1.

Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din

Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, perioada până la mijlocul sec. V e.n. Xenofon a fost
primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă
ce studiază căile de îmbogăţire.
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Era
considerata munca si repartitia,rezultatele acestei munci
3. Etapa mercantilistă, anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei
şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a.,
care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur
şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La
această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din
circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură.
5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec.
XVIII Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith
„Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus,
D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith În viziunea liberalilor clasici obiectul
de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima
jumătate a sec. XIX. F.List, afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze
nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună
statului sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul
sec. XX. K.Marx, a formulat un set de categorii economice noi: munca
concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de
producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, neoclasicii afirma ca obiectul stiintei economice este
studierea si sfera de consum teorie marginalista
9. Etapa keynesiană, J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria
generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” J.M.Keynes a formulat
următoarele probleme: a) necesitatea amestecului statului în economie şi
elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza
extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului
10Etapa neoliberală, potrivit neoliberealilor contemporani obiectul de studiu

1
 a stiintei economice este studierea cailor de utilizare rationala a resurselor si
caile de reglare a masei monetare in circulatie.
2.Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice
Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:
1. Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea
faptelor unice la concluzii generale
2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului
economic, determinarea esenţialului acestuia.
3. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea
fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea
fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
a) analiza calitativă relaţiilor de proprietate în societate);
b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor
economice;
c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;
d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi
fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp;
e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor
economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei;
f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice la nivelul societăţii.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului
unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale).
4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor
dezvoltării vieţii economice.
5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Cu ce se incepe istoria cu
aceia se incepe si analiza practicilor economici
6. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces
economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de
desfăşurare a procesului şi fenomenului real.
7. Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe
fapte, procese economice, legităţi care sunt verificate de practică.

2
 3. Fenomenele, procesele si legile economice
În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic,
proces economic, categorie economică şi lege economică.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice,
respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa
acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative
în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi
spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea
productivităţii muncii etc).
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din
componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii
economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit,
bani etc.
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile
şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice se deosebesc şi de legile naturii:
a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilo;
b) legile economice au caracter istoric.pe cind legile naturii au caracter
universal si etern.
Legile economice se deosebesc de legile juridice cu caracter economic. Legile
economice au caracter obiectiv, iar cele juridice – subiectiv.
Legile economice si studierea lor stau la baza politicii economice.

3
 4.Nevoile umane şi clasificarea lor
Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor
multiple nevoi. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări,
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice,
sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile
umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul
dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele
apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale
oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora.
Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile
economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei
condiţii:
- să existe bunuri disponibile şi accesibile;
- bunurile să fie relav rare;
- existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).
Caracteristicile nevoilor economice:
1. Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată.
2. Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe
măsură ce sunt satisfăcute
3. Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică pot fi
înlocuite cu satisfacerea altora.
4. Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se
fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
a) naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
b) sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri
şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
c) raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin
deosebit de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate,
profesionalism, gândire elavată, educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care
reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se
manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în:
personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

4
 5.Resursele economice şi bunurile economice
La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau
resursele economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice
activitate.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi
indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de
noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
Structura resurselor economice constă din:
1. Resurse materiale, care includ:
a) resurse umane primare:
- elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;
- forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.
b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii,
infrastructura materială şi socială.
2. Resurse umane, care includ:
a) resurse primare – populaţia;
b) resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor
economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru
conducere, modele, etc.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.

5
 6. Bunurile economice
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un
element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
1. bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca
nelimitată: aerul, apa, lumina solară;
2. bunuri economice, care au un caracter limitat;
3. bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
4. bunuri necorporale (prestările de servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:

- bunuri iniţiale (materia primă);
- bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
- bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se
manifestă sub formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat
pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot
fi divizate în mai multe grupe:
- mărfuri corporale de consum personal;
- mărfuri în formă de capital fix;
- mărfuri în formă de resurse naturale;
- mărfuri în formă de resurse de muncă;
- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
- mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
- mărfuri în formă de hârtii de voaloare.

Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de
întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului
sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei.
Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală,
marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia
consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării
factorilor de producţie.

6
 7.Fazele activităţii economice
Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a
resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor
economice.
Activitatea economică cuprinde patru faze:
1. Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de
producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice;
2. Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a
bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-
cumpărării.
3. Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile
materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie
veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;
4. Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi
verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.
Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul
bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează
economia societăţii.
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei
trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli
minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deoarece
resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema alegerii
raţionale sau costul de oportunitate.
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul
de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a
mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o
perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această
curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc
problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine,
care sunt beneficiarii producţiei?

7
 8.Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii.

Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre
oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi
care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în
stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea
calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care constă în
determinarea destinului bunurilor.
În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire,
care apar între oameni în procesul de producţie
Relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă
ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă,
dividend.

Dreptul de proprietate Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai

în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care
apără toate formele de proprietate.
În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două
tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate
mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea
privată
Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin
faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor
administraţii publice locale.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei
publice

8
 9.Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii

economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi
Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală
producătorul din punct de vedere economic este izolat; în economia naturală
pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia
naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e
întemeiată pe tehnica rutină, ramura principală în economia naturală este
agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.
Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii
economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în
schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimb reprezintă
forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se
caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca
activităţi specializate.
2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că
agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi
realizarea acestuia.
3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează
schimburile dintre agenţii economici, între producător şi consumator.
4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb
între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi
monedă.
5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de
schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa
reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de
viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe
piaţă.
Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care
agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni.

9
 10.Banii şi funcţiile lor

Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca
unealtă de comunicare între oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de
schimb şi cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de
schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); b) faza în care în
calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur,
argint, cupru, aramă); c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele
bătute Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu
valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în
urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim
astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi
de plată.
Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor.
2) funcţia mijloc de circulaţie.
3) funcţia mijloc de plată.
4) funcţia mijloc de acumulare (bancuri)
5) funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre
ţări,
În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în
următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri
şi servicii.
Atributele principale ale banilor (monedei) sunt:
-moneda trebuie să fie acceptabilă
-moneda trebuie să fie durabilă
-moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie
-moneda trebuie să fie divizibilă
-moneda trebuie să fie uniformă,
-moneda trebuie să aibă o valoare stabilă
-moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.
Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la
un moment dat contribuie masa monetară. Una din funcţiile sistemului
monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor.

10
 11.Sistemele economice şi caracteristica lor

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care

caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.
Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe Acest sistem are
următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale;
concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai
produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea
economică;
Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă
are următoarele trăsături:
 sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată,
care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică
 în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală,
colectivă, corporativă);
 în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic –
sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);
 în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele
reglării de stat a activităţii economice.
 în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se
formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători,
 pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o
structură tehnico-economică modernă
Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate
economic, are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile
şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie
naturală; domină capitalul străin; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam
Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări
exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea
de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de
comandă
În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de
organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de
nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.

11
 12.Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale

care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare
tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona
raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii
sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:
• nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
• nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
• gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
• gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;
• competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
• modul de realizare a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce
de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel
volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.
Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de

întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de
răspundere patrimonială b) după obiectivul urmărit în activitatea lor c) după forma
de proprietate d) după ramura de e) după dimensiunea lor f) după forma de asociere
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de
întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există
următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală
2. Societate în nume colectiv
4 Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai
mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia.
6. Întreprindere de arendă
7. Întreprindere de stat

14. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

1

12
 Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice
disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea
economică în scopul producerii de bunuri economice.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică,
manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile,
cunoştinţele şi experienţa.
Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de
cultură generală şi de instruire profesională. Munca creativă devine factorul
determinant al vieţii economice.
Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de
perfecţionat în continuu forţa de muncă.
Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt
folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul
silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al
producţiei numit „pământ
Trăsăturile naturii ca factor de producţie:
a) natura are un caracter primar, originar.
b) natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de
energie;
c) natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
d) natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.
Noţiunea de capital Economistul francez A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicând
că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la
producerea de valoare şi profit.
Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice
acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin
reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de
producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele
capitalului real el se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format
din bunuri de lungă durată
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se
consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie

15. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

13
 Ca neofactori se consideră: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul
informaţional; capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.
Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin
intermediul progresului tehnic.
Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la:
modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi
tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice;
îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, Revoluţia ştiinţifică şi tehnică
actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui
intelectual.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără
participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la
distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de
producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).
Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi
cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial
viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte
măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află
investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip
special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel
mai eficient natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce
bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului în
activităţi economice.

16. Costul de porductie

14
 Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de
producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul
contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor,
combustibilului, energiei, salariilor, amortizării
Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei
corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă
Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie
de volumul producţiei
Costul total reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a
produce o cantitate de productie.
costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.
Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care
operează economia politică
Căile de reducere a costului de producţie sunt:
• reducerea cheltuielilor materiale;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
• ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
• perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a
activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere;
• stimularea materială.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna:
restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă

18. Infrastructura pietii contemporane

Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să creieze o
anumită infrastructură, fără de care e imposibilă funcţionarea economiei de piaţă.
Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui
sistem de burse.
Banci comerciale
Sistemul de asigurare (ASITO)

Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa

„tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi
funcţionarea economiei de piaţă contemporane.

17 Piaţa şi caracteristicile ei
15
 Piaţa reprezintă un sistem de autoreglare a tuturor fazelor de reproducţie
(producţie, repartiţie, schimb şi consum). Întâlnim şi astfel de abordare potrivit
căreia piaţa reprezintă sfera de schimb din interiorul ţării şi dintre ţări.
Apariţia pieţei2 este condiţionată de următorii factori:
- diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a
bunurilor materiale şi a serviciilor;
- autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza
proprietăţii private;
- libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de
produs?
Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt: a)
concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse; b)
migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri şi
regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia
dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa.
În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii,
consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de
administrare publică locală.
În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:
1) întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi
consumatorii acestora
2) autoreglează economia naţională, stabileşte independent proporţiile şi
echilibrul necesar propriei reproducţii la nivel micro şi macroeconomic;
3) asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor
economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile;
4) contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei;
5) contribuie la asanarea economiei, deoarece piaţa îi susţine pe
întreprinzătorii rentabili şi îi pedepseşte pe cei necompetitivi.
Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb
echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la
apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă.

19. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei.

16
 Legea şi elasticitatea cererii
Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o
unitate de timp la preţul curent.
Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri:
1. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu se
întreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic de a le
cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă, rămâne, adică piaţa nu este
saturată.
2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes
pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.
3. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona
o marfă ce lipseşte pe piaţă.
4. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului
pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită.
5. Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau
anotimp.
6. Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile
ce satisfac piaţa este normală.
7. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi
nu e satisfăcută cererea pieţei
8. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează
sănătatea, deteriorând situaţia ecologică.
Cererea individuală reprezintă cantitatea de produse pe care un individ
doreşte şi este capabil să o cumpere în timpul unei perioade date
Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori, numiţi
determinanţi. Anume:
1. Gustul şi preferinţele individului.
2. Venitul.
3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare
4. Aşteptările consumatorului.
5. Numărul de consumatori.
6. Reclama şi publicitatea.
Una din formele de manifestare a cererii este cererea pieţei. Cererea pieţei pentru
un anumit produs este suma cererilor consumatorilor individuali de pe o piaţă
relevantă.

20. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.

17
 Legea şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii

(vânzătorii) le pot oferi cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o
anumită perioadă de timp.
În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri independente
(de ex., oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.); b) oferta
complementară, când din producţia unor bunuri principale (de ex., din care se pot
fabrica conserve, salamuri etc.); c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite
satisfac aceeaşi cerere (de ex., cafea, ceai, lapte etc.).
Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le
propune producătorul (vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită
perioadă de timp la preţuri curente.
Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare
fiecărui nivel al preţului pe piaţa respectivă.
Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi
de alţi factori, numiţi determinanţi:
1. Schimbarea costului de producţie.
2. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea
3. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun.
4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor.
5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor).
6. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale
Oferta agregată (totală) reprezintă cantitatea totală de bunuri economice
disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă
de timp determinată.
Oferta elastică reflectă cazul, când unui anumit procent de modificare a
preţului îi corespunde o modificare mai mare a cantităţii oferite
Oferta inelastică se manifestă în cazul când procentul modificării cantităţii
oferite este mai mic decât procentul modificării preţului.
Oferta cu elasticitate unitară are loc în condiţiile când unui procent în
modificarea preţului îi corespunde unul similar în schimbarea cantităţii oferite.

21. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri

18
 Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o
poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl
prezintă pe piaţă. Astfel de preţ mai este numit preţ absolut. Alături de preţul
absolut există şi preţul relativ sau raportul de schimb.
Asupra evoluţiei preţului influenţează două grupe de factori: interni şi externi.
În economia de piaţă concurenţială preţul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii
economice
2. Funcţia informaţională.
3. Funcţia de stimulare.
4. Funcţia de recuperare a costurilor.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului

După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:

- preţuri libere, sunt acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi
ofertei;
- preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi
ale altor centre de forţă
- preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă

În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri, care

pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
♦ după natura şi obiectul pieţei
♦ după natura şi obiectul schimbului
♦ după specificul tranzacţiilor
♦ după stadiul schimbului
♦ preţ marginal
♦ preţ tare
♦ preţ mobil
♦ preţ riscant
♦ preţ închis, preţ care se formează pe piaţa fantomă.

Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de

creştere şi de scădere. Aceste tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de
nivelul şi dinamica costurilor; de cererea şi oferta de mărfuri destinate pentru
realizare

22. Concurenţa

19
 Unul din mecanismele principale ale economiei de piaţă este concurenţa.
Concurenţa reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii economici
(vânzători) pentru atragerea de partea lor a clientelei (cumpărătorilor). Concurenţa
îndeplineşte mai multe funcţii care în ansamblu determină rolul economic al ei:
 concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici
 concurenţa reprezintă calea cea mai reuşită de satisfacere a intereselor
producătorilor şi consumatorilor
 concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de producţie
a întreprinderilor
 concurenţa favorizează reducerea preţurilor
 concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate

Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de natură

economică şi de natură extraeconomică. Lupta de concurenţă de natură
economică include: reducerea cheltuielilor,preturilor, ridicarea calităţii mărfurilor
şi serviciilor
Lupta de concurenţă de natură extraeconomică include: furtul de
informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false despre concurenţi;
cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu;
atragerea pe căi ilegale a unor surse de sponsorizare ş. a.
În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa poate fi
divizată în: concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială prevede
folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a metodelor luptei de
concurenţă (concurenţa de natură economică). Concurenţa neloială prevede:
descreditarea produselor concurentului; aplicarea informaţiei false faţă de
concurent; organizarea spionajului industrial, corupţie, acte de diversiune etc.
.
În ţările cu economie de piaţă are loc reglementarea funcţionării pieţei prin
promovarea unor acţiuni de menţinere, restaurare sau consolidare a mediului
economico-legislativ necesar desfăşurării normale a concurenţei.

23.Piaţa muncii şi salariul

20
 Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă
cererea cu oferta de muncă.
Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se
vinde şi se cumpără ca orice alt bun economic. Piaţa muncii include următoarele
mecanisme de bază: cererea de muncă, oferta de muncă şi preţul muncii (salariul).
Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă salariată pe care agenţii
economici sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp
Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua
populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat.
Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă
corespunde volumului ofertei de muncă
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii
(salariul). În sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în
schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii -salariul natural
reprezintă minimul necesar pentru existenţa salariatului şi familiei sale.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii
salariatului pentru firmă, ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi
complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii; rezultatele muncii
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul pe unitate de timp
2) salariul în acord
3) salariul colectiv
4) salariul social

Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:

− inegalitatea lucrătorilor
− neomogenitatea felurilor de muncă
− inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul
dintre cererea şi oferta de muncă este diferit, ce influenţează asupra
salariului.

24.Piaţa capitalului real şi dobânda

21
 Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul
atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi
ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat şi la un anumit preţ
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda.
Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o
activitate economică
Tipurile de dobinzi:
Dobânda simplă
Dobânda compusă
Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:
 rata profitului. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata profitului
 cererea şi oferta de capital de împrumut. Dacă creşte cererea de capital,
atunci creşte şi dobânda
 riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut. Cu cât riscul este mai
mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată, şi invers;
 inflaţia. Inflaţia, de regulă, contribuie la majorarea ratei dobânzii;
Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea
capitalurilor disponibile în căutarea celei mai ridicate ratei ale dobânzii şi
reorientarea fluxurilor de capital pe ţări în dependenţă de mărimea ratei dobânzii.

25.Piaţa funciară şi renta

22
 În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează
piaţa funciară (piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme
ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa
Utilizarea raţională resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice. Renta
economică reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie
neregenerabil. Renta funciară este plata pentru folosirea serviciilor legate de
pământ.
Renta economică se manifestă în următoarele forme:
1. Renta funciară (sau renta pământului).
2. Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ
3. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor
suprafeţe de teren
4. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de
arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în
subsolul acestuia.
5. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de
terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane.
6. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de
producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte
un preţ mai ridicat.
Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de următorii factori:
 cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea
preţului asupra pământului şi respectiv a rentei funciare;
 cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a
populaţiei şi a volumului de materie primă necesar pentru industria
prelucrătoare
 mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la
ridicarea preţului la terenurile de pământ;
 posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion,
bazin, cazino etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decât
anterior;
 rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu
dinamica ratei dobânzii;
 ameliorarea poziţiei terenurilor agricole (investirea suplimentară de
capital în sistemul de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi
agricole etc.).

26.Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

23
 Profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor
realizate de un agent economic peste costul acestora. Privit în sens larg, profitul
reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate
economică, iar în sens restrâns reprezintă o formă a produsului net, care se
autonomizează în procesul de utilizare a unei părţi din valoarea nou creată.
Profitul poate fi divizat în profit normal şi supraprofit (profitul peste cel
normal). Profit normal e considerat acel profit, care recuperează toate cheltuielile
agentului economic. Supraprofitul reprezintă excidentul de profit peste cel normal,
considerat mai remunerativ, mai stimulativ pentru agentul eonomic
Profitul exercită următoarele funcţii:
 funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului. De ex., dezvoltarea şi lansarea
unui nou produs pe piaţă poate fi o reuşită ori un eşec.
 funcţia de orientare generală a activităţii economice. Profitul este scopul
final al oricărei activităţi economice.
 funcţia de autofinanţare a firmei. Asigurarea procesului de dezvoltare a
firmei are loc din contul profiturilor obţinute;
 funcţia de sursă de venit. Din contul profiturilor întreprinderilor are loc
formarea surselor de venituri atât în bugetul de stat, cât şi în bugetele locale;
 funcţia de cultivare a spiritului de economisire. În scopul majorării
profitului firma exercită măsuri de economisire a resurselor materiale, financiare
şi de muncă.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie
total;
2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru
desfăşurarea unei activităţi
3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal.
4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin
poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care
realizează produsele lor la preţuri de monopol;
5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de
acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni.
 Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa
profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură
sau economia naţională în ansamblu

27. Piaţa financiară şi structura ei

24
 Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii
de fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul de legături
complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care au fonduri băneşti
disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
Prin aceste activităţi, piaţa financiară:
- asigură transferul fondurilor băneşti de la cei care au un surplus, către cei care
au nevoie de aceste fonduri băneşti;
- reduce costul transferurilor, datorită specializării şi utilizării unor mijloace
moderne;
- reprezintă un mijloc eficient şi echitabil de realocare a resurselor financiare şi
nonfinanciare de către guvern;
- asigură transferul de fonduri către cele mai profitabile domenii de activitate;
- stimulează mişcarea capitalurilor în direcţia restructurării şi modernizării
economiei naţionale.
Unele din operaţiunile efectuate pe piaţa financiară vizează o perioadă scurtă
de timp, până la un an, iar altele vizează perioade şi mai îndelungate de timp.
În funcţie de acest criteriu, piaţa financiară este compusă din:
- piaţa monetară;
- piaţa capitalului.
Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă
specializate. Aceste două componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin
faptul că pe piaţa monetară se utilizează, de regulă, active comerciale (cambiile),
iar pe piaţa capitalului - active financiare, în special acţiuni şi obligaţiuni.

28. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă

25
 Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată de
piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile.
Piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a excedentului şi
deficitului de lichiditate prin oferta şi cererea de credite pe o perioadă de timp
scurtă (zile, săptămâni, luni, până la un an), sau prin vânzarea şi cumpărarea
hârtiilor de valoare specifice acestei pieţe, care se prezintă, îndeosebi, sub forma
efectelor comerciale (cambiilor).
a) Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din
confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul
ei (rata dobânzii). Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un
anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de moneda oferită este egală cu cea
cerută.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în
circulaţie. Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale
şi ale altor instituţii emitente; ea îşi încetează existenţa când revine la acestea.
Oferta de monedă nouă, de regulă, este legată de o operaţiune de creditare,
ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare
Diferite componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de:
a) băncile comerciale;
b) Trezoreria Publică;
c) Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei –
BNM).

26
 29. Sistemul de credit: esenţa, funcţiile, formele

Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat dinainte

şi numit scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Creditul este o activitate de bază înrt-o bancă. Această activitate poate genera
profituri pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi.
Astfel, creditul este unul din elementele de bază a pieţei monetare.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu împrumut
(sau a plasa) banii depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândă pentru sumele date cu
împrumut; rata dobânzii percepute pentru împrumuturi va fi mai mare decât rata
dobânzii plătite la depozite. Diferenţa dintre aceste două rate ale dobânzii se
numeşte marjă, şi constituie o sursă importantă pentru venitul băncii.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori:
- masa sau suma absolută a dobânzii
- rata dobânzii ca venit anual
Funcţiile creditului:
1) funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;
2) funcţia de transformare a banilor acumulaţi în investiţii capitale;
3) funcţia de susţinere a micului business;
4) funcţia de sporire a vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei
monetare în circulaţie;
5) funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor;
6) funcţia de îmbunătăţire a consumului;
7) funcţia de extindere a activităţii economice externe;
8) funcţia de reducere a deficitului bugetar.
Formele de credit:
a) credit bancar acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;
credit comercial acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii

27
 30. Sistemul bancar. Operatiunile bancare
Banca Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi
responsabilă faţă de Parlament. Acest fapt are o importanţă crucială, deoarece
elimină tentarea Guvernului de a finanţa cheltuielile publice prin metoda
inflaţionistă, destabilizând economia.
Funcţiile BNM sunt următoarele:
- determină şi promovează politica monetară şi valutară a statului;
- acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
- efectuează analiza economică şi monetară şi pe baza ei înaintează propuneri
Guvernului şi aduce la cunoştinţa publicului aceste rezultate;
- licenţiază, efectuează supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor
financiare;
- oferă credite băncilor şi statului;
- efectuează supravegherea sistemului de plăţi în republică şi contribuie la
funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare;
- deţine monopolul asupra emisiei valutei naţionale;
- păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
- din numele Republicii Moldova ia asupra sa obligaţia executării operaţiunilor,
legate de participarea Republicii Moldova la activităţile organismelor publice
internaţionale, în sfera bancară, creditară şi monetară în corespundere cu
condiţiile contractelor internaţionale;
- elaborează balanţa de plăţi ale statului.
Băncile comerciale.
Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau
juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite
instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a
acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Băncile îndeplinesc două tipuri de operaţiuni:
a) operaţiuni pasive (formarea mijloacelor proprii, primirea depozitelor,
exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi instituţiilor);
b) operaţiuni active (acordarea de credite solicitanţilor, investiţiile bancare,
operaţiunile factoring şi leasing, operaţiuni de trust; repartizarea hârtiilor
de valoare ş.a.).

28
 31. Piaţa valutară

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu

valute. Cererea de valută este destinată: pentru extinderea activităţii economice;
pentru obţinerea profitului; pentru protecţia cursului de schimb a monedei
naţionale; pentru operaţiuni de import; pentru operaţiuni de export; pentru
dezvoltarea turismului. Oferta de valută se creează pe baza:
– depozitelor bancare şi conturilor valutare a agenţilor economici;
– a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici;
– exportului de bunuri şi servicii;
– atragerii creditelor şi investiţiilor străine.
În condiţiile economiei de piaţă contemporane, când are loc intensificarea
procesului de globalizare, creşte rolul şi dinamismul pieţei valutare. Piaţa valutară se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- liberalizarea comerţului mondial, implicând accelerarea plăţilor internaţionale
şi deplasare mai evidentă a valutelor între ţări;
- întărirea rolului devizelor internaţionale şi concomitent concurenţa dintre ele (
dolar S.U.A., EURO);
- sporirea ponderii valutelor ţărilor vest-europene, concomitent cu declanşarea
atragerii valutelor ţărilor est-europene pe piaţa valutară;
- mărirea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale de
capital;
- integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare internaţionale în cadrul
economiei mondiale integrate.
O condiţie esenţială a funcţionării pieţei valutare este convertibilitatea
monedelor

29
41. Ehilbru economic general si formele lui de manifestare
E.ec. gen.- exprima acea stare spre care tinde piata nationala in ansamlu sau
caracterizata printro concordanta relativa a cererii si ofertei agregate, decalajele
dintre fortele pietii nedepasind anumite limite considerate normale, nesemnificative
p/u producerea de dificultati de dezichilibre.
Echilibru economik se manifesta sub o multitudine de forme, care se clasifica dupa
anumite criterii:
a) dupa modul de manifestare in timp- ce este manifestata prin absenta
schimbarilor
b) din punct de vedere al sferei de cuprindere- partial si general
c) in raport cu nivelurile agregarii economiei nationale- echilibrul
microeconomic, mezoeconomic si macroeconomik .
d) in functie de continutul proceselor economice si de modul de exprimare a
rezultatelor se desting- echilibru economic material, valoric, resurselor de
munca.
Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilitatii, cocordantei
relative a deciziilor luate de agentii economici producatori si respectiv,
consumatori, acestea mentininduse intr-o anumita perioada de timp pina in
momentul in care intervin factorii perturbatori, cu actiune contrarie.

30
 42.Esenta, formele si nivelurile somajului.politici antisomaj
Somaj- este un fenomen social-economic ce apare dintrun dezichilibru al pietii
muncii, prin care apare un excendent al fortei fata de cerere.
Someri- sunt personae care fac parte din categoria populatiei active care au dorinta
de a lucra darn u au loc de munca
Somerrii sunt inregistrati la Biroul Informational al Muncii sunt personae apte de
munca dar nu detin un loc de munca.
Principalele caracteristici ale somajului:
- Nivelul somajului
- Rata somajului
- Durata som
- Intensitatea som
- Structura som
Somajul se manifesta in urmatoarele forme:
a) s. total- pierderea locului de munca
b) s.partial- diminuarea perioadei de munca
c) s. deghizat- persoana cu o activitate slaba
d) s. tehnologic- personae eliberate din functie
e) s. sezonier- persoana ce depinde de sezonul de afara
f) s. speculative-
g) s.imaginar- pers. Ce se ocupa cu gospodarirea auxiliara
h) s. stagnat- lucratiri ce siau pierdut calficarea

In orce tara p/u combaterea somajului se elaboreaza politici antisomaj.

Exista urmatoarele politi de reducere a somajului:
a) politici care privesc nemijlocit somerii
b) politici referitor la populatia ocupata
c) alte politi

31