[publicat în Bărăganul ortodox nr. 31, decembrie 2005, p.

4]

Tradiţia în contemporaneitate
Salutul păcii între forma fără fond şi fondul fără formă

preot dr. Doru Costache

Am atins şi cu alte ocazii chestiunea manierei în care termenul comuniune este utilizat în
ortodoxia contemporană. Multora le apare ca fiind cea mai potrivită descriere a spiritului
ortodoxiei, opinie probabil consistentă cu realitatea – cel puţin în câteva privinţe, de fapt la
nivelul unor tendinţe. Aceasta nu înseamnă însă că se acoperă până la capăt cu realitatea.
Din punctul meu de vedere, şi îndrăznesc să cred că acesta se află în acord cu ceea ce părintele
Justin Popovici, referindu-se la misterul întrupării Cuvântului, numeşte „criteriul ultim în
ortodoxie”, o realitate oarecare se manifestă prin instrumente şi deci în maniere specifice. Or,
apare cu evidenţă faptul că în ortodoxia de azi termenul comuniune se referă mai degrabă la un
ideal decât la o realitate întrupată în gesturi concrete, vizibile, experiabile. Este greu de crezut că
mulţi dintre noi pot spune, asemenea apostolilor (cf eg 1 In 1:1-4), că au văzut cu ochii lor şi că
au pipăit cu mâinile lor realitatea comuniunii în Biserică… Primii creştini dispuneau de puterea
unei arme pe care noi, cei de azi, nu o mai posedăm. Sinceritatea. Ei nu vorbeau despre lucruri pe
care nu le experimentau, iar atunci când experimentau o anumită realitate, conţinutul acelei
experienţe era imediat transpus în ritual, întrupat în gesturi concrete – gen frângerea pâinii şi
salutul păcii. Fondul şi forma se acopereau perfect.
Acum, lucrurile stau sensibil diferit. Pretinzându-ne tradiţionali, am păstrat salutul păcii pentru
clerici. Inexplicabil, l-am pierdut însă pe cel care implica întreg poporul, moment socotit în trecut
a fi crucial pentru desfăşurarea liturghiei. Potrivit logicii apostolice a experienţei eclesiale, dacă
nu mai practicăm salutul păcii cu implicarea poporului lui Dumnezeu, înseamnă că nu există un
conţinut care să poată fi exprimat în această formă. Înseamnă că nu există comuniunea şi că nici
nu intenţionăm să o realizăm (de vreme ce, la rândul lor, gesturile au putere evocatoare, puterea
de a chema la fiinţă lucruri de mult dispărute). În aceste condiţii, s-ar presupune că între clerici
există comuniunea şi că, mai departe, tocmai de aceea practică ei salutul păcii… Aş fi vrut să
rămân la punctele de suspensie, însă mi-e teamă că atât de mult am uitat despre sensul
comunional al întregii acţiuni liturgice, încât ne este şi dificil să mai sesizăm nonsensul unui gest
liturgic neacoperit de realitate şi, mai mult, lovit de nesinceritate...
Evident că salutul păcii nu reprezintă doar un moment din ritual, ci o condiţie pentru validitatea
acestuia. Şi atunci, dacă nu există realitatea, ce mai exprimă gestul? Poate părea ciudată
asocierea, însă acest mod de înţelegere a tradiţiei (păstrarea formelor fără fond) îmi aduce aminte
de versurile poetului: „înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”… Pare-mi-se însă că
Eminescu este aici chiar mai blând decât Apostolul care denunţă „chimvalele răsunătoare” ale
gesturilor situate schismatic în afara relaţiei cu conţinuturile pe care ar fi trebuit să le exprime…
Important este că avem ceva de la care să pornim reconstrucţia întregului. Ca în ingineria
genetică, pentru care nu mai reprezintă azi o problemă crearea unei fiinţe dintr-o singură celulă
din specia respectivă (tehnologia clonării), putem proceda la reconstituirea comuniunii în biserică
pornind de la salutul păcii. Mai precis de la regăsirea conţinutului său acolo unde este practicat
(ie între clerici) şi prin generalizarea acestuia, implicând întreg poporul lui Dumnezeu. Vor spune
unii că e „ca la catolici”, dar să nu uităm că „la catolici” se păstrează, în acest caz, ceea ce noi am
pierdut printre fumurile neoplatonice ale hipersimbolizărilor ritualice. Dacă există comuniune, de
ce să nu o manifestăm prin cel mai apostolic gest cu putinţă, de importanţa (sub aspectul
semnificaţiei comunionale) frângerii pâinii?
 Dacă Dumnezeu a venit la noi în chip văzut, arătându-se în trup, ce ne împiedică astăzi să
urmăm în liturghie aceeaşi cale? Nu este liturghia taina Cuvântului întrupat? Singurul răspuns al
poporului lui Dumnezeu faţă de misterul iubirii care a coborât la noi este constituirea unei
comuniuni interumane care să reflecte această atitudine a Dumnezeirii. Iar comuniunea fără
îmbrăţişarea fraternă nu este posibilă. Gesturile exprimă şi, deopotrivă, produc realitatea pe care o
doresc sufletele noastre înfiorate de puterea misterului iubirii întrupate.