Suprafaţa oceanelor este dominată de mari sisteme circulatorii iniţiate de distribuţia

inegala a radiaţiei solare pe suprafaţa terestră. Între cele mai importante efecte ale acestei
situaţii, cu consecinţe directe asupra circulaţiei oceanice globale se numără configurarţia
modelului circulaţiei atmosferice care controlează sistemul curenţilor oceanici generaţi
de vânt şi diferenţele zonale de temperatură şi salinitate care generează curenţii
termohalini.Curenţii oceanici reprezintă aşadar rezultatul efectelor combinate ale
mişcărilor termohaline şi ale celor generate de vânt.
În general există o analogie între circulaţia oceanică şi circulaţia atmosferică determinată
de cantitatea mare de energie solară pe care Pământul o primeşte la Ecuator şi de
scăderea acesteia către Poli. În paralel are loc încălzirea apei oceanice la latitudini mici şi
răcirea acesteia în deplasarea către Poli unde mişcarea curenţilor se inversează astfel încât
curenţii de apa rece se întorc spre Ecuator. Aceşti curenţi acţionează ca un sistem vast de
echilibrare a fluxului de căldură la suprafaţa terestră, exercitând o influenţă majoră în
distribuţia climatelor terestre.

CURENŢII DE SUPRAFAŢĂ INDUŞI DE VÂNT

Acţiunea vântului asupra suprafeţei oceanice determină deplasarea apei de la suprafaţa

oceanului (cca. 400m adâncime) cu efecte atât în plan orizontal cât şi în plan vertical.
În largul oceanului, forţa vântului reprezintă principala cauză care imprimă deplasarea
circulară sau sub formă de gire a curenţilor oceanici în orizonturile superioare. Forţa
motrice a girelor oceanice este reprezentată în principal de vânturile de NE şi SE
(alizeele) din zona intertropicală, care genereaza curenţii ecuatoriali asupra cărora
acţionează spre marginea vestică a bazinelor oceanice, de unde sunt deviaţi apoi către
Poli sub formă de curenţi marginali de Vest (ex. C. Golfului, C. Kuroshivo, C. Agulhas).
În deplasarea lor către Poli, de-a lungul marginilor geografice vestice, curenţii marginali
de vest întâmpină acţiunea vânturilor de vest, între 40º şi 60º lat. N şi S, care determină
devierea acestora către est. Forţa Coriolis si barierele reprezentate de continente
contribuie la întoarcerea acestor curenţi spre Ecuator, sub formă de curenţi reci, cunoscuţi
sub numele generic de curenţi marginali de est care marchează închiderea girelor
oceanice (ex. C. Benguela, C. Peru, C. Californiei, C. Canarelor).
Sub efectul combinat al forţei Coriolis, care creşte odată cu latitudinea şi al marginilor
geografice ale bazinelor oceanice centrele girelor atmosferice şi ale celor oceanice nu
coincid; centrele girelor atmosferice tind să se deplaseze către est în timp ce girele
oceanice tind să se deplaseze către vest. Ca urmare, curenţii iniţiaţi în zona ecuatorială,
specifici părţii de vest a oceanelor (curenţii marginali de Vest) sunt curenţi calzi, mai
rapizi, mai intenşi şi mai adânci decât curenţii marginali de est, orientaţi către Ecuator,
care sunt reci, lenţi, largi, superficiali şi difuzi.
Curenţii marginali de Vest şi Curenţii marginali de Est alcătuiesc sistemul girelor
subtropicale şi reprezintă caracteristica dominantă a circulaţiei de suprafaţă în bazinele
oceanice. Acestea se deplasează în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în
sens invers acelor de ceasornic în emisfera sudică. La latitudini subpolare, circulaţia
oceanică este dominată de girele subpolare generate de vânturile subpolare de est, care
deplasează masele de apă superficiale spre vest, în sens opus girelor subtropicale
adiacente.
SPIRALA ŞI TRANSPORTUL EKMAN
Sub influenţa forţei Coriolis, acţiunea constantă a vântului asupra orizontului oceanic
superior generează mişcarea acestuia pe o traiectorie diferită faţă de cea a vântului,
deviată la aproximativ 45º spre dreapta în emisfera Nordică şi spre stânga în Emisfera
Sudică. Această mişcare este transmisă apei la adâncimi succesive imprimând devierea
treptată a direcţiei de deplasare a apei sub un unghi care creşte progresiv odată cu
adâncimea, până la un nivel la care direcţia de deplasare a apei devine opusă direcţiei
vântului. Concomitent cu creşterea unghiului de deviere a curentului odată cu creşterea
adâncimii apei are loc reducerea vitezei de deplasare a apei. Adâncimea la care direcţia
de deplasare a curentului de apă este opusă direcţiei de deplasare a curentului în orizontul
superior se numeşte adâncimea influenţei fricţionale şi reprezintă măsura adâncimii până
la care vântul afectează mişcarea apei. Orizontul în care deplasarea apei este influenţată
de acţiunea vântului poartă denumirea de orizontul Ekman. Baza coloanei de apă pusă în
mişcare de vânt variază în funcţie de viteza şi persistenţa vântului şi este considerată a fi
la aproximativ -100m. Transportul net de apă se face la 90º spre dreapta în Emisfera
Nordică şi invers în Emisfera Sudică. Viteza de deplasare a curentului rezultat este de 2-
3% din viteza vântului generator. Într-un caz ideal în care coloana de apă nu este
traversată de schimbări bruşte de densitate, salinitate sau temperatură (absenţa picnoclinei
sau a temoclinei), reprezentatrea în profil tridimensional a direcţiei şi a vitezei curenţilor
iniţiaţi la adâncimi succesive sub orizontul superficial formează o spirală, cunoscută în
literatura de specialitate sub denumirea de spirala Ekman. Această denumire provine de
la numele fizicianului care în (1890,1905) a formulat teoria cantitativă a circulaţiei
generate de vânt în orizontul superior. Ekman a dezvoltat aceasta teorie pornind de la
observaţiile făcute de exploratorul norvegian Fridtjof Nansen în timpul expediţiei
desfăşurate în anul 1890 în apele Oceanului Arctic asupra derivei gheţurilor sub acţiunea
vântului. Nansen a constatat devierea puternică a icebergurilor în partea dreaptă în raport
cu direcţia de manifestare a vântului, intuind o explicaţie pentru fenomenul observat mai
degrabă în deflectarea maselor de apă în care se află cea mai mare parte a icebergului,
decât în acţiunea vântului care se manifestă direct pe o suprafaţă mult mai mică a
acestuia. Ekman (1905) a explicat fenomentul observat de Nansen ca fiind rezultatul
forţei Coriolis (ex. efectul generat de rotaţia Pământului asupra corpurilor aflate în
mişcare pe suprafaţa lui).

Figura XXX redă imaginea tri-dimensională a spiralei Ekman

Fenomenele de upwelling şi downwelling reprezintă mişcări de compensare generate de
deplasarea orizonturilor de apă superioare sub acţiunea vântului sau a diferenţei de
temperatură şi salinitate. Sunt cunoscute mai multe tipuri de upweeling: u.costier, u.
ecuatorial, u. specific oceanului sudic, u. generat de ciclonii tropicali. Între acestea,
upwellingul costier a fost cel mai mult studiat datorită accesibilităţii şi importanţei pe
care o are asupra producţiei de peşte pelagic şi implicit asupra pescuitului în zona de
coastă.
Fenomenul de upwelling reprezintă advecţia unei mase de apă rece şi densă de pe fundul
mării la suprafaţă în tendinţa de înlocuire a masei de apă caldă din orizontul superior
dislocată spre larg sub acţiunea vântului. Temporar, advecţia de mase de apă reci din
adânc se poate produce în cazurile în care vântul bate spre larg (offshore). Fenomenul se
produce cu regularitate în situaţiile în care vântul acţionează asupra curenţilor de ţărm-
oceanici şi sub influenţa forţei Coriolis, devierea la 45º spre dreapta în EN şi spre stânga
în ES coincide cu largul oceanic. Producerea fenomenului de upwelling este semnalizată
de o scădere bruscă şi consistentă a temperaturii orizontului superior al apei (ex.
aproximativ 100C în intervalul a 1-2 zile), însoţit adesea de apariţia ceţii. Pe lângă
condiţiile favorabile de vânt, manifestarea upwelling-ului este condiţionată de
configuraţia batimetrică şi stratificaţia termică a apei. În urma studiilor efectuate asupra
acestui fenomen în Marea Baltică s-au observat următoarele caracteristici:
• Mişcarea pe verticală: 10-5-10-4 m/s sau 1-10m/zi
• Scara orizontală: 10-20 km spre larg; 100km în lungul ţărmului (în funcţie de
configuraţia liniei ţărmului)
• Schimbarea de temperatură: 10-50 C zi; gradientul termic: 1-50C/km
• Durata: câteva zile-o lună.
Pe litoralul românesc al Mării Negre...................

Marile sisteme de upwelling costier se dezvoltă în legătură cu modelul general al

circulaţiei atmosferice şi oceanice.Un caz special îl reprezintă marginea estică a bazinelor
oceanice, unde vânturile alizeele (vânturi care bat dinspre latitudini mai mari spre
Ecuator), se manifestă paralel cu marginile continentelor, generând principalele
ecosisteme asociate fenomenului de upwelling: Iberic, Vest African, Californian,
Peruvian). În această situaţie transportul Ekman din orizontul superior va îndepărta masa
de apă din apropierea liniei apei spre larg, acest fenomen fiind însoţit de advecţia unei
mase de apă situată imediat sub stratul Ekman (vezi subcapitolul). Lăţimea zonei de
manifestare a fenomenului în zona intertropicală este în general de 100km, iar viteza cu
care se face acest schimb de mase de apa este de 5-10m-zi. Adesea, această schimbare a
maselor de apă este însoţită de o reîmprospătare a concentraţiei de nutrienţi (fosfaţi,
nitraţi, silicaţi, etc) necesari producţiei biologice. Astfel, principalele regiuni piscicole la
nivel mondial sunt asociate cu aceste ecosisteme, contribuind cu aproximativ 17 % la
producţia mondială de peşte comercializat.

La nivel global, alizeele ( bat spre vest in emisfera Nordica si spre est in Emisfera
Sudica) controleaza deplasarea orizontala catre poli a curentului Ekman in regiunile
tropicale Atlantice si Pacifice si determina deplasarea spre Ecuator a curentilor la
latitudini mari.

Upwelling-ul ecuatorial reprezintă mişcarea de ridicare a apei de-a lungul Ecuatorului

în tendinţa de compensare a maselor de apă deviate spre latitudini mai mari de efectul pe
care mişcarea de rotaţie a Pământului (ex. forţa Coriolis) o exercită asupra curenţilor
Ecuatoriali îndreptaţi spre Vest.

CURENŢII GEOSTROFICI
Sistemul de vanturi care actioneaza la suprafata Pamantului pun in miscarea apa la
suprafata oceanica sub forma unor gire girculare. Apa se poate inalta literalmente in
centrul girelor subtropicale cu aproximativ 2m. Punctul maxim al acestei inaltari este
situat aproape de marginea vestica a girei, datorita miscarii de rotatie (catre est) a
Pamantului. Teoretic, curentul geostrofic ar trebui imaginat sub forma unui curent care
se deplaseaza in jurul acestei inaltari, rezultat din echilibrul dintre 1) forta Coriolis care
iminge apa catre apexul inaltarii prin transportul Ekman si 2) forta de gravitatie care
induce deplasarea apei catre baza ridicaturii de apa. Forta Coriolis este din ce in ce mai
puternica spre Poli. Astfel, masele de apa care se deplaseaza catre est la latitudini mari
suporta o intoarcere mai puternica spre ecuator decat intoarcerea spre latitudini mai mari
a maselor de apa care se deplaseaza catre vest la Ecuator. Acest lucru determina in cadrul
girelor subtropicale deplasarea lenta a unui volum mai mare de apa catre Ecuator si
forteaza impingerea apexului inaltarii geostrofice de apa spre Vest. Acest fenomen este
cunoscut sub denumirea de intensificare vestica manifestata in principal sub forma
curentilor marginali de vest, rapizi si calzi indrepatati catre Poli, in lungul pantei vestice,
mai abrupte a inaltarii geostrofice. Pe panta esticase dezvolta un drift mai lent de apa rece
indreptat catre Ecuator (Thurman, 1994).

CIRCULAŢIA MERIDIONALĂ DE RETUR (COMPENSAŢIE), cunoscută şi sub

denumirea de circulaţie termohalină reprezintă un sistem complicat de curenţi verticali
şi orizontali asociat cu formarea maselor de apă de adâncime din Atlanticul de Nord
(North Atlantic Deep Water), deplasarea maselor de apă adânci din regiunea de formare
spre sud, către Ecuator şi în lungul acestuia şi a maselor de apă caldă din orizonturile
superioare înapoi spre Nord.

CURENŢII TERMOHALINI
Reprezintă mişcările atât verticale cât şi orizontale ale apei determinate de diferenţele de
temperatură şi salinitate dintre mase de apă diferite. In oceane, circulatia termohalina este
datorata cresterii densitatii apei la suprafata, fie direct prin racire sau indirect cand apa
ingheata, degajand sare care contribuie la cresterea densitatii apei neafectata de inghet. In
Atlanticul de Nord, racirea apei in timpul iernii este considerate a fi responsabila pentru
afundarea apei la adancimi considerabile. In Ocenaul Antarctic, efectul de inget este
importat. Gheata de mare nu este gheata pura deoarece o cantitate de sare este de obicei
inclusa printre cristale, dar este de obicei mai putin sarata decat apa de mare din car s+a
format. Apa ramasea este de aceea mai sarata si mai densa decat inainte, fapt ce va
dermina afundarea acesteia.
În absenţa vânturilor, intensitatea ridicată a radiaţiei solare în zona ecuatorială ar trebui să
detemine expansiunea şi mişcare apei mai calde şi mai uşoare către Poli concomitent cu
returnarea apei mai reci şi mai dense spre Ecuator sub formă de curenţi de subsuprafaţă.
În realitate, influenta evaporatiei intense din zona ecuatoriala asupra densitatii apei este
depasita de acest model este puternic influenţat de modelul general al circulaţiei
atmosferice.
Diferenţele de densitate de la suprafaţa oceanului, determinate de distribuţia zonală a
radiaţiei solare si a salinităţii generează sisteme circulatorii de mari dimensiuni cu
desfaşurare verticlă.
O caracteristica a circulatiei termohaline in oceane este ca origineaza ca circulatie
verticala scufundandu-se la adancimi medii sau chiar pe fundul bazinului oceanic., urmat
de scurgere orizontala.
Studiile intreprinse de Stommel (1958) sugereaza ca mecanismul de baza pentru initierea
circulatiei termohaline si mentinerea termoclinei este reprezentat de afundarea apei in
principal la limitele de N si S ale Oceanulul Atlantic. Masele adanci de apa dislocate se
raspandesc apoi in cele trei oceane majore unde eventual se ridica la suprafata.
Scufundarea apei are loc tipic in apropierea marginilor bazinelor oceanice (Marea
Weddel, Marea Ross) si in largul oceanic (Marea Groenlandei, Marea Labrador) unde
sarea eliberata in urma inghetarii apei contribuie la cresterea densitatii apei si la
afundarea acesteia. Deplasarea apei reci formate in zonle polare ale Oceanlui Atlantic
spre latitudini mai mici se face in partea se vest a bazinului. Magnitudinea acestor curenti
este de 10-20 Sv (1Sv= 106m3-s) in Atlanticul de Nord şi 20-40 Sv in Altanticul de Sud.
Din cadrul acestor curenti vestici adanci se desprind curenti geostrofici mai lenti care se
raspandesc in adancime spre centul bazinului oceanic alimentand cu apa rece miscarea
spre suprafata a apei rece pa latituni mici si medii, necesara mentinerii termoclinei la o
adancime relativ constanta. Curentii marginali de vest care se manifesta la adancimi mari
sunt mai lati decat curentii marginali de vest de la suprafata. Estimarile privind viteza de
deplasare pe verticala (Stommel şi Arons, 1960b) presupun viteze medii de deplasare pe
verticala (spre suprafata) de 5cm-zi.
O crestere a salinitatii se produce datorita procesului de evaporatie intre tropice in largul
oceanelor datorita radiatiei solare intense dar cresterea densitatii este compensata de
temperatura ridicata a apei astfel incat masele de apa mai sarata se afunda doar pana la
adancimi moderate dand nastere maselor tropicale de apa cu salinitate ridicata la
adancimi cuprinse intre 1 şi 300m.
Principalele caracteristici ale circulatiei termohaline:1. Stratul de apa de la suprafata din
partea de N a Atlanticuli de Nord se raceste si se scufunda formand stratul de apa rece de
adancime. Stratul rece nou format se deplaseaza spre bazinul sudic al Atlanticului,
Oceanu Indian si Oceanul Pacific ca parte integranta a sistemului de circulatiei
termohalin. Stratul de apa rece de adancime se transforma intr-un strat superior de apa
calda care se intoarce din Oceanul Pacific si din Oceanul Indian in Ocenaul Atlantic prin
partea de S a Africii. Deplasarea spre N a apei calde in stratul superior si deplasarea spre
S a apei reci de adancime in Atlantic da nastere unui flux de caldura orientat spre N in
Oceanul Atlantic.
Circulatia termohalina consta in
1. formarea maselor de apa adance: afundarea maselor de apa asociata convectiei,
proceselor de amestec. Marea Groenlandei , Marea Norvegiei, Labrador,
Mediterana, Weddell si Ross.
2. raspandirea apelor adanci (ex., Masele de apa adanci Nord Atlantice, NADW
si Masele de apa adanci Antatctice, AABW), sub forma de curenti marginali
de vest (DWBC).
3. Ridicarea la suprafata a apelor adanci: dificill de investigat si greu de localizat.
Se presupune ca are loc in principal in regiunea curentului circumpolar Antarctic
sub actiunea vantului(ex. Divergenta Ekman).
4. Curentii de subsuprafata : necesari pentru a incheia circulatia. In Oc. Atlantic,
curentii de suprafata, care compenseaza deplasarea Maselor de Apa Adanci Nord
Atlantice sunt reprezentati de C. Benguelei care se manifesta in lungul coastelor
Sud Africane, C. Golfului si C. Nord Atlantic care se raspandeste in marile
Nordice in lungul coastelor Scandinave. (Este de retinut faptul ca curentul
Golfului este generat in principal de vant, ca parte componenta a girei
subtropicale. Circulatia termohalina contribuie in proportie de doar 20% la C.
Golfului)
Cercetari recente arata ca incalzirea globala poate afecta circulatia termohalina in prin
incalzirea orizontului oceanic superior si prin aport de apa dulce provenita in principal
din topirea ghetii polare. Ambii factori reduc densitatea orizontului superficial la
latitudini mari si impiedica formarea maselor de apa adanci. Acest lucru poate contribui
la incetinirea circulatiei termohaline si la producerea unei schimbari a climatului global
(Broeker, 1987, Rahmstorf, 1999)

Curentii din Oceanul PACIFIC

Circulatia in Pacificul de Nord

Cel mai important element al sistemului circulator pacific il constituie gira subtropicala
din Emistefa Nordica. Aceasta este alcatuita din Curentul Ecuatorial de Nord, care atinge
valori maxime in apropierea paralelei 150N, C. Filipinelor, C. Kuroshio, C.Nord Pacific si
C. Californiei. In schimb, sistemul circular al curentilor in zona subtropicala din Emisfera
Sudica este mult mai slab, in special la est de meridianul 1800 V. Componentele majore
ale girei subtropicale sudice in Oceanul Pacific sunt reprezentate de Curentul Ecuatorial
de Sud centrat in jurul paralelei 150 S si C. Chile/Peru. Curentii marginali vestici din
lungul coastelor Australiei si Noii Zeelande se impart in apropierea paralele de 18 0 S intr-
o ramura sudica, care se deplaseaya de-a lungul coastelor est Australiene si o ramura
nordica, strabatand Marea Coralilor si estul insulei Papua Noua Guinee. Gira subtropicala
sudica alimenteaya de asemenea contracurentul ecuatorial care se manifesta in apropierea
paralelei 50 N. Pozitia curentului coincide cu cea a zonei de calm ecuatorial unde se
deplaseaza impotriva vanturilo foarte slabe specifice locatiei. In apropierea paralelei
50°N se manifesta un curentii componenti ai girei subpolare. In cadrul acestui sistem
transportul catre est al maselor de apa este realizat de Curentul Nord Pacific. Miscarea
circulara este completata catre poli si mai departe inapoi spre vest de C. Alakai, C.
Kamchatka şi C. Oyashio.
Gira Nord Pacifica este initiata de Curentul Ecuatorial de Nord, indreptat spre Vest,
generat la randul lui de vanturile alizee care se manifesta in zona subtropicala din
emisfera nordica dinspre NE intre paralelele de ....

La contactul cu marginile vestice ale bazinului oceanic se imparte, o parte din volumul de
apa transportat indreptandu-se spre Sud alimentand Contra Curentul ecuatorial de Nord si
cealalta parte spre N, continuand spre NE in apele Japoniei, sub forma curentului
Kuroshio (echivalentul C. Floridei, in Oceanul Atlantic). Isi are originea in ramura
nordica a Curentului Ecuatorial de Nord care se divide in apropierea marginii vestice a
Oceanului Pacific. In partea de E a arhipelagului Filipinez Ramura sudica, curentul
Mindano se intoarce treptat spre E pentru a se alipi Contra Curentului Ecuatorial de Nord.

Se manifestă în lungul coastelor Filipineze şi Taiwaneze. Influenţa asupra climatului şi

activitatilor marine.Curent marginal de Vest relationat cu circulatia oceanica la scara
mare. Puternic influentat de topografia locala datorita latimii reduse. Din C. Kuroshio se
desprind alti curenti importanti: C. Tsushima separat de curentul Kuroshio in apropierea
paralelei 290N.Patrunde in M. Japoniei prin str. Korea si este prezent in modelul
circulatiei doar iarna. In apropierea meridianului de 1700E se curbeaza catre E, parasind
apele japoneze, acest segment purtand denumirea de Extensi Kuroshio, fiind echivalentul
C. Golfului din Ocenaul Atlantic. Segmentul care mai departe traverseaza spre NE
Oceanul Pacific poarta denumirea de Curentul Pacificului de Nord. Volumul de apa
transportat de C. Kuroshio este de 40Sv, iar cel al Extensiei Kuroshio de 65Sv, fiind
comparabile cu volumul transportului de apa efectuat de C. Floridei si C. Golfului.
O contributie important la Curentul Nord Pacific o are C. Oyashio provenit din Marea
Bering si partial din Marea Ohotsk. In apropierea continentului Nord American, la
aproximativ 450N vara si 500N iarna, CNP se imparte intr-un segment indreptat spre Sud,
C. Californiei care ajunge sa alimenteze partial Curentul Ecuatorial de Nord si un
segment indreptat spre N, C. Alaskai.

Curentii marginali de Vest Kuroshio si Oyashio sunt indusi de vand facand parte din
sistemele de circulatie giratorie subtropicala si subatlantica. Traducerea japoneza a
denumirii curentului Kuroshio inseamna literal curentul negru (kuro=negru,
Shio=curent) si se datoreste culorii ultramarine a apei asociata procesului dominant de
downwelling care are loc la latitudii subtropicale in Pacificul de Nord. Aceste ape se
caracterizeaza printr-o productivitate biologica redusa si absenta suspensiilor minerala
sau organice. Regiunea subarctica a Pacificului de Nord este dominate de procese de
upwelling si de ape bogate in nutrienti care alimenteaza curtentul Oyashio din Nord,
justificand astfel denumirea curentului, care in limba japoneza inseamna curentul tata
(oya= tata, shio= curent).

Sistemul circulatiei ecuatoriale

Sistemul curentului ecuatorial pacific este alcatuit din cel putin patru curenti majori dintre
care trei se manifesta in orizontul superficial si al patrulea in stratul de subsuprafata. Cele
trei componente majore de suprafata sunt reprezentate de Curentul Nord Ecuatorial care
se deplaseaza spre vest intre 200 si 80 N (in mijlocul Pacificului la 1800V), Curentul Sud
Ecuatorial carese deplaseza spre vest intre 30 si 100 S si contracurentul ecuatorial de
Nord, mai ingust care se deplaseaza spre est intre celelalte. Al patrulea curent,
subcurentul ecuatorial se deplaseaza spre est intre 20S si 20N. Sistemul curentului
ecuatorial pacific se manifesta pe o distanta de 15000km intre Filipine (la V) si Panama
(la E), avand o grosime de 200m si o latime de aproape 400 km.

Circulatia in Pacificul de Sud

Gira subtropicala Sud Pacifica origineaza in Curentul Ecuatorial de Sud, orientat spre
Vest care la contactul cu selful arhipelagului Indonezian si al Australiei este deflectat
catre Sud, transportand apa calda in largul NE Australian si in Marea Coralilor. Spre S,
gira subtropicala Sud Pacifica cuprinde o ramura a Curentului Circumpoala Antarctic,
orentata spre est. Gira sudica este inchisa spre V de C. Peru sau C. Humboldt, curent care
se formeaza la altitudini mari, tranportand apa rece, cu salinitate redusa spre Ecuator in
apropierea caruia se recurbeaza spre V, alimentand CES.
Mările Indoneziene reprezintă singura poartă de comunicare înte două bazine oceanice
majore la latititudini tropicale. În medie, nivelul mediu este mai mare în partea de Vest a
Oceanului Pacific, în arhipelagul Indonezian în comparaţie cu partea estica a oceanului
Idian. Acest gradient de presiune genereaza transportul apei si a proprietăţilor acesteia
dinspre Oc. Pacific spre Oc. Indian, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea
de curentul de scurgere Indonezian. Masele de apa caldă provenite din Oc. Pacific se
răspândesc pe tot cuprinsul mărilor Indoneziene, ramificându-se până în Oc. Indian sub
formă de fâşii distincte de apă cu salinitate redusă. Astfel, curentul de scurgere
Indonezian reprezintă o parte componentă importantă a rutei de apa caldă în cadrul
circulaţiei termohaline având un impact major asupra sistemului climatic regional şi
global. Datorită proximităţii Asiei şi Australiei, circulaţia şi transportul maselor de apă în
marile Indoneziene prezintă variaţii sezoniere mari datorate influenţei reversibile a
regimului eolian regional asociat cu sistemul musonic Australo-Asiatic. În timpul
diferitelpr sezoane musonice, mase de apă diferite provenite atat din Oc. Indian cât şi din
cel Pacific ajung în arhipelagul indonezian determinând variaţii ale temperaturii şi
salinităţii. În cadrul mărilor Indoneziene procesele locale de upwelling şi downwelling
associate cu vânturile musonice regionale în combinaţie cu mareele, fluxurile de căldură
aer-apa, volumul ridicat de precipitaţii şi cu aportul de apă dulce de pe continent
contribuie la schimbarea stratificaţiei termice şi a salinităţii maselor de apă provenite din
Oc. Pacific în cadrul mărilor Indoneziene.

Circulaţia în Oceanul Atlantic

Circulaţia în orizontul superior al Oceanului Atlantic constă în două elemente majore

reprezentate de cele două sisteme circulatorii anticiclonice cunoscute frecvent sub
denumirea de gire. În Emisfera Sudică girele oceanice se manifestă în sens invers acelor
de ceasornic iar în Emisfera Nordică, în sensul acelor de ceasornic.

Aceste mişcări circulare sunt determinate de vânturile cunoscute sub denumirea de alizee
care se manifestă la latitudini subtropicale, separat, în fiecare emisferă. Cele doua gire
subtropicale specifice fiecarei emisfere sunt separate în zona ecuatorială de
contracurentul ecuatorial care se deplasează spre est.

Circulatia în Atlanticul de Sud

In Atlanticul de Sud, gira din orizontul superior se extinde intre suprafata pana la
adanimea de 200m in apropierea Ecuatorului si pana la -800 m spre limita sa sudica in
apropierea Convergentei Subtropicale. Gira subtropicala sudica este generata de vanturile
de SE care se manifesta intre Ecuator si paralelele de 100- 150 Salcatuita din mase de apa
cu proprietati diferite care se constituie in curnti individuali: C. Ecuatorial, se deplaseaza
spre Vest, catre marginea Americana a Atlanticului se Sud. O parte a acestui curent trece
dincolo de ecuator in Atlanticul de Nord. Cealalta pare se intoarce spre Sud,
manifestandu-se in lungul Americii de Sud sub forma unui curent cald, cu o salinitate
ridicata, cunoscut sub denumirea de C. Braziliei. In apropierea paralelei de 300S acesta se
indeparteaza de continet datorita presiunii exerciate de curentul Falkland; acesa este un
curent rece care provine din apele antarctice, care se formeaza in apropierea Stramtorii
Drake si se deplaseaza de-a lungul coastei Argentiniene spre N pana in apropierea
paralelei de 300S. La aceasta latitudine, C. Braziliei este deflectat spre Est, traversand Oc.
Atlantic ca parte a Curentului Circumpolar Antarctic, pana in apropierea continentului
African este redirectionat catre Nord sub forma unui curent care transporta mase de apa
rece provenite in principal din C. Circum Antarctic cunoscut sub denumirea de C.
Benguela care inchide gira sud Atlantica. Temporar, C. Benguelei incorporeaza si mase
de apa calda provenite din C. Agulhas care se desprind sub forma de inele in momentul in
care acesta este deviat spre est.

Circulaţia Ecuatorială Atlantică

La Ecuator Atlanticul măsoară aproximativ 6000km între 100 E şi 450V iar principalii
curenţi care se dezvoltă în această zonă sunt reprezentaţi de Contra Curentul Ecuatorial
de Nord (CCNE) dezvoltat între paralele de 30-80 N. Capacitatea maxima de transport
este de aproxmativ 16 Sv şi este înregistrată în luna August în apropierea meridianului de
300V. Volumul de apă transportat de CCNE descreşte sezonier atingând între 4 şi 10Sv
în intervalul Noiembrie –Mai, cele mai mici valori înregistrandu-se la longitudini mai
mici de 100V ajungând până la 6Sv în Septembrie şi la 1-2 Sv în intervalul Noiembrie –
Aprilie când au loc procese intense de coborâre a maselor de apă sărate şi dense pe fundul
bazinului oceanic (downwelling) şi de deplasare spre S sub forma Curentului Ecuatorial
de Sud (CES). CES se deplasează către V atingând valori maxime (16Sv) în apropierea
meridianului 100V în intervalul Mai-Iunie, scăzând până la 4-9 Sv din Septembrie până în
Aprilie, în timp ce la longitudini mai mici de 300V transportul creşte până la 27 Sv
datorită ridicării maselor de apă din Sub Curentul Ecuatorial (SCE), scăzând sezonier
până la 12-15 Sv din Septembrie până în Aprilie. Curentul Ecuatorial deSud (CES) care
este orientat spre V între paralele de 30N şi 80S, (SCE) dezvoltat în orizontul de adâncime
cuprins între -50m şi -300m, deplasându-se spre Est la latitudinea Ecuatorului.

Modelul general al Circulaţiei Nord Atlantice

Cel mai proeminent element al circulaţiei oceanice în Atlanticul de Nord este reprezentat
de gira subtropicală care se manifestă la N de ecuator în sensul acelor de ceasornic. Cum
vânturile alizee care in emisfera Nordică se manifestă între ... dinspre NE şi reprezintă
factorul generator al Curentului Ecuatorial de Nord (CEN) se consideră că acest curent
reprezintă elementul primar al girei subtropicale nord Atlantice. Acest curent se
deplasează către Vest, fiind alimentat dinspre Sud de către o ramura a CES. O parte a
fluxului rezultat în urma acestei combinaţii se deplasează spre NV sub forma C. Antilelor
iar cealaltă parte, sub influenţa vânturilor de est, pătrunde în Golful Mexic printre
insulele caraibe şi canalul Yucatan. Ieşirea din Golful Mexic in Atlanticul de Nord se
face printre Peninsula Florida şi Cuba sub forma C. Floridei. În apropierea coastei
Peninsulei Florida, C. Antilelor se alătură curentului Floridei, îndepărtandu-se de coasta
Nord Americană în apropierea Capului Hatteras (Deng şi colab., 1996), de unde începe
Curentul Golfului (Gulf Stream). Curentul Golfului se deplasează spre NE către Marile
Bancuri din Newfoundland până la aproximativ 400, 500V. Dincolo de acest meridian,
curentul care continuă spre E şi N poartă denumirea de Curentul Nord Atlantic (CNA). În
apropierea continentului European, acesta se împarte într-o ramură NE care se deplasează
între Scoţia şi Islanda şi contribuie la circulaţia din mările Norvegiei, Groenlandei şi
Arctice. Cealaltă ramură a CNA se deplasează către S în lungul coastelor Iberice şi Nord
Africane pentru a completa gira Nord Atlantică şi pentru a alimenta Curentul Ecuatorial
de Nord.

Sistemul Curentului Golfului

Se deplasează către N de-a lungul coastelor estice ale Americii de Nord. Este cel mai
rapid curent oceanic deplasându-se cu 9km-h. Este generat de vant si de diferenta de
densitate a maselor de apă. Se formează în Golful Mexic de unde iese prin apropierea
coastei Peninsulei Florida sub forma curentului care poarta aceeasi denumire. Acestuia i
se alatură C. Antilelor deplasându-se spre N în largul Oc. Atlanticului. În apropierea
Capului Hatteras se recurbează puternic spre E, NE, desprinzânu-se de coastă şi devenind
Curentul Nord Atlantic. Acest mecanism este însoţit de formarea unor meandre cu o
amplitudine mare generate de procesele de instabilitate barotropică şi baroclinică.
Meandre individuale se pot separa de corpul principal al C. Golfului formand insule
individuale de apă caldă şi apă rece ( Saunders, 1971; Csanasy, 1979). Insule de apă caldă
se desprind de apexul meandrelor în partea de N a C. Golfului separând mase de apă
caldă şi sărată din Marea Sargaselor (Parker, 1971). Aceste inele de apă se deplasează
spre V atunci când se desprind complet de corpul principal al curentului şi spre est atunci
cand raman ataşate de acesta (Fuglister, 1972; Richardson, 1983), acestea avand o
influenţă deosebită asupra distibuţiei şi dezvoltării planctonului în regiunile de contact.
În timpul acestei deplasări, inelele individuale de apă suportă o mişcare de subsidenţă şi o
restrângere a diametrului. Apa de suprafata in Atlanticul de Nord este racita de vanturile
arctice. Devine mai sarata si mai densa si se afunda pe fundul oceanic. Apa rece se
deplasează spre Ecuator unde se va incalzi. Pentru a inlocui apa rece de adancime din
zona ecuatorială, C. Golfului deplasează apă caldă din zona Golfului Mexic spre N in
Oceanul Atlantic. C. Golfului transporta apă caldă în partea de NV a Europei, explicând
iernile blânde specifice acestei zone. În absenţa acestui aport cotinuu de căldură, se
presupune că aceasta zonă ar fi fost mai rece cu 5 0C. Spre sfâfşitul ultimei Ere Glaciare,
când s-a topit masa de gheată care acoperea America, creşterea brusca a volumului de apa
dulce a redus salinitatea in orizontul superior al Atlanticului de Nord a contribuit la
reducerea procesului de afundare a maselor de apa dense si reci la latitudini polare si
deplasarea acestora spre ecuator. Acest lucru a dus sa incetinirea C. Golfului si la
scaderea temperaturii on nord-vestul Europei cu 50C in doar câteva decenii. Investigatii
recente au aratat ca din 1950 curentul de apa rece din cadrul canalului Faeroe Bank dintre
Groenlanda si Scotia a incetinit cu aproximativ 20%. Acest curent reprezintă o sursă de
apa rece şi densă care controlează componenta termohalină a C. Golfului. Rapoartele
recente ale Panelului Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC)
sugerează posibilitatea incetinirii C. Golfului în decursul secolului 21 cu aproximativ
25%.

Circulatia in Ocenul Indian

Circulatia ocenanica in cadrul bazinului Oceanului Indian este contolata de trei elemente:
a) gira anticiclonica dominata de vant; b) transferul de apa din cadrul Oceanului Pacific
in Oceanul Indian prin pragul indonezian si c) circulatia de fund la care contribuie masele
de apa Antarctice, masele de apa rece Nord Atlantice si masele de apa provenite din
curentul circum Antarctic care se amesteca si apoi ies din Ocenul Atlantic prin partea
sudica, pe unde au intrat, dar pe la suprafata. Datorita configuratiei bazinului oceanic,
care difera de cea a Oceanului Atlantic si a Oceanului Pacific prin faptul ca este marginit
spre N, la latitudini medii de uscat, circulatia indusa de vant la Ecuator si in partea
nordica a bazinului este puternic influentata de sistemul curentilor atmosferici care se
dezvolta sezonier intre uscat si apa. O caracteristica important a circulatiei din Ocenanul
Indian este data de manifestarea curentilor musonici (in limba araba, muson inseamna
vant care se schimba sezonier). Acestia sunt curenti oceanici care prezinta o
reversibilitate sezoniera si se manifesta intre Marea Arabiei si Golful Bengal. Curentul
Musonic de Vara (CMV) se deplaseaza catre est in intervalul Mai–Septembrie iar
Curentul Musonic de Iarna (CMI) se deplaseaza catre vest in intervalul Noiembrie–
Februarie. CMI se formeaza la Sud de Sri Lanka in Noiembrie fiind alimentat initial de
curentul costier Est Indian (CCEI), ajungand la faza de maturitate in intervalul
Decembrie–Martie. CMV se formeaza la Sud de Golful Bengal in luna Mai, atangand
stadiul maxim de dezvoltare in luna Iulie in Marea Arabiei.

In timpul musonului NE (Noiembrie-Martie), Curentul Nord Ecuatorial se deplaseaza

catre vest intre paralela de 80N si Ecuator. Intre Ecuator si paralela de 80S se manifesta
spre est, Contra Curentul Ecuatorial, iar intre 80S si 15 si 200S Curentul ecuatorial de Sud
se deplaseaza spre Vest. In itervalul Mai-Septembrie, cand musonul bate dinspre SV,
Curentul Nord Ecuatorial se manifesta catre Est. Acesta se combina cu Contra Curentul
Ecuatorial si se deplaseaza spre Est inte paralele de 150N si 70S formand Curentul
Musonic de SV. Curentul Ecuatorial de Sud se deplaseaza spre V la sud de paralela de
70S si este mai puternic decat in timpul musonului de NE.
In intervalul Noiembrie-Martie, in timpul activitatii musonice de NE, Curentul Ecuatorial
de Sud ajungand in apropierea coastelor Africane alimenteaza Contra Curentul Ecuatorial
la Nord si Curentul Agulhas la Sud. Curentul Agulhas este adanc si ingust, transportand
aproximativ 50Sv, atingand temporar maxime de 80Sv. In momentul in care atinge
capatul Sudic al Africii, C. Agulhas isi schimba directia spre Est, alaturandu-se
Curentului Circumpolar Atlantic. Contactul dintre Oceanul Indian si Oceanul Atlantic
reprezinta o regiune importanta pentru circulatia oceanica globala, cur rol cheie
recunoscut in climatul global si schimbarile climatice. Recurbarea spre Est a C. Agulhas
este insotita temporar de desprinderea unor inele de apa calda care se deplaseaza pe la S
de Africa spre Oc. Atlantic, fiind incorporate de curentul rece al Benguelei si tranportate
care Euator. Deplasarea acesor inele de apa calda este acompaniata de modificari ale
climatului.
Ciclonii tropicali sunt furtuni alimnetate energetic de caldura latenta (ex. Rezultata din
condensarea vaporilor de apa) . Furtunile tropicale sunt cicloni tropicali care depasesc
viteze de17 m/s. Dezvoltarea si intensitatea ciclonilor tropicali depind de temperaturile
mari inregistrate la suprafata oceanelor (cel putin 26.5 °C in orizontul oceani superior), o
descrestere puternica a temperaturii aerului odata cu altitudinea. Acesti factori permit
miscari convective puternice si procese intense de condens. Initierea unui ciclon tropical
necesita un minim de forta Coriolis si o perturbare preexistenta a circulatiei atmosferice
(Krinshna, Muni K., 2009).

Curentul Circumpolar Antarctic (CCA) este cel mai puternic curent oceanic generat in
principal de vant (asociat Vanturilor de Vest care se dezvolta intre 450 si 550 S), desi
influenta acestuia se resimte in majoritatea locatiilor pana pe fundul bazinului oceanic,
transportand un volum de apa de aproximativ 130 Sv (10 6 m3 s−1) prin stramtoarea Drake.
Este singurul curent care asigura schimbul de apa intre bazinele oceanice majore (ex.
Atlantic, Indian şi Pacific) si implicit curentul care exercita cea mai mare influenta asupra
sistemului climatic global.

Este un curent important in intelegerea paleclimatului global si a circulatiei oceanice.

Investigatiile oceanografice, geofizice, paleoclimatice si paleobotanice sugereaza aparitia
acestui current in Cenozoic, pe masura formarii unor stramtori cel mai probabil rezultate
in urma unor prabusiri tectonice care au dus la izolarea Antarcticii de celelalte continente
(ex. America de Sud, Africa, Australia). Aparitia acestui curent sub forma unui inel de
apa rece in jurul Antarcticii a dus la obturarea fluxului meridional de caldura contribuind
astfel la instalarea ghetii Antarctice (Kennet, 1977).

Bibliografie

Broecker, W., Unpleasant surprises in the greenhouse? Nature, 1987. 328: p. 123.

Csanady, G. T., 1779. The birth and death of a warm core ring, Journal of Geophysical
Research 84 (C2), pp. 777–780.

Deng, J., Beckmann, A., Gerdes, R., 1996. The Gulf Stream separation problem. În:
Krauss, W.(Ed.) The Warmwaters of the North Atlantic Ocean, Gebr. Bonntraeger,
Berlin, p. 253-190
Krishn, M.K. 2009. Intensifying tropical cyclones over the North Indian Ocean durin
summer monsoon-Global Warming.Global and Planetray Change, 65, 12-16.

Fuglister, F.C., 1972. Cyclonic rings formed by the Gulf Stream 1965–1966. In: A.
Gordon, Editor, Studies in Phys. Oceanogr.: A tribute to George Wust on his 80th
Birthday, Gordon and Breach, New York, p. 137–168.

Rahmstorf, S., Shifting seas in the greenhouse? Nature, 1999. 399: p. 523-524.

Pickard, G.L. si Emery, W. J.1993. Descriptive Physical Oceanography. An Introduction.

Pergamon Press, 320p

Parker, C.E., 1971. Gulf Stream Rings in the Sargasso Sea, Deep Sea Research 18, pp.
981–993.

Richardson, P.L., 1983. Gulf Stream Rings. In: A.R. Robinson, Editor, Eddies in Marine
Science, Springer–Verlag, Berlin, p. 19–45

Saunders, P.M., 1971. Anticyclonic eddies formed on the shoreward meanders of the
Gulf Stream, Deep Sea Research 18, pp. 1207–1219.

Shankar, D., Vinayachandran, N.P., Unnikrishnan, A. S., 2002. The monsoon currents in
the North Indian Ocean. Progress in Oceanography, 52, 63-120.