Egiptul, de la monarhie la republica

Influenta straina
Dupa moartea lui Muhammad Ali in 1849, tara se afla sub influenta crescanda a
puterilor occidentale. Fiul sau Said Pasha a incercat sa modernizeze Egiptul insa, nefiind la fel
de priceput in treburile statului, asemeni tatalui sau, nu a reusit decat sa mareasca datoria
tarii.
Khedive Ismail, succesorul sau ajuns la putere in 1863, avea sa termine proiectul de
modernizare inceput de Mohammed Ali. Ambitia sa era aceea de a aduce Egiptul la acelasi
nivel de cultura, civilizatie si dezvoltare cu majoritatea natiunilor europene.
Dezvoltarea modernului Cairo a inceput in timpul lui Ismail prin construirea unui oras
in stil european la vestul centrului sau medieval. Tot in timpul lui Ismail au fost finalizate
lucrarile la Canalul de Suez (1869). Acesta, construit cu mana de lucru locala si supraveghere
franco-britanica era de o importanta vitala pentru comertul cu Vestul si pentru rolul Angliei in
Indii. Inaugurarea Canalului a fost celebrata prin numeroase evenimente culturale,
comisionarea operei Aida pentru noua Opera din Cairo si cladirea mai multor palate luxoase
printre care Omar Khayyam (construit initial pentru imparateasa franceza Eugenie). Astazi
palatul Omar Khayyam este parte a hotelului Cairo Mariott.
Din pacate, toate aceste proiecte au implicat imprumuturi costisitoare la bancile
europene, au falimentat economia nationala, si au adus tara in incapacitate de plata, moment
in care Egiptul a fost nevoit sa accepte controlul creditorilor britanici si francezi. Astfel, in
1876 o comisie anglo-britanica preia controlul asupra Finantelor tarii iar in 1879 Sultanul il
schimba pe Ismail cu fiul sau Tawfik Pasha. Capii armatei egiptene dezgustati de slabiciunile
guvernului, pornesc o rebeliune impotriva controlului strain iar Tawfik solicita ajutor Angliei.
Rebeliunea, condusa de Ahmed `Urabi Pasha, este inabusita in 1882 de fortele britanice, care
ocupa Egiptul.

Ocupatia Britanica (1882-1922)

In istoria ocupatiei britanice, exista numeroase anomalii: Marea Britanie a ocupat
teritoriul unei puteri care nu ii era rivala (Imperiul Otoman), Marea Britanie sfatuia doar
guvernul acestei provincii otomane, dar sfatul ei trebuia sa fie urmat, reprezentantul Marii
Britanii a detinut pana in 1914 titlul de consul general, dar in fapt conducea Egiptul.
Promisiunile de evacuare a tarii o data ce ordinea va fi restabilita vor fi de multe ori
incalcate si Egiptul va ramane sub ocupatia britanica pana in 1954. Desi Tawfik si-a pastrat
tronul, rolul sau era pur decorativ, adevaratul conducator al tarii fiind Consulul general al
Marii Britanii (cel mai important consul fiind Sir Evelyn Baring sau Lord Cromer).
Eforturile de creare a unei stabilitati politice si financiare in Egipt sunt asociate cu
Lordul Cromer, consul general din 1883 pana in 1907.
Incidentul de la Dinshawai din 1906 este considerat un punct de cotitura in relatiile
anglo-egiptene din intervalul 1882-1914. Dupa o incaierare intre ofiteri britanici si sateni la
Dinshawai, un soldat a murit, iar patru sateni au fost executati in urma unui proces, altii fiind

condamnati la biciuire si munca fortata. Nationalistii au profitat de acest incident pentru a

scoate in evidenta brutalitatea si umilinta dominatiei britanice.
Cu inceputuri modeste, ca cercuri de studenti sau simpatizanti ai unor invatati sau
filosofi, partidele politice egiptene incep sa apara. Exista numerosi factori care au contribuit la
acest proces: realitatea socanta a ocupatiei si a conducerii britanice, accelerarea procesului de
declin a Imperiului Otoman, influenta politicii Europene si introducerea unor institutii
politice, aparitia unei generatii de tineri egipteni care au avut contact cu sistemul de educatie
european. Desi partidele politice de la inceputul secolului XX isi au radacinile in perioada de
inceput a ocupatiei britanice, formarea lor se datoreaza in mare parte atmosferei tensionate din
ultimii ani de consulat ai lui Cromer, socului provocat de incidentul de la Dinshawai si
schimbarilor internationale care scoteau in evidenta declinul Imperiului Otoman.
In 1907 au fost infiintate 3 partide: Partidul National (Hizb al-Watani), Partidul
Natiunii si Constitutional Reform Party.
Dupa intrarea Imperiului Otoman in Razboi de partea Germaniei, in 6 noiembrie 1914,
Egiptul este declarat protectorat britanic in decembrie 1914. Abbas Hilmi este inlaturat si
inlocuit cu unchiul sau, Husayn Kamil, care primeste titlul de sultan. Temandu-se ca
musulmanii sa nu sprijine cauza otomana, britanicii promit sa apere Egiptul si sustin ca
protectoratul este doar un pas spre auto-guvernare. In acest moment legaturile intre Egipt si
Turcia sunt iremediabil rupte.
Desi la mare distanta de frontul european, Egiptul a fost implicat inca de la inceput in
razboi. Prioritatea britanicilor era apararea Canalului Suez impotriva unei posibile invazii din
Palestina. Astfel Egiptul devine baza pentru numeroase trupe imperiale.
Odata cu sfarsitul razboiului, nationalistii egipteni, in virtutea contributiei lor in
razboi, dar si incurajati de promisiunile britanicilor, doreau auto-guvernarea, daca nu
independenta imediata. In acest context, cativa fosti ministrii egipteni, grupati in Wafd
(Delegatia), si in frunte cu Sa'd Pasha Zaghlul, cer, pe 13 noiembrie 1918, independenta totala
a Egiptului. Sperantele de independenta s-au spulberat insa la refuzul Marii Britanii care, dupa
razboi, nu a mai vrut sa dea curs cerintelor egiptenilor si a procedat la exilarea lui Sad
Zaghlul, liderul Wafd. Tara a erupt in revolte violente iar Anglia a fost nevoita sa-l elibereze
pe Sad Zaghlul. Aliatii, printre care si SUA, recunosc protectoratul britanic asupra Egiptului.
In iunie 1920 Zaghlul ajunge in Anglia si pune bazele unui acord cu Milner, prin care
britanicii se declara pregatiti sa inlocuiasca protectoratul cu un tratat care sa recunoasca
independenta Egiptului, dar mentinand prezenta militara britanica. In Egipt, violentele
continua pana cand Marea Britanie declara Egiptul monarhie independenta sub domnia
regelui Fuad I, in 18 februarie 1922. Cu toate acestea, britanicii isi rezerva oficial dreptul de a
interveni in treburile interne ale Egiptului in situatia in care interesele lor sunt amenintate. O
asemenea declaratie era echivalenta cu o semi-independenta a tarii, permitand in continuare
exercitarea controlului britanic.

Constitutia a fost adoptata in 1924, fiind rezultatul lupte dintre rege, ambasadorul
britanic si Wafd. Constitutia a fost elaborata de experti care simpatizau cu regele si cu
britanicii, limitand astfel puterea partidului Wafd. Puterea legislativa a fost impartita intre
rege, Senat si Camera Deputatilor. Din pacate pentru tanarul stat democratic, Constitutia ii
acorda o putere excesiva regelui, care avea autoritatea de a revoca ministri, de a suspenda
Parlamentul si de a numi primul ministru. Timp de 30 de ani, regele Ahmad Fuad si fiul sau,
Faruq (ajuns pe tron in 1936), s-au opus miscarii nationaliste. In aceasta perioada puterea a
fost impartita intre palat, britanici, Wafd si partidele politice minoritare, cum sunt Partidul
Liberal Constitutional, Partidul Sa'dist, Partidul Poporului (Hizb al-Sha'b) si Partidul Ittihad.
Fondat in noiembrie 1918 ca o delegatie menita sa reprezinte Egiptul pe problema
independentei, Wafd ajunge in scurt timp centrul miscarii anti-britanice, fiind condus de Sa'd
Zaghlul. Wafd reprezenta o coalitie a clasei mijlocii rurale si a grupurilor inalte. Desi a
mobilizat populatia Egiptului si le-a dat oamenilor oportunitatea de a participa la procesele
politice prin alegeri si marsuri, Wafd a privit cu neincredere activitatea politica a oricarei alte
parti, fie ca era vorba organizatii ale femeilor sau de organizatii religioase.
Celelalte partide olitice erau numite minoritare deoarece aveau foarte putin sprijin din
partea populatiei.
Partidul Liberal Constitutional a fost fondat in 1922 de catre intelectuali care au parasit
Wafd datorita neintelegerilor cu Sa'd Zaghlul. Planul lor era acela de a se angaja in discutii
moderate cu englezii pentru obtinerea independentei totale, in contrast cu strategiile agresive
ale Wafd. Lideri marcanti: Ahmad Lutfi al-Sayyid, `Adli Yakan, Isma'il Sidqi, Muhammad
Husayn Haykal.
Partidul Ittihad a fost infiintat in 1925 ca mijloc constitutional al regelui. Ca o rasplata
pentru cei care l-au sustinut, regele a numit liderii partidului in functii politice inalte.
Partidul Poporului ([Hizb al-Sha'b) a fost infiintat in 1930 de catre Isma'il Sidqi. Acest
partid era menit sa sprijine aspiratiile politice personale ale lui Isma'il Sidqi si sa submineze
interesele celorlalte partide.
Partidul Sa'dist, infiintat in 1937, era tot un fragment al Wafd, si sustinea sistemul
constitutional de guvernamant, democratia si libertatile civile.
In 1923 apare Uniunea Feminista Egipteana, o organizatie ce avea menirea de a
imbunatati statutul femeilor, acestea neavand drept de vot, de a candida la functii publice sau
de a influenta politica nationala.
Primele alegeri parlamentare au loc in ianuarie 1924, cand Wafd castiga cu 90 de
procente, iar Zaghlul devine prim-ministru in martie 1924. Dar Zaghlul si guvernul acestuia
cad in dizgratie dupa 9 luni, cand, in noiembrie 1924, comandantul suprem al armatei
egiptene si guvernatorul general al Sudanului, Sir Lee Stack, este asasinat la Cairo. Zaghlul

este acuzat de asasinat si este obligat sa demisioneze pe 23 noiembrie, astfel incheindu-se

cariera sa politica. In martie 1925 Wafd castiga din no alegerile parlamentare, cu 54 de
procente, dar regele dizolva camera la 9 ore dupa numirea acesteia si il numeste in functia de
prim-ministru pe aliatul sau, Ahmad Ziwar.
Pe data de 23 august 1927, Zaghlul moare, dar el nu va fi uitat, fiind recunoscut ca un
importand om politic si lider al miscarii nationaliste.
Pe tot parcursul perioadei interbelice, politicienii egipteni au cautat reluarea
negocierilor cu Marea Britanie in ceea ce priveste independenta. Un grup de politicieni au
formulat o lista de solicitari: incetarea ocupatiei, transferul comandei armatei de la englezi in
mainile egiptenilor, controlul local asupra minoritatilor egiptene si controlul total asupra
Sudanului. In urma negocierilor anglo-egiptene esuate din 1924, 1927, 1929 si 1930, criza
internationala provocata de invadarea Etiopiei de catre Italia in 1936 va conduce la noi
negocieri intre Egipt si Marea Britanie. In Egipt, parerile erau impartite, unii sustinand ca
nazistii i-ar putea elibera de dominatie britanica, pe cand altii sustineau ca acestia s-ar dovedi
mai duri decat britanicii. Englezii au vazut in aceasta momentul oportun pentru a intari
sentimentele anti-fasciste si au decis sa acorde Egiptului autonomia totala.
Pe 26 august 1936 o delegatie formata din reprezentantii tuturor partidelor politice din
Egipt a ajuns la un compromis cu englezii in ceea ce priveste independenta Egiptului, acesta
devenind un stat independent si suveran.
Dar in timp ce partidele de stanga si antifascistii sprijineau Aliatii pentru infrangerea
nazistilor, Fratia Musulmana si Young Egypt au sprijinit Germania si Italia in timpul celui deal doilea razboi mondial.
Young Egypt (Misr al-Fatat) a fost infiintat in 1933 ca o organizatie patriotica, militara
si conservatoare. In conformitate cu orientarea islamica, Misr al-Fatat sustinea ca religia si
moralitatea sunt principiile fundamentale ale vietii, opunandu-se democratiei europene
promovata de Wafd. A fost formata din studenti din mediile urbane, intr-o vreme in care
nemultumirea legata de Wafd era in crestere.
Fratia musulmana, infiintata in 1928 de catre Hasan al-Banna', a luat initial forma unei
miscari islamice de revitalizare. Ulterior, a inceput sa se opuna partidelor politice si stilului
european de guvernamant si de cultura. Hasan al-Banna' promova un mesaj simplu: luptati
pentru a elibera Egiptul de dominatia straina, aparati Islamul si supuneti-va acestuia. Pe
langa activitatea in domeniul educatiei, Fratia musulmana a incurajat proiecte urbane de
oferire de locuri de munca pentru saraci.

Al doilea razboi mondial a constituit un nou pretext pentru reocuparea Egiptului de

catre britanici care au folosit tara ca baza de atac impotriva trupelor din Africa ale generalului
Rommel. Nazistii se aflau pe punctul de a cuceri Egiptul dupa ce au ajuns in El Alamein insa
au fost infranti de vicontele de Montgomery in batalia de la El Alamein din Noiembrie 1942.
Desi prezentata de Aliati ca pe o mare victorie, armata generalului Rommel a fost slab
echipata (doar 20 de tancuri in stare de functionare) fata de forta armata covarsitoare a
britanicilor. Populatia locala i-a primit pe nazisti cu simpatie sperand ca acestia ii vor alunga
pe englezi din Egipt iar mai tarziu, in timpul razboiului, Egiptul a condus celelalte tari arabe
in formularea Protocolului de la Alexandria si formarea Ligii arabe, presionand Marea
Britanie pentru independenta reala si totala.

Razboiul din 1948 impotriva Israelului

Guvernul egiptean hotaraste intrarea Egiptului in razboi, la chemarea Ligii Arabe, desi
primul ministru la acea data Nokrashy Pasha prezisese infrangerea. Razboiul impotriva
Israelului a fost vazut ca o datorie de onoare in impiedicarea formarii statului Israel, insa
armata egipteana era total nepregatita.
Regele Farouk nu se dovedise a fi un abil conducator iar inclinatiile sale catre cele
lumesti in detrimentul afacerilor statului i-au adus adevarate lovituri de imagine si desigur,
multa opozitie.
Intre timp, Israelul sustinut militar de SUA cu armament de ultima ora, a trecut fara
probleme de liniile inamice pana la Eilat si a recucerit Negev-ul. Gamal Abdel Nasser a fost
printre numerosii ofiteri egipteni capturati si schimbati ulterior ca prizonieri de razboi. Nasser
si ceilalti ofiteri, martori ai acestor umilinte au atribuit infrangerea regimului corupt al lui
Farouk. Ei au format Miscarea Ofiterilor Liberi care a rasturnat guvernul in 1952, a abrogat
Constitutia din 1923, l-a izgonit pe rege iar in 1953 a declarat Egiptul republica.

Egiptul republica:
Nasser
Primul presedinte al republicii a fost generalul Muhammad Naguib, al carui rol era
mai curand figurativ, adevaratul lider fiind Gamal Abdel Nasser unul din ofiterii Consiliului
de Comanda al Revolutiei. In aprilie 1954 Nasser devine prim ministru pentru ca in noiembrie
Naguib sa fie inlaturat iar Nasser sa capete autoritate deplina. In iulie 1956 Nasser este oficial
ales presedinte. Figura carismatica, noul presedinte devine un lider in lumea araba promovand
si implementand socialismul arab si nationalizand economia egipteana.
Initial Nasser adoptase o politica pro-occidentala reusind cu succes sa negocieze
evacuarea fortelor britanice din Egipt(1954). Mai tarziu insa, politica sa a devenit neutra si
apoi solidara cu alte natiuni din Africa si Asia, transformandu-se intr-un adevarat avocat al
unitatii arabe.
In eforturile sale de a obtine armament pe care tarile vest europene nu i l-ar fi furnizat,
Nasser se adreseaza blocului estic insa dupa o asemenea mutare, Banca Mondiala refuza
cererea de imprumut a Egiptului, in vederea finantarii proiectului Marelui Baraj. In acest
context Nasser nationalizeaza Canalul de Suez si utilizeaza veniturile obtinute din acesta in

constructia barajului. Suparati pe o asemenea manevra, Franta si Anglia, principalii actionari

ai Canalului, se aliaza cu Israelul si ataca Egiptul in 1956 insa presiunile SUA , URSS si ONU
ii obliga sa se retraga iar fortele ONU sunt instalate la granita dintre Egipt si Israel formand o
zona-tampon.
Continuandu-si visul de uniune a arabilor, Nasser va realiza in 1958 o uniune intre
Egipt si Siria cu numele de Republica Unita Araba, care insa nu dureaza decat 3 ani datorita
dorintei siriene de reafirmare a propriei independente si suveranitati.
In timpul regimului Nasser opozitia este suprimata, in viata politica existand un singur
partid: Partidul de Uniune Nationala. O serie de decrete limiteaza dreptul de proprietate iar in
1961 intregul capital strain investit in Egipt este nationalizat.
In 1962 PUN isi schimba denumirea in Uniunea Socialista Araba, in care femeile
(emancipate intr-o perioada anterioara), aveau sa fie alese in functii de conducere.
In acelasi an Egiptul se implica in razboiul civil din Yemen, intarind miscarea
republicana impotriva fortelor monarhiste yemenite. Aceasta participare a implicat uriase
costuri materiale si de vieti omenesti, slabind economia Egiptului.
In 1967, continuand lupta araba impotriva Israelului, Nasser inchide stramtoarea Tiran
pentru vasele israelite si solicita retragerea trupelor ONU de la granita cu Israelul.
Interpretate ca pe un act de razboi, aceste masuri au declansat atacul Israelului asupra
Egiptului, cu ocuparea unor pozitii in Sinai si avansarea pana pe malul drept al Canalului de
Suez. Razboiul de 6 zile a lasat Israelul in posesia intregii peninsule Sinai. Consiliul de
Securitate al ONU solicita Israelului sa se retraga din teritoriile ocupate insa acesta refuza si
continua sa avanseze in Sinai.
In momentul in care negocierile nu pareau sa duca nicaieri, Nasser solicita sprijinul
URSS care reinarmeaza Egiptul in schimbul unei baze navale. In Septembrie 1970,
presedintele egiptean moare in urma unui atac de cord suferit in timpul concluziilor unei
Conferinte a Ligii Arabe desfasurate la Cairo.

Sadat
Dupa moartea presedintelui Nasser unul din ofiterii liberi initiali, vice presedintele
Anwar el-Sadat, este ales Presedinte al Republicii.
Sadat va elibera detinutii politici care au fost inchisi din ordinul lui Nasser si va trece
la o liberalizare economico-politica, inclusiv la acordarea libertatii de expresie a presei strict
controlata pana la acea ora de regimul Nasser.
Confruntarile dintre Egipt si Israel au continuat dupa 1969 atragand multe costuri
militare si umane motiv pentru care Sadat cauta o solutie de impulsionare a negocierilor si
planifica in secret un razboi de eliberare a Sinaiului. Astfel, va relua si intari legaturile cu
celelalte state arabe si in special cu Arabia Saudita care ii va finanta importul de arme din
URSS.
In data de 6 Octombrie 1973 in Ziua Sfanta de Yom Kippur (importanta sarbatoare
religioasa iudaica) si in timpul Lunii Sfinte a Ramadanului (la musulmani) Egiptul lanseaza
un contraatac peste Canal iar in cateva ore mii de soldati egipteni reusesc sa treaca in Sinai.
Protejati fiind de o umbrela antiaeriana, trupele egiptene captureaza celebra linie de fortificatii
israelita Bar-Lev. Trupele israelite au fost luate prin surprindere iar victoria a fost totala.

Pe la mijlocul lunii octombrie, sprijinit de americani, Israelul reuseste sa incercuiasca

unitatile egiptene aflate in imprejurimile Suezului, moment in care ONU impune incetarea
focului si o linie de trupe ONU patruleaza intre cele doua tabere.
In schimbul sprijinului acordat, USA cere Israelului flexibilitate in negocieri. Astfel,
sub auspiciile Sectretarului de Stat American Henry Kissinger, Israelul si Egiptul au negociat
retragerile succesive ale Israelului, astfel incat acesta a fost in final nevoit sa admita ceea ce
nu dorise inainte de razboi. USA a mizat pe influenta sa asupra Israelului in dorinta de a se
substitui URSS aflat in pozitia de aliat al Egiptului.
Sadat a inteles ca razboaiele nesfarsite cu Israelul nu mai puteau continua, atat din
ratiuni economice cat si morale (prea multe vieti pierdute). Desi actiunile militare din 6
octombrie au insemnat foarte mult pentru moralul populatiei egiptene, sansele de suprimare a
statului Israel erau nule. Sadat a considerat ca nevoile stringente ale Egiptului la vremea
respectiva erau cele legate de dezvoltarea propriei economii si politica interna.
Urmand Acordurile de Dezarmare din 1974-1975, Sadat a demonstrat mult curaj si
deschidere in momentul deciziei de a vizita Ierusalimul in noiembrie 1977. Vizita sa in Israel
a fost urmata de invitatia Presedintelui SUA Jimmy Carter de a se alatura negocierilor
trilaterale Sadat-Carter-Begin(Primul ministru israelian) la Camp David in Septembrie 1978.
Intelegerile au condus la semnarea in Martie 1979 a Tratatului de Pace dintre Egipt si Israel si
castigarea Sinaiului de catre Egipt in 1982.
Pacea a fost posibila atat datorita realismului lui Sadat cat si oportunitatii pe care
Menahem Begin-Primul Ministru israelian- o vedea in negocierea pacii cu cel mai mare
dusman al Israelului, fara a face concesii in ce priveste problema palestiniana.
Negocierile au fost insa dure. Sadat a refuzat sa cedeze vreun cmp din Sinai in timp ce
Begin a refuzat sa discute subiectul palestinian iar interemdeiarii americani au fortat solutia
de compromis: Egiptul va ramane cu intreaga penisula Sinai cu conditia de a nu se mai
implica activ in cauza palestiniana. Desi pozitia lui Sadat a fost una extrem de dificila, decizia
i-a fost usurata de atitudinea Organizatiei pt Eliberarea Palestinei care a incercat boicotarea
necogierilor si a refuzat sa recunoasca statul Israel si sa se supuna Rezolutiei 242 a Consiliului
de Securitate ONU. Palestinienii, irakienii, sirienii si alte natii, incurajate de URSS au creat
un front de opozitie refuzand recunoasterea Israelului si boicotand Egiptul.
Perioada lui Sadat a fost una de schimbari politice, economice si sociale, iar sectorul
privat ia avant o data cu implementarea politicii portilor deschise. Astfel, economia tarii se
reaseaza pe principiile economiei de piata abandonand schemele socialiste utopice introduse
de Nasser.
Politica externa a lui Sadat si tratatul de pace cu Israelul au atras insa criticile
intelectualilor iar liberalizarea economiei a fost perceputa de acestia ca o intoarcere de la
dezideratele Revolutiei.
Disponibilitatea presedintelui egiptean de a face pace cu Israelul a fost interpretata de
celelalte state arabe ca o tradare a Cauzei si sanctionata oficial prin excluderea Egiptului din
Liga Araba in 1979, sediul central al acesteia mutandu-se de la Cairo la Tunis, Egiptul fiind
readmis abia in 1989.
Sinaiul a fost ulterior restituit Egiptului insa negocierile egipteano-israeliene in
problema palestiniana au progresat foarte putin.

In 1981 Sadat s-a confruntat cu o opozitie crescanda chiar in interiorul Egiptului

datorata fundamentalistilor musulmani care se opuneau oricarei negocieri cu Israelul.
Raspunsul presedintelui a fost insa ferm si dur, dispunand arestarea a sute de oponenti si
reintroducand cenzura presei. In acest context, in luna octombrie a aceluiasi an, Sadat a fost
asasinat de fanaticii islamisti ai Fratiei musulmane in timpul paradei militare anuale care
comemora victoria din 6 Octombrie.

Mubarak
Vice presedintele Mohammed Hosny Mubarak i-a succedat lui Sadat la presedintia
tarii si este in functie de atunci fiind reales din 6 in 6 ani. Surse neoficiale afirma adesea ca
succesorul actualului Presedinte va fi fiul sau cel mic, Gamal, activ implicat in viata politica a
tarii.
Reformele economice din aceasta perioada au avut drept scop diversificarea finantarii
pentru investitii productive in industrie si agricultura si largirea bazei economice prin
promovarea investitiilor locale, arabe si internationale. Procesul privatizarii a inceput si s-a
desfasurat cu succes, bursa de valori s-a revigorat iar programele de reforma cu FMI si Banca
Mondiala au fost initiate. Cu toate acestea, Egiptul, ca cea mai mare natiune araba, continua
sa fie o natiune saraca cu multe provocari economice.
In ciuda presiunii arabe, Egiptul a aderat la cerintele Tratatului de Pace cu Israelul desi
pacea nu este foarte populara intre egipteni, ea fiind mai curand o pace rece fara intense
schimburi comerciale sau relatii de afaceri. Media egipteana este foarte critica la adresa
Israelului, mai ales in ce priveste tratamentul aplicat palestinienilor.
In politica externa, Egiptul a avut adesea rolul de mediator intre Israel si palestinieni,
in cadrul anevoiosului proces de pace si gradual a iesit din izolarea impusa de frontul de
opozitie. Impreuna cu alte state arabe moderate, Egiptul a participat adesea la modelarea
initiativelor diplomatice arabe de mentinere a pacii in Orientul Mijlociu.