UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI

Asist. univ. drd. MARIUS SEBASTIAN STRIBLEA

- SUPORT CURS -
Anul I
Semestrul I

2008
2
 Cuprins

Capitolul I. Terminologie introductivă. Caracterele şi principiile

generale ale 7
dreptului ................................................................................
Secţiunea I - Sensurile cuvântului drept ................................................ 7
1. Dreptul subiectiv .............................................................................. 7
2. Dreptul obiectiv ............................................................................... 7
3. Dreptul ca ştiinţă .............................................................................. 8
4. Dreptul ca artă .................................................................................. 8
Secţiunea II - Caracterele dreptului ........................................................ 8
Secţiunea III - Principiile generale ale dreptului .................................... 9
Capitolul II. Dreptul şi statul ................................................................. 11
Secţiunea I - Definirea statului ............................................................... 11
1. Elementele constitutive ale statului .................................................. 11
2. Funcţiile statului ............................................................................... 13
Secţiunea II - Forma statului .................................................................. 14
1. Forma de guvernământ ..................................................................... 14
2. Structura statului .............................................................................. 15
3. Regimul politic ................................................................................ 16
Secţiunea III - Statul de drept ................................................................. 16
1. Noţiune .............................................................................................. 16
2. Caracteristici ..................................................................................... 17
3. Condiţii de existenţă ......................................................................... 17
Capitolul III. Sistemul dreptului ........................................................... 18
Secţiunea I - Conceptul de sistem al dreptului ........................................ 18
Secţiunea II - Criteriile de constituire a sistemului dreptului ................. 18
Secţiunea III - Componentele de sistem ale dreptului ............................ 19
Secţiunea IV - Diviziunile generale ale dreptului ................................... 20
1. Dreptul intern şi dreptul internaţional ............................................... 20
2. Dreptul public şi dreptul privat ......................................................... 20
3. Alte diviziuni ale dreptului ............................................................... 21
Secţiunea V - Ramurile dreptului românesc actual ................................ 21
Secţiunea VI - Mari sisteme contemporane de drept .............................. 26

3
 1. Sistemul de drept romano-germanic ................................................. 26
2. Sistemul de drept anglo-saxon (common – law) ............................... 2
3. Sistemul dreptului socialist ............................................................... 29
4. Sisteme de drept religioase şi tradiţionale ........................................ 29
Capitolul IV. Izvoarele dreptului ........................................................... 32
Secţiunea I - Conceptul de izvor al dreptului ......................................... 32
Secţiunea II - Izvoarele formale .............................................................. 32
Capitolul V. Norma juridică ................................................................... 34
Secţiunea I - Conceptul de normă juridică .............................................. 34
Secţiunea II - Caracterele normei juridice .............................................. 34
Secţiunea III - Structura normei juridice ................................................ 37
1. Structura logico-juridică (internă) .................................................... 37
2. Structura tehnico-legislativă (externă) .............................................. 43
Secţiunea IV - Clasificarea normelor juridice ........................................ 43
Secţiunea V- Acţiunea normelor juridice ............................................... 46
1. Acţiunea normelor juridice în timp ................................................... 47
2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu ................................................ 52
3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor ................................ 53
Capitolul VI. Interpretarea normelor juridice .................................... 54
Secţiunea I - Noţiunea şi scopul interpretării normelor juridice ............ 54
Secţiunea II - Formele de interpretare a normelor juridice .................... 54
1. Interpretarea oficială ......................................................................... 54
2. Interpretarea neoficială ..................................................................... 55
Secţiunea III - Metode de interpretare ................................................... 55
1. Metoda gramaticală .......................................................................... 55
2. Metoda istorică ................................................................................. 55
3. Metoda sistematică ........................................................................... 55
4. Metoda logică ................................................................................... 56
5. Metoda teleologică ............................................................................ 56
6. Analogia ............................................................................................ 56
Secţiunea IV - Rezultatul interpretării normelor juridice ...................... 56
1. Interpretarea literală .......................................................................... 56
2. Interpretarea extensivă ...................................................................... 57
3. Interpretarea restrictivă ..................................................................... 57
Capitolul VII. Raportul juridic ............................................................... 58
Secţiunea I - Noţiunea de raport juridic ................................................. 58
Secţiunea II - Caracterele raportului juridic ........................................... 58
4
 1. Caracterul social ............................................................................... 58
2. Caracterul voliţional ......................................................................... 58
3. Caracterul valoric .............................................................................. 59
Secţiunea III - Structura raportului juridic ............................................. 59
1. Subiectele raportului juridic .............................................................. 59
2. Conţinutul raportului juridic ............................................................. 60
3. Obiectul raportului juridic ................................................................ 61
Secţiunea IV - Diferite categorii de raporturi juridice ............................ 61
Capitolul VIII. Răspunderea juridică ................................................... 62
Secţiunea I - Noţiunea de răspundere juridică ........................................ 62
Secţiunea II - Condiţiile răspunderii juridice .......................................... 62
1. Conduita ilicită .................................................................................. 62
2. Rezultatul vătămător ......................................................................... 63
3. Vinovăţia subiectului de drept .......................................................... 63
4. Legătura de cauzalitate ..................................................................... 63
Secţiunea III - Formele răspunderii juridice .......................................... 63
1. Răspunderea penală .......................................................................... 63
2. Răspunderea contravenţională .......................................................... 64
3. Răspunderea disciplinară .................................................................. 64
4. Răspunderea civilă ............................................................................ 64

5
6
 CAPITOLUL I

TERMINOLOGIE INTRODUCTIVĂ.
CARACTERELE ŞI PRINCIPIILE GENERALE
ALE DREPTULUI

Secţiunea I

SENSURILE CUVÂNTULUI DREPT

1. Dreptul subiectiv
Într-un prim sens, prin drept se înţelege prerogativa sau posibilitatea
participantului la raportul juridic de a face sau a nu face ceva, ori de a pretinde
altor subiecte de drept să i se dea ceva, inclusiv posibilitatea acestuia de a apela la
forţa de constrângere a statului în vederea respectării prerogativelor sale.
Astfel, dreptul apare ca o putere a subiectului, recunoscută de lege, referitoare
la conduita sa ori a altor persoane, putere ce este folosită în vederea fructificării
prerogativelor pe care i le conferă legea.
În acest caz, dreptul este legat de titularul lui, motiv pentru care se numeşte
subiectiv. Având în vedere faptul că acelaşi titular, în acelaşi timp, se bucură de
mai multe prerogative, doctrina foloseşte sintagma drepturi subiective.
În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile subiective se împart în
drepturi patrimoniale (ce pot fi evaluate în bani şi dintre care cel mai important
este dreptul de proprietate) şi drepturi personal – nepatrimoniale (dreptul la viaţă,
la libertate, la liberă circulaţie etc.).

2. Dreptul obiectiv
Într-un alt sens, cuvântul drept desemnează totalitatea normelor juridice create
sau recunoscute ca atare de stat.
Spre deosebire de dreptul subiectiv care se referă la prerogativa unui anume
subiect, dreptul obiectiv este alcătuit din norme juridice impersonale, care nu se
adresează unui subiect determinat.
Drepturile subiective sunt reglementate de dreptul obiectiv.
Dreptului obiectiv conţine o anumită componentă numită drept pozitiv, adică
totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment dat.
 3. Dreptul ca ştiinţă
Dreptul face parte dintre ştiinţele sociale.
În acest sens, regăsim cuvântul drept în formulări precum: facultate de drept,
curs de drept etc.

4. Dreptul ca artă
Dreptul constituie şi o artă.
Aceasta este în legătură cu tehnica juridică (competenţa celor care elaborează
sau aplică dreptul).
Tehnica juridică are două componente: tehnica legislativă (arta de a face legi)
şi tehnica aplicării dreptului (folosirea textului de lege abstract şi impersonal în
vederea soluţionării unei situaţii concrete) .
Tehnica legislativă aparţine puterii legislative. Ea prezintă o mare importanţă
deoarece, cu cât este mai bine stăpânită de către organele de stat ce au competenţă
legislativă, cu atât legile elaborate vor putea răspunde mai bine necesităţilor
sociale care au determinat edictarea lor.
Tehnica aplicării dreptului este folosită de către judecător, procuror, avocat,
notar public etc.

Secţiunea II

CARACTERELE DREPTULUI

Dreptul prezintă trei caractere care îl disting de alte ştiinţe sociale. Acestea
sunt: caracterul normativ, caracterul general şi permanent şi caracterul obligatoriu
şi sancţionator.

1. Caracterul normativ
Dreptul are un caracter normativ, având menirea de a coordona existenţa
omului în societate, urmărind păstrarea ordinii de drept prin concilierea interesele
individuale cu cele ale societăţii.
Acest caracter este impus de structura dreptului care se prezintă ca sumă de
reguli de conduită obligatorii pentru subiectele de drept.

2. Caracterul general şi permanent

Caracterul general al dreptului decurge din faptul că norma nu are în vedere
un subiect determinat. Aceasta se aplică tuturor subiectelor de drept între care se
stabilesc raporturi juridice.
Legea se aplică permanent, fără întrerupere, pe toată durata cât este în vigoare,
tuturor situaţiilor pe care le vizează.

8
 În situaţii similare, toate subiectele de drept sunt trate egal de către lege (art.
16 alin. 1 din Constituţie).

3. Caracterul obligatoriu şi sancţionator

Regulile de conduită formulate de către drept sunt obligatorii pentru toate
subiectele.
De asemenea, cunoaşterea normelor legale este obligatorie, în acest sens
operând o prezumţie absolută, ce nu poate fi infirmată în nici un mod.
Nimeni nu poate să se apere de sancţiunea pe care o prevede legea în caz de
nerespectare a sa invocând necunoaşterea regulii (Nemo censetur ignorare
legem).
Subiectul care nu respectă norma de drept va fi constrâns în acest sens de forţa
coercitivă a statului. Tot odată, i se va aplica o sancţiune ce diferă în funcţie de
ramura de drept din care face parte norma încălcată.
Există sancţiuni penale (amendă şi închisoare), sancţiuni contravenţionale
(amenzile contravenţionale), sancţiuni civile (despăgubiri pentru prejudicii,
nulitatea actelor juridice îndeplinite cu încălcarea condiţiilor legale etc.),
sancţiuni de dreptul muncii (avertisment, reducerea salariului, desfacerea
contractului de muncă).

Secţiunea III

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Principiile generale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de

funcţionare a statului, principiul libertăţii şi egalităţii, principiul responsabilităţii,
principiile echităţii şi justiţiei, principiul bunei – credinţe.

1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Conform acestui principiul, dreptul constituie premisa existenţei statului.
Statul de drept este organizat în conformitate cu principiul legalităţii. Aceasta
implică legitimitatea puterii, dar şi recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

2. Principiul libertăţii şi egalităţii

Libertatea şi egalitatea cetăţenilor reprezintă valori fundamentale în orice stat
de drept. Aceste drepturi fundamentate sunt consfinţite de Constituţie.
Astfel, potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţia României, „cetăţenii sunt egali
în faţa legii”. De asemenea, conform art. 23 alin. 1, „libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

9
 3. Principiul responsabilităţii
Responsabilitatea conduce la asumarea de către subiectul de drept a
consecinţelor acţiunii sale. Ea este consecinţa libertăţii de care se bucură indivizii.

4. Principiile echităţii şi justiţiei

Echitatea (lat. aequitas) şi justiţia sunt valori complementare dreptului,
implicând valori morale esenţiale.

5. Principiul bunei – credinţe

Buna - credinţa este un principiu general al dreptului.
Obligaţia exercitării cu bună - credinţă a drepturilor şi libertăţilor este
prevăzută de Constituţie (art. 57).
Potrivit legii fundamentale, titularul unui drept trebuie să-l exercite astfel încât
să nu aducă atingere intereselor legitime ale celorlalte subiecte de drept.

10
 CAPITOLUL II

DREPTUL ŞI STATUL

Secţiunea I

DEFINIREA STATULUI

Statul reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă instituţie a societăţii
politice. El a apărut în urmă cu aproximativ 6.000 de ani în Orientul antic.
Statul este acea entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de
frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată.
Noţiunea de stat poate avea şi alte înţelesuri, printre care:
a. putere politică centrală, diferită de cea a colectivităţilor locale (judeţele,
oraşele, comunele);
b. ansamblul guvernanţilor;
c. o formă de societate, de viaţă în comun, o anumită manieră de a fi a
colectivităţilor umane.

1. Elementele constitutive ale statului

Elementele constitutive ale statului sunt: (a) teritoriul, (b) populaţia şi
(c) puterea de stat.

A. Teritoriul
Teritoriul este elementul fundamental al statului care, în mod tradiţional, este
reprezentat de spaţiul cuprins între frontierele acestuia. În fapt, teritoriul nu se
rezumă la delimitarea unei suprafeţe terestre, bidimensionale, ci este un spaţiu
tridimensional din care fac parte întinderea de pământ şi ape delimitată de
frontiere, subsolul, precum şi spaţiul aerian.
Conform art. 142 din Codul penal, teritoriul României se compune din
“întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul
aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale
acesteia”.
11
 În limitele acestui teritoriu se organizează statul şi unităţile administrativ-
teritoriale care îl compun. De asemenea, în acelaşi spaţiu se exercită puterea
publică, suveranitatea statului.
Teritoriul se caracterizează prin faptul că nu poate fi înstrăinat (conform art. 3
alin. 1 din Constituţie “teritoriul României este inalienabil”, frontierele sale fiind
stabilite prin lege organică). Totodată, teritoriul este indivizibil, consecinţă a
caracterului său unitar (art. 1 alin. 1 din Constituţie).

B. Populaţia
Un alt element al statului este populaţia, ea desemnând, în general, o
colectivitate.
Acest element a fost exprimat în doctrină prin mai multe noţiuni, şi anume:
societate, popor sau naţiune.
Prin societate, termenul cel mai des uzitat, vom înţelege populaţia aflată sub
un anumit raport relaţional şi instituţional, pe un anumit teritoriu.
Poporul are ca liant între indivizi continuitatea de limbă, de origine etnică, de
cultură etc.
În sfârşit, prin naţiune se înţelege o comunitate umană delimitată teritorial şi
politic de altele, ai cărei membri manifestă loialitate faţă de stat, având conştiinţa
apartenenţei la aceeaşi colectivitate, prezentând ca atribute principale identitatea,
independenţa şi coeziunea.
Între stat şi oricare dintre indivizii care alcătuiesc populaţia se stabileşte o
legătură specifică, constând în drepturi şi obligaţii reciproce. Această legătură
politică se numeşte cetăţenie.

C. Puterea de stat (publică)

Al treilea element al statului este puterea de stat, numită şi putere publică sau
forţă publică. Aceasta are rolul de a asigura unitatea politică şi juridică a statului,
fiind caracterizată prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, precum şi prin
obligaţia celor care le-au primit de a le respecta.
Trăsăturile puterii de stat sunt următoarele:
a. este o putere politică ce are o sferă largă de aplicare şi agenţi specializaţi
care o realizează;
b. este o putere instituţionalizată, prin aceasta înţelegându-se faptul că ea
aparţine statului ca instituţie politico-juridică, iar cei care o deţin acţionează în
numele său şi în baza legii. Instituţiile (organele) fundamentale ale statului,
numite de Constituţie (în titlul III) “autorităţi publice” sunt: (1) Parlamentul,
unica autoritate legiuitoare a ţării, organul de reprezentare suprem al poporului
român; (2) Executivul, alcătuit din Preşedintele ţării şi din Guvern şi (3)
Autoritatea judecătorească, compusă din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi din Consiliul Superior al Magistraturii şi
12
Ministerul Public, organe de stat ce au sarcina de a aplica legea în cazul litigiilor
apărute şi de a sancţiona pe cei care se abat de la respectarea normelor juridice;
c. este o putere de comandă ce instituie norme obligatorii;
d. este o putere unică care deţine dreptul exclusiv de a exercita, prin organele
abilitate, constrângerea legitimă.
Din această ultimă trăsătură a puterii publice decurge o caracteristică
fundamentală a statului, şi anume suveranitatea.
Suveranitatea semnifică autoritatea supremă cu care statul este învestit şi
înseamnă dreptul puterii publice de a conduce societatea, de a nu recunoaşte nici
o putere deasupra ei în cadrul statului, precum şi independenţa statului în raport
cu alte state cu care acesta stabileşte raporturi.
Suveranitatea statului este compusă din două elemente, unul intern
(competenţa exclusivă asupra teritoriului, concretizată în elaborarea unor acte
normative generale obligatorii şi inexistenţa unei alte puteri sociale superioare) şi
altul extern (independenţa în raporturile cu alte state, nesupunerea faţă de alte
puteri, excluderea oricărui amestec din exterior).

2. Funcţiile statului
Noţiunea de funcţii ale statului se referă la direcţiile principale de acţiune ale
statului în vederea organizării şi realizării activităţii fundamentale specifice, la
care participă toate instituţiile abilitate.
Funcţiile statului pot fi: (a) interne sau (b) externe.
a. Funcţiile interne sunt:
1. funcţia politico-juridică - de asigurare a conducerii sociale, pe baza legilor
şi de a construi un cadru de drept care să garanteze oricărui individ respectarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale de care se bucură;
2. funcţia de asigurare a ordinii de drept - de apărare a colectivităţii, precum
şi a oricărui individ împotriva fenomenelor antisociale;
3. funcţia social-economică – de asigurare a dezvoltării economice, a
progresului tehnic şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei. Această funcţie
acţionează diferit de la un stat la altul şi vizează politica fiscală, combaterea
şomajului, a inflaţiei şi a sărăciei.
b. Funcţiile externe sunt:
1. funcţia de stabilire şi dezvoltare a relaţiilor cu alte state sau organizaţii
internaţionale;
2. funcţia de participare la activitatea organismelor internaţionale din care
statul face parte (O.N.U., O.S.C.E., Parlamentul European etc.) în vederea
rezolvării propriilor probleme cât şi a chestiunilor internaţionale.

13
 Secţiunea II

FORMA STATULUI

În legătură cu forma statului interesează trei concepte şi anume: (1) forma de

guvernământ, (2) structura de stat şi (3) regimul politic.

1. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea şi exercitarea puterii
de stat prin intermediul organelor supreme ale acesteia, precum şi la împărţirea
atribuţiilor între respectivele organe.
Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în:
(a) republici şi (b) monarhii.
a. În cadrul republicii, şeful statului (preşedinte) este ales de parlament sau
direct de către popor, pentru o perioadă limitată (de regulă, 4 ani).
Conform art. 1 alin 2 din legea fundamentală, “forma de guvernământ a
statului român este republica”. De asemenea, în România, conform art. 81 alin. 1
din Constituţie, preşedintele este ales prin “vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat”. După revizuirea legii fundamentale prin Legea nr. 429/2003,
mandatul preşedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin. 1).
La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
În republicile parlamentare (Germania, Italia) rolul cel mai important în
exercitarea puterii de stat revine parlamentului, preşedintele având o poziţie
secundară. În republicile prezidenţiale (S.U.A., Rusia) şeful statului (preşedintele)
are atribute sporite faţă de parlament în cadrul exercitării puterii.
Uneori se vorbeşte şi despre o a treia formă de republică, cea
semiprezidenţială, în care raportul dintre atribuţiile preşedintelui şi cele ale
parlamentului este sensibil egal.
b. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care şeful statului
(monarhul – rege, împărat) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând
această poziţie prin succesiune la tron sau, mai rar, prin numire pe viaţă.
Monarhiile pot fi constituţionale sau absolutiste.
Monarhiile constituţionale (Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de
Nord, Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că monarhului îi revin
atribuţii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel mai important fiind jucat de
parlament.
14
 În monarhiile absolutiste se acordă puteri largi monarhului, uneori
discreţionare, iar celelalte instituţii ale statului, deşi există, au atribuţii restrânse,
nesemnificative.

2. Structura de stat
Structura de stat reprezintă modul în care se organizează puterea de stat şi
entităţile statale existente pe teritoriul unui stat, precum şi relaţiile ce se stabilesc
între ele.
Sub acest aspect statul poate fi: (a) unitar (simplu) sau (b) federativ (complex,
compus).
a. Statul unitar se distinge prin următoarele caracteristici:
- are o singură constituţie;
- are doar un rând de organe supreme care îşi exercită competenţa pe întregul
teritoriu;
- întreaga populaţie are o singură cetăţenie;
- este subiect distinct de drept internaţional, participând în această calitate la
viaţa internaţională.
b. Statul federativ se defineşte prin următoarele elemente:
- este alcătuit din două sau mai multe state membre (federate);
- statele componente transferă unele din atributele suveranităţii lor în favoarea
statului federativ, în limitele şi modurile prevăzute în constituţia federală;
- există o legislaţie comună, unică, la nivelul statului federal, dar şi legislaţii
proprii fiecărui stat federat în parte, acestea din urmă trebuind să o respecte pe cea
dintâi;
- există organe legiuitoare, administrative şi judiciare atât la nivel central
(federal), cât şi la nivelul fiecărui stat federat;
- populaţia are două cetăţenii, una a statului federativ, cealaltă a statului
federat;
- subiect de drept internaţional este doar statul federativ, el participând şi la
viaţa internaţională.
Statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţiile de state care, deşi se
aseamănă cu acesta din multe puncte de vedere, se deosebesc prin faptul că ele nu
dau naştere unui stat nou, distinct de statele componente.
Principalele forme de asociere a statelor sunt: confederaţia, uniunea reală şi
uniunea personală.
Confederaţia este alcătuită din două sau mai multe state asociate care îşi
unifică legislaţia şi care îşi creează anumite organe comune, păstrându-şi însă
suveranitatea şi calitatea de subiect distinct de drept internaţional.
Uniunea reală este asocierea a două sau mai multe state ce au un monarh
comun şi care îşi creează unele organe comune.
15
 Uniunea personală constă în asocierea a două sau mai multe state datorită
existenţei unui şef de stat comun (monarh), statele membre păstrându-şi întreaga
suveranitate.
3. Regimul politic
Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor prin care puterea
politică conduce societatea. Acest concept vizează raporturile instituite între stat
şi individ în ceea ce priveşte respectarea drepturilor subiective ale celui din urmă.
Din această perspectivă, regimurile politice se pot împărţi în: (a) regimuri
democratice şi (b) regimuri totalitare (dictatoriale sau autoritare).
În cadrul regimurilor democratice operează principiul reprezentativităţii.
Puterea de stat are ca fundament pluralismul politic şi se manifestă în baza şi în
limitele legii, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În regimurile totalitare, puterea de stat se exprimă prin mijloace dictatoriale,
autoritare, statul rezervându-şi un rol dominant în societate, intervenind în toate
domeniile existenţei sociale, chiar şi în viaţa privată a individului. În asemenea
regimuri nu există pluralism politic (prin urmare nici opoziţie), principiul
separaţiei puterilor în stat este încălcat, iar drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului nu se respectă.

Secţiunea III

STATUL DE DREPT

1. Noţiune
Într-o definiţie simplă, în zilele noastre, prin stat de drept înţelegem acel stat
democratic şi social, care se înfiinţează şi funcţionează în baza şi cu respectarea
strictă a legii, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt
garantate.
Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în timp.
Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german Immanuel Kant
care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii, el
neavând atribuţii în legătură cu binele general, cu fericirea, cu nivelul de trai sau
cel cultural al oamenilor. Singura preocupare a statului imaginat de Kant trebuia
să fie asigurarea aplicării dreptului şi împiedicarea încălcării acestuia .
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru
realizarea justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alţi filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei principii:
(1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat, (2) exercitarea
puterii se realizează în baza legii şi (3) puterea izvorăşte din voinţa suverană şi
liber exprimată a poporului.

16
 Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă independentă de
lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se supune în mod
deliberat.
Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi domnia legilor,
dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie şi cu echitatea, fiind
expresia voinţei întregii societăţi.
Constituţia României, în art. 1 alin. 3 decretează că România este “stat de
drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme (…) şi sunt garantate”.

2. Caracteristici
În sinteză, statul de drept contemporan se caracterizează prin următoarele
trăsături:
- este fundamentat pe supremaţia legii;
- are la bază existenţa unui cadru democratic;
-accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaţie;
- puterea de stat este subordonată legii;
- puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare de
organisme;
- garantarea pluralismului politic;
- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi
judecătorească) prin celelalte două;
- independenţa totală a justiţiei;
- recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
- participarea cetăţenilor la exercitarea puterii.

3. Condiţiile de existenţă
Pentru existenţa statului de drept sunt necesare următoarele condiţii:
- autonomia statului de drept şi întărirea organizării juridice a statului;
- guvernarea care se realizează prin lege şi care este subordonată acesteia;
- promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- stabilirea suveranităţii externe a naţiunilor;
- subordonarea statului unei stricte reglementări juridice.

17
 CAPITOLUL III

SISTEMUL DREPTULUI

Secţiunea I

CONCEPTUL DE SISTEM AL DREPTULUI

Dreptul prezintă un caracter sistematic. Numeroasele reguli juridice existente

în societate nu se înfăţişează sub forma unei alăturări întâmplătoare. Ele sunt
ordonate într-un sistem coerent, organizat şi logic. Acesta nu reprezintă suma
elementelor componente, ci un ansamblu de norme şi instituţii aflate în
permanentă interacţiune.
Prin sistem al dreptului se înţelege modul de organizare a dreptului, a
normelor juridice ce îl compun, în cadrul instituţiilor juridice şi al ramurilor de
drept.
În doctrină se face deosebirea între sistemul dreptului şi alte noţiuni din sfera
existenţei juridice a societăţii, precum sistemul legislaţiei (legislaţia unei ţări,
sumă a actelor normative) şi sistemul juridic (ordinea de drept în general, privită
ca fundamentala caracteristică a unei comunităţi).
Sistemul dreptului se caracterizează prin complementaritatea ramurilor de
drept care îl compun, prin relativitate şi permeabilitate, precum şi printr-o
continuă diferenţiere a ramurilor sale.

Secţiunea II

CRITERIILE DE CONSTITUIRE A SISTEMULUI DREPTULUI

Criteriile de constituire a sistemului dreptului sunt: (a) obiectul reglementării

juridice, (b) metoda reglementării şi (c) principiile dreptului (sau ale ramurii de
drept).

a. Obiectul reglementării juridice îl constituie sfera relaţiilor sociale avute în

vedere de norma juridică.

18
 b. Metoda de reglementare este exprimată printr-o multitudine de modalităţi
de normare a conduitei umane şi constituie un criteriu subiectiv de influenţare a
sistemului dreptului. Caracterul subiectiv al acestui criteriu este dat de faptul că
modul de reglementare a conduitei umane diferă în funcţie de interesele pe care le
reprezintă forţa politică ce se află la conducerea societăţii.
Această metodă poate fi autoritară sau autonomă.
De asemenea, metoda poate fi analitică (descompune un cadru complex în
elementele sale fundamentale) sau sintetică (pleacă de la o sumă de elemente
primare şi creează un cadru general şi abstract).
Tot din această perspectivă se are în vedere şi poziţia subiectelor în cadrul
raportului juridic specific fiecărei ramuri de drept.
c. Principiile dreptului (sau ale ramurii) contribuie şi ele la crearea sistemului
dreptului prin localizarea normelor într-o ramură sau alta.

Secţiunea III

COMPONENTELE SISTEMULUI DREPTULUI

Componentele (elementele) de sistem ale dreptului sunt: (a) norma juridică,

(b) instituţia juridică şi (c) ramura de drept.

a. Norma juridică reprezintă componenta de bază, ireductibilă, a sistemului

dreptului. Ea constă într-o regulă de conduită, instituită sau recunoscută de către
stat, a cărei respectare este asigurată în caz de nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
Acest element prezintă o anumită structură internă, alcătuită din trei părţi:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

b. Instituţia juridică constituie acel set de reguli juridice care reglementează

un număr de relaţii sociale din aceeaşi categorie, grupate în jurul unei valori
sociale centrale şi care naşte o sferă distinctă de raporturi juridice.
Instituţia juridică este alcătuită din mai multe norme juridice.
Astfel, normele care reglementează modul în care se transmite moştenirea
formează instituţia succesiunilor, cele care reglementează proprietatea alcătuiesc
instituţia dreptului de proprietate, cele care au în vedere contractele dau naştere
instituţiei contractelor etc.
Noţiunea de instituţie juridică apare ca similară cu aceea de statut juridic sau
regim juridic.
În majoritatea cazurilor, instituţiile juridice grupează norme de drept
corespunzând unei singure ramuri.

19
 Uneori, instituţiile juridice pot reuni norme de drept din cadrul mai multor
ramuri. De exemplu, instituţia contenciosului – administrativ reuneşte reguli din
sfera dreptului administrativ, a dreptului procesual civil, a dreptului civil, precum
şi din sfera organizării judecătoreşti.

c. Ramura de drept este un ansamblu de norme şi instituţii juridice, strâns

legate între ele prin obiectul comun al reglementării, prin metoda folosită în
normarea relaţiilor sociale şi prin intermediul principiilor care stau la baza lor.
Ea constituie cea mai complexă subdiviziune a unui sistem de drept naţional,
acesta din urmă fiind alcătuit din mai multe ramuri.
Ramurile de drept nu există izolat, ci sunt în continuă interacţiune unele cu
altele, influenţându-se reciproc.
Uneori, mai multe instituţii juridice pot da naştere unei subramuri de drept.
Astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge dreptul maritim,
subramură de drept alcătuită din normele juridice şi instituţiile de drept care
reglementează transportul maritim.

Secţiunea IV

DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI

În funcţie de mai multe criterii, dreptul se împarte în:

1. Drept intern şi drept internaţional

După cum regulile de drept se aplică doar statului care le-a elaborat, pe
teritoriul acestuia, sau ele au efect şi dincolo de limitele teritoriului statului, în
raporturile dintre state ori dintre particulari din state diferite, dreptul se împarte în
intern (naţional) şi extern (internaţional).

2. Drept public şi drept privat

După cum interesul avut în vedere de norma juridică este unul public sau
particular, dreptul se divide în public şi privat. Aceasta este împărţirea clasică a
dreptului şi, totodată, cea mai importantă.
De exemplu, o regulă juridică ce are în vedere organizarea puterilor
statului se situează în dreptul public, iar una referitoare la încheierea unui contract
se plasează în dreptul privat.
O asemenea diviziune era cunoscută încă din dreptul roman, legile putând fi
regăsite fie în jus publicum, fie în jus privatum. Totuşi, acea împărţire nu
corespunde integral distincţie de astăzi.
În cadrul dreptului privat se diferenţiază ca principală componentă dreptul
civil care, de altfel, constituie dreptul comun în acest domeniu. În acest sens,
20
regulile fiecăreia dintre celelalte componente (de exemplu, cele ale dreptul
comercial) se completează, atunci când este cazul, cu cele ale dreptului civil.
Din sfera dreptului public se detaşează normele dreptului constituţional care
reprezintă dreptul comun în materie.
În doctrină s-a apreciat că datorită strânsei legături dintre dreptul public şi cel
privat, precum şi a atenuării diferenţelor dintre acestea, s-a format şi un drept
mixt, alcătuit din ramuri precum dreptul funciar ori dreptul afacerilor.
Conform Şcolii normativiste a dreptului (care îl are ca principal reprezentant
pe Hans Kelsen), distincţia dintre dreptul public şi cel privat nu prezintă
importanţă practică. Mai utilă ar fi ierarhizarea regulilor juridice în funcţie de
importanţa lor.

3. Alte diviziuni ale dreptului

Dreptul se mai poate împărţi în:
- drept pozitiv (drept scris, alcătuit din totalitatea normelor juridice în vigoare
într-un stat, la un anumit moment) şi drept natural (un drept nescris, care este
compus dintr-un număr de principii superioare ce constituie sursă de inspiraţie
pentru dreptul pozitiv, care garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului şi care se distinge prin faptul că nu este dublat de nici un fel de
constrângere socială);
- drept determinator (alcătuit din normele juridice care determină ce anume
urmează să facă subiectele de drept) şi drept sancţionator (compus din regulile
juridice care se referă la sancţiunile aplicabile subiectelor de drept ce nu se
conformează dreptului determinator).

Secţiunea V

RAMURILE DREPTULUI ROMÂNESC ACTUAL

Ramurile dreptului românesc actual sunt: dreptul civil, dreptul comercial,

dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul penal, dreptul
procesual penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat.
Aceste ramuri sunt grupate în cele două mari diviziuni ale dreptului intern,
dreptul public şi dreptul privat, precum şi în dreptul internaţional.

a. Dreptul public este format din ansamblul normelor juridice care privesc
organizarea statului şi raporturile dintre indivizi şi stat. În cadrul dreptului public
se regăsesc următoarele ramuri de drept: (1) dreptul constituţional, (2) dreptul

21
administrativ, (3) dreptul penal, (4) dreptul procesual penal şi (5) dreptul
financiar.

Dreptul constituţional este alcătuit din normele juridice care stabilesc

principiile generale de organizare socială, economică şi politică a statului, din
normele ce reglementează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor, din cele care legiferează organizarea şi funcţionarea autorităţilor
statului (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi autorităţile publice locale,
Autoritatea judecătorească), dar şi împărţirea atribuţiilor acestora, precum şi din
normele care vizează funcţionarea altor instituţii fundamentale ale statului (Curtea
de Conturi, Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului).
Izvorul ramurii este Constituţia României din 1991, modificată şi completată
prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 758 din 29 octombrie 2003, Partea I).

Dreptul administrativ cuprinde regulile de drept în legătură cu organizarea şi

funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale, cele legate de funcţiile
publice, precum şi cele privind raporturile dintre administraţie şi cetăţeni.
Principalele izvoare ale dreptului administrativ sunt: Constituţia României din
1991, revizuită, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic
al acesteia (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 448 din 24 noiembrie
1998, Partea I), Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 204 din 23 aprilie 2001, Partea I), Legea nr.
350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 373 din 10 iulie 2001, Partea I), Legea nr. 52/2003
privind transparenţa decizională în administraţia publică (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 70 din 3 februarie 2003, Partea I), Legea nr. 67/2004
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 271 din 29 martie 2004, Partea I), Legea nr. 340/2004
privind instituţia prefectului (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 658
din 21 iulie 2004, Partea I).

Dreptul penal se compune din normele care arată ce fapte antisociale sunt
considerate infracţiuni, care este răspunderea celor ce săvârşesc infracţiuni,
precum şi pedepsele ce se aplică infractorilor.
Această ramură are sarcina de apăra cele mai importante valori sociale
(suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept).
Principalul izvor al dreptului penal îl constituie Codul Penal din anul 1968, cu
modificările şi completările ulterioare.

22
 Această ramură are şi numeroase alte izvoare (legi speciale) printre care
amintim: Legea nr. 87/1994, republicată, pentru combaterea evaziunii fiscale
(Monitorul Oficial al României nr. 545 din 29 iulie 2003, Partea I), Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 219 din 18 mai 2000, Partea I),
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 362 din 3 august 2000, Partea I),
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 783 din 11 decembrie 2001,
Partea I), Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 904 din 12 decembrie 2002,
Partea I) şi Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 29 ianuarie
2003, Partea I).

Dreptul procesual penal cuprinde regulile juridice care organizează procesul

penal şi care arată organele statului cu atribuţii în acest domeniu, acţiunile sau
procedurile ce trebuie realizate în vederea descoperirii infracţiunilor şi tragerii la
răspundere penală a celor care le-au săvârşit, precum şi drepturile şi obligaţiile pe
care le au părţile ce participă la proces.
Izvorul de drept specific ramurii este Codul de Procedură Penală din 1968, cu
modificările şi completările ulterioare. La acesta se adaugă Legea nr. 294/2004
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 591 din 1 iulie 2004, Partea I).

Dreptul financiar include regulile de drept ce reglementează activitatea

financiară a statului, constând în modul de constituire şi utilizare a bugetului de
stat, organizarea şi funcţionarea instituţiilor financiare, drepturile şi obligaţiile în
domeniu ale cetăţenilor şi ale statului.
Printre izvoarele dreptului financiar enumerăm: Legea nr. 571/2003 privind
Codul Fiscal (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 927 din 23
decembrie 2003, Partea I), Legea nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 465 din 25 mai 2004, Partea I), Legea nr.
358/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 39/2003
privind procedurile de administrare a creanţelor bugetelor locale (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 530 din 23 iulie 2003, Partea I) şi Legea nr.
108/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003
privind finanţele publice locale (publicată în Monitorul Oficial al României nr.
336 din 16 aprilie 2004, Partea I).

23
 b. Dreptul privat este alcătuit din ansamblul normelor juridice ce
reglementează relaţiile patrimoniale şi personal – nepatrimoniale la care participă
particularii. În cadrul dreptului privat se găsesc următoarele ramuri: (1) dreptul
civil, (2) dreptul comercial, (3) dreptul familiei, (4) dreptul muncii şi (5) dreptul
procesual civil.
Dreptul civil cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile
patrimoniale în care părţile sunt pe poziţie de egalitate. Tot în sfera dreptului civil
intră şi normele de drept referitoare la relaţiile personal – nepatrimoniale ce au în
vedere persoana şi identificarea ei (nume sau denumire, domiciliu, reşedinţă sau
sediu, stare civilă etc).
Cel mai important izvor al ramurii este Codul Civil din 1864, cu modificările
ulterioare.
De asemenea, sunt izvoare ale dreptului civil şi acte normative precum: Legea
nr. 319/1944 pentru dreptul succesoral al soţului supravieţuitor (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 133 din 10 iunie 1944), Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridice (publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 8
din 30 iulie 1954), Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului
Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi juridice (publicat în
Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 32 din 31 ianuarie 1954), Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripţia extinctivă (publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 11 din
10 iulie 1960), Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (Monitorul
Oficial al României nr. 1 din 5 ianuarie 1998, Partea I), Legea nr. 50/1991
privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
construcţiilor, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 933 din 13
octombrie 2004, Partea I), Legea nr. 16/1994 a arendării (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 91 din 7 aprilie 1994, Partea I), Legea nr. 105/1996
privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate (publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 237 din 30 septembrie 1996, Partea I), Legea nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 611 din 14 decembrie 1999, Partea I) şi Legea nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
forestiere (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8 din 12 ianuarie 2000,
Partea I).

Dreptul comercial se ocupă de regulile care normează raporturile dintre

comercianţi (persoane fizice sau persoane juridice), precum şi actele şi faptele de
comerţ.
Cel mai vechi izvor în vigoare este Codul Comercial de la 1887, cu
modificările ulterioare.
De asemenea, sunt izvoare de drept comercial, printre altele: Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului, republicată (Monitorul Oficial al României
24
nr. 49 din 4 februarie 1998, Partea I), Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 1066 din 17 noiembrie
2004, Partea I), Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 608 din 13 decembrie
1998, Partea I), cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 483
din 5 iulie 2002, Partea I) şi Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 593 din 1 iulie 2004, Partea I).

Dreptul familiei include normele de drept care se referă la relaţiile

patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite în cadrul familiei, între soţi, precum şi
între părinţi şi copii.
Cel mai important izvor este Codul Familiei din 1954, cu modificările şi
completările ulterioare. La acesta se adaugă şi alte legi speciale, cum ar fi Legea
nr. 87/1998 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu
privire la adopţie (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 168 din 29
aprilie 1998, Partea I).

Dreptul muncii este alcătuit din regulile juridice aplicabile în relaţiile stabilite
între angajaţi şi patroni, cu ocazia încheierii, executării sau încetării contractului
de muncă. Această ramură stabileşte drepturile şi obligaţiile celor două părţi ale
contractului de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi cel de odihnă,
jurisdicţia muncii, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia şi securitatea
muncii.
Izvorul ramurii este Codul Muncii din 2003 (publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 72 din 5 februarie 2003, Partea I).

Dreptul procesual civil reuneşte toate normele de drept care organizează

procesul civil, cele referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti în această
materie, precum şi regulile de drept privind modul în care sunt duse la îndeplinire
hotărârile judecătoreşti civile.
Izvorul principal al ramurii este Codul de Procedură Civilă din anul 1865, ce
a suferit până astăzi numeroase modificări şi completări.
Constituie izvor al dreptului procesual civil şi Legea nr. 188/2000 privind
executorii judecătoreşti (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 559 din 10
noiembrie 2000, Partea I).

c. Dreptul internaţional reprezintă ansamblul raporturilor de drept în care

intervine un element străin (de extraneitate). Dreptul internaţional poate fi
împărţit în: drept internaţional public şi drept internaţional privat.

25
 Dreptul internaţional public cuprinde regulile ce reglementează raporturile
formate în baza acordului de voinţă dintre state, precum şi cele dintre acestea şi
organizaţiile internaţionale.
În general, izvoarele acestei ramuri sunt tratatele bilaterale sau multilaterale
încheiate între diferite state. Aceeaşi valoare o au şi convenţiile cu caracter
internaţional încheiate de state.

Dreptul internaţional privat include normele de drept ce soluţionează

conflictele de legi născute din raporturile de drept privat ce conţin un element de
extraneitate. Această ramură reglementează şi condiţia juridică a străinilor,
precum şi aspectele de drept procesual în legătură cu raporturile de drept privat cu
caracter internaţional.
Izvorul ramurii este Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 245 din 1 octombrie 1992, Partea I).

Secţiunea VI

MARI SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT

Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în cadrul

aceluiaşi stat sunt aplicate, în acelaşi timp, mai multe sisteme de drept.
Diversitatea sistemelor de drept naţionale este foarte mare. În schimb,
analizate din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea prezintă, între ele,
anumite asemănări sau deosebiri de esenţă. Acestea fac posibilă reunirea mai
multor sisteme naţionale în familii de sisteme (mari sisteme contemporane de
drept).
Astăzi cele mai importante sunt: (1) sistemul romano – germanic, (2) sistemul
anglo – saxon, (3) sistemul socialist şi (4) sistemele religioase şi tradiţionale.

1. Sistemul de drept romano-germanic

Acesta cuprinde sistemele naţionale de drept care sunt rezultatul recepţionării
dreptului roman. Iniţial, sistemul romano - germanic se regăsea în Europa, dar
ulterior, ca urmare a colonizării, el s-a extins în America Centrală şi de Sud,
precum şi în unele ţări din Africa.
Principalele componente naţionale ale sistemului romano – germanic sunt
dreptul francez şi dreptul german. Acestea, în pofida multor diferenţe de suprafaţă
(rezultate, în primul rând, din mentalităţi diferite de abordare a fenomenului
juridic), se aseamănă esenţial prin faptul că ambele păstrează terminologia şi
multe dintre instituţiile dreptului roman. De asemenea, pentru ambele, principalul
izvor de drept este legea (scrisă).
26
 Dreptul francez. Istoria dreptului francez cuprinde trei perioade: (a) ancien
droit – dreptul vechi (în majoritate cutumiar şi datând între origini şi până la
1789), (b) dreptul intermediar – dreptul Revoluţiei franceze şi (c) dreptul modern
– început în perioada lui Napoleon şi care durează şi astăzi.
Influenţa franceză a constă în receptarea Codului Civil francez de la 1804 de
legislaţia mai multor state europene. Printre acestea se numără Belgia, Italia,
România (Codul civil de la 1864), Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania.
Codul civil francez este actul normativ cel mai răspândit în legislaţiile
moderne. Teoreticienii dreptului l-au considerat unicat pentru tehnica legislativă
superioară, logica juridică impecabilă, stilul elegant şi concis.
De asemenea, legislaţiile Bulgariei şi Poloniei au fost influenţate covârşitor de
dreptul francez. Dreptul ambelor ţări s-a întors, după căderea regimurilor
comuniste, în cadrul sistemului romano – germanic.

Dreptul german. Ca şi dreptul francez, dreptul german a fost alcătuit iniţial

din cutume. Ulterior, începând cu secolul al XIII – lea, au apărut aşa – numitele
“oglinzi” (spiegel), ce urmăreau sistematizarea şi consolidarea cutumelor. Peste
acestea, începând cu secolele al XV – lea şi al XVI – lea, s-a suprapus dreptul
roman. Receptarea acestuia a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu
Roman de origine germană şi-a arogat rolul de continuator al Imperiului Roman.
Chiar şi în perioada de fărâmiţare a statelor germane, dreptul privat a rămas
neschimbat.
Influenţa germană s-a exercitat, în principal, prin Codul civil german care, deşi
elaborat încă din 1869, a intrat în vigoare abia în anul 1900.
Principalele state a căror legislaţie a fost marcată decisiv de către dreptul
german sunt Grecia şi Japonia. Influenţe importante a resimţit şi dreptul din
Austria, Ungaria, Elveţia, Rusia, China şi Brazilia.

Deşi în diversele ţări componente ale sistemului romano-germanic regulile de

drept sunt diferite, se foloseşte acelaşi vocabular juridic moştenit din dreptul
roman. De asemenea, principalul izvor de drept este legea scrisă.

2. Sistemul de drept anglo-saxon ( common – law)

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon este
format în cea mai mare parte din hotărâri judecătoreşti (case – law), numite
precedente judiciare, care sunt obligatorii pentru instanţele de judecată inferioare
dacă acestea se confruntă cu situaţii similare.
Dreptul anglo – saxon poate fi regăsit în Europa (Anglia şi Irlanda), în Statele
Unite ale Americii, în Australia, în Noua Zeelandă şi în India. În general, în
cadrul acestui sistem regăsim Anglia şi fostele sale dominioane.

27
 Cele mai importante componente ale acestui sistem sunt dreptul englez şi
dreptul american.
Dreptul englez. Cuprinde trei părţi: common - law, equity şi statutary – law.
Common – law reprezintă cea mai veche parte a dreptului englez, fiind format
iniţial din cutume. Ulterior, el a fost completat prin deciziile diferitelor organe
jurisdicţionale (Curtea eşichierului, Curtea plângerilor comune, Curtea băncii
regelui). Astfel a devenit common – law a devenit o însumare de precedente.
Regula precedentului judiciar a început să prindă contur începând cu secolul al
XVIII – lea.
Equity, cea de-a doua parte a dreptului englez, constituie un corectiv adus
common – law. Apariţia sa era necesară deoarece orice sistem de drept bazat pe
precedente tinde să devină rigid, nemaicorespunzând realităţilor în schimbare şi
progresului social.
Statutary – law reprezintă componentă legislativă a dreptului englez, acea
parte a sistemului ce este alcătuită din norme juridice prevăzute în legi (statute).
Dreptul exprimat prin legi are un caracter excepţional, ponderea acestor reguli
juridice fiind relativ restrânsă. Parlamentul intervine rar în viaţa legislativă, doar
în caz de necesitate, de exemplu starea de război.
Datorită caracterului său de excepţie, dreptul scris din Anglia este de strictă
interpretare.
În materie constituţională, dreptul englez nu are un singur act fundamental.
Constituţia este alcătuită din mai multe componente, dintre care trei sunt mai
importante: Magna Charta Libertatum, Habeas Corpus şi Bill of Rights.

Dreptul american. Acesta are o structură oarecum originală, deşi, iniţial, era
foarte asemănător dreptului din care îşi trage originea, cel englez. Specificul său
constă în aceea că este alcătuit din legislaţiile statelor componente care, deşi
asemănătoare în principiu, prezintă numeroase particularităţi locale.
Astfel, deşi este compus la rândul său din precedente judecătoreşti (care, în
S.U.A., poartă denumirea de stare decisis), legea scrisă este mult mai prezentă.
Precedentele nu sunt întotdeauna obligatorii, ele fiind profund influenţate de
Constituţie.
Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon nu
cunoaşte împărţirea pe ramuri. De asemenea, noţiunile fundamentale, precum şi
vocabularul juridic sunt total diferite.

3. Sistemul dreptului socialist

Sistemul se compunea, în principal, din dreptul Uniunii Sovietice, la care se
adăuga cel al altor ţări socialiste aflate în sfera de influenţă a acesteia.

28
 Dreptul ţărilor socialiste avea la bază dreptul romano – germanic, dar acesta a
fost profund modificat prin instaurarea regimurilor comuniste. În mare parte,
terminologia a rămas neschimbată, de asemenea şi ramurile de drept.
Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist – leninistă, sistemul socialist a
conferit dreptului funcţii şi finalităţi diferite faţă de cele clasice. În acest sens,
principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate, constituind proprietatea
întregului popor.
Raporturile de drept cu caracter patrimonial stabilite între persoanele fizice au
fost restrânse. De exemplu, în România, începând cu anul 1974, terenurile nu au
mai putut forma obiectul actelor juridice translative de proprietate decât în situaţii
de excepţie. De asemenea, relaţiile comerciale au devenit monopolul statului,
fiind practicate prin aşa – numitele intreprinderi de stat.
Sistemul dreptului socialist s-a format în fosta U.R.S.S. şi s-a extins după cel
de-al doilea război mondial în Europa de Sud - Est (Bulgaria, fosta Cehoslovacie,
Estonia, fosta Iugoslavie, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ungaria), în Asia
(China, Coreea de Nord) şi în America Centrală (Cuba).

4. Sisteme de drept religioase şi tradiţionale

Aceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele prezintă
particularitatea că se adaptează cu mare greutate la relaţiile sociale moderne. De
asemenea, majoritatea lor sunt profund religioase.
În cadrul acestei categorii se regăsesc: (1) dreptul musulman, (2) dreptul
hindus, (3) dreptul ebraic, (4) dreptul chinez şi (5) dreptul japonez tradiţional.

A. Dreptul islamic. Acest sistem este astăzi larg răspândit în Asia Orientală
şi în Africa. O importantă parte a populaţiei lumii este adepta acestui sistem.
Pentru musulmani ordinea socială nu poate exclude regulile religioase, aceste
două tipuri de reguli coexistând în societate.
În cadrul acestui sistem, principalul izvor este Coranul, alcătuit din peste
6.000 de versete. Dintre acestea, aproximativ 500 sunt reguli de drept.
Dar dreptul musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad.
Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul
Mohamed. Sunna include şi diferitele formulări atribuite acestuia.
Idjima însumează concepţia învăţaţilor musulmani.
Idjitihad reprezintă jurisprudenţa.
Dreptul islamic reglementează doar relaţiile juridice dintre musulmani,
raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse altui
regim juridic.

29
 B. Dreptul hindus. Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud – Est
precum şi din Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar
o concepţie despre viaţă.

30
 Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.
Sistemul este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate. Acestea sunt
Dharma, Artha şi Kama.
Dharma reprezintă ştiinţa justului.
Artha este ştiinţa politicii şi a utilului. Prin ea se poate ajunge la dobândirea
puterii, precum şi la bogăţie.
În sfârşit, Kama se preocupă de ştiinţa agreabilului şi plăcutului.
Adepţii hinduismului sunt ţinuţi să respecte toate cele trei componente,
neexistând vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul acestui sistem de drept nu se face distincţie între dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv. Precedentelor judiciare şi doctrinei nu li se recunoaşte rolul de
izvor de drept.
În perioada modernă şi cea contemporană, în India s-a adoptat o legislaţie laică,
independentă de credinţele religioase ale individului. De asemenea, datorită colonizării,
în India a fost receptat dreptul englez, însă într-o formă care respectă specificul ţării.
Din această perspectivă, dreptul indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.

C. Dreptul ebraic (rabinic). Trebuie făcută distincţia între dreptul israelian

(al statului Israel) care se aplică doar cetăţenilor acestuia, precum şi raporturilor
de drept ce se produc pe teritoriul său şi dreptul tradiţional care îi vizează pe toţi
cei care sunt de religie iudaică, indiferent de statul în care aceştia trăiesc.
În ciuda modernizării şi laicizării dreptului israelian, anumite domenii au
rămas reglementate de dreptul tradiţional. Această situaţie duce la numeroase
conflicte între legile civile şi cele tradiţionale. De asemenea, apar frecvent şi
conflicte de competenţă între instanţele laice şi cele tradiţionale.
În principal, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul, adopţia) a
rămas în sfera dreptului tradiţional.

D. Dreptul chinez tradiţional. În concepţia tradiţională a dreptului chinez,

normele juridice, în ciuda scopului lor declarat de a asigura ordinea socială şi
protejarea valorilor comunităţii, reprezintă un vector al dezordinii, fiind
caracterizat de arbitrariu.
Un bun cetăţean trebuie să trăiască în asemenea mod încât să nu ajungă să
apeleze la justiţia statală exercitată prin tribunale. Eventualele litigii în care acesta
este implicat se vor rezolva amiabil, prin bună – înţelegere între părţi.
Conform concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuie să fie principala
preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a armoniei sociale.
Dreptul modern al Chinei şi-a câştigat autonomia faţă de concepţia religioasă asupra
societăţii. Deşi la începutul secolului al XX – lea dreptul chinez a suferit influenţa
dreptului sovietic, el şi-a păstrat trăsăturile specifice. În ultimii ani s-a remarcat o mare
deschidere a legislaţiei faţă de economia de piaţă şi de liberalism economic.
31
 E. Dreptul japonez tradiţional. Începând cu secolul al XIX – lea, Japonia a
adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera germană)
devenind astfel o componentă a sistemului de drept romano – germanic. Totuşi, în
mod tradiţional, ca şi în cazul Chinei, populaţia consideră că este mai bine să nu
se adreseze tribunalelor pentru soluţionarea litigiilor, fiind preferate concilierile
directe, fără implicarea dreptului.
De altfel, în materia persoanelor şi a relaţiilor de familie s-a păstrat o diferenţă
profundă faţă de reglementările occidentale care au inspirat dreptul japonez
modern.
Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat de cel tradiţional chinez (în
special de filosofia lui Confucius).

32
 CAPITOLUL IV

IZVOARELE DREPTULUI

Secţiunea I

CONCEPTUL DE IZVOR AL DREPTULUI

Noţiunea de izvor de drept are două accepţiuni.

În sens material, prin izvoare ale dreptului se înţeleg realităţile care au stat la
baza acţiunii legiuitorului de creare a unei legi, condiţiile sociale, politice,
economice care au determinat conţinutul unui act normativ.
În sens formal, prin izvoare ale dreptului sunt definite modalităţile concrete
de exprimare a dreptului, formele pe care acesta le foloseşte pentru a exprima
normele juridice.

Secţiunea II

IZVOARELE FORMALE

Izvoarele formale ale dreptului sunt: actul normativ, contractul normativ,

obiceiul juridic, doctrina, precedentul judiciar şi practica judecătorească.

A. Actele normative sunt legile edictate de Parlament, decretele Preşedintelui

României hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului,
ordinele şi instrucţiunile elaborate la nivelul ministerelor, hotărârile organelor
administraţiei publice locale.

B. Contractul normativ este un izvor de drept ce ia naştere pe cale

convenţională. El apare ca un act juridic cu caracter mai larg, ce conţine
reglementări cu caracter generic care au valoarea unor reguli juridice.
Contractul normativ poate fi întâlnit ca izvor de drept în materie
constituţională (în cazul statelor federale), în dreptul muncii (contractul colectiv
de muncă) şi în dreptul internaţional public (tratatele internaţionale).

C. Obiceiul juridic (cutuma) este o regulă socială nescrisă care, datorită

repetării într-un timp îndelungat şi a recunoaşterii sale ca atare, dobândeşte
valoarea unei reguli de drept.
33
 Deşi cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept, în prezent ea deţine o
pondere restrânsă în cadrul dreptului obiectiv. În dreptul românesc, obiceiul
juridic poate fi regăsit în dreptul civil (obiceiul locului) şi în dreptul comercial
(uzanţe comerciale).
În dreptul internaţional se întâlnesc uzanţele diplomatice sau cele specifice
comerţului internaţional.

D. Doctrina este alcătuită din totalitatea lucrărilor ştiinţifice din domeniu

(cursuri, tratate, monografii, articole, studii etc.) elaborate de specialiştii
dreptului.

E. Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele judecătoreşti,

soluţii care, în anumite condiţii, devin obligatorii în situaţii similare ce vor fi
judecate ulterior.
Practica judecătorească înglobează toate hotărârile pronunţate de către
instanţele judecătoreşti.

34
 CAPITOLUL V

NORMA JURIDICĂ

Secţiunea I

CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ

Norma de drept este elementul primar şi ireductibil al oricărui sistem juridic.

După anumite relaţii stabilite între ele, mai multe norme juridice alcătuiesc
celelalte componente de sistem ale dreptului: instituţiile juridice şi ramurile de
drept.
Existenţa normei juridice este strâns legată de cea a societăţii umane (ubi
societas ibi jus), fiind de neconceput o separaţie a acestora.
Norma juridică reprezintă acea regulă de conduită socială, instituită sau
recunoscută de către stat, care are drept scop asigurarea ordinii în societate şi care
poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
Norma juridică constituie un model de comportament impus de societate
membrilor săi.
Noţiunea de normă juridică este sinonimă cu cea de regulă juridică. În
doctrină se utilizează şi formule precum normă de drept sau regulă de drept.
Indiferent de denumirea folosită, avem în vedere o regulă care arată ce trebuie să
facă sau să nu facă un subiect de drept, ori ceea ce îi este îngăduit sau i se
recomandă.
Literatura română de specialitate a adoptat, aproape unanim, formula de
normă juridică, pe când literatura juridică franceză preferă expresia regulă
juridică.

Secţiunea II

CARACTERELE NORMEI JURIDICE

Norma juridică se distinge prin următoarele caractere: (a) social, (b) statal, (c)
general şi impersonal, (d) obligatoriu, (e) prescriptiv, (f) permanent şi (g)
coercitiv.

35
 a. Norma juridică prezintă un caracter social fiindcă priveşte exclusiv relaţiile
ce se stabilesc între oameni, în societate. Regula de drept nu guvernează relaţiile
dintre oameni şi animale, oameni şi natură sau dintre oameni şi divinitate.
Reglementarea juridică există doar în societate.

b. Regula juridică are un caracter statal. Fenomenul juridic nu poate fi separat

de cel statal. Norma de conduită devine regulă de drept doar dacă este expresia
voinţei statale. Astfel, în cele mai multe cazuri, norma de drept este emisă de către
stat, prin organele abilitate, folosindu-se un proces legislativ special. Uneori,
norma juridică se naşte şi din recunoaşterea ca atare de către stat a unor reguli
sociale ce nu au fost create de acesta (de exemplu: obiceiul juridic, uzanţele). Prin
urmare, indiferent dacă norma de drept este emisă sau doar recunoscută de către
stat, ea poartă amprenta acestuia.

c. Norma juridică are un caracter general şi impersonal deoarece prescrie o

conduită standard, concepută să se aplice unui număr nelimitat de situaţii şi de
persoane ce intră sub incidenţa sa.
Această trăsătură arată că norma juridică vizează înlăturarea oricărei
discriminări între subiectele de drept, precum şi garantarea egalităţii acestora în
faţa legii.
Totuşi, caracterul general şi impersonal al regulii de drept nu atrag consecinţa
aplicării tuturor normelor pe întreg teritoriul statului, tuturor persoanelor sau
tuturor acţiunilor acestora.

d. Regula de drept are caracter obligatoriu. Prevederile normelor juridice nu

sunt facultative pentru subiectul de drept, ci ele trebuie respectate de către acesta.
Dacă norma juridică nu ar prezenta acest caracter şi respectarea ei ar fi lăsată
la latitudinea subiectelor de drept, societatea ar fi guvernată de haos.
Caracterul obligatoriu nu se va confunda cu cel coercitiv, deşi ele sunt
complementare. Obligativitatea nu decurge din posibilitatea constrângerii, ci din
conştientizarea necesităţii regulii, constrângerea fiind doar o reacţie de apărare a
societăţii împotriva indivizilor care nu respectă legea. Astfel, nesocotirea
obligativităţii normei juridice atrage intervenţia forţei coercitive a statului,
intervenţie făcută în scopul restabilirii ordinii juridice şi al sancţionării subiectelor
ce au încălcat legea.

e. Norma juridică prezintă caracter prescriptiv. În majoritatea cazurilor, regula

de drept instituie o prescripţie, un comandament adresat subiectului şi nu doar o
simplă recomandare. Subiectului de drept i spune ce să facă sau să nu facă şi cum
să procedeze în acest sens.

36
 Există şi situaţii în care regula de drept nu cuprinde o conduită de urmat, ci
defineşte unii termeni folosiţi de lege sau enunţă anumite principii generale ale
dreptului.

f. Norma de drept are caracter permanent deoarece ea produce efecte fără

încetare, continuu, între momentul intrării sale în vigoare şi cel al ieşirii din
vigoare. Chiar dacă regula juridică nu se aplică o perioadă îndelungată de timp
(pentru că în realitatea socială acţiunile la care se referă nu se regăsesc în acel
interval), efectele ei nu încetează.
Astfel, normele de drept se aplică doar atunci când sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în textul lor. Din această perspectivă, existenţa normei nu este
influenţată de frecvenţa cu care se aceasta se aplică.

g. Caracterul coercitiv. De regulă, normele juridice sunt respectate de

bunăvoie de către subiectele de drept cărora li se adresează. Atunci când ele nu
sunt respectate, intervine forţa coercitivă a statului care asigură, pe de o parte,
respectarea legii prin obligarea subiectelor de drept să se conformeze prevederilor
acestora, iar, pe de altă parte, sancţionarea subiectelor de drept ce au nesocotit
comandamentul normei juridice.
Mijloacele de constrângere statală sunt instituţionalizate şi multiple, printre ele
numărându-se: instanţele judecătoreşti, Parchetul, Poliţia, penitenciarele etc.
Constrângerea, la rândul ei, trebuie realizată în condiţii legale. Altfel, în
situaţia în care nu respectă prevederile legale, şi organele abilitate să exercite
constrângerea ar trebui să fie sancţionate în moduri specifice tot de forţa de
constrângere a statului.

În doctrină s-a opinat că norma juridică ar avea şi alte caractere, dintre care
enumerăm: (h) volitiv, (i) de injoncţiune, (j) violabil, (k) de implicare a unui
raport de interacţiune, (l) tipic şi (m) public.

h. Norma de drept are caracter volitiv deoarece ea “întruchipează şi

oficializează voinţa socială, iar într-un stat democratic voinţa generală
majoritară” exprimată prin intermediul organului legislativ suprem.

i. Caracterul de injoncţiune rezultă din faptul că norma juridică este

considerată o “poruncă statală”.

j. Regula de drept are caracter violabil deoarece, deşi nu este o conduită

dezirabilă, “norma juridică poate fi nerespectată, ignorată, încălcată” de către
subiectul de drept căruia i se adresează, spre deosebire de alte reguli (spre
exemplu, legile naturii) ce nu pot fi încălcate (nu cunosc alternativă).
37
 k Norma juridică implică un raport de interacţiune (raport intersubiectiv)
deoarece, pe lângă faptul că reprezintă “o prescripţie general – abstractă şi
tipică”, ea are în vedere “omul în raport cu semenii săi” şi “schimbul just între
persoane aflate permanent în relaţie”.

l. Caracterul tipic rezultă din faptul că norma “reţine doar trunchiul comun,
ceea ce este caracteristic unei situaţii, fără a evoca diferenţele individuale”.

m. Caracterul public constă în faptul că, pentru a fi respectată şi eficientă,

norma juridică trebuie să fie făcută publică. Este necesar ca ea să fie redactată şi
publicată.

Secţiunea III

STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică are o dublă structură: (1) structura logico – juridică (internă)
şi (2) structura tehnico – legislativă (externă).

1. Structura logico-juridică (internă)

Structura logico – juridică vizează organizarea internă a normei juridice. Din
această perspectivă norma trebuie să aibă un conţinut lipsit de contradicţii.
Structura internă a normei de drept este alcătuită din trei elemente: (1) ipoteza,
(2) dispoziţia şi (3) sancţiunea.
Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică norma. Dispoziţia
constă în conduita prescrisă subiectului în condiţiile ipotezei date. Sancţiunea
arată consecinţele nerespectării sau respectării (în cazul normelor stimulative)
dispoziţiei de către subiectul de drept.
De regulă, în formularea normei juridice sunt prezente toate cele trei elemente
ale structurii logico – juridice. Există şi cazuri în care unele elemente ale structurii
interne nu sunt expres prevăzute în cadrul normei. În asemenea situaţii,
elementele ce lipsesc se deduc prin analiza logică a textului normei.
În mod constant, doctrina s-a pronunţat în sensul necesităţii prezenţei tuturor
celor trei elemente de structură logico – juridică a normei de drept.
Modelul structural al normei juridice poate fi încadrat în următoarea
formulare: “În cazul în care…….............................………………, (subiectul)
trebuie………………...…, altfel…………...…...…..”.
De exemplu, conform art. 30 alin. 1 din Codul familiei: “Bunurile dobândite
în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi (ipoteza – n.n.) sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia - n.n.)”. Iar potrivit alin. 2 al
aceluiaşi articol: “Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea – n.n.)”.
38
 Un alt exemplu îl constituie art. 36 din Legea 50/1991 privind autorizarea
executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată,
conform căruia:
“Persoanele fizice şi persoanele juridice care beneficiază de teren în
condiţiile prezentei legi (ipoteza - n.n.) sunt obligate să solicite emiterea
autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult 1 an de
la data obţinerii actului de concesiune a terenului (dispoziţia n.n.).
În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute de alin. 1, concesiunea îşi pierde
valabilitatea (sancţiunea - n.n.)”.

(1) Ipoteza reprezintă acea parte a normei de drept care stabileşte condiţiile,
împrejurările sau faptele cărora li se aplică dispoziţia, precum şi subiectele la care
se referă dispoziţia. Un exemplu de ipoteză care se referă la împrejurările în care
se aplică dispoziţia este cel dat de art. 1342 din Codul civil conform căruia
“dacă, la epoca evicţiunii, lucrul vândut se află de o valoare inferioară sau a
suferit deteriorări ori prin neglijenţa cumpărătorului, ori prin evenimente
independente de cumpărător vânzătorul nu se poate apăra de a restitui preţul
întreg”. Un alt exemplu în acest sens este conţinut de art. 1362 din Codul civil
care prevede că “dacă nu s-a determinat nimic în privinţa aceasta prin contract,
cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la timpul în care se face predarea
lucrului”.
În ceea ce priveşte subiectele, ipoteza poate alege între mai multe modalităţi de
determinare a acestora.
Astfel, ipoteza poate să indice categoria socială din care face parte subiectul
(cetăţean, străin, demnitar, militar, avocat, notar, soţ, copil, contribuabil etc.). De
exemplu, art. 304 alin. 1 din Codul penal pedepseşte infracţiunea de adulter care
constă în “fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afară de
căsătorie”.
De asemenea, art. 794 din Codul civil dispune că: “Tatăl, mama şi ceilalţi
ascendenţi pot face împărţeala bunurilor lor între fii şi ceilalţi descendenţi”.
Ipoteza poate prefera varianta indicării generice a subiectelor vizate
(persoanele fizice, persoanele juridice, toate subiectele de drept). De exemplu,
conform art. 16 alin. 2 din Constituţie, “nimeni nu este mai presus de lege”. Un
alt exemplu în acest sens îl constituie art. 728 din Codul civil, potrivit căruia:
“Nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. (…)”. La fel, art. 800 din
Codul civil care prevede că: “Nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu
gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin
testament”.
Deşi, uneori nu este expres formulată, ipoteza normei juridice poate fi dedusă
prin interpretare logică. Spre exemplu, art. 805 din Codul civil care dispune că
“este permisă asemenea dispoziţia între vii sau testamentară, prin care uzufructul
39
se dă la o persoană şi proprietatea nudă la alta” nu conţine o indicaţie referitoare
la subiectele vizate de normă. Prin deducţie, având în vedere şi celelalte norme
juridice în această materie, se ajunge la concluzia că norma se aplică tuturor
subiectelor de drept (care, evident, au capacitate deplină de exerciţiu).
De asemenea, conform art. 174 din Codul penal (Omorul): “Uciderea unei
persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani”. În acest caz, deşi nu
sunt precizate faţă de ce subiect se aplică norma, locul sau momentul acţiunii, se
subînţelege că oricine săvârşeşte această faptă, indiferent de împrejurări, va fi
pedepsit.
Ipotezele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Printre acestea se
numără:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Complexitatea împrejurărilor luate în considerare;
c. Numărul împrejurărilor avute în vedere.

a. În funcţie de precizia detaliilor oferite, ipotezele pot fi determinate strict

sau relativ – determinate.
Ipoteza determinată strict stabileşte cu precizie condiţiile sale de aplicare.
Este determinată strict ipoteza normei prevăzută de art. 39 alin. 1 din Codul
familiei. Astfel, “căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a
pronunţat divorţul a rămas irevocabilă”.
Ipoteza relativ - determinată lasă loc interpretării sau nu indică decât la
modul general condiţiile aplicării ei. În cazul acestui tip de ipoteză, condiţiile
concrete sunt lăsate la latitudinea subiectului vizat de normă sau a organului ce o
aplică.
Este relativ – determinată ipoteza normei juridice prevăzute în art. 148 alin.
1 lit. i din Codul de procedură penală (Condiţiile şi cazurile în care se dispune
arestarea preventivă). Astfel, “Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă
sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din
următoarele cazuri: (…) există date sau indicii suficiente care justifică temerea
că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca
o înţelegere frauduloasă cu aceasta”.

b. În raport de complexitatea împrejurărilor luate în considerare, ipotezele

sunt simple sau complexe .
Ipoteza simplă prevede o singură situaţie în prezenţa căreia norma devine
realizabilă.
De exemplu, art. 1356 din Codul civil conform prevederilor căruia: “Dacă
vânzătorul cunoştea viciile lucrului, el este dator, pe lângă restituţiunea
preţului, de toate daunele – interese către cumpărător”.

40
 Ipoteza cumulativă (complexă) indică mai multe împrejurări prin cumularea
cărora norma devine aplicabilă.
De exemplu, conform art. 22 alin. 1 din Codul familiei: “În cazul în care
soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceea, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă”.

c. În funcţie de numărul împrejurărilor avute în vedere, ipotezele pot fi unice

sau alternative.
Ipoteza unică prevede doar o singură împrejurare aptă să declanşeze aplicarea
legii. De exemplu, art. 26 din Codul familiei: “Soţii hotărăsc de comun acord în
tot ce priveşte căsătoria”.
Ipoteza alternativă conţine mai multe împrejurări, pentru realizarea legii fiind
suficientă producerea oricăreia dintre ele. De exemplu, art. 209 alin. 1 din Codul
penal (Furtul calificat) dispune: “Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a. de două sau mai multe persoane împreună;
b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;
c. de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau
de a se apăra;
e. într-un loc public;
f. într-un mijloc de transport în comun;
g. în timpul nopţii;
h. în timpul unei calamităţi;
i. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15
ani”.
Acest exemplu nu exclude posibilitatea ca, în anumite cazuri, subiectul de
drept să comită fapta în astfel de circumstanţe care, în acelaşi timp, să reunească
mai multe dintre ipotezele prevăzute de literele alin. 1 al art. 209 din Codul
penal. Acest lucru nu transformă ipoteza normei în cauză în una cumulativă, ea
păstrându-şi caracterul de ipoteză alternativă.

(2) Dispoziţia reprezintă partea cea mai importantă a unei norme juridice. Ea
indică ce conduită trebuie să urmeze subiectul în condiţiile precizate de ipoteză.
În principiu, dispoziţia poate să impună, să permită, să recomande sau să interzică
ceva.
Exemple:
Dispoziţiile pot fi împărţite după mai multe criterii:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Natura conduitei prescrise subiectului.
b
41
 a. În funcţie de precizia detaliilor oferite, dispoziţiile pot fi determinate strict
sau relativ - determinate.
Dispoziţia determinată strict stabileşte cu precizie drepturile şi obligaţiile
persoanelor la care se referă.
Dispoziţia relativ - determinată stabileşte mai multe variante de conduită sau
limitele acesteia.
b. În raport de natura conduitei prescrise subiectului, dispoziţiile sunt
onerative, prohibitive, permisive, de recomandare şi de stimulare.
Dispoziţia onerativă este dispoziţia care obligă subiectul la săvârşirea unei
(unor) acţiuni.
Dispoziţia prohibitivă este dispoziţia care interzice realizarea unei (unor)
acţiuni.
Dispoziţia permisivă dă posibilitatea subiectului să aleagă conduita pe care
doreşte să o urmeze.
Dispoziţia de recomandare este dispoziţia care face anumite recomandări
subiectelor de drept vizate, fără a le obliga la o anumită conduită.
Dispoziţia de stimulare prevede recompensarea subiectului de drept care o
urmează.

(3) Sancţiunea constituie acel element al structurii logico – juridice care

indică urmările nerespectării dispoziţiei sau, uneori, ale respectării acesteia (cazul
mai rar întâlnit al normelor stimulative).
Dacă aceste urmări constau în măsuri luate împotriva subiectelor care nu
respectă dispoziţia normei sau sunt menite să refacă ordinea juridică afectată de
conduita neconformă cu dispoziţia a subiectelor, sancţiunile sunt negative. Ele
constituie regula şi se duc la îndeplinire de către instituţiile îndrituite de lege să
exercite constrângerea statală.
Există şi situaţii în care sancţiunea constă în măsuri recompensatorii pentru
subiectul care a respectat dispoziţia normei sau de cointeresare (stimulare) a
acestuia în vederea respectării normei. În acest caz este vorba despre sancţiuni
pozitive.
Spre deosebire de majoritatea normelor sociale, normele juridice sunt
prevăzute cu sancţiuni formalizate.
Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a. Gradul lor de determinare;

b. Natura lor;
c. Scopul urmărit.

a. În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile pot fi:

42
 – Sancţiuni determinate strict (sunt stabilite precis de către normă, neputând
fi făcută nici o abatere de la ele, în sensul de a fi mărite, micşorate sau schimbate
de către organul de aplicare) şi sancţiuni relativ determinate (pot fi stabilite
concret de către organul care le aplică dintr-un cadru mai larg, prevăzut între un
minim şi un maxim).
– Sancţiuni unice (prevăd o unică modalitate de tragere la răspundere a
subiectului sau de restabilire a ordinii de drept) şi sancţiuni alternative (dau
posibilitatea organului de aplicare să aleagă dintre mai multe feluri de sancţiuni).
– Sancţiuni unice şi sancţiuni cumulative (dau posibilitatea organului să
aplice mai multe sancţiuni pentru aceeaşi conduită a subiectului).
b. În raport de natura lor, sancţiunile sunt penale, civile, administrative,
disciplinare etc.
Sancţiunile penale se numesc pedepse şi sunt de trei feluri: principale,
complementare şi accesorii. Pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă,
închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda. Pedepsele complementare sunt:
interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară. Pedeapsa
accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
Sancţiunile civile sunt împărţite în sancţiuni propriu – zise (care privesc
patrimoniul subiectului) şi pedepse civile (împiedică subiectul să dobândească un
drept subiectiv sau suprimă un asemenea drept). În prima categorie intră
rezoluţiunea/rezilierea unui contract, nulitatea absolută sau relativă a unui act etc.
În cea de-a doua categorie se regăsesc: decăderea, nedemnitatea, dezmoştenirea
etc.
Cele mai importante sancţiuni administrative sunt amenda contravenţională
şi confiscarea bunurilor de care s-a folosit contravenientul în săvârşirea
contravenţiei.
Sancţiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul, reducerea salariului,
transferul disciplinar şi desfacerea contractului de muncă.
c. În funcţie de scopul lor, sancţiunile pot fi de anulare, reparatorii sau
expiatorii.
Sancţiunile de anulare vizează lipsirea de efecte (anularea sau declararea ca
nule) a actelor încheiate cu încălcarea legii.
Sancţiunile reparatorii au în vedere restabilirea ordinii de drept încălcate prin
nerespectarea dispoziţiei, precum şi repararea prejudiciului produs cu această
ocazie.
Sancţiunile expiatorii definesc sancţiunile ce se aplică subiectului ce a
încălcat norma juridică şi care îi restrâng acestuia un drept sau altul (inclusiv
libertatea în cazul închisorii), urmărind pedepsirea acelor fapte cu caracter
antisocial.

43
 2. Structura tehnico-legislativă (externă)
Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de drept.
Ea reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi
gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, cărţi (părţi).
Oricare act normativ (lege, hotărâre sau ordonanţă a guvernului, regulament,
statut etc.) este împărţit pe titluri, capitole, secţiuni (care, uneori, la rândul lor, se
divid în subsecţiuni şi paragrafe) şi articole.
Unitatea structurală de bază din această perspectivă este articolul.
În unele cazuri, articolul poate cuprinde mai diviziuni, numite alineate.
Un articol cuprinde, în general, prevederi legale de sine-stătătoare, exprimând
o singură normă juridică. Acesta este cazul ideal, dar în legislaţie se întâlnesc şi
situaţii când un articol reuneşte mai multe norme juridice sau o regulă de drept
este cuprinsă în mai multe articole.

Secţiunea IV

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Criteriile în funcţie de care se face clasificarea normelor juridice sunt

următoarele:

a. forţa juridică a actului normativ în care acestea sunt incluse;

b. apartenenţa lor la o ramură de drept;
c. caracterul dispoziţiei (conduita prescrisă subiectului de drept) conţinută în
norma juridică;
d. sfera de aplicare (şi gradul de generalitate);
e. structura logico – juridică pe care o prezintă norma;
f. gradul şi intensitatea incidenţei normei;
g. felul sancţiunii prevăzute de norma juridică.

a. După forţa juridică a actului normativ în care sunt incluse, normele

juridice se împart în:
– norme cuprinse în legile emise de Parlament. Aceste legi pot fi
constituţionale, organice sau ordinare;
– norme cuprinse în decretele emise de Preşedintele României;
– norme cuprinse în hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului;
–ordine şi instrucţiuni ale ministerelor;
– norme cuprinse în actele normative (hotărâri, decizii) elaborate de
organele administraţiei publice locale (prefecţi, primari, consilii judeţene şi
consilii locale).
44
 Normele juridice cuprinse în legi, decrete prezidenţiale, hotărâri, ordonanţe
sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului se aplică pe întreg teritoriul ţării, pe când
cele cuprinse în actele normative emise de organele administraţiei publice locale
au o sferă de aplicabilitate restrânsă la competenţa teritorială a respectivului organ
local (judeţ, municipiu, oraş, comună).

b. După ramura de drept din care fac parte, distingem:

- norme de drept constituţional;
- norme de drept civil;
- norme de drept penal;
- norme de drept procesual civil;
- norme de drept procesual penal;
- norme de drept administrativ;
- norme de dreptul familiei;
- norme de drept comercial;
- norme de drept fiscal;
- norme de dreptul muncii;
-norme de dreptul mediului;
-norme de drept internaţional public;
- norme de drept internaţional privat etc.

c. După caracterul dispoziţiei ce o conţin (natura conduitei prescrise

subiectului de drept), normele juridice se clasifică în norme imperative şi
norme permisive.
Normele imperative (categorice, peremptorii) sunt acelea a căror respectare
a dispoziţiei de către subiectele de drept se impune categoric, nefiind admisă nici
o abatere de la aceasta.
Normele imperative pot fi onerative sau prohibitive.
Normele onerative (lat. onus, oneris – sarcină) prescriu obligaţia de a săvârşi
o acţiune. De exemplu, conform art. 28 alin. 1 din Codul familiei “soţii sunt
obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
Normele prohibitive impun subiectului să se abţină de la săvârşirea uneia sau
mai multor acţiuni (determinate).
Majoritatea normelor prohibitive se regăsesc în sfera dreptului penal.
Un exemplu de normă prohibitivă îl reprezintă şi cea conţinută de art. 5 din
Codul familiei, conform căruia: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este
căsătorit sau femeia care este căsătorită”.
Normele permisive (dispozitive sau facultative) nu obligă subiectul la o
anumită conduită şi nici nu îi interzic expres să facă ceva, ci doar îi oferă acestuia
45
posibilitatea de a opta liber pentru una dintre conduitele oferite de lege, în funcţie
de propria apreciere.
Normele permisive pot fi supletive, de împuternicire (de competenţă), de
stimulare sau de recomandare.
Normele supletive oferă subiectului posibilitatea de a opta pentru conduita pe
care o doreşte (dintre mai multe variante posibile sau în anumite limite indicate de
lege), iar dacă acesta nu optează (de regulă, într-un anumit interval de timp)
norma prevede reglementarea ce se va aplica.
Normele de împuternicire sunt regulile de drept care fixează drepturi şi
obligaţii. Acestea stabilesc competenţele subiectelor de drept.
Normele de recomandare sunt acelea care propun o anumită conduită ce nu
este obligatorie şi care poate fi urmată şi de alte subiecte de drept decât cele vizate
de norma în cauză.

d. După sfera de aplicare (şi gradul de generalitate), normele juridice se

împart în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale (raporturilor juridice)
aparţinând unui domeniu sau unei ramuri de drept. Acestea se mai numesc norme
de drept comun. De exemplu, regulile juridice din dreptul civil constituie dreptul
comun pentru relaţiile specifice dreptului comercial, în situaţia în care normele
acestei ramuri nu prevăd reglementări proprii;
Normele speciale se aplică unei sfere mult mai restrânse de relaţii sociale din
cadrul unei ramuri de drept ori anumitor instituţii juridice. Aceste norme conţin
dispoziţii derogatorii de la dreptul comun;
Normele de excepţie reglementează situaţii deosebite (excepţionale), cum ar
fi calamităţile naturale (inundaţii, cutremure, avalanşe), contexte social – politice
(stare de urgenţă, stare de război) etc. Normele de excepţie completează normele
generale sau speciale, instituind reglementări derogatorii de la acestea.
De exemplu, în doctrină este considerată normă de excepţie cea prevăzută de
art. 4 alin. 2 din Codul familiei conform căruia “(…) se poate încuviinţa
căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani (…)”. Regula în acest caz este,
potrivit art. 4 alin. 2 din Codul familiei, vârsta de şaisprezece ani.

e. După structura logico - juridică pe care o prezintă, normele juridice se

împart în norme complete şi norme incomplete.
Normele complete (perfecte) conţin toate cele trei părţi constitutive ale
structurii logico – juridice (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea), având un înţeles
clar, complet. Aceste norme constituie majoritatea;
Normele incomplete (imperfecte) - nu prezintă toate părţile constitutive ale
structurii interne. Ele fac referire la alte norme, completându-se cu acestea.
Normele juridice ce completează normele imperfecte (la care se face trimitere)
46
pot fi norme din acelaşi act normativ sau din altul (în vigoare sau care urmează să
intre în vigoare).
Din structura normelor juridice imperfecte poate lipsi un element (ipoteza ori
sancţiunea). Uneori, pot lipsi chiar două elemente constitutive (ipoteza şi
sancţiunea).
La rândul lor, normele incomplete se împart în:
(1) norme de trimitere – ce se completează cu norme din acelaşi act normativ
sau din alte acte normative existente (în vigoare), la care trimit şi
(2) norme în alb – fac trimitere şi urmează să se completeze cu alte norme ce
nu există încă (nu au fost adoptate), dar care urmează să apară.

f. În raport de gradul şi de intensitatea incidenţa lor, normele sunt norme

principii şi norme mijloace.
Normele principii (cardinale) sunt normele cuprinse în acte normative
fundamentale (Constituţii, Declaraţii etc.) sau care sunt deduse prin interpretare şi
care constituie principii de drept. De exemplu, sunt norme – principii cuprinse în
acte normative fundamentale cele din Constituţia României sau din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, sunt principii de drept: obligaţia
respectării convenţiilor (pacta sunt servanda), excepţiile sunt de strictă
interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) etc.
Normele mijloace sunt toate celelalte norme juridice care au menirea să
transpună în ordinea socială normele – principii.

g. După felul sancţiunii prevăzute în norma juridică, normele se împart în

punitive şi stimulative.
Normele punitive cuprind sancţiuni negative, pedepse juridice pentru
subiectele de drept care nu respectă comandamentul conţinut de dispoziţia normei
juridice. Aceste norme reprezintă majoritatea.
Normele stimulative cuprind sancţiuni pozitive menite să stimuleze subiectele
de drept să respecte dispoziţia normei juridice. Aceste norme recompensează
subiectele prin acordarea de distincţii, decoraţii, stimulente materiale etc.
În doctrină s-a remarcat şi prezenţa unor norme aparte, distincte faţă de
sistemul unitar al dreptului. Acestea sunt aşa – numitele norme organizatorice
care privesc organizarea instituţiilor sociale. Ele arată scopurile respectivelor
instituţii, modul de înfiinţare, competenţele, organele reprezentative ale acestora,
relaţiile cu alte instituţii etc.

Secţiunea V

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE

47
 Acţiunea normelor juridice are loc pe trei coordonate: (1) timpul, (2) spaţiul şi
(3) persoanele.
1. Acţiunea normelor juridice în timp
Orice raport juridic se naşte în baza regulii de drept aflate în vigoare la acel
moment (tempus regit actum).
Toate normele juridice au limite temporale, atât pentru începutul acţiunii lor
(intrarea în vigoare), cât şi pentru sfârşitul acesteia (ieşirea din vigoare). Regula
de drept produce efecte o dată cu intrarea în vigoare şi încetează a mai produce
efecte prin ieşirea sa din vigoare. Pentru acest motiv este extrem de importantă
stabilirea cu exactitate a celor două momente.
Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii acestuia, altfel spus
cu faptul de a produce efecte (de a fi în vigoare). Astfel, de cele mai multe ori,
data adoptării unui act normativ de către organul emitent nu este aceeaşi cu data
intrării în vigoare a respectivului act normativ. De asemenea, uneori, deşi actul
normativ nu a fost abrogat, el nu mai produce efecte.
Din perspectiva acţiunii normei juridice în timp interesează trei aspecte: (1)
intrarea în vigoare, (2) acţiunea şi (3) ieşirea din vigoare.

(1) Intrarea în vigoare a normei juridice. Acest moment are în vedere

aducerea la cunoştinţa subiectelor de drept a dispoziţiilor actelor normative. El
prezintă o deosebită importanţă deoarece de la această dată încep să se producă
toate efectele normei de drept (naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi
juridice).
De regulă, în ceea ce priveşte legile (actele normative ale Parlamentului),
precum şi actele normative emise de către Guvern (sau alte autorităţi centrale),
pentru aducerea la cunoştinţa celor interesaţi, se recurge la publicarea lor într-o
publicaţie oficială, periodică, care prezintă avantajul unei date sigure şi uşor de
verificat în caz de controversă.
Art. 78 din Constituţie dispune că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei”.
Din exprimarea folosită de textul legal indicat rezultă că, în privinţa intrării în
vigoare a actelor normative, se disting două posibilităţi:
1. Intrarea normei în vigoare la trei zile după data publicării în Monitorul
Oficial al României (regula) sau
2. Intrarea normei în vigoare la o altă dată, ulterioară, prevăzută în textul
actului normativ în cadrul dispoziţiilor finale şi tranzitorii.
Pentru această din urmă modalitate de intrare în vigoare, legiuitorul poate
alege între două posibilităţi:
- indicarea zilei, lunii şi anului (de exemplu, se poate întâlni formularea
“Prezentul act normativ intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2005” ) şi
48
 - stabilirea unui termen (de regulă, număr de zile sau luni), calculat de la
publicarea în Monitorul Oficial al României, termen după curgerea căruia actul
normativ să intre în vigoare (ca exemplu se poate da formularea următoare:
“Acest act normativ intră în vigoare la trei luni după publicarea în Monitorul
Oficial al României”).
Alegerea între modalităţile expuse mai sus are la bază considerente de natură
socio-economică, cum ar fi: luarea unor măsuri organizatorice importante –
crearea ori restructurarea instituţiilor la care se referă legea, pregătirea aplicării
legii, elaborarea unor norme metodologice pentru facilitarea aplicării legii,
consultarea unor observaţii făcute de către doctrină în legătură cu textul legii etc.
Indiferent de momentul ales pentru intrarea în vigoare a normei juridice, după
împlinirea acestuia, toate subiectele de drept vizate de normă sunt obligate să se
supună prevederilor sale. Nu există posibilitatea invocării necunoaşterii legii ca
motiv al nerespectării ei (Nemo censetur ignorare legem).
Până la revizuirea în anul 2003 a Constituţiei din 1991 regula, conform art.
78, era aceea că “legea (…) intră în vigoare la data publicării (…)”.
Reglementarea prezenta marele dezavantaj al imposibilităţii tehnice de distribuire
a Monitorului Oficial în toate zonele ţării şi, prin urmare, prezumţia cunoaşterii
legii de către toţi cei interesaţi devenea o ficţiune. În acest sens, noua formă a art.
78 din Constituţie, “legea (…) intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
(…)”, reprezintă un important progres.
Trebuie precizat şi faptul că momentul publicării legii în Monitorul Oficial al
României nu trebuie confundat cu momentul adoptării acesteia de către Parlament
ori cu momentul promulgării de către preşedintele ţării.

(2) Acţiunea normei juridice. Legea se aplică doar raporturilor de drept ce se

suprapun perioadei de timp în care ea este în vigoare, adică celor plasate între
momentul intrării şi cel al ieşirii din vigoare. Prin urmare, legea nu vizează nici
raporturile juridice stabilite înainte de data intrării sale în vigoare (nu
retroactivează) şi nici celor născute după data ieşirii din vigoare (nu
ultraactivează).
Principiul neretroactivităţii este principiul fundamental al acţiunii legii în
timp.
Odată intrată în vigoare, norma juridică acţionează numai pentru viitor. Ea nu
retroactivează. Acesta este principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15
alin. 2 din Constituţie (“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile”), de art. 11 din Codul penal (“Legea
penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau
prevăzute ca infracţiuni”), precum şi de art. 1 din Codul civil (“Legea dispune
numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”).

49
 Există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii (numite excepţii de
retroactivitate). Acestea sunt:
a. Legea penală şi legea contravenţională mai favorabilă (melior lex).
Conform art. 15 alin. 2 din Constituţia României, “legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. De
asemenea, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, “În cazul în care de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.
Conceptul permite ca unei persoane ce a săvârşit o infracţiune sub imperiul
legii vechi care a fost înlocuită cu o altă lege să i se aplice, în anumite condiţii,
aceasta din urmă, dacă ea prescrie pentru subiectul de drept un tratament mai
favorabil.
Legea penală (sau contravenţională) nouă, mai favorabilă, îşi găseşte aplicarea
în cadrul proceselor penale (sau contravenţionale – plângeri împotriva actelor de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor) care, la data intrării sale în vigoare, se
află în curs de judecare (nu sunt soluţionate definitiv) în baza legii vechi, mai
severă faţă de inculpat (contravenient). Ea nu este aplicabilă în cauzele judecate
definitiv în baza legii vechi la data intrării sale în vigoare, cu excepţia anumitor
situaţii prevăzute limitativ de art. 14 şi art. 15 din Codul penal.
Legea nouă este mai favorabilă inculpatului (contravenientului) în sensul, că
pentru aceeaşi încălcare a obligaţiilor legale (cuprinse şi de legea veche şi de
legea nouă), este prevăzută o sancţiune juridică mai blândă faţă de cea din legea
anterioară.
Din această perspectivă, este considerată mai favorabilă legea penală nouă care
prevede pentru aceeaşi faptă (interzisă şi de legea veche) fie o pedeapsă mai mică
(de exemplu, închisoare între 3 şi 10 ani, faţă de închisoare între 5 şi 15 ani), fie
înlocuirea unui tip de pedeapsă mai severă cu alt tip de pedeapsă mai blândă
(sancţionarea unei fapte cu amendă penală în loc de închisoare), fie introducerea
unei noi modalităţi de executare a pedepsei închisorii, mai uşoară (de exemplu,
suspendarea executării pedepsei alături de executarea acesteia în regim privativ de
libertate, faţă de modalitatea unică a executării în regim privativ de libertate).
Inclusiv dezincriminarea unei fapte penale, situaţie prevăzută de art. 12 din
Codul penal (“Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă
nu mai sunt prevăzute de legea nouă”) este un mod de manifestare a legii penale
mai favorabile.
În ceea ce priveşte legea contravenţională, poate fi considerată mai favorabilă
legea nouă care, de exemplu, stabileşte pentru aceeaşi contravenţie (prevăzută şi
de legea veche) o sancţiune mai mică (amendă contravenţională de 1.000.000 lei
în loc de 2.000.000 lei) sau una mai uşoară (avertisment în loc de amendă
contravenţională).

50
 Existenţa acestei excepţii de retroactivitate este sprijinită de motive de natură
umanitară.
b. Legea interpretativă. Acest tip de normă are ca scop interpretarea
înţelesului unor norme preexistente, cu care face corp comun. Deşi ulterioară legii
interpretate, legea interpretativă este considerată intrată în vigoare la data intrării
în vigoare a celei dintâi, fiind, practic, retroactivă.
În doctrină s-a arătat în mod just că aceasta este o pseudo – excepţie de
retroactivitate deoarece norma nouă nu aduce prevederi suplimentare (drepturi şi
obligaţii pentru subiectele de drept) faţă de cea veche, ci doar îşi propune să
lămurească sensul celor preexistente.
c. Legea retroactivă. În mod excepţional, legea poate conţine în mod expres
prevederea că ea se aplică şi unor situaţii anterioare intrării sale în vigoare ori
chiar poate stabili pentru intrarea în vigoare o dată anterioară celei a adoptării.
Este recomandabil ca o astfel de lege să nu fie utilizată, iar în situaţia
excepţională când este folosită, acest lucru trebuie făcut cu maximum de prudenţă
astfel încât să nu afecteze ordinea juridică ori drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor.
Norma juridică are efect imediat, odată cu intrarea sa în vigoare, aplicându-se
inclusiv raporturilor juridice născute sub vechea reglementare, raporturi ce
continuă să existe şi sub imperiul noii norme (de exemplu, căsătoria, filiaţia etc.).

(3) Ieşirea din vigoare a normei juridice. Ieşirea din vigoare a normei juridice
(încetarea acţiunii acesteia) se poate produce în următoarele moduri: (a) prin
abrogare, (b) prin ajungerea la termen a normei temporare sau (c) prin căderea în
desuetudine.
a. Abrogarea este modalitatea de ieşire (scoatere) din vigoare a unei legi care
presupune intervenţia legiuitorului printr-o altă lege. Ea constă fie în înlocuirea
prevederilor legii vechi cu altele cuprinse într-o nouă lege (regula), fie în simpla
invalidare a acestora, ce nu este urmată de înlocuirea lor cu altele noi.
Abrogarea constituie cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a
unei norme juridice.
Ea poate fi de două feluri: expresă şi tacită.
Abrogarea expresă reprezintă acel tip de abrogare în care norma nouă – care
abrogă - face trimitere la norma veche – abrogată.
După felul în care norma nouă se referă (face trimitere) la norma veche,
abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă are loc atunci când norma nouă indică expres,
direct şi limitativ ceea ce abrogă, fie că se are în vedere un întreg act normativ
(sau chiar mai multe acte normative, în integralitatea lor), fie doar anumite părţi
ale unui act normativ (unele articole sau chiar numai anumite alineate ale unor
articole).
51
 Abrogarea expresă indirectă se produce atunci când actul normativ nou se
rezumă la a face precizarea că toate actele normative vechi cu dispoziţii contrare
acestuia se abrogă.
Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu conţine
nici o referire la abrogare, dar dispoziţiile acestuia se deosebesc fundamental de
cele ale actului normativ anterior, astfel încât se consideră că legiuitorul a înţeles
ca, prin introducerea unor dispoziţii diferite, să abroge prevederile vechiului act
normativ.
Abrogarea tacită poate fi totală sau parţială.
În practică este preferabilă folosirea abrogării exprese directe, deoarece este
singura în măsură să evite confuziile ce ar putea rezulta din incertitudinea cu
privire la textul legal în vigoare.
În doctrină se face distincţie între abrogare şi derogare. Aceasta din urmă
constă în apariţia unor prevederi legale noi, care se abat de la o reglementare
existentă sau instituie excepţii faţă de ea, fără ca prin aceasta prevederile legale
anterioare să fie abrogate. Prin apariţia unor norme derogatorii de la ea,
reglementarea anterioară nu iese din vigoare, ci doar îşi restrânge sfera de relaţii
sociale vizate.
b. Ajungerea la termen a normei temporare. Deşi majoritatea legilor se
adoptă pentru o perioadă nedeterminată de timp, există şi situaţii excepţionale
când se apelează la acte normative temporare. Acestea ies din vigoare fără
intervenţia legiuitorului printr-o nouă lege (ca în cazul abrogării), prin simpla
curgere (împlinire) a termenului pentru care au fost adoptate.
c. Căderea în desuetudine. Norma juridică poate să nu mai producă efecte (să
iasă din vigoare), deoarece relaţiile sociale avute în vedere la data adoptării ei şi
reglementate de către aceasta s-au modificat atât de mult în timp, încât
reglementarea prevăzută de normă pentru acestea a devenit inaplicabilă.
Nici în acest caz nu are loc intervenţia legiuitorului (prin adoptarea unui nou
act normativ) pentru ca efectele legii să nu se mai producă.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice nu este
caracteristică unui regim de strictă legalitate, pentru scoaterea din vigoare a
normelor juridice fiind indicată folosirea abrogării.

Ultraactivitatea normei juridice. Există şi situaţii (excepţii de ultraactivitate)

în care legea, deşi ieşită din vigoare, continuă să se aplice anumitor raporturi
juridice. Aceste excepţii sunt:
a. Legea penală mai favorabilă. Această lege continuă să se aplice faptelor
săvârşite în timpul în care a produs efecte, chiar dacă ea a fost înlocuită, ulterior,
cu o lege mai aspră. Excepţia are la bază aceleaşi motive de natură umanitară
avute în vedere şi de legea penală mai favorabilă retroactivă.

52
 b. Legea temporară. Normele juridice cu acţiune limitată în timp se vor aplica
situaţiilor vizate de ele chiar după ieşirea lor din vigoare, dacă aceste situaţii sunt
create sub imperiul lor, dar nu au fost soluţionate atât timp cât normele erau în
vigoare. Astfel, conform art. 16 din Codul penal, “legea penală temporară se
aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a
fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Acţiunea normelor de drept în spaţiu este guvernată de principiul
teritorialităţii legii.
Conform acestui principiu, legea se aplică doar pe teritoriul statului ce a
adoptat-o, excluzând acţiunea acelei legi pe teritoriul altui stat, precum şi acţiunea
legii unui stat străin pe teritoriul respectivului stat.
Astfel, în conformitate cu art. 3 din Codul penal, “legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Noţiunea de teritoriu este definită de art. 142 din Codul penal, potrivit căruia
teritoriul României (ţării) reprezintă “întinderea de pământ şi apele cuprinse
între frontiere, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”.
De la principiul teritorialităţii legii există mai multe excepţii. Ele pot fi grupate
în două categorii: (1) excepţii de extrateritorialitate şi (2) excepţii de neaplicare
a legii române pe teritoriul României.
A. Excepţiile de extrateritorialitate sunt cele care presupun aplicarea legii
române şi în afara teritoriului ţării. Ele sunt de două feluri:
- excepţii ce decurg din voinţa părţilor unui act juridic (de exemplu, doi
comercianţi ce încheie un contract în Italia pot desemna ca lege a contractului –
lex causae – legea română);
- excepţii independente de voinţa părţilor (de exemplu, în dreptul
internaţional privat, regulile de drept ce guvernează statutul personal se aplică
subiectului de drept indiferent de locul unde se găseşte acesta, pe teritoriul ţării
sau în afara acestuia).

B. Excepţii de neaplicare a legii române pe teritoriul României sunt:

a. Imunitatea diplomatică. Aceasta constă în exceptarea personalului corpului
diplomatic, precum şi a persoanelor cu statut asimilat acestora de la jurisdicţia
statului ce găzduieşte misiunea diplomatică respectivă. Personalul diplomatic se
bucură de mai multe privilegii şi drepturi printre care enumerăm: scutirea de
impozite şi taxe (inclusiv vamale), imunitatea de jurisdicţie personală precum şi a
sediului ambasadei, inviolabilitatea corespondenţei şi a mijloacelor de transport etc.

53
 Dacă reprezentantul diplomatic încalcă legea statului unde se află misiunea
diplomatică nu va suporta rigorile legii acelui stat, dar va putea fi declarat
“persona non-grata” şi expulzat în statul al cărui cetăţean este.
b. Regimul consular. Începând cu anul 1963, o dată cu încheierea Convenţiei
de la Viena privind relaţiile consulare, regimul juridic al consulilor tinde să se
identifice cu cel al personalului diplomatic.
c. Regimul juridic al străinilor. Cetăţenii străini sau apatrizii aflaţi pe
teritoriul unui stat străin au un regim juridic diferit de cel al cetăţenilor acelui stat.
În această materie sunt cunoscute trei regimuri:
– Regimul naţional. Conform acestui sistem, străinii şi apatrizii au aceleaşi
drepturi ca şi cetăţenii statului, mai puţin drepturile electorale (de a alege şi de a
fi ales) şi dreptul de a ocupa funcţii publice.
În România, potrivit art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor
şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”.
– Regimul special. Drepturile şi obligaţiile străinilor sunt stabilite în mod
distinct, printr-o reglementare specială, diferită de cea a cetăţenilor statului
respectiv.
- Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Acest regim constă în
acordarea de către un stat străinilor a unui regim juridic identic faţă de cel conferit
cetăţenilor unui stat terţ, regim considerat favorizat. Regimul clauzei naţiunii celei
mai favorizate este un regim de natură contractuală, instituit prin acorduri
bilaterale între diferite state.

3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Normele juridice ale unui stat se aplică tuturor persoanelor care se află pe
teritoriul acelui stat, indiferent că sunt cetăţeni ai acestuia, străini ori apatrizi.
În România, art. 16 alin. 1 din Constituţie instituie egalitatea în drepturi a
cetăţenilor români: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări”.
Totuşi, există norme de drept care nu se aplică tuturor subiectelor de drept.
Astfel, sunt norme care se aplică doar persoanelor fizice sau numai persoanelor
juridice.
De asemenea, unele reguli de drept vizează anumite categorii distincte de
persoane, cum ar fi studenţii, avocaţii, inginerii, militarii, magistraţii, demnitarii,
persoanele căsătorite, părinţii etc.
În ceea ce priveşte regimul juridic al străinilor şi apatrizilor, în ţara noastră,
conform art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc
în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată
de Constituţie şi de alte legi”.

54
 CAPITOLUL VI

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Secţiunea I

NOŢIUNEA ŞI SCOPUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Prin interpretarea normelor juridice se înţelege acel proces intelectual în urma

căruia se găseşte sensul exact al normelor interpretate, proces necesar în vederea
aplicării lor.
Interpretarea este o etapă importantă în procesul de realizare a dreptului, etapă
fără de care, de multe ori, dreptul nu se poate aplica.
Interpretarea normelor juridice are ca scop clarificarea sensului acestora,
clarificare necesară în procesul realizării dreptului organului de aplicare al
acestuia (instanţă judecătorească sau organ administrativ).
Prin interpretare se stabileşte cu mare precizie sensul normei juridice supuse
acestei operaţiuni, se verifică aplicabilitatea ei în raport de o anumită situaţie de
fapt, se stabileşte cu exactitate înţelesul termenilor folosiţi de către legiuitor,
precum şi limitele de aplicare a respectivei norme la situaţia concretă.

Secţiunea II

FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Interpretarea normelor juridice poate fi oficială sau neoficială.

1. Interpretarea oficială
Acest tip de interpretare se mai numeşte obligatorie sau cu forţă juridică şi
provine de la organul de stat competent, fie cel care a emis actul normativ din
care face parte norma juridică interpretată, fie chiar organul de aplicare a
dreptului.
Interpretarea oficială poate fi autentică sau cazuală (concretă).
Interpretarea oficială este autentică atunci când se realizează de către organul
de stat care a emis actul normativ. Ea se face printr-un alt act normativ (lege
interpretativă) care face corp comun cu actul interpretat. Acest tip de interpretare
se mai numeşte şi interpretare legală, prezentând un mare grad de generalitate şi
aplicându-se, retroactiv, tuturor situaţiilor vizate de actul normativ interpretat.

55
 Interpretarea făcută într-un caz concret de către instanţele judecătoreşti sau
organele administrative se numeşte interpretare cazuală sau concretă. Acest tip de
interpretare se aplică doar cazului ce este supus soluţionării de către respectivele
organe de stat şi are forţă juridică doar faţă de părţile implicate, neavând
aplicabilitate în alte situaţii, chiar similare. Se mai numeşte şi interpretare de caz,
iar dacă se realizează de către o instanţă judecătorească, interpretare judiciară.

2. Interpretarea neoficială ( facultativă sau doctrinară)

Acest fel de interpretare este specific mediului ştiinţific al dreptului, doctrinei
acestuia.
Spre deosebire de interpretarea oficială, cea doctrinară nu are forţă juridică, ea
nefiind obligatorie, ci facultativă. Ea este rezultatul analizei făcute de oamenii de
ştiinţă, în cadrul procesului de cercetare teoretică a dreptului.
Interpretarea doctrinară poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a
oricărui alt organ de aplicare a dreptului, dar ea nu este obligatorie pentru acestea.

Secţiunea III

METODE DE INTERPRETARE NORMELOR JURIDICE

Cele mai importante metode de interpretare a normelor juridice sunt

metoda gramaticală, metoda istorică, metoda sistematică, metoda logică,
metoda teleologică şi analogia.

1. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală de interpretare are la bază analiza gramaticală (sintactică
şi morfologică) a textului normei juridice. Prin această operaţiune se urmăreşte
stabilirea exactă a sensului comandamentului pe care îl cuprinde norma juridică.

2. Metoda istorică
Metoda istorică de interpretare explică sensul normelor juridice prin analiza
condiţiilor social-politice existente la data apariţiei actului normativ din care
acestea fac parte.

3. Metoda sistematică
Prin această metodă se urmăreşte stabilirea sensului unei norme juridice în
raport cu sensul actului normativ din care ea face parte sau în raport cu alte acte
normative.
Norma juridică nu este concepută separat de celelalte norme juridice, ci ca
parte componentă a unui sistem (instituţie sau ramură de drept) în contextul căruia
ea trebuie interpretată.
56
 De asemenea, interpretarea sistematică presupune şi raportarea sensului
normei juridice supuse analizei la sensul celorlalte reguli de drept cuprinse în
acelaşi act normativ

4. Metoda logică
Metoda logică elucidează sensul normei juridice prin analizarea acesteia cu
ajutorul legilor logicii formale.
Această metodă implică anumite aprecieri de natură raţională, precum şi
operaţiuni de generalizare sau sinteză.

5. Metoda teleologică
Metoda de interpretare teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului
exact al textului de lege în funcţie de finalitatea (scopul) normei juridice
interpretate.

6. Analogia
Există şi situaţii când organul care aplică dreptul, sesizat cu soluţionarea unui
caz concret, nu găseşte norma juridică corespunzătoare rezolvării acestuia. În
asemenea împrejurări, organul de aplicare nu se va dezinvesti, constatând că nu
poate soluţiona cazul. Dimpotrivă, el va apela ori la o normă juridică ce se aplică
într-o situaţie asemănătoare celei supuse rezolvării, ori, în lipsa acesteia, va
soluţiona cazul pe baza principiilor generale ale dreptului.
Atunci când respectivul organ de aplicare a legii apelează la o normă juridică
aplicabilă într-o situaţie asemănătoare celei de rezolvat se realizează o analogie a
legii (analogia legis).
Dacă aceasta nu este posibilă, pentru rezolvarea cazului se recurge la
principiile generale ale dreptului folosindu-se analogia dreptului (analogia juris).
Există ramuri de drept în care analogia sub oricare dintre formele sale nu este
permisă. În această situaţie este dreptul penal, ramură în cadrul căreia operează
principiul legalităţii incriminării.

Secţiunea IV

REZULTATUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Din punctul de vedere al rezultatului interpretării, aceasta poate fi literală,

extensivă sau restrictivă.
1. Interpretarea literală ( ad litteram sau interpretatio declarativa)
Acest tip de interpretare se realizează atunci când organul care trebuie să
aplice norma de drept constată că textul acesteia se mulează, în mod
57
corespunzător, relaţiilor sociale pe care le vizează. În această situaţie, organul ce
aplică legea nu mai are şi sarcina de a interpreta normele care o alcătuiesc,
deoarece acestea sunt clare.

2. Interpretarea extensivă ( interpretatio extensiva)

Uneori, în cadrul procesului de interpretare a normelor juridice, organul
de aplicare poate constata faptul că textul acestora are un conţinut mai
restrâns decât sfera relaţiilor sociale la care ele se referă. În această
situaţie, se va folosi o interpretare extensivă a normelor în cauză.

3. Interpretarea restrictivă ( interpretatio restrictiva)

Dacă textul normei juridice are un conţinut mai larg decât sfera relaţiilor
sociale la care se referă, organul de aplicare va folosi o interpretare restrictivă a
acesteia.

58
 CAPITOLUL VII

RAPORTUL JURIDIC

Secţiunea I

Noţiunea de raport juridic

Raportul juridic reprezintă o relaţie socială care este normată de către regula
de drept şi care dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor între care s-
a stabilit. Drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept pot fi realizate, atunci când
este cazul, şi prin forţa de constrângere a statului.

Secţiunea II

Caracterele raportului juridic

Raportul juridic prezintă mai multe caractere. Astfel, raportul juridic este un
raport social, voliţional şi valoric.

1. Caracterul social
Caracterul social al raportului juridic este determinat de faptul că acesta se
stabileşte între oameni, fie priviţi individual ca persoane fizice, fie ca participanţi
în cadrul unor persoane juridice, ce pot fi chiar instituţiile statului.

2. Caracterul voliţional
Raportul juridic este un raport voliţional deoarece el se naşte din voinţa
subiectelor de drept.
Voinţa subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completată cu
voinţa statului care este autorul normelor de drept în baza cărora se nasc
raporturile juridice, adică drepturile şi obligaţiile pe care le vor avea subiectele de
drept.
Datorită acestui motiv, în doctrină se vorbeşte despre dublul caracter
voliţional al raportului juridic.

3. Caracterul valoric
Raportul juridic prezintă şi un caracter valoric deoarece prin intermediul său
sunt fie protejate fie concretizate principalele valori sociale.
59
 Secţiunea III

Structura raportului juridic

Raportul juridic are o structură ce include trei elementele: subiectele,

conţinutul şi obiectul.

1. Subiectele raportului juridic

Subiectele unui raport juridic sunt doar oamenii. Aceştia pot fi priviţi fie
individual (persoane fizice), fie grupaţi în anumite structuri de organizare,
colective (statul, organele statului şi persoanele juridice).

A. Persoana fizică este omul ca titular de drepturi şi obligaţii.

Individul este recunoscut ca titularul unei capacităţi juridice, aceasta
reprezentând aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a dobândi
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii juridice.
În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este posibilitatea unei persoane de a fi subiect de
drept, titular de drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Aceasta se
dobândeşte prin naştere (uneori chiar în perioada de după concepţie – capacitatea
de folosinţă anticipată) şi se pierde prin moarte.
Capacitatea de exerciţiu constituie aptitudinea unei persoane de a-şi exercita
singură drepturile şi obligaţiile. Aceasta se dobândeşte la 18 ani. Între 14 şi 18 ani
persoana fizică are o capacitate de exerciţiu restrânsă care îi îngăduie să-şi
exercite singură doar anumite drepturi şi sa-şi poată asuma numai unele obligaţii.
Există şi situaţii în care anumite persoane fizice, deşi au o vârstă mai mare de
18 ani, nu posedă capacitate de exerciţiu deoarece, pentru anumite motive, ele au
fost puse sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. (interzişii
judecătoreşti).
Persoana fizică, pentru a nu fi confundată cu alte persoane fizice, prezintă
anumite atribute de indentificare. Acestea sunt: numele şi prenumele, data şi locul
naşterii, domiciliul, starea civilă şi codul numeric personal (CNP).

B. Statul constituie subiect de drept atât în cadrul raporturilor juridice interne,

cât şi în al celor externe.
Statul este subiect de drept în dreptul constituţional (cetăţenia, federaţiile,
raporturile dintre el şi unităţile administrativ-teritoriale).

60
 În dreptul civil, statul este participant în calitate de creditor al tuturor
obligaţiilor fiscale ale contribuabililor (reprezentat de Ministerul de Finanţe),
precum şi în anumite aspecte legate de dreptul succesoral (moşteniri vacante).

C. Organele statului sunt reprezentate de organele legislative, administrative

-executive, precum şi de cele judiciare.

D. Persoana juridică constituie un subiect colectiv de drept. În doctrina mai

veche, conform influenţei franceze, persoana juridică este numită persoană
morală.
Persoanele juridice sunt constituite prin asocieri sau grupări de persoane fizice
în vederea realizării unui anumit scop.
Persoanele juridice pot fi înfiinţate prin act normativ emis de către unul dintre
organele puterii de stat (centrale sau locale) ori prin manifestarea de voinţă a mai
multor persoane fizice sau juridice, realizată în condiţiile legii şi, eventual,
supervizată de un organ de stat.
Desfiinţarea unei persoane juridice poate avea loc în aceleaşi moduri.
Persoanele juridice au capacitate juridică care de cele mai multe ori este
limitată la obiectul lor de activitate (specialitatea capacităţii de folosinţă).
Ca atribute de identificare, în cazul persoanelor juridice se disting: denumirea,
naţionalitatea, sediul, contul bancar, numărul de înmatriculare sau înregistrare în
anumite evidenţe specifice şi codul de identificare fiscală.

2. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile
subiectelor între care s-a stabilit raportul.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept între care s-a stabilit un raport
juridic sunt corelative, astfel încât obligaţia unuia dintre aceştia este chiar dreptul
celuilalt.
În unele raporturi de drept doar un subiect poate fi titular de drepturi, celălalt
fiind titular de obligaţii. În alte raporturi, subiectele sunt, în acelaşi timp, atât
titulari de drepturi, cât şi de obligaţii.
Există şi situaţii (căsătoria) în care subiectele de drept au exact aceleaşi
drepturi şi obligaţii unul faţă de altul (soţii).
Dreptul subiectiv este prerogativa sau posibilitatea unui subiect de drept să
facă sau să nu facă ceva, să pretindă altui subiect să facă, să nu facă sau să-i dea
un lucru. De asemenea, posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului
în cazul nerespectării drepturilor sale.
În funcţie de posibilitatea evaluării lor în bani, drepturile subiective se împart
în drepturi patrimoniale (cel mai important fiind dreptul de proprietate) şi
drepturi personal-nepatrimoniale.
61
 Titularul dreptului subiectiv se numeşte subiect activ.
Obligaţiile juridice constituie îndatoriri ale subiectului de a face, de a nu face
sau de a da ceva altui subiect de drept.
Titularul obligaţiei juridice poartă denumirea de subiect pasiv.

3. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic este dat de conduita pe care trebuie să o urmeze
subiectele acestuia. Obiectul raportului juridic este acţiunea sau inacţiunea la care
are dreptul subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.

Secţiunea IV

DIFERITE CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE

Deosebirea între diferitele categorii de raporturi juridice se va face în funcţie

de natura normei de drept care guvernează relaţia socială ce se constituie în raport
juridic. Astfel, în temeiul unei reguli de drept civil se va naşte un raport de drept
civil (de exemplu, dintr-un delict civil se naşte întotdeauna un raport de drept
civil), iar dintr-o regulă de drept penal se constituie un raport de drept penal (de
exemplu, săvârşirea unei infracţiuni).

62
 CAPITOLUL VIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Secţiunea I

NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Răspunderea juridică este o variantă a răspunderii sociale. Ea apare ca un

raport stabilit în baza legii între subiectul de drept care a încălcat prevederea
legală şi stat, reprezentat de organele de cercetare penală, instanţele judecătoreşti
precum şi diferiţii funcţionari publici, prin care subiectul de drept suportă o
sancţiune de la care nu se poate sustrage, iar statul urmăreşte prin aplicarea
sancţiunii restabilirea ordinii juridice.

Secţiunea II

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru antrenarea răspunderii juridice a unui subiect de drept, trebuie

îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:
a) Existenţa unei conduite ilicite din partea acestuia;
b) În urma conduitei ilicite să apară un rezultat vătămător pentru una
din valorile sociale;
c) Vinovăţia subiectului de drept care este autorul actului ilicit;
d) Între conduita ilicită şi rezultatul vătămător trebuie să existe o
legătură de cauzalitate.

1. Conduita ilicită a subiectului de drept poate fi exprimată printr-o acţiune

sau o inacţiune ce nu respectă cadrul legal.
De exemplu, o acţiune este ilicită dacă un subiect de drept acţionează cu
nerespectarea legii (un individ loveşte pe un altul sau distruge bunul altuia
datorită unei manevre greşite făcută cu autoturismul etc.).
Inacţiunea unui subiect este ilicită doar atunci când acesta avea obligaţia să
facă ceva şi nu realizează respectiva acţiune. De exemplu, este ilicită
nedenunţarea de către un funcţionar public a anumitor fapte penale despre care ia
cunoştinţă în timpul serviciul său.

63
 2. Rezultatul vătămător al conduitei ilicite se concretizează în atingerea
adusă anumitor valori sociale care sunt protejate de lege.
Spre exemplu, neefectuarea la timp a unei lucrări de către un subiect de
drept poate aduce atingere intereselor (poate cauza un prejudiciu) altei persoane.

3. Vinovăţia subiectului de drept. Orice acţiune sau inacţiune a omului

trebuie raportată la caracterul conştient sau inconştient al acesteia, precum şi la
libertatea voinţei acestuia.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a unui subiect de drept faţă de conduita
sa ilicită.
În dreptul penal vinovăţia îmbracă două forme: intenţia şi culpa.
Intenţia poate fi directă (subiectul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte
producerea lui) sau indirectă (subiectul prevede rezultatul faptei, nu urmăreşte
producerea acestuia, dar acceptă survenirea lui).
Culpa este de două feluri: culpă prin imprudenţă (subiectul prevedere
rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu acceptă producerea lui şi
consideră fără temei că acesta nu se va produce) şi culpă prin neglijenţă
(subiectul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă).
Dreptul penal cunoaşte şi un concept hibrid al vinovăţiei numit praeter
intentie (intenţie depăşită).
În dreptul civil, vinovăţia poartă generic numele de culpă. Formele vinovăţiei
(culpei) civile sunt: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

4. Existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea ilicită şi rezultatul

vătămător pentru valorile sociale este obligatorie pentru antrenarea răspunderii
juridice.

Secţiunea III

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Există mai multe forme de răspundere juridică.

În domeniul ramurilor de drept pot fi întâlnite: (1) răspunderea penală, (2)
răspunderea contravenţională, (3) răspunderea civilă, (4) răspunderea disciplinară
etc.
1. Răspunderea penală
Acest tip de răspundere juridică se declanşează atunci când subiectul de drept
săvârşeşte un fapt considerat ilicit de legea penală, numit infracţiune.

64
 Conform art.17 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea este “fapta care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Conform alin.2 al aceluiaşi articol, “infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale”.

2. Răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională este antrenată de săvârşirea unei contravenţii.
Conform art.1 din O.G.2/2001 privind regimul contravenţiilor, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr.180 din 11 aprilie 2002, “legea contravenţională
apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie
contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege,
ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului
local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti,
a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”.

3. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă poate îmbrăca două forme: răspunderea delictuală şi
răspunderea contractuală.
Răspunderea civilă delictuală are ca obiect obligaţia subiectului de drept de a
repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită. Răspunderea delictuală poate
rezulta din fapta proprie (art. 998 - 999 Cod civil), din fapta altuia (art.1000 alin
1, teza I, 2,3,4 Cod civil) sau din nerespectarea unor obligaţii de supraveghere a
lucrurilor sau animalelor (art. 1001 si art. 1002 Cod civil).
Răspunderea civilă contractuală se naşte atunci când un subiect de drept nu
respectă obligaţiile pe care şi le-a asumat printr-un contract, valabil încheiat (art.
969 alin. 1 Cod civil).

4. Răspunderea disciplinară
Acest tip de răspundere este specifică ramurii dreptului muncii. Ea este
antrenată de nerespectarea de către angajat (unul din subiectele raportului de
dreptul muncii) a dispoziţiilor legale sau a obligaţiilor stabilite prin contractul de
muncă (individual şi colectiv).
Sancţiunile specifice acestui tip de răspundere sunt: mustrarea, avertismentul,
reducerea de salariu, desfacerea contractului de muncă.

65
 BIBLIOGRAFIE

1. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura

All Beck, seria Curs Universitar, Bucureşti, 2001;
2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică).
Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All Beck, seria Restitutio,
Bucureşti, 1999;
3. Maria V. Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului,
Editura Fundaţiei “Chemarea“, Iaşi, 1996;
4. Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura
All Beck, seria Curs Universitar, Bucureşti, 2001;
5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs
Universitar, Bucureşti, 2002;
6. François Terré, Introduction générale au droit, Dalloz, Paris,1996.

66