Terapia interpersonala Psihoterapia interpersonala (IPT) a fost dezvoltata initial de Gerald Klerman si Myrna Weissman, ca o psihoterapie scurta pentru

depresia majora. In ultimii ani, IPT a devenit tot mai populara printre profesionisti datorita faptului ca: 1) ca este usor de predat si invatat; 2) este usor de adaptat la diverse probleme, diverse grupe de varsta si diverse etnii; 3) este eficace nu numai in depresia majora ci si in multe alte tulburari; 4) este o terapie de scurta durata cu eficacitate dovedita. Ideea din spatele IPT este simpla: indiferent de cauza unei tulburari psihice, aceasta tulburare are loc intr-un context interpersonal (format in principal din familie, dar si prieteni, colegi de munca etc.). Cu alte cuvinte, exista o asociere intre debutul unei tulburari psihice si afectarea unora dintre relatiile cu cei apropiati fie moare un membru al familiei, fie exista o separare intre soti, fie cineva trebuie sa renunte la vechile prietenii odata cu mutarea in alta tara etc. IPT isi propune sa produca o ameliorare a simptomatologiei clinice prin intelegerea rolului jucat de aceste relatii in declansarea problemelor psihice. Baza teoretica a IPT Desi IPT a fost adaptata si pentru alte tulburari, in continuare vom prezenta cateva concepte fundamentale ale IPT legate de tratamentul depresiei majore. Asadar, abordarea IPT a depresiei se bazeaza pe trei premise: 1) depresia este o tulburare medicala; 2) depresia nu apare in mod izolat, ci in contextul relatiilor interpersonale si ale factorilor sociali si 3) tratamentul depresiei trebuie sa se bazeze pe date empirice provenite de la oricare disciplina relevanta (epidemiologie, fenomenologie, neurobiologie etc.) Desi creatorii IPT au fost probabil influentati de o varietate de teorii, scoala interpersonala, fondata de Adolf Meyer si Harry Stack Sullivan, a fost probabil cea mai influenta dintre acestea. Abordarea psihobiologica a lui Meyer in privinta intelegerii tulburarilor psihiatrice punea accentul pe experientele psihosociale si interpersonale curente ale pacientului. Sullivan, care a stabilit numeroase legaturi intre psihiatria clinica si discipline precum antropologia si psihologia sociala, considera psihiatria ca fiind studiul stiintific al oamenilor si al relatiilor dintre ei, mai degraba decat studiul individului izolat. Pentru Sullivan, unitatea de observatie si tratament era grupul social primar, adica cei cu care pacientul era direct implicat. Abordarea interpersonala, asa cum este ea aplicata in intelegerea depresiei, ia in consideratie trei procese legate intre ele: 1. Simptomele, presupuse a fi favorizate de cauze psihosociale si biologice. 2. Relatiile sociale si interpersonale, care includ interactiunile bazate pe indeplinirea unor roluri sociale invatate in copilarie, conditionarea sociala si competenta personala. 3. Problemele de personalitate, care includ trasaturi de durata cum ar fi stima de sine scazuta, sentiment de vinovatie sau inhibarea exprimarii furiei. IPT incearca sa intervina la nivelul primelor doua procese, adica la nivelul functiei simptomului si al relatiilor sociale si interpersonale, si nu incearca sa modifice structura de personalitate in mod direct. Pe de alta parte, pe masura ce simptomele dispar, este de asteptat ca pacientii sa preia controlul asupra unora dintre structurile de personalitate problematice. Mai mult chiar, tulburarile afective pot mima o tulburare de personalitate si, de aceea, rezolvarea tulburarii afective poate imbunatati sau rezolva tulburarea de personalitate. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al IPT nu este necesara luarea in discutie a personalitatii pacientului, acesta fiind un demers dificial si oarecum fara rezultate; IPT prefera sa se concentreze asupra simptomelor si asupra relatiilor interpersonale ale pacientului. Evident ca dintr-o asemenea perspectiva, care nu tine seama de personalitatea pacientului, va rezulta o abordare terapeutica destul de standardizata, care se aplica tuturor pacientilor dupa metode prestabilite, in mod uniform. ITP intervine la nivelul formarii simptomelor, ajustarii sociale si a relatiilor interpersonale, concentrandu-se asupra problemelor curente, aflate la un nivel constient sau preconstient. In mod tipic, aceste probleme includ dispute sau conflicte cu cei apropiati, frustrari, anxietati si dorinte, toate

legate de contextul interpersonal. Asta nu inseamna ca un psihoterapeut IPT nu recunoaste acele aspecte inconstiente implicate in aparitia problemelor, ci pur si simplu nu le acorda o prea mare atentie. Scopul principal al IPT este de a ajuta pacientul sa se schimbe si nu de a intelege si accepta situatia curenta de viata. Influenta experientelor trecute, in special a experientelor din copilaria timpurie, este recunoscuta, dar terapia se concentreaza asupra aspectelor legate de prezent si este mai putin preocupata sa lege prezentul de trecut. Aceasta concentrare pe prezent este foarte mult legata de modul in care ITP conceptualizeaza depresia ca tulburare clinica. Conform modelului medical, factorii etiologici sunt luati in consideratie, dar tratamentul se concentreaza asupra simptomelor curente si imbunatatirea situatiei psihosociale. Adoptarea modelului medical legitimizeaza asumarea rolului de bolnav din partea pacientului si il ajuta sa isi explice simptomele si sa isi diminueze sentimentele de vinovatie atat de tipice pentru depresie. Mai pe romaneste, i se spune pacientului domnule/doamna, nu va mai bateti capul sa intelegi de ce sunteti bolnava si nu mai considerati ca dumneavoastra sunteti de vina pentru situatia in care va aflati; pur si simplu, dumneavoastra sunteti un om bolnav iar depresia dumneavoastra este o boala ca oricare alta boala si asa cum nu e nimeni vinovat pentru ca a facut o gripa, tot asa nu trebuie sa se considere nimeni vinovat pentru depresia de care sufera. IPT este bazata nu numai pe teorie, ci si pe o serie de date empirice legate de aspectele psihosociale ale depresiei. Astfel, exista date care atesta faptul ca oamenii devin deprimati atunci cand sufera in mod excesiv si prelugit dupa pierderea prin deces a unei persoane apropiate, atunci cand au numeroase sau importante dispute cu alti oameni sau cand trec printr-o serie de tranzitii legate de schimbarea locului de munca sau de viata. In special, in aceste contexte, lipsa suportului social pare a avea impactul negativ cel mai pronuntat. Suportul social care inseamna a avea relatii apropiate cu cineva sau a te simti sprijinit de cineva protejeaza impotriva depresiei. Evenimente timpurii din viata unui om, ca de pilda moartea unuia dintre parinti, poate predispune la depresie mai tarziu, in viata, in special atunci cand aceasta pierdere este urmata si de alti factori de stres. Si reversul este adevarat: odata deprimati, oamenii au dificultati in a comunica si functiona in mod adecvat si eficient, ceea ce poate duce la o scaderea si mai accentuata a calitatii relatiilor interpersonale si aparitia unor noi evenimente de viata adverse. Caracteristici ale IPT Procedurile IPT au multe in comun cu alte abordari psihoterapeutice. Ceea ce nu e suprinzator, dat fiind ca majoritatea psihoterapiilor isi propun sa ajute pacientii sa devina mai stapani pe viata lor si pe ceea ce li se intampla, sa scada izolarea sociala si sa imbunatateasca satisfactia legata de propria viata. Totusi, IPT difera de alte abordari prin strategiile generale folosite, unele tehnici precum si prin acele aspecte pe care le abordeaza in mod preferential: 1. IPT este o terapie de scurta durata, nu de lunga durata. Exista numeroase dovezi ca terapia de scurta durata poate fi eficienta in tratarea depresiei, la o varietate de persoane, provenind dintr-o varietate de medii socioculturale. Este adevarat ca terapia de scurta durata nu este eficienta in tratarea tulburarilor de personalitate, Insa nu acesta este scopul IPT. 2. IPT este o terapie structurata, care se adreseaza in mod specific unor anumite probleme, si nu o terapie generala. Cu alte cuvinte, pacientul nu este lasat ca in psihanaliza sau terapiile psihanalitice sa vorbeasca despre orice, ci este constrans sa se rezume la anumite probleme. Pentru ca este de scurta durata, IPT nu incearca sa rezolve toate problemele pacientului (cunoscute sau necunoscute de acesta), ci mai degraba incearca sa rezolve una sau doua dintre tipurile de probleme cu care se confrunta pacientul. Terapeutul si pacientul cad de acord asupra aspectelor asupra carora vor lucra inca de la inceput, din timpul sedintelor de evaluare, si se limiteaza la rezolvarea acelor aspecte. Se prespune ca, odata devenit capabil sa isi rezolve unele probleme in terapie, pacientul va continua sa isi rezolve alte probleme, pe cont propriu, dupa terminarea terapiei. 3. IPT este o terapie care se concentreaza pe relatiile interpersonale din prezent, nu pe cele din trecut. Episoadele depresive anterioare, relatiile importante din trecutul pacientului si experientele anterioare de viata sunt discutate la modul general, dar obiectivul principal al tratamentului este acela de a ajuta pacientul sa scape de simptomele curente, legate de contextul social curent (si nu de a identifica felul in care pacientul continua sa repete acelasi mod problematic de a relationa cu altii, dobandit in copilarie).

4. ITP este o terapie care se concentreaza pe aspectele interpersonale si nu pe cele intrapsihice. Explorand problemele interpersonale curente, psihoterapeutul IPT poate recunoaste unele conflicte intrapsihice si mecanisme de aparare folosite de pacient. Totusi, terapeutul nu incearca sa ofere interpretari, menite a ajuta pacientul sa devina constient de aceste conflicte si mecanisme de aparare. In schimb, comportamentul pacientului este explorat in temeni interpersonali. 5. IPT este o terapie care se concentreaza asupra aspectelor interpersonale, nu cognitivcomportamentale. La fel ca si terapia cognitiv-comportamentala (TCC), IPT incearca sa schimbe modurile distorsionate de a gandi ale pacientului. Totusi, spre deosebire de TCC, IPT nu incearca sa identifice in mod sistematizat distorsiunile de gandire si nici nu incearca sa ajute pacientul sa dezvolte modalitati alternative de a gandi. Mai degraba, terapeutul atrage atentia asupra acelor ganduri care interfera cu relatiile interpersonale ale pacientului. Scopul este de a schimba relatiile si nu modul specific de a gandi asociat cu depresia, acesta din urma fiind considerat un simptom al depresiei care va fi inlaturat indirect prin imbunatatirea relatiilor.