Modele și valori

în educația
Europei Antice
Valori sociale și educaționale
greco-romane

Iordache Dragoș Alexandru

Mihali Ioana
Prisăcaru Adrian
Știrbu Ardrian

Clasa a IX-a G
Colegiul Național „Sf. Sava”
 Cuprins

1) Considerații generale privitoare la educația cetățeanului în Grecia Antică

2) Modelul socio-educațional atenian
3) Modelul socio-educațional spartan
4) Consecințe ale educației și valorilor în evoluția istorică
5) Educația în Roma antică
6) Concluzii

1
 Considerații generale privitoare la educația cetățeanului în Grecia antică
În Grecia Antică, educația avea un caracter practic și aplicat, deoarece rolul
individului era privit ca reprezentând nu atât interesul propriu, cât interesul cetății din care
acesta făcea parte. Această percepție poate fi extinsă la nivelul tuturor cetăților grecești, însă,
în funcție de particularitățile locale și de evoluția istorică a orașului, se disting diferite
modalități prin care ea se manifestă. Modelul educațional are la bază, în primul rând,
concepția asupra omului, asupra trăsăturilor și scopurilor sale.
Grecii considerau că așa-numiții „barbari”, persoane care nu vorbeau limba greacă, nu
le sunt egali, iar sclavii nu erau nici măcar încadrați în categoria oamenilor. La ei, conștiința
apartenenței la același neam era mereu trează și susțineau cu tărie că ținta lor de viață este
traiul în mod liber, spre deosebire de orientali, care erau permanent supuși cuiva. Un rol
important avea și cultivarea aspectului fizic și psihic, omul fiind plasat în centrul vieții
pământești. Divinităților mai importante li se recunoștea dreptul deplin de stăpânire asupra
văzduhului, interiorului Pământului și adâncului mării, zone puțin controlabile de către om în
acea perioadă, însă preeminența umanului asupra spațiului terestru este evidentă. Astfel,
singura diferență notabilă între oameni și zei era aceea că oamenii sunt muritori.
Diferențierea dintre spațiul sacru și cel profan se marca în interiorul polisului, din
punct de vedere spațial, prin crearea unei zone sacre a cetății, unde se ridică temple dedicate
zeilor. Aceștia erau socotiți protectori specifici ai cetății, lor fiindu-le dedicate cultele. Din
zonele sacre pornesc și se încheie procesiunile religioase, care oferă posibilitatea desfășurării
unor întreceri atletice, muzicale sau dramatice, precum și a unor sărbători publice.
Paralel cu separația divin-uman are loc organizarea unor diferențieri interumane, cele
dintre spațiul destinat activităților publice și cel destinat activităților din sfera privată. Zonele
publice sunt, adesea, cele mai intens animate, fie de discuții și dezbateri, în societăți
democratice similare Atenei, fie de antrenamente militare, la Sparta. Între altele, aici este
locul unde conducătorii cetății își exprimă deciziile și propunerile către restul cetățenilor.
Motivația cea mai semnificativă care permitea alăturarea zeilor cu oamenii în trăsături
și comportamente este credința în destinul neîndurător, de care și zeii se temeau. Mânia
acestuia putea fi cumplită, de aceea cetatea, ca și omul care o locuia, avea datoria de a-i căuta
iertarea, îngăduința și protecția. Totuși, chiar și în aceste condiții, zeii sunt permanent
capricioși și nedrepți, asemenea oamenilor. Intrarea în grațiile divinității era posibilă prin
rugăciuni, adorație, daruri și construirea unor temple și sanctuare. În consecință, orice
activitate de interes public, civilă ori militară, este precedată întotdeauna de rituri consacrate
atragerii bunăvoinței zeilor.
Așadar, nu atât credința într-un anume zeu sau altul apare ca esențială, cât
manifestarea respectului și venerației, viitoarea pietas a romanilor. Nesocotirea unor astfel de
rituri îl putea expune pe individ mâniei divine, întreaga cetate putând fi pedepsită. Un caz
edificator este procesul intentat din această cauză lui Socrate, în Atena. Astfel, educația se
centrează, în ciuda importantelor diferențe între polisuri, în jurul unor elemente esențiale:
rolul omului de parte a cetății, fidelitatea față de divinitate în ansamblul ei, apărarea
comunității și dezvoltarea personală, fiecare dintre acestea fiind privite distinct, în funcție de
idealurile care îi animau pe reprezentanții grecilor din varii regiuni.

2
 Subiectul actului educațional era, în chip firesc, cetățeanul, acesta fiind singurul cu rol
de conducere sau cel puțin participativ în societatea sa. Propriu cetățenilor le este spiritul
civic. Indiferent de starea materială în care se află, ei sunt atașați de locurile unde s-au născut,
pentru că nu pot fi cetățeni decât cei ce dețin proprietăți funciare. Concomitent, cetățenii sunt
convinși că felul în care se desfășoară activitatea în cetatea lor este cel optim în comparație cu
restul polisurilor. Cei din stările inferioare doresc, pe cât posibil, să le fie permis accesul în
sfera decidenților politici, văzând în funcțiile de mare răspundere șansa unei evoluții pozitive.
Nu trebuie neglijat, însă rolul, avut de necetățenii importanți: femeile și copii cetățenilor. Cei
din urmă erau și ei în plin proces de educare, iar femeile, în cadrul anumitor cetăți, cum ar fi
Sparta, dețineau un rol important, nu atât politic, cât îndeosebi social.
În lumea greacă există două modele educaționale care pot fi calificate drept
reprezentative: modelul atenian și cel spartan. Copilul grec învăța, potrivit surselor istorice,
să scrie și să citească, să recite versurile lui Homer și Hesiod, de natură să-i cultive pietatea în
raport cu zeii și moralitatea, să cânte la instrumente ca flautul și lira, precum și să lupte
pentru apărarea cetății, mânuind lancea și spada. Antagonismul celor două modele constă nu
în aceste valori generale, ci în modul în care ele sunt aplicate: dacă la Atena, în centru este
dezvoltarea estetică și morală a omului și cetățeanului, specifică democrației, în Sparta se
accentua singurul deziderat al formării soldatului perfect, pus în slujba unei armate hoplitice
conduse de o aristocrație militară.

Modelul socio-educațional atenian

Valorile principale cultivate de societatea ateniană sunt frumosul, simplitatea,
inteligența. Pentru ei, bogăția nu reprezenta neapărat un instrument de laudă în fața
semenilor, ci un instrument de lucru. În perioada democrației, potrivit lui G. Glotz, sărăcia nu
era un motiv de rușine decât dacă cei în cauză nu încercau să-și depășească această condiție.
În Atena, toți cetățenii erau implicați în viața politică, cei ce nu participau la treburile publice
fiind considerați ființe nefolositoare. Este frecventă practica adunărilor, iar deciziile sunt luate
prin dezbateri. În timp ce în alte polisuri îndrăzneala este un efect al ignoranței, iar
raționamentele o sursă a nehotărârii, la Atena îndrăzneala este obținută prin gândire.
„Între toate minunile, nimic nu este mai minunat ca omul. El traversează mările pe
furtună și se joacă împotriva furiei valurilor… Omul, prin dibăcia sa, prinde în capcana sa
atât pasărea ușoară, cât și fiara sălbatică… Îndeosebi, însă, și-a însușit cuvântul și gândul
zburător, dar și legile de conducere a statului…” spune Sofocle în Antigona. Omul fiind
plasat în centrul demersului social, educația avea să urmeze principiul dezvoltării gândirii
omului.
Indicii importante despre felul exact în care decurgea educația se găsesc în lucrările
filosofilor și ale autorilor tragediilor antice grecești. În Protagoras, Platon menționează că
„ … Dascălii îi pun să citească poemele poeților buni și îi obligă să le învețe pe de rost, căci
ele conțin multe sfaturi bune, multe deslușiri, îndemnuri și elogii ale oamenilor iluștrii din
trecut. Îi trimit apoi și la instructorul de gimnastică pentru ca, având trupuri mai sănătoase, să
le pună în slujba unei gândiri folositoare și să nu le lase pradă lașității, în caz de războaie și
alte împrejurări.” Se adaugă însă că „ … acestea le fac mai ales cei ce dispun de mijloace, or
de mijloace dispun, în cea mai mare măsură, cei bogați”.

3
 În Atena clasică, cea mai mare parte a populației de sex masculin știa să citească.
Aceasta rezultă din comediile scrise de Aristofan care nu scrie că ar exista analfabeți (la
sfârșitul secolului al V-lea î.Hr.). Deși unele femei știau să scrie, nu există dovezi că exista
educație pentru femei. Educația a fost liberă și lăsată la inițiativa particulară. Tradiția îi obliga
pe părinți să își trimită băieții care împlineau vârsta de șapte ani la școală.
Cu toate că școala era privată, statul atenian stabilea prin lege orele ce erau predate,
numărul și vârsta elevilor, precum și statutul profesorilor. Este interesant faptul că profesorii
nu erau evaluați după competențele profesionale din domeniu, ci după comportamentul
social. Vacanțele școlare depindeau de ciclul anual al festivalurilor religioase, de cele mai
multe ori ele având loc în luna februarie.
Școala elementară prevedea trei domenii de instruire: gramatica, gimnastica și
muzica. Lecțiile erau predate de profesor în propria casă, unde acesta îl învăța pe elev să
citească și să scrie pe tăblițe de ceară sau de lemn. Școala dura aproximativ 10 ani,
continuarea pregătirii (încă 3–4 ani) fiind accesibilă numai celor care aveau o situație
materială mai bună. Pentru orfanii de război statul atenian prevedea finanțarea studiilor lor
din bugetul public. Elevul care provenea din familii bogate era însoțit la școală de un
pedagog, un sclav care îi ducea plăcile cerate, stiloul, cărțile și lira sau flautul. De multe ori el
putea chiar să intre în clasă, în timpul derulării cursurilor. În cele din urmă, pedagogul îl ajuta
pe elev să studieze.
Gramatica era predată de un profesor de gramatică care îl învăța pe elev; 1) citirea și
scrierea pe tăblițe cerate sau de lemn; 2) aritmetica; 3) gramatica și poezia (în principal
operele lui Homer și Hesiod, pe care elevul trebuia să le memoreze).
Gimnastica se făcea sub supravegherea unui pedotrib începând de la vârsta de 12 sau
14 ani în sălile de sport (palestrele) rezervate copiilor. Pregătirea sportivă era centrată pe
antrenamentul individual și nu pe grupuri sportive. Antrenamentele, la care profesorul folosea
uneori un baston despicat la unul din capete pentru a corecta greșelile, se făceau pentru cinci
probe: săritura în lungime, aruncarea suliței și a discului, lupte și box. Sălile de sport jucau un
rol important în procesul socializării tinerilor, fiind un loc unde aceștia se întâlneau și se
împrieteneau. Gimnastica se făcea pe acorduri muzicale, în sunetul oboiului. Pregătirea în
sala de sport urmărea întruchiparea idealului clasic de frumusețe fizică și minte sănătoasă,
constituind baza pentru cultivarea sufletului, idee preluată și de către romani.
Predarea muzicii includea dansul și învățarea unor instrumente muzicale, mai ales
chitara și oboiul. De obicei, aceasta se realiza experimentând, fără să se utilizeze scrieri
muzicale. Muzica nu era de o complexitate deosebită, în lipsa polifoniei.
Atena clasică nu a instituționalizat învățământul superior după educația elementară.
Dar noile condiții politice și sociale, create după războaiele medice, l-au impus prin
intermediul sofiștilor în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. Efectul predării asupra
tinerilor din clasa aristocrată a fost marcant. Sub titulatura generală de „filosofie”, sofiștii îi
învățau pe tineri disciplinele care nu erau predate în școala elementară: geometria, fizica,
astronomia, medicina, arta, retorica și filozofia. Pregătirea tinerilor dura 3–4 ani, timp în care
aceștia își urmau profesorii în orașele unde aceștia țineau prelegeri publice. În predarea
retoricii tinerii sunt învățați cum să creeze idei, cum să facă o disertație despre dreptate și
nedreptate, cum să folosești locuri comune. În primul rând îi învață să devină eficienți. Dar

4
pentru a putea vorbi oamenilor trebuie să ai o cultură generală. În Atena sunt deschise, mai
târziu, școli în care se predau concepțiile proprii ale profesorilor: stoicism, cinism, etc.
Mulți atenieni nu vedeau cu ochi buni etica sofiștilor, fapt remarcat și de Aristofan (în
Norii). Aceștia remarcau cu ironie „interesul”, arătat de sofiști, pentru bani și faptul că îi
influențau pe tineri cu învățături care puneau la îndoială valorile de bază ale societății din
acele timpuri (de exemplu: credința în zei și supunerea față de legi).
La 18 ani, tânărul atenian devenea efeb, iar la 20 intra cu drepturi depline în rândul
cetățenilor.

Modelul socio-educațional spartan

Termenul de cetățean era sinonim la spartiați cu cel de hoplit în armata cetății, acesta
fiind dezideratul ultim care anima sistemul lor de educație. Istoricul Plutarh, notând despre
legiuitorul spartan Lycurg și sistemul de organizare pe care l-a impus acesta Spartei,
considera că „educația avea drept țel să-i facă (pe copii) să fie ascultători, să reziste la munci
și să învingă în lupte”. Astfel, este evident că în centrul preocupărilor educaționale erau
antrenamentele fizice și deprinderea tehnicii militare. Cum lupta este destinată doar
cetățenilor, ei sunt cei ce îndură pregătirea militară. Spre deosebire însă de celelalte cetăți
grecești, femeile au un rol extrem de important, având acces la educație și la multe sporturi.
Educația se caracterizează prin însușirea unui devotament absolut față de stat. Cetatea
este totul pentru cetățean. Această concepție se manifestă cu prilejul Jocurilor Olimpice, la
care, între 720 î. Hr și 576 î. Hr, din optzeci de învingători, patruzeci și șase au fost spartani.
Această educație nu le asigură tinerilor însușirea prea multor cunoștințe. Este suficient
să știe să scrie și să citească. Câteva versuri din Homer, cânturi războinice (Tirteu), câteva
poezii moraliste erau aici suficiente. Prin contrast, în epoca arhaică, ea acordă un loc
important muzicii, dansului și cântului. Muzica este militară, flautul scandează mișcările de
ansamblu. Cântecele și oboiul acompaniază întotdeauna armata spartană. Toate acestea dispar
brusc în 550 î.Hr., iar Sparta își consacră tot timpul unei educații pur militare. În felul acesta,
tânărul spartan era deprins încă de mic cu lipsurile și greutățile și cu mânuirea armelor.
Această educație începea la vârsta cea mai fragedă. Încă de la naștere, copiii nou-
născuți erau cercetați de un sfat de bătrâni și opriți numai cei sănătoși; cei debili sau cu
defecte fizice erau omorâți. Până la vârsta de 7 ani, băieții erau lăsați familiei, în grija mamei.
La vârsta de 7 ani, băieții erau luați din interiorul familiei, grupați în formațiuni (agelai) și
încredințați, pe cheltuiala statului, unui colegiu militar până la vârsta de 20 ani. Când băieții
au început pregătirea militară la vârsta de șapte ani, ei vor intra în tabere militare, numite
Agoge. Agoge a fost conceput pentru a încuraja disciplina și tenacitatea fizică, și pentru a
sublinia importanța statului spartan.
Ei au fost pregătiți să facă față greutăților, fiind în mod deliberat slab hrăniți, pentru ai
determina să se descurce să supraviețuiască în orice condiții; erau încurajați să fure cele
trebuincioase vieții, și dacă pentru acestea au fost prinși, ei au fost pedepsiți nu pentru furt, ci
pentru faptul că a fost prinși. Plutarh ilustrează în lucrarea Vieți paralele aceste practici:
„Copiii care furau erau atât de înspăimântați să nu fie prinși, încât unul dintre ei, se zice, care

5
furase un pui de vulpe, ascunzându-l sub haină, a preferat să-și lase pântecul sfâșiat decât să
scoată vreun geamăt…”
Pe lângă pregătirea fizică și mânuirea armelor, băieții studiau cititul, scrisul, muzica și
dansul. Ei au învățat să citească și să scrie, nu din motive culturale, ci pentru a putea fi în
măsură să citească hărți militare. Le era permis să cânte numai în cor. Pedepse speciale au
fost impuse în cazul în care băieții nu a reușit să răspundă la întrebări în mod suficient pe
scurt („laconic”).
Vârsta de doisprezece ani a unui băiat a fost considerată ca fiind una de tineret
(meirakion). Pregătirea fizică s-a intensificat, disciplina a devenit mult mai dură, băieții
primind și alte sarcini suplimentare. Tinerii au avut voie să meargă doar desculți, iar o tunică
reprezenta îmbrăcămintea atât de vara cât și de iarnă. La această vârsta băiatul spartan Agoge
erau obligat să-și ia un mentor mai în vârstă de sex masculin, de obicei, un tânăr necăsătorit.
Acesta era de așteptat să joace, în viața băiatului, rolul unui tată, fiind și un model pentru
partenerul său mai tânăr.
La vârsta maturității, cea de 18 ani, tinerii au devenit membri de rezervă al armatei
spartane. La ieșirea din Agoge tinerii erau împărțiți în grupuri, unii dintre ei fiind trimiși în
mediul rural, înarmați doar cu un cuțit și forțați să supraviețuiască folosindu-se cu abilitate și
viclenie de pregătirea dobândită. Această etapă a pregătirii lor, numită Krypteia, ce consta în
misiunea de a omorî orice hilot pe care îl întâlnea, făcea parte dintr-o strategie mai mare prin
care se urmărea să se terorizeze și intimideze populația formată din hiloți.
Informațiile cu privire la educația fetelor spartane nu sunt generoase, dar ele se pare
că au trecut printr-un ciclu destul de vast de educație formală, în linii mari similară cu cea a
băieților, dar cu mai puțin accent pe pregătirea militară. În acest sens, Sparta clasică a fost
unică în Grecia antică. În nici un alt oraș-stat femeile nu au primit o educație formală.
În acest timp, tinerii spartani erau obișnuiți să ducă o viață aspră; astfel, erau obligați
să poarte aceeași haină iarna și vara, să mănânce insuficient, să fie biciuiți fără să protesteze
și să fie disciplinați și cu teamă față de superiori.
Educându-i astfel pe spartani, dându-le o pregătire militară deosebită, Sparta și-a
format o armată, care, deși nu era prea numeroasă (circa 6.000 de oameni), era bine
organizată și disciplinată. Datorită acestei armate, Sparta a devenit statul cel mai întins și mai
puternic din Pelopones. În același timp însă, conservatorismul societății a reprezentat și o
sursă a decăderii. Deși Sparta atinge hegemonia, în ultima perioadă a existenței cetății,
numărul soldaților ajunsese, datorită selecției restrictive, la aproximativ 450-500 de oameni,
insuficient pentru a susține efortul militar deosebit necesar.

Consecințe ale educației și valorilor în evoluția istorică

Valorile morale și sociale ale grecilor sunt esențiale pentru evoluția lumii antice și a
popoarelor următoare datorită profundei lor diversități, dar și pentru că ele, în comparație cu
cele ale Orientului Antic, pot fi considerate baza ideatică a civilizației europene. Răspândirea
lor în spațiul Mediteranei și ajungând chiar până în India, în imperiul universal al lui

6
Alexandru cel Mare, a permis prosperarea culturii și civilizației în regatele elenistice, iar mai
târziu în Imperiul Roman, care lărgește la rândul său sfera de influență a acestei lumi.
Semnificativ mai puțin constrângătoare și mult mai eficiente din punct de vedere
economic, sistemele de educație grecești au produs o înflorire extraordinară a culturii, creând
terenul necesar pentru apariția unor cunoștințe științifice de bază, desprinse total de
mitologie, menținute ulterior și de noua lume europeană.
Cea mai apropiată în timp proiectare a transferului de fenomene culturale de epoca
polisurilor grecești este preluarea integrală de către romani, odată cu accesul acestora prin
cuceriri la spațiul elenistic, a vechilor obiceiuri și a operei civilizatoare grecești. Practic, deși
Roma a devenit stăpânitoarea grecilor din punct de vedere politic, întregul asamblaj de factori
sociali și educaționali roman a preluat în scurt timp germenii culturii superioare a Eladei,
dezvoltând-o la rândul său.
Acceptarea într-o perioadă scurtă de timp a civilizației Greciei are consecințe
profunde asupra Romei, aceasta transformându-se radical, dintr-un stat pur militar și cu
tradiții temeinic involuate, în statul purtător al celei mai puternice culturi europene, cultură pe
care, prin fenomenul romanizării, a extins-o în regiuni în care grecii nici nu putuseră ajunge
cu câteva secole în urmă prin colonizări.
Nu în ultimul rând, tot valorile elenice sunt responsabile de renașterea spațiului grec
perioada bizantină, renaștere imposibilă fără fundamentele culturale, educaționale și sociale
ale clasicismului și elenismului.

Educația în Roma antică

La începuturile republicii romane educația copiilor se realiza în cadrul familiilor, de
către părinți. Cato cel Bătrân și Paulus Aemilius considerau că educația copiilor este prea
importantă pentru a fi lăsată pe mâna sclavilor. Întrucât societatea romană era centrată pe
familie și pe valorile tradiționale, acest lucru se realiza în mod firesc.
Începând cu sec. al III-lea î.Hr., pe măsură ce procesul de expansiune teritorială lua
amploare, au început să apară primele școli particulare, accesibile însă doar celor înstăriți.
Până la împăratul Marc Aureliu (sec. II d.Hr.) obiceiul era ca, la nașterea copilului,
”pater familias”(capul familiei, tatăl) să-și exercite dreptul de recunoaștere a acestuia în
cadrul familiei. Până la 7 ani copilul, indiferent de sex, este dat în grija mamei, influența
acesteia punându-și amprenta asupra întregii sale vieți. Spre exemplu, în revolta împotriva
patriei sale, Coriolan a fost oprit doar de rugămințile mamei sale, nicidecum de cele ale
reprezentanților poporului sau ale preoților. Creșterea copiilor se făcea în condiții de
moralitate perfectă și cu severitate.
Odată cu împlinirea vârstei de 7 ani, singurele care rămâneau în grija mamei erau
fetele. Băieții ieșeau de sub tutela mamei și a femeii în general, de educația lor ocupându-se
exclusiv tatăl. Fetele erau învățate să fie modeste, să gătească, să toarcă lână și să se supună
soților lor, acestea fiind cerințele de bază pentru a fi considerate bune soții. Pe măsură ce
creșteau erau deprinse cu îndatoririle de viitoare mame. Ulterior în timp, ele puteau urma
cursurile unei școli primare, învățând să citească, să scrie, să numere. În funcție de starea

7
materială a familiei, puteau fie să se întoarcă în sânul acesteia spre a fi învățate regulile de
bună conviețuire casnică, fie își puteau continua studiile, până la vârsta măritișului, în cadrul
unor școli private unde învățau latina și greaca clasică, dansul și cântatul la țiteră sau liră.
Băieții se bucurau de toată atenția tatălui, care își făcea timp inclusiv pentru a le preda
personal competențe de bază în aritmetică, scriere, istorie, drept. Sub supravegherea acestuia
se inițiau treptat în cunoașterea și practicarea unui mod de viață tradițional.
În mediul rural, ascultând pe cei mari despre mersul vremii, despre lucrările zilnice și
sezoniere din gospodărie, despre animalele domestice și sălbatice, băieții dobândeau treptat o
anumită experiență de viață. Băieții din Cetatea Romei nu participau la astfel de treburi. Ei își
asistau tații la îndeplinirea unor ritualuri, sau asistau la ceremonii funerare unde auzeau
despre meritele unor oameni de stat importanți. În acest fel, tinerii se inițiau, alături de tatăl
lor, în toate aspectele vieții pe care ei înșiși urmau să o trăiască ulterior.
Vârsta de școlarizare era 7 ani. Copilul venea la școală însoțit de o doică. Școlile erau
mixte. Anul școlar începea în luna martie, după sărbătoarea Quinquatrus. Martial spunea că
în zilele călduroase de vară era mai important ca școlarii să fie sănătoși decât să invețe, iar
Seneca cerea imperios ca școlarii să nu fie mereu aplecați asupra tăblițelor cerate sau asupra
cărților. Împăratul Marc Aureliu a stabilit numărul zilelor școlare dintr-un an: 135.
Ca mobilier, școala avea un scaun inalt cu spetează- cathedra-, ridicat pe o estradă, pe
care stătea învățătorul. În jurul lui stăteau elevii, așezați pe scăunele și ținând pe genunchi
tăblițele cerate și celelalte ustensile de scris. Educația școlară se desfășura în 3 etape.
Cursul primar era frecventat de fete și băieți cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani. Elevii
învățau să citească, să scrie și să numere de către un litterator, numit mai apoi primus
magister sau magister ludi. După ce învățau să citească și să scrie, elevii erau inițiați în
primele elemente de calcul: la început doar terminologia sistemului de numărare pentru ca
mai apoi, în epoca imperială, să se realizeze progrese prin introducerea treptată a operațiilor
care stau și azi la baza aritmeticii. Calitatea de învățător și ocupația n-o puteau avea decât
oamenii liberi de rând și chiar liberții, sau membrii familiilor senatoriale căzute în dizgrație.
Cursul secundar dura până la 12 ani pentru toate fetele (deoarece se căsătoreau la
această vârstă) și pentru cei mai mulți dintre băieți. Cei care obțineau rezultate notabile la
învățătură și cei care își permiteau din punct de vedere material, continuau studiile până în
jurul vârstei de 16-17 ani, studiind discipline mai dificile precum literatura, istoria, geografia,
astronomia, chiar fizica, sub îndrumarea unui grammaticus. Accentul era pus pe studierea
limbii și literaturii grecești și latine. Celelalte discipline erau studiate colateral, numai cu
scopul de a înțelege mai bine textele studiate.
La începutul sec.I î.Hr au luat naștere la Roma și unele forme ale învățământului
superior, numite retorie sau oratorie, deoarece erau conduse de un rhetor sau orator.
În cursul superior învățau tineri de 16-17 ani până la 20 de ani sau chiar și după
această vârstă. Se inițiau și se deprindeau cu arta oratoriei. Discursul trebuia memorat și
expus mai apoi ca exercițiu practic de elocvență în fața unui auditoriu format de obicei din
rhetor, colegi, dar uneori puteau asista și părinții, rudele sau prietenii cuvântătorului. Aceste
exerciții erau cuprinse sub denumirea generală de declamații și constau fie în monologuri
lungi în care personaje mitologice sau istorice erau prezentate în fața unor decizii majore,
punând în balanță argumentele în favoarea sau împotriva acțiunii ce urmau a o întreprinde

8
(suasoriae), fie în dezbateri ale unor teze opuse luate din sistemul judiciar, în funcție de un
text de lege (controversiae).
Dacă inițial, statul nu avea nici o implicare în educația tinerilor, până în epoca imperială
învățământul ajunsese organizat și finanțat de către autorități, cu scopul formării unor
funcționari devotați împăratului. Existența școlilor municipale este o dovadă grăitoare în ceea
ce privește răspândirea pe care învățământul a avut-o nu numai în Roma ci și în celelalte
provincii.

Concluzii
Oamenii din Antichitate au înțeles importanta învățăturii pe cele două planuri majore
pe care aceasta o exercita asupra individului: cel pur intelectual, cel in care cunoștințele sunt
acumulate pentru ca mai apoi sa fie folosite in mod practic, dar si cel in care învățătura este
un mod prin care omul este educat si disciplinat formându-se ca spirit si personalitate, școala
modelându-i sufletul si mintea. Fie ca a fost vorba, de muzica si dans, de estetica si filozofie
sau de tehnici militare si de supraviețuire, școala devine in Antichitate o instituție în care
omul este învățat sa își ajute societatea din care face parte, prin dezvoltarea sa fizica si
mentală.
Societatea antica era o societate ce se aseamănă din multe puncte de vedere cu cea din
ziua de azi. Școala ocupa un loc important in cadrul acesteia, oamenii vremii fiind interesați
de dezvoltarea si perfecționarea acesteia, înțelegându-i importanta. In școală, un om este
educat si își arată calitățile ce ar putea ajuta la dezvoltarea din diverse domenii. vestitele scoli
antice creează obiectele de studiu fundamentale, fiind o baza solida pentru școala
contemporana si pentru valorile acesteia.

9
 Bibliografie

Dumitrescu N., Manea M., Bojică O., Istorie – Manual pentru clasa a IX-a, Editura
Didactică și Pedagogică R.A., 2012
Berghorn D., Hattstein M., trad. Oana Cristescu, O istorie vizuală a lumii, Editura Litera
Internațional, 2007
Petre Z., Căpiță C., Lung. E, Manual de istorie pentru clasa a IX-s, Editura Corint, 2004
Drimba O., Istoria culturii și civilizației, Ed. Saeculum, 2003
Vulpe A., Băjenaru R., Cristea O., Istoria civilizației europene – manual de clasa a IX-a,
Editura Sigma, 2001
Djuvara N., Civilisations et lois historiques – Essai d’étude comparée des civilisations,
1975

http://mihaali.blogspot.ro/2012/09/eucatia-in-roma-antica.html
http://istorie-edu.ro/istoriee/Ist_universala/Roma/roma_12viac04.html
http://istorie-edu.ro/istoriee/Ist_universala/Grecia/gr_15via1.html
http://greece.mrdonn.org/education.html
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/6/68/Amphora_olive-
gathering_BM_B226.jpg/220px-Amphora_olive-gathering_BM_B226.jpg
http://radiocatch22.com/wp-content/uploads/2012/10/grecia_muzicala-300x286.jpg

10