PSIHANALIZA: FREUDISM ŞI NEOFREUDISM

Efectuând studii de medicină, lucrând un timp cu Breuer, elev al lui Charcot la Salpêtrière şi a
lui Bernheim la Nancy, psihiatru reputat la Viena (unde, iniţial, îşi tratează pacienţii prin hipnoză),
Sigmund (în fapt, prenumele sale sunt Sigismund Schlomo) Freud va sublinia rolul factorilor sexuali în
tulburările isterice, constatând, totodată, că bolnavii nu pierd complet amintirea actelor comise
(inclusiv evenimentele traumatice cauzatoare) în intervalul somnului indus artificial, putând să le
relateze, după trezire, dacă se multiplică numărul întrebărilor. Dificil de aplicat, metoda hipnozei va fi
abandonată până la urmă, în virtutea rezistenţei întâmpinate şi de învins spre a se obţine povestirea
integrală a faptelor aflate la originea maladiei. Care sunt forţele care obstaculează pe bolnav să se
exprime? Răspunsul la atare interogaţie se va dovedi fundamental pentru conturarea psihanalizei,
dezvoltată în lucrări printre care Studii asupra isteriei (1895, redactată împreună cu Breuer),
Interpretarea viselor (1900), Psihopatologia vieţii cotidiene (1901), Trei eseuri asupra teoriei
sexualităţii (1905), Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi sinele (1923) ş.a. În 1902, înfiinţează
Asociaţia Psihanalitică din Viena, iar, în 1909, invitat de Stanley Hall, susţine cinci conferinţe la
Universitatea Clark din Statele Unite, unde este însoţit de discipoli precum Jung, Ferenczi şi Jones.
Formaţia sa general-filosofică îşi spune cuvântul greu, inspirându-se dintr-o multitudine de
concepţii (T. G. Fechner, H. von Helmholtz, Fr. Brentano, A. Schopenhauer, Fr. Nietzsche. Ed. von
Hartmann, W. Stern ş.a.) şi sintetizându-le de o manieră novatoare. Înţeleasă deopotrivă ca procedură
diagnostică şi tehnică terapeutică (vizând „transformarea oricărui inconştient patogenic în conştient”),
psihanaliza nu este acelaşi lucru cu psihologia (inclusiv cea academică), faţă de care Freud manifestă
destule rezerve (dar şi reciproc). A căutat să ofere viziunii sale baze toretice mai ample, însă s-a opus
efectuării cercetărilor experimentale, aplicării unor teste standardizate şi investigaţiilor complementare
menite să verifice viabilitatea şi succesul metodelor pe care le-a pus la punct. Nu e de mirare că se va
confrunta frecvent cu acide critici venite din partea diferiţilor confraţi. În epoca hitleristă, freudismul a
fost privit ca o „erezie evreiască”, autorul dezavuat cu severitate, iar cărţile sale arse în public. În
momentul cotropirii Austriei de către nazişti (1938), se va refugia (împreună cu fiica sa, Anna) la
Londra, stingându-se din viaţă un an mai târziu.
O contribuţie esenţială priveşte structura psihicului uman, în opera fondatorului psihanalizei
(care, fireşte, a evoluat în timp) existând o dublă tripartiţie. Iniţial, s-a distins între inconştient (condus
de „principiul plăcerii” care răspunde tendinţelor noastre instinctual-pulsionale), preconştient
(îndeplinind precumpănitor funcţii de „cenzură”, filtrând, escamotând şi deformând conţinuturile primei
instanţe) şi conştient (guvernat de „principiul realităţii”, format în virtutea preluării şi asimilării normelor
socio-morale şi a acceptării unor constrângeri de această factură), impulsurile circulând „pe verticală”
în mod ascendent (prin recanalizări şi sublimări) sau descendent (prin reprimări şi refulări).
Ulterior (după 1920), legat de personalitate, se disociază între Sine, Eu şi Supra-eu, între atari
paliere stabilindu-se relaţii dinamice şi genetice complexe (investiţii energetice, compensări şi
decompensări etc.). Sinele (das Es) constituie structura primară şi arhaică, o zonă obscură, haotică şi
inabordabilă pe căi nemijlocite, iraţională şi imorală, incluzând tot ceea ce este ereditar şi îşi are
originea în organizarea cerebrală, instinctele în primul rând. Sub înrâurirea „lumii reale exterioare” şi
impactul sistemului percepţie-conştiinţă, o parte a sa suferă anumite modificări, dând naştere Eului
(das Ich), sediul concilierii dintre celelalte două nivele, îndeplinind sarcini de asimilare a stimulilor din
afară, de înmagazinare mnezică a experienţei dobândite, de protecţie psiho-somatică, de îngrădire şi
control a fondului pulsional, de identificare cu anumite modele, de adaptare la mediu şi transformare a
acestuia prin activitate ş.a. În fine, derivând din Eu dar fiind autonom faţă de el, Supra-eul (das
Überich) este o instanţă ce se dezvoltă progresiv încă din copilărie, pe baza interiorizării diverselor
imperative şi prohibiţii de caracter social, ca şi a stăvilirii tendinţelor individuale de satisfacere
nemăsurată a propriilor „plăceri”. Tutelat de principiul datoriei, funcţionează asemeni unui judecător
sever şi intransigent care înăbuşă, din poziţia „conştiinţei morale”, apetiturile interzise depozitate în
Sine.
Spre a-şi ilustra tezele, Freud recurge la o comparaţie: în timpul unei conferinţe, printre
membrii auditoriului, se află un individ care se agită, râde, vorbeşte, deranjează pe lector şi asistenţa.
Fireşte, va fi scos afară din sală şi, spre a-i împiedica revenirea, se pune un paznic la uşă. Similar, în
1
mintea noastră, se poate naşte o idee sau o dorinţă ce, din raţiuni morale, nu va fi acceptată,
antrenând un conflict intim, iar respectivul gând ori respectiva tendinţă va fi alungată din sfera reflecţiei
conştiente (adică, potrivit terminologiei utilizate, refulată). Fireşte, va continua să existe în domeniul
inconştientului, însă manifestarea îi este stopată de un „baraj” ce corespunde tocmai rezistenţei opuse
de bolnav faţă de medicul care, prin întrebările sale, încearcă să afle sursa afecţiunii. Persoana
turbulentă, departe de a se potoli, loveşte în uşă, strigă, cere dreptul de a reintra în sală, eventual,
preşedintele reuniunii îngăduindu-i să participe la conferinţă, sub condiţia de a nu o mai deranja. La
fel, ideea/dorinţa refulată perturbă comportamentul pacientului în forme deghizate, simbolice, diferite
de simptomele propriu-zise.
Asemeni preşedintelui întâlnirii, doctorul trebuie să readucă evenimentul cauzal în sfera
conştientului şi, chiar dacă nu e exclusă apariţia unui nou conflict lăuntric, deznodământul poate fi
fericit: bolnavul îşi va da seama de conţinutul refulării, va îndepărta pulsiunea/apetitul indezirabil(ă) în
mod eficace şi definitiv sau, pur şi simplu, o va converti în ceva admisibil (altfel zis, o va sublima).
Pentru a reconstitui mecanismele ce determină suferinţa, medicul este obligat să înfrângă rezistenţa
paznicului ce se află la uşa sălii, astfel că va interpreta abil spusele bolnavului (aşezat comod în fotoliu
sau întins pe canapea), visurile sale, actele „involuntare” ale vieţii de fiecare zi, vorbele de spirit, (în
cazul scriitorilor) biografiile şi operele lor etc., toate înţelese drept manifestări travestite, disimulate (de
ersatz) ale vieţii inconştiente. Finalmente şi cu regularitate, ele vor conduce pe psihanalist la
experienţele emoţionale legate de sexualitatea infantilă, acelea care constituie sursa principală a
tulburărilor de mai târziu.
Căci, în ciuda a ceea ce se crede obişnuit, departe de a constitui un monument de inocenţă,
copilul nu e decât un „pervers polimorf”, el posedă libido („poftă”, „dorinţă”) şi se comportă de manieră
perversă, un fenomen de altfel cât se poate de natural ce va fi îndeobşte „uitat”/„refulat” la vărsta
adultă. Se impune însă distins între sexualitate şi genitalitate, cea dintâi apărând precoce, în vreme ce
secunda neintervenind decât pe fundalul maturării organelor de reproducere. I se adaugă şi
departajarea dintre instinct (instinkt) şi pulsiune (trieb), diferenţa fiind cea dintre un comportament
preformat (de sorginte ereditară, prezent la totalitatea indivizilor speciei) şi o forţă/presiune internă
(orientată spre un scop şi căutându-şi mijloacele de atingere) care se exercită asupra persoanei, fără
a se elimina prin satisfacere. Teoria libido-ului devine axa în jurul căreia se structurează însăşi
dezvoltarea ontogenetică, în etape succesive, a fiinţei umane şi traversând:
• stadiul oral (între 0 şi 1 an), zona erogenă reprezentându-se prin gură, iar plăcerea repurtându-
se prin actul supţiunii (degete, jucării, haine etc.); înţărcarea brutală se poate afla la originea unor
traume şi, ulterior, a unor tulburări de „fixare” sau „regresiune” în această fază;
• stadiul anal (între 1 şi 3 ani), zona erogenă fiind acum mucoasa anală, libido-ul descărcându-se
prin expulzarea şi retenţia materiilor fecale; confruntat cu sancţiunile parentale, copilul dezvoltă o
conduită sadică spre lumea din afară (de unde stricarea, demontarea, distrugerea diverselor lucruri,
torturarea animalelor) sau, dimpotrivă, îşi poate orienta agresivitatea spre sine (masochism);
• stadiul falic (între 3 şi 5/6 ani), atunci când, pe fondul interesului infantil pentru propriile organe
genitale, copilul procedează la masturbaţie, procurându-şi o intensă trăire erotică; tot acum, posesia
penisului determină simţământul de superioritate al băieţilor, în vreme ce fetele dobândesc complexul
de inferioritate al „castrării”, ca penalitate pentru practica onanistă; tot acum germinează „complexul
Oedip” (respectiv „al Electrei”, termen introdus de Jung) rezidând în afecţiune (de esenţă incestuoasă)
faţă de părintele de sex opus şi ostilitatea în raport cu părintele de acelaşi sex, văzut ca rival;
• perioada de latenţă (între 5/6 ani şi pubertate): urmare a antrenării în activităţi şcolare şi a
restrângerii egocentrismului caracteristic etapelor anterioare („eul” bate în retragere în faţa altruistului
„noi”), puseul libidinal se reduce spectaculos, complexul oedipian dispare de obicei, iar mecanismele
refulatorii se consolidează;
• stadiul genital (care debutează în pubertate şi se prelungeşte în adolescenţă), când, în condiţiile
activării unor emisii hormonale specifice şi a maturării organelor de reproducere, sexualitatea va
cunoaşte forma de exprimare propriu-zisă a genitalităţii, canalizată spre o persoană diferită de cea
proprie (şi de sex opus) şi are drept scop prestarea actului sexual „normal”.
Vom consemna că, odată ce libido-ul şi-a găsit plasamentele în fazele deja trecute în revistă,
restul etapelor ontogenetice parcurse de om până la senectute şi moarte nu mai interesează pe
Freud. După cum investirea unei atare pulsiuni cu puteri nelimitate în economia vieţii psihice normale

2
şi patologice i-a adus imputaţia, în bună parte justificată, de pansexualism, împrejurare ce va
determina şi reacţiile schismatice ale unor discipoli. Se cuvine însă arătat că, mai cu seamă în opere
redactate la bătrâneţe, întemeietorul psihanalizei admite cuplarea (implicit acţiunea conjugată a)
instinctului erotic cu alte instincte (anume „al eului”, „al agresivităţii”, respectiv „al morţii” sau thanatic),
dar asupra cărora predomină suveran, impunându-şi o supremaţie incontestabilă. Toate îi apar ca
naturale şi inevitabile, însă, în disciplinarea şi reorientarea lor un rol deosebit revine educaţiei şi
mediului. Spre pildă, agresivitatea se poate manifesta (sub forme, desigur, atenuate şi admise
socialmente) în sport, intervenind fenomenul denumit – cu un vechi cuvânt elin – katharsis (astfel,
Platon şi Aristotel vorbeau în antichitate de virtuţile tragediei în materie de „purificare” a trăirilor
spectatorilor, elevându-i spiritual).
Absolvent al facultăţii de medicină din Viena şi apoi oftalmolog, elev obedient al lui Freud până
în 1908, dar separându-se – nu fără anume vâlvă – de el (implicit de corpul psihanalizei „ortodoxe”,
căreia îi impută supralicitarea sexualităţii) în 1911, emigrat în S.U.A. la 1936, Alfred Adler este
fondatorul aşa-numitei psihologii individuale, prin care înţelege tratarea personalităţii „în sine” şi ca un
„tot indivizibil”: organismul se află într-o permanentă mişcare (muşchii cardiaci, respiraţia,
metabolismul şi excreţia etc.), dar nu este activat numai de factori ambiental-exogeni, ci şi de factori
psiho-endogeni, precum aspiraţia de a depăşi obstacolele cotidiene, de a dobândi prestigiu, influenţă,
dominaţie, perfecţiune etc. Nu este ignorată relaţia cu societatea şi natura, chiar pledându-se pentru
dezvoltarea la om a „sentimentului comunitar” şi a celui „cosmic”. De altfel, existenţa umană se
confruntă, dintotdeauna, cu trei probleme majore: viaţa în cadrul colectivităţii, munca şi iubirea
(inclusiv procreaţia).
Concepţia sa se situează la confluenţa unor influenţe provenind, mai cu seamă, din partea lui
Friedrich Nietzsche (de la care preia noţiunea „voinţei de putere”), Wilhelm Dilthey (dinamica lăuntrică
drept torent continuu de acte voluntare orientate teleologic), Hans Vaihinger (teza „construcţiilor
ficţionale”, pe care o aplică în explicarea nevrozelor) şi Jan Christian Smuts (ideea abordării
„holistice”). Dintre scrierile lăsate posterităţii, reţinem: Studiu despre inferioritatea unor organe (1907),
Problema homosexualităţii (1917), Practica şi teoria psihologiei inividuale (1922), Cunoaşterea omului
(1927), Psihologia şcolarului greu educabil (1930), Sensul vieţii (1931). Sub aspect metodologiilor de
cercetare a psihismului, nu agreează testele, preferându-le procedurile mai exotice, de genul
empatiei.
În vederile sale, inconştientul este „un produs al organismului psihic şi totodată cel mai
puternic factor al funcţiei psihice”, aici fiind de aflat „forţele care configurează linia de mişcare a
omului”, în măsura în care energiile abisale alimentează stilul de viaţă, diversele tipuri de simţăminte
şi mobiluri umane, proiectele şi planurile, dar nu mai puţin ansamblul de cauze ce generează
nevrozele şi psihozele. Tehnica terapeutică va rezida în a aduce, în focarul conştiinţei, bogata noastre
zestre pulsională, pentru a o analiza atent şi a săvârşi deconflictualizarea lăuntrică. Alături de
psihanalist, subiectul (aşezat „egalitar” în faţă şi la aceeaşi înălţime) e dator să se implice activ, iar,
înţelegându-şi motivaţiile maladive, să realizeze o compensare adecvată şi să se reintegreze în viaţa
socială. O existenţă dominată de cultul muncii, secondată de o sexualitate armonioasă şi raporturi
amiabile cu semenii, constituie excelente mijloace profilactice împotriva tulburărilor mintale.
Va elabora şi teoria complexului de inferioritate, conform căreia a fi om echivalează cu a avea
un simţământ acut de „insignifianţă” şi „subordonare” faţă de semenul mai bine înzestrat, o
împrejurare ce reclamă o (re)compensare sistematică, astfel încât sfârşeşte prin a se transforma într-
un catalizator important al dezvoltării lăuntrice. Bunăoară, la nivel somatic, funcţia unui rinichi mai slab
este suplinită de randamentul sporit al celuilalt, la persoanele născute fără mâini, se constată
surprinzătoare abilităţi în folosirea picioarelor. În general, prin eforturi şi exersări susţinute, se pot
atinge performanţe deosebite inclusiv în plan senzorial sau senzori-motric: surzenia nu l-a împiedicat
pe Beethoven să compună sublime simfonii, iar, deşi se născuse cu grave defecte de vorbire,
Demostene a fost cel mai mare orator al antichităţii.
Dovedind remarcabile calităţi de pedagog (a înfiinţat centre de consultaţie la Viena, ca şi acele
faimoase child-houses din S.U.A.), Adler este promotorul psihologiei şcolare, insistând asupra
aspectului formativ al educaţiei, care va fi întreprinsă iniţial de mamă, apoi preluată de instituţiile de
învăţământ. În opinia sa profund „iluministă”, nu doar caracterul, dar şi temperamentul se pretează la
a fi modelate (fireşte, o teză exagerată) graţie influenţelor corespunzătoare ce vor forma stiluri de viaţă

3
potrivite. Nu se îndoieşte de posibilitatea corecţiilor nici în cazul şcolarilor greu educabili, provenind de
regulă dintre copiii suferinzi, cei răsfăţaţi şi cei detestaţi, cu toţii ridicând probleme spinoase precum
mitomania, furtul, repetenţia, abandonul, crizele puberale, enurezia etc.
Personalitate complexă şi oarecum excentrică, întruchipare a renascentistului „om universal”,
discipol, iar, la începutul relaţiei, colaborator apropiat şi chiar prieten al lui Freud, medicul psihiatru
elveţian Carl Gustav Jung se va îndepărta – treptat, după 1912 – de concepţia magistrului, edificându-
şi sistemul propriu de (autointitulată) „psihologie analitică”, marcat puternic de preocupările pentru
metafizică, mitologie, paranormal, ocultism (mistică, magie, alchimie, astrologie etc.). Ca opere
principale şi influente, pot fi amintite: Relaţia dintre eu şi inconştient (1928), Realitatea sufletului
(1943), Introducere în esenţa mitologiei (1941), Despre energetica psihică şi esenţa visurilor (1948),
Despre rădăcinile conştiinţei (1954).
Disidenţa (care va antrena ruptura între cei doi corifei ai psihanalizei) rezidă nu doar în
convertirea libido-ului într-una din expresiile posibile (şi nu neapărat decisive) ale „energiei vitale”
caracteristice personalităţii sau în teza că omul este modelat deopotrivă de trecutul şi viitorul său, dar
mai ales în felul de înţelegere a inconştientului, căruia, alături de „stratul” individual, îi adaugă pe cel
colectiv, populat de „complexe” (aranjamente relativ fixe de lanţuri asociative) şi de aşa-numitele
arhetipuri, adică forţe latente identice pentru întreaga specie umană şi manifestate prin imagini,
simboluri, sentimente, idei originare şi ancestrale (precum „spiritul strămoşilor”). Ca „forme pre-
existente” (primordiale) şi totodată „eterne”, acestea din urmă sunt înnăscute şi se transmit ereditar,
reflectându-se în visuri, deliruri, legende, metafore şi alte produse culturale. Spre pildă, reprezentările
mamei, tatălui, copilului, eroului, divinităţii, paradisului pierdut, morţii, autorităţii, înţelepciunii bătrâneşti
ş.a.m.d.
Dintre arhetipuri, unele sunt mai puternice comparativ cu altele, influenţând viaţa psihică de
manieră viguroasă, anume persona, umbra, sinele, animus şi anima. Persona desemnează masca,
chipul public pe care individul o/îl poartă în prezent ca pe ceva aparţinând „altcuiva”, aşadar diferit de
ceea ce constituie eul propriu. În cazul că, totuşi, cele două instanţe se suprapun, are loc o „inflaţie”
(dezvoltare exagerată, morbidă) a fizionomiei altere, exprimată prin tendinţa individului de a-şi neglija
trebuinţele, nevoile, în profitul conformării la normele grupului de apartenenţă, împrejurare ce atrage
nevroza. Concept destul de obscur, umbra trimite la aspectul animalic/bestial din om, cumulând
totalitatea instinctelor noastre fundamentale, fie ele pozitive (vitalitate, forţă, creativitate) sau negative
(ostilitate, agresivitate). Arhetip central al inconştientului colectiv („arhetip al arhetipurilor”, în jurul său
orbitând celelalte, asemeni planetelor în jurul soarelui), sinele evocă nu doar procesul de individuare
ce conduce finalmente la închegarea personalităţii unice şi inconfundabile, dar semnifică totodată (din
moment ce asumă dimensiunea spiritualităţii) aspiraţia adâncă de cunoaştere şi autocunoaştere, de
perfecţionare tenace.
Teoretizând syzygia (dihotomie, diviziune în termeni polari), Jung distinge între anima
(feminină) prezentă în sufletul bărbatului şi animus-ul (masculin) existând în sufletul femeii. Anima
reprezintă acel imago generic al femeii proiectat în inconştientul oricărui bărbat, o imagine ce
succesiv, îmbracă forma mamei, a sorei, iubitei, soţiei ori fiicei şi având drept determinantă elementul
afectiv şi „asociativ”, erosul, iubirea care uneşte pe oameni, sentimentul ce-şi găseşte prima
întruchipare în afecţiunea maternă. Complementul său este animus-ul ce sălăşluieşte în sufletul
oricărei femei, o proiecţie generală a bărbatului ce va fi conexată, în diverse perioade ale vieţii, cu
tatăl, fratele, iubitul sau soţul, corespunzând factorului intelectual şi spiritual, „disociativ”, discursiv şi
cognitiv, mai exact logos-ului patern. „La bărbaţi, erosul, funcţia relaţiei, e de regulă mai puţin
dezvoltat(ă) decât logosul. La femei, în schimb, erosul constituie o expresie a adevăratei lor naturi, în
timp ce logosul lor reprezintă, nu arareori, un incident regretabil”. Aceasta deoarece ar provoca în
familie, în cercul de prieteni etc. „neînţelegeri şi răstălmăciri supărătoare, tocmai pentru că e constituit
nu din reflecţii, ci din opinii” (adică presupuneri apriorice ce se pretind a fi adevăruri absolute), din
„vanităţi şi susceptibilităţi” iraţionale. „Oricât de prietenos şi prevenitor i-ar fi erosul, când e mânată de
animus, femeia nu se lasă impresionată de nici o logică din lume. În multe cazuri, bărbatul simte (şi nu
greşeşte prea mult) că numai ispitirea, pedepsirea sau impunerea forţei mai pot avea puterea de
convingere necesară”.
Împreună cu fizicianul Wolfgang Pauli, va lansa în 1951 teza interesantă (recuperată ulterior în
cadrul psihologiei transpersonale) a sincronicităţii, referitoare la apariţia simultană a două evenimente

4
printr-o „coincidenţă semnificativă” şi în afara relaţiei de cauzalitate. Astfel s-ar explica manifestarea
concomitentă a imaginilor interne (arhetipuri) şi acţiunilor externe (comportamente), co-producerea
realităţilor psihice şi fizice care, îndeobşte, sunt independente. Dincolo de universul vizibil accesibil
cunoaşterii directe, aşa cum îl percepe şi construieşte conştiinţa, se postulează un continuum aspaţial
şi atemporal, exact sfera inconştientului în care sunt abolite opoziţiile dintre lume şi viaţa lăuntrică, ca
şi caracterul constrângător al locaţiilor şi intervalelor, al raporturilor cauză-efect. Hyle (materia) şi
psyché constituie două specte ale aceleiaşi existenţe, unus mundus, drept care se speculează asupra
„naturii psihoide a universului”, a „psihismului obiectiv”.
Preluând unele sugestii din lucrările lui Eisenck, Jung dezvoltă teoria sa cu privire la cele două
atitudini fundamentale ce înrâuresc hotărâtor cvasi-totalitatea funcţiilor psihice individuale, anume
extraversiunea şi introversiunea. Prima se manifestă în situaţia că libido-ul este orientat spre lumea
externă, iar obiectul este subordonat eului, astfel că persoana în cauză denotă interes faţă de oameni,
evenimente, lucruri, devenind chiar dependentă faţă de acestea. Prezintă încredere în forţele proprii,
este activ, dinamic şi adaptabil, induce o bună impresie în societate, necunoscutul îl seduce, dar
trădează o anume superficialitate. Dimpotrivă, secunda caracterizează indivizii repliaţi asupra propriei
lumi interioare şi solitari, reticenţi în genere faţă de semeni şi activitate, simţindu-se timizi şi chiar
debusolaţi în public, preferând intimitatea şi momentele de reflecţie. Viaţa lor lăuntrică este bogată,
mărturiseşte impresionabilitate, meticulozitate, profunzime, un anume pesimism şi mult spirit critic.
Adversar al convenţiilor de tot felul, insensibil la prestigiul social, spre a-şi valorifica calităţile şi
talentele, introvertitul are nevoie de un climat tonic şi securizant. În pofida atracţiei irezistibile ce poate
să apară între ele, cele două tipuri umane relaţionează cu greutate, fiind problematic de armonizat
mutual.

PSIHOLOGIA UMANISTA SI TRANSPERSONALA

Nu fără unele cuplaje cu mişcarea New Age (anunţând intrarea în „era Vărsătorului”), prin
orientările în atenţie – înrudite şi învederând destule continuităţi – se vrea înlocuirea paradigmei
„carteziene” (de factură decompozitiv-analitică) prin aceea holistic-sistematică, una ce îşi propune să
recupereze şi acopere dimensiuni ori aspecte constant neglijate în teoretizările şi practicile psihologiei
„oficiale” şi/sau „de şcoală” (academică). Sub atari auspicii largi, se reclamă imperios studierea
trăsăturilor complexe şi reale ale „naturii umane”, în definitiv, omul concret în plenitudinea exprimărilor
sale existenţiale, cu motivaţiile, aspiraţiile, valorile, normele, impulsurile creatoare (generale şi
specifice) care îl definesc. În ansamblu, avem de-a face cu o reacţie critică la tendinţele de
mecanizare, biologizare şi fiziologizare a fiinţei umane (prezente în reflexologie, behaviorism,
psihanaliză ş.a.), văzute ca excesive, reducţioniste şi simplificatoare. Printre sursele filosofice de
inspiraţie, alături de unele curente extrem-orientale (taoism, budism, zoga, zen), figurează la loc de
cinste prestaţiile de tip fenomenologic şi existenţialist, precum cele îndatorate lui Edmund Husserl,
Søren Kierkegaard, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre şi Gabriel Marcel.
În arealul psihologiei umaniste, mai întâi vom reţine contribuţiile americanului (de origine
iudee) Abraham H. Maslow, socotit adesea ca fiind cel mai redutabil cercetător al motivaţiei umane. El
propune celebra piramidă a trebuinţelor omeneşti, organizată pe trei paliere şi şapte niveluri: la bază,
sunt plasate (a) nevoile fiziologice (sete, foame, sexuale) şi (b) cele de securitate (bunăoară, adăpost
protector); în sectorul median, se grupează (c) nevoia de proprietate şi dragoste, (d) nevoia de stimă
şi apreciere, (e) nevoile legate de cunoaştere şi (f) nevoile estetice (frumosul, ordinea, armonia,
simetria etc.); în sfârşit, spaţiul superior este ocupat de (g) self-actualization, o meta-trebuinţă
constând în împlinirea la maximum a propriului potenţial individual, a „sinelui”, chiar împotriva
necesităţilor biologice şi psihologice obişnuite, vizând nu doar aspiraţia de a crea, dar şi perfecţiunea,
transcendenţa, comuniunea cu divinul. De altfel, introduce conceptul de peak experience („experienţa
de vârf”), sintagmă ce trimite la trăiri de maximă intensitate, eminamente mistice, cum ar fi ieşirea din
coordonatele spaţiale şi temporale curente, pierderea propriei identităţi, sentimentul nemărginirii şi al
fuziunii cu ansamblul cosmic, starea de „extaz, uimire şi veneraţie”. Atari experienţe (cu valoare de
suprem inedit în viaţa sufletească personală şi consecinţe dintre cele mai decisive, îndeobşte
5
benefice) ţin de credinţa religioasă, iubirea nelimitată, explozia de creativitate, întregirea – prin
conştiinţă ori depăşirea ei – în univers şi/sau Dumnezeu.
Carl R. Rogers este cel mai important teoretician al şcolii în atenţie, concepţia sa întemeindu-
se atât experimental, cât şi clinic, dar nerefuzând influenţele filosofice, mai cu seamă de factură
existenţialistă. Punctul de start îl constituie convingerea că, în om, există o tendinţă înnăscută ce îl
ajută „să devină ceea ce sinele său este realmente”, asemenea self-actualization fiind asociată cu o
întreită realizare personală: (a) sporita deschidere faţă de universul experienţei; (b) dezvoltarea
progresivă, etapă cu etapă, a personalităţii; (c) în stadiul final, deoarece dobândeşte încredere în
funcţionarea sa somato-psihică, subiectul posedă un simţ înalt al selecţiei libere şi creativităţii. O
distincţie importantă instituită asumă departajarea dintre actual self (sinele actual) şi ideal self (sinele
ideal), primul fiind real (înzestrarea psihică propriu-zisă, în parte nativă), iar secundul imaginar
(construit prin raportarea, mai mult sau mai puţin adecvată, la valorile, normele, aspiraţiile de realizare
a umanului), între ele fiinţând relaţii de congruenţă sau incompatibilitate (măsurate ulteior prin tehnica
de sortare Q, elaborată de discipolul său E. Stephenson). Condiţiile propice de dezvoltare adâncă şi
multilaterală a personalităţii sunt trei la număr: consideraţia (sau stima) necondiţionată (răspunzând
nevoii de a fi receptat, printre semeni, cu respect, simpatie, accepatare, încredere), empatia acurată
(capacitatea de a înţelege profiund lumea interioară a celuilalt), în fine, armonizarea relaţiilor
interpersonale (evitându-se, pe cât posibil, tensiunile şi conflictele).
Cât priveşte psihologia transpersonală, aceasta a apărut în California la 1969, întemeietorul
noii direcţii fiind psihiatrul ceh Stanislav Grof, care a emigrat în S.U.A. Curând se constituie un
institutut de cercetări, o revistă şi o asociaţie de profil, disciplina ajungând să fie predată în
învăţământul superior şi desfăşurându-se chiar conferinţe internaţionale anuale. Situată în prelungirea
psihologiei umaniste (pe care o adânceşte), ea este privită de regulă ca „a patra forţă” în domeniu.
Într-o minimală explicitare, cuvântul transpersonal (impus de Grof şi Maslow) înseamnă „dincolo de
persoană” şi mărturiseşte ambiţia de a se extinde câmpul investigaţiei în zona a ceea ce transcende
limitele obişnuite ale eului. Printre topicile privilegiate de studiu se numără: procesul (implicit
mecanismele subiacente) transpersonal ca atare, conştiinţa integrală (cosmică), metanevoile, extazul
şi experienţa mistică, sinergia individului şi a speciilor, meditaţia transcendentală, cooperarea
transpersonală, autorealizarea sinelui.
Reproşând psihologiei oficiale că poposeşte asupra unor aspecte limitate (şi nu întotodeauna
esenţiale) ale vieţii lăuntrice, că nu explorează complet şi profund stările interioare ale omului, curentul
în discuţie plasează în focarul preocupărilor sale conştiinţa umană considerată ca „dimensiune
centrală ce oferă baza şi contextul tuturor experienţelor”, sperându-se astfel să se deschidă noi şi
relevante piste de studiu ale fiinţei noastre. Va căuta să răspundă unor întrebări tulburătoare, de pildă:
se poate elibera individul de cercul prea strâmt al condiţionărilor psihice obişnuite? Poate fi el sprijinit
pentru a ajunge la trăirea completă, deplină a stărilor spirituale? Va izbuti să recupereze şi fructifice
totalitatea virtualităţilor conştiinţei care ne caracterizează? Răspunsul este pozitiv şi indică eliminarea
contradicţiilor defensive şi a obstacolelor interne, prin superioară autocunoaştere şi transformare de
sine, prin reducerea distorsiunilor perceptuale, prin liniştirea şi relaxarea minţii, prin controlul voluntar
al unor procese mentale şi fiziologice, prin expansiunea conştiinţei.
În Regate ale inconştientului uman (1975), Grof demonstrează experimental (servindu-se de
LSD şi de alte substanţe halucinogene, pe vremea când utilizarea lor era încă permisă de lege)
existenţa unui plan transpersonal al conştiinţei, mai exact, extinderea sa dincolo de limitele
convenţionale ale organismului şi psihismului, sugerând că avem de-a face inclusiv cu intrarea în
acţiune a inconştientului colectiv jungian. Însăşi terapia pe care o instrumentează are la temelie
folosirea drogurilor (ele dezamorsând tensiunile şi conflictele intime), conducând circa 3000 de şedinţe
psihedelice şi examinând alte aproximativ 2000 de protocoale de observaţie ale confraţilor americani
ori europeni. Cartografiind inconştientul, parvine la concluzia că acesta se compune din trei „câmpuri”:
(a) cel al experienţei psihodinamice, asociat cu evenimente din prezentul şi trecutul persoanei; (b) cel
al experienţei perinatale, aflat în legătură cu diverse fenomene biologice ale partului (= naşterii); (c)
cel al experienţei transpersonale, rezidând în depăşirea limitelor individuale şi cosmizare. Va elabora
şi conceptul de COEX, „experienţa condensată” ce nu apare sub forma elementelor izolate, ci a unui
complex sintetic de trăiri intime.

6
 În scrierea redactată împreună cu soţia sa, Joan, şi intitulată Întâlnirea omului cu moartea
(1982), pune experienţele traspersonale în conexiune cu thanatologia (gr. thanatos = „moarte”),
disciplină ce, prin R. Moody, E. Kübler-Ross, M. Rawlings ş.a., studia aşa-zisele near death
experiences, proprii celor care, intraţi în moarte clinică, au fost resuscitaţi, putând să le povestească.
Relatările sunt surprinzător de asemănătoare, invocând fenomene de „ieşire din trup” şi derularea cu
viteză ameţitoare a „filmului” întregii vieţi, un tunel întunecat şi lung la capătul căruia se află o „lumină”
feerică şi un peisaj cvasi-edenic, populat de fiinţe (cunoscute) decedate în existenţa terestră şi care
întâmpină compasiv pe subiect.
„Psihologia spectrală” elaborată de Ken Wilber îşi propune să solidarizeze într-o viziune
unitară şi cuprinzătoare un ansamblu de abordări deopotrivă apusene şi răsăritene, spre a da seamă
de pluralele dimensiuni şi paliere ale psihicului uman. În modelul pe care îl edifică, se regăsesc cele
trei niveluri principale ale conştiinţei amintite de Grof (redenumite acum „al egoului”, „existenţial” şi
„transpersonal”), căruia i se adaugă un al patrulea, cel „biosocial”. Iniţiind Proiectul Atman, autorul
american analizează detaliat stadiile de dezvoltare ale spiritului angajat pe drumul către iluminare,
aşadar de la pre-personal, la personal şi de aici la transpersonal, de la etapele iniţiale intitulate
pleroma şi ouroboros până la cele finale ale sinelui cauzal şi atman, încercând să identifice structurile
de adâncime implicate. Însăşi meditaţia îi apare ca o progresie în depăşirea limitărilor individuale, o
creştere ce generează noi şi tot mai înalte configuraţii ale conştiinţei, în definitiv, o reflectare la scară
microscopică a evoluţiei macroscopice spre integrare, armonie, desăvârşire.
Inspirată din lucrările lui Grof, s-a dezvoltat aşa-numita psihoterapie a reîncarnării (promovată
iniţial de germanul Thorwald Dethlefsen), în cadrul căreia pacientul este adus în stare de hipnoză şi
condus regresiv în stadiul uterin, iar apoi, dincolo de acesta, în presupusa „viaţă anterioară” (sau
„vieţile anterioare”), acolo unde sălăşluieşte sursa suferinţelor sale actuale. Se prezumă că
reactualizarea diverselor evenimente traumatice, retrăirea lor explicită sau simbolică, ar fi de natură să
vindece felurite maladii lipsite de factori patogeni direcţi (de exemplu, culpabilitatea iraţională,
angoase, alergii, fobii, supraponderabilitate, epilepsie, alcoolism etc. Prin R. N. Walsh, F. Waughan,
R. W. Johnston ş.a., se pune la punct o tehnologie care reclamă parcurgerea a trei stadii: identificarea
(subiectul devenind capabil să-şi controleze gândurile, emoţiile şi atitudinile, să se autorealizeze),
dezindividualizarea (adică eliberarea faţă de eu) şi autotranscenderea (individul parvine la un nou
nivel al conştiinţei sale, la „mintea universală” aspaţială şi atemporală).