Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Leul si salariile: o politica de dublu-standard_____________________________51
Talcuri norvegiene________________________________________________________52
Speculatiile au derapat pe panta ilegalitatilor____________________________53
Inflatie sau deficit extern ?________________________________________________55
Seceta scoate in relief jaful "baietilor destepti"____________________________56
Sustinere stranie a aprecierii leului_______________________________________57
Ideile de stanga pot salva capitalismul____________________________________59
FMI si experimentarea capitalismului_____________________________________60
Avertismentul dur al scaderii exporturilor________________________________62
Talcurile bucurestene ale unui refuz budapestan__________________________63
"The Economist" greseste agentul patogen________________________________64
Efectul Rompetrol_________________________________________________________66
Economia, amenintata____________________________________________________67
Poate sa iasa bine, dar nu e sigur__________________________________________68
Speculatiile ameninta sistemul____________________________________________70
"Tractorul"- tap ispasitor__________________________________________________71
O interesanta logodna_____________________________________________________73
Salariul minim la periferie________________________________________________74
UE contra Ford____________________________________________________________76
Devalorizarea leului - raul cel mai mic____________________________________77
Semafoarele hipermarketurilor___________________________________________79
"Reciprocitate" pentru cine ?______________________________________________80
Capitalismul de cadou_____________________________________________________81
Vulnerabilitati extreme____________________________________________________83
Dolarul "extern" contra dolarului "intern"________________________________84
Norvegienii, la mare cautare______________________________________________85
Capsunarii si deficitul extern______________________________________________87
Premise nerealiste_________________________________________________________88
2
3
Cvasistagnarea industriei
1 Februarie 2005
4
Explicatia premierului Tariceanu pentru performantele sub previziuni ale economiei in
2005 a fost ca s-a resimtit nevoia ca aceasta sa fie pusa in ordine dupa dezechilibrele
acumulate in 2004 in urma politicilor de fortare a resurselor, promovate, indeosebi in
perspectiva electorala, de fosta guvernare pesedista. Domnia sa a mentionat in acest
sens cheltuielile efectuate sau promise fara bugetare si cresterile salariale fara acoperire
care au trebuit absorbite in anul urmator. Si, a adaugat premierul, dupa ce s-a pus
ordine in conturi in 2005, pulsul economiei poate redeveni alert - si o va face - din 2006.
Existenta unui respiro in evolutia economiei ar fi cea mai linistitoare varianta in
explicarea temperarii severe a cresterii economice in 2005. Si la case mai mari si, in
general, dupa o perioada de crestere sustinuta, economia isi trage sufletul si, de regula,
este bine s-o si faca, spre a-si potoli resursele tensionate.
Ramane insa de vazut daca in 2005 a fost vorba de un asemenea ragaz pentru o noua
relansare sau daca a fost vorba de altceva care sa anunte tendinte recesive. Raspunsul
este deocamdata greu de dat. Nu exista suficiente date pentru a formula un raspuns
adecvat. Apelul la indiciile pe care le ofera indicatorii economici nu prea foloseste la
mare lucru. Daca ar fi sa ne luam dupa acestia, vin vremuri proaste, caci, practic, toate
tintele stabilite au fost ratate. Cresterea economica este mult sub asteptari. Inflatia a
iesit din graficul stabilit. Deficitul extern este de-a dreptul apocaliptic. Iar consumul,
desi gatuit de masurile de restrangere a creditului, duduie in continuare, accentuand
riscurile pe care le comporta traiul peste plapuma proprie, si cascand mereu si mereu
dezechilibrul fata de productia interna slaba, neadecvata structural si, in plus, aflata pe
panta lancezelii. O infuzie externa de capital, o eventuala temperare a cresterii preturilor
administrate din economie pot asigura o configuratie din nou prospera tabloului
macroeconomic, cu o crestere mai sustinuta, cu o inflatie care sa-si reia tendinta de
scadere, ceea ce poate conferi o imagine de incredere in perspectivele economiei, mai
ales daca se ignora deficitul extern si pericolele acestuia.
De departe cele mai relevante indicii le ofera datele asupra productiei industriale.
Experienta la nivel mondial a evidentiat o corelatie puternica intre evolutia acesteia si
cea pe ansamblul economiei. Nu exista practic crestere a produsului brut fara o crestere
in industria prelucratoare. Nu se poate conta decat pasager si conjunctural pe parcursuri
economice care nu s-ar supune strict respectivei corelatii. Oricum, nu se poate spera in
cresteri economice sustinute fara cresteri semnificative in industrie, indeosebi in
industria prelucratoare.
Preliminarile statistice arata, din pacate, o crestere derizorie a industriei in 2005: doar
de circa 1,3%. Este vestea de departe cea mai proasta din evolutiile economice ale anului
trecut, in fata careia ratarea tintelor de inflatie sau de crestere economica pe ansamblu
paleste ca o ingrijorare doar de rangul doi.
De ce s-a produs aceasta cvasistagnare reprezinta marea problema si, implicit, marele
semn de intrebare asupra perspectivei. Ar fi bine sa fie vorba doar de un respiro pe care
industria si l-a luat - unii analisti vorbesc chiar de un fel de restructurare autoasumata -,
pentru ca, in acest caz, ar exista sanse de revigorare rapida. Se presupune ca actori mai
mari sau mai mici ai industriei au transformat 2005 intr-un an de asteptare, semnele de
5
intrebare privind sansele aderarii la Uniunea Europeana si directiile cadrului fiscal
jucand un rol determinant in acest sens.
S-ar putea insa ca lucrurile sa fie mai complicate. Nu s-a conturat deocamdata cu
claritate cu ce se va alege economia reala din Romania - si industria este economie reala
- de pe urma perspectivei de aderare la Uniunea Europeana. Cert este doar ca partea
preluata de investitori vest-europeni din economie va obtine profituri frumoase - pentru
ca altfel nici n-ar fi fost preluata - probabil cel putin cativa ani, fara noi investitii si cu
personal mai putin.
In plan economic, agenda aderarii, asa cum rezulta din rapoartele de tara de pana acum,
era dominata de problemele capitolului concurenta (cu accent pe ajutoarele de stat) si
de problemele aflate din punct de vedere tehnic in arealul capitolului privind justitia,
dar avand resorturi economice (coruptie, conflicte de interese). In mod aproape
miraculos, Romania trece dintr-o data examenul la capitolul de concurenta, dupa cum
reiese din recentul raport de tara. Mai mult, Romania este scoasa de sub amenintarea
activarii clauzei de salvgardare la acest capitol.
6
Sa nu ignoram, desigur, masurile luate in plan legislativ, ca si demersurile Consiliului
Concurentei pentru conformarea la cerintele din domeniu ale apartenentei la Uniunea
Europeana. Sa mentionam abrogarea reglementarii cu privire la controversatele
esalonari la plata obligatiilor catre bugetele publice (esalonari care oricand puteau fi
asimilate ajutoarelor de stat), introducerea unui mecanism de notificare si avizare de
catre Consiliul Concurentei a ajutoarelor de stat, respingerea de catre aceasta institutie a
unor ajutoare de stat si cererile de returnare a fondurilor in cazurile in care acestea au
fost acordate fara respectarea normelor europene si alte asemenea masuri.
Dar sa nu ne amagim! Hotaratoare in schimbarea aprecierii din partea Comisiei de la
Bruxelles a fost trecerea, prin privatizare, a controlului distributiilor de gaze si
electricitate in mainile unor firme vest-europene. Acest transfer a fost considerat
fundamental pentru practicarea unor reguli de piata in cel mai important dintre
domeniile in care aceste reguli erau in Romania doar o nazuinta, din cauza neplatii
consumului de energie de catre intreprinderi de stat si societati private cu acoperire
politico-clientelara. Dupa cum a dovedit practica, se parea ca nu se va putea altfel decat
prin vanzarea distributiilor catre companii straine sa se puna capat acestor neplati, care
constituiau poate cea mai grava distorsionare a relatiilor de piata, a concurentei loiale
din Romania. La fel erau considerate creditele sub comanda politica sau potrivit unor
aranjamente clientelare acordate de bancile de stat. Preluarea in maini vest-europene a
distributiilor de gaze, electricitate si produse petroliere a golit de obiect principalele
critici la adresa concurentei neloiale promovate sau parohiate de autoritatile romane si
explica de ce capitolul concurenta iese practic de sub monitorizare. Pur si simplu pentru
ca nu numai se prezuma ca noii proprietari vest-europeni nu vor mai accepta rau-
platnici, in ultima instanta taindu-le aprovizionarea, dar si ca n-ar fi fost tocmai vreun
lucru potrivit de a se adresa critici unui domeniu controlat acum de vest-europeni, nu de
autoritatile romane.
7
In domeniul energetic, economia libera este un basm
18 Ianuarie 2006
8
Cu cateva exceptii in cazul carora aprovizionarea preponderenta cu gaze se face
din Marea Nodului, si tarile vest-europene depind sever, si intr-o proportie mereu mai
importanta, de gazul rusesc. Aceasta este ecuatia, cel putin pana cand hidrocarburile din
bazinul caspic si, eventual, gazul metan iranian vor ajunge - daca vor ajunge - in Europa,
cand dependenta s-ar putea "diversifica". In esenta, tarile vest-europene au platit cat a
cerut Rusia. Dar robinetul se poate, totusi, inchide oricand are interes Rusia. Este
motivul pentru care toate tarile Europei Occidentale se poarta cu manusi cu Rusia.
Ucraina are si ea arma sa: nu competitivitatea sau eficienta, ci conductele de tranzit.
Acestea oricand pot fi "intepate" pentru propria aprovizionare, in dauna clientilor carora
gazul rusesc le este destinat. De aceea Europa Occidentala se poarta cu manusi si cu
Ucraina. Germania a ales sa nu mai depinda si de Ucraina, ci doar de Rusia, legandu-se
prin conducta submarina de aceasta, in protestul Poloniei si al tarilor baltice, care se vad
nevoite sa infrunte vechile dependente neatinse.
Concurenta, liberalizarea sunt, in domeniul energetic, niste biete povesti. Pe piata
energiei, nu concurenta determina preturile, ci pozitiile de putere. Situatia descrisa este
cea dintr-o anumita zona a lumii: Europa. Peste tot este insa la fel, doar cu alti actori,
mai regionali sau mai globali, oricum mari producatori si mari consumatori.
Cererea si oferta la scara mondiala explica fluctuatiile, dar nu si "fondul" preturilor.
Relatiile de putere economica si interesele politice, geostrategice au fost si raman
determinante. Schimbarile in aceste domenii constituie tot atatia factori care scot
sectorul energetic din zona predictibilului pe termen lung. Singura certitudine pe
termen lung este cresterea preturilor, legata nu numai de caracterul limitat al resurselor
neregenerabile exploatate acum, ci si de interesele marilor consumatori - toti tari
dezvoltate industriale - de a impinge aceste preturi (pe care n-au probleme sa le suporte)
pana in punctul in care sa faca rentabila exploatarea resurselor regenerabile,
neconventionale, a caror valorificare sa le reduca realmente dependenta energetica de
altii.
Sa fie clar. Este foarte posibil ca in jurul Ministerului Economiei sa graviteze grupuri de
interese. Presedintele tarii, care, prin comparatie cu noi, oamenii de rand, are la
dispozitie si informatiile confidentiale din partea serviciilor secrete, stie mai multe si nu
poate fi contrazis in domeniu. Cel vizat, respectiv ministrul conservator al Economiei, a
respins insa acuzatiile si i-a cerut presedintelui probe.
Problema principala in legatura cu nivelul inalt al preturilor gazului importat din Rusia
se afla in alta parte. Din pacate, nu prea se vorbeste deschis despre aceasta problema,
probabil pentru ca nu-i convine de fapt nici unui politician roman. Nici unuia, indiferent
9
de tabara, intrucat, de ani si ani, problema transcende guvernarile, fiecare dintre acestea
fiind nevoita s-o infrunte fara alternativa.
Din cauza unei gestiuni nu prea fericite a relatiilor cu Rusia, dar si a unor inadmisibile
cumparari mai ieftine de gaze din Ucraina (gaze suspecte de a fi fost sustrase din gazele
rusesti tranzitand aceasta tara), fapt ce a suparat foarte rau Moscova, producatorul si
exportatorul Gazprom a decis sa nu mai incheie contracte de livrare directa catre
Romania, admitand sa-i furnizeze acesteia gaze numai prin intermediari agreati de el
insusi. Si sa nu ne amagim. Tot ceea ce este obtinut prin intermediari - deci si gazul
rusesc - costa mai scump. Deci sa nu ne miram daca platim gazul rusesc mai scump
decat altii, care au contracte directe cu Gazprom. Caci nici nu trebuie sa fie de vina
vreun oficial roman sau sa existe vreun grup de interese pentru preturi mai piperate,
intrucat acestea deriva nemijlocit din sistemul de aprovizionare prin intermediari. Ca
pot sa existe grupuri de interese care sa profite de pe urma sistemului, acest lucru este
posibil. Dar determinarea ultima a pretului inalt o constituie sistemul prin inter-
mediari.
Realitatea este ca Romania nu importa gaze de la Gazprom, cu toate ca foloseste gaz
rusesc. Negociatorii romani pot fi geniali, darji si foarte patrioti, dar nu le foloseste la
nimic. Ei nu ajung sa negocieze cu Gazprom. Pana ca grupuri de interese sa impinga
preturile in sus, din care sa-si sustraga profitul pe seama consumatorilor, o fac inter-
mediarii. Care, sa nu ne ferim de a o spune pe sleau, reprezinta chiar Gazprom, adica
interese rusesti. Ca diferitele guvernari sau chiar diversi ministri din cadrul aceleiasi
guvernari pretind ca au obtinut preturi mai bune, asta este o poveste. Pe pietele
europene, in 2003 de pilda, preturile erau mai mici decat in 2005 la gazele rusesti.
Aceasta nu inseamna insa ca ministrii romani din 2003 au "obtinut" preturi mai bune in
2003 decat in 2005. Si, ca atare, nici nu se poate discuta in acesti termeni, desigur daca
vrei sa mentii un grad minim de seriozitate a discutiei.
Prea multe de facut Romaniei nu-i ramane. Gazul importat este rusesc. Dar
producatorul - Gazprom - nu-l vinde Romaniei, ci unor intermediari infiintati tot de
catre Gazprom, respectiv o companie integral ruseasca si una mixta germano-rusa (in
care partenerul rus este tot Gazprom). Si acest sistem, sa fie clar, opereaza de ani si ani.
Si mereu si mereu de la instituirea sistemului Romania a platit mai scump gazul. Pur si
simplu pentru ca, in cazul consumului romanesc din gazul rusesc, Gazprom este
producatorul, Gazprom este exportatorul, Gazprom este importatorul, iar distribuitorii
sunt, in momentul de fata, o companie germana si una franceza. Cum dracu' sa nu fie
gazul gatuitor de scump ?
10
conditii, numai despre efectele sistemului - respectiv nivelul inalt al preturilor de
achizitie - este un exercitiu inutil.
Lucrurile marcheaza o deteriorare continua, in masura in care acum doi ani, in 2003,
fotografia la sfarsitul anului respectiv era in aceiasi parametri cifrici, dar in dolari. Acum
este in euro, deci la dimensiuni absolute mai mari, avand in vedere mentinerea
diferentei de curs dintre dolar si euro in momentul evaluarilor.
Factura alimentara la import este in continuare in cursa cu cea energetica. Iar in 2005,
daca nu ar fi fost cresterile fulminante de preturi la petrol si gaze naturale pe pietele
internationale, importurile alimentare nu ar fi fost departe, in cazul Romaniei, de cele
energetice.
Romania, importator net de produse alimentare, constituie o plasare sub semnul
neuzualului doar in raport cu o ipotetica pozitie a Romaniei in plan agricol
international, si nu in raport cu situatia reala a economiei romanesti. Privind la rece si
nu emotional, Romania nu este o exceptie, ci confirma o regula: tarile subdezvoltate (si
Romania este, ne place, nu ne place, o tara subdezvoltata) sunt, din motive de slaba
competitivitate a produselor agroalimentare, importatoare nete si nu exportatoare nete,
adica importa mai mult decat exporta astfel de produse.
Romania, nu de azi, de ieri, importa mai mult decat exporta produse alimentare. Odata
scoasa de sub clopotul izolarii si aruncata in competitia internationala prin liberalizarea
comertului exterior din 1990, era inexorabil ca agricultura romaneasca sa fi dat in nas,
mai devreme sau mai tarziu, din cauza lipsei de competitivitate. Liberalizarea
comertului exterior dupa 1990 era absolut normal sa produca o crestere abrupta si
masiva a importurilor la acele sortimente alimentare care nu se produc in general sau
sezonier in Romania (precum tropicale sau alte fructe), importuri interzise practic pana
atunci. In ce priveste insa restul alimentelor, ceea ce s-a intamplat in domeniul
importurilor s-a datorat aproape exclusiv diferentelor de competitivitate.
Agricultura romaneasca este profund ineficienta, atat din cauza faramitarii
exploatatiilor agricole, cat si din cauza costului extrem de ridicat a tot ceea ce reprezinta
aport al industriei in cadrul produselor agricole (ingrasaminte, lucrari agricole,
echipamente etc.). Doar costul infim al fortei de munca agricole in Romania mai face ca
11
unele produse agroalimentare romanesti sa tina pasul concurential cu produse straine.
Tragedia lipsei de competitivitate a produselor agroalimentare romanesti este pusa insa
in evidenta nu atat de tendintele la import, ci mai degraba de prabusirea exporturilor de
produse agroalimentare. Nivelul acestora este cu mult sub cel consemnat anual inainte
de 1989. Cea mai probabila explicatie este ca in trecut Romania reusea sa vanda sub
costuri respectivele produse - fapt greu evidentiabil in conditiile inconvertibilitatii
monedei nationale -, dar un asemenea lucru a devenit mereu mai dificil in conditiile
liberalizarii preturilor si comertului exterior, convertibilizarii leului si desprinderii din
devalmasie a producatorilor si comerciantilor cand au iesit la iveala treptat si n-au mai
putut fi ignorate raporturile pret-costuri, iar pierderile la export, daca existau, n-a mai
avut cine sa le finanteze.
Unii analisti sustin, in esenta, ca pericolul nu este foarte mare atat timp cat Romania se
afla sub pavaza Uniunii Europene, fapt subliniat de perspectiva aderarii, ce ar urma sa
fie certificata in 2006. In aceasta interpretare, doar un verdict de amanare a aderarii ar
putea declansa probleme.
12
Aprinderea fitilului unui incendiu ar putea veni chiar din zona responsabila de
inflamarea importurilor: consumul privat. O explicatie pentru care cantitatea de valuta
in piata depaseste inca deficitul comercial este ca importurile au fost finantate in mare
masura in ultimul timp prin credite din strainatate. Intr-un singur an datoria externa a
crescut cu aproape 6 miliarde de euro si este vorba, in proportie majoritara, de datorie
privata. La primul semn de dificultati de rambursare in sistemul privat debitor,
mecanismul extern de retorsiune se declanseaza. Si pentru acest segment de datorie
rezervele valutare colectate de Banca Nationala, altfel substantiale, nu folosesc la prea
mare lucru. O valvataie ce se va intinde repede poate veni din insasi zona exporturilor.
Fiind doar in proportie de 40% exporturi nete, restul reprezentand de fapt importuri
incluse in livrari externe, exporturile romanesti sunt extrem de vulnerabile. De aceea
aprecierea leului pur si simplu le doboara. Aprinderea fitilului poate proveni insa si din
zonele cu contributie globala la alimentarea pietei. La o dare inapoi sau chiar numai la o
stagnare in remiterile catre tara ale romanilor aflati la munca in strainatate, piata
valutara isi va inversa rapid tendintele. Acelasi efect il poate determina o amanare a
aderarii la Uniunea Europeana, caci investitiile straine vor trece in asteptare, iar
capitalurile speculative nu numai ca nu vor mai cauta piata romaneasca, dar cele care au
plasamente aici le vor lichida urgent.
Pe piata interna din ce in ce mai multe importuri nu-si vor mai gasi astfel finantare. Iar
creditorii externi vor deveni reticenti. Toata lumea isi va aminti la un moment dat de
existenta unui deficit comercial de dimensiuni uriase, de fapt si de fapt nefinantabil pe
cai normale. Minunatia leului in ascensiune va apune. Aprecierea acestuia fata de euro
sau dolar se va transforma rapid in devalorizare. Marile rezerve valutare ale Bancii
Nationale ii vor incetini un timp caderea. Va reveni insa curand la cursuri care vor arata
de fapt cat ii poate pielea. Pielea pe care i-o poate oferi actuala economie din Romania.
Numai ca nefericirile provocate de aprecierea sa artificiala din perioada de abureala se
vor fi produs deja, cu efectele lor nefaste cu tot. Tocmai cand va fi vrut sa arate mai greu,
leul se va fasai. Inutil aproape de mentionat consecintele unei devalorizari pronuntate
asupra inflatiei interne.
Unde intervine pavaza Uniunii Europene si cat poate tine aceasta ? Uniunea Europeana,
prin asumarea admiterii Romaniei, ii ofera acesteia un fel de acoperire, astfel incat
deficitul poate sa creasca dincolo de cotele de alerta fara a fi sunata alarma pe plan
international.
Aceasta cota de alerta este considerata cea de 6% echivalent PIB, apreciindu-se ca,
dincolo de aceasta, exista riscul sa nu se mai poata face fata la extern platilor viitoare
implicate, cu toate consecintele grave ale ajungerii intr-o situatie de acest gen. De
regula, tari aflate intr-o asemenea situatie devin expuse unei penalizari internationale,
putand fi confruntate fie cu ezitari sau evitari din partea investitorilor, fie cu reticente
din partea celor care acorda credite, fie chiar cu scumpirea acestora din urma.
In perspectiva aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, mediul economic international
primeste din partea acesteia din urma semnalul ca expunerea externa a Romaniei nu
este o problema intrucat aderarea ofera asigurari ca deficitul are finantare, inclusiv prin
fondurile alocate pentru sustinerea integrarii. Motivatia implicarii Uniunii Europene in
aceasta girare este simpla. De fapt prin parohierea deficitului de cont curent extern al
Romaniei Uniunea Europeana asimileaza Romania in piata proprie. Este insusi
13
mecanismul extinderii: se pompeaza bani tarilor mai slab dezvoltate aderente pentru a
le permite acestora sa cumpere produsele din tarile dezvoltate ale Uniunii, inlesnindu-le
acestora din urma sa iasa din saturatia pietei si deci din tendintele de stagnare.
Interesul Uniunii Europene in existenta unui deficit comercial al Romaniei ca tara
aderenta este evident. Si, ca atare, apar normale si asigurarile pe care le ofera mediului
economic international in legatura cu sustenabilitatea deficitului extern romanesc.
Problema este cat de mult si cat timp vor conta aceste asigurari, de fapt indirecte, in fata
investitorilor si creditorilor internationali, inclusiv din Uniunea Europeana, care sunt
entitati private, cu interese proprii specifice. Oricum, o amanare a aderarii, desi nu
schimba absolut nimic in gradul de pregatire al Romaniei pentru aderare si nici macar
in deficitul extern, poate fi, din pacate, perceputa ca retragere a unui gir, urmand ca
investitorii si creditorii externi sa descopere, asa ca dintr-o data, cat de mare si plin de
riscuri este imensul deficit extern al Romaniei.
O situatie bizara exista pe piata bancara din Romania. Dobanzile la credite au scazut
serios fata de anii precedenti, dar si dobanzile la depozite s-au redus, si inca sub rata
inflatiei. In mod absolut firesc depozitele scad, iar creditele cresc. Si profiturile bancilor
infloresc.
Intr-un fel, vechiul adagiu bancar "deposits make loans" (din depozite se constituie
sursele pentru credite) este aproape contrazis. In ciuda unor tentative din ultimele
saptamani, bancile isi permit, de fapt, sa nu stimuleze atragerea de depozite pentru a
avea resurse de creditare deoarece au bani din alte parti, deocamdata.
De fapt, piata bancara balteste de bani, care sunt banii ce intra in sistem din investitii
straine, din alocatii ale Uniunii Europene pentru sustinerea aderarii, din remiteri catre
tara din partea lucratorilor romani in strainatate si, nu in ultimul rand, ba dimpotriva,
din resurse puse de catre bancile-mama din strainatate la dispozitia filialelor si
sucursalelor lor din Romania spre a fi imprumutate. Acest din urma aspect a capatat in
importanta pe masura ce sistemul bancar din Romania a fost preluat de catre banci vest-
europene, capitalul autohton pierzand practic aproape toate pozitiile in sistem. In orice
caz, gradul redus de economisire din Romania (legat in principal de saracia unei mari
parti din populatie) face ca in sistemul bancar sumele globale din economisire sa fie
mici, iar interesul bancilor pentru captarea acestora sa fie pe potriva.
Aceasta ar fi una dintre explicatiile pentru care sistemul bancar din Romania
inregistreaza profituri mereu mai mari, aproape indiferent de ceea ce se intampla in
economie.
A doua explicatie, despre care Doamne pazeste sa vorbesti in fata reprezentantilor
bancilor (de acum, deja toate straine), este aceea ca bancile mai mult nu se concureaza
decat se concureaza in Romania. Acest fapt, din pacate, s-a consolidat o data cu intrarea
pe piata romaneasca a bancilor de renume international, toate cu baze in tarile vest-
europene.
Acestea au adus stabilitate si credibilitate intr-un sistem devastat, fizic si ca imagine, de
devalizari mai primitive sau mai sofisticate ale unor banci de stat ori private cu capital
romanesc. Dar aceste banci de renume nu au transferat din tarile lor de origine si grila
14
concurentiala, singura care poate elimina excesele in profiturile bancare. Profitand
sistematic, mai intai de inflatia inalta, apoi de reasezarea structurilor dupa primele
privatizari si, in sfarsit, de explozia creditului, bancile s-au inteles de minune intre ele sa
manevreze de o asemenea maniera lucrurile incat sa realizeze, aproape toate, profituri
ridicate. Degeaba a coborat inflatia, degeaba a aparut factorul in principiu concurential
al expansiunii creditului de consum si ipotecar, degeaba a facut Banca Nationala diferite
manevre, caci bancile s-au coalizat pentru a-si prezerva marja de profit pana intr-acolo
incat s-a ajuns in situatia ca masurile BNR de limitare drastica a creditului in valuta
pentru cresterea celui in lei sa coboare doar dobanzile la depozitele in lei, dar nu si pe
cele la creditele in lei, ceea ce pune in pericol economisirea. Marjele de profit ale
bancilor au ramas intacte. Probabil bancile straine au considerat si considera Romania
un teritoriu de la periferie, in care nu merita sa te implici decat la rate de profit
ametitoare. De fapt, pentru a fi mult mai precisi spre a se evita contrareplici, bancile
straine din sistem (si acum aproape toate sunt straine) se concureaza la credite, dar nu
si la depozite, pentru ca pot sa-si procure bani mai ieftini de la societatile-mama. Este
vorba practic de fonduri care, la gradul de satietate bancara din Occident, nu-si gasesc
acolo utilizare, putand fi date spre valorificare sucursalelor din Est, care in schimb
repatriaza profitul.
Ca aceasta situatie convine bancilor este sigur. Pentru economie, in ansamblu, este insa
rau. Desigur, aceasta nu intereseaza deloc bancile. Doar autoritatile romane ar trebui sa
fie preocupate de problema. Pentru ca, in esenta, economisirea in scadere este nici mai
mult, nici mai putin decat un dezastru pe termen lung, intrucat economisirea finanteaza,
atat cat poate, investitiile si dezvoltarea. In plus, ceea ce nu se duce in economisire are
toate sansele sa se indrepte mai degraba spre consum decat spre investitii, sporind traiul
peste plapuma proprie, cu toate riscurile implicate. De asemenea, creditarea peste
anumite limite impinge inevitabil spre dezechilibre, caci, nefacandu-se din bani
economisiti, inseamna ca se face din bani imprumutati. Or, consum pe bani
imprumutati este, dincolo de anumite limite, un fel de a-ti semna condamnarea la a sari
in aer. Consumul peste posibilitati inculca false senzatii de prosperitate, care pot fi din
greu platite cand cheltuielile facute fara acoperire isi vor spune cuvantul.
Autoritatile ar trebui sa faca ceva pentru contracararea acestor riscuri si pericole.
Admitand ca le sesizeaza si ca vor sa le evite, problema este daca mai pot sa faca ceva.
Pierzand controlul in axa majora a economiei nu prea mai detin parghii pentru a face
ceva. Banca Nationala, de pilda, nu poate restrange creditul in ciuda bancilor comerciale
care, toate straine fiind, pot ocoli constrangerile prin apel la fonduri de la societatile-
mama. Doar bancile straine pot intreprinde ceva, sesizand pericolul ca propria
prosperitate sa se blocheze daca dezechilibrele economice din Romania ajung la
incendiu. Iar decizia este numai la dispozitia lor.
15
Pecinginea parafiscalitatii
29 Martie 2006
Din pacate, dupa cum par sa se contureze lucrurile, activitatile depuse in domeniu risca
sa se soldeze cu rezultate alaturi de cele realmente necesare. Si aceasta pentru ca
preocuparile se focalizeaza pe probleme intr-adevar de fond, de altfel expres supuse
atentiei de catre Comisia de la Bruxelles, numai ca realitatile din Romania sunt de o
asemenea natura incat diavolul sta in detalii care sunt mai putin luate in vizor. Se
discuta, de pilda, de simplificarea si debirocratizarea inscrierii in piata a companiilor, ca
si a iesirilor din piata a acestora. De asemenea, dezbaterea asupra fiscalitatii se
centreaza pe impozitarea veniturilor si profiturilor, pe rolul impozitelor indirecte, pe o
noua menire a impozitelor pe avere, pe posibilitatile de scadere a contributiilor sociale,
pe necesitatea sporirii bazei de impozitare spre a se putea face fata exigentelor
apartenentei la Uniunea Europeana.
Cifrele anterior evocate arata fara echivoc ca, inaintand debordant, parafiscalitatea bate
deja fiscalitatea in Romania. La o analiza atenta, doar vreo 10 procente din cifra de
acum trei ani erau reprezentate de impozite propriu-zise, colectate de agentia unica
specializata de sub egida Ministerului de Finante. Sunt acele impozite despre care se tot
discuta si care fac, direct sau indirect, obiectul negocierilor cu Uniunea Europeana ori
FMI.
16
Aceste impozite au ramas nominal aceleasi. Numarul lor nu s-a schimbat. Astfel incat,
daca numarul total de impozite si taxe a ajuns aproape dublu intre timp, faptul se
datoreaza numai extinderii abracadabrante a impunerilor parafiscale. Care nu
reprezinta altceva decat taxe pentru aprobari, avize, autorizatii. Contravaloarea acestor
taxe nici nu ajunge de regula in bugetul de stat, ci la diverse agentii, autoritati, institutii
reale sau inventate. Cum apare o noua agentie guvernamentala sau o autoritate de
reglementare, aceasta introduce rapid, rapid niscai taxe. Mai rau, pentru a extrage niste
bani de la contribuabili persoane fizice si, ce sa mai vorbim, juridice, diferite ministere
nu numai ca pretind ele insele diverse taxe pentru autorizari sau aprobari, dar si
conditioneaza eliberarea acestora de avize din partea altor institutii, de cele mai multe
ori inventate doar pentru a mai percepe alti bani.
17
un adevarat campion al strategiilor pe hartie, a tot presat si presat pentru elaborarea
unor strategii de dezvoltare. Dar nici una din acestea n-a iesit din scripte, pentru ca nici
una n-a avut, din conceptie, acoperire cu resurse, fiind mai mult o simpla insiruire de
obiective, mai mult sau mai putin realiste, fara a fi prevazute si mijloacele de realizare.
In astfel de conditii, nici una din strategiile de pe hartie n-a fost implementata in
practica, cu toate ca statul roman avea pe mana tot ce trebuia pentru a le face
operationale.
A concepe si elabora strategii acum, in anul 2006, este insa o biata glumita. Cand au fost
instrainate cele mai importante si profitabile sectoare economice, cand intreaga axa
majora a economiei nu mai este sub control romanesc, cand capitalul autohton nu mai
are decizia (in unele cazuri nici macar reprezentare) in productia si distributia
petrolului, in distributia de gaze si electricitate, in productia de otel si ciment, in
telefonia fixa si mobila, in intregul sistem bancar, a te apuca sa faci strategii
guvernamentale este o pierdere de timp.
O strategie este o alegere intre variante. Iar pentru realizarea a ceea ce a fost ales dintre
variante este nevoie de imputernicire (pentru a lua decizii si pentru a folosi mijloace) si
de resurse de implementare. "Partea romana" (stat sau capital autohton) nu mai
dispune de asa ceva acum, nici de decizie, nici de mijloace, nici de resurse, cel putin intr-
o zona majora a economiei. "Partea romana" n-a reusit nici atunci cand dispunea de
toate acestea. Acum nici nu mai dispune si nu-i mai ramane decat sa-si ia seama si sa
considere strategiile guvernamentale capitol inchis. Nu este aici vreo lamentatie. Este
vorba doar despre faptul ca elaborarea de strategii la nivel guvernamental nu prea mai
are destinatar. Va urma cumva OMV strategii petroliere clocite pe la Palatul Cotroceni ?
Sau regele indiano-britanic al otelului mondial strategiile industriale desenate pe la
Palatul Victoria ? Ori bancile comerciale, care sunt toate sucursale sau filiale ale unor
banci straine cu retele internationale, se vor conforma cu strictete strategiilor concepute
pe la Banca Nationala ? Sa fim seriosi ! Toate aceste societati straine vor urma, dupa
cum este si firesc, strategiile formulate de centralele lor pe o baza globala, mai mult sau
mai putin fara vreo legatura cu ceea ce s-ar dori ori s-ar viza pe la Bucuresti. La ce
serveste, de altfel, faptul ca ne aflam sub incidenta unei mari strategii de dezvoltare
pana in 2025, pe care dl Iliescu a considerat necesar sa o lase mostenire la plecarea sa
din functia prezidentiala ? Cine urmeaza aceasta strategie ? Cine macar isi mai
aminteste de aceasta strategie ?
18
elaborarea unei strategii de postaderare, decat sa dea de gandit cancelariilor vest-
europene cum ca de fapt nu mizeaza pe Uniunea Europeana.
Guvernatorul BNR a ales sa fie prudent, optand sa nu forteze nota. Probabil si-a asumat
ratarea tintei de inflatie pentru 2006, considerand-o imposibila sau prea costisitoare.
Deja inflatia pe primele doua luni s-a situat la rate anualizate de 8-9%, iar tocmai in
miezul verii, cand inflatia coboara sezonier, guvernul are proiectate decavante cresteri
de accize nu doar la tutun sau alcool, ci la toti purtatorii de energie (carburanti, gaze,
electricitate), care intra in componenta tuturor produselor si serviciilor, urmand a avea
un efect inflationist distrugator. Asa ca dezinflatia poate ramane un obiectiv doar in
limita inregistrarii la sfarsitul anului a unei inflatii mai mici decat cea de anul trecut
(8,6%), si nu a aceleia complet nerealiste de circa 5%. O rata necrescuta a dobanzii de
interventie este congruenta cu aceste proiectii. Sunt de altfel avute in vedere masive
interventii pe piata pentru "sterilizari", inflatia putand fi ca atare tinuta in frau pe cat
posibil fara costuri mari in deficitul extern.
19
Perspectiva folosirii "sterilizarilor" poate spune foarte mult. Asta inseamna ca, destul de
explicit, cursul nu va fi lasat tocmai liber si, mai ales, ca nu va fi folosit pentru
combaterea inflatiei, ceea ce constituie o proiectie de bun augur pentru conturile externe
ale tarii. Caci strunit in menghina "sterilizarilor" - colectarea valutei in exces urmata de
ridicarea de pe piata la dispozitia BNR a contrapartidei in lei - cursul va evolua in
limitele impuse de productivitatea din economia reala si nu va mai contribui la
deteriorarea deficitului extern prin stimularea artificiala a importurilor si nefericita
scoatere din joc a exportatorilor care supravietuiesc pe muchie de cutit. A fi marit
dobanda de interventie in contextul proiectarii unor asemenea politici ar fi fost
contraproductiv, pentru ca s-ar fi majorat sensibil costul interventiilor pe piata.
Aprecierea doar modesta a leului impreuna cu restrangerea creditului - singurele parghii
la dispozitia Bancii Nationale in domeniu - nu sunt insa suficiente pentru temperarea
deficitului extern, care ar trebui sa constituie probabil prioritatea-prioritatilor in politica
economica a Romaniei in perioada actuala, avand in vedere amenintarea numarul unu
pe care o reprezinta deteriorarea continua a situatiei conturilor externe. Guvernatorul
BNR stie mai bine ca oricine acest lucru, luand in considerare faptul ca, de peste un an,
Banca Nationala este lasata singura de catre guvern sa infrunte deficitul extern. Pentru
prima data, insa, dl. Isarescu a vorbit acum mai raspicat in chestiune, cerand guvernului
sa-si faca si el treaba ce-i revine, prin politicile salariale si fiscale, in restrictionarea
cresterii cererii interne si deci a consumului din import.
Dupa o acerba disputa in culise, lucrurile pareau sa se aseze pe un fagas cat de cat
normal in ce priveste asa-numitele SIF-uri (societati de investitii financiare), un fel de
fonduri de investitii si, s-ar putea spune, principali actori pe piata bursiera din Romania.
Fata de o disipare maxima (nici un posesor de titluri SIF nu putea detine mai mult de
0,1% din total) s-au facut presiuni pentru un prag mai inalt, de natura a atrage bani
proaspeti, in cuantumuri mai importante, care sa consolideze pozitiile pe piata ale SIF-
urilor si perspectivele lor. S-a vorbit de 1%, dar si de 5%, pana la urma parand a se cadea
de acord ca pragul de 1% ar fi un compromis satisfacator, mai ales in interpretarea ca
drept de vot. Cu alte cuvinte, sa se poata, individual, dobandi si mai mult decat 1%,
numai ca dreptul de vot s-ar fi limitat tot la 1%. Baronii SIF-urilor - caci si SIF-urile au
baronii lor - au intervenit, au amenintat ca vor fi folosite detinerile de 30% ale SIF-urilor
in BCR pentru a se pune bete in roate finalizarii efective a procesului de privatizare a
acesteia si Camera Deputatilor a votat cum au cam vrut baronii: un prag maxim de 1%,
nu numai ca drept de vot, ci si ca detinere in sine si in plus nu doar ca prag individual, ci
si ca prag pentru investitori care actioneaza concertat. Mai mult, cei care eventual au
cumparat titluri SIF peste limita de 1% vor trebui sa vanda diferenta. Dintr-o data
interesul investitorilor pentru SIF-uri a palit si cotatiile acestora in bursa au scazut.
Complicatii imense apar. Obligarea vanzarii unor proprietati (indiferent de natura lor)
este neconstitutionala. In plus, nu se precizeaza o procedura de vanzare daca
20
dobandirea a avut loc concertat. Unii detinatori cunoscuti in piata au si declarat ca nu
vor vinde.
Toate acestea constituie doar un episod - nici primul si, probabil, nici ultimul - din
istoria nefericita a acestei expresii de fals capitalism pe care au reprezentat-o inca de la
inceput SIF-urile. Ceea ce au constituit acestea prin conceptie si reguli nu a fost si nu
este capitalism. Ceea ce au incercat - si pana acum au reusit - sa impuna ca reglementari
in SIF-uri baronii acestora nu este capitalism, daca tara asta tot s-a decis sa treaca de la
comunismul colectivist la capitalism, de la devalmasie la proprietatea privata. Numai
capitalisti nu sunt baronii SIF-urilor, chiar daca nu-si mai incap in piele de cat de
capitalisti se dau. Chiar daca ai fost impotriva privatizarii BCR - cum este si cazul
semnatarului acestor randuri, din motive de pastrare a unor pozitii romanesti in
sistemul bancar -, nu poti sa fii de acord ca bete in roate in calea procesului respectiv de
privatizare, odata pornit, sa vina din partea unor structuri despre care nu se intelege clar
ce sunt si intersele cui le apara.
SIF-urile constituie expresia fara echivoc a faptului ca un lucru care porneste prost nu
poate merge bine. SIF-urile reprezinta subprodusul asa-numitei privatizari in masa,
proces neeconomic si populist, conform caruia 30% din capitalul privatizabil urmau sa
ajunga gratuit in posesia populatiei adulte a tarii. Pentru ca distributia de actiuni catre
actionarii individuali nu se putea face direct, s-a inventat constituirea a 5 institutii
numite Fonduri ale Proprietatii Private (FPP), care au primit sarcina de a gestiona
aceasta parte de 30% din capital pana la distribuirea propriu-zisa de actiuni. Daca
procesul de transformare in actionari propriu-zisi ar fi durat, sa spunem, sase luni, nu ar
fi fost nici o problema. Dar pentru ca legea in mod deliberat n-a prevazut vreo limita de
timp in acest domeniu, cei care s-au insurubat, pe criterii politice, pe la FPP au avut tot
interesul ca procesul sa dureze cat mai mult. Si timp de cinci ani, cat a durat de fapt
procesul, s-au si impiciorongat bine-bine pe acolo, si-au luat masini scumpe, si-au
construit sedii somptuoase, desigur pe banii populatiei si fara sa dea populatiei nici un
fel de dividend, la care aceasta avea dreptul, caci ea, populatie adulta, era de fapt
actionarul. Inca si mai rau. Cand procesul privatizarii in masa s-a terminat, aceste
structuri, care apareau in sfarsit inutile, desi de la bun inceput n-au fost de vreun folos,
s-au transformat in SIF-uri, dandu-se, nevoie mare, drept private. Adica cum private ?!
S-au constituit printr-un cadou de la stat, adica de la biata populatie, n-au dat nimic
populatiei si apoi cativa impiciorongati pe acolo s-au dat capitalisti. E rau de tot pentru
ca au devenit baronii SIF-urilor cu acte in regula.
SIF-urile constituie cea mai mare sfidare la adresa populatiei din Romania si rusinea
capitalismului din Romania. Capitalism prin cadou de la stat, acesta nu-i capitalism.
Mai rau decat in cazul structurilor private constituite prin furt, pentru ca macar cei care
au furat s-au ostenit cu ceva. SIF-urile nu s-au ostenit cu nimic. Exista atatea structuri
private, care abia daca mai rasufla, oprimate de legi neprietenoase si impozite
ruinatoare, si SIF-urile traiesc bine mersi, nu trebuie sa manifeste vreo capacitate
manageriala sau vreo abilitate in valorificarea conditiilor pietei. Pentru ca si-au creat
asemenea reglementari privind functionarea structurilor respective, incat le-au
transformat intr-un fel de cetati inchise, inexpugnabile, care doar mai trimit din cand in
cand cate o ghiulea brizanta in statul care le-a facut cadoul si in populatia care le
21
suporta. Arma principala a constituit-o santajul cu actiunile pe care le-au detinut la
banci si pe care le-au obtinut ca parte integranta a cadoului pe care l-au primit in urma
cu ani.
Opozitia acerba a baronilor SIF-urilor fata de o deschidere mai mare a acestor structuri
financiare catre investitori - respectiv fata de un prag mai inalt al detinerilor de titluri -
nu este expresia vreunei griji fata de cei multi, prin ale caror inocenta si credulitate s-au
constituit SIF-urile fepepiste, ci a unei sordide preocupari de a nu le lua cineva scaunul
pe care i-a asezat incalificabilul capitalism de cadou.
Ironia sortii este ca SIF-urile au ramas, cel putin in segmentul bursier, singurul vehicul
de anvergura cu capital romanesc in piata dupa ce statul roman a cedat capitalului strain
controlul axei majore a economiei. Faptul da intreaga masura a tragicomediei in care a
ajuns Romania, daca singurii ramasi sa mai reprezinte interesele economice romanesti
sunt baronii SIF-urilor, care au uitat de Romania chiar de cand au primit de la aceasta
cadouri pe tava.
22
Pentru adevaratul loc al Romaniei in economia mondiala vorbeste mult mai semnificativ
pozitia in exporturile mondiale decat cea in importurile mondiale, chiar daca cea din
urma arata ca piata romaneasca nu este una de neglijat, aflandu-se in atentia
furnizorilor in cautare de debusee.
E drept, o religie de tip primitiv, cu fetisuri si chipuri cioplite, dar in care preotii si
baronii ei au toate motivele sa creada, pentru ca le-a adus opulenta. Ca este o opulenta
pe seama celor multi, pe cine mai intereseaza ?!
Potrivit unei hotarari recente, izvorand din cadrul Comisiei de la Bruxelles, ministrii de
finante ai celor 25 de tari membre ale Uniunii Europene vor discuta, in iunie, crearea
"unei baze comune consolidate pentru impozitul asupra companiilor". Acceptarea
acestei discutii este interpretata ca un posibil prim pas catre o armonizare pe plan
european a cotelor de impozitare a companiilor pana in anul 2008. Nu se stie
deocamdata daca aceasta armonizare va merge pana in punctul unei cote unice de
impozitare in sectorul corporatist pe piata de ansamblu a Uniunii Europene, pentru ca
ideea are si adversari, nu numai partizani, desi se pare ca pe dedesubt exista mult mai
multe sustineri decat reticente.
23
Demersul nu constituie cumva vreo surpriza. Mai degraba, s-ar putea spune ca era de
asteptat, fiind de presupus ca mai-marii Uniunii Europene, cei cu painea si cutitul in
club, nu vor sta cu mainile in san si vor reactiona, indeosebi in culise, daca nu si oficial,
in fata sfidarii pe care noile tari aderente, chiar de ei admise, au lansat-o in perspectiva
sau imediat ulterior intrarii efective in Uniunea Europeana. Mai multe dintre aceste tari,
printre care si Romania, profitand de faptul ca impozitele directe (pe profit, pe salarii)
nu fac, spre deosebire de cele indirecte (TVA, accize), obiect al reglementarilor
comunitare, au procedat la scaderi semnificative indeosebi ale impozitelor pe profit si
venit, stimuland atragerea in acest fel de investitii externe, in principal investitii din
tarile vechi membre ale Uniunii Europene. Mai mult, prin implicatie, s-a incurajat astfel
masiv, atat ca amploare, cat si ca dinamica, procesul care ar fi avut loc oricum in
conditiile extinderii Uniunii Europene, de deplasare catre Est a marilor companii cu
sedii in tarile vest-europene, proces numit de relocalizare. In tarile est-europene, o data
cu uniformizarea conditiilor de acces si operare, companiile vest-europene pot beneficia
de o forta de munca mai ieftina. Evident, prin scaderea mentionata a impozitarii se pot
bucura si de impuneri mai favorabile, cunoscute fiind nivelurile ridicate pe acest plan
din tarile vest-europene.
Mai-marii vest-europeni, aflati la mijloc intre interesele propriilor companii si cele ale
fortei de munca din tarile respective, au reactionat mai intai cu reprosuri la adresa
tarilor est-europene ca nu raspund cu "fairplay" la sprijinul, inclusiv financiar, de care s-
au bucurat pentru si la admiterea in Uniunea Europeana. In curand si-au dat seama ca
mult mai eficient este sa actioneze in plan economic, unele tari vest-europene, in frunte
cu Germania si Austria, coborand substantial cota de impozitare pe profit. Gheata, din
acest punct de vedere, a fost sparta. Deplasarea spre Est a capitalului vest-european este
inevitabila si irepresibila. Dar amploarea si ritmul relocalizarii ar fi mult temperate de o
armonizare a tratamentului fiscal aplicat companiilor in tarile membre ale UE, care
poate implica si o impozitare in cota comuna, ce ar avea si avantajul unei frane in calea
fraudelor si evaziunii fiscale.
24
Premiere care arata ca gluma se ingroasa
10 Mai 2006
Datele cu privire la situatia contului curent extern pe primele doua luni ale anului -
facute publice zilele trecute de Banca Nationala - sunt de natura sa-i ingrijoreze serios
pe cei ce se culcasera pe urechea ca si pe la case mai mari s-au produs explozii ale
deficitului extern in perspectiva aderarii la Uniunea Europeana, urmand ca
dezechilibrele si efectele lor nefavorabile sa fie absorbite in conditiile cresterii
economice prelungite.
Vestea rea din aceste date este aceea ca importurile au continuat nestavilit, in ciuda
restrictiilor puse creditului pentru populatie de catre Banca Nationala. Era de asteptat
ca aceste restrictii sa tempereze expansiunea consumului si, prin incidenta, sa slabeasca
cresterea importurilor, caci marirea cererii, determinata de sporirea creditelor, se
indreapta spre import din cauza insuficientelor globale si structurale ale productiei
interne. Datele par sa evidentieze faptul ca productia interna nu reactioneaza in nici un
fel la marirea cererii, astfel incat continuarea creditarii, prin ocolirea de catre banci a
restrictiilor impuse de Banca Nationala, orienteaza consumul suplimentar pe care il
provoaca tot catre import.
Cu mult mai rau este insa altceva. Pana acum, deficitul de cont curent extern - un fel de
consum net de resurse din strainatate - era mereu mai mic decat deficitul comercial,
adica decat depasirea exporturilor de catre importuri. Explicatia era ca, in balanta
transferurilor altele decat cele comerciale, se obtineau din strainatate incasari mai mari
decat cheltuielile facute in strainatate, ceea ce acoperea o parte din deficitul comercial.
Existau iesiri nete in contul dobanzilor la datoria externa si repatrierilor de profituri de
catre investitiile straine, precum si sub forma cheltuielilor turistilor romani in
strainatate. Toate acestea erau supracompensate de trimiterile de bani in tara din partea
romanilor aflati la munca in alte tari. Acum, insa, balanta globala a transferurilor
aproape s-a inversat. Si aici se tinde, ca si in sectorul comercial, sa se inregistreze un
deficit, desi in balanta turismului situatia s-a echilibrat, sold negativ ce mareste
amploarea si pericolul deficitului de cont curent extern. Motivele nu sunt deloc de
ignorat: transferurile in strainatate sub forma de repatrieri de profituri din investitii
externe au crescut serios si, mai ales, au scazut sever remiterile catre tara din partea
lucratorilor romani in strainatate.
25
strainatate au fost, in primele doua luni ale acestui an, mai mici decat cele din ianuarie-
februarie anul trecut.
In aceste conditii, deficitul de cont curent extern si-a accelerat puternic cresterea, cu
70% in ianuarie si chiar cu 120% in februarie, fata de situatia din lunile corespondente
din 2005, cu toate ca deficitul comercial si-a incetinit cresterea (75% in ianuarie si doar
55% in februarie fata de situatia din lunile corespondente din 2005). Pentru prima data,
in februarie, deficitul de cont curent extern (627 milioane euro) a fost mai mare decat
deficitul comercial (610 milioane euro), iar, cumulat in primele doua luni ale anului, a
depasit 1 miliard euro, fiind cu 80% mai ridicat decat cel din primele doua luni ale
anului trecut. Inutil aproape de mentionat ca, anul trecut, deficitul extern, de
aproximativ 7 miliarde euro, fusese cu circa 3 miliarde euro mai mic decat deficitul
comercial si ajunsese sa reprezinte 8,7% echivalent PIB, in depasire severa a cotei, de
6%, considerata de alerta pe plan international.
Dupa cum se vede, gluma se cam ingroasa. Si daca ianuarie-februarie 2006 nu vor fi fost
niste exceptii, inseamna ca explozia se precipita. Daca nu se va mai putea conta pe
cresteri ale remiterilor catre tara din partea romanilor aflati la munca in strainatate, in
timp ce este sigur ca repatrierile de profituri de catre investitiile straine in Romania se
vor majora, deficitul extern va spori considerabil, devenind in mod clar nesustenabil,
oricate noi investitii straine vor veni in tara.
Ministrul Economiei, dl Codrut Seres, a anuntat, nu fara o anumita euforie, ce este iscata in
general de marile realizari, ca vor fi stopate vanzarile de energie electrica de la producatori de
stat catre consumatori de stat prin itermediari privati. O realizare poate ca ar fi, intrucat s-ar lua
de la gura "baietilor destepti" - cum ii numea odata, in vremuri imemoriale, dl Basescu, pe cei ce
cumpara electricitate ieftin si o vand scump - unul din ciolanele la care rodeau cu nesat.
Unii s-au repezit sa spuna ca astfel li s-ar veni de hac "baietilor destepti". Doamne pazeste!
Acestora nu le vine nimeni de hac! Orice comisii parlamentare si DNA-uri li s-ar pune pe cap! I-
a facut uitati si dl Basescu la scurt timp dupa ce se zborsise la ei de credeai ca-i va face ferfenita!
Baietii prospera intr-o veselie cu profituri de milioane si chiar zeci de milioane de dolari la
afaceri tot de milioane si zeci de milioane de dolari, adica, mai precis, cu rate de profit
ametitoare prin simple frecaturi de hartii din birouri, altminteri somptuoase.
Marea afacere a cumpararii de catre "baietii destepti" de energie electrica ieftina de la
producatori de stat (caci altii decat de stat nici nu exista) si a vanzarii acesteia la consumatori de
stat cu mult mai scump – afacere despre care o minte sanatoasa nici nu putea crede ca exista si
care, cel mai probabil, a fost inventata dupa interventia dlui Basescu, ca o dovada a cat de
patrunsi au fost "baietii destepti" de mustruluiala prezidentiala - era poate doar cea mai
scarboasa. Dar nu este nici singura si nici cea mai importanta dintre afacerile derulate de acestia.
Asa ca, si daca se reuseste oprirea acestei "afaceri" - urmand ca societatile proprietate de stat sa
26
incheie contracte directe cu producatorii, repetam, toti de stat -, "baietilor destepti" le raman
halcane imense din care sa se infrupte!
De fapt, "baietii destepti" actioneaza legal in virtutea unei aiureli inspaimantatoare, cu consecinte
dramatice pentru micul consumator roman, impuse de Uniunea Europeana si denumite insidios
"liberalizarea pietei energiei". Ce liberalizare ar putea exista pe o piata unde producatorii sunt
toti de stat si pe deasupra mai sunt si neomogeni prin determinari nu tehnologice, ci naturale ?!
Ce concurenta ar putea exista intre producatori termo care scot electricitatea la costuri de 50-90
dolari MW si producatori hidro care scot electricitatea la vreo 10-15 dolari MW, obtinand, din
ratiunea de a strange bani de investitii, autorizatia de a vinde la 20 dolari MW?! In conditiile in
care pentru acoperirea consumului este nevoie de intreaga energie electrica produsa - atat de cea
ieftina, indeosebi din surse hidro si nucleare, cat si de cea scumpa, din surse termo -, asa-numita
liberalizare a pietei energiei se transforma intr-o jalnica farsa, in care intermediari ("baieti
destepti") iau (desigur, pe hartie) electricitate din surse ieftine, indeosebi hidro, dar si de la unele
termocentrale ce o scot la costuri mai acatarii, si o vand scump la diferiti consumatori, asa-numiti
"eligibili", respectiv consumatori care, prin marime, au dreptul, potrivit reglementarilor stabilite,
sa-si aleaga furnizorul. Nu mai spunem ca unii iau energie electrica din surse hidro (la 20 dolari
MW) si o vand la export (cu 30-35 dolari MW), aceasta chemandu-se ca fac afaceri! In timp ce
consumatorii casnici - considerati deocamdata "captivi" (adica nu-si pot alege furnizorul) si care
vor ramane practic "captivi" si cand nu vor mai fi considerati teoretic asa - platesc deja peste 10
centi kW (respectiv peste 100 dolari MW) si-l vor plati mereu si mereu mai scump - atentie! - in
numele "acoperirii costurilor". Ale cui costuri? Cumva ale sistemului energetic per ansamblu?!
Pai, daca se fac socoteli "per ansamblu" in ce priveste costurile, de ce nu se procedeaza la fel si
in ce priveste preturile (adica tarifele la consumatori)?! Mai precis, de ce electricitatea produsa
mai ieftin, indeosebi din surse hidro, nu este contabilizata in intregime ca aport la ansamblul
sistemului pentru a se cobori pe cat posibil tarifele per ansamblu?! Cu atat mai mult cu cat
ieftinatatea electricitatii din aceste surse provine din conditii naturale lasate de Dumnezeu,
beneficiile trebuind sa apartina populatiei. Si sa nu uitam ca valorificarea acestor conditii
naturale s-a facut in urma unor investitii imense realizate prin eforturile tot ale populatiei!
In loc de toate acestea, se da posibilitate unor intermediari - care n-au nici o contributie si care n-
au depus nici un efort - sa preia, desigur pe hartie, cantitati masive de electricitate din surse
ieftine si s-o plaseze unor consumatori privilegiati, inghesuindu-si buzunarele cu bani nemunciti!
Este aproape neverosimil! In mod incredibil, acesti intermediari sunt considerati "piata" insasi in
sistemul impus de Uniunea Europeana! De aceea dl Basescu i-a facut uitati pe "baietii destepti".
Care, sa fie clar, oricat ar fi ei de rai, nici n-ar fi putut exista daca nu era impus sistemul numit
debusolant "liberalizarea pietei energiei", in loc sa i se spuna cu numele adevarat: jaf organizat
pe seama populatiei. Si la fel de clar: nu este mai putin jaf daca asa se petrec lucrurile si prin
Uniunea Europeana!
Problema este deci cu mult mai grava si mai profunda, si nu este doar aceea ca niste intermediari
privati au luat de la stat si au vandut la suprapret tot la stat. In Romania se va discuta la nesfarsit
doar despre acest ultim aspect, dar nu si despre problema in sine, pentru ca aceasta decurge dintr-
un sistem recomandat (sau impus) de la Bruxelles si aplicat in Romania in cel mai clientelar mod
posibil. Sistem in virtutea caruia vom plati in beneficiul unor privilegiati electricitatea mereu si
mereu mai scump.
27
Impactul comercial extern
19 iulie 2006
Cu toate ca grosul implicatiilor comerciale ale intrarii in Uniunea Europeana a fost deja
"decontat", impactul in plan comercial al aderarii efective, sa zicem si sa speram de la 1 ianuarie
2007, nu este unul deloc de neglijat. In mod eronat, nu prea se discuta despre acest lucru,
probabil tocmai pentru ca se considera ca marile probleme comerciale ale aderarii la UE au fost
deja absorbite.
Din punctul de vedere al taxelor vamale in relatiile cu tarile Uniunii Europene - problema intr-
adevar de mare impact - lucrurile sunt, intr-o masura importanta, depasite. In virtutea acordului
de asociere la Uniunea Europeana, care opereaza de la mijlocul anilor '90, Romania a asimilat
reglementarile comunitare in domeniu. Mai precis, taxele vamale in relatiile reciproce au fost
treptat reduse pana la desfiintare. Tinand cont de decalajele de dezvoltare, marfurile romanesti au
beneficiat la intrarea in UE de o viteza de reducere mai mare a taxelor vamale, iar cele din UE la
intrarea in Romania de o viteza de reducere mai mica. De acum insa, prin ajungerea la
desfiintarea taxelor vamale pe ambele fluxuri, Romania se afla deja intr-o zona de liber schimb
cu tarile Uniunii Europene (de dezarmare vamala reciproca). Urmare directa, schimburile externe
ale Romaniei s-au concentrat inspre si dinspre Uniunea Europeana, care detine grosul pozitiilor
atat in exporturile, cat si in importurile Romaniei. Din acest punct de vedere, evident nimic nou
nu se va intampla din momentul in care Romania va intra efectiv in Uniunea Europeana.
Totusi, trebuie tinut cont ca acordul de asociere nu se extindea si asupra produselor agricole,
astfel incat aderarea va aduce si preluarea reglementarilor de liber schimb si in respectivul
domeniu, cu mentiunea ca aici opereaza si un noian de reglementari paratarifare (sanitar-
veterinare sau fito-sanitare) specifice, care sunt adiacente celor strict comerciale. Impactul nu
este catusi de putin neglijabil. Exporturile agro-alimentare romanesti spre UE nu pierd mai
nimic, nu de alta, dar nici nu prea exista! Insa piata romaneasca va fi napadita de produse agro-
alimentare din alte tari ale UE, ceea ce va amplifica deficitul pe care Romania il inregistreaza in
comertul cu tarile din Uniunea Europeana.
De departe cel mai important impact il va produce alinierea la reglementarile decurgand din
faptul ca Uniunea Europeana este, din punct de vedere comercial, nu doar o zona de liber schimb
(dezarmare vamala intre tarile membre), ci o uniune vamala (dezarmare vamala intre tarile
membre, dar si un tarif vamal extern comun fata de terti).
Ca atare, tariful vamal comun al Uniunii Europene fata de terti urmeaza, odata cu aderarea
efectiva, sa fie aplicat si de Romania in relatiile cu toate tarile care nu fac parte din Uniunea
Europeana. Taxele vamale vor trebui schimbate in relatiile cu toate tarile care nu sunt membre
ale UE dupa grila aplicata in relatiile cu acestea de catre UE. In relatiile cu mai multe tari -
Turcia, Moldova, tarile care au mai ramas in CEFTA - se vor introduce din nou taxe vamale
dupa ce, prin acorduri bilaterale sau multilaterale anterioare, fusesera desfiintate prin incheierea
de acorduri de liber schimb. Dimpotriva, in raporturile comerciale cu alte state - indeosebi
africane, latino-americane si asiatice - care, in prelungirea unor relatii din perioada coloniala, au
acorduri speciale cu Uniunea Europeana, se vor aplica reglementarile si facilitatile convenite in
aceste acorduri.
28
Sa tinem cont in domeniu si de faptul ca Romania devine granita externa a Uniunii Europene si
deci poarta de intrare in intreaga Uniune Europeana pentru marfuri venind dinspre Est, din Rusia,
Ucraina si poate si din Orientul Mijlociu, zona caucaziana ori chiar Extremul Orient. Vama
romaneasca, in mod obiectiv, capata o alta importanta, ca si actele de intrare-iesire pe care le va
intocmi. Inschimb, incasarile din taxe vamale nu vor mai merge in bugetul Romaniei, ci direct in
cel comunitar, taxele vamale constituind una din sursele directe de finantare a acestuia din urma.
Romania devenind acelasi teritoriu vamal cu restul tarilor membre ale UE, nu se va mai beneficia
in relatiile intracomunitare de deduceri de TVA la "export" si nu se va mai taxa TVA la
"import". Repetam, in relatiile intracomunitare! In schimb, aceste operatiuni se executa in
relatiile extracomunitare, rolul vamilor UE la granitele cu tertii - deci si al vamilor romanesti -
fiind crucial.
Preluarea prin apartenenta la UE a unor parteneri comerciali noi, precum tari africane si latino-
americane, nu va avea practic nici o semnificatie pentru Romania, in actuala si previzibila
structura a comertului exterior romanesc. In schimb, va putea fi resimtita probabil negativ
pierderea indirecta in relatiile speciale cu Turcia si Orientul Mijlociu.
Exporturile s-ar putea sa inregistreze o aplatizare, chiar cu recul. Admitand ca se vor mentine
exporturile pe pietele tarilor membre ale UE, este foarte posibil insa sa se produca pierderi de
debusee pe piete extracomunitare. Sa nu uitam ca, prin aderarea la UE, Romania, ajungand sa fie
considerata ea insasi tara dezvoltata, pierde preferintele de tratament comercial de care se bucura
din partea unor tari industriale dezvoltate (in speta SUA si Japonia) in virtutea statutului de tara
in curs de dezvoltare pe care il avea. In schimb, importurile vor continua intr-o veselie si mai
mare, sub presiunea exportatorilor mondiali de succes, inclusiv americani, chinezi, japonezi,
coreeni, thailandezi, malaysieni, care vor incerca sa foloseasca Romania ca poarta de intrare pe
marea piata europeana.
29
Gool... in propria poarta
26 iulie 2006
Sa precizam mai articulat contextul in care intervine o asemenea masura. Toata politica
economica a Guvernului s-a centrat pe introducerea cotei unice si, pentru ca lucrurile n-
au iesit cum se crezuse, totul a degenerat intr-o lupta disperata pentru ca nu cumva, prin
majorarea nivelului cotei unice sau al TVA, sa se ajunga la interpretari cu privire la un
esec general al demersului. Astfel, politica economica nu numai s-a focalizat pe cota
unica, dar s-a si rezumat la cota unica. Cu consecinte foarte negative pentru economie.
Cota unica a fortat consumul, intr-o perioada deja de tensionare a acestuia, conditii in
care consumul, negasind productie interna, s-a dus in import. Problemele grave ale
Romaniei s-au mutat in deficitul extern. Pentru a nu mari vreun impozit principal cu
care sa combata inflamarea cererii interne, Guvernul a lasat singura Banca Nationala, sa
se lupte si cu inflatia, si cu deficitul extern, ceea ce, din punctul de vedere al mijloacelor
la dispozitia bancii centrale, presupune masuri opozite. Intr-un an si jumatate, cresterea
economica a devenit in mod disproportionat o crestere economica bazata pe import.
Daca tendintele proiectate de Comisia de la Bruxelles, precum si de banca centrala
europeana se vor adeveri, economia cu deficite bugetare si externe nefinantabile se
poate indrepta spre o criza, in ciuda cresterii economice ce pare sa se fi revigorat.
30
intra in incetare de plati cu consecinte de crah economic.
Inca si mai fara perdea, procesul poate fi denumit de ruinare a micilor producatori, desi
anumite nuante de diferentiere s-ar putea identifica, in sensul ca scoaterea din joc ar
putea evita sa fie doar o ruinare a micilor producatori daca aceasta din urma, de
neinlocuit din punct de vedere economic, are un acompaniament social solid.
31
Dupa cate s-au conturat pana in prezent, acompaniamentul social ar urma sa constea in
doua mari programe.
Unul apartine partii romane si este deja demarat: renta viagera. Cei ajunsi la varsta
pensionarii pot fi beneficiari din partea statului ai unei rente viagere (pana la sfarsitul
vietii) daca accepta sa renunte la folosinta pamantului pe care-l poseda vanzandu-l sau
arendandu-l. Daca-l vinde, primeste o renta viagera de 100 echivalent euro pe hectar
anual, daca il arendeaza suma fiind doar de 50 echivalent euro pe hectar anual. In acest
ultim caz, renta se adauga arendei primite. Despartirea de pamant este insa o problema.
O alta problema o constituie neincrederea. Dar poate cea mai mare problema o
reprezinta cuantumul mic al rentei, care nu asigura supravietuirea nici chiar in cazul
unui batran si nici chiar la tara, in masura in care pana in prezent traiul celui in cauza,
desi evident sub limitele decentei, era asigurat din autoconsum tocmai de exploatarea
pamantului la a carui folosinta, potrivit programului, trebuie sa renunte. Evident, o
renta mai mare bugetul romanesc nu prea poate sa aloce!
Al doilea program ar urma sa fie finantat din fonduri europene si ar urma sa fie derulat
dupa aderare. Este, de fapt, un program de retragere timpurie (pensionare anticipata).
Beneficiarii - varstnici de peste 55 de ani - care ar intra in program ar putea primi
maximum 150.000 de euro pe ansamblul a maximum 10 ani, in rate anuale de circa
15.000 de euro, daca accepta sa-si inceteze definitiv toate activitatile agricole
comerciale, iar utilizarea terenurilor lor sa fie transferata unor fermieri tineri.
Programul pare imbietor pentru beneficiari. Nu se stie insa, deocamdata, in mod clar
nici daca obligatia transferului pamanturilor inseamna instrainare prin vanzare-
cumparare si, mai ales, daca transferul este legat strict de gasirea unor "fermieri tineri"
(ce inseamna concret acest lucru si ce se intampla daca nu sunt gasiti niste "fermieri
tineri"). In plus, exista incertitudinea pentru beneficiari privind soarta lor dupa cei 10
ani de asistenta prevazuti in program.
Nu se stie daca beneficiarii unuia din programe sunt exclusi dintre beneficiarii celuilalt
program. Daca asa va fi, se vor crea probleme sociale, beneficiarii putand considera ca se
fac discriminari, desi programele au conditionari diferite. S-ar putea ca programul
privind renta viagera sa intervina in completare abia dupa consumarea celor 10 ani din
programul social finantat din fonduri europene (daca desigur acesta din urma nu
presupune imperativ instrainarea pamantului).
32
agricol in Romania, caci miza acestuia este gasirea (crearea) unor ocupatii neagricole
celor disponibilizati din agricultura, fara ca acestia sa paraseasca satele (caci oricum la
orase n-ar prea gasi ce sa faca!). Pentru tipul de problematica pe care o determina
restructurarea sectorului agricol din Romania, programele sociale sunt indispensabile
deoarece sunt singurele care ofera o solutie - chiar daca doar de supravietuire - unor
disponibilizati, fara ca acestia sa creeze probleme altor sectoare.
Desi cam aceasta este perceptia generala asupra starilor de lucruri in domeniu, situatia
concreta nu este asta. Sau, mai precis spus, incepe sa nu mai fie asta si chiar deja nu mai
este! La licitatia organizata de Bechtel a fost o exceptie, determinata, cel mai probabil,
de conditii locale, pe fondul unor distinctivitati structurale poate mai generale. Sa fie
clar: la licitatia cu pricina nu s-au prezentat in general lucratori in constructii si cu atat
mai putin drumari, care ar fi in exces, ci probabil in principal locuitori de la sate, de prin
partea locului, care au gasit in angajarea la constructia autostrazii o posibilitate de a face
rost de un ban fara a lua calea bejeniei vest-europene. Si, important de subliniat, pentru
o munca deloc usoara, au dat una si mai grea, din agricultura, ce nu le aduce de fapt mai
nimic! Prin alte zone si chiar prin sate din zonele in discutie, insa, oamenii si-au luat
talpasita in masa, muncind acum legal si ilegal prin tarile Europei de Vest. In locurile de
origine, nici sa dai cu tunul si nu se mai gasesc brate de munca. Agricultura romaneasca
este facuta, intr-o mare proportie, de batrani, cu prioritate femei, in timp ce tinerii isi
cauta viitorul in strainatate. De fapt, Romania a inceput sa resimta o lipsa de forta de
munca. Deocamdata cel putin - pentru a fi cat mai exacti -, nu ca fenomen global, ci ca
un fenomen structural, dar deja de o amploare care o depaseste pe cea, sa-i zicem
normala, care apare firesc in timpul restructurarilor economice, cand oferta de forta de
munca, in general putin flexibila, nu mai intalneste structural cererea in schimbare de
forta de munca.
Ce este deja clar in Romania este absenta de forta de munca industriala. Nu se mai
gasesc muncitori industriali calificati, iar inginerii au ajuns la mare pret, pentru ca pur si
simplu nu se mai afla la colt de strada ca inainte. Si in constructii, antreprenorii se plang
sistematic ca nu mai gasesc muncitori calificati pentru lucrari de finisaj, si nu pustani
care sa care roabe si saci de ciment.
Mitul fortei de munca industriale calificate si abundente din Romania dispare incet, dar
sigur. Si sistemul de invatamant si pregatire profesionala este atat de demodat,
33
anchilozat si debusolat, incat nu pot exista decat slabe sperante de a raspunde
semnificativ cerintelor in schimbare ale pietei.
De mirare nu este insa ca mitul cu pricina - vehiculat in mod curent ca atu al Romaniei,
poate singurul, in atragerea de investitii - dispare! Dupa 17 ani in care industria a fost
ciuca bataii, vinovata nationala de toate relele, dupa ce sute de fabrici au fost inchise,
date la fier vechi sau transformate in depozite, dupa ce industria a pierdut 3,5 milioane,
daca nu chiar 4 milioane de locuri de munca, iar cei disponibilizati au fost nevoiti, in
lipsa de orice sansa, sa se faca vanzatori, comercianti, taximetristi sau agricultori si cate
altele, dupa ce sute de mii de specialisti, de la cei inalt pana la cei mediu calificati, au
luat calea pribegiei spre a-si valorifica macar putin cunostintele sau chiar pentru a spala
vasele altora, dar pe bani ceva mai buni, deci dupa toate acestea sa nu ne miram!
Se apropie un moment crucial. Romania pierde atuul fortei de munca bine calificate si
abundente (si, deci, ieftine). Salariile in industria din Romania ar trebui sa creasca din
chiar lipsa "fizica" de forta de munca specializata. De unde abia descoperisera El
Dorado-ul romanesc (gratie tocmai fortei de munca ieftine), investitiile straine s-ar
putea sa dea inapoi. Noua situatie devine de o mai mare complexitate si are nevoie de o
gestiune nationala care sa-i faca fata. Cine insa sa o gestioneze?!
34
celelalte tari ale lumii ramanand sa traga mai mult ponoase decat foloase, cel putin in
masura in care la acestea din urma nu mai ajung. Identificarea problemei este, desigur,
un pas, si inca unul important. Dar reprezinta mai nimic in masura in care se refuza din
partea celor avantajati sa se faca ceva pentru impartirea beneficiilor, chiar daca se stie ce
ar fi de facut! In mod semnificativ, nu mult dupa Consiliul Ministerial al OCDE, tarile
dezvoltate au facut "scapat" prilejul pe care asa-numita "runda Doha" de negocieri
comerciale multilaterale din cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului il oferea de a se
imparti cat de cat avantajele liberalizarii comertului global. S-a vorbit despre faptul ca o
noua liberalizare a schimburilor comerciale mondiale, indeosebi in domeniul
agroalimentar, ar genera cresteri economice de cateva sute de miliarde de dolari la nivel
de ansamblu, de care ar putea beneficia tari in curs de dezvoltare daca pietele tarilor
dezvoltate s-ar deschide mai mult si gradul de protectie al acestora prin subventii ar
scadea. Tarile dezvoltate n-au fost insa de acord sa renunte la masurile protective, care
sunt de fapt in favoarea a numai 4% din agricultorii lumii, acceptand doar o reducere in
perspectiva a subventiilor agricole la export. Ca urmare, 96% din agricultorii lumii vor
ramane in continuare cu ochii in soare, iar "runda Doha", dupa ani si ani de negocieri,
este amenintata de un esec total.
35
Romania, mai catolica decat Papa
23 August 2006
Acelasi lucru in Italia sau Franta, unde tentative in acest sens au fost blocate prin
interventii guvernamentale taioase, chiar daca, si in aceste cazuri, a fost vorba tot de
incercari din partea unor parteneri din aceeasi Uniune Europeana.
Nu mai spunem ce arici au devenit vest-europenii cand a fost vorba de incercari de
preluari din sistemele lor energetice din partea companiilor rusesti, desi acestea
pretindeau respectivul acces in baza faptului ca, pe de o parte, era vorba de distributia
chiar a gazului rusesc, iar, pe de alta parte, vest-europenii insisi reclamau pentru ei
acces la exploatarea resurselor energetice din Rusia.
Cel putin Rusia joaca fara echivocuri in domeniu: resursele sunt ale Rusiei, nu le poate
controla exploatarea si distributia altcineva decat rusii! Scurt pe doi!
In Europa Centrala si de Est lucrurile au ajuns complicate rau. Dupa cum s-au
desfasurat acestea, nu trebuie sa fi fost cine stie ce analist pentru a fi constatat ca a
existat o presiune puternica din partea vest-europenilor in directia preluarii de catre ei a
controlului asupra sistemelor energetice din aceste tari si asupra economiilor lor in
general, in schimbul primirii lor in clubul vest-european, in speta in Uniunea
Europeana.
In cazul Romaniei acest targ a fost cel mai pregnant, probabil pentru ca, pe de o parte,
tara, spre deosebire de celelalte din regiune, mai detinea ceva resurse energetice proprii,
iar, pe de alta parte, avea si cele mai slabe performante care s-o califice pentru aderare,
presiunile fiind, ca atare, mult mai eficiente. Fapt este ca Romania a cedat capitalului
vest-european intreaga distributie atat la gaze, cat si la electricitate, precum si controlul
36
exploatarii tuturor resurselor proprii de petrol si a unei jumatati din cele de gaze
naturale. Ceea ce face din Romania un caz deja atipic in Europa! Cand toata Europa nu
stie ce sa mai faca sa depinda mai putin de aprovizionarea cu hidrocarburi rusesti,
Romania isi cedeaza controlul national asupra unor resurse pe care i le lasase
Dumnezeu si care, intr-o masura, ii asigurau o vulnerabilitate mai mica.
Cu toate ca aceste cedari s-au facut in numele privatizarii, in mod semnificativ pentru
situatia reala din energetica europeana acestea s-au realizat, de fapt, intr-o mare
proportie, catre alte state, si nu catre firme private: jumatate din distributia de gaze
catre statul francez (Gaz de France fiind o companie de stat), aproape jumatate din
distributia de electricitate catre statul italian (ENEL fiind o companie de stat) si o alta
bucatica din distributia de electricitate catre statul ceh (CEZ fiind o companie de stat). Si
compania OMV, care a preluat productia de petrol si jumatate din cea de gaze, este doar
cu numele o firma privata, in masura in care 35% din actiuni apartin statului austriac, ce
face de fapt jocurile atat timp cat 45% din actiuni sunt libere pe bursa si deci imposibil
de "coalizat" impotriva actionarului majoritar, chiar daca acesta nu are majoritatea
absoluta.
Indeosebi dupa aderarea la Uniunea Europeana, in tarile Europei Centrale si de Est s-a
inceput sa se scoata capul, incercandu-se sa se mai salveze ce mai poate fi salvat din
controlul national asupra sistemului energetic, avand in vedere vremurile tulburi care se
anunta. Cel mai explicit demers este cel al fratilor Kaczynski, care, in functiile de
presedinte, respectiv prim-ministru, conduc acum Polonia. Acestia au pus la punct o
lege care permite statului polonez sa nationalizeze companii considerate strategice
pentru siguranta nationala, daca oferte ostile se fac pentru preluarea lor (adica, mai
concret spus, daca firme straine puternice supraliciteaza cu banet serios pe masa pentru
preluari carora autoritatile poloneze li se opun).
Desi prin vestul Europei s-a strambat puternic un nas fata de o asemenea initiativa, n-ar
fi o mare deosebire fata de ceea ce a facut guvernul francez pentru a opri o preluare in
sistemul energetic national de catre "vecinii" italieni sau fata de ceea ce a facut guvernul
de la Londra pentru a bloca preluarea de catre Gazprom a celei mai importante
companii de distributie de gaze (Centrica) din Marea Britanie.
Numai Romania merge inainte cu "globalizarea". Este ceva aproape remarcabil! Pentru
ca, evident, este vorba doar de "globalizarea" ei de catre altii, nefiind in stare cumva sa
"globalizeze" si ea pe cineva!
In isteria desantata si sordida - intretinuta nici macar abil, ci doar jegos de tabloidele de
mare tiraj - ce a fost declansata in Marea Britanie impotriva acceptarii lucratorilor
romani si bulgari in perspectiva primirii tarilor lor in Uniunea Europeana, un ziar
serios, "The Guardian", care n-a crutat vreodata Romania si Bulgaria, a gasit cu cale sa
intreprinda o analiza solida, onesta si pe deplin pertinenta cu privire la situatia tarilor
37
din Est, cu accent tocmai pe Romania si Bulgaria, si originile fenomenului de migrare a
bratelor lor de munca.
De la caderea comunismului au trecut 16 ani - spune analiza -, dar oamenii din Est
pleaca in cautarea unor locuri de munca prin tarile occidentale nu pentru a scapa de
sechelele comunismului, ci de consecintele politicilor antiinflationiste. Acestea au
produs o polarizare sociala grava. O minoritate s-a imbogatit masiv, prin furturi si
coruptie, in timp ce zecile de milioane ale majoritatii se zbat in saracie. Prea putini
catadicsesc prin Occident - afirma "The Guardian" - sa faca o legatura intre rezultatele
reformelor si valul migrationist.
Nimeni nu prea vrea prin Occident sa recunoasca fara ezitari ca tinerii din Est castiga in
concursuri de angajare in fata candidatilor din Occident, ca ingineri romani sau
stomatologi unguri au de fapt cautare in Marea Britanie pentru ca sunt buni si pentru ca
aceasta tara are nevoie de ei, ca atatia estici sunt mai bine pregatiti deoarece, in ciuda
pierderilor vizibile din perioada de tranzitie, sistemele de educatie si alte sisteme sociale
din tarile foste comuniste sunt inca mai bune decat corespondentele lor din tari
occidentale.
Analiza nu are dubii in privinta beneficiarilor fenomenului de migratie. Acestia sunt
doar companiile occidentale, pentru ca muncitorimea occidentala se afla printre
pierzatori. Si, nu intamplator, aceasta este inspaimantata de imigratie si este atat de
sensibila la propaganda impotriva unor imigranti precum romanii sau bulgarii, care de
fapt n-au nici o vina. Oricum, spune analiza, cei mai mari perdanti sunt insesi tarile de
origine ale migratiei, care sunt vaduvite de aportul celor mai dotati, talentati si harnici
dintre cetatenii lor, indeosebi si cu atat mai grav tineri! Concluzia analizei este
formulata net. Diferentele dintre Est si Vest si xenofobia care le insoteste vor disparea
doar atunci cand mostenirea comunista va fi privita onest si echidistant. Si daca se va
admite ca, in pofida absentei libertatilor politice, statele estice au avut si realizari solide.
Este reconfortant sa poti consemna o asemenea analiza intreprinsa de insasi una din
citadelele finantelor mondiale, despre un subiect atat de controversat, delicat si
complicat. Un semn ca mai exista oameni ce gandesc si nu sunt doar niste masini de
printat, oameni ce privesc realitatile cu profesionalism si onestitate, necantand doar in
struna unor companii ce se afla exclusiv in urmarirea profitului.
Problema insa s-a complicat atat de mult incat solutia sugerata nu prea mai poate servi
la ceva. Simpla recunoastere a realitatilor si erorilor - recunoastere de altfel tardiva - nu
poate rezolva lucrurile. Raul a fost facut. Nu se mai poate reveni. Consecintele nu mai
38
pot fi oprite sa se rostogoleasca. Migrantii nu mai pot fi stopati, ca si pierderile
ireparabile pentru tarile estice.
Pentru tarile occidentale, migratia din Est este o infuzie de sange proaspat care le va
scoate, pentru o perioada mai mult sau mai putin lunga, din satietatea pietei si
cvasistagnarea imbatranirii demografico-economice. Rolul migratiei fortei de munca
dintre Est spre Vest, ca o componenta intrinseca a procesului extinderii Uniunii
Europene dinspre Vest spre Est, este inteles de liderii politici occidentali. Muncitorimea
din Occident nu intelege rostul acestei migratii si, afectata fiind, nici nu vrea sa
inteleaga. Mai mult, o respinge, cu toate ca liderii vest-europeni vor face in asa fel, prin
politici publice, incat sa-i revina si ei un avantaj din acest lucru, fara ca toate profiturile
sa ramana doar la dispozitia capitalului. In mod inevitabil, insa, procesul va genera
contradictii si disensiuni, infruntari sociale, tensiuni economice si dispute politice.
Singurul perdant net - pentru ca vor fi, fara indoiala, si avantaje - il vor constitui tarile
est-europene. In acest domeniu, concluzia transanta a analizei din "The Guardian" nu
poate fi decat impartasita. Avantajele nu sunt putine, dar mai toate sunt pe termen
scurt: de la detensionari ale pietei autohtone ale fortei de munca la remiteri spre tara
din castigurile realizate de lucratorii estici in tarile occidentale. Prin comparatie, insa,
pierderile mentionate clar de "The Guardian" sunt incomparabil mai importante, cu atat
mai mult cu cat sunt pe termen lung si irecuperabile.
Potrivit Institutului National de Statistica, august 2006 a fost prima luna din intreaga
perioada postdecembrista in care nu s-a inregistrat o crestere a preturilor pe ansamblul
produselor si serviciilor de consum, consemnandu-se, in premiera, chiar o usoara
deflatie, adica o scadere a acestora.
39
general de inflatie mai redusa in economie. Faptul a permis scaderii preturilor de pe
piata taraneasca sa influenteze statistic indicele general al preturilor intr-atat incat
acesta sa coboare fata de nivelul din luna precedenta.
Ceea ce, de asemenea, a contribuit la un astfel de efect a fost faptul ca august a fost nu
doar o luna de vara, cand factura la energie si caldura este prietenoasa, ci si o luna de
vara in care nu au fost introduse obisnuitele cresteri de vara ale tarifelor la energie si
caldura, la care se procedeaza uzual tocmai pentru ca, in conditiile consumului obiectiv
mai redus, acestea devin "mai comestibile" social. Respectivele scumpiri au fost
introduse de la 1 iulie, impactul lor a aparut statistic in iulie, in timp ce in buzunarele
oamenilor vor fi resimtite sever incepand din toamna. Este una dintre marile probleme
ale calcularii inflatiei: o scumpire, chiar daca masiva, intervenita in vara la energie, este
luata in considerare in statistici la momentul cu pricina, in timp ce nu mai influenteaza
indicele general al preturilor din statistici tocmai in iarna, cand ii arde la buzunare pe
consumatori. Aceasta problema, care nu este doar a statisticii romanesti, atarna insa
foarte greu in balanta in Romania din cauza cresterilor in cascada ale tarifelor in
furnizarea de energie, din motive obiective, dar si subiective, pe care nu le discutam
acum si aici.
Alte probleme sunt insa ale statisticii din Romania! Una este reprezentarea ridicol de
mica a cheltuielilor cu energia si caldura in cosul produselor si serviciilor pe baza
preturilor carora se calculeaza inflatia. In felul acesta, influenta cresterilor de tarife la
energie si caldura - care oricum au ramas cele mai mari din economie - apare mult
diminuata fata de ceea ce reprezinta in realitate asupra indicelui general al preturilor de
consum (inflatia).
Cazul facturii energetice este, de fapt, unul particular al problemei mai generale care
decurge din structura pe mediile urban si rural a populatiei si deci a consumului in
Romania, mai precis din ponderea masiva a populatiei din mediul rural. De altfel,
reprezentarea mica a facturii energetice in cosul de calcul al inflatiei este motivata oficial
de faptul ca jumatate din populatia tarii traieste in mediul rural, unde nu exista
aprovizionare cu gaze sau caldura centralizata. De fapt, pe un plan mai larg - din multe
motive obiective - mediile statistice la nivel national din Romania, inclusiv cele privind
cresterile de preturi, se obtin din inflatiile la nivel urban si cele la nivel rural, mult
inferioare din cauza masivitatii autoconsumului. Ca urmare, populatia urbana resimte -
tot obiectiv - aceste medii nationale ca nereflectand inflatia din buzunarele proprii. Sa
nu trecem cu vederea nici faptul ca in cosul de calcul al inflatiei nu sunt luate in
considerare, dar deloc, cheltuielile imobiliare (cu procurarea de locuinte), care au avut
in ultimii ani cresteri fabuloase, adica o "inflatie" debordanta, ce ar fi influentat puternic
indicele general al preturilor, oricat de mici le-ar fi fost ponderile atribuite in cosul de
calcul.
Inflatia este departe de a fi fost pusa la pamant in Romania. Structurile economice nu
permit inca ingenuncherea inflatiei, oricat de restrictive ar fi politicile monetare si
general-economice. Oricum, dincolo de faptul ca programul de crestere a tarifelor la
utilitati nu s-a incheiat - ceea ce va exercita mereu si mereu presiuni asupra preturilor
per ansamblu -, o scadere a inflatiei obtinuta, precum in ultimii ani, pe baza stimularii
40
importurilor ieftinite de o apreciere fara acoperire a monedei nationale este o inflatie
artificial coborata si cu potential exploziv de reinflamare.
Romania a ajuns sa traiasca din plin uzualele consecinte ale prezentei preponderente in
economie a capitalului strain. Nu exista nici o abatere de la scenariul standard in
domeniu. Oarecum atipic este doar faptul ca aceste consecinte sunt resimtite deja la o
intensitate maxima, dupa foarte putini ani de implicare notabila a capitalului strain in
economie.
Pana in anii 2000, practic prezenta capitalului strain in economie era derizorie, cel mai
probabil din cauza unei nefericite combinatii intre tergiversarea reformelor in tara si
absenta Romaniei din conul de interes politico-economico-strategic pentru capitalul
occidental. Abia din anul 2000, capitalul occidental a intrat pe un front larg in Romania,
ca expresie a noului interes politico-economico-strategic pentru regiune, pus in evidenta
si de deschiderea procesului de aderare a Romaniei la NATO si Uniunea Europeana.
Reformele au fost urgentate. Privatizarea a fost fortata la maximum. Intr-o perioada
istoriceste extrem de scurta - practic 2-3 ani - intreaga axa majora a economiei a fost
preluata de capitalul strain, indeosebi vest-european. Sub control strain se afla
productia si distributia petrolului, distributiile de gaze si de electricitate,
telecomunicatiile, productia de otel si ciment, intregul sistem bancar. Capitalul strain se
afla deja la comanda economiei, iar de acum, gratie fortei sale mult superioare celei a
capitalului autohton, isi extinde controlul in dreapta si stanga axei majore a economiei.
In aceste conditii, economia este intr-o proportie predominanta la mana capitalului
strain, cunoscand din plin consecintele implicarii acestuia. Nu s-ar putea sa despartim
de prezenta capitalului strain cresterea economica obtinuta in ultimii ani, cu mult mai
dinamica decat s-ar fi putut inregistra pe baza contributiei doar a capitalului autohton.
Nu s-ar putea sa nu recunoastem aportul capitalului strain la dezvoltarea sectorului
bancar-financiar din Romania, precum si a retelelor de consum, caracterul lor
performant si aspectul civilizat al acestora. Deosebit de important este impactul
capitalului strain in difuzarea in Romania a managementului performant si a unei
culturi si discipline a muncii pe baza carora se obtin reusitele economice si
productivitatea necesara in competitia economica. Si nu am putea sa ignoram
contributia capitalului strain la cresterea salariilor in Romania, in unitatile atator
multinationale care actioneaza si pe piata romaneasca practicandu-se salarii ridicate si
forme de promovare a valorilor.
Sunt insa si avataruri ale prezentei capitalului strain care n-ar putea fi trecute cu
vederea. Este vorba indeosebi de bine cunoscutele si arhistudiatele probleme negative
de balanta de plati pe care le produce expansiunea, in special una rapida, a capitalului
strain, bancar si industrial, intr-o tara. Probleme pe care capitalul strain nu le creeaza
dintr-o rautate anume, ci din insasi ratiunea pentru care opereaza: obtinerea de profit.
N-am putea sa nu remarcam ca desi PIB-ul si productia industriala cresc, in aceeasi
masura sporeste si deficitul de cont curent extern al tarii. In mod normal, cresterea PIB
41
si cea a productiei industriale ar trebui sa antreneze o scadere a deficitului de cont
curent extern - care nu este altceva decat un consum net de resurse din strainatate - sau,
cel putin, o incetinire semnificativa a sporirii acestuia. Cu atat mai mult cu cat
expansiunea creditului catre sectorul privat (care include si creditul de consum) arata
clar, potrivit datelor BNR, o incetinire vadita, semn ca restrictiile introduse de Banca
Nationala in domeniu ar fi dat rezultate. Era de asteptat deci, cu atat mai abitir, ca
importurile sa-si tempereze expansiunea, caci aceasta este finantata de fapt tocmai din
credite. Nu s-a intamplat asa probabil din doua motive, si ambele sunt legate de
prezenta predominanta a capitalului strain. Primul: bancile, toate straine, din Romania
au ocolit complet restrictiile Bancii Nationale in domeniul creditarii in valuta, pasand
solicitarile de imprumuturi catre bancile-mama din Occident. S-au comutat catre
acestea solicitari de credite in valoare de peste 3 miliarde de euro, dupa introducerea
restrictiilor de catre Banca Nationala.
In acest fel, desi creditul din Romania s-a temperat, imprumuturile contractate in valuta
de firme si particulari din Romania au continuat de fapt sa creasca, efectele unor
importuri fara limite fiind pe mai departe resimtite in economie. Ca urmare, deficitul
extern a crescut! Al doilea motiv este legat de investitiile straine. Chiar facand abstractie
de cele speculative (cum pot fi considerate nu doar cele de pe bursa, dar si cele din
imobiliar), investitiile straine in Romania sunt, in cea mai mare parte, nu investitii
realmente noi, ci transferuri intracompanie de active in operatiuni de relocalizare, cu
preluarea de aprovizionari cu componente si servicii de la societatile-mama sau de la
filiale ale acestora din alte tari. Ca atare, in situatia actuala a investitiilor straine, cu cat
acestea cresc cu atat cresc si importurile Romaniei si deci deficitul de cont curent extern
al tarii.
42
Componenta privata produce ingrijorari
11 Octombrie 2006
Presedintele Basescu a revenit de curand asupra ideii lansate in urma cu cateva luni de a
se folosi, pe langa cele circa 30 miliarde de euro ce vor fi primite pana in 2013 din partea
UE pentru sustinerea integrarii, credite externe in valoare de inca 30 miliarde euro
pentru a face si mai substantial decolajul spre dezvoltare al Romaniei. Aceasta plecand
de la faptul ca poate in nici un alt domeniu, decat in cel al datoriei externe, Romania nu
se inscrie mai deplin in parametrii de principiu stabiliti de UE pentru tarile membre. In
timp ce respectivii parametri stabilesc, in ce priveste datoria externa, ca nivelul maxim
admisibil al acesteia poate fi de 60% echivalent PIB, nivelul datoriei externe actuale a
Romaniei se afla la jumatatea acestei cote maxime admisibile, ceea ce evidentiaza un
potential serios de recurgere la credite externe in continuare.
Intamplator sau nu, a aparut la scurt timp un studiu al Bancii Nationale care aduce in
atentie pericolele pe care le atrage indatorarea externa, care sunt prezentate a prinde
contur efectiv tocmai in contextul cresterii vertiginoase din ultimul timp a datoriei
externe. Aceasta bate deja spre 30 de miliarde de euro si are o componenta privata
zdrobitoare (circa doua treimi) care o face extrem de riscanta tocmai prin faptul ca nu
este public controlabila. Banca Nationala n-a fost niciodata un fan al indatorarii externe,
cunoscand, ca sa spunem asa, "dinauntru" problema si confruntandu-se direct, de-a
lungul vremurilor, cu avatarurile acesteia. In cel mai prost an economic postdecembrist
(1999), Romania a trecut de putin pe langa intrarea in incetare de plati externe din
cauza rambursarilor disproportionate carora trebuia sa le faca fata in contul datoriei
externe (altfel modeste) pe care o avea. Si doar o gestiune competenta din partea Bancii
Nationale, dublata poate si de o conjunctura norocoasa pe pietele de imprumut
internationale, a salvat Romania de la aceasta eventualitate! In orice caz, Banca
Nationala a devenit reticenta fata de excese in datoria externa, ajungand poate chiar sa
sufle si in iaurt! Dar, fara indoiala, ceea ce o nelinisteste in momentul de fata este tocmai
zdrobitoarea componenta privata a datoriei externe. Cea publica, cu care a avut de-a
face pana acum, inclusiv in 1999, este controlabila si parghiile la dispozitia guvernului si
bancii centrale pot fi folosite cu destul succes in stapanirea unor situatii-limita, in ultima
instanta scazandu-se nivelul de trai al populatiei pentru onorarea rambursarilor.
Aceste parghii sunt insa aproape neputincioase in cazul unor datorii private care, din
diferite motive, nu ajung a fi rambursate la timp si, intr-o piata de capital nematura si
nelichida precum cea romaneasca, riscurile sunt enorme, chiar si la niveluri de datorii
mult sub cotele maxim admisibile stabilite in UE. Mai pe sleau spus, Banca Nationala -
desi nu va recunoaste deschis acest lucru - se mefiaza nu de cuantumul datoriei externe
si nici de cresterea rapida a acesteia, ci de componenta ei privata. Si in special de faptul
ca sporirea in continuare a datoriei externe, daca va avea loc, se va produce tot pe seama
datoriei private.
43
credit introduse de Banca Nationala tocmai comutand solicitarile interne de imprumut
catre bancile-mama din strainatate, deci convertind o potentiala datorie interna intr-o
efectiva datorie externa. De asemenea, filialele din Romania ale multinationalelor
industriale isi finanteaza expansiunea de aici prin transferuri de fonduri si chiar prin
transferuri de active propriu-zise de la societatile-mama din strainatate, sporind astfel
datoria externa a Romaniei atat direct, cat si indirect (caci transferurile de active
inseamna pentru Romania importuri platite prin credite). Nemaivorbind de faptul ca
apelul masiv la credite externe creeaza complicate probleme in stapanirea inflatiei si a
deficitului de cont curent extern. Orice credit extern, cand intra in tara, genereaza
contrapartida sa in lei, care se adauga masei monetare existente pe piata, punand
imediat Bancii Nationale problema "sterilizarii" acestei contrapartide in lei spre a nu se
duce in inflatie. Cat despre contributia creditelor la stimularea deficitului extern, aceasta
nu prea are nevoie de explicatii, caci nu reprezinta altceva decat a consuma dincolo de
cat iti permite buzunarul.
A forta insa folosirea "rezervei" de indatorare externa de catre statul insusi - in ciuda
atat a lipsei acestuia de parghii pentru a mai derula strategii de dezvoltare (in conditiile
cedarii axei majore a economiei catre capitalul strain), cat si a absentei capacitatii sale
institutionale de a cheltui si, mai ales, de a cheltui judicios banul public - ar fi pur si
simplu distrugator. Fondurile externe imprumutate ar risca sa se duca pe apa sambetei,
urmand sa umfle niscai buzunare private ale unor clienti politici, fara ca tara si
populatia sa se aleaga de fapt cu ceva, desi acestea vor plati rambursarea creditelor si
dobanzile aferente. Acelasi lucru s-ar intampla si daca statul ar indemna firmele private
sa apeleze la credite externe sau chiar le-ar facilita accesul la acestea prin acordarea de
garantii guvernamentale. Un caz clasic in care unii se infrupta si altii platesc!
Jaful din privatizari continua intr-o veselie. Ceea ce este pur si simplu revoltator este
faptul ca, dupa sirul nefericit de devalizari ale banului si avutului public prin privatizari
subevaluate si nepotrivite, nici macar cele mai amare si mai aiuritoare dintre
experientele in domeniu - externalizarea pe daiboj a exploatarii si valorificarii resurselor
de petrol si a jumatate din cele de gaze (prin privatizarea Petrom) si scoaterea din joc a
capitalului autohton de pe piata bancara romaneasca (prin privatizarea BCR) - nu se
dovedesc a fi de ajuns pentru a opri extinctia avutului public prin privatizari incredibile.
JP Morgan, gigantica banca de afaceri de la Wall Street, a dat publicitatii mai zilele
trecute o estimatie asupra portofoliului imobiliar pe care il detine CEC si care, prin
apropiata privatizare a bancii, ar urma sa intre in posesia unuia din cei doi competitori
ramasi in cursa. Acest portofoliu imobiliar - constand in 1.500 de sucursale si agentii din
intreaga tara, din care 950 spatii proprii - a fost evaluat de JP Morgan la cel putin 200
milioane euro. Din estimari din piata, statul roman nu va obtine la privatizarea CEC mai
44
mult de 500 milioane de euro. Cu alte cuvinte, in caz de privatizare, afacerea CEC in sine
ar urma sa fie vanduta pe un nimic de 300 milioane de euro! Deci, ar urma ca, pur si
simplu tot pe nimic, sa se dea si ultima rasuflare de prezenta romaneasca de pe piata
cruciala a bancilor.
Actualul presedinte al CEC pare constient de acest lucru si, realist fiind, descrie fara
echivoc perspectiva: "Este foarte posibil - a declarat dl Eugen Radulescu pentru revista
Capital - ca noul proprietar sa vanda tot si apoi sa inchirieze o parte din aceste spatii.
Bancile nu traiesc din active imobiliare si, in general, vor sa le vanda pentru a-si
echilibra bilantul".
Problema este alta. Incriminarea trebuie adresata direct autoritatilor romane. Daca stiu
ce se va intampla - pentru ca, dupa cum afirma specialistii, institutiile financiare nu-si
blocheaza banii in active imobiliare, preferand lichiditatile care pot fi puse in miscare -,
de ce mai privatizeaza CEC!? De ce, sub o motivatie sau alta, nu opresc procesul de
privatizare?! De ce nu folosesc autoritatile actuala conjunctura imobiliara favorabila,
pentru a valorifica, in interesul statului-proprietar, portofoliul imobiliar al CEC?! De ce
sa nu ajunga foloasele la populatia romaneasca, si nu la straini, fara ca acestia sa depuna
vreun efort nici managerial si nici de marketing, primind doar un cadou?! Sta statul
roman in mizilicul de 300 milioane euro, care ar fi obtinute in mod net in schimbul
instrainarii CEC?! Isi poate permite statul roman ca, pentru niste firimituri de 300
milioane euro, sa piarda vectorul financiar pe care CEC-ul - si numai CEC-ul cu reteaua
sa unica in mediul rural - il poate reprezenta in necesara restructurare a agriculturii si a
satului romanesc? Si, in fond, ce este iuresul acesta aproape idiot de privatizari fara
noima?! Sau exista o noima si, daca exista vreuna, aceasta nu poate fi decat vreo spaga
babana pentru vreun grup de interese, in dauna bietului contribuabil roman!
Restrictiile pe care Marea Britanie le-a anuntat pentru intrarea fortei de munca din
Romania si Bulgaria dupa aderarea acestor tari la Uniunea Europeana erau strict
previzibile. O campanie antiimigrare - dirijata tintit impotriva romanilor si bulgarilor -
fusese montata aproape in mod isteric si nu putea prevesti nimic bun.
Problema nici nu este cea legata de imigrare. Daca pozitia fata de imigrare ar fi fost una
si aceeasi, indiferent de nationalitatea imigrantilor, s-ar fi discutat eventual despre
avantajele si dezavantajele fenomenului, pe fondul desigur al dreptului exclusiv al tarii-
gazda de a adopta politica pe care o crede de cuviinta. Problema este legata insa de
45
discriminarea romanilor si bulgarilor fata de cetatenii altor tari aderente la Uniunea
Europeana. Pentru cele 10 tari din anteriorul val de aderare din 2004, Marea Britanie s-
a erijat chiar in campionul portilor deschise! In fata romanilor si bulgarilor, aceeasi tara
pune acum bariere grele, urmand sa fie lasati sa treaca doar muncitorii necalificati din
agricultura.
Restrictiile erau de asteptat pentru ca demult Marea Britanie ii considera pe romani si
bulgari niste "europeni de mana a doua": pana acum in calitate de cetateni, acum in
calitate de brate de munca! Pentru Marea Britanie, Romania a fost buna doar sa i se
cumpere, la interventii inalte si cu ghilimelele de rigoare (caci a fost mai degraba pe
daiboj), uriasul combinat siderurgic de la Galati de catre magnatul britanic de origine
indiana Mittal si, in schimb, sa i se vanda la sume astronomice fregate britanice scoase
la fier vechi! In rest, ca expresie a dezinteresului fata de Romania, investitiile britanice
in Romania sunt minunate, dar aproape lipsesc cu desavarsire! Si, in prag de intrare a
Romaniei in Uniunea Europeana, Marea Britanie este singura tara care nu a ridicat
obligativitatea vizei pentru romani. Pai, sa ne ierte Dumnezeu, dar macar prin
comparatie, daca nu si in sine, unor tari precum Germania, Franta, Spania, Italia ar
trebui sa le ridicam osanale. Desi, evident, si aceste tari au interese care le-au ghidat
actiunile fata de Romania! Dar au si dat ceva romanilor! Macar libertatea de circulatie si
este imens!
A venit momentul unei replici pe potriva, chiar daca reciprocitatea la care Romania are
dreptul n-ar afecta in aceeasi masura Marea Britanie. In fond, este prilejul de a se da
curs avertismentelor presedintelui Basescu adresate tarilor care vor restrange
posibilitatea oferita romanilor de apartenenta la Uniunea Europeana de a lucra in tarile
membre sa nu conteze pe timiditatea Romaniei, intrucat aceasta va introduce restrictii
similare lucratorilor din tarile in discutie. Este nevoie de masuri macar si pentru a rupe
cercul vicios din relatia cu Marea Britanie, tara careia oficialii romani, indiferent de
culoarea politica, i-au tot lustruit asiduu pantofii in anii din urma si care s-a purtat cu
Romania exact precum cu un lustruitor de ghete!
Intr-o miscare neasteptata pentru politica promovata in ultimul timp, Banca Nationala a
decis mai zilele trecute sa elimine restrictiile impuse creditarii in valuta. Oficial, s-a
explicat ca, intrucat restrictiile si-au facut efectul si ponderea creditului in valuta a
scazut in totalul creditarii, se poate renunta la restrictiile asupra necesitatii carora, fie
vorba intre noi, se batuse serios toba. Mai oficios, s-a spus insa ca, intrucat de la 1
ianuarie 2007, o data cu intrarea in UE, se deschide piata bancara pentru oricare dintre
bancile europene ce doresc sa opereze pe piata romaneasca, restrictiile n-ar face altceva
decat sa dezavantajeze concurential "bancile romanesti" in fata competitiei cu "bancile
straine".
Pai sa vedem cum sta de fapt treaba! Bancile din Romania nu s-au prea sinchisit de
restrictiile BNR. Fiind toate filiale ale unor grupuri bancare cu extindere inter-nationala,
au pasat solicitarile de credit din tara catre bancile-mama din strainatate, care mustesc
46
de bani, carora abia asteapta sa le gaseasca un plasament. In statistici a aparut ca
restrictiile au dat rezultate, intrucat creditarea in valuta s-a incetinit, pierzand teren in
fata creditarii in lei. Asta insa numai in statistici, pentru ca in realitate creditarea n-a
mai fost in parte inregistrata in Romania, ci in strainatate. In schimb, efectele au fost
consemnate in Romania. Creditele in valuta din strainatate au fost folosite pentru a se
face importuri si mai mari, care au de-teriorat si mai periculos deficitul extern.
Cea mai gogonata este insa povestea cu "bancile romanesti" si "bancile straine". Care or
mai fi bancile romanesti in sistemul bancar din Romania?! Mai sunt vreo doua-trei intr-
adevar romanesti, ce nu depasesc insa impreuna minunata cota de 5% din piata. Poate
doar pentru acestea sa fi functionat restrictiile, caci pentru toate celelalte, care au pozitii
coplesitor dominante pe piata, restrictiile n-au contat, find eludate tocmai datorita
faptului ca sunt filiale sau sucursale ale unor banci straine.
47
aceasta discrepanta creste mereu si mereu pe masura ce sporeste bombardamentul de
"tuning"-uri si se degradeaza prin stagnare inzestrarea infrastructurala a economiei,
singura care ar putea sa-i asigure fundamentele de dezvoltare durabila. Sa nu ne ferim a
afirma deschis ca roadele cresterii economice, cu care se mandreste Romania, nu numai
ca sunt culese de paturi subtiri de populatie, dar se si concentreaza in domenii
colaterale, chiar efemere, fara functie sociala.
In orasele tarii sunt astazi probabil mai multe firme de bodyguarzi decat societati de
desfacere a produselor alimentare, iar pe bulevardele bucurestene sunt mai multe
agentii bancare decat magazine de confectii si incaltaminte. Investitiile straine - care au
luat o alura semnificativa - n-au depasit in general conditia de lohn. Atata doar ca lohn-
ul, parasind textilele si confectiile, s-a mutat in domeniul pieselor auto si eventual in
diferite segmente ale industriei informatiei. Investitii masive se fac nu in facilitati
industriale sau in utilitati publice, ci in afaceri imobiliare, in constructii de birouri, de
vile si apartamente de lux, expresia polarizarii sociale debordante din "capitalismul de
cumetrie". Romania a devenit El Dorado pentru lanturile de supermarketuri si
hipermarketuri care vand in draci, dar, vai!, aproape deloc produse fabricate in
Romania. Mai degraba decat expresia inaintarii catre faza consumului de masa, faptul
reprezinta, mult mai prozaic, o reflectare a consumului fara acoperire, a economiei
artificiale bazate pe import ce se construieste in perioada actuala in Romania.
Expansiunea fulminanta a importurilor - in sine si prin comparatie cu extinderea doar
normala a exporturilor - este insa numai fateta la vedere a lucrurilor. Problema este ca
politicile economice promovate au propulsat importurile si au deprimat exporturile.
Impotriva inflatiei se lupta intr-o buna masura cu aprecierea leului, care incurajeaza
importurile si descurajeaza exporturile. Nu intamplator, imbogatitii tranzitiei sunt
aproape toti importatori.
Fara echivoc, trebuie spus ca, mentinand comparatiile din domeniul automobilismului,
cu masini "tunate" se circula pe bulevarde, putand impresiona eventual doar niscai
fotomodele, dar nu se pot ataca urcusuri si drumuri accidentate, de genul celor pe care
le are in fata economia din Romania.
48
Iesirea din scena a capitalului autohton ajuta la
integrare ?
3 Ianuarie 2007
Fara indoiala, 2006 a stat sub semnul aderarii tarii la Uniunea Europeana, eveniment
istoric de mare amplitudine pentru intreaga societate romaneasca si implicit pentru
economia din Romania. Ceea ce s-a intamplat in 2006 in plan economic s-a inscris in
mod inerent in contul aderarii. Cum anume Romania intra de la 1 ianuarie 2007 in UE,
ca stare generala si in domenii specifice, contabilizeaza, cu bune si rele, si rezultatele
economice din 2006.
De departe cu impactul cel mai puternic, dar si cel mai controversat este preluarea de
catre capitalul strain a intregii axe majore, precum si a altor segmente vitale ale
economiei, proces care s-a extins si consolidat in 2006. Faptul a adus o performanta mai
mare in economie, fiind vorba de implicari in sectoare de profitabilitate maxima, dar,
desigur, si de un management de o mai inalta abilitate. Iesirea completa si definitiva a
capitalului autohton din miezul economiei, de la sectorul energetic la banci, este insa,
fara indoiala, un esec total al acestuia. Fiind vorba de o iesire din scena a capitalului
public, faptul duce la o slabire a statului, care s-a autodeposedat de parghii, ceea ce este
in contracurent cu cerintele unui stat puternic pe care le presupune apartenenta la UE.
Asa ca nu se poate spune daca procesul in discutie - desavarsit in 2006 - este de bun sau
de rau augur pentru integrare. Un fapt realmente pozitiv - inregistrat in 2006 - este
independentizarea de politic a economicului. Daca ar fi fost dupa debandada care a
existat in plan politic, economia ar fi trebuit s-o duca extrem de prost. Dimpotriva, insa,
economia a "duduit" dupa expresia dlui Tariceanu, cresterea economica fiind chiar
foarte ridicata si depasind cele mai optimiste previziuni. Reducerea vizibila a
dependentei economicului de politic este un fenomen pozitiv de mare semnificatie, cu
impact deosebit pe termen lung.
49
inregistrate, care s-a concentrat in segmente colaterale, chiar efemere, ale economiei,
ceea ce nu o poate face una durabila. Este un rezultat al implicarii investitiilor straine,
care au devenit semnificative, cantarind greu in balanta, dar care s-au orientat
disproportionat de mult catre sectoarele financiar-bancar si imobiliar (birouri, vile si
apartamente de lux), de profitabilitate rapida, cu impact minor din punctul de vedere al
ocuparii fortei de munca si cu functie sociala slaba. Ca urmare, roadele cresterii
economice, cu care se mandreste Romania, se indreapta catre paturi subtiri de
populatie, ceea ce nu constituie un atu pentru apartenenta la UE, al carei nucleu central
practica un model social cu o larga difuzare a prosperitatii de masa.
Un element strict nou aparut in 2006 - dar cu implicatii profunde si severe pentru
viitorul in interiorul UE - l-a constituit rasturnarea situatiei de pe piata fortei de munca,
dupa numai trei-patru ani de la deschiderea pe care a reprezentat-o renuntarea de catre
tarile din spatiul Schengen la obligativitatea vizei pentru romani. In urma plecarii
cetatenilor ei cu milioanele la munca in strainatate, Romania, cu o mare viteza, a ramas
fara forta de munca de o anumita calificare, indeosebi in sectoare precum industria si
constructiile, dar si ocrotirea sanatatii si invatamantul. La o perioada scurta dupa grave
tensiuni create de surplusuri pe piata muncii, forta de munca abundenta si calificata a
ajuns deja de domeniul trecutului si nu mai constituie un atu pentru Romania. Optiunea
inevitabila este aducerea de forta de munca din tarile situate si mai la Est, astfel
Romania urmand a pierde investitiile vestice ce ar putea continua sa vina in tara.
Inca si mai si, pentru prima data dupa declansarea exodului masiv, trimiterile in tara de
bani de la romanii aflati la munca in strainatate au incetat sa mai creasca, ba au dat
chiar inapoi, contribuind oricum cu mult mai putin la acoperirea deficitului din platile
externe. Cu alte cuvinte, migratia romaneasca a devenit intr-o buna masura emigratie,
transformare probabil in legatura cu legalizarea imigrantilor indeosebi in Spania si
Italia. Cert este ca nu se mai putea conta pe aceste trimiteri in finantarea deficitului
comercial, pe care l-au compensat substantial respectivele tri-miteri in ultimii ani.
De departe cea mai grava mostenire a lui 2006 este deteriorarea abominabila a
deficitului extern. Acesta - avand la baza fabulosul deficit comercial, respectiv
surclasarea exporturilor, care s-au extins normal, de catre importuri, care au scapat
complet caii - a depasit cu 50% nivelul, si asa dincolo de cotele de alerta, al deficitului
din 2005. Acest deficit este expresia economiei vulnerabile ce se construieste acum in
50
Romania, economie bazata pe import, a carei lipsa de substanta si acoperire isi va cere,
mai devreme sau mai tarziu, pretul.
Jumatate din livrari catre consumatorii finali a fost facuta din maini private, adica de
catre firme private. S-ar zice ca este bine: economia de piata inainteaza chiar si in
sectorul energetic, sectorul privat tinde sa preia conducerea si in acest domeniu, pana
mai ieri dominat exclusiv de catre stat! Usurel, usurel, insa cu asemenea aprecieri! Pai,
cata productie de energie din unitati private exista?! Practic, zero! Singurul proprietar in
productia de energie, indiferent daca este vorba de energie din surse hidro, nucleare sau
termo, este statul. Toate unitatile de productie sunt de stat. Si atunci cum se face ca onor
consumatorii care, intr-adevar, sunt nu numai intreprinderi de stat, dar si private,
precum si individuali particulari au primit jumatate din aprovizionare de la firme
private?!
Foarte simplu. O ceata de intermediari, bineinteles toti privati, a confiscat jumatate din
livrarile de energie de la unitatile producatoare de stat si s-a transformat in furnizor
privat catre consumatori! Si, tot bineinteles, incasand profituri fabuloase prin
intermediere, desi nu au facut altceva decat sa invarta niste hartii! Nici n-au stocat
energia electrica (pentru ca nu se poate asa ceva la scara industriala), nici n-au
valorificat-o cumva: singura lor valoare adaugata este ca au plimbat niste hartii de colo,
colo!
Pai asta-i privatizare?! Mai mult seamana a jaf! Si, pentru a avea o imagine in problema,
51
este de ajuns a lua in considerare ca electricitatea este probabil cea mai mare afacere din
Romania, depasind-o in valoare si amploare pe cea privind petrolul sau pe cea privind
gazele naturale.
Practic, in mai multe randuri in ultimul timp, guvernatorul BNR Mugur Isarescu a
avertizat asupra politicii salariale in 2007, de care a legat direct soarta inflatiei in acest
an. Soarta inflatiei - adica ceea ce-l intereseaza cel mai mult, intrucat, chiar si din
punctul de vedere al legislatiei in vigoare, stapanirea inflatiei, si nu vreun alt obiectiv
macroeconomic, se afla in sarcina Bancii Nationale. Guvernatorul a subliniat ca in
prognoza de inflatie pe 2007 cea mai mare incertitudine este data de cresterea salariilor,
care, daca nu va tine cont - insista domnia sa - de cresterea productivitatii muncii si a
profitabilitatii companiilor, poate afecta procesul de dezinflatie. Dezinflatie, pentru ca
tinta de inflatie stabilita de BNR pentru acest an este de 4% plus/minus 1%, adica sub
cele aproape 5 procente inregistrate in 2006.
In mod curios, oficialii Bancii Nationale nu sunt la fel de fermi in ce priveste alt fenomen
macroeconomic dependent strict de evolutia productivitatii in economie: cursul
monedei nationale. Desigur, acesta, poate mai mult decat inflatia, este influentat si de
evolutia altor agregate economice si monetare, de modificarile unor conditii interne si
externe, inclusiv de speculatii care este posibil sa nu aiba nici o legatura cu
fundamentele economice. Dar, oricum, mai devreme sau mai tarziu, cursul monedei
nationale, ca pret al tuturor preturilor, ajunge in relatie cu evolutia productivitatii
muncii in economie, prin comparatie cu evolutia acesteia in tarile cu monede-reper pe
52
plan international. Stagnarea sau, ce sa mai vorbim, o scadere a productivitatii muncii
in economie reclama inevitabil o devalorizare a monedei. O crestere a productivitatii
muncii ofera o acoperire pentru aprecieri ale monedei. Dar, atat direct, cat si indirect, o
apreciere a monedei peste cresterea productivitatii muncii reprezinta o acumulare de
instabilitate care impune, mai curand sau dupa o perioada, corectii de curs ce sunt cu
atat mai explozive si mai costisitoare cu cat intervin mai tarziu.
Este nefiresc ca Banca Nationala sa aiba atitudini dublu-standard fata de salarii si fata
de leu. De ce avertismentul asupra unor cresteri salariale peste cresterea productivitatii
muncii nu este insotit de un avertisment similar privind o apreciere a leului peste
cresterea productivitatii muncii?! O explicatie poate fi ca, in timp ce o crestere a
salariilor peste cresterea productivitatii muncii inflameaza inflatia si deci se opune
dezinflatiei, o apreciere a leului (evident, provocata de alte cauze) peste cresterea
productivitatii muncii in economie ajuta la dezinflatie!
Aceasta explicatie nu poate fi insa o motivatie. Aprecierea fara acoperire a leului nu este
deloc mai putin grava pentru economie decat o crestere fara acoperire a salariilor, chiar
daca inflatia este ajutata in primul caz si afectata in cel de-al doilea. Dimpotriva,
avatarurile pentru economie pot fi mult mai dramatice in cazul unei aprecieri artificiale
a monedei nationale. Aceasta duce la dezechilibrarea destabilizanta a conturilor externe
si pretul unei corectii in acestea - care poate merge pana la intrarea in incetare de plati -
este infinit mai mare decat al unei inflatii reinflamate. Din pacate, Banca Nationala nu
doar are o atitudine dublu-standard in domeniu, dar a transformat acest lucru in
promovarea unei politici de dublu-standard, deosebit de periculoasa in special pentru
segmentul care a mai ramas autohton din economia din Romania. Sa nu ne ferim a
spune deschis ca aceasta politica coboara inflatia pe seama cresterii deficitului extern
tocmai prin aprecierea artificiala a leului, care sufoca productia interna si exporturile si
incurajeaza consumul din import, pana cand balonul, chiar daca incrustat cu nestemate
de-ar fi, tot crapa!
Talcuri norvegiene
21 Martie 2007
Talcurile experientei norvegiene pentru o tara ca Romania sunt multiple, desi nu prea
mai folosesc la nimic! Nu s-a luat aminte la acestea cand a trebuit. si Romania a fost
blagoslovita de Dumnezeu cu niscai resurse de petrol si gaze. Mult mai putine – mai ales
53
in raport cu o populatie mult mai mare –, dar, deci, cu atat mai valoroase! Dupa ce si-a
cam batut joc de ele cand le-a exploatat pe baze nationale, mai precis, dupa ce a permis
ca aceasta exploatare sa fie utilizata nu in folosul romanilor, ci pentru devalizarea
banului si avutului public in interesul catorva, Romania a gasit marea solutie: a cedat
unor straini controlul exploatarii celei mai mari parti a acestor resurse. Conditiile de
concesiune a exploatarii sunt de o asemenea natura incat romanii pierd dreptul de a se
bucura de roadele acestor resurse lasate lor de catre Dumnezeu practic chiar pana la
epuizarea respectivelor rezerve! Minunata treaba! O abordare nenorvegiana – roade
nenorvegiene!
Talcurile experientei norvegiene nu se opresc insa aici. si poate in legatura cu ceea ce a
mai intreprins de curand aceasta tara ar mai fi eventual ceva nu doar de invatat, dar
poate chiar si de facut! Societatea petroliera norvegiana "Statoil", de stat, a pus la bataie
nici mai mult, nici mai putin decat 23 miliarde de euro pentru a achizitiona grupul, tot
norvegian, din domeniul gazelor si aluminiului "Norsk Hydro", pentru a forma cea mai
mare companie mondiala producatoare de petrol si gaze naturale de pe platforme
marine, surclasand in materie grupul olandezo-german "Shell", compania braziliana
"Petrobras" si pe cea britanica "British Petroleum". Noua companie va fi controlata de
statul norvegian in proportie de 62,5%. "Industria se confrunta cu provocari din ce in ce
mai mari in peisajul international. Din acest motiv, o fuziune este foarte binevenita in
acest moment", au declarat in comun Jan Reinaas si Jannick Lindbaek, presedintii celor
doua companii participante la formarea noului grup.
Cu alte cuvinte, in fata concurentei mondiale, capitalurile nationale se unesc si, mai
mult, in cazul in care se dovedeste ca nu exista o componenta privata suficient de
puternica, capitalul public preia rolul de coagulator. Tendinta spre coagulare este
prezenta peste tot in lume. Aceleasi preluari, achizitii si fuziuni sunt regula in toate
sectoarele, cele din domeniul energetic producand doar mai multa valva prin
importanta, implicatiile si valoarea tranzactiilor.
Dincolo de cauzele specifice pe seama carora au fost puse, recentele caderi bursiere pe
plan international au readus in atentie impactul speculatiilor care, mereu mai mult in
ultimii ani, au derapat pe panta ilegalitatilor. Deocamdata, nu se poate spune cu precizie
daca este vorba de o intensificare in ultimii ani a ilegalitatilor in zona speculatiilor sau
tendinta exista mai de mult si in ultimii ani doar s-a marit rata descoperirii lor, in urma
atentiei sporite acordate acestora din partea investigatorilor dupa rasunatoarele
54
falimente ale marilor companii americane Enron si WorldCom, in care componenta
malversatiunilor financiare speculative a fost copios reprezentata, si care au fost
insotite, de altfel, la scurt timp, de o inasprire severa a reglementarilor in domeniu.
Cea mai frecventa infractiune pare sa fie antedatarea contractelor de optiuni de actiuni.
Indeosebi firmele americane isi "rasplatesc" directorii prin stabilirea datei de cumparare
a unor actiuni la propria companie in mod retroactiv intr-o perioada in care actiunile
erau ieftine, ceea ce este un fel indirect de a li se acorda profituri pe seama altor
actionari, care nu beneficiaza de aceasta antedatare si deci sunt supusi imprevizibilitatii
pietei. Deci cum ar fi sa joci la loto numerele castigatoare dupa ce acestea au fost trase
din urna, dar sa se considere ca de jucat ai jucat inainte de extragere!
Realitatea este ca speculatiile au deraiat masiv in ultimul timp spre ilegalitati. SUA –
tara capitalismului cel mai avansat – este campioana in domeniu. Dar tendinta se
manifesta deja puternic si peste Atlantic, si peste Pacific. Speculatiile financiare – care
tin de esenta capitalismului – au facut parte din domeniile reglementate in urma
invatamintelor trase din marea criza din 1929-1933, cea mai teribila infruntare
economica din istoria capitalismului. Aceste invataminte au dus la stabilirea unor reguli,
unele nescrise, altele codificate chiar in legi, pentru desalbaticirea si moralizarea
capitalului. Printre multe altele, a fost atacata si zona speculatiilor. Se poate spune ca
atunci a fost schimbata insasi conceptia speculatiei: i s-a refuzat acesteia rolul de a avea
ca scop, cum fusese pana atunci, scoaterea din joc a celor mici, impunandu-se,
dimpotriva, incurajarea acestora sa investeasca, folosirea contributiilor mici, dar multe
putandu-se dovedi mai profitabila. Au fost atunci infiintate institutii care sa
monitorizeze strict regulile jocului, inclusiv in domeniul speculatiilor. Gratie moralizarii
capitalului, capitalismul si-a asigurat o supravietuire de succes, a obtinut in multe tari
marea realizare a prosperitatii de masa, a reusit in competitia mondiala a productivitatii
muncii si inovatiei tehnologice si, in cele din urma, a infrant zdrobitor comunismul ca
forma de organizare economico-sociala.
Toate aceste reguli au inceput sa fie insa tot mai des incalcate in ultimii ani. Sunt folosite
masiv informatii privilegiate din interiorul companiilor pentru montarea de tranzactii
cu actiuni, sunt masluite datele din contractele de cumparare/vanzare de actiuni, nu
sunt respectate normele minime de conflicte de interese in relatiile cu diferite instante
de control. Ca urmare, actionarii cei mici sunt furati cu sutele de milioane de dolari
chiar de catre cei imputerniciti sa gestioneze companiile, adesea in cardasie cu cei platiti
sa monitorizeze activitatea acestora.
O bresa severa pare sa se fi creat in sistem. si aceasta se poate oricand transforma intr-o
adevarata falie, in conditiile in care lumea afacerilor, indeosebi cea americana, s-a
deplasat periculos dinspre afacerile in economia reala inspre tranzactiile financiare
speculative. Intr-o saptamana, pe plan international isi schimba posesorul echivalentul
a circa 2.000 de miliarde de dolari, ceea ce sugereaza o miscare in tranzactiile globale de
peste 100.000 de miliarde de dolari anual. Comertul mondial in dublu sens, in care
transferurile valutare sunt doar un mijlocitor, nu reprezinta decat vreo 10% din acest
total. Restul este speculatie! Transferuri pentru a specula diferentele de curs si de
dobanzi sau anticipatiile asupra acestora! Tranzactii in care materiile prime sunt
preturile in sine ale monedelor sau creditelor!
55
Inflatie sau deficit extern ?
18 Aprilie 2007
Mai mult, in situatia specifica din economie in prezent, s-ar putea ca efectul inflationist
al reducerii dobanzilor sa fie sever, luand in considerare contributia masiva a aprecierii
leului la temperarea inflatiei.
Banca Nationala stie mai bine decat oricine ca dezinflatia din Romania a fost realizata in
ultimul timp, intr-o masura disproportionat de mare, pe seama aprecierii leului, cu
consecinta adancirii periculoase a deficitului extern, deci cu un pret imens, extrem de
costisitor pentru viitorul economiei.
Asa ca, surprinzatoare sau nu pentru unii, decizia BNR nu poate fi apreciata ca fiind
luata cumva in necunostinta de cauza sau eventual ca expresie a situatiei incurcate in
care se gaseste realmente Banca Nationala, cu atat mai mult cu cat de la executivul
guvernamental nu vine nici un ajutor, ci, dimpotriva, numai actiuni care complica rau
situatia.
Spre deosebire de alte pareri, decizia BNR nu reprezinta un fel de pierdere a busolei, ci
incearca atingerea unei tinte precise. si, tinand cont de natura acesteia, se dovedeste o
decizie responsabila.
Realitatea este ca, in conditiile aproape apocaliptice din deficitul extern, a venit vremea
unei alegeri intre inflatie si deficitul extern, cel putin in masura in care nu se mai poate
accepta, devenind deosebit de riscanta, realizarea pe mai departe a dezinflatiei pe seama
aprecierii leului si deci a adancirii in continuare a deficitului extern.
BNR pare sa se fi hotarat intr-o atare directie. si, daca este asa, bine face! BNR pastreaza
nivelul ridicat al rezervelor minime obligatorii si astfel tine cat de cat in chingi creditul,
pentru ca acesta sa nu inflameze si mai mult consumul si importurile. Caci, din cauza
costului rezervelor minime obligatorii, creditul va ramane inca scump. si BNR spera,
prin reducerea dobanzii de politica monetara, sa determine totusi o anumita scadere a
dobanzilor macar la depozite, ceea ce in principiu ar avea ca efect descurajarea intrarilor
de capitaluri speculative, atrase tocmai de remunerarile inalte de pe piata romaneasca.
Or, intrarile de capitaluri speculative sunt tocmai cele care, in ultima instanta, imping
56
leul in sus, in ciuda situatiei dezastruoase din contul curent extern, care ar trebui sa-l
traga in jos.
Jocul este insa pe muchie de cutit. Marja de manevra este ingusta si BNR are, din
pacate, numai adversari in domeniu. Bancile comerciale – toate straine – au interese
strict contrare strategiei Bancii Nationale. Iar capitalurile speculative straine mai au
destul loc de instabilizat leul. Cel mai mare adversar ramane insa guvernul, care nu are
un program pe care sa-l respecte, de cheltuire a banului public. Noroc cu Institutul
National de Statistica – singurul aliat al BNR – care, chiar si cand guvernul a cheltuit
intempestiv intr-o singura luna echivalentul a peste 3 miliarde euro, ceea ce ar trebui sa
reinflameze trendul inflationist, a "scos" o inflatie curata, curata, aproape in usor regres!
Unde nimeni nu poate insa face nimic este in materie de economisire interna. Aceasta va
primi o noua lovitura, prin foarte probabila scadere a dobanzilor la depozite. N-ar fi
prima data cand interese pe termen lung sunt sacrificate pentru interese pe termen
scurt. Macar insa ca, prin masurile adoptate, sa se puna o stavila aprecierii artificiale a
leului si deci degradarii provocate a deficitului extern!
In conditiile secetei care s-a abatut asupra unei parti importante din teritoriul tarii, din
pacate tocmai partea cu contributie masiva la culturile cerealiere, premierul Tariceanu a
cerut ministrului Economiei si Finantelor, care are in parohie sistemul energetic, sa
opreasca, daca este nevoie, exporturile de la societatile de stat Hidroelectrica si
Nuclearelectrica pentru a exista electricitate in tara. Ba mai mult, a solicitat aceluiasi sa
aiba in vedere aprovizionarea sistemelor de irigatii pentru producatorii agricoli timp de
3 luni pe an cu electricitate de la cele doua societati care produc cel mai ieftin din sistem.
Ambele masuri suna bine, indeosebi in contextul dat! Dar atat! Pentru ca, de fapt, nu
sunt operationale si, chiar daca ar fi, sunt tardive. Atat din punctul de vedere al
culturilor cerealiere vizate, cat si din punctul de vedere al starii sistemului energetic.
Chiar daca lipsa energiei ar fi cauza nefunctionarii retelelor de irigatie, pornirea
alimentarii abia de acum incolo ar veni cu totul si cu totul tarziu pentru culturile de grau
si orz. Raul s-a produs deja, iar, pentru a ajunge efectiv la plante, apei de la un sistem de
irigatii ce abia ar urma sa fie pus in functiune ii trebuie vreo trei saptamani. Dar nu lipsa
energiei a fost problema! si nu pentru ca energia ar fi existat din abundenta, ci pentru
ca, din lipsa banilor, producatorii agricoli nici n-au apelat la sistemele de irigatii.
Din punctul de vedere al sistemului energetic, lucrurile stau la fel de rau, daca nu si mai
rau, deoarece repercusiunile sunt pentru ansamblul economiei. Cum s-ar spune, restul
economiei ar trebui sa fie multumit ca producatorii agricoli, din lipsa de bani, n-au
apelat la irigatii, pentru ca nu se stie cum sistemul energetic ar fi putut face fata.
Seceta a pus in mod dramatic in evidenta tragedia pe care a reprezentat-o asa-numita
liberalizare a pietei, impusa fara sa existe premise de catre UE, precum si ravagiile
produse in sistem de "baietii destepti" in conditiile acestei liberalizari. Liberalizarea –
care, in absenta premiselor necesare, s-a rezumat doar la tranzactionarea fara noima a
57
energiei produse ieftin, indeosebit la Hidroelectrica – a adus rapid sistemul in grav
pericol. Seceta a scazut sever aportul nou de apa in lacurile de acumulare. In mod
normal, in astfel de situatii, productia in hidrocentrale este coborata si termocentralele
preiau sarcina. Acum nu s-a mai intamplat intocmai asa. Pentru a-si "onora" contractele
incheiate cu "baietii destepti" – intermediarii aparuti in virtutea posibilitatii date de
liberalizare –, Hidroelectrica a continuat exploatarea nemiloasa si cotele in lacurile de
acumulare au ajuns la limita dezastrului. S-a constatat ca onor contractele incheiate cu
"baietii destepti" nu au clauze de forta majora strict precizate, cum ar fi seceta, ceea ce a
sugerat cam ce spagi au luat semnatarii de la Hidroelectrica ai acestor contracte.
Oprirea, ceruta de dl Tariceanu, a exporturilor de energie – facute desigur tot de la
Hidroelectrica, pentru ca ce alta energie decat una ieftina sa ia strainii! – constituie o
biata glumita. Exporturile formeaza doar o particica din contractele "baietilor destepti"
si oprirea exporturilor (ale caror contracte probabil au automat clauze de forta majora)
n-ar rezolva mare lucru, in conditiile in care jaful energiei ieftine prin contractele in
derulare cu "baietii destepti" n-ar fi suspendate integral.
In urma unor avertismente mai articulate in ultimul timp asupra pericolelor pe care le
reprezinta degradarea grava a deficitului extern, mai multi oficiali, in frunte cu
guvernatorul Bancii Nationale, dar si cativa analisti economici si financiari de
notorietate au considerat probabil necesar sa intervina spre a linisti spiritele in legatura
cu riscurile declansarii unei devalorizari severe a leului. Ceea ce a iesit a fost un fel de
uniune in cuget si simtiri privind faptul ca, daca o corectie de curs nu este exclusa, nu ne
paste totusi catusi de putin riscul unei corectii catastrofale!
Ca o corectie, inevitabila, va interveni, asta este sigur! Mai ales dupa o indelungata
apreciere fara noima a leului. si cu atat mai mult cu cat stie bine si Grivei ca o asemenea
apreciere in raport cu monedele-ghid pe plan international nu se datoreaza cumva
faptului ca leul ar fi devenit mai breaz decat acestea, ci unor imprejurari pasagere care
se pot volatiliza tot asa cum au venit, facand rapid-rapid victime si din eroii cei mai
falnici. Nu poate dura un fenomen strict artificial - asa cum este actuala apreciere a
leului -, un fenomen pur financiar, de sens contrar celui reclamat de starea economiei
reale! Dar nu asta este problema! Cu totul alta este adevarata problema!
In loc ca – avand in vedere pagubele grave pe care le produce economiei reale
romanesti, precum si amenintarile pe care le reprezinta la adresa intereselor pe termen
lung ale tarii – aprecierea artificiala a leului sa aiba parte de impotrivirea cercurilor
politice si economice, aceasta s-a bucurat si se bucura de o aiuritoare sustinere. si,
58
trebuie sa subliniem, din interese sectoriale precise, extrem de daunatoare ansamblului.
Prin mediile guvernamentale, intru justificarea acestei sustineri se pretinde ca
aprecierea leului ar fi expresia prestigiului de care a ajuns sa se bucure moneda
nationala. Se argumenteaza, de asemenea, ca aprecierea leului contribuie la recuperarea
decalajelor de catre Romania, PIB-ul denominat in euro (moneda folosita pentru
comparatii internationale) devenind mai mare. Dar nu mai precizeaza nimeni ca acest
lucru are loc gratie unui joc valutar, si nu cresterii in substanta. De fapt, se pot afisa
cresteri economice in euro mai importante si, inca si mai rau, se poate obtine crestere
economica in modul cel mai facil, dar si cel mai periclitant pe termen lung, nu prin
munca proprie si adaos de substanta, ci pe baza de consum din import. Aprecierea leului
stimuleaza nefericit importurile si - avand in vedere ca aproape nu exista demnitar sau
functionar public care sa nu importe ceva in Romania de azi, daca se poate, desigur, pe
seama banului public - intelegem bine de unde vine sustinerea asta neconditionata
pentru aprecierea leului.
Banca Nationala - care prin politicile ei se dovedeste singura institutie responsabila din
tara - a cedat si ea, din pacate, tentatiei de sustinere a aprecierii leului, pentru ca pur si
simplu pe baza acesteia isi realizeaza tintele de inflatie, ceea ce conduce la situatia ca in
Romania dezinflatia are loc de fapt pe seama adancirii deficitului extern, acesta
transformandu-se intr-un rezervor de inflatie pe care, pana la explozie, o ascunde.
Strigatele exportatorilor - gatuiti literalmente de aprecierea leului - nu le mai aude
nimeni in aceste conditii, protestele mai vocale fiind chiar ridiculizate de corul
importatorilor, pentru care Romania a devenit rai. Toti imbogatitii tranzitiei sunt
importatori, intru sfidarea naivilor care mai trudesc in productie pentru piata interna
sau pentru export!
Stranie este sustinerea de care aprecierea leului s-a bucurat in randurile analistilor, pe
fond doar asocierea lor cu grupurile de interese ale importatorilor sau cu capitalul strain
putand constitui singura explicatie consistenta. In ultimul timp insa, cand gluma s-a
ingrosat rau de tot in deficitul extern, au aparut pozitii vadit mai nuantate din partea
acestora, in diferite formulari, de la necesitatea de a nu se miza doar pe o anumita
directie in evolutia cursului la faptul ca practica din tarile emergente a dovedit ca, dupa
perioade de cativa ani de apreciere a cursului monedei proprii, intervin miscari de sens
contrar.
Interventiile oficialilor au insa, spre deosebire de cele ale analistilor, un alt statut. Chiar
daca avertismentele lor cu privire la eventualitatea unor corectii mentin in mod
obligatoriu imprecizia in materie de amploare si timp, aceste avertismente pot avea un
impact pozitiv enorm, pentru ca pot induce in piata comportamente care scad presiunea
in directia aprecierii leului si deci a adancirii deficitului extern, scutind angajarea unor
politici fiscale si monetare in acest scop, ce sunt extrem de costisitoare. Din pacate,
mesaje cu un asemenea continut din partea oficialilor romani lipsesc. Dimpotriva, avem
de-a face cu prea multe mesaje cu continut opozit, care umfla si mai tare balonul de
sapun, expunand economia la riscuri si mai mari!
59
Ideile de stanga pot salva capitalismul
1 August 2007
In cateva randuri in ultimul timp, mai multi oficiali europeni, chiar dintre cei de marca,
au sustinut destul de raspicat o "redistribuire a bogatiilor" pentru a le asigura sanse si
celor defavorizati. Chiar ministrul de Finante al Germaniei, Peter Steinbruck, a apreciat,
la o intalnire a celor 13 ministri de Finante din zona euro, ca muncitorilor trebuie sa li se
acorde o parte mai mare din profitul companiilor europene. Pozitia este sustinuta si de
ministrul de Finante francez, care a vorbit explicit despre redistribuirea profitului creat
de companii, ca si de comisarul european pentru Afaceri economice si monetare,
Joaquin Almuña, care considera ca exista numeroase modalitati de solutionare a
problemei repartitiei inegale a veniturilor, mentionand, ca alternativa la cresterile in
sine ale salariilor, cointeresarea salariatilor si participarea lor la capitalul
intreprinderilor unde lucreaza.
Binecunoscutul cotidian britanic "Financial Times" taxeaza toate aceste pozitii ca "idei
pregnant de stanga". si, in prelungirea acestei taxari, in presa din Romania s-au grabit
unii sa ne spuna ca politicienii europeni de stanga s-au contaminat de idei comuniste.
Doamne pazeste insa sa fie vorba de asa ceva! Oficialii europeni cu pricina – care nu
sunt nici putini si nici de mana a doua – prezinta problema redistribuirii ca o salvare a
legitimitatii modelului european de economie de piata si, de ce nu, in ultima instanta, de
salvare a modelului insusi. "Daca ani de zile – avertizeaza Steinbruck – pentru salariile
mici si pentru categoriile sociale mijlocii exista pierderi salariale nete, in timp ce are loc
o explozie a profiturilor, atunci se ajunge la o criza de legitimitate a modelului european
de economie sociala de piata."
Or, intr-o asemenea perioada ne gasim. Joaquin Almuña o spune fara inconjur: "Partea
de salarii din cadrul venitului global al statelor membre ale UE este in prezent cea mai
mica de multi ani si nu cred ca va putea sa reziste in continuare astfel".
Aici este buba. si oficialii europeni isi dau bine seama de situatie. Nu doar modelul
european de capitalism ajunge intr-o criza de legitimitate intr-o asemenea situatie, dar
capitalismul insusi poate fi pus in discutie.
Realitatea este ca, o data cu caderea comunismului, o noua faza s-a deschis in
expansiunea capitalului. Lumea bipolara careia ii daduse nastere comunismul fusese un
challenge puternic pentru capital. Un challenge care l-a mobilizat, s-ar putea spune
exemplar, astfel incat a castigat detasat batalia. si a castigat-o nu doar la capitolul
eficienta economica si bunastare de masa, ci si la capitolul audienta internationala. Dar,
sa fie clar, capitalul a castigat si la capitolul audienta, actionand decent si destul de
moral. Caderea comunismului a avut un efect poate pentru unii previzibil, poate pentru
altii neasteptat. Ramas singur si atotstapanitor, capitalul a abandonat retinerile, a
aruncat la cos comportamentul de tip "political correctness" si a dat iama in zonele albe
pana atunci ale expansiunii sale, "innegrindu-le" cu mare viteza. Cei mai in varsta
cunosc insa foarte clar, dupa cum istoria moderna a demonstrat, ca, dupa perioade de
ofensiva masiva din partea capitalului, au venit, in urma tensiunilor acumulate, replici
fie pe plan national, din partea muncii, fie pe plan international, din partea natiunilor
60
afectate. Si avocatii cei mai ferventi ai capitalului sunt ingrijorati si nu se sfiesc s-o arate
public. Pentru ei, ideile, oricat de stangiste le-ar putea parea unora, sunt bune daca pot
contribui la remedierea unei situatii pe care ei o considera deja exploziva. Redistribuirea
bogatiilor este considerata una dintre solutii.
Mult mai constienti decat altii, oficialii europeni mentionati nu sunt contaminati de
ideile comuniste, ci mai degraba sunt animati de o responsabilitate fata de sistemul
capitalist pe care il reprezinta, dorind sa preintampine contestari care, la un moment
dat, dincolo de anumite reguli ale jocului, l-ar putea pune in discutie.
Unele "recomandari" ale FMI sunt chiar potrivite, cu mult mai potrivite decat cele pe
care FMI le facea atunci cand avea Romania pe mana. Totusi, insistenta inversunata
asupra uneia dintre "recomandari" – si anume evitarea, daca nu chiar blocarea
cresterilor de salarii (pe motive diverse, de la lipsa de corelare cu productivitatea muncii
la incompatibilitatea cu tinte ale politicilor macroeconomice) – da rau de gandit. Ba
creeaza si suspiciunea ca atentia FMI pentru cazul romanesc are un mobil precis, in
afara monitorizarii si studiului intelectual al tranzitiei.
61
economica este adevarata, si nu vreo fictiune statistica, lucru pe care FMI nu il reclama!
Cea mai probabila explicatie o constituie faptul ca in Romania capitalul international
face un experiment in care FMI isi are rolul sau, atat de observator, cat si de agent de
influenta.
Totul porneste de la diferentierea neta a PIB-ului romanesc fata de PIB-ul tarilor vest-
europene. In acestea din urma, partea ce revine din PIB castigurilor din munca este cam
de 50%, in timp ce partea ce revine capitalului ajunge la aproximativ 35% (restul in PIB
reprezentand amortizari ale echipamentelor de productie). In PIB-ul romanesc raportul
dintre munca si capital este invers, ceea ce explica apetenta capitalurilor din Vest pentru
piata romaneasca, unde obtin profituri ridicate, pe care nu le pot realiza in tarile lor de
origine. Capitalul international incearca in Romania – probabil si in alte tari din Europa
de Est – sa aseze raportul dintre munca si capital pe un alt palier, cu mult mai favorabil
capitalului, asa cum este situatia in Europa de Est (inclusiv si in primul rand in
Romania), si testeaza durabilitatea acestui raport, suportabilitatea lui sociala si gradul
sau de incendiaritate.
Cu toate ca si in tarile occidentale raportul dintre munca si capital s-a modificat sever in
favoarea celui din urma in ultimii ani – nu intamplator in perioada postcomunista, cand
capitalul international a ramas atotstapanitor pe plan international si a considerat ca
trebuie sa profite de pe urma acestui fapt –, este insa evident ca nu se indrazneste sa se
faca un asemenea test in tarile occidentale. Romania este insa tocmai o buna bucatica
pentru asa ceva!
Tot nu intamplator pentru pozitionarea FMI ca vector al unui experiment de tipul celui
amintit sunt insistentele institutiei cu pricina pentru un stat economic minimal. FMI a
aplaudat frenetic externalizarea resurselor de petrol si gaze naturale prin privatizarea
Petrom si, sa retinem, recomanda pe aceeasi linie ca Romania sa-si privatizeze urgent
complexurile termoenergetice de la Turceni, Rovinari si Craiova, ceea ce ar implica
inerent si externalizarea resurselor de carbune din bazinul de suprafata al Olteniei,
ultimele resurse lasate de Dumnezeu romanilor si inca necedate altora!
62
Avertismentul dur al scaderii exporturilor
15 August 2007
Catre sfarsitul primului semestru al anului in curs a venit si descurajanta – dar deloc
neasteptata – premiera a scaderii exporturilor! Este intr-adevar prima, dupa ani si ani
de zile!
Intr-un mod absolut remarcabil, exporturile au crescut serios in anii din urma. Iar in
perioada de la inceputul anilor 2000, cand au beneficiat de anumite facilitati, au fost
cele care, prin sporirea lor, au scos economia din marasm, fiind motorul cresterii
economice. In mod, s-ar putea spune, si mai remarcabil, exporturile si-au continuat
cresterea si dupa retragerea facilitatilor in impozitarea profiturilor din livrari externe si
chiar si dupa ce a inceput nefericita intarire artificiala a leului, din cauza intrarilor
speculative de capitaluri, precum si a politicii Bancii Nationale de realizare a tintelor de
inflatie pe seama aprecierii monedei nationale.
63
piata interna, cat si pentru piata externa (exporturi). Nu numai ca importurile ce pot
trece drept "de dezvoltare" nu ating nici macar o patrime din totalul importurilor, dar
efectul lor, fara indoiala existent, nu se arata insa suficient pentru a mai promova
exporturile in conditiile constrangerii pe care o reprezinta pentru acestea aprecierea
artificiala a leului, si oricum cu totul si cu totul derizoriu pentru a compensa dezmatul
importurilor, stimulat tocmai de intarirea fara baze a monedei nationale.
Sa nu ne amagim! In actualele stari de lucruri din Romania, nimeni nu va lua nici o
masura dintr-acelea pe care le-ar impune avertismentul dur al scaderii exporturilor.
Deficitul comercial va intrece orice limita pentru ca importurilor in continuare
desantate nu li se va mai opune o cat de semnificativa crestere a exporturilor. Asa ca
singura iesire – inevitabila – o va reprezenta corectia spontana ce va veni din partea
pietei si care se va manifesta cel mai probabil pe curs. Va fi insa o corectie dureroasa, ce
va fi platita amarnic de nevoiasii Romaniei. In vreme ce aceia intr-adevar vinovati ca nu
s-a facut ceva cat mai era timp nu vor raspunde, ca intotdeauna in Romania, cu nimic!
Nu demult, grupul petrolier austriac OMV si-a dublat, printr-o manevra apreciata in
piata nu tocmai ortodoxa, participatia la grupul maghiar MOL din domeniu, ajungand
sa detina in acesta cam 18% din capital. Nu tocmai ortodoxa, pentru ca se pare ca
achizitia a fost facuta de un magnat rus care traieste in Ungaria, acesta si-a vandut apoi
participatia unei companii de consultanta
austriece, de unde a preluat-o OMV contra unui miliard de euro. Imediat dupa aceea,
OMV a facut o oferta de preluare a controlului asupra grupului maghiar. Iar acesta a
reactionat extrem de dur. A apreciat oferta ca fiind una ostila, avand in vedere ca grupul
maghiar se afla nu la ananghie, ci in plina expansiune profitabila, si complet
nejustificata economic, intrucat s-ar fi creat un fel de companie mare, dar nu si eficienta,
care de altminteri n-ar fi rezistat nici criteriilor antitrust din cadrul UE, astfel incat
tranzactia, daca s-ar fi finalizat, ar fi insemnat ca noul grup ar fi fost nevoit, dupa ce ar fi
reunit activele, sa vanda unele dintre ele pentru a se conforma normelor comunitare.
Pana aici nici un aspect deosebit! Sunt curente in lumea afacerilor achizitiile si
preluarile de firme, incercarile reusite sau nereusite in acest sens si replicile celor
implicati.
Surprinzator poate la prima vedere si oricum de remarcat a fost insa argumentul cu care
grupul maghiar a respins fara echivoc oferta OMV: "Nu credem, a declarat Szabolcs
Ferenz, vicepresedintele cu comunicarea in grupul MOL, ca guvernele pot fi buni
administratori ai unor companii private". Iata ce a adaugat, pentru a fi mai explicit, dl
Szabolcs Ferenz: "MOL nu respinge ideea vanzarii daca o oportunitate se va ivi. Daca
grupuri private precum Exxon sau British Petroleum ar veni cu oferte acceptabile, nu
vad de ce am refuza. In cazul in speta insa, eficienta MOL este dubla fata de cea a OMV,
iar o companie rezultata dintr-o operatiune de preluare ar fi intr-adevar una foarte
64
mare, dar cu o eficienta redusa. Nu vedem care sunt beneficiile preluarii de catre un
guvern strain!".
Scurt pe doi! Clar si cuprinzator! MOL este fosta companie de stat maghiara in
domeniul petrolier. In cazul ei, statul maghiar a ales privatizarea fara investitor
strategic, spre a se evita, dupa cum este si firesc, transferarea monopolului de stat catre
o alta entitate. Dupa reiterari succesive, statul maghiar n-a mai ramas cu nici o actiune
la MOL, dar controlul companiei nu apartine cuiva anume, actionariatul fiind diseminat
si rolul fundamental in soarta firmei revenind echipei manageriale. 39 de banci straine
detin participatii la MOL, iar aproape 60% din totalul actiunilor sunt libere pe bursa,
aflandu-se in mana unor maghiari, cu obligatia unor noi cumparatori de a-si dezvalui
imediat identitatea si de a obtine aviz daca achizitiile depasesc 5% din total. In orice caz,
speriate de "miscarile" OMV, autoritatile de la Budapesta intentioneaza sa protejeze
grupul petrolier MOL fata de eventuale preluari ostile, printr-o lege care sa le interzica
firmelor de stat straine sa preia active strategice in Ungaria!
Cata deosebire intre autoritatile din doua tari vecine! Unele - cele din Ungaria - au un
simt si un sens national. La cele de la Bucuresti, aceste calitati sunt chiar minunate, dar
lipsesc cu desavarsire!
65
continua «The Economist», nu este sa adaugi lichid de racire sau sa conduci mai incet,
ci sa repari masina. Din nefericire, procesul reformei structurale in regiune a fost, in
mare parte, oprit. O crestere rapida in veniturile din taxe si o conducere politica slaba
fac posibil sa nu existe o presiune mare pentru a exercita un control mai puternic asupra
finantelor publice." Analiza este extrem de pertinenta, nu numai din punctul de vedere
al continutului, corespunzand perfect situatiei reale din aceste tari, dar si din punctul de
vedere al momentului in care intervine. Pentru ca un fel de frenezie a cuprins tarile
respective si poate, inca si mai rau, chiar si anumite segmente ale pietelor financiare
internationale, in legatura cu situatia din tarile respective.
"The Economist" nu o mai nimereste insa la fel de exact in ce priveste agentul patogen.
Totul sau aproape totul este pus pe seama cheltuirii laxe in scopuri politice sau chiar
numai electorale a banului public castigat din miscarea pozitiva a economiei in ultimii
ani.
Avand in vedere ca analiza din "The Economist" mentioneaza in mod expres Romania si
Polonia ca tari din regiune care sunt gata sa cheltuiasca sume enorme pentru castiguri
politice si electorale, ar fi de adus in discutie cazul romanesc, fara pretentia vreunei
generalizari, desi nu este deloc exclus ca lucrurile sa se prezinte la fel si prin alte tari din
regiune pentru a caror asezare intr-o aceeasi oala revista britanica nu are ezitari!
Nu stim situatia exacta din alte tari ale zonei, dar in ce priveste Romania saptamanalul
"The Economist" nu are chiar deloc dreptate. Fata de ceea ce actualmente isi insuseste
munca (atat de putin) si ceea ce isi insuseste capitalul (atat de mult) din PIB-ul anual al
tarii, ar trebui sa se mai faca, inca ani si ani, alte sistematice alocari sociale (inclusiv sub
forma de pomeni electorale) pentru a se inainta cat de cat spre situatia, mult mai
favorabila muncii si mult mai putin favorabila capitalului, din tarile occidentale.
Oricum, nu cresterea alocatiilor sociale este responsabila de o eventuala destabilizare a
echilibrelor economice, intr-adevar greu realizate, ci, dimpotriva, tocmai accentuarea
discrepantelor imense in insusirile din PIB, intre munca si capital, cu atat mai
destabilizatoare si mai frustrante cu cat au loc pe baza furturilor abominabile din banul
public. Cel putin in cazul Romaniei, imbogatirile nu au loc pe baza unui capitalism de
piata, prin relatii de concurenta in care castiga cel mai competitiv, ci pe baza unui
capitalism de cumetrie, prin relatii clientelare pe seama furturilor din banul public.
Oricat de mari ar fi, pomenile electorale nu reusesc sa indrepte catre social nici macar o
infima parte din ceea ce munca ar trebui sa culeaga din cresterea economica si n-o face
din cauza raptului sistematic la care banul public este supus de capitalul clientelar.
Crahuri financiare sunt pe deplin posibile in Romania, dar, judecand cel putin dupa
situatia de pana acum, daca se vor produce, nu vor proveni din finantele publice (care si-
au echilibrat conturile cu vanzari din averea publica), ci din dezechilibrul imens pe
seama caruia traieste sectorul privat din Romania. Nu sectorul public este responsabil
de imensul deficit – cu totul nesustenabil – din contul curent al tarii, iar datoria externa
a tarii, mereu mai aiuritoare, nu este nici macar in proportie de o treime datorie publica!
66
Dupa ce a secatuit avutul public, fortand statul sa-si limiteze cresterea cheltuielilor
sociale, capitalul privat clientelar din Romania traieste acum pe seama banului
imprumutat din exterior. Daca Romania va sari in aer – asa cum se teme, cu temei, "The
Economist" –, o va face insa nu de prea mult capitalism social, ci de prea mult
capitalism clientelar!
Efectul Rompetrol
12 Septembrie 2007
S-ar putea ca vanzarea Rompetrol catre compania petroliera de stat din Kazahstan sa le
dea multora de gandit prin Uniunea Europeana. Nu cumva pentru faptul ca Romania ar
fi devenit buricul pamantului european si nici macar pentru ca ar trebui sa se tina cont
de ceea ce se intampla prin Romania de cand aceasta a ajuns membru plin al Uniunii
Europene. Problema este insa ca tranzactia Rompetrol a cam deschis o bresa care s-ar
putea largi si ar putea afecta Vestul Europei, ce constituie, mai mult ca sigur, miza unui
proces inca mocnit.
Tarile bogate in hidrocarburi (petrol si gaze) din fostul spatiu sovietic, in frunte cu
Rusia, vor evident sa-si croiasca un alt statut in lume folosindu-si la maximum atuul de
care dispun, si anume resursele energetice imense. Oricum, nu mai accepta sa fie doar
exportatori, urmarind sa ocupe pozitii directe, prin participatii, pe pietele tarilor
consumatoare. Vestul Europei este indeosebi vizat. Astfel, tarile respective cer deschis
pozitii economice in tarile vest-europene in schimbul aprovizionarii acestora cu energie.
Statele consumatoare vest-europene se afla intr-un fel la mijloc intre propriile principii
despre deschiderea pietelor si globalizare transformate in reguli pe care le-au impus pe
plan international, pe de o parte, si, pe de alta parte, inconfortul de a se vedea controlate
la ele acasa de companii din Est, care vantura acum principiile globalizarii in propriul
interes. Rompetrol este o piesa prea mica pentru a starni ingrijorari. Numai ca este un
precedent care poate prefata ceea ce va urma. Rompetrol este, in fond, o companie
europeana care s-a oferit ca un cap de pod pentru patrunderea pe pietele europene a
unei companii din spatiul ex-sovietic.
67
facuta de companii de stat dintr-o alta tara. Vizata este evident Rusia, care, in frunte cu
Gazprom, incearca sa-si promoveze expansiunea externa prin puternice companii
controlate de stat.
Acesta este punctul sensibil al tranzactiei Rompetrol. Vanzator este o firma privata.
Achizitia este insa facuta de o companie de stat si, ca atare, tranzactia ar fi susceptibila
de a intra sub incidenta unor eventuale reglementari pe care autoritati vest-europene le
clocesc mai demult si despre care cancelarul german Angela Merkel a vorbit deschis.
Deocamdata, o asemenea reglementare nu este adoptata si tranzactia n-ar avea de ce sa
nu treaca de avizarile de la Bruxelles. Problema este insa precedentul pe care il
constituie tranzactia Rompetrol, si tocmai prin aceasta tranzactia ar putea grabi
adoptarea proiectatelor restrictii in achizitionarea de pozitii strategice intr-o tara de
catre companii de stat straine.
Romania ar fi insa una dintre tarile care vor ramane cu buza umflata. Pentru ca orice
reglementare nu poate opera retroactiv, fostele monopoluri de stat din energetica si
telecomunicatii ar ramane tot in mana unor monopoluri din alte state: Romtelecom,
prin OTE, in mana statului grec; Electrica Muntenia Sud, Electrica Banat si Electrica
Dobrogea, prin ENEL, in mana statului italian; Electrica Oltenia, prin CEZ, in mana
statului ceh; Distrigaz Sud, prin Gaz de France, in mana statului francez; Petrom, prin
OMV, in mana statului austriac!
Economia, amenintata
19 Septembrie 2007
Dar nu acest lucru este important. In fond, cresterea economica obtinuta se afla la un
nivel mult mai ridicat fata de standardele europene ale perioadei, ceea ce ar fi de natura
sa elimine practic orice fel de ingrijorari. Problema este insa ca incetinirea pe ansamblu
a intervenit din cauza slabirii sau chiar scaderii activitatii in sectoarele care, place sau nu
place, stau la baza unei economii: industria si agricultura.
68
vederea caracterul nesanatos al acesteia intr-o masura disproportionat de mare. In
primul rand, este o crestere economica bazata pe consum din import, ceea ce o face
nedurabila si vulnerabila la orice turbulente de pe pietele financiara si monetara. In al
doilea rand, provine prea putin din sectorul real al economiei si prea mult din sectoare
precum cel imobiliar, financiar sau de retail. Dar nu din cauza unei supradezvoltari a
acestora din urma, ci a unei subdezvoltari periculoase a industriei si agriculturii. Astfel,
dezvoltarea indrituita si necesara a unor sectoare precum cel imobiliar, financiar si de
retail nu are pe ce sa se articuleze, se asaza mai pe nimic, constituind un fel de castele de
nisip fara fundatii. Iar cresterea economica obtinuta indeosebi in aceste sectoare, si nu
in sectorul real al economiei, nu face decat sa extinda edificiile fara fundatie din
economie, amplificand de fapt vulnerabilitatile.
Din pacate,insa, dupa cum arata statisticile, lucrurile s-au agravat aproape devastator.
Cresterea economica s-a incetinit, dar a facut-o nu pentru ca s-ar mai fi temperat
avantul activitatii in sectoarele care creeaza probleme si disfunctii, ci tocmai pentru ca s-
a sleit de tot activitatea in sectorul real al economiei.
Desigur, nu va reactiona nimeni la acest avertisment mai mult decat sever. Dimpotriva,
in frenezia ruinatoare care s-a instalat, se va apasa probabil si mai tare pedala de
acceleratie pentru sectoarele imobiliar, financiar si de retail. Casele fara fundatie se vor
inmulti. Ca si riscurile unei cresteri economice mult cantate, dar nesanatoase.
69
la locul ei, de persuasiune, indeosebi prin media, care, fara a-si declara caracterul
publicitar, evoca virtuti peste virtuti ale pensiilor private obligatorii, mergandu-se pana
la ridicari in slavi total nepotrivite.
Deci, sistemul, asa cum ar urma sa opereze si in Romania, este potential competitiv cu
sarcinile asigurarii "batranetilor" cotizantilor, dar nu cu o deplina certitudine, in ciuda
multiplelor precautii pe care legea si le-a luat in domeniu, precum legitimitatea,
notorietatea si credibilitatea societatilor de administrare, raportarea sistematica a
situatiei conturilor personale ale cotizantilor sau impunerea unei anumite structuri de
plasament pentru banii stransi spre a se evita hazardul, riscurile prea mari ori afacerile
speculative.
Problema cea mare a pensiilor private obligatorii este tocmai lipsa de garantii in
conditiile in care exista obligatia participarii. si vizat in domeniu este statul. In cazul
pensiilor private facultative, aceasta problema nu exista: cotizatiile se platesc
70
suplimentar, fiecare devine participant doar daca doreste, statul nu impune nici o
obligatie si deci poate sa nu-si asume nici o obligatie.
In mod evident, este greu, daca nu imposibil, de a se gasi o solutie functionala pentru
contradictoria implicare a statului in problema pensiilor private obligatorii.
Deocamdata, s-a ales solutia defavorabila cotizantilor si, indirect, extrem de favorabila
societatilor de administrare. Pentru acestea din urma, pensiile private obligatorii
reprezinta cea mai mare si mai fara de batai de cap afacere imaginata vreodata! Statul le
face, cel putin indirect, cadou sume colosale pe decenii si acestea incep sa faca plati din
ceea ce strang si administreaza numai dupa 20 de ani. Sa recunoastem ca pe o asemenea
afacere pot fi invidiosi si cei mai galonati dintre baronii romani care fac afaceri
clientelare cu banul public.
Presedintele francez Sarkozy i-a suparat pe multi in Uniunea Europeana cand, mai zilele
trecute, a criticat articulat politica Bancii Centrale Europene (BCE) in recenta
conjunctura creata pe plan international si in zona euro de criza segmentului imobiliar
al pietei financiare din SUA. A suparat, dar, evident, n-a putut surprinde pe nimeni,
deoarece criticile la adresa BCE, care gestioneaza euro, au constituit un laitmotiv al
campaniei sale electorale. si dl Sarkozy n-a facut deloc un secret din dorinta de a aduce
actiunile BCE sub controlul guvernelor din tarile participante la sistemul euro.
Recentele critici au coagulat si mai tare impotriva presedintelui francez frontul comun
din Uniunea Europeana care, in frunte cu oficialii BCE si cu cancelarul german, Angela
Merkel, taxeaza demersurile dlui Sarkozy ca o inadmisibila incercare de intruziune a
politicului in gestiunea, ce a devenit si trebuie sa ramana independenta, a unei banci
centrale.
Lucrurile nu sunt insa tocmai simple si dl Sarkozy nu poate fi doar taxat ca nu prea
intelege problemele economico-financiare, asa cum au acuzat unii dintre adversarii sai
din Uniunea Europeana ca sa minimalizeze implicatiile. Dl Sarkozy este nemultumit de
politica BCE de sprijinire a unui euro prea puternic, unii spun chiar supraevaluat, care
constituie un mare dezavantaj concurential pentru marfurile europene in competitia
mondiala.
Criticile dlui Sarkozy suna familiar pentru exportatorii romani, care stiu mai bine decat
oricine, pe propria piele, ce inseamna ca moneda in care efectueaza cheltuielile (leul) sa
creasca artificial, fara legatura cu conditiile de baza din economie, diminuandu-le
incasarile si sufocandu-i.
De fapt, multe tari din zona euro impartasesc interpretarile presedintelui francez. Mai
mult, insa, dl Sarkozy a fost in fond foarte precis in criticile la adresa politicii BCE in
recentul context international de criza: "Mi se pare ciudat ca s-au facut (de catre BCE)
infuzii de capital fara a scadea dobanzile. Asta nu ii avantajeaza decat pe speculanti, in
timp ce pentru companii sarcinile se complica". Si cu aceasta dl Sarkozy a pus punctul
pe i: intr-o prea mare masura, de pe urma politicilor economice si financiare au ajuns sa
71
beneficieze speculatorii financiari, si nu jucatorii din sectorul real al economiei.
Desigur, responsabilii BCE, ca si ai altor banci centrale, vor demonstra ca, in situatia
data, lichiditatea in piata trebuia refacuta pentru a nu gripa sistemul, dar dobanzile n-ar
fi putut fi reduse caci ar fi fost reinflamata inflatia. Episodul nu face decat sa readuca pe
tapet dilemele, niciodata transate si transabile, din complexul inflatie-dobanzi-curs
valutar-deficit bugetar-deficit extern-crestere economica.
Dar, de fapt, nu aceasta este problema. Dilemele au existat si vor exista in continuare. Si,
de la caz la caz, abordarile nu vor putea fi decat nuantate. Retetele standard pot esua
mai lesne decat cele aplicate nuantat. Problema este insa ca politicile monetare si
financiare ajuta nemeritat speculatiile. Libertatile imense acordate miscarilor de
capitaluri (nu numai ca mijlocitoare de tranzactii comerciale sau de credit, ci si ca
vanzari/cumparari de bani in sine) au deplasat grosul transferurilor monetare si
financiare catre speculatii care sunt din ce in ce mai periculoase pentru sistemul insusi.
Iar politicile monetare si financiare n-au gasit calea de a descuraja aceste speculatii, deja
disproportionat prezente in angrenajul financiar actual, dar, indirect, vrand sau
nevrand, le protejeaza si chiar incurajeaza. Aici dl Sarkozy are dreptate. Si in acest
domeniu n-a putut gasi la cancelarul german Angela Merkel - cu care, se spune, ca nu
prea se agreeaza reciproc - decat ecou, amandoi declarandu-se pentru o mai mare
transparenta pe pietele financiare si denuntand speculatiile care se fac la ora actuala in
sistemul international.
Tarile de trei parale precum Romania - complet dezarmate in fata speculatiilor, fara
piete financiare consistente si lichide, care sa poata absorbi efectele distrugatoare ale
speculatiilor - nu pot fi decat interesate in demersurile pentru transparentizarea si
disciplinarea miscarilor speculative de capitaluri, care prezinta riscuri grave pentru
intregul sistem international. Sufocarea exporturilor si a unei parti din sectorul real al
economiei tarii de catre un leu impins, luni si luni, intr-o supraevaluare artificiala de
miscari de capitaluri speculative straine constituie poate cel mai pregnant argument
pentru un asemenea interes.
72
de prevederi, pretul obtinut de statul roman ar fi fost mai mic decat in cazul vanzarii
libere, fara asemenea clauze, diferenta (ipotetica sau reala) putand fi considerata ca
ajutor de stat acordat cumparatorului si urmand a-i fi ceruta acestuia spre a fi restituita.
Daca asa ceva se va intampla, asta chiar va fi culmea! Vasazica, dupa jaful de pe lume in
materie de privatizari in Romania, hait, s-a gasit tapul ispasitor al privatizarilor in
neregula: "Tractorul" Brasov, companie scoasa de zeci de ori la vanzare si cu un
palmares de tot atatea esecuri, de s-a ajuns pana la urma la lichidare! si, din aceasta
lichidare, a fost trasa de par o preluare de catre doi investitori romani din strainatate,
care au mai acceptat si conditii de profil si forta de munca. Si hop, iata acum unde era
infractorul! Hai ca-i tare!
Nici nu stii de cine anume sa razi mai intai?! De statul roman, care a ajuns chiar de
bacanie, in masura in care nu mai are drept nici sa-si apere locurile de munca pentru
cetatenii sai sau productia autohtona privind cea mai uzuala dintre nevoile falimentarei
sale agriculturi?! Sau de Comisia de la Bruxelles, a carei pozitie in domeniu este de un
caraghioslac desavarsit?! Aceasta se repede asupra unor privatizari de trei lulele si nici
nu se gandeste sa analizeze marile privatizari din Romania, in frunte cu cele din sectorul
energetic, in cazul carora miliarde de euro au fost intr-adevar pasate cumparatorilor de
catre statul roman, miliarde euro care nu ar putea fi apreciate altfel decat ajutoare de
stat?!
Desi nu da vreo explicatie, Comisia de Bruxelles se ascunde probabil dupa faptul ca
marile privatizari din energetica au fost finalizate inainte de intrarea propriu-zisa a
Romaniei in UE. Comisia face insa uitat faptul ca, tocmai la insistentele ei, Romania a
fost obligata sa aplice prevederile capitolului concurenta, care includea si reglementarile
in materie de ajutoare de stat, respectiv cu doi ani inainte de intrarea tarii in UE.
Sa admitem insa ca, fiind vorba de acte anterioare intrarii efective a Romaniei in UE,
Comisia de la Bruxelles nu avea jurisdictie sa verifice contractele de privatizare din
energetica din perioada respectiva. Cum se face atunci ca a cerut imperativ partii
romane aceste externalizari? Si a mai facut si aprecieri asupra acestora, pe unele chiar
laudandu-le. In privinta "privatizarii" Petrom, de pilda, fostul ministru al Industriilor
Dan Ioan Popescu, sub parohia caruia s-a incheiat contractul, sustine si acum sus si tare
ca a primit felicitari de la Bruxelles pentru modul in care s-a finalizat "privatizarea" cu
pricina. Sa nu fi observat onor Comisia de la Bruxelles subevaluarea crasa a companiei
Petrom si, inainte de toate, a resurselor de petrol si gaze concesionate concernului
austriac OMV care a preluat Petrom, subevaluare care este cea mai pregnanta forma de
ajutor de stat?! Aplica oare Comisia de la Bruxelles norme de dublu standard?! Sau,
daca este vorba de un cadou de la un stat catre altul, si nu catre o companie privata, nu
se mai considera ajutor de stat?!
73
O interesanta logodna
24 Octombrie 2007
Dupa ce compania petroliera maghiara MOL a respins net oferta de preluare facuta de
trustul austriac OMV pe motivul de necontestat al inadmisibilitatii, dar si al ineficientei
unei achizitii de catre o structura de stat, si nu privata – caci OMV este o clasica
societate de stat, controlata de guvernul de la Viena, si nu vreo companie privata, cum
incearca sa se prezinte –, OMV a reactionat la fel de dur. A plusat cu o oferta numita
"ostila" in jargonul international al achizitiilor si fuziunilor. Adica o oferta care
supraliciteaza pretul de achizitie, astfel incat sa tenteze actionarii, urmand ca acceptarea
preluarii sa vina sub presiunea acestora, mai ales in cazul in care, cum este si la MOL,
este vorba de mai multi actionari si toti cu ponderi minoritare. OMV a facut oferte per
actiune MOL care sa duca valoarea companiei maghiare la 14-16 miliarde de euro,
sugerandu-se ca trustul austriac ar fi dispus sa puna pe masa chiar si mai mult: pana la
20 miliarde de euro!
74
rusesti spre Europa este probabil doar partea vizibila a aisbergului.
Oferta ostila a OMV pentru compania maghiara MOL aduce o noua piesa-argument
pentru aceasta ipoteza, pe care de fapt o trimite in lumea realitatilor. Oferta depaseste
intreaga capitalizare bursiera a OMV, in timp ce sumele implicate reprezinta un mizilic
pentru ceea ce pot disponibiliza nu doar pe termen lung, ci chiar la nivelul imediat
cateva companii rusesti din sectorul energetic. Numai la Bucuresti poate sa nu existe
nici o ingrijorare. Fosta companie petroliera romaneasca Petrom impreuna cu toate
resursele romanesti de titei si cu jumatate din cele de gaze sunt deja in mana OMV!
Indiferent in ce fel va fi fost transata problema salariului minim, aceasta va ramane una
deschisa, nerezolvata si oricum controversata. Pentru ca, daca se accepta ideea
existentei unui salariu minim in economie ca pret al fortei de munca, si nu ca ajutor
social, problema cuantumului acestuia (obiectul de controversa) exprima de fapt situatia
incurcata si fara solutii clare din actuala faza in care se gaseste economia din Romania.
Sindicatele preseaza pentru cresterea substantiala a salariului minim cu doua
argumente: 1. privind pe o perioada indelungata, de pilda, la nivelul unui deceniu scurs
din anii ‘97-‘98, sporirea salariilor in Romania este departe de castigurile de
productivitate din aceasta perioada, deci loc de crestere exista; 2. daca o crestere
semnificativa de salarii nu este realizata, inclusiv printr-o fortare a sporirii salariului
minim, Romania, deja confruntata cu o insuficienta a fortei de munca, risca sa devina
pur si simplu depopulata.
75
aceasta cale si o revenire la un singur salariu minim pe economie (nu unul la stat si altul
in sectorul privat), chiar daca prin cuantumul redus ar urma sa se considere salariul
minim nu atat un pret al fortei de munca, cat mai ales un fel de ajutor societal ce asigura
un minimum de supravietuire!
Cert este ca fiecare parte are dreptatea ei, si nu numai din punctul ei de vedere, ci si din
puncte de vedere ale uneia sau alteia dintre fatetele problemei in ansamblu. Si
depopularea tarii din cauza salariilor de trei parale este o realitate, si imposibilitatea
economica a unor cresteri spectaculoase de salarii este tot o realitate! Ecuatia este
complicata grav de un fapt pe care partile nu-l prea discuta in clar.
Sindicatele vad in cresterea salariilor in Romania nu numai o modalitate de oprire a
exodului de forta de munca spre strainatate, dar si unicul antidot la dramaticul
experiment de capitalism salbatic care este desfasurat de capitalul international in
Romania. Aici, din PIB, capitalul preia mult mai mult (procentual), iar munca mult mai
putin (procentual) decat in tarile capitalismului matur, de pilda in tarile vest-europene.
Marirea salariilor, inclusiv prin fortarea salariului minim, ar fi singura modalitate de
schimbare a situatiei si de inaintare cat de cat spre configuratia impartirii intre munca si
capital din tarile vest-europene. Problema este ca in Romania grosul insusirilor de catre
capital din PIB sunt preluate de capitalul strain, indeosebi de companii multinationale,
si nu din vreo rautate a lor, ci in urma simplului fapt ca acestea au ocupat pozitiile de
control in intreaga axa majora a economiei si in ansamblul sectoarelor profitabile din
economie (petrol, distributii de gaze si electricitate, ciment, otel, telecomunicatii, banci).
Ca atare, si grosul profiturilor realizate paraseste tara, cresterea salariilor pentru forta
de munca ce actioneaza in Romania fiind si singura cale de limitare a iesirilor sub forma
de profituri catre strainatate.
76
UE contra Ford
7 Noiembrie 2007
Al doilea motiv era legat de alunecoasa problema a ajutoarelor de stat. Ford nu putea
ramane mai prejos decat Renault, acceptand sa vina in Romania fara a primi macar
unele facilitati. In fond, pe baza facilitatilor primite de la statul roman cu ocazia
preluarii Uzinelor Dacia, Renault si-a putut finanta cercetarea-dezvoltarea modelului
Logan. Facilitatile de atunci nu mai erau insa repetabile, in masura in care Romania
devenise membru al UE. Numai ca trustul Renault a gasit si in noile conditii o
modalitate si, pe baza unui ajutor de stat obtinut in clar de la autoritatile romane,
urmeaza a-si finanta, cel putin in proportie de jumatate, cercetarea-dezvoltarea unui alt
model, pe care nici macar nu-l va produce in Romania.
Ford ar fi fost de ras sa nu obtina ceva-ceva: indirect, daca nu direct! Cu atat mai simplu
cu cat era unicul ofertant pentru cumpararea unei uzine care, daca nu devenea parte a
unei retele internationale a unui constructor de marca, nu avea nici un viitor!
Acum sa fie clar: nu trebuia sa existe cineva care sa sesizeze sau sa zadare autoritatile de
la Bruxelles pentru a lua la puricat contractul cu Ford privind achizitionarea uzinelor de
la Craiova din punctul de vedere al ajutoarelor de stat, cand aceste uzine, in care totusi
fusesera investite sute de milioane de dolari, au fost vandute pe minunata suma de 57
milioane de euro – contravaloarea unui fel de pachet de tigari mai mare. Si pret ridicol
de mic, si datorii sterse pentru a nu-l descuraja pe cumparator, si sustinere financiara
77
pentru programele de pregatire a fortei de munca! Se poate spune ca, in asemenea
conditii, acceptarea in contrapartida de catre Ford a unor angajamente de productie si
de ocupare a fortei de munca era chiar reconfortanta. Or, tocmai acestea par sa fie in
vizor la Bruxelles. Ar fi chiar de ras, daca n-ar fi de plans! Vezi Doamne, statul roman ar
fi obtinut mai putin de la Ford decat ar fi obtinut in cazul in care nu i-ar fi reclamat
companiei americane clauze de productie si de ocupare a fortei de munca! Iata ajutorul
de stat! Hai ca-i tare! Cam cum ar putea fi calculat acesta?! Nimeni nu stie! si de ce
statul roman n-ar avea dreptul sa-si protejeze productia si ocuparea fortei de munca?!
Ce, totul trebuie luat din import?! Asa fac ceilalti membri, mai vechi, ai UE?!
78
Banca Nationala a ajuns, practic, in impas. Coarda a fost intinsa prea tare in economie si
risca sa se rupa. Practic, tot – dar absolut tot – ceea ce a aratat bine in tabloul
macroeconomic al Romaniei (cresterea economica relativ rapida, scaderea inflatiei,
aprecierea leului) s-a realizat pe seama si cu pretul adancirii deficitului extern.
Guvernele Romaniei n-au avut, de fapt, o politica economica. O politica economica nu se
poate rezuma la externalizarea de active si afaceri catre capitalul strain. Cadrul si soarta
productiei interne din indiferent ce domeniu n-au existat ca preocupare pentru
guvernele de la Bucuresti. Singurele proiecte avute in atentie de acestea, ca si de
autoritatile locale de altfel, au fost cele imobiliare cu functie sociala slaba (rezidente de
lux, birouri, zone comerciale, cosmetizari de strazi), dar in cazul carora intervin,
probabil, interesele personale intru uitarea celor ale tarii. Pentru guvernele Romaniei,
industria si agricultura nu au existat si nu exista.
Banca Nationala a pus ea insasi umarul, din pacate, la actuala stare de lucruri, caci
tintele de inflatie pe care le-a urmarit au fost realizate tot pe seama adancirii deficitului
extern, inclusiv prin aprecierea artificiala a leului, care a stimulat inacceptabil
importurile.
Dupa ani si ani ai unei asemenea conduite, situatia se razbuna. Romania traieste
disproportionat din importuri, fara absolut nici o sansa de a schimba situatia altfel decat
printr-o criza. Obiectiv vorbind, criza este inevitabila. Cea mai putin distructiva varianta
ar fi cea a unei devalorizari semnificative – dar lente, si nu precipitate – a leului. Multi
se tem insa ca, singura, o devalorizare a leului nu va fi suficienta, intrucat raul – care
este dependenta nociva de importuri – se afla mult mai adanc implantat in economie.
Nici impreuna cu o reinflamare a inflatiei, o devalorizare semnificativa a leului nu va
putea pune economia pe un fagas mai putin friabil. Caci Romania nu are baze
industriale si agricole. Are doar case mai mult fara fundatii. Asa ca, daca se declanseaza,
o criza va avea efecte dezastruoase.
Daca forteaza cresterea dobanzilor spre a bloca inflatia si a face din nou atractiv leul
pentru capitalurile straine speculative, nu numai ca doar amana deznodamantul, dar, in
favoarea unei solutii evident pasagere si pe termen scurt, alimenteaza exact raul profund
care macina economia, accentuand de fapt deficitul extern, care tot isi va cere, mai
devreme sau mai tarziu, nota de plata. Daca alege insa solutia pe termen lung a lasarii
leului sa se devalorizeze – care, desi nu e un panaceu, ar putea totusi opri debusolada
deficitului extern si, implicit, tempera presiunea enorma pe care acesta o exercita asupra
sanatatii economiei –, evident pierde, pentru un timp, batalia cu inflatia. I-ar fi de mare
ajutor ca Guvernul sa nu mai toarne gaz pe foc. Din pacate, intr-o perioada electorala,
mai ales intr-una incurcata politic precum cea actuala, ar trebui sa se astepte la
contrariul. Mixuri "fine" de politica economica intr-o asemenea conjunctura nu prea au
79
sanse. Chiar daca singura nu va fi suficienta, doar o devalorizare semnificativa a leului
mai poate face ceva.
Semafoarele hipermarketurilor
21 Noiembrie 2007
Daca cineva nu stie mai nimic despre Romania actuala si admitem ca ar vrea sa o
cunoasca, este de ajuns ca, dupa o traversare, sa zicem de la vest la est, a minunatelor
sosele ale tarii, sa parcurga – in cele mai multe cazuri nevoit, caci nu exista de fapt
alternative – intrarile/iesirile in mari orase precum Sibiu, Pitesti, Bucuresti! Va fi frapat
de ceva ce intrece imaginabilul, caci de bun-simt nu mai este de mult vorba prin
Romania! O circulatie rutiera incarcata si nefluida din cauza ingustimii si starii
drumurilor nationale, precum si a interventiilor haotice si clientelare in vederea
eventualelor reabilitari devine, la intrarea/iesirea din orasele mai mari, blocata pur si
simplu din cauza unor semafoare care nu fac altceva decat sa permita accesul la niscaiva
hipermarketuri. Vrea sa zica, nu e vorba cumva de binevenite semafoare care sa
reglementeze traficul in intersectii aglomerate, ci de semafoare care gatuiesc traseul
national pur si simplu pentru ca niste magazine sa-si faca vanzarile. Este absolut
incredibil! Cozi imense se fac in Pitesti, la intrarea pe autostrada spre Bucuresti, din
cauza iesirii/intrarii la Metro! La Brasov spre Bucuresti, 3 km din DN1 sunt gatuiti cu
intrari/iesiri semaforizate si pe dreapta, si pe stanga, pentru ce?! Pentru a asigura
vanzarile unor Carrefour, Selgros, Metro, Bricostore, Praktiker si altele. Inimaginabil!
La Bucuresti, ca in orice alt domeniu, se intrece si in acest caz masura. Inca de acum
zece ani, iesirea si intrarea pe DN1 au fost blocate cu semafoare spre Metro. A urmat
Selgros. Apoi, cea mai minunata zona a orasului a fost confiscata de hipermarketuri,
celor doua anterior mentionate adaugandu-li-se Carrefour, Bricostore si cateva surate
mai micute. Iar in ultimii doi ani, bucurestenii si alti calatori pe DN1 au fost pur si
simplu condamnati la un cosmar si tratati cu baliverne ca, gratie constructiei unor
pasaje in zona Baneasa, se va fluidiza traficul. Nu se stie ce va iesi pana la urma, caci se
vorbesc multe si nevrute despre proiecte cu Feti-Frumosi, dar acum situatia, dupa doi
ani de cosmar si sute de milioane de euro cheltuite din banii contribuabililor, este
absolut aiuritoare. In ciuda celor doua pasaje, singura intersectie din zona a ramas tot cu
semafor, neobtinandu-se nici o fluidizare. In starea din prezent, apare absolut abject ca
atatia ani de nervi si atatia bani au fost consumati doar pentru ca, asigurandu-le accesul
la drumul national, hipermarketurile anterior mentionate si alte magazine din zona,
toate straine, sa poata prospera!
Avem de-a face, dupa cum se constata, nu cu o exceptie, ci chiar cu regula, aceea ca
autoritatile romane – de altfel indiferent de nivel, central sau local – subordoneaza
interesul public, al comunitatii, intereselor unor firme private, mai ales daca acestea
sunt straine, care, in bunul obicei al meleagurilor acestora, nu raman probabil datoare
generozitatii autoritatilor. Nu cumva sa fi acceptat marile lanturi de hipermarketuri
amplasamente comerciale normale, ci numai – musai – pe DN1, cel mai aglomerat
traiect din tara si care dispune, prin comparatie cu aceasta aglomeratie, de cea mai
80
precara infrastructura! Musai, chiar pe traseu, cu legaturi chiar din traseu, nici macar
cateva sute de metri mai la dreapta sau mai la stanga! si au obtinut aceste
hipermarketuri ce au vrut si la Bucuresti, si la Brasov, si la Sibiu! si la Pitesti, pe
Autostrada 1, care a fost si din pacate ramane singura din Romania care leaga doua
orase. si au obtinut ceea ce au obtinut pentru ca au gasit autoritati romane "cooperante",
care sfideaza comunitatile locale si interesul public, care desconsidera oamenii vazand
in acestia niste supusi, prosti si cumparabili cu niscai carucioare pe care le imping prin
hipermarketuri!
Iata de ce pentru a afla ceva semnificativ despre Romania actuala este aproape suficient
a lua cunostinta de "semafoarele hipermarketurilor" de pe DN1 sau A1. Stranietatea
acestora, mai ales intr-un trafic gatuit, ne vorbeste nu numai de cultura spagii, de
desconsiderarea interesului comunitatilor locale, de irosirea banului public in favoarea
unor firme private si de servilismul jenant fata de straini, ci si de continutul mult
cantatei cresteri economice. O crestere economica nesanatoasa si nesustenabila, intrucat
este bazata in mod disproportionat pe consum din import. Iar hipermarketurile – care
nu desfac, sa le pici cu ceara, vreun produs fabricat in Romania – sunt simbolurile
castelelor de nisip ale consumului fara productie si ale cresterii economice bazate pe
import, pana ce, mai devreme sau mai tarziu, deficitul extern va exploda.
Rusia, ce s-a vazut direct vizata, a calificat ca nedreapta pozitia adoptata la Bruxelles si
81
bineinteles a taxat-o ca fiind contrara principiilor pietei libere si globalizarii, oficial
promovate la Bruxelles. Or, Rusia tocmai de aceste principii vrea sa se foloseasca pentru
patrunderea companiilor sale in sistemele energetice vest-europene. Mai ales ca,
subliniaza oficialii rusi, deocamdata, pe fluxul spre Rusia, investitiile vest-europene sunt
de 55 miliarde euro, in timp ce pe fluxul invers nu este vorba decat de vreo 10 miliarde
euro. Iar cat priveste siguranta in aprovizionare, Rusia, care de mult timp refuza sa
semneze Charta Energiei, ce ar obliga-o sa dea asigurari in domeniu fara conditionari
politice, s-a oferit doar sa anunte din vreme clientii vest-europeni in cazul unor
dificultati de livrare.
Era inevitabil insa ca interesele mari si sumele imense aflate in joc sa impinga partile la
negocieri. Un grup de experti va incerca sa formuleze o platforma de intelegere care apoi
sa fie consfintita politic. Probabil, baza de intelegere o va constitui insasi ideea
"reciprocitatii", implicata in abordarile propuse de Bruxelles. Mai precis, se va negocia
accesul companiilor rusesti in distributiile energetice din Europa Occidentala, in
schimbul accesului marilor companii din Europa Occidentala la exploatarea resurselor
rusesti.
Europa de Est, care nu are nici resurse energetice, nici resurse financiare si nici
companii de forta, nu prea are ce oferi, cazand cum nu se poate mai rau in cazul
perfectarii unei asemenea "reciprocitati". Intre cine si cine poate opera
"reciprocitatea"?! Intre companii "comunitare" si companii rusesti! Cine ar putea fi
"companie comunitara"?! Cumva companii romanesti sau slovene? Nicidecum. Ci
companii germane, franceze, britanice sau italiene. Consecinta fireasca va fi ca, in
numele "reciprocitatii" cu Rusia, aceste companii vor primi un fel de autorizatie de
expansiune pentru a prelua rapid si integral sistemele energetice din Europa de Est. Iar
pentru aceasta din urma, dependentei de aprovizionarea cu resurse energetice ale Rusiei
i se va adauga o dependenta de Europa de Vest in exploatarea sistemelor energetice.
Globalizarea in cadrul Uniunii Europene este ca si aceea de la nivel cu adevarat global,
cel mondial: unii sunt "globalizatori" si altii sunt doar "globalizati". "Reciprocitatea" cu
Rusia va intari si mai mult aceasta separare globalizatori/globalizati de care nu se
vorbeste in clar in Uniunea Europeana.
Capitalismul de cadou
5 Decembrie 2007
82
fost acela, se va fi dovedit receptiv inca o data la ceea ce vine din strainatate si va fi
rezonat pana la urma. Ceea ce s-a si intamplat!
Vasazica, statul roman accepta ca din banii stransi in contul sistemului public de pensii
pe care il garanteaza sa vireze o parte catre niste fonduri de pensii administrate de
societati private. Le da astfel acestora un fel de cadou, pentru ca, cel putin 20 de ani
pana la prima plata, societatile respective n-au altceva de facut decat sa stranga bani la
dispozitia lor si sa-i investeasca. Se spune ca ar fi chiar in interesul lor sa-i investeasca
bine, pentru ca banii cu pricina sa faca pui. Indirect – se mai spune – ar face pui si
pentru cei care i-au depus, adica pentru viitorii beneficiari de pensii! Nimic nu poate fi
insa sigur si, semn peremptoriu in aceasta privinta, nimeni nu garanteaza nimic in
domeniu, nu exista garantie pentru randament si nici macar o garantie pentru protectie
contra inflatiei. Nu exista vreo garantie din partea statului, desi acesta ii obliga pe
oameni sa-si comute o parte din contributii!
Cu alte cuvinte, un fel de capitalism de cadou! Materie in care statul roman este expert,
caci actualele SIF-uri, care se dau acum de mama focului drept structuri private, au fost
de fapt inzestrate de catre statul roman cu capital, respectiv capitalul reprezentand
participatiile acordate gratuit cetatenilor adulti ai tarii in asa-numita "privatizare de
masa".
Noi ii spunem capitalism de cadou. Pentru ca in initierea afacerii si chiar in derularea ei
inzestrarea cu capital vine nu din investitii private, din exploatarea unor oportunitati de
piata sau din valorificarea unor abilitati manageriale, ci dintr-o simpla decizie a statului,
impusa obligatoriu "investitorilor", care sunt niste bieti salariati, potentiali viitori
beneficiari de pensii. Noi ii spunem capitalism de cadou. Ceva mai gentil decat atributul
de capitalism atroce, care este acordat pensiilor private obligatorii de catre presedintele
Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania, dl Florin Pogonaru. Si acum sa vina niste
sindicate si patronate din Romania si sa ia si ele din cadoul de la statul roman, rapind
dintre posibilii "investitori" care sunt chiar salariatii membri ai sindicatelor sau
angajatii firmelor din patronatele respective! Imediat ce sindicate si paronate din
Romania au facut anuntul intrarii pe piata pensiilor private obligatorii a aparut pe piata
si teza incompatibilitatii. De ce insa sindicatele sau patronatele romanesti ar fi
incompatibile cu gestiunea pensiilor private obligatorii, iar firmele straine de asigurari
nu?! Problema este mult mai simpla decat s-ar putea crede. Ori toate aceste structuri
sunt compatibile, ori toate aceste structuri sunt incompatibile, pentru ca, in afara de
sinistrati, handicapati si nevoiasi, nimeni n-ar trebui sa fie eligibil pentru cadouri de la
stat!
83
Vulnerabilitati extreme
12 Decembrie 2007
Pe cand Romania traia frenezia economiei care "duduie" – adica in urma cu numai
cateva luni –, agentia de rating Standard& Poor‘s sublinia ca Romania se numara
printre statele vulnerabile la o reducere a lichiditatii globale, avand in vedere expunerea
sa externa. Textual, raportul agentiei spunea ca "daca la nivel mondial are loc o reducere
a lichiditatii, iar investitorii devin mai precauti, ei se vor retrage mai degraba din statele
cu o pozitie externa vulnerabila, cum este si Romania".
Analiza Standard&Poor‘s era unilaterala, dar era totusi ceva. Unilaterala, pentru ca
parca existau ochi numai pentru vulnerabilitatea pe care expunerea externa o reprezenta
in caz de criza de lichiditati la nivel global mondial, dar era totusi ceva pentru ca
aprecierea venea intr-o perioada in care aproape toti, inclusiv agentiile de rating, nu
aveau ochi decat pentru cresterea economica, scaderea inflatiei, afluxul de capitaluri
straine si ascensiunea leului.
Aparent, nu dupa mult timp, practic la numai cateva luni, miscarile de pe piata au dat
dreptate expertilor Standard&Poor‘s. A fost de ajuns ca reverberatii modeste ale crizei
unui segment din piata imobiliara din SUA sa ajunga prin Romania ca leul a luat-o in jos
si inflatia a revenit.
Asta insa doar aparent! Pentru ca, din pacate, criza unui segment din piata imobiliara
din SUA n-a fost decat un prilej. Vulnerabilitatea externa a Romaniei exista de mult.
Oricum, exista aproape in aceiasi parametri si acum cateva luni, pe cand facea
Standard& Poor‘s consideratiile mentionate. Este vorba de o vulnerabilitate atat pe plan
extern – cea evocata de Standard& Poor‘s –, cat si pe multe alte planuri, nici prin gand a
fi avute in vedere de agentia de rating la vremea respectiva! Vulnerabilitatile Romaniei
erau prea mari pentru a nu ajunge sa se manifeste. Prea mari pentru a avea nevoie de
crize internationale spre a iesi la suprafata. Daca nu era prilejul cu criza unuia dintre
segmentele pietei imobiliare din SUA, aparea in curand un alt prilej.
84
Pe de alta parte, exista insa vulnerabilitatile de profunzime ale economiei din Romania,
care provin din subdezvoltarea periclitanta a sectorului real al economiei, din
slabiciunea industriei, din competitivitatea scazuta a acesteia si din dezastrul din
agricultura. Aceasta situatie ofera o baza slaba pentru articularea sectoarelor care se
dezvolta acum si care sunt vizate preponderent si de investitiile straine: imobiliar, retail
si financiar. Fara o baza industriala si agricola solida, dezvoltarea fara indoiala necesara
in sectoarele imobiliar, financiar si de retail alcatuieste un fel de castel de nisip extrem
de friabil in bataia vanturilor, valurilor. Nemaivorbind de faptul ca statul roman este un
stat slab, fara capacitate de a intreprinde corectiile necesare, in urma cedarii tuturor
pozitiilor sale in axa majora a economiei si deci a parghiilor de interventie si influenta.
Dar vulnerabilitatea vulnerabilitatilor economiei din Romania consta nu atat in castelele
de nisip, cat mai ales in faptul ca pana si nisipul este din import.
Dolarul a coborat la minime istorice. In raport cu euro, a scazut la cotatii care n-au fost
cunoscute niciodata de la intrarea pe piata a monedei europene. Analistii pun in
legatura tendinta cu perspectiva unei recesiuni in SUA, sub impactul unor turbulente
financiare mai severe declansate de criza din ultimul timp a unuia dintre segmentele
pietei imobiliare americane. Situatia este insa mai complexa pentru ca doar aceasta sa
fie explicatia caderii dolarului pe pietele de schimb. Aflata intr-un nesfarsit razboi in
Irak, Administratia americana nu este prea interesata deocamdata de un dolar puternic.
Deficitele provocate de acest razboi sunt mai usor gestionabile cu un dolar slab si tot cu
un dolar slab marfurile americane sunt mai competitive. Exista insa si o componenta
externa a caderii dolarului, pe care autoritatile americane au ajuns sa nu o mai poata
controla! Aceasta "componenta externa" isi are originea in faptul ca, in urma cu sase
decenii, dolarul a fost investit cu functia de a fi la fel de bun ca etalonul de atunci al
sistemului monetar international (aurul) si, ulterior, cand, din motive de
operationalitate, aurul a pierdut treptat acest rol, dolarul a ramas practic pentru vreme
indelungata singurul mijloc de plata cu acceptare internationala deplina, forta sa fiind
mereu mai mult data de faptul ca nu avea inlocuitor.
O combinatie de factori i-a tot conferit mai multa putere cu trecerea anilor. Gratie
privilegiilor internationale ale monedei nationale, economia americana a fost si ramane
singura din lume care-si poate finanta deficite externe chiar cu propria moneda. In
acelasi timp, este singura care pana acum a acceptat sa lase la dispozitia celor din afara
mai multa moneda decat cea existenta pe piata proprie, ceea ce implica nu numai
responsabilitati, dar si riscuri enorme. Formand grosul rezervelor valutare mondiale,
dolarul intra acum in componenta rezervelor unor tari care vin puternic din urma in
competitia internationala, fie tari de succes, fie posesoare ale unor imense resurse
naturale si care, datorita marilor excedente pe care le inregistreaza in comertul lor
exterior, au concentrat o parte substantiala din masa de dolari care circula in afara
Statelor Unite. China, India, Rusia, tarile exportatoare de petrol islamice sau latino-
americane sunt numai cateva dintre cele mai semnificative exemple. Aceste tari
continua sa acumuleze rezerve valutare, in masura in care, pe fondul incasarilor masive
85
din exporturi, cumpara sistematic valuta ca sa mentina pentru monedele nationale un
curs care sa le asigure competitivitatea marfurilor proprii. China, de pilda, ale carei
rezerve valutare se ridica la echivalentul a 1.450 miliarde de dolari, detine, se spune,
70% din acestea chiar in dolari.
Euro este, intr-un fel, beneficiarul acestor imprejurari. Deplasarile dinspre dolar se fac
indeosebi catre euro, neintrezarindu-se deocamdata o alternativa mai viabila la dolar.
Este un element esentialmente nou pe piata mondiala, care nuanteaza pana la alterare
evolutiile ciclice de pana acum ale dolarului, care erau in relatie aproape exclusiva cu
tendintele din economia americana, cu preturile internationale ale titeiului si, poate
inainte de toate, cu politica Washingtonului in urmarirea unor teluri strategice in plan
politico-militar sau economic.
Tot mai des in ultimul timp, la sediul Norges Bank, banca centrala a Norvegiei, pot fi
intalniti intrand si iesind chinezi, rusi, arabi, carora cu greu le-ar putea confunda
nationalitatea. Un adevarat du-te-vino, care are legatura cu cea mai noua dintre marile
afaceri pe plan mondial: plasamentele internationale ale unor fonduri de investitii
detinute de guverne! Sunt specialisti in economie de la Beijing, Moscova sau Dubai ce
vin la institutia bancara din Oslo sa ceara sfaturi norvegienilor in gestionarea acestui tip
de fonduri de investitii.
86
Nordului) se vor epuiza. Obligatia ce le revine in acest scop institutiilor financiare
respective este de a gestiona astfel resursele stranse incat sa faca pui, sa se inmulteasca,
si nu sa se deprecieze cu trecerea timpului. Resursele gestionate de fondurile de
investitii norvegiene depasesc 350 miliarde de dolari si sunt plasate, in vederea
valorificarii, pe 42 de piete distincte si in 31 de valute internationale. Sumele investite
reprezinta echivalentul a circa 75.000 de dolari de fiecare norvegian. Totul se desfasoara
intr-o deplina transparenta, cu raportari publice regulate pe diferite piete. Acesta si este
certificatul ce-i atrage, vrand-nevrand, pe noii proprietari de fonduri de investitii
suverane ce apartin autoritatilor statale din China Rusia, Arabia Saudita, Emiratele
Arabe Unite. Adica tarilor care obtin, de asemenea, imense resurse financiare din
exporturi, cu care au constituit rezerve valutare substantiale, dar pe care doresc, de
asemenea, sa le puna la lucru pentru expansiune economica pe alte piete.
Ramane de vazut deznodamantul. Caci nici China, nici Rusia nu sunt Norvegia. si
tentatia unor asemenea puteri de a folosi in scopuri politice fondurile de investitii
guvernamentale este mare si, probabil, irepresibila!
87
Capsunarii si deficitul extern
9 Ianuarie 2008
Obucurie i-a cuprins pe multi de sarbatori, cand, dupa cum s-a apreciat, capsunarii vor
fi adus in Romania peste un miliard de euro. Nu doar familiile, care aveau toate
motivele, s-au bucurat. Autoritatile guvernamentale si monetare s-au bucurat in ideea
ca, potrivit interpretarii lor, cu acest miliard de euro se mai salveaza ceva din cel mai
dezastruos deficit inregistrat vreodata intr-un an in contul extern al tarii. Dar, in ideea
ca miliardul de euro cu pricina va trage leul in sus, s-au bucurat si cei, nu putini, care,
nesfatuiti sau pur si simplu rau sfatuiti, si-au finantat consumul cu credite in valuta si
acum platesc la greu din cauza devalorizarii leului.
Dincolo de interesele specifice ale unora sau altora dintre romani, autoritatile, care de
principiu privesc la interesele de ansamblu ale tarii, n-ar fi trebuit sa se bucure catusi de
putin. Transferurile de bani catre tara din partea lucratorilor romani din strainatate – si
ce sa mai vorbim de fenomenul dramatic de profunzime care le da nastere – au ajuns,
demult, sa nu mai aiba impactul economic pozitiv cu care sunt creditate, devenind,
dimpotriva, un factor de adancire a dezechilibrelor si distorsiunilor.
Migratia masiva a transformat intr-un mit forta de munca abundenta si relativ bine
calificata din Romania. Daca ajung sa fie platitori de taxe si contributii sociale, lucratorii
romani din strainatate o fac acolo, si nu in Romania. Dincolo de detensionarea in prima
faza a pietei fortei de munca din Romania, pierderile pe termen lung pentru tara si
natiunea romana sunt ireparabile.
In mod aproape penibil, autoritatile romane privesc transferurile in sine de bani catre
tara doar ca un aport pozitiv la balanta de plati, care compenseaza o parte din imensul
deficit comercial. Din pacate, fiindca nu s-a gasit – si nu s-a gasit pentru ca nici nu s-a
cautat! – o modalitate de cointeresare, doar cateva procente din acesti bani se indreapta
spre investitii sau initiere de afaceri, grosul covarsitor luand calea consumului de bunuri
curente. Si anume a consumului din import. Banii castigati in strainatate, in loc sa fie
cheltuiti chiar acolo, sunt cheltuiti prin importuri din Romania pe produse si servicii tot
de acolo, marind deficitul extern al tarii. Banii capsunarilor nu compenseaza din
deficitul comercial, ci chiar contribuie serios la adancirea acestuia.
88
Premise nerealiste
16 Ianuarie 2008
A face din revenirea inflatiei un fenomen doar conjunctural, iar din devalorizarea leului
unul strict pasager este complet nerealist, in masura in care motivatia lor fundamentala
continua sa existe si, mai rau, preseaza mereu mai puternic din cauza neopririi tendintei
deficitului extern de a se accentua.
89
estimata reapreciere a leului (nu mai discutam din ce!) n-ar putea duce decat la
cresterea, si nu la diminuarea deficitului extern?!
Mult mai realist ar fi sa ne intrebam in contextul dat ce sanse are obtinerea unei cresteri
economice, si aceasta mai mare decat cea din 2007! Realizata si aceasta aproape integral
pe seama adancirii deficitului extern (caci a fost bazata pe expansiunea consumului din
import), cresterea economica va fi si ea sub presiunea deficitului extern. Impactul
concret este greu de estimat. Mai ales ca pana acum cresterea economica a provenit de
la capitalul strain, si nu de la capitalul autohton si nu vedem de ce ar fi altfel de acum
incolo. Iar implicarea in continuare a capitalului strain depinde intr-o mare masura de
conjunctura economica din tarile de provenienta ale acestuia. Or, in tarile zonei euro –
care intereseaza indeosebi in domeniu – previziunile arata ca 2008 nu va fi un an
economic deloc fast.
90