Sunteți pe pagina 1din 16

CAPITOLUL 12

12.1 Trăsături ale pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

12.2 Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

12.3 Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă


Formele echilibrului

Pachet pedagogic
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

PIAŢA CU CONCURENŢĂ PURĂ


ŞI PERFECTĂ

Această piaţă reprezintă modelul teoretic, o situaţie ideală imaginată de


către şcoala neoclasică, mai ales prin V. Pareto şi L. Walras (şi într-o mare măsură
de către Adam Smith, deşi acesta nu a denumit-o ca atare), prin care se urmăreşte
evidenţierea virtuţilor instrinseci ale „mâinii invizibile” drept cel mai bun
mecanism natural de funcţionare şi reglare a economiei.

12.1 Trăsături ale pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se bazează pe o serie


de caracteristici care, în interacţiunea lor, constituie mecanismul ideal de funcţionare
a pieţei.

Acestea sunt:

a) Structura pieţei este atomizată, în care agenţii cererii şi ofertei sunt


de forţă economică redusă şi în număr mare. Cât de mare este numărul lor?
Indeterminat, dar sunt numeroşi şi mici ca forţă economică, astfel încât nici unul
nu poate să influenţeze, prin deciziile şi acţiunile sale, starea pieţei: nivelul şi
evoluţia preţului de echilibru, cererea pieţei şi oferta industriei. Pe o asemenea
piaţă, producătorii (vânzătorii) şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (price takers;
preneurs des prix). Un agent economic este primitor de preţ când are o forţă
economică aşa de redusă în raport cu cererea pieţei sau oferta industriei, încât el nu
are nici o posibilitate de a-l influenţa: pentru el, preţul se formează prin tatonări,
această funcţie realizând-o permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă
reprezentată prin impersonalul „comisar preţuitor” vestitorul de preţ sau de un
tablou de afişaj al preţului etc., iar în funcţie de nivelul preţului agenţii pieţei
încearcă să se „replieze”, acţionând asupra cantităţilor pe care, în funcţie de
interese, le sporesc sau le diminuează.
b) Omogenitatea perfectă înseamnă identitatea intrinsecă şi extrinsecă a
tuturor bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe respectiva piaţă.
Teorie economică generală ● Microeconomie

Două sau mai multe bunuri sunt omogene intrinsec dacă proprietăţile care le
definesc sunt identice prin: compoziţie, calitate, formă, culoare etc. Omogenitatea
extrinsecă se referă la modul de prezentare, condiţiile şi termenii de comercializare, de
livrare şi de plată (pe bază de credit comercial, cu sau fără avans, cu plată integrală, în
numerar sau prin virament etc.), amploarea publicităţii care se face în jurul produsului şi al
firmei care îl comercializează etc.

Această caracteristică face ca, ipotetic, cumpărătorul să nu aibă nici un


motiv să prefere marfa producătorului X sau Y sau Z; el le tratează pe toate în mod
identic.
c) Intrarea-ieşirea liberă de pe piaţă. Se presupune că agenţii pieţei intră
şi, respectiv, ies în mod liber de pe piaţa oricărui bun, fără a se „lovi” de bariere
juridice, economice, instituţionale sau cutumiare. Intrarea şi ieşirea se face pe bază
de raţionament economic. Astfel, ofertantul (producătorul) intră pe o piaţă atunci
când obţine un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se
comercializează bunul. El iese de pe piaţa respectivului bun când costul marginal
este mai mare decât venitul (încasarea marginală), încercând să se reprofileze spre
alte domenii, unde poate obţine cel puţin profitul normal.
Cumpărătorul, agentul cererii intră pe piaţa unui bun prin compararea
raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al acelui bun cu acelaşi raport
obţinut pentru alte bunuri substituibile. Când primul raport este mai mare,
cumpărătorul decide intrarea pe piaţă şi devine agent al cererii. Când raportul
este mai mic, el părăseşte piaţa bunului dat şi se orientează spre altele.

Piaţa care satisface condiţiile de atomicitate, omogenitate şi intrare (ieşire) liberă,


se numeşte piaţă cu concurenţă pură.

Ea este completată cu condiţiile concurenţei perfecte reprezentate de


transparenţa şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie.
d) Transparenţa pieţei. Se apreciază că o piaţă este transparentă atunci
când agenţii ei sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra variabilelor
pieţei; ca atare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor criterii de
raţionalitate economică, având la bază o perfectă informare. Ipotetic, aceasta
permite vânzătorului şi cumpărătorului să încheie contracte şi să le execute atunci
când interesele lor sunt cel mai bine satisfăcute.
e) Factorii de producţie au mobilitate perfectă, ceea ce presupune lipsa
unor limite tehnice, economice, juridice în calea orientării libere şi naturale a
acestora spre domenii unde sunt folosiţi cu cea mai înaltă eficienţă.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Când una, mai multe sau toate aceste condiţii nu sunt satisfăcute piaţa este
caracterizată prin concurenţă imperfectă. Din contră, dacă condiţiile de mai sus ar
fi îndeplinite, suveranitatea pieţei prin a sa „mână invizibilă” se impune, tinzând
spre echilibru.

Echilibrul defineşte situaţia ideală, când interesele participanţilor,


producători (vânzători) şi cumpărători, sunt cel mai bine satisfăcute astfel că
surplusul cumpărătorului (consumatorului) şi al producătorului sunt maxime,
resursele sunt alocate pe domenii în strictă concordanţă cu structura şi intensitatea
nevoii de consum şi utilizate pe baza unor criterii şi la nivel normal de eficienţă
pentru etapa dată. Orice modificare a alocării resurselor ar diminua eficienţa.

Echilibrul poate fi privit atât ca echilibru al firmei, cât şi ca echilibru


al pieţei.

Fiecare dintre acestea se judecă prin luarea în considerare a factorului timp


sintetizat în termenul scurt şi cel lung, în echilibrul stabil şi instabil.

12.2 Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai bune
rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe termen scurt şi pe
termen lung.

Fiind primitoare de preţ, firma concurenţială nu-l poate influenţa, iar fiecare
unitate suplimentară de bun produs şi vândut îi aduce un spor de încasări egal cu
preţul pieţei. Urmărind maximizarea profitului total, firma realizează un spor de
încasări nete (încasări totale – cheltuieli totale), când preţul pieţei este superior
costului marginal: ca atare, fiecare unitate produsă şi vândută o costă mai puţin decât
încasează (costul marginal < preţul pieţei). În aceste condiţii, ea este interesată să
mărească oferta pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce câştig. Firma obţine cele
mai bune rezultate când realizează şi vinde un volum de produse pentru care
costul marginal (full) - care include profitul normal - este egal cu preţul pieţei.
Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru pe termen scurt:

Costul marginall Încasarea


= Preţul pieţeii = = Venitul marginal
(full) marginală

Rezultatul: profitul total este maxim.


Teorie economică generală ● Microeconomie

Starea de echilibru poate fi ilustrată printr-un exemplu cifric (vezi tabelul 12.1).

Decizia de ofertă a firmei concurenţiale pe termen scurt

Tabelul 12.1
Cost Cost Profit (+) pierdere
Cost total Preţul Încasări
Cantitate marginal unitar (-) faţă de profitul
(full) pieţei (P) totale (4x0)
full (Cmg) (full) normal (5-1)
0 1 2 3 4 5 6
0 5.500 - - - - -5.500
100 8.500 30 85 40 4.000 -4.500
200 11.00 25 55 40 8.000 -3.000
300 13.200 22 44 40 12.00 -1.200
390 15.600 26,8 40,025 40 15.600 -10
400 16.000 39 40 40 16.000 0
401 16.041 41 40,002 40 16.040 -1
500 21.000 50 42 40 20.000 -100

Notă: Toate categoriile de costuri sunt considerate „full”, în sensul că includ


profitul normal, corespunzător costului de oportunitate pentru sustragerea capitalului
de la cel mai facil plasament: depozitul bancar.

Comentariu: presupunând că firma produce şi vinde 100 bucăţi, încasează


4.000 u.m., în timp ce costurile totale sunt 8.500 u.m. (din care 5.500 u.m. costuri
fixe); costul marginal este inferior preţului şi deci mărirea producţiei este de natură să
mărească încasările nete (sau să diminueze pierderea). Dacă măreşte producţia la
200 bucăţi (costurile variabile cresc cu 83%, în timp ce producţia creşte cu 100%, ea
fiind în zona randamentelor crescătoare), costul mediu şi cel marginal se reduc, iar
pierderea este mai mică (-3.000 u.m. faţă de -4.500 u.m.). Perseverând, la o producţie
de 300 bucăţi (majorată cu 50%, în timp ce costurile variabile se măresc cu 44%),
costul marginal se diminuează în continuare la fel ca şi pierderea de profit normal de
la 3.000 u.m. la 1.200 u.m. Se ajunge, în final, la starea de echilibru pentru o
producţie de 400 bucăţi la care:

Cmg = P = încasarea marginală ⇒ Profitul normal maxim

Perseverând în mărirea producţiei peste acest nivel, profitul normal începe din nou
să se diminueze. Este posibil ca la producţia de 400 bucăţi, unele firme care au
costuri fixe reduse şi randamente ridicate să obţină şi „profit pur”, ceea ce măreşte
tentaţia unor noi firme să pătrundă în ramură, oferta se măreşte, cererea este constantă
sau creşte foarte lent. Preţul pieţei are tendinţa de reducere ducând la diminuarea sau
chiar eliminarea profitului pur.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Pe termen lung, toate costurile sunt variabile. În aceste condiţii, echilibrul


firmei, maximizarea profitului total se realizează la acea producţie pentru care:

Preţul = Costul marginal = CTM full = CVM full

Cum egalitatea CTM = costul marginal se realizează la acea producţie


pentru care CTM este minim, se poate considera că, pe termen lung, la echilibru,
firma în concurenţă perfectă obţine doar profit normal.

P
Cmg
Pets ●A

CTM

B
Petl ●

0 Qx
Qetl Qets

Figura 12.1 - Echilibrul firmei concurenţiale

Pe termen scurt, echilibrul se realizează la producţia de echilibru pe termen


scurt (Qets) pentru care este satisfăcută condiţia:

Pets = Cmg, respectiv în punctul A.

Pe termen lung, echilibrul se realizează în punctul B, definit prin egalitatea:

Petl = CTM = Cmg

12.3 Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă.


Formele echilibrului

O piaţă concurenţială este formată într-un număr mare de ofertanţi


atomizaţi (fiecare asigurându-şi echilibrul pe termen scurt şi lung în coordonatele
prezentate în paragraful anterior şi care împreună determină oferta totală a
industriei) şi numeroşi agenţi ai cererii.
Teorie economică generală ● Microeconomie

Echilibrul pieţei concurenţiale se realizează la acel preţ (Pe) şi volum de


tranzacţii (Qe) pentru care cererea şi oferta pieţei sunt egale, adică în punctul la care curba
cererii pieţei şi a ofertei industriale se intersectează.

Dacă propunem o funcţie a cererii Cx = 450 – 25px, iar oferta industriei


Qx = 100px – 300, egalitatea:

Cx = Ox, adică 450 – 25px = 100px – 300 ⇒

→ px = 6, acesta fiind preţul de echilibru care, înlocuit în ecuaţiile cererii şi ofertei


asigură egalitatea cererii pieţei cu oferta industriei;
→ Cx = Ox = 300, reprezentând cantitatea de echilibru.

Echilibrul pieţei concurenţiale se asigură pe baza unor permanente tatonări.


În funcţie de situaţiile de pe piaţă, se formează diferite niveluri ale preţului, dar
piaţa concurenţială „îşi caută” acel preţ la care cererea şi oferta totală se egalizează
sau se apropie la nivelul celui mai mare volum de vânzări-cumpărări. În caz
contrar, ea înregistrează exces de cerere sau de ofertă (vezi tabelul 12.2 şi
figura 12.2).
Pornind de la funcţiile cererii şi ofertei prezentate mai sus şi făcând ipoteza
unor preţuri „de tatonare” care oscilează între 8 u.m. şi 4 u.m., situaţia pieţei se
prezintă ca în tabelul şi figura ce urmează.

Formarea preţului de echilibru pe piaţa unui bun

Tabelul 12.2
Starea pieţei
Preţul
Cx buc. Ox buc. Exces Exces Tendinţa preţului
u.m.
de cerere de ofertă
8 250 500 - 250 scădere............................

7 275 400 - 125 scădere............................

6 300 300 Echilibrată stabil; echilibru..............

5 325 200 125 - creştere.............................

4 350 100 250 - creştere.............................


Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

8 Exces de ofertă
C O'

E
Pe=6

5
O
C'
4 Exces de cerere

0 100 200 500


300 400
Qe

Figura 12.2 Forţele pieţei concurenţiale

Preţurile diferite de cele de echilibru creează, după caz, exces de ofertă sau de
cerere (penurie); situaţia este identică atunci când se „impun” preţuri administrate care se
abat de la preţul de echilibru. Forţele pieţei concurenţiale dau naştere la un q şi p de
echilibru, ceea ce înseamnă că vorbim de o piaţă în echilibru, la care p şi q echilibrează
forţele pieţei, şi ceteris paribus, p şi q tind să rămână staţionare.

Preţul şi cantitatea de echilibru sunt expresia celei mai bune alocări şi


utilizări a resurselor; interesele producătorilor şi vânzătorilor sunt cel mai bine
satisfăcute, piaţa este „plină” de mărfuri, iar agenţii economici au interesul să-şi
perpetueze tranzacţiile ceea ce oferă economiei dinamism şi stabilitate. La un preţ
mai mic în raport cu cel de echilibru (vezi tabelul 12.2 şi figura 12.2) pe piaţă apare
un deficit de mărfuri, penurie, concurenţa dintre cumpărători este acerbă, iar
fenomenele de absorbţie se fac simţite în ansamblul economic.
Dacă preţurile sunt libere, piaţa va „propune” preţuri superioare (care
angajează eforturi – costuri monetare – suplimentare pentru cumpărători şi implicit
venituri monetare mai mari pentru vânzători – producători). Ca efect, se reduce
într-o măsură oarecare cererea şi creşte corespunzător oferta. Situaţia se prezintă
invers, dacă preţul este superior celui de echilibru. De aceea înclinăm să fim de
acord cu Alfred Marshal că „ajustarea pieţei concurenţiale se realizează mai
ales prin modificarea cantităţilor” (cerute şi oferite).
Teorie economică generală ● Microeconomie

Dacă preţurile ar fi fixate la un anumit nivel (sau plafon) inferior celui de echilibru
(şi deci C > O), pe piaţă apare penuria; cumpărătorii se „luptă” pentru a-şi apropia
cantitatea dorită (pentru care sunt solvabili) dintr-o ofertă insuficientă: apar cheltuieli
suplimentare, pentru a „căuta” marfa necesară ceea ce înseamnă costuri nemonetare de
care nu beneficiază vânzătorul (producătorul) – numite costuri balast. De aceea,
producătorii nu au interes să-şi reorienteze resursele pentru a mări oferta; vor proceda logic
(mărind oferta) doar când producătorii pot transforma costurile nemonetare (balast) ale
cumpărătorilor în venituri monetare de care ei să beneficieze. Aşa se explică de ce,
producătorii, de regulă, sunt împotriva preţurilor fixate sub cel de echilibru.

Piaţa realizează starea de echilibru făcând abstracţie de criteriile de etică


şi/sau justiţie socială. Pe orice piaţă în echilibru există în mod normal consumatori
şi ofertanţi acceptaţi şi, respectiv, excluşi (datorită preţului, venitului, calităţii
ş.a.m.d. – vezi figura 12.3).

A
C(x) Simboluri:
Pu O(x)
Pex; Qex = preţul şi cantitatea de
echilibru;
C(x) evoluţia cererii în raport de
preţul unitar al bunului x;
Cumpărători E Producători O(x) evoluţia ofertei în raport de
acceptaţi excluşi preţul unitar al bunului x.
Pxe
Producători Cumpărători

B
0
Qxe Qx

Figura 12.3 Situaţia producătorilor şi cumpărătorilor

Comentariu: În figura 12.3 în partea stângă a liniei de separaţie AB, care


intersectează punctul de echilibru E, sunt dispuse cantităţile care pot fi
achiziţionate de către cumpărătorii dispuşi să plătească un preţ egal sau mai mare
ca preţul de echilibru; în aceeaşi parte se află producătorii apţi să producă bunuri
obţinute cu un cost marginal-full mai mic sau egal cu preţul de echilibru.
Ambele categorii sunt acceptate ca agenţi economici efectivi, în
condiţii de echilibru. În partea dreaptă a liniei AB se află cantităţile care pot fi
aduse pe piaţă de către producătorii care obţin un cost marginal-full superior
preţului de echilibru, iar ei sunt excluşi de pe piaţă. Tot în această parte sunt
cantităţile care ar putea fi achiziţionate de către consumatorii care intră pe piaţă,
doar dacă preţul pieţei este inferior celui de echilibru (ei fiind excluşi în situaţia de
echilibru).
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Caseta 12.1

Preţul – factor de raţionalizare a producţiei şi consumului

Resursele fiind limitate, nu pot fi satisfăcute toate nevoile; inevitabil are loc
raţionalizarea, limitarea consumului (şi a gradului de satisfacere a nevoilor) şi a volumului
de resurse alocate fiecărui domeniu. Principalul factor de raţionalizare în economia
capitalistă este preţul. El decide pe cei care au acces pe piaţă (în calitate de cumpărători şi
vânzători). Când preţul se modifică, se modifică şi plaja acestora.
Raţionalizarea consumului se poate face şi prin alte instrumente: măsuri
legislative exprese (de exemplu, se interzice accesul minorilor în discoteci); raţionalizarea
prin cozi, raţionalizarea prin loterii, raţionalizarea prin cupoane (cartele). Toate acestea pot
fi forme de coordonare socială, alături de raţionalizarea şi coordonarea socială realizată prin
preţ.
Spre deosebire de acestea, coordonarea socială prin intermediul preţului se
realizează în modul cel mai rapid şi mai eficace. Totuşi, raţionalizarea şi coordonarea
socială prin preţ, deşi este cea mai bună posibilă, este imperfectă când: informarea
agenţilor economici este inegală, puterea lor economică este diferită, drepturile de
proprietate sunt insuficient şi incomplet reglementate, preţul are la bază unele aranjamente
secrete.

Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă poate fi privit sub mai


multe unghiuri:
a) După intervalul la care este raportat, la capacitatea şi modul de
acţiune al agenţilor economici, se disting: echilibrul instantaneu (pe termen foarte
scurt), echilibrul pe termen scurt şi echilibrul pe termen lung.
Echilibrul pe termen foarte scurt (instantaneu) există când cererea se
modifică, iar oferta este rigidă, fixă, pentru că producătorii nu au nici o posibilitate
sau interes de a o modifica (vezi figura 12.4a).
Echilibrul pe termen scurt apare atunci când cererea se modifică, dar
oferta cunoaşte modificări reduse, sub incidenţa factorului muncă, a metodelor de
marketing şi o mai bună utilizare a capitalului fix (capacităţii de producţie) (vezi
figura 12.4b).
Echilibrul pe termen lung – atunci când se trece la o nouă stare de
echilibru, când toţi factorii de producţie sunt variabili, ca urmare a intrării (ieşirii)
din industrie a unor firme, ameliorării calitative şi creşterii cantitative a capitalului
fix şi a altor inputuri (vezi figura 12.4c).
Teorie economică generală ● Microeconomie

a c

Figura 12.4a, b, c

Comentariu: în figurile a, b, c s-a presupus creşterea cererii (de pildă, ca urmare a


creşterii numărului de consumatori), ceea ce a condus la creşterea preţului de
echilibru. Cea mai mare creştere a preţului de echilibru se înregistrează în cazul
„a”, urmată de cazul „b” şi doar aleator în cazul „c” (atunci când cererea creşte mai
substanţial decât oferta, ceea ce nu este cazul exemplului nostru). Se pot imagina şi
situaţii inverse: de reducere a cererii, iar în cazul „c”, de reducere a ofertei.
Reamintim cititorilor necesitatea de a realiza distincţia între extinderea (contracţia)
cererii, ofertei şi creşterea (reducerea) acestora.

b) Caracterul dinamic al echilibrului pe piaţa concurenţială este relevat şi


în raport de comportamentul său la acţiunea unor factori perturbatori. Din
acest punct de vedere se disting: echilibrul stabil, echilibrul instabil şi
dezechilibrul autoîntreţinut.
Când pe piaţă se produc modificări în condiţiile cererii şi ofertei (în
ambele sau doar în una dintre ele) vechiul echilibru este „rupt”. Dacă piaţa revine
la echilibrul vechi (prin absorbţia sau eliminarea factorului perturbator) sau îşi
găseşte altul nou, respectiva piaţă se numeşte cu echilibru stabil: aceasta înseamnă
că dispune de forţe proprii de a se reechilibra. Dacă, în urma unor şocuri, echilibrul
pieţei se rupe, iar pe măsura trecerii timpului ea îşi accentuează dezechilibrul, adică
se îndepărtează de starea de echilibru, ea se numeşte piaţă cu echilibru instabil. O
asemenea piaţă nu dispune de forţe proprii care prin acţiunea agenţilor săi direcţi se
autoechilibrează.

Se apreciază că o piaţă se află în dezechilibru autoîntreţinut când sub incidenţa


unor factori perturbatori echilibrul iniţial se rupe, iar dezechilibrul format, cu factorii care-l
generează, se reproduc în limite relativ constante, starea de dezechilibru apărând ca
normală.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Capacitatea pieţei concurenţiale de a se reechilibra sau nu depinde de


relaţia care există între elasticitatea cererii în raport de preţ şi elasticitatea
ofertei în funcţie de preţ.
Când curbele cererii şi ofertei sunt normale, iar elasticitatea cererii în
funcţie de preţ, în modul (Ecx/px), este superioară elasticităţii ofertei în funcţie
de preţ (Eox/px), piaţa are capacitatea de a se reechilibra, tinzând spre un echilibru
stabil.

Adică: E cx / px > E ox / px → echilibru stabil

Revenirea la echilibru se realizează în timp şi este relevat schematic prin


diagrama „pânzei de păianjen” (Cobwed) – vezi figura 12.5.

Figura 12.5 - Diagrama Cobwed: Piaţa cu echilibru stabil

În figura 12.5 am presupus o situaţie iniţială de echilibru Peo şi Qeo, dar sub
incidenţa unor factori aleatori (dezechilibrul grav al balanţei de plăţi, incapacitatea
de plată a ţării etc.), oferta se reduce devenind Q1, care este livrată cumpărătorilor
la preţul P1. Acest preţ, foarte remuneratoriu, poate stimula investiţiile interne şi
producţia de substituire a importurilor, cointeresându-i pe producători să ofere
pieţei cantitatea N1 (sau Q2). Formarea excesului de ofertă M1N1 face ca preţul
pieţei „să cadă” la P2, pentru că doar la acest preţ cererea M2 poate absorbi întreaga
ofertă. Dar, la P2 producătorii restrâng oferta la nivelul N2 (Q'2) (generând starea de
Teorie economică generală ● Microeconomie

penurie, creşterea preţurilor la P3 şi contracţia cererii la M3). La preţul P3,


producătorii sunt din nou stimulaţi să extindă oferta la N3 (Q3) şi reapare excesul de
ofertă (dar mai mic decât cel anterior), care poate fi absorbit la P4, extinzând
cererea la M4. Procesul de ajustare reciprocă continuă până când prin forţele libere
ale pieţei se revine la echilibrul iniţial. Reechilibrarea în timp este specifică
domeniilor cu ciclul de fabricaţie lung.

E cx / px < E ox / px ⎯
⎯→ echilibru instabil,
Când:
E cx / px = E ox / px ⎯
⎯→ dezechilibru autoîntreţinut

Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă reprezintă o stare ideală spre care


neoclasicii şi-au imaginat că piaţa tinde în mod natural. Deşi este un model
teoretic, ideal, studierea ei are anumite valenţe. Ea relevă forţele pieţei care conduc
în mod natural spre cea mai raţională alocare şi utilizare a resurselor şi cea mai
bună satisfacere posibilă a intereselor producătorilor şi cumpărătorilor. Ea are
valoare teoretică pozitivă pentru a imagina un optim economic şi social. Totodată,
are valenţe instructive, normativ-practice, indiscutabile pentru că relevă acţiunile
pe care trebuie să le întrepătrundă instituţiile abilitate pentru a orienta, completa şi
corecta pieţele reale, pentru ca ele să se apropie pe cât posibil de starea ideal-
potenţială.
În ciuda acestor valenţe reale, modelului elaborat de către neoclasici i se
relevă, în ultima perioadă, numeroase limite 1 , cum ar fi: ignoră externalităţile
pieţei; ia în considerare doar nevoile solvabile; pe o asemenea piaţă nu au şanse să
apară activităţi care au risc înalt, solicită investiţii ridicate şi durate mari de
realizare. Progresul tehnic, formarea companiilor transnaţionale şi concentrarea
puterii economice, generează în mod natural tendinţe opuse atomicităţii şi
omogenităţii; este iluzorie, utopică chiar, ipoteza intrării/ieşirii fără restricţii de pe
piaţă (chiar în lipsa unor măsuri administrativ-legislative, dar care există
pretutindeni ca: vârstă, calificare, necesarul de investiţii etc.).
În ciuda unor asemenea limite, modelul analizat îşi păstrează valenţele de
teorie pozitivă, cel puţin până la încheierea etapei de restructurare pe care o
parcurge în prezent ştiinţa economică.

1
P. Samuelson, W. W. Nordhaus, Microéconomie, Paris, Les Editions d'Organisation, 1995, p. 101-104.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE-CHEIE

• concurenţă pură
• concurenţă perfectă
• omogenitate intrinsecă
• omogenitate extrinsecă
• echilibrul firmei concurenţiale
• echilibrul pieţei
• primitor de preţ
• echilibru stabil
• echilibru instabil
• dezechilibru autoîntreţinut
• costuri nemonetare
• costuri „balast”

ÎNTREBĂRI

ƒ Care este condiţia de echilibru a firmei concurenţiale pe termen scurt? Dar lung?
ƒ Argumentaţi că pe termen lung relaţiile p = Cmg = CTM şi p = Cmg = CVM au
aceeaşi valoare de adevăr.
ƒ Cum se prezintă surplusul consumatorului când C > O iar preţul de tranzacţie > P
echilibru?
ƒ Când apare pe o piaţă concurenţială dezechilibrul autoîntreţinut?
ƒ În ce împrejurări, raţionalizarea prin preţ a accesului la bunurile marfare este
imperfectă din punct de vedere economic?
ƒ Pentru cine raţionalizarea prin „cozi” este preferabilă celei prin preţ?
ƒ Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un model ideal de funcţionare a economiei.
Studierea ei prezintă vreo importanţă practică sau reprezintă doar un „exerciţiu
ideal”?

APLICAŢII

1. Fie două bunuri x şi y pentru care, pe o piaţă concurenţială, cererea săptămânală


(Q) şi preţul iniţial au fost Px = 500; Py = 100; Qx = 20 buc.; Qx = 400 buc. În t1, Px
se dublează, iar Py = constant. Ca rezultat Qx = 15; Qy = 350. Se cere:
1) determinaţi Kecy/Px; 2) argumentaţi dacă cele două bunuri sunt: a) substituibile;
b) complementare; c) de lux; d) inferioare.

2. Când o firmă acţionează pe o piaţă concurenţială, iar Vmg = Cmg, venitul total este:
a) nul; b) pozitiv; c) egal cu profitul; d) egal cu preţul; e) negativ. Argumentaţi.
Teorie economică generală ● Microeconomie

3. Pe termen scurt, o firmă concurenţială realizează p = Cmg (dar superior CTM-full).


Aceasta înseamnă că ea lucrează în condiţii: a) opţionale; b) suboptimale;
c) realizează un profit oarecare.
Indicaţi răspunsul corect şi ilustraţi-l grafic.

4. Fie o firmă care acţionează în condiţii apropiate de cele ale concurenţei perfecte.
Ea are o funcţie de cost: CT = 4Q2 + 4Qx + 20. Dacă preţul unitar al bunului
x = 36, determinaţi indicatorii de mai jos când firma se află în echilibru pe termen
scurt: Q, venitul total; profitul; costul marginal, CTM; CVM; CFM.

5. O firmă are o funcţie de cost total (CT): CT = 3Q2 + 7Q + 90 (costurile sale fixe
fiind sub nivelul celorlalte firme atomizate din industrie). Preţul este definit prin
relaţia P = 47 – 2Q şi se formează liber.
Determinaţi:
a. profitul acestei firme la echilibrul pe termen scurt;
b. pe termen scurt, profitul acestei firme este:
- egal cu profitul normal?
- egal cu profitul pur?
- mai mare ca profitul pur?

6. Propoziţia: „Echilibrul pe termen scurt este sinonim cu echilibrul stabil” este: a)


adevărată? b) falsă? Argumentaţi.

7. Pe o piaţă concurenţială, elasticitatea cererii şi cea a ofertei pentru bunul x este la


echilibru de 1,3. Asupra cererii se produce un şoc prin modificarea profundă a
preferinţelor consumatorilor. Se scontează ca ulterior piaţa acestui bun:
a) revine la echilibru;
b) dezechilibrul este autoîntreţinut. Alegeţi răspunsul corect şi argumentaţi-l.

8. Diagrama Cobwed exprimă:


a) starea de echilibru stabil;
b) starea de dezechilibru pe termen scurt;
c) procesul de revenire la echilibru prin eliminarea (absorbţia) treptată a unor
şocuri asupra cererii şi/sau ofertei.

9. Pe piaţa bunului x, oferta > cererea, iar preţul de tranzacţie < preţul de echilibru.
Surplusul efectiv al producătorului, faţă de cel normal este:
a) mai mare?
b) mai mic?
c) identic?
d) poate fi adevărată oricare din propoziţiile a, b, c.
Ilustraţi grafic răspunsul corect.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

10. Pe piaţa concurenţială, surplusul consumatorului şi al producătorului sunt maxim


posibile când:
a) piaţa este în echilibru;
b) când se înregistrează exces de cerere;
c) când se înregistrează exces de ofertă;
d) în toate situaţiile a, b, c;
e) în nici una din situaţiile a, b, c.