Mesterul Manole, personajul principal in jurul caruia se polarizeaza actiunea si semnificatia

baladei, reprezinta simbolul omului mistuit de focul creatiei, care intelege necesitatea jertfei
pentru realizarea unei opere valoroase si durabile.
Manole este unul dintre cei zece mesteri mari, a carui pricepere este superioara celorlaltor, lucru
sugerat chiar din primele versuri ale baladei:"Noua mesteri mari,/ Calfe si zidari,/ si Manoli,
zece,/ Care-i si intrece", fiind si singurul caruia i se precizeaza numele.
Dorinta lui arzatoare de a construi ceva unic prin frumusete si maretie se intalneste cu dorinta lui
Negru-Voda, care vrea sa fie ridicata "monastire-nalta/Cum n-a mai fost alta". El este neinteresat
de promisiunile de imbogatire si amenintarile voievodului, insa este
foarte deznadajduit cand vede ca zidurile se surpa si nu isi poate realiza visul.
Dintre toti, Manea este alesul destinului si al divinitatii, deoarece numai lui i se releva
posibilitatea construirii manastirii. "O soapta de sus" comunica cu mesterul si ii arata calea jertfei
prin care zidurile sa nu se mai surpe, fapt ce reiese din versurile:"stiti ce am visat/De cand m-am
culcat?/O soapta de sus,/Aievea mi-a spus/Ca orice-am lucra/Noaptea s-a surpa,/Pana-om
hotari/in zid de-a zidi/Cea-ntai sotioara,/Cea-ntai sorioara,/ Care s-a ivi/Maini in zori de
zi,/Aducand bucate/La sot ori la frate".Este un om neobisnuit, acceptand orice jertfa, chiar si a
sotiei sale.Are o impresionanta tinuta morala, legandu-se prin juramant alaturi de mesteri pentru
a pastra taina si avand corectitudinea de a-si respecta juramantul:"Noi sa ne-apucam,/Cu toti sa
giuram/si sa ne legam/Taina s-o pastram!"
Manole are un moment de slabiciune omeneasca, izvorata din dragostea pentru Ana. Durerea
sufleteasca ce il cuprinde, vazandu-si sotia venind, il determina sa implore puterea cereasca s-o
opreasca din drum:"Cat el o zarea,/Inima-i sarea,/in genunchi cadea/Si plangand, zicea:/-Da,
Doamne, pe lume/O ploaie cu spume, /Sa faca paraie,/Sa curga siroaie,/Apele sa creasca,/Mandra
sa-mi opreasca,/S-o opreasca-n vale,/S-o-ntoarca din cale!"
Mesterul dovedeste ambitie, tenacitate, tarie de caracter si stapanire de sine, caci, desi sufera
cumplit, isi indeplineste vocatia creatoare. Vazand ca destinul hotarase alegerea Anei ca jertfa, el
face ca implinirea lui sa nu para o condamnare si, cu tandrete, menajand sensibilitatea fiintei
iubite, o ia pe Ana, facand sa para zidirea ei doar o gluma, versurile urmatoare relevand acest
lucru.:"Mandra-si saruta./in brate-o lua, / Pe schele-o urca,/Pe zid o punea/si, glumind,
zicea:/Stai, mandruta mea, /Nu te sparia/Ca vrem sa glumim/si sa te zidim!".Sufletul sau este
sfasiat de durere, lucru ce reiese din faptele sale:"ofta", "tacea", "turba".
Construirea manastiri nu secatuieste elanul si capacitatea creatoare ale lui Manole, deoarece,
afirma, in fata voievodului, ca poate realiza ceva superior, caracterizandu-l orgoliul creator si
aspiratia catre perfectiune("Afla ca noi stim/Oricand sa zidim/Alta monastire,/Pentru pomenire,/
Multe mai luminoasa/ si mult mai frumoasa!")

Cand aude glasul iubit al Anei din grosimea zidurilor, se simte chemat sa duca la capat sacrifiiul.
Tulburat la auzul vocii, el se prabuseste de pe acoperis, dar vocatia lui creatoare nu piere o data
cu moartea. in locul prabusirii apare "o fantana lina/Cu apa putina,/Cu apa sarata,/De larimi
udata" ca simbol al fortei creatoare si al sacrificiului infaptuit din iubire.
Insusirile lui sunt prezentate printr-o discreta antiteza cu ceilalti mesteri si cu Negru-Voda.
Domnitorul isi doreste construirea manastirii pentru satisfacerea orgoliului personal, din dorinta
de a avea o opera unica, care sa ii apartina numai lui, in timp ce Manole sacrifica ce are mai
scump pentru realizarea acesteia.Prin faptele, gandurile, vorba si comportamentul sau, Manea
dovedeste superioritate morala in raport cu ceilalti.
Mesterul Manole ramane intruchiparea aspiratiei creatoare a adevaratului artist.