SOFIȘTII, ȘCOLILE SOFISTE ȘI

CONCEPȚIILE LOR POLITICO-JURIDICE

Coordonator științific,
Lect.univ.dr. Mădălin-Savu Ticu

Student,
POPESCU MARINA-MIHAELA
Cuvintele grecești sophos, sophia, in mod obișnuit traduse prin „înțelept”
și „înțelepciune”, erau uzul comun din cele mai vechi timpuri și
desemnând o calitate intelectuală sau spirituală, au dobândit in mod
firesc unele nuanțe ale înțelesului. La început ele conotau in primul rând
iscusința intr-o anumită meserie.
Probabil se considera că un sophistes ar fi trebuit să fie învățător. Un
sophistes scrie sau îi învață pe alții pentru că are o iscusință sau o
cunoaștere deosebită de împărtășit. Sophia sa este practică, fie în
domeniul conducerii și politicii, fie în artele tehnice.
Atena a devenit centrul de întâlnire al sofiştilor şi a fost oraşul lui
Socrate, a cărui filosofie a dăinuit, prin intermediul operelor lui Platon,
de-a lungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon a creat o
şcoală filosofică în cadrul Academiei, în timp ce Aristotel şi-a dezvoltat
sistemul filosofic, politic şi moral în cadrul peripateticilor. La scurt timp
după aceea au apărut la Atena şcoala stoică şi cea epicuriană
 SOFIȘTII- PROFESIONALISMUL- ȘCOLILE SOFISTE

În timpul vieții lui Socrate, termenul a început să fie folosit, deși

nu exclusiv, în legătură cu o categorie particulară, anume educatorii
profesioniști care le ofereau tinerilor, contra plată, învățătură și expuneri
publice de elocință. Ei pretindeau că aparțin tradiției anterioare a
educației făcute de poeți. Platon vorbește despre „mulți alții” în afară de
Protagoras care au practicat profesiunea sofiștilor, „unii înainte, alții
fiind încă în viață”. Modelul apărării sofiștilor este unul echivoc, și
devine curand un prototip de critică socială: este felul in care Platon îi
„pune la respect” pe atenienii înșiși care nu fac decât sa-i blameze în
mod nedrept pe sofiști pentru coruperea tineretului atenian, când această
operă le aparține în întregime. Aristotel îl descrie pe sofist ca pe unul
care scoate bani dintr-o înțelepciune aparenta, nu reală și lăsând la o
parte gluma, acest pasaj, împreună cu altele, dovedește că sofiști plătiți
existau încă din vremea sa.Profesionalismul sofiștilor e evidențiat de
faptul că Protagoras avea doua categorii de elevi:tinerii de familie bună
care doreau să intre în politică
În dialogul Protagoras, Socrate descrie sofistul ca pe „un fel de negustor
sau traficant de mărfuri din care se hrănește sufletul (sau mintea)” și
sugerează câteva motive pentru care un tânăr ar trebui să ezite înainte de
a se încredința unui astfel de om: precum vânzătorii cu amănuntul ai
hranei fizice, ei îsi laudă nediscriminat mărfurile, fără sa aibă
cunoștințele unui dietetician despre cât de sănătoase sunt, spre deosebire
de mâncare, produsele lor pătrund direct în minte și nu pot fi ținute în
borcane până când aflăm pe care să le consumăm, cum și în ce cantități.
Principiul care rezidă de aici este acela că nu oricine poate beneficia de
cunoștințele transmise. Doar concepțiile asupra educației diferă, mai
exact criteriul de selecție. Sunt cazuri în care educația se difuzează
contra unor sume de bani, celor care îsi permit adjudecarea ei, după cum
există și cazuri în care educația se adresează celor cu talente specifice,
aleși anume (precum în cazul școlii hipocratice ori al școlii pitagoreice).
Atitudinea publicului atenian era ambivalentă, reflectând situația de
tranziție a vieții sociale și intelectuale din Atena. Sofiștii nu întâmpinau
dificultăți în a găsi discipoli care să plătească taxele mari pe care le
cereau sau audiență pentru prelegerile și manifestările lor publice.
Totuși unii dintre bătrâni îi condamnau cu fermitate. Această
condamnare era legată după cum arată Platon, de profesionalismul lor.
De ce se întâmplă asa? Suntem obișnuiți să gândim despre cei care
predau că își câștigă existența în mod respectabil, iar în Grecia numai
erau prejudecăți cu privire la astfel de preocupare. Socrate era fiul unui
pietrar și a practicat probabil aceeași meserie, dar nu a fost niciodata
acuzat de aceasta.
Deșii unii dintre ei predau multe alte lucruri, toate includeau studiul
politicii, iar calea spre aceasta, în Atena democratică, era puterea vorbirii
convingătoare.
A fost o acțiune îndrăzneață, ce a stârnit furtună de ură și de dușmănii.
Au fost învinuiți că nu au nici o religie, nici morală, nici patriotism.
Zdruncinau, spune Platon, ceea ce până atunci fusese de neclintit.
El susținea că, acceptând bani, sofiștii se lipseau de libertatea lor, erau
constrânși să discute cu oricine putea plăti taxele, pe când el era liber să se
bucure de societatea celor pe care-i alegea singur. Înțelepciunea ar fi trebuit
să fie împărtășită de bunăvoie și iubiți. Așa fusese privită filosofia până
atunci, cu precădere in școala pitagoreică, al cărei administrator era Platon,
alături probabil de Socrate.Nu numai că pretindeau că ofera instrucție în
ceea ce la Atena era considerat un fel de a doua natură pentru oamenii de
treabă, dar ei înșiși nu erau lideri atenieni, nici măcar cetățeni. Erau străini,
provinciali al căror geniu depășise hotarele cetăților lor lipsite de
importanță. Sofiștii își ofereau lecțiile fie în mici cercuri sau seminarii, fie în
cadrul unor prelegeri publice sau „expuneri”. Primele puteau fi organizate in
case precum cea a unui client de seama lui Callias, cel mai bogat om din
Atena, despre care se spunea că a cheltuit cu sofiștii mai multi bani decât
oricine altcineva. Casa lui este scena adunării, însă ospitalitatea pe care o
ofera sofiștilor și admiratorilor acestora pare să fie transformat mai degrabă
intr-un loc foarte diferit de ceea ce se poate numi un cămin. Protagoras
mărșăluia prin grădina exterioară insoțit de un grup numeros, incluzând atat
atenieni, cât și străini pe care îi atrăgea în fiecare oraș prin care trecea.
Apariția sofiștilor la marile festivaluri de la Olimpia și din alte părți avea
o importanță întreită. Mai întâi, este încă o dovadă că se considerau a fi
în tradiția poeților și rapsozilor.
Practicau ei inșiși arta vorbiri pe care o deprinseseră singuri, și o
prezentau în manuale scrise care se ocupau și de argumentele retorice și
de folosirea corectă a limbajului general, după cum o înțelegeau ei, arta
vorbirii convingătoare era o condiție esențială
Tineretul atenian este dornic de învățătură și adesea se practică
„importul” de profesori ori specialiști în diferite domenii din alte cetăți.
Acești profesori vin din cetatea ateniană în speranța recrutării a noi
grupuri de studenți, dar și în ideea unor câștiguri mai mari. Unii sunt
susținuți din fonduri publice în instutuțiile de învățământ, alții, în special
profesorii ori filosofii itineranți, precum sofiștii, încasează bani de la
fiecare student în parte pentru materia predată. Conform unei tradiții
comerciale, comuna nu doar orașelor grecești, profesorii cer fie suma
întreagă la începutul cursurilor, fie jumătate din sumă, urmând ca restul
sumei să fie plătită la sfârșitul cursurilor.
CONCEPȚIILE POLITICO-JURIDICE
Sofiștii erau cu siguranță individualiști, chiar rivali, concurând între ei
pentru aprecierea publicului. De aceea nu s-ar putea spune despre ei că
reprezintă o școală. Pe de altă parte, a spune că nu aveau nimic în comun
din punct de vedere filosofic ar fi o exagerare. În gândirea acelei epoci,
noțiunile de dreptate, concordie, prietenie și egalitate, erau considerate
interdependente, dacă nu identice, și esențiale pentru menținerea orânduirii
politice. Pentru Protagoras, dreptatea este „orânduitoarea cetăților și
legătura aducătoare de prietenie”, iar Socrate, în timp ce demonstrează că
dreptatea este coextensivă cu legalitatea, spune despre concordie că este cel
mai bun dintre toate lucrurile pentru o cetate și că obiectivul ei este să
asigure supunerea față de lege, iar Aristotel spune ca dacă cetățenii sunt
prieteni, dreptatea se poate veșteji. Focarul gândirii Greciei antice a fost
Atena, centrul de întâlnire al sofiștilor și orașul lui Socrate, a cărui filozofie
a dănuit prin intermediul operelor lui Platon, care a creat o școală filozofică
în cadrul Academiei, în timp ce Aristotel și-a dezvoltat sistemul filozofic,
politic și moral în cadrul Școlii peripateticilor.
 Majoritatea specialiștilor sunt de părere că grecii au inventat politica și
că au inițiat cercetarea științifică și filozofică a acestui domeniu. De
altfel, cuvântul politică (existent în multe limbi moderne) provine din
grecescul polis, prin care se desemna statul-cetate sau statul-oraș. Polisul
era o instituție care a permis și promovat discuțiile critice și existența
unor funcții și posturi civice, care au constituit obiective ale luptei pentru
putere între clanurile aristocrate. Mai mult, cetățenii puteau participa
(direct sau prin consilii) la guvernarea polisului, deci la controlul
afacerilor publice, ceea ce a condus ulterior la apariția conceptului de
democrație.
 CONCLUZII
Indiscutabil, discursul argumentativ sofist are meritul de a întări practica
argumentativă specifică dezbaterii democratice
Problema apare însă atunci când acest principiu este folosit în scopuri
mai puţin morale, cum ar fi manipularea unui public oarecare în vederea
unor interese obscure. În măsura în care sofiştii practicau un discurs
menit să înşele auditoriul cu orice preţ, ei pot fi socotiţi drept veritabili
precursori ai propagandiştilor şi manipulatorilor de azi. Logica şi retorica
vremurilor tinere ale gândirii filosofice pot fi considerate, în anumite
forme, surse ale discursului manipulator contemporan, iar sofiştii primii
profesori, primii maeştri ai artei convingerii viclene. Nu degeaba
argumentarea sofistică este numită astăzi nu doar argumentare eronată, ci
şi „artă a ipocriziei mentale şi a manipulării”, iar retorica sofistă rămâne
„un punct de plecare negativ în istoriile standard ale retoricii”.
Sofistii au creeat o cultura antropologica efemera in care omul nu cultiva
decat ceea ce ii este subiectiv si individual util.O asemenea cultura nu
este dotata cu valori permanente si deci este efemera.