Mesterul Manole balada populara comentariu, referat, caracterizare, povestire

Tema baladei Meşterului Manole se bazează pe credinţa foarte veche,

răspîndită la numeroase popoare şi în special la cele din Balcani, că o construcţie nu
poate fi durabilă decît dacă se află sub paza unei vietăţi care a fost zidită la temelia ei.
Iniţial erau sacrificate fiinţe omeneşti, s-a trecut apoi la zidirea umbrei lor sau a unor
animale. Pînă nu se împlineşte acest ritual, tot ce se zideşte ziua se dărîmă noaptea.
Zidarii sunt avertizaţi în vis că nu vor avea spor la lucru decît dacă respectă obiceiul.

Dar de la acest motiv mitologic iraţional, se trece, prin evoluţia culturii populare, la
un motiv din sfera experienţei istorice raţionale; care ne învaţă că este de neînchipuit
să poţi construi ceva durabil fără eforturi fără sacrificii. în variantele cunoscute la noi,
vechea superstiţie este diluată, credinţa magică despre însufleţirea construcţiei printr-
un sacrificiu uman trecînd pe planul al doilea. în primul plan al baladei se situează
încrederea în misiunea artistului, setea de creaţia a meşterilor şi a domnitorului,
ambiţia de a construi un edificiu cum n-a mai fost altul. Prin aceasta, pe străvechiul
mit primitiv al jertfei zidirii - imagine a fanteziei naive , se altoieşte un mit cu un
mesaj nou - mitul elanului creator, care însufleţeşte orice activitate artistică, dorinţa
omului de a înfrumuseţa lumea, chiar cu preţul jertfei sale.

Noul mit estetic - ce se constituie ca un răspuns raţional la una din problemele

fundamentale ale existenţei omului - ne atrage însă attnţia nu atît asupra strădaniei
creatoare, cît asupra suferinţei umane încorporate în opera de artă. Cel mai valoros
dintre constructori trăieşte nu numai drama zidirii soţiei, ci şi pe aceea a indiferenţei
domnitorului faţă de propria sa persoană. Evenimentele epice explică de ce mitului
estetic, în strînsă dependenţă de subiectul baladei, i se adaugă şi motivul conflictului
dintre artist şi domnitor, acesta din urmă simbolizînd clasa dominantă (feudalitatea)
dintr-o anumită epocă istorică. Privită în semnificaţia ei cea mai profundă, balada
Meşterului Manole este expresia artistică populară cea mai izbutită a laudei spiritului
creator, hărniciei oamenilor acestor meleaguri, înzestraţi cu toate talentele şi cu o
nestinsă dragoste de frumos. Imaginea artistică pe care ne-o oferă balada Meşterului
Manole este un mod de a exprima concepţia populara că viaţa nu-şi dobîndeşte un
sens decît prin faptele şi sir-guinţa oamenilor. Este o concluzie nu numai a
sensibilităţii şi a intuiţiei artistice, ci şi a experienţei şi a inteligenţei omeneşti.

Valoarea deosebită a baladd Meşterului Manole rezidă însă' în drama artistului care,
pentru a-şi înfăptui opera, îşi sacrifică fiinţa cea mai apropiată şi mai iubită. Versurile
în care sunt invocate forţele naturii pentru a o întoarce clin cale şi dîrzenia cu care
Ana învinge împotrivirea lor, împletind iubirea curată cu devotamentul neţărmurit,
sunt, în toată simplitatea lor, o culme a lirismului popular. Alăturate acestora,
versurile: „Soţioara lui / Floarea cîmpului" alcătuiesc un tablou impresionant al
sensibilităţii şi graţiei feminine. Iar despărţirea meşterului de soţia sa, într-o alia
variantă decît cea reprodusă în manual, este exprimată în versuri de o duioşie rar
întîlnită:
„Manole, Manole, / Soţiorul meu, / Dulcişorul meu, / Zidul rău mă strînge, /
Trupuşoru-mi frînge, / Inimioara-mi plînge. / Manole-auzea / Şi se zbuciuma, /Din
adînc ofta, / Cu grai stins grăia: / Taci, mîndruţa mea, / Că Dumnezeu vrea / La el să
te ia/ Ca noi să gătim / Şi să isprăvim / Ciastă mănăstire, / Loc de pomenire, /
Frumoasă şi naltă / Cum n-a mai fost altă, / Frumoasă ca tine/ Cînd eşti lîngă mine / Şi
naltă ca gîndul / Cînd îşi cîntă cîntul...".

în unele variante mai vechi, balada Meşterului Manole se încheie, ca şi Mioriţa, - o

altă capodoperă a literaturii noastre populare, - cu acea viziune senină a împăcării
sufleteşti a omului aflat la durere, prin participarea naturii atotputernice la împlinirea
destinului uman. Evocarea împletirii intime a existenţei omului cu cea a naturii este
una dintre cele mai izbutite din nenumăratele imagini artistice ale creaţiei noastre
populare. Durerea mamei silite să se despartă de copilul iubit dobîndeşte o neasemuită
strălucire poetică în acest dialog:

„-Drajilor, zidarilor, / Meşterilor marilor, / Io-am gîndit că-i numa şagă / Pîntru cît v-
am fost de dragă, / Dar dacă vă e-ntr-o doară / Lăsaţi-m sînuţu-afară / C-am un hiuţ
mititel / Şi cine-o cota de iei? / Pă cap cine mi 1-a la? / - Ploiţa cînd a ploua;/ - Pă cap
cine mi 1-a unje? / - Ia, omătu cînd a ninjc; / - Şi cine 1-a legăna? / - Vîntuţu, cînd a
sufla. /Suflă vîntu di pă dealu / Şi-1 legînă-ncet şi raru; / Suflă vîntu di pă şesu / Şi-1
leagînă-ncet şi desu; / Suflă vîntu di pă vale / Şi-l leagînă-ncet şi tare'...".

Mitul elanului creator, alături de mitul iubirii, - întruchipat în balada Zburătorul, pe

care o veţi cunoaşte în prelucrarea lui Eiiade Rădulescu, - mitul formării poporului
român, cristalizat în legenda Troian şi Dochia, şi mitul fuziunii omului cu natura, din
Mioriţa, constituie, după G. Călinescu, cele patru mituri fundamentale ale culturii
populare româneşti. Reflexele lor în literatura noastră cultă sunt numeroase, - unele
chiar de dată recentă, - dovedind că literatura populară, prin temele şi motivele ei, este
un nesecat izvor de inspiraţie.