirea unui număr mare
de paragrafe sau idei din sursele
consultate, cu citarea acestora, dar în
proporţie mult prea mare, astfel încât
acestea alcătuiesc majoritatea lucrării”
 AUTOPLAGIATUL

Prezentarea sau publicarea

aceleiaşi opere/cercetări sub un
al titlu sau într-un context
diferit
Plagiatul prin citarea fără referinţă

Plagiatul prin citarea fără referinţă:

„folosirea textului preluat cu
utilizarea ghilimelelor, dar fără
indicarea sursei/referinţei
originale”
 TIPURI DE PLAGIAT
Clona: prezentarea sau transmiterea lucrării altui autor, cuvânt cu cuvânt, ca fiind propria
lucrare.
Copierea sau CTRL-C: o parte din lucrare cuprinde fragmente semnificative de text dintr-o altă

sursă necitată.
Find-Replace: schimbarea unor cuvinte și fraze, dar menținerea conținutului esențial/principal

al sursei.
 Remix: parafrazarea câtorva surse astfel încât conținutul lor să se potrivească.

Reciclarea: reutilizarea propriilor lucrări fără citare. Autoplagiatul

Hibrid: combinarea unor surse citae corect cu pasaje copiate (fără citare) într-o singură lucrare.

Confuzie: o lucrare care reprezintă un mix de materiale copiate din diferite surse fără citare

corectă a acestora.
Eroare: o lucrare care include care nu există sau care nu conține informații corecte despre sursă.

Agregat: o lucrare care include citări corecte, dar lucrarea este lipsită de contribuții originale.

Re-tweet: o lucrare care include citări corecte, dar se apropie prea mult ca formulare și/sau

structură cu textul original.

 SOLUȚII

 Preluarea ideilor/teoriilor altei persoane fără referinţe;

 Compilaţia de fragmente din mai multe surse fără referinţe clare;
 Întrepătrunderea dintre fragmentele altor autori şi munca proprie;
 Preluarea unui text, cu modificarea unor expresii/cuvinte/inversarea unor
capitole/subcapitole/paragrafe/etc;
 Omiterea marcajelor clare de citare în text;
 Prezentarea/publicarea aceleiaşi lucrări la mai multe întâlniri;
 Utilizarea greşită şi involuntară a materialelor/citatelor, din ignoranţă şi lipsit
de intenţie;
 Furnizarea de informații incorecte cu privire la sursele de citare / sursele
bibliografice;
 Lipsa ghilimelelor de la citate etc constitue plagiat.