PROBLEME SPECIALE DE HIDRAULICĂ

6.1. Rezistente hidraulice (pierderi de sarcina)

O instalatie, care asigura transportul si distributia fluidelor (lichide, gaze) între o sursa si un
consumator, poarta denumirea de circuit hidraulic.
Datorita proprietatilor pe care le au fluidele, circuitele hidraulice sunt nelipsite în multe instalatii
industriale (chimice, siderurgice) a masinilor unelte, a instalatiilor de încalzire si ventilare, a
consumatorilor de gaz, de aer etc. Pentru a realiza proiectarea si exploatarea acestor circuite în cele
mai bune conditii, se impune cunoasterea amanuntita a tuturor fenomenelor hidraulice care intervin
în miscarea unui fluid êi a pierderilor de energie care se produc la parcurgerea circuitului de c²tre
fluid.
Traseul pe care îl strabate un fluid, între sursa si consumator, este format dintr-o serie de
piese si organe functionale, cum ar fi elemente de conducta, organe de închidere-deschidere,
dispozitive de reglaj, aparate de masura si control, elemente care în acelasi timp opun o oarecare
rezistenta în calea fluidului si datorita acestui fapt toate aceste elemente, care intra în componenta
unui circuit, au fost numite rezistente hidraulice.
Dupa forma lor geometrica, dupa marimile hidraulice care le caracterizeaza, rezistentele
hidraulice se împart în doua categorii:
a) Rezistente liniare, care cuprind portiunile de traseu de sectiune constanta (conductele).
b) Rezistente locale, în care intra portiunile de traseu formate din elemente de trecere de
la o sectiune la alta, elemente pentru schimbarea directiei, elemente de reglaj, de masura,
dispozitive de închidere etc.
Aceste rezistente, pe care fluidul le întâlneste în calea sa, fac ca o parte din energia acumulata de
c²tre fluid, sa se consume pentru învingerea acestor obstacole. Acest fenomen poarta denumirea de
pierdere de energie sau sarcina, iar efectul practic al acestui consum de energie este o scadere a
presiunii în sensul deplasarii fluidului.
Mecanismul disiparii energiei în fiecare din cele doua categorii de rezistente este diferit si de
aceea sunt diferite si relatiile de calcul a energiei pierdute de c²tre fluid pe rezistenta respectiva.
6.1.1. Rezistente hidraulice liniare (pierderi de sarcina liniare)
O conducta dreapta de lungime L si diametru
constant, D, prin care trece un fluid, din punct de vedere
hidraulic este o rezistenta liniara (Figura 6.1).
Datorita frecarii straturilor de fluid între ele si cu peretii
conductei, are loc o pierdere de energie.
Studiile teoretice si experimentale au pus în
evidenta faptul ca pierderile de energie în rezistentele
liniare, care se noteaza cu hi, depind de numerosi factori
printre care si viteza fluidului, regimul de miscare
(laminar sau turbulent), natura fluidului, rugozitatea
peretilor conductei si dimensiunile conductei (diametru,
lungime), încât se poate scrie:

. (6.1)

Relatia de dependenta (6.1), exprima un fenomen fizic si folosind metoda analizei dimensionale
(metoda π ) s-a putut stabili formula pentru calculul pierderii de energie, si anume:
 , (6.2)
unde:
λ este coeficientul de rezisten 424g68e ta hidraulica liniara, care mai poarta numele de coeficientul
lui Darcy;
L – lungimea rezistentei hidraulice;
D – diametrul conductei;
v – viteza fluidului prin conducta..
Cercetarile efectuate de catre J. Nikuradse în vederea stabilirii dependentelor coeficientului
pierderii liniare de sarcina λ, au scos în evidenta faptul ca pentru numere Re < 2320 regimul de
curgere este laminar, iar se calculeaza cu relatia:

(6.3)
Daca Re >2320, regimul de curgere este turbulent. În urma experimentelor, Nikuradse a
ajuns la concluzia ca în cadrul regimului turbulent de curgere, în functie de numarul Re si
rugozitatea relativa a conductei, Δe (Δe = Δ/D), se pot defini trei subdomenii:
- regimul turbulent neted, în care λ = λ(Re);
- regimul turbulent de tranzitie, în care λ = λ(Re,Δe);
- regimul turbulent rugos, în care λ = λ(Δe),
unde Δ este rugozitatea absoluta a conductei.
Se cunosc câteva criterii de încadrare într-unul din regimurile de curgere, unele definind
limitele prin valori ale numarului Reynolds, iar altele utilizând, pentru acelasi scop formule de
calcul.
Se prezinta, în continuare, ca regimul turbulent neted are loc daca este satisfacuta relatia:

,
pentru regimul turbulent de tranzitie:

iar pentru regimul turbulent rugos:

Pentru regimul turbulent neted, formula de calcul a coeficientului pierderii liniare de sarcina
a fost determinata de catre Prandtl, sub forma:

. (6.4)
verificata experimental pâna la valori ale numarului Reynolds: Re<3.2·106. Datorita complexitatii
ei, s-a cautat o formula mai simpla, dar care sa asigure o buna aproximare. În literatura de
specialitate sunt acceptate:
- formula lui Blasius:

(6.5)
valabila pâna la Re<105
- formula lui Konakov:

(6.6)
valabila pâna la Re<107.
Pentru regimul
turbulent de tranzitie se
recomanda a se utiliza
formula Colenbrook-
White:

, (6.7)
iar pentru calculul
pierderii de sarcina la
curgerea prin conducte
hidraulic rugoase, formula
lui Nikuradse:

(6.8)
O alta modalitate
de determinare a
coeficientului pierderii
liniare de sarcina o reprezinta utilizarea diagramei din figura 6.2, obtinuta experimental, de catre
Nikuradse. Din diagrama se observa ca o conducta poate fi hidraulic neteda, sau rugoasa.
În mod practic, pentru masurarea pierderii de sarcina liniare hl, se va folosi ecuatia lui
Bernoulli, care aplicata de-a lungul firului mijlociu al conductei între sectiunile 1 si 2 (Figura 6.1)
arata ca:

. (6.9)

Considerând conducta orizontala Z1=Z2 si deoarece diametrul conductei este constant pe

toata lungimea, rezulta ca v1 = v2 = v, iar relatia (6.9) devine:

. (6.10)

Aceasta relatie arata ca, pentru Z1=Z2 si v1=v2, diferenta de presiune, p1-p2 = ∆ p (p1 > p2),
este o masura a pierderii de energie si deci, masurând presiunile statice între doua puncte situate la
distanta L pe conducta, se poate stabili pierderea de sarcina liniara, hr.
6.1.2. Rezistente hidraulice locale (pierderi de sarcina locale)
ntr-un circuit hidraulic sunt montate inevitabile robinete, racorduri, coturi, instrumente de
m²sur² êi control etc., organe care creeaz² un obstacol Ðn calea fluidului, opun o rezistenï² la
trecerea fluidului êi de aceea aceste organe poart² numele de rezistenïe locale.
Influenïa acestor obstacole este o miêcare neuniform² Ðn zona respectiv², ceea ce
face ca fluidul s²-êi modifice viteza ca m²rime sau direcïie, iar la trecerea peste aceste obstacole,
lichidul pierde o parte din energia hidraulic² Ðnmagazinat².
Deoarece zona de miêcare neuniform² se Ðntinde pe un sector foarte scurt Ðn amonte êi
ceva mai lung Ðn aval de obstacol, f²r² a dep²êi de câteva ori dimensiunea transversal² a curentului,
energia consumat² este denumit² consum sau pierdere de energie local² êi se noteaz² cu hloc.
Din cauza complexit²ïii fenomenului, care are loc la trecerea fluidului printr-o rezistenï²
local², stabilirea pe cale teoretic² a formulei de calcul a pierderilor locale nu se poate face decât Ðn
foarte puïine cazuri. De aceea pierderile locale se exprim² Ðn funcïie de energia cinetic² printr-o
relaïie de forma:
 , (6.11)
sau sub form² de presiune, prin
, (6.12)
Ðn care:
z este coeficient de rezistenï² local²;
v – viteza medie a fluidului Ðn aval de obstacol, dac² nu se indic² altfel.
n multe situaïii secïiunile din amonte êi din aval de rezistenï² sunt diferite, deci êi vitezele
sunt diferite.
Pierderile de energie se pot exprima fie cu viteza din aval (cazul general), fie cu cea din
amonte, lucru care va trebui precizat, fiindc², evident, coeficientul de rezisten 424g68e ï² z va avea
valori diferite Ðntr-un caz sau Ðn cel²lalt.
Coeficientul adimensional z, acelaêi Ðn ambele relaïii precedente, depinde, Ðn cazul
rezistenïelor fixe, de forma geometric² a acesteia, de num²rul Reynolds, de rugozitatea pereïilor, iar
pentru rezistenïele cu secïiune variabil² (robineïi, clape etc.) depinde de poziïia organului obturator.
Dependenïa lui z de num²rul Reynolds este destul de complicat² êi aceasta numai la numere
Re mici, pentru c² la numere Re mari valoarea coeficientului z devine o constant².
Datorit² neuniformi²ïii miêc²rii êi a
faptului c² multe dintre rezistenïele locale
trebuie s² aib² secïiunea de trecere reglabil²
(robinete, clape, etc.), coeficientul, ζ , nu se
poate determina prin metode teoretice. Pentru
majoritatea rezistenïelor hidraulice locale,
coeficientul, ζ , se determin² experimental, iar
valorile acestuia sunt date sub form² de tabele.
Coeficientul stabilit are valabilitate numai Ðn
limitele Ðn care a fost experimentat.
Determinarea pierderilor locale de
sarcina se poate face experimental, masurând
diferenta de presiune amonte-aval (Figura 6.3).
Neglijând variaïia de energie cinetic², din ecuaïia lui Bernoulli aplicat² Ðntre dou² puncte, unul
Ðnainte de rezistenï² êi altul situat dup² aceasta, rezult²:
(6.13)
n care:
Dp este diferenïa de presiune Ðntre dou² puncte, unul Ðnainte de rezistenï² êi altul Ðn aval;
g - greutatea specific² a fluidului care
trece prin rezistenïe;
g - acceleraïia gravitaïional²;
6.1.2.1. Formula Borda-Carnot
Determinarea pierderilor de sarcina într-
o rezistenta locala, în care exista o modificare
de diametru (Figura 6.4) se face plecând de la
ecuatia lui Bernoulli, scrisa între doua puncte,
aflate pe axa de simetrie, situate în planul I,
respectiv, II.
 , (6.14)
în care se considera:

si rezulta:
(6.15)
Aplicând teorema cantitatii de miscare între aceleasi doua plane, se obtine:

(6.16)
deci:
(6.17)
Din relatia 6.15 si 6.17, rezulta:

(6.18)
de unde rezulta formula Borda-Carnot:

(6.19)
Considerând ecuatia de continuitate, scrisa sub
forma:

rezulta:

(6.20)
Daca apare o îngustare a conductei (Figura
6.5), se considera ca valoarea coeficientului pierderii
de sarcina locale va fi:

(6.21)

6.2. Cuplarea rezistentelor hidraulice

6.2.1. Cuplarea în serie a rezistentelor
hidraulice
Pentru a se determina pierderea de sarcina pe un
tronson, care cuprinde rezistente hidraulice
cuplate în serie (Figura 6.6), se porneste de la
ecuatia lui Bernoulli:

(6.22)
Considerând rezistentele cuprinse într-un plan orizontal, se obtine:

(6.23)

Pierderea totala de sarcina va fi:

 (6.24)
sau:

(6.25)
unde:

(6.26)

(6.27)

(6.28)

(6.29)
(6.30)

6.2.2. Rezistente cuplate în paralel

În cazul legarii în paralel a conductelor (Figura 6.7), vom avea ecuatia de continuitate, sub
forma:

(6.31)
si

(6.32)
unde indicii utilizati sunt:
- 1 - pentru tronsonul 1-6;
- 2 - pentru tronsonul 1-2;
- 3 - pentru tronsonul 2-3;
- 4 - pentru tronsonul 3-4;
- 5 - pentru tronsonul 4-5;
- 6 - pentru tronsonul 5-6.
Daca se introduce modulul de debit, se obtine:

(6.33)
Exprimând debitele în functie de debitul de intrare, Q, rezulta:

(6.34)
Ecuatia de continuitate devine:

(6.35)
sau:
(6.36)
6.2.3. Conducte ramificate
Având în vedere faptul ca exista multe localitati în care alimentarea cu apa se face cu retele
ramificate, este necesara o dimensionare corespunzatoare a retelei. Aceasta se face alegând un
traseu principal (de exemplu 0-3), pentru care se calculeaza parametri de functionare. Pentru
celelalte ramificatii, considerate a fi secundare, calculul se face tinând cont de înaltimile
piezometrice stabilite pentru traseul principal.
Pentru conductele
ramificate (Figura 6.8) se poate
scrie:
(6.37)
Legaturile dintre
înaltimile piezometrice pentru
ramura 1-2 sunt:

(6.38)
(6.39)
(6.40)
Asemanator se pot scrie
si ecuatiile pentru ramura 2-3.

6.2.4. Retele inelare

Retelele inelare sunt deosebit de raspândite
în alimentarea cu apa a localitatilor, oferind
posibilitatea deservirii consumatorilor, chiar atunci
când apar avarii pe unul din tronsoanele de
conducte limitrof.
Abordarea problematicii, precum si calculul
retelelor de conducte inelare (Figura 6.9), se face în
mod asemanator relatiilor lui Kirkhoff întâlnite în
electricitate.
si aici, în calculul unui inel se stabileste un
sens de parcurgere pozitiv.
Daca reteaua are n noduri si m inele se pot
scrie n-1 ecuatii pentru noduri, sub forma:

si m relatii pentru inele, de forma:

ceea ce reprezinta faptul ca în fiecare inel suma pierderilor de sarcina este zero (se tine cont de
semnul acestora, “+” daca coincide cu sensul ales si “-“ daca se opune acestuia).
Spre deosebire de celelalte tipuri de retele, în cazul celor inelare debitele pe tronsoane nu se
cunosc.
Având în vedere faptul ca fiecare tronson introduce doua necunoscute, numarul total al
acestora va fi: 2(m+n-1).
Calculul retelei inelare este foarte laborios si se face impunând debitele pe tronsoane, dupa
care se verifica daca suma pierderilor de sarcina pe un inel este nula, sau se încadreaza într-un
interval de toleranta admis. Daca una dintre aceste conditii este îndeplinita se considera
dimensionarea executata.
În cazul în care nu este îndeplinita nici una dintre aceste conditii, se calculeaza eroarea
pierderii de sarcina, Δh:
 .
Daca semnul erorii, Δh este “+” înseamna ca debitele termenilor pozitivi au fost alese prea
mari si vor trebui reduse cu un debit ΔQ, care se va adauga la cel al termenilor negativi.
În cazul în care semnul este “-“ se vor reduce debitele negative si vor fi crescute cele
pozitive.
Operatia se repeta pâna la îndeplinirea uneia din cele doua conditii si este cunoscuta sub
numele de “compensarea retelei”.
6.2.5. Caracteristica unei conducte
Asa cum s-a aratat în subcapitolele precedente, în procesul de curgere al unui fluid prin
conducte, sau retele de conducte, apar inevitabil pierderi de sarcina hidraulica de forma:

(6.41)
Reprezentarea hr = hr(Q) poarta numele de caracteristica
a conductei, sau în cazul unei retele, caracteristica retelei de
conducte (figura 8.10). Aceasta are o importanta deosebita în
functionarea sistemului de distributie, deoarece determina buna
functionare a unei pompei. Intersectia dintre caracteristica
pompei si a conductei, sau retelei de conducte determina punctul
optim de functionare.
6.3. Curgeri efluente
Curgerea unui fluid dintr-un domeniu pe care-l ocupa
initial, într-un alt domeniu ocupat de un fluid identic, sau diferit
lui, poarta numele de curgere efluenta. In acesta categorie intra
curgerea fluidelor prin orificii si ajutaje.
6.3.1. Orificii
în esenta, un orificiu este o gaura practicata într-
un perete. O carcateristica a curgerii prin orificiu o
reprezinta faptul ca trecerea fluidului se face sub forma
unui jet, care la început se va contracta, iar apoi va fi
divergent. La o distanta l=0.5d de la suprafata interioara
a peretelui va avea cea mai mica sectiune, numita
sectiunea maxim contractata (planul II din figura 6.11).
Raportul dintre aria orificiului, A si aria sectiunii maxim
contractate, A poarta numele de coeficient de contractie:
(6.42)
Clasificarea orificiilor se poate face dupa mai
multe criterii:
- dupa forma sectiunii: circular, dretunghiular,
oval, etc.
- dupa marime
- orificii mici, daca h > 10do, caz în care se considera ca vitezele sunt uniform
distribuite în sectiune
- orificii mari, daca h < 10do, vitezele în acest caz sunt neuniform distribuite;
- dupa grosimea peretelui:
 - orificii în perete subtire, daca t < 2do , adica jetul nu se va lovi de peretele
orificiului în etapa de destindere (acest lucru se realizeaza în general, prin
înclinarea muchiilor)
- orificii în perete gros, daca t > 2do , ceea ce va conduce la impact între jet si
perete, adica jetul va fi
influentat de catre
perete;
- dupa nivelul fluidului în aval de
orificiu
- orificiu liber (Figura
6.11.)
- orificiu inecat
(Figura 6.12.)
- dupa pozitia orificiului
- orificiu în perete lateral
- orificiu plasat pe fundul rezervorului
- dupa
contractia jetului
(Figura 6.13):
- cu

contractie totala a jetului, daca m > 3a si n > 3b (forma jetului nu este influentata de
catre perete);
- cu contractie limitata a jetului daca fie m < 3a, sau n < 3b;
- cu contractie partiala a jetului, daca m = 0, sau n = 0
6.3.1.1. Orificiu mic, liber în perete subtire cu contractia completa a jetului
Principalii parametri ce se cer a fi determinati în
cazul curgerii prin orificii sunt viteza si debitul. Pentru a-i
determina se va folosi ecuatia lui Bernoulli scrisa între
doua puncte aflate în planele I, respectiv II (Figura 6.14).
Pentru o tratare mai facila a problematicii orificiilor
se vor face câteva ipoteze:
nivelul suprafetei libere (sarcina orificiului) este constant;
se vor neglija pierderile energetice între suprafata libera si
orificiu;
- se considera ca distributia de viteze este
constanta în jet;
 - se considera ca din infinitatea de particule aflate pe suprafata libera, una, sau mai
multe vor trece prin axa orificiului, ceea ce ofera posibilitatea aplicarii ecuatiei lui
Bernoulli pentru o linie de curent.
Ecuatia lui Bernoulli scrisa între doua puncte, situate pe suprafata libera (planul I) si
respectiv în planul suprafetei maxim contractate (planul II)

(6.43)
unde:
z2 = 0; z1 = h; p2 = p0;
.
Daca se considera ecuatia de continuitate:

A1 v1 =Ac v, (6.44)
rezulta:

. (6.45)
Daca se neglijeaza raportul ariilor si se noteaza:

(6.46)
coeficient de viteza, expresia vitezei va fi:

. (6.46)
Coeficientul de viteza este adimensional si reflecta pierderile de sarcina din orificiu si în
cazul orificiilor are valori cuprinse între 0.97…0.98.
Debitul va avea expresia:

(6.48)
Daca se considera:

, (6.49)
unde α este coeficientul de debit si ia valori, în cazul orificiilor, cuprinse între 0.60…0.61, debitul
va avea expresia:

(6.50)
Coeficientul de debit reflecta si el, pierderile prin orificiu, practic o parte din debit se pierde
datorita rezistentelor hidraulice. Din acest motiv se urmareste reducerea acestuia. Astfel, în cazul
rezistentelor hidraulice de comanda se cauta acele forme geometrice pentru care coeficientul de
debit este cel mai mare, pierderile fiind minime. S-a ajuns astfel, pentru rezistente cu muchii
ascutite la valori ale lui α de 0.72…0.74
În cazul în care rezervorul este deschis (Figura 6.11), se obtine pentru viteza, respectiv debit:

. (6.51)
(6.52)
6.3.1.2. Orificiu mare, liber în perete subtire
 În acest caz, viteza se determina identic ca în cazul curgerii prin orificiile mici, valoarea ei
fiind:

. (6.53)
Debitul va fi:
. (6.54)
6.3.1.3. Curgerea stationara printr-un orificiu
inecat
În acest caz, ecuatia lui Bernoulli se va scrie între
doua puncte aflate pe suprafetele libere (Figura 6.15).
Se considera ca nivelele celor doua lichide sunt
constante, adica vitezele sunt nule. Între cele doua puncte,
apar doua rezistente hidraulice locale, datorita faptului ca
lichidul se contracta, urmat de o destindere.
Ecuatia lui Bernoulli va avea forma:
(6.55)
unde:
- ζc este coeficientul pierderilor de sarcina datorat contractiei jetului;
- ζd este coeficientul pierderilor de sarcina datorat destinderii jetului.
Viteza va fi:

, (6.56)
sau, considerând coeficientul de debit:

(6.57)
obtinem:

. (6.58)
Debitul va fi:

(6.59)
Pentru cazul prezentat în figura 6.12, în care presiunile pe cele doua suprafete sunt egale cu
presiunea atmosferica vom avea:

, (6.60)
respectiv:

. (6.61)
6.3.1.4.1. Golirea în regim stationar a rezervoarelor
6.3.1.4.2. Golirea în regim nestationar a rezervoarelor

Se considera un rezervor cilindric cu suprafata libera A1 si un orificiu plasat pe fundul

acestuia, având suprafata A2. Se introduce raportul lor: a = A1/ A2 .Ecuatia lui Bernoulli se scrie si
în acest caz între doua puncte, unul pe suprafata libera a lichidului, iar al doilea în planul orificiului
plasat pe fundul rezervorului:

, (6.62)
sau, în cazul în care prresiunile sunt egale::

(6.63)
sau:
(6.64)
Considerând:
(6.65)
rezulta:

(6.66)
cu solutia:

(6.67)
Timpul de golire al rezervorului va fi:

. (6.68)
Daca se considera ca în momentul initial viteza suprafetei libere a fost zero,iar rezervorul a
fost plin pâna la înaltimea h, se determina constanta:

(6.69)
6.3.2. Curgerea prin ajutaje
Ajutalul este un alt caz în care exista curgere efluenta. El se obtine, constructiv, prin atasarea
unui tub scurt, de lungime L=(3…5) d (Figura 6.16)
Clasificarea ajutajelor se face si aici dupa câteva criterii:
geometria tubului:
- forma sectiunii (cerc, dreptunghi, etc.);
- geometria tubului (cilindric. convergent, divergent);
- pozitia fata de perete (exterior, interior);
- tipul de curgere (liber, înecat)
Caracteristic ajutajelor este faptul ca jetul, dupa
o contractie, urmata de destindere (ca în cazul
orificiilor), se va atasa la peretele tubului. Practic, aici
întâlnim doua pierderi locale de sarcina (prima data de
contractia, iar a doua de destinderea jetului) si o
pierdere liniara de sarcina, pe lungimea l, unde are loc
atasarea jetului.
Ecuatia lui Bernoulli scrisa între un punct de pe
suprafata libera (planul I) si un al doilea plasat pe axa
ajutajului, în planul de iesire din acesta (planul II), va
avea forma:
(6.70)
unde:

,
,
.
Consideram nivelul lichidului din rezervor invariabil, adica si rezulta:

, (6.71)
sau:

. (6.72)
Daca se noteaza

, (6.73)
coeficientul de viteza în cazul curgerii prin ajutaje, relatia ( )devine:

, (6.74)
relatie asemanatoare expresiei vitezei la curgerea prin orificii, diferenta consta în valoarea pe care o
ia coeficientul de debit. În cazul curgerii prin ajutaje cilindrice exterioare aceasta este: φa = 0.82.
Debitul prin ajutaj va fi:

, (6.75)
dar tinând seama de faptul ca diametrul interior al ajutajului si diametrul jetului la iesire din acesta
coincid, coeficientul de contractie αa va avea valoarea αa = 1
O comparatie între orificii si ajutaje, acoate în evidenta urmatoarele:
- viteza este mai mare (0.97% din viteza teoretica) la curgerea prin orificii, decât prin
ajutaje (0.82%);
- debitul este mai mare (0.82% din cel teoretic) la curgerea prin ajutaje, decât prin
orificii (0.61%).
Concluzia care se desprinde este ca se recomanda utilizarea orificiilor în cazurile în care se
cere o concentratie mare de energie pe o suprafata relativ mica (de exemplu: taiere cu jet de apa) si
a ajutajelor pentru cazurile în care se cere un debit mare (de exemplu: stingerea incendiilor, sau
golirea într-un timp scurt a rezervoarelor).
6.4. Jeturi fluide
Iesirea unui fluid dintr-un orificiu, sau ajutaj are loc sub forma unei vâne, numita jet fluid. Din
punct de vedere al mediului în care are loc iesirea acestora, jeturile de fluid pot fi înecate, sau
neînecate.

6.4.1. Jeturi neînecate

Forma unui jet, în general depinde de natura fluidului si de parametri acestuia si se considera
ca are trei zone (Figura 6.17):
 - zona compacta, caracterizata prin faptul ca exista o portiune centrala de forma conica,
în

care fluidul îsi pastreaza caracteristicile avute la

iesirea din orificiu, sau ajutaj, la periferia careia
începe procesul de destramare al jetului;
- zona de destramare, în care datorita
turbulentelor interne si frecarilor exterioare, jetul
are tendinta de a se destrama, fiind un amestec
între doua fluide;
- zona stropilor, în care apar picaturile, ale caror
marimi sunt date de natura lichidului, respectiv
de tensiunile superficiale.
Deosebit de importanta este cunoasterea distantei pâna la care ajunge jetul, numita “bataia
jetului” (Figura 6.18).
Bataia verticala, teoretica Ht, a jetului se poate determina pornind de la ecuatia lui Bernoulli
pentru fluide ideale:

(6.76)
unde:
- p1 = p2 = p0;
- z1 = 0; z2 = Ht;
- v2 = 0,
rezultând:

(6.77)
Bataia reala va avea expresia:

(6.78)
unde hr este pierderea de sarcina datorata frecarilor si care se poate scrie sub forma:

(6.79)
μ, fiind un coeficient de frecare.
Asa cum se poate observa, relatiile obtinute sunt asemanatoare celor din mecanica solidului.
În cazul determinarii bataii orizontale maxime s-a observat ca, analog mecanicii solidului,
bataia maxima se obtine la înclinarea jetului cu un unghi a carui valoare este si5tuata în jurul a 45º.
 6.4.2. Jeturi înecate
Desi, ca în cazul jeturilor neînecate, exista nucleul central în forma conica, la jeturile
înecate apare o particularitate, care consta în existenta a numai doua zone, lipsind aceea a
picaturilor, destramarea jetului facându-se în acest caz sub actiunea frecarilor ce apar la contactul cu
fluidul exterior (figura 6.19).
În cadrul procesului de curgere are loc o antrenare, în zona de destramare, de catre fluidul
interior a celui exterior, diametrul jetului astfel format, crescând continuu. Viteza, descreste atât pe
directia longitudinala, cât si transversala a jetului.

6.4.3. Jeturi partial limitate. Principiul

Coanda
Introducerea unui perete
în interiorul unui jet fluid duce la
obtinerea jeturilor partial limitate
(Figura 6.20). Forma acestui
perete are un rol determinant în
configuratia jetului. Numai
peretele plan genereaza, în sensul
strict al notiunii jetul partial
limitat.
Acesta se va comporta, în esenta
asemanator, pe partea opusa
peretelui, cu jetul liber, cu
observatia ca atât zona compacta
cât si bataia vor fi mai mari la jetul partial limitat.
În cazul în care forma peretelui este diferita de o suprafata plana, exista mari sanse de a se
produce efectul Coanda. Acesta consta în atasarea jetului la o suprafatta, numita “suprafata
Coanda”, sau volet (Figura 6.20).
Desi frecarea de un perete în mod normal ar conduce la o scadere accentuata a vitezei
jetului, mecanismul producerii efectului Coanda arata contrariul, fapt explicat prin aparitia unei
zone depresionare între jet si volet, care lucreaza ca o pompa de vid, atragând jetul si prin aceasta
crescându-i viteza. Într-o prima faza jetul este atras spre volet, se loveste de acesta, este reflectat,
dar urmatoarea depresiune îl va atrage la rândul sau.
Se cunosc o multime de forme de volet si de aplicatii ale efectului Coanda. Faptul ca
pierderea energetica a jetului este foarte mica, face ca rezistenta la înaintare a unui corp ale carui
suprafete sunt de tip volet sa fie mica. De aceea efectul Coanda este folosit în proiectarea si
constructia profilelor aerodinamice, în constructia caroseriilor de autovehicule, avioane, etc.
Deosebit de raspândite în deceniul 8 al secolului trecut, au fost elementele fluidice, sau
amplificatoarele fluidice, de asemenea bazate pe efectul Coanda. Ele functioneaza în regim de
comutatie (Figura 6.21), având un jet de alimentare, A si unul, sau doua jeturi de comanda. Sub
actiunea jetului de comanda, cel de alimentare îsi schimba directia, atasându-se de peretele uneia,
sau al alteia dintre cele doua ramuri (canale) receptoare.
Termenul de amplificatoare fluidice este legat de faptul ca presiunea pe ramurile receptoare
este mai mare decât presiunea celor de comanda.
Constructia cu doua jeturi de comanda este caracteristica elementelor fluidice simetrice, sau
bistabile. În acest caz, este suficienta actionarea cu un jet de comanda pe o durata limitata de timp
(atât timp cât jetul principal sa se îndrepte spre ramura receptoare opusa). La încheierea actiunii
jetului de comanda, directia de curgere nu se schimba, trecerea jetului principal pe cealalta ramura
receptoare facându-se printr-o comanda din partea opusa.
În cazul elementelor fluidice nesimetrice, jetul principal va avea o directie (se va atasa de un
canal receptor) preferentiala. Schimbarea directiei se face cu un singur jet de comanda, jetul
principal ramânând pe canalul receptor atâta timp cât va fi actionat. Întreruperea actiunii jetului de
comanda duce la revenirea celui principal în pozitia initiala, preferentiala.
6.4.3. Ejectoare
Un alt exemplu de aplicatie a teoriei jeturilor îl constituie ejectorul. În principiu, un jet de
mare viteza (energie cinetica mare) este introdus în interiorul ejectorului prin intermediul unui
ajutaj (figura 6.22).
Din ecuatia lui Bernoulli rezulta faptul ca o crestere a vitezei duce la scaderea presiunii
statice a jetului, ceea ce conduce la antrenarea celui de-al doilea fluid de catre jetul principal.
Pentru determinarea vitezelor, ale caror profile sunt prezentate în figura 6., se utilizeaza
sistemul format din ecuatia de continuitate

(6.80)
si legea impulsului, scrisa între sectiunile I si II, sub forma:

(6.81)
unde ρ este densitatea gazului.
6.5. Determinarea debitului prin metoda strangularii
6.5.1. Consideratii teoretice
Masurarea cantitatii de lichid, aer, abur sau alte gaze, necesare desfasurarii proceselor
tehnologice în care sunt folosite fluidele, este mijlocul prin care se controleaza functionarea si se
dirijeaza exploatarea diferitelor instalatii, masini si agregate de tip hidraulic.
Procesele tehnologice în care agentul de lucru este un fluid, se desfasoara cu mare rapiditate
si prezinta o mare sensibilitate la perturbarea regimului de miscare, de aceea debitul – alaturi de
presiune si temperatura – constituie un parametru important în reglarea si automatizarea procesului
respectiv.
Prin debit se întelege cantitatea de fluid care trce printr-o sectiune oarecare a unui circuit hidraulic,
în unitatea de timp.
Cantitatea de fluid poate fi masurata în unitati volumetrice sau masice, ceea ce a impus notiunea de
debit volumetric Q sau debit masic QM. Cele doua debite se exprima prin relatiile:
(6.82)
în care:
v – viteza medie dupa normala de scurgere la sectiunea A;
A – sectiunea de scurgere;
ρ - densitatea fluidului.
Aparatele pentru masurarea debitelor sunt diferite, dupa cum diferite sunt metodele care stau
la baza realizarii lor. Fiecare din ele având un anumit domeniu de masurare, cu avantaje si
dezavantaje cu precizie mai mare sau mai mica, utilizarea unuia, sau altuia, fiind impus² de anumite
necesitati practice. Un aparat de masura si control, pe lânga precizie si siguranta, trebuie sa posede
rapiditate în masurare, sa fie pe cât posibil simplu, usor de manevrat si expeditiv. Pentru circuitele
hidraulice sub presiune aparatul cel mai raspândit este debitmetrul cu dispozitiv de strangulare.
Pentru deducerea formulei de calcul a debitului pentru un debitmetru cu strangulare, se va
considera o conducta orizontal² de diametru D, pe care se monteaza o plac² cu sectiunea de trecere
av²nd diametru d/D < 1. (Figura 6.23)
Deoarece debitul este acelasi prin toate sectiunile prin care trece, piesa de strangulare obliga
fluidul sa-si creasca viteza prin sectiunea de diametru d. Din ecuatia lui Bernoulli pentru fluide
ideale:
, (6.83)
rezulta ca variatia termenului cinetic atrage
dupa sine schimbarea presiunii.
Rezulta, deci, ca micsorarea sectiunii
de trecere creeaza o diferenta de presiune
∆ p, care masurata cu un manometru
diferential, poate servi ca masura pentru
debit.
Considerând ca prin conducta fluidul
trece fara frecare, si tinând seama ca z1 ≈ z2,
pentru sectiunea A1, A2 si A2’ putem scrie:

(6.84)
Daca v2’>v1, atunci p2’<p1 si deci
prin piesa de strangulare se creeaza o
diferenta de presiune ∆ p = p1-p2, care se
poate masura cu un piezometru diferential.
Debitul care trece prin sectiunea A2 se poate calcula daca se cunoaste viteza v2. Din relatia
(6.84) rezulta:

. (6.85)
Ţinând seama de ecuatia de continuitate pentru un lichid

, (6.86)
în care reprezinta sectiunea fluidului imediat în aval de piesa de strangulare, relatia (6.85) devine:

(6.87)
Prezenta piesei de strangulare face ca sectiunea reala a lichidului sa devina mai mica decât
A2, adica:

(6.88)
unde μ este coeficient de contractie.
Daca se noteaza:

, (6.89)
în care “m”, reprezinta raportul de strangulare, viteza v2 se exprima prin relatia:
. (6.90)
si care reprezinta viteza teoretica în sectiunea A2.
Din cauza frecarii lichidului cu peretii conductei si cu piesa de strangulare, precum si a
neuniformitatii, viteza reala vr este diferita de cea teoretica, între ele existând relatia:

. (6.91)
Prin urmare:

(6.92)
Debitul volumetric real care trece prin sectiunea piesei de strangulare va fi:

(6.93)
Ţinând seama de relatiile (7.7) si (7.11), debitul real va fi dat de formula:
(6.94)
în care s-a notat:
µ - coeficientul de contracïie al venei fluide ce parcurge orificiul de secïiune A2;
ζ - coeficientul de corectie al vitezei;
A2 - sectiunea de trecere prin piesa de strangulare;
p1 - presiunea în amonte si în apropierea piesei de strangulare;
p2 - presiunea în aval si în apropierea piesei de strangulare;
ρ - densitatea fluidului care trece prin debitmetru.
Întrucât coeficientii µ si ζ nu se pot determina independent unul fata de celalalt, se unesc
într-nu singur coeficient α ,

, (6.95)
care se numeste coeficientul de debit al debitmetrului.
Daca notam p1-p2 = ∆ p si tinem seama de relatia (6.95), relatia (6.94) devine:
. (6.96)
Relatia (6.96) este valabila numai pentru lichide.
Pentru gaze se introduce în formula un coeficient de corectie care tine seama de influenta
compresibilitatii asupra densitatii si a coeficientului de contractie. În acest caz, admitând o
transformare adiabatica, debitul pentru un gaz se calculeaza cu relatia:

(6.97)
Coeficientul ε , numit coeficient de expansiune, depinde de contractia gazului, de
exponentul adiabatic χ si de raportul presiunilor absolute p1/p2, si valorile lui se pot lua din
diagrame.
Revenind la debitul pentru lichide, din analiza relatiei (6.96) rezulta ca operatia de masurare
a debitului, marimea care se schimba cu schimbarea debitului este diferenta de presiune ∆ p, restul
marimilor fiind constante. Daca se noteaza:

(6.97)
se obtine o formula foarte simpla pentru calculul debitului si anume:
 (6.98)
Din relatia (6.98) rezulta ca, pentru masurarea debitului este necesara o singura citire:
diferenta de presiune ∆ p dintre cele doua sectiuni (înainte si dupa strangulare), cu conditia ca sa fie
cunoscuta constanta aparatului K. Aceasta constanta se determina prin etalonare.
Aparatele pentru masurarea debitului care au la baza strangularea secïiunii de trecere a
fluidului, sunt cele mai raspândite si sunt cunoscute sub denumirea de debitmetre.
Micsorarea sectiunii de trecere se realizeaza cu ajutorul unor piese care poarta denumirea de
diafragme, ajutaje si tuburi Venturi. Relatia (6.88) este valabila pentru toate tipurile de aparate pe
care sunt montate piese de strangulare, ramânând ca sa se determine pentru fiecare aparat, valoarea
constantei aparatului K.
În cele ce urmeaza se dau câteva elemente si particularitati pentru cele trei piese de
strangulare.

a) Diafragmele
Diafragmele constituie unul din cele mai simple dispozitive de strangulare (Figura 6.24). Ele
sunt piese care au forma unui disc cu grosime mica, în care este practicata o deschidere circulara de
diametru d < D si care se fixeaza în aparat cu ajutorul a doua flanse.
Au avantajul ca fiind simple,
reproducerea lor nu prezinta dificultate
constructiva, astfel ca o diagrama odata
etalonata, toate celelalte geometric identice cu
aceasta functioneaza în aceleasi conditii.
Diagramele pot fi utilizate pentru
domeniul:
0.05≤ m ≤ 0.70
limita superioara fiind limitata de caderea de
presiune în aparat. Sunt recomandate pentru
D> 50 mm, si unde lichidul nu are impuritati
solide.
Au însa dezavantajul ca, datorita variatiei bruste de sectiune, pierderea de energie la trecerea
fluidului prin diafragma este mare.

b) Ajutajele
Ajutajele au, în principiu, forma unui orificiu calibrat,
având la intrare o parte racordata lin, iar la iesire o parte
cilindrica dreapta (Figura 6.29).
Deoarece intrarea în ajutaj este profilata, pierderea de
energie este mai mica fata de diafragme si deci creête precizia de
m²surare.
Domeniul de utilizare este:
0.05 ≤ m ≤ 0.65
si diametre ale conductei de 50 < D < 200 mm.
Au dezavantajul ca, din punct de vedere al realizarii,
necesita o executie mai pretentioasa.
c) Venturimetrele
În principiu, un debitmetru - venturimetru, se compune dintr-un ajutaj convergent, la intrare,
o parte cilindrica si un tronson divergent (difuzor) la iesire (Figura 6.30).
Tuburile Venturi au fost studiate mai putin decât diafragmele sau ajutajele. Încercari s-au
facut totusi pentru conductele ale caror diametru este cuprins între 50 si 500 mm, si mai ales pentru
lichide, cu toate ca ele sunt recomandate si pentru gaze si abur.
Dupa lungimea difuzorului, venturimetrele sunt de constructie scurta, sau lunga, ultimele
fiind mai rar întâlnite.
Venturimetrele sunt recomandate în conditiile:
0.05 ≤ m ≤ 0.6, D > 50 mm, d < 80 mm.
Trecerea de la partea cilindrica a tubului la
partea divergenta de iesire se face la un unghi ϕ care
trebuie sa satisfaca conditia:
5° ≤ ϕ ≤ 30°
Pentru alegerea unuia dintre cele trei tipuri de
piese de strangulare, trebuie sa se tina seama de
urmatorii factori:
- costul si simplitatea executiei;
- precizia ceruta la masurare;
- conditiile de montare.
Diafragmele si ajutajele au variaïii ale presiunii mai mari decât venturimetrele. Totusi
simplitatea executiei celor dintâi, lungimea redusa, au impus folosirea diafragmelor si ajutajelor.
Conditiile de montaj influenteaza precizia masurarii. Nu se admit variatii de sectiune sau
alte elemente de reglaj pe o lungime de l1=(5-25) D în amonte si l2 = 5 D în aval de instrument.