POVESTEA VIEȚII

LUI GEORGE
ENESCU
 Printre oamenii noștri de
seamă care au dus cel mai
departe în lume renumele
României și al înzestrărilor ei
cu frumusețile spirituale fără
număr se află și George
Enescu.
,,…muncă scumpă, cel ce
nu te cunoaște se întreabă:
pentru ce mai trăiesc?’’

George Enescu
 O AMINTIRE
DE NEUITAT
Într-o viață în care s-au amestecat și bucurii și supărări, așa cum se amestecă norii cu
soarele și lumina cu umbra, George Enescu nu a uitat casa unde s-a născut la 19 august
1881. De câte ori in lungile-i călătorii muzicale prin lume se strângea în gândurile sale, ca
într-o chilie tăinuită, regăsea imaginea ei cum o știa din copilărie.
Casa aceasta se află la Liveni, în județul Dorohoi, astăzi Botoșani, pe-o coastă
năpădită de verdeață. Se poate și azi vedea, restaurată și ocrotită de autorități, cu o tablă
memorială la intrare. Cerdacul cu stâlp de lemn se uită la livezile din jur. Lângă geamurile
lucitoare se înalță un copac vânjos care face umbră de primavară până toamna târziu. Nu
departe de aceasta, o pădure de stejari bătrâni, care de atunci a fost tăiată, răsărind pe locul
ei lunci și dumbrăvi.
Gospodăria era modestă dar bine întreținută. Constantin Enescu, tatăl viitorului
compozitor, năzuia la ridicarea pe scară socială, asigurând familiei sale o viață plăcută.
IMAGINI DIN
COPILĂRIE
O mare parte din lucrările lui George Enescu sunt
străbătute de fiorul aducerilor aminte. Dacă Mihail Sadoveanu a
scris cândva o povestire intitulată ,,Cântecul amintirii’’, apoi
multe compoziții ale lui Enescu nu sunt altceva decât astfel de
cântece ale amintirii.
,,-De Molodova mă simt legat prin toate fibrele mele”, a
mărturisit el la vârsta maturității. ,,Legătura mea cu pământul,
cu cerul și apele Moldovei nimic nu o poate desface. În
molcomul peisaj moldovenesc, printre oamenii cuviincioși, de
discretă nobleță sufletească a acestei blagoslovite provincii, mă
simt în cel mai prielnic mediu. Mă simt înfrățit cu tot ce este
moldovean. Peisajul natural parcă mă înviorează. La Liveni mă
întorc printre oameni și lucruri, a căror revedere pune polen pe
amintire. Pământul natal, cu tot ce e pe el, îl purtăm toată viața
în noi și e prezent în cântec, în poemă, în piatra sculptată, în
pânza pictată, ca și în faptă. Fără el, am fi sarbezi.’’
 UN COPIL
OBRĂZNICUȚ
Cu toată râvna sa pentru muzică, Jorjac nu și-a dezmințit
vârsta copilăriei.
,,-Tată,a strigat el, cucoșul a sărit pe lemne, s-a speriat și
a făcut cucurigu! L-a fugărit un câine, însă eu am să alung
câinele cu biciul aista!’’
Apoi, timpul a trecut…
,,-Am inceput sa compun fără să mă gândesc,, a povestit
el criticului muzical francez Bernard Gavoty. „Ciudat: nu
știam nimic, nu ascultasem nimic sau aproape nimic, nu
aveam pe nimeni care să mă îndrume. Și, totuși am avut de
copil ideea fixă de a fi compozitor și numai compozitor!’’
După doi ani, Eduard Caudella a constatat la băiatul de
șapte ani un progres nebănuit, și nu doar în domeniul citirii și
al recunoașteri imediate după auz a tuturor notelor, ci și la
vioară, al cărei ton avea o vibrație proprie.
ORAȘUL
MUZICII Viena era în acea vreme cetatea împăratului,
stăpânul popoarelor, a cărui putere avea să apună în
curând, dar o putere mai mare decât a lui, puterea muzicii
avea să țină și după căderea coroanei sale. Trăiseră și
cântaseră acolo Haydn, Mozard, Beethoven și Schubert,
iar pe străzi puteau fi văzuți mai nou Johannes Brahms cu
barba lui zbârlită, măruntul Anton Bruckner cu pălăria sa
largă, iluminatul Hugo Wolf cu ochii săi aprinși.
Acolo, George a terminat Conservatorul cu nota
excelent și medalia de argint. A început să compună și să
apară pe scenă.
,,-Un copil de vreo treisprezece ani, născut în
județul Dorohoi, a pus în uimire pe artiștii din Viena prin
extraordinarul său talent muzical,’’ scria George Coșbuc.
ALESUL
MUZEI
,,-Unde ai de gând să te înscri?
-Încă nu știu, a sunat răspunsul lui laconic.
-Bine, dar la vreun instrument cânți?
-Cânt, firește.
-La ce cânți?
-La vioară.
-Ai să te înscrii, așadar, la clasa lui Marsick.
-S-ar putea.
-Cântă-ne ceva, să vedem ce știi.
-Dăca vreți…’’
Enescu cântă, fără să se lase rugat, un
fragment din ,,Concertul pentru vioară’’ de
Beethoven, într-un chip magistral.
SUCCESE,
SUCCESE!
Se spune că Enescu ,, nu are nimic din
virtuozul obișnuit. A interpretat concertul de
Beethoven ca un mare artist, cu o noblețe de stil,
cu autoritate, o măiestrie și o simplitate în
atitudine, cu o puritate sonoră și cu o profunzime
de sentimente minunate.’’
Tonul viorii lui mergea la inimă ,,atât de
duios și de tandru, încât inimile se topesc,
respirațiile sunt curmate și, după ultimul acord,
domnește o liniște totală, ce se prelungește timp de
mai multe secunde, ca apoi un tunet formidabil de
aplauze să se răspândească în sală. Unii plâng de
emoție.’’
SUFLETUL
VIORII
Era în 1900. Lumea pășea pragul noului secol. Din acest
început de veac datează renumele lui George Enescu, compozitor și
celebru artist al viorii.
Instrumentul acesta, despre care spunea deseori că este
,,inamicul, lui intim, i-a asigurat oricum, și încă destul de timpuriu,
independența față de ajutorul pe care-l avusese din partea părinților
săi și față de modesta bursă primită de la oficialitățile românești. I-a
asigurat îndeosebi libertatea de a se putea dedica din când în când și
compoziției.
I s-a spus că dirijează ,,cu înfocare și cu precizie absolut
remarcabile’’, iar arcușul lui stăpânește secretul unei vibrații
urzite ,,dintr-o lacrimă și o mângâiere’’.
Un critic a afirmat că vioara lui Enescu a fost o voce ,, care
cântă, plânge, se roagă, se exaltă cu o înfocare pasionată; o voce de
alint, de mângâiere, prin care trece un freamăt de nostalgie
orientală.’’
 PE
DRUMURILE
ȚĂRII ,,Pe aceste plaiuri moldovenești cu lanuri de orz
și porumb, cu petice de păduri bătrâne la orizont și cu
vechile sate pierdute între sălcii și mesteceni, satul
meu este ca multe altele.’’
În 1914, Enescu a făcut un turneu de recitaluri în
orașele mari ale țării: Caracal, Slatina, Târgoviște și
Huși.
Cu toate concertele sale, a găsit timp de
pregătirea înființării unei Opere la București.
,,Visul meu de atâta vreme! O Operă, unde vom
auzi în limba noastră, cu cântăreții și muzicienii noștri
marile capodopere de Gluck, Mozard, Beethove,
Weber, ale supraomenescului Wagner!’’
ÎN AMERICA
Enescu este invitat de către
americani în întreita sa calitate, de
compozitor, dirijor și violonist. Acolo
a dirijat și a susținut concerte
simfonice, prezentându-și și
compozițiile.
De pe urma lui Enescu va rămâne
în America o statornică urmă de stimă
pentru țara care l-a născut și de care n-
a vrut să se despartă niciodată.
,,Viața mea toată mi-am pus-o
fără preget în serviciul artei, iar arta
mea e pusă la dispoziția lumii întregi.
Peste tot unde mă duc, eu nu uit că
aceasta este prima mea datorie.”
CEL MAI
MARE
Cum lucra George Enescu?
Cum lucrează artiștii creatori, care
făuresc din imaginația lor fluvii de
muzică.
,,-Eu lucrez mereu, spunea el.
Pentru mine viața fără muncă nu-și
are rațiunea.”
,,-Ați văzut femeile acelea
vlăguite, care poartă în brațe
copii grași și bine hrăniți? –
spunea el. ,,Abia se mai țin în
picioare, dar cu toate acestea sunt
fericite. Eu semăn cu ele.”
 ”OPERA
VIEȚII MELE”
Cvartet pentru pian (fragment, 1893)
Cvartet pentru coarde în Do major (fragment, 1894)
Cvartet pentru coarde în Re minor (fragment, 1894)
Ahasvérus, cantată (doar prologul, 1895)
Concert pentru vioară în La minor (două părți, 1896)
Cvartet pentru coarde (1896)
Două suite românești pentru orchestră (1896-1897)
Cvartet pentru coarde (prima parte, 1897)
Barcarolă pentru pian (1897)
Octet pentru coarde în Re minor (fragment, 1898)
Concert pentru pian în Re minor (schița primei părți, c. 1898)
Concert pentru pian în Mi minor (schița primei pățri, c. 1898)
Suită orientală pentru orchestră (fragment, 1900)
Cvartet pentru coarde în Do major (doar prima parte, 1906)
Sonata pentru vioară în La minor (prima parte, 1911)
Sonata pentru pian (prima parte, 1912)
 ”... a stoarce până la ultima
picătură sucul fructului
sălbatic pe care anii l-au
copt. Atâta vreme cât mai
exist, vreau să cânt.”
George Enescu
ÎN PANTEON
Din Panteonul
nemuritorilor unde se află,
George Enescu surâde mulțumit
ori de câte ori un tânăr pune
mâna pe arcuș și vioară, ori de
câte ori el își plimbă degetele pe
clapele pianului sau ale vreunui
alt instrument muzical sau apucă
condeiul între degete spre a
compune.
Surâde mulțumit, deoarece
știe că muzica este acea vrajă
care dă aripi sufletului
oamenilor.
George Enescu a decedat la data de 4 mai 1955, fiind
înmormântat la Paris, Franța.
ECHIPAJUL CLASEI a VII-a B: BLAGA ANEMONA PAULA
BUCUREN BIANCA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NICOLAE POPOVICIU BEIUȘ

PROFESOR COORDONATOR : RADA DANIELA

Bibliografie:
Bălan, Teodor – Acasă la Enescu, Editura Sport – Turism, București, 1977
Sbârcea, George – Povestea vieții mele, Editura Ion Creangă, București, 1982

VĂ MULȚUMIM
PENTRU VIZIONARE!