Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
I. Dragomir, Marilena
911.3(100)(075.8)
GEOGRAFIE
UMANĂ GENERALĂ
5
2. Populaţia şi aşezările Terrei ………………………………………... 94
2.1. Populaţia ………………………………………………………. 94
2.1.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul
teritorial ………………………………………………… 94
2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei ………………………….. 97
2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei …………………………... 98
2.1.4. Mobilitatea populaţiei …………………………………... 104
2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob ………………… 109
2.1.6. Structurile populaţiei ……………………………………. 112
2.2. Aşezările umane ……………………………………………….. 117
2.2.1. Elemente teoretice ………………………………………. 117
2.2.2. Factori generatori şi de localizare a aşezǎrilor umane ….. 122
2.2.3. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane …………. 125
2.2.4. Tipuri de aşezări umane ………………………………… 127
2.2.5. Sisteme de aşezǎri ………………………………………. 132
3. Elemente de geografie socială şi culturală …………………………. 136
3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului
geografic ………………………………………………………. 136
3.2. Structuri de bază ale sistemului social ………………………… 137
3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale …………………… 138
3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale ………………………... 141
3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii …………… 142
3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia ………………………………… 143
3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural …………………………... 143
3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic ……………… 149
3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social …………... 156
3.4.1. Mobilitatea intra-urbană ………………………………… 157
3.4.2. Mişcările migratorii ……………………………………... 159
3.5. Elemente de geografie culturală ………………………………. 159
3.5.1. Forme de comunicare …………………………………… 162
3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase ……….. 167
3.5.3. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică 171
3.5.4. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică ….. 178
3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic ……………... 181
3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale ….. 189
4. Elemente de geografie economică …………………………………. 193
4.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob …………………….. 193
4.1.1. Premisele dezvoltării agriculturii ……………………….. 193
4.1.2. Tipuri de agricultură pe Glob …………………………… 198
6
4.2. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob ………………… 212
4.2.1. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale 212
4.2.2. Industria energetică ……………….…………………….. 219
4.2.3. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale ………………... 248
4.2.4. Mari regiuni industriale pe Glob ………………………... 253
4.3. Caracteristici ale activităţilor de servicii ……………………… 255
4.3.1. Transporturile şi căile de comunicaţie ………………….. 255
4.3.1.1. Transporturile feroviare ………………………… 257
4.3.1.2. Transporturile rutiere …………………………… 263
4.3.1.3. Transporturile navale …………………………… 267
4.3.1.4. Transporturile aeriene …………………………... 274
4.3.1.5. Transporturile speciale ………………………….. 277
4.3.2. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 280
4.3.2.1. Schimburile economice ………………………… 280
4.3.2.2. Investiţiile străine ………………………………. 291
4.3.3. Turismul ………………………………………….……… 297
7
8
1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII
ACTIVITĂŢILOR UMANE PE GLOB
Geografia
resurselor Geografia
industriei
Geografia
agriculturii
GEOGRAFIE
ECONOMICĂ Geografia
transporturilor
Geografia
schimburilor
Geografia economice
turismului
16
Toate acestea reliefează faptul că geografia umană este o ştiinţă ce
s-a dezvoltat ca un sistem în sine la contactul dintre numeroasele ramuri
ale geografiei, dar şi dintre acestea şi alte ştiinţe cognitive. De aceea, o
bună înţelegere şi cunoaştere a problemelor pe care le studiază necesită
un intens proces de informare şi corelare a informaţiilor din diverse
domenii de studiu. Rezultatele constau în imagini complexe, sistemice,
care oferă datele necesare înţelegerii lumii contemporane.
MACRO-
TERITORIAL
(GENERAL)
MICRO-
TERITORIAL
(PARTICULAR)
CAUZĂ EFECT
1.2.1. Concepte
Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se confruntă
societatea mondială în prezent, pentru cunoaşterea în profunzime a
structurii sale actuale toate studiile moderne abordează subiectul din
perspectivă sistemică. Geografia nu face excepţie de la această regulă,
pornind în analizele realizate cu privire la activităţile economice de la
relaţia ce se stabileşte între cele două concepte: sistem teritorial – sistem
socio-economic.
Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci repre-
zintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare. Abordarea
25
sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu care se
confruntau toate domeniile ştiinţifice, odată cu relevarea relaţiilor de
interdependenţă existente între toate elementele studiate până la un
moment dat ca entităţi independente. În geografie apare, astfel,
conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea tuturor
elementelor sistemului natural, ale sferei economice şi demografice […]
într-un tot unitar, riguros delimitat teritorial” (Cucu, 1981, p. 9). Se
sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor din teritoriu şi,
cu precădere, a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a înţelege ci şi pentru
a putea prognoza comportamentul, evoluţia lor temporală şi spaţială.
Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, să accentueze această
idee. Este considerat un „ansamblu funcţional, constituit din elemente
şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş,
2000, p. 21) şi reprezintă, în esenţă, obiectul de studiu al geografiei, ca
urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu, terito-
rial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al existenţei,
al evoluţiei şi, pe de altă parte, un cadru teoretic pentru desfăşurarea
tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În concluzie, „sistemul
teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare
teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin social-
economic şi cultural” (Ianoş, 2000, p. 21).
Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului
teritorial reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine.
Este un pas esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce com-
pun spaţiul terestru, o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora.
Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe diverse
niveluri de analiză: macroscară, mezoscară, microscară. Primul este
nivelul de referinţă maxim, cel mai complex, care însumează totalitatea
celorlalte două niveluri şi care se caracterizează printr-un grad mare de
heterogenitate. Din această perspectivă putem vorbi despre un sistem
teritorial global, mondial. Cel de al doilea nivel vizează spaţiile
intermediare, de o complexitate medie în raport cu nivelul superior şi
care se integrează organic în acesta. Astfel de sisteme teritoriale pot fi
considerate arealele continentale dar şi cele regionale din cadrul lor. La
nivel de microscară se află sistemele teritoriale naţionale şi cele locale,
care, cu mult mai simple, se integrează şi le alcătuiesc pe cele supe-
rioare (fig. 7).
26
macroteritorial
macro
mezo
mezoteritorial
microteritorial
micro
Resurse
Resurse energetice, minerale,
agricole, informaţie
Întreprinderi
Agenţi industriale, agrilocle, de
servicii
Activităţi
Procese industriale, agricole, de
servicii
Produse şi servicii
Produse industriale, agricole,
de transport
Tehnotrofia
stocarea, canalizarea, calificarea
forţei de muncă, construcţia,
urbanizarea
Niveluri trofice
Nootrofia
amenajarea, planificarea,
finanţarea, dezvoltarea
Fig. 11.
32
O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel. Complexitatea ei
este cu atât mai mare cu cât nivelul este mai înalt. Numărul elementelor
componente ale sistemului economic global este mult mai mare ca, de
altfel, şi diversitatea lor. Pe plan mondial vom regăsi toată gama de
resurse localizate şi grupate în raport de condiţiile fizico-geografice dar
şi de cele socio-economice. În raport de poziţia lor pe Glob şi de modul
şi intensitatea exploatării se conturează localizarea agenţilor economici,
care desfăşoară activităţi specifice şi creează produsele necesare
continuării procesului productiv. La nivel microteritorial, sistemul se
reproduce întocmai, dar complexitatea sa este mai redusă şi reflectă
specificul locului. Aşa apar regiuni caracterizate prin economii prepon-
derent agricole iar altele cu profil industrial. Fiecare dintre acestea sunt
rezultatele ofertei mediului şi funcţionează cu elemente şi procese
specifice. Analiza lor va scoate în evidenţă asemănarea rezultată din
tiparul sistemic (elementele şi relaţiile dintre acestea) dar şi deosebirile
la nivelul fiecărui element şi proces (în regiunile agricole funcţionează
preponderent întreprinderi agricole, care exploatează şi prelucrează
resursele vegetale şi animale ale mediului; în regiunile industriale
predomină întreprinderile industriale a căror producţie se bazează pe
resurse variate – energetice, minerale, agricole – şi al căror out-put este
foarte diversificat).
Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se
naşte imaginea reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic.
De aceea, se au în vedere marile componente: natura, omul, societatea,
construcţiile şi recipienţii, reţelele. Mediul natural este suport al eco-
nomiei mondiale, un suport fizic ce oferă resursele necesare existenţei
sale. Omul este elementul activ (forţă de muncă), organizatoric
(planificare, administrare), creativ (informaţie) fără de care economia
ar fi o noţiune lipsită de substanţă. Societatea reprezintă cadrul în care
economia îşi desfăşoară activitatea, prin intermediul căreia se
dezvoltă. Construcţiile şi recipienţii sunt formele care asigură spaţii de
stocare, adăpost, loc de muncă, iar reţelele sunt structurile şi tehnicile
de transfer a resurselor, produselor, informaţiilor etc. Toate acestea se
materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe suprafaţa Terrei
deşi componentele de bază rămân aceleaşi.
33
1.3. Teorii şi factori de localizare
Localitatea centrală
Agricultură intensivă/creşterea
intensivă a animalelor
Silvicultură
38
În construcţia teoriei sale Weber a luat în considerare patru
categorii de materii prime: „omniprezente” (materii prime întâlnite
pretutindeni), „materiale localizate” (obţinute dintr-un singur loc),
„materiale pure” (a căror greutate intră în totalitate în cea a produsului
finit), „materii brute” (a căror greutate se pierde integral sau parţial în
procesul de prelucrare). De asemenea, a utilizat doi coeficienţi tehnici:
„indicatorul material” (raportul dintre greutatea materialelor localizate
şi greutatea produsului finit) şi „greutatea locaţională” (greutatea totală
care trebuie transportată între toate punctele locaţionale date, exprimată
per tonă de produs finit, având valoarea unu, plus indicatorul mate-
rialului). „Dacă procesul productiv determină un câştig în greutate,
indicatorul de material este mai mic decât unu, iar greutatea locaţională
este mai mare decât unitatea, şi, prin urmare, locaţia uzinei este
îndreptată spre punctele de consum” (fig. 13).
39
„Când cheltuielile cu forţa de muncă variază, amplasarea uzinei
deviază de la direcţia de transport şi devine o pierdere de bază în raport
cu mărimea «coeficienţilor forţei de muncă» – alt termen tehnic
weberian – raportul dintre cheltuielile cu forţa de muncă per tonă de
produs şi greutatea totală atât a intrărilor cât şi a ieşirilor transportate.
În plus, la cheltuielile de transport şi cu forţa de muncă se adaugă
economiile acumulate sub formula economiilor interne, cheltuielile de
marketing, ale apropierii de industriile auxiliare şi forţei de muncă mai
ieftine, care creează tendinţa de grupare a uzinelor în centrele urbane.
Tendinţa de centralizare este totuşi compensată de lipsa de aglo-
merare a efectelor rentelor mai înalte în centrele congestionate”.
„În maniera reală a lui Thünen şi Launhardt, Weber prezintă
analiza sa ca o teorie «pură» a locaţiei, adică, independentă de factorii
instituţionali specifici, cum ar fi: diferenţele între ratele dobânzii, ratele
de asigurări, taxele, calitatea managementului etc., precum şi factorii
generali ca: clima şi topografia. În acest sens, el arată că ea este
aplicabilă la orice tip de economie atâta timp cât concurenţa perfectă şi
comportamentul de maximalizare a profitului domină” (Blaug, 1992,
p. 661).
c)
Factori generali
Contextul economic mondial. Economia mondială a ultimelor
decenii cunoaşte un proces profund de transformare în cadrul căruia
modificările sunt calitative şi sunt definite prin expresii precum eco-
nomie şi integrare globală, concepţie globală, globalizarea pieţelor,
integrarea crescândă a economiei mondiale, interdependenţă economică
şi internaţională crescândă.
Două fenomene stau la baza integrării crescânde a economiei
mondiale. Unul este de natură tehnologică şi constă în progresul
exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi
transporturilor internaţionale, concomitent cu reducerea costurilor
reale ale acestora. Celălalt este de natură economică şi este reprezentat
de reducerea sau înlăturarea barierelor naturale în faţa fluxurilor
internaţionale de bunuri, servicii, tehnologie şi capital.
Este important de precizat faptul că ceea ce leagă, în prezent,
toate economiile între ele sunt relaţiile comerciale reciproce, mo-
bilitatea internaţională a factorilor de producţie şi cursurile de schimb.
Dar toate acestea se petrec în cadrul unei economii mondiale
complexe, create din numeroase economii naţionale, ce se deosebesc
între ele în primul rând prin „înzestrarea diferită cu factori de
producţie”. Unele dintre acestea dispun de capital fizic şi uman, altele
au o ofertă foarte elastică de forţă de muncă slab calificată, iar altele
dispun de zăcăminte importante de materii prime. Totuşi, înzestrarea
cu factori a unei economii naţionale nu este ceva definitiv, ci poate fi
transformabilă. Un exemplu este creşterea înzestrării cu capital uman
49
prin eforturi mărite pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă sau
mărirea gradului de înzestrare cu capital fizic prin intensificarea
procesului de economisire de către populaţie. De asemenea, dife-
renţele în înzestrarea cu factori se pot compensa parţial prin migraţia
factorilor. Astfel, inovaţiile tehnice, din factori de producţie relativ
imobili, pot deveni foarte mobili. Şi, în sfârşit, evoluţia cursurilor
reale de schimb are o influenţă considerabilă în ceea ce priveşte
ajustările în structura producţiei sau înzestrarea cu factori.
Factori politici şi economici. Unul dintre cei mai importanţi
factori generali de localizare a activităţilor economice în contextul
actual al economiei globalizate, în care fluxurile de investiţii ce stau la
baza apariţiei de noi firme au cuprins întregul spaţiu mondial, este
riscul general de ţară, ce determină procesul decizional în tranzacţiile
financiare la nivel macroeconomic şi politic.
Acesta se poate defini în sens larg ca reprezentând „pierderile
financiare potenţiale datorate problemelor survenite în urma fenome-
nelor macroeconomice şi politice dintr-o ţară“ (Munteanu, Vâlsan,
1995, p. 84).
Existenţa şi nivelul riscului de ţară nu sunt determinate doar de
posibile evenimente interne, între care se disting în mod deosebit
frământările politice. Evenimentele externe, care alcătuiesc conjunctura
economică şi politică internaţională, au la rândul lor un rol important.
Investitorul, cel ce iniţiază o nouă activitate economică, trebuie să ia în
considerare atât evoluţiile interne caracteristice fiecărei ţări cât şi
efectele mutaţiilor mondiale asupra acestora.
Caracteristicile riscului de ţară variază în funcţie de cele cinci
tipuri de state existente în momentul actual pe plan mondial: ţări
industriale dezvoltate, ţări nou industrializate, ţări exportatoare de
produse primare, ţări puternic îndatorate, ţări ex-comuniste.
Cu toate acestea factorii şi indicatorii riscului de ţară rămân
aceiaşi în toate situaţiile. Literatura de specialitate îi grupează în două
categorii şi anume factori macroeconomici şi factori politici, ce
operează simultan şi intercorelat la nivel internaţional, regional şi
naţional (fig.16).
Dintre factorii ce se manifestă la nivel internaţional trebuie
amintit în primul rând rolul diferitelor politici economice (factori
macroeconomici), pe care statele lumii le urmează. În cadrul acestora
importante sunt:
• politica macroeconomică, a cărei cheie este politica fiscală;
50
51
• strategia comercială, aceasta fiind de succes atunci când
nivelurile exporturilor şi importurilor permit o rată satisfă-
cătoare de creştere economică şi o mărime, ce poate fi
acoperitoare pentru necesarul de mijloace financiare;
• nivelul şi modul de implicare a statului prin: sisteme de legi,
impozite, reglementări financiare şi stabilirea unităţii mone-
tare, dezvoltarea infrastructurii de bază, proiecte de anvergură
pentru dezvoltare, bănci cu capital de stat, cu scopul de a
direcţiona creditele spre anumite sectoare, întreprinderi de stat
în industrie şi agricultură.
• strategiile de preţuri stabilite de către guvern;
• priorităţile de investiţii (Munteanu, Vâlsan, 1995).
Un rol semnificativ are procesul de privatizare, care este mai
intens în unele ţări ale Globului. Importanţa crescândă a sectorului
particular reprezintă una dintre trăsăturile cele mai însemnate ale noii
configuraţii a economiei mondiale, ce s-a afirmat cu precădere de-a
lungul anilor ’90. În această perioadă ponderea sectorului particular a
crescut puternic în multe dintre industriile de servicii, care, în mod
tradiţional, erau până acum rezervate, în majoritatea ţărilor în curs de
dezvoltare, sectorului de stat (telecomunicaţii, unităţi publice, transporturi).
Privatizarea implică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi în
cele aflate în tranziţie către economia de piaţă, o retehnologizare.
Aceasta contribuie nemijlocit la redefinirea modalităţilor în care ţările
lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea economică. În condiţiile
actuale producţia însăşi a devenit mai puţin intensivă în resurse
materiale şi mult mai intensivă în competenţa profesională, cunoaştere
şi tehnologie. Pe de altă parte, noile tehnologii comunicaţionale reduc
rapid distanţele dintre ţări, ele putând fi privite ca „autostrăzi
electronice ale erei informaţionale, echivalente cu rolul jucat de către
sistemele de căi ferate în procesul de industrializare” (Castells,
Henderson, 1987).
Noile tehnologii şi în special tehnologiile informaţionale determină
modificarea fundamentală a modului în care bunurile se produc şi
serviciile se prestează, a modului de organizare a sistemului de pro-
ducţie în interiorul ţărilor şi a relaţiilor dintre ele. Existenţa lor devine,
astfel, imperios necesară oricărei ţări pentru integrarea acesteia în
economia mondială. Dar natura şi modul de organizare a activităţilor
economice implică nu numai posibilităţile tehnologice ci şi calitatea şi
52
valoarea forţei de muncă, ce trebuie să evolueze odată cu tehnologia.
Existenţa unei forţe de muncă cu o pregătire superioară în diferite
domenii de activitate, cu posibilităţi de adaptare la noile condiţii, reprezintă
un factor determinant în atragerea şi localizarea activităţilor economice
şi, astfel, în stabilirea unor relaţii solide în economia mondială.
În aceste condiţii a fost nevoie ca ţări, care până acum au adoptat
strategii de dezvoltare economică orientate spre interior, să-şi construiască
politici orientate spre exterior prin liberalizarea schimburilor comerciale
cu străinătatea, atragerea de investiţii străine şi flexibilizarea regimului
de control valutar, ceea ce înseamnă acordarea unei mai mari importanţe
participării intense la sistemul economic global.
Politicile economice orientate spre exterior implică integrarea
statelor respective în relaţii economice internaţionale. Deoarece
actuala globalizare a economiei mondiale se materializează prin regio-
nalizare, relaţiile economice sunt la rândul lor regionale. Globalizarea
nu a generat şi nu va genera o lume în care naţiunile interacţionează în
mod egal unele cu altele indiferent de localizarea lor geografică, ci
concentrează activităţi economice în trei regiuni: Asia, America de
Nord şi Europa. Acestea sunt centrate la rândul lor în jurul a trei poli
de putere economică, denumiţi şi membrii Triadei: Japonia, Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Europeană.
Aceste ţări, „economii centrale din fiecare regiune menţionată”
reprezintă principalele surse de tehnologie, capital şi fluxuri de comerţ
pentru economiile ţărilor în curs de dezvoltare din jurul fiecăreia
dintre ele, ce formează aglomeraţii şi sunt dominate de fluxurile
investiţionale provenite din polul Triadei aflat în regiunea respectivă.
Este de menţionat faptul că în anii ’90 o bună parte din statele în curs
de dezvoltare şi-au confirmat legăturile economice vitale cu ţara-pol a
Triadei din regiunea căreia aparţin. Cele care nu şi-au întărit aceste
legături prin intermediul fluxurilor financiare ar putea deveni
marginalizate într-o măsură tot mai mare, iar perspectivele lor de
creştere să fie astfel puternic restricţionate.
Al doilea tip de factori deosebit de importanţi pentru analiza
riscului de ţară sunt factorii politici (stabilitatea politică), care se traduc
în termenii riscului de ţară în risc politic. Acesta nu poate fi cuantificat
şi rezultă din multitudinea de variabile politice, care interacţionează în
interiorul statului sau în relaţiile acestuia cu lumea exterioară.
Riscul politic poate avea „o influenţă sistematică sau aleatoare”
asupra activităţilor şi relaţiilor economice între state dar şi în interiorul
53
lor. Există anumite evenimente ce afectează în mai mare măsură ţările
mai puţin dezvoltate şi anume războaie civile, greve generale, mani-
festări de stradă, destabilizări politice şi sociale. Pe de altă parte, în
ţările cu regim democratic există riscul apariţiei unor acţiuni de tip
naţionalizare masivă (Canada, 1980; Franţa, 1981). Astfel de eveni-
mente inhibă în cel mai înalt grad fluxurile internaţionale dar şi pe
cele interne de capital şi, deci, apariţia şi localizarea activităţilor
economice (Munteanu, Vâlsan, 1995).
Evoluţia politică favorabilă sau nefavorabilă depinde de structurile
politice interne şi de factorii politici externi.
În cadrul structurilor politice este necesar să se ia în considerare:
structura pe clase (grupuri sociale), instituţiile statului, personalităţi,
mecanisme de control.
Structura pe clase cunoaşte diverse variante de la o ţară la alta
datorită numeroaselor diferenţe în structurile instituţionale, geografia
economică, coaliţiile sociale pentru susţinerea guvernelor, diferenţele
culturale, etc.
Un rol esenţial în evoluţia populaţiei şi a structurării ei în clase
sociale îl are dezvoltarea economică, implicit geografia economică şi,
în acelaşi timp, procesul de urbanizare. Toate acestea se întrepătrund,
se determină reciproc. Dacă evoluţiile respective sunt pozitive rezul-
tatele lor sunt benefice.
Creşterea sectorului urban, caracteristică tuturor statelor în
prezent, determină în mod direct evoluţia claselor sociale, a întregii
societăţi. În acest proces, odată cu dezvoltarea sectorului industrial are
loc creşterea ponderii clasei muncitoare urbane în detrimentul popu-
laţiei rurale. În acelaşi timp, are loc o sedimentare a clasei mijlocii
urbane cu rol pozitiv în dezvoltarea economică a unei ţări.
Este bine cunoscut faptul că, din punct de vedere politic sectorul
urban are o influenţă mult mai mare decât cel rural, acest lucru fiind
determinat şi de nivelul cultural al celor două tipuri de populaţie.
Muncitorii urbani, clasa mijlocie urbană, oamenii de afaceri, studenţii,
etc. manifestă o deschidere mai mare faţă de transformările ce se
petrec în cadrul societăţii la nivel politic şi economic, datorită unei
mai bune informări cu privire la procesele şi fenomenele în desfă-
şurare şi, în acelaşi timp, datorită educaţiei.
Instituţiile statului cu rol determinant în evoluţia acestuia şi care
prin propriile acţiuni pot influenţa nivelul riscului de ţară sunt:
54
instituţia constituţională, serviciile guvernamentale, armata, biserica,
sindicatele şi banca centrală. Bineînţeles că influenţa lor asupra
statului diferă de la un caz la altul în funcţie de puterea pe care o au, şi
de susţinerea socială de care dispun.
Personalităţile conducătoare pot juca în anumite ţări un rol
important în ritmul şi modelul dezvoltării economice prin ideologia şi
concepţia lor politică, determinând în felul acesta riscul politic luat în
calcul în cazul localizării unei activităţi economice.
Mecanismele de control se evidenţiază prin capacitatea, eficienţa
lor în susţinerea unei politici economice lansate de guvern. Acestea
diferă de la un regim la altul, dar toate au în componenţa lor sprijinul
popular sau represiunea, corupţia, influenţa opoziţiei.
Factorii politici externi, ce pot afecta evoluţia economică a unei
ţări şi integrarea sa în sistemul economic internaţional, sunt: instabili-
tatea politică şi importanţa strategică (geopolitică) din zonă, apartenenţa
la grupări politice, instabilitatea economică provocată din exterior.
Factori speciali
Alături de factorii generali ce determină localizarea activităţilor
economice şi care sunt abordaţi în studii ale economiştilor dar şi ale
geografilor, există şi factori speciali utilizaţi în mod prioritar în analizele
geografice. Aceştia din urmă sunt factori de natură pur geografică, la
care se adaugă cei economici şi tehnologici, care prin prisma geografiei
capătă noi valenţe în procesul de determinare a localizării.
Factori geografici. Caracteristici spaţiale ale localizării.
Spaţiul este factorul indispensabil existenţei şi evoluţiei oricărui
sistem, fie el teritorial, economic sau social, implicit tuturor elementelor
componente şi relaţiilor de interdependenţă dintre acestea. Abordat ca
suprafaţă, se remarcă prin prezenţa sa în cadrul sistemelor amintite la
nivel global, foarte puţine areale fiind în prezent încă neintegrate în
sfera de influenţă a omului. De asemenea, este o resursă importantă
pentru dezvoltarea socio-economică a umanităţii, fiind substratul necesar
oricărei activităţi. Ca distanţă sau separare spaţială, el devine factor
restrictiv, izolând inevitabil indivizii în efortul lor continuu de comunicare.
Spaţiul, ca teritoriu ce poate fi utilizat şi organizat eficient, şi
distanţa, ca barieră spaţială ce trebuie depăşită, sunt factori geografici
fundamentali ce influenţează localizarea şi interacţiunea elementelor
(fig. 17).
55
56
Distanţa este dimensiunea spaţială a separării, măsurată din punct
de vedere fizic, temporal, al efortului şi costului necesar depăşirii ei.
De-a lungul istoriei, distanţa a limitat suprafaţa terestră pe care omul o
putea utiliza. Incapacitatea de a depăşi această barieră l-a determinat să
utilizeze intensiv şi în mod specializat teritoriul familiar lui.
De aceea, distanţa a fost întotdeauna privită, în primul rând, ca o
barieră în calea comunicării, deplasării şi schimburilor comerciale şi a
fost deseori măsurată prin cost. Costul deplasării pe aceeaşi distanţă
fizică variază însă în raport de anumite coordonate, astfel încât într-o
direcţie el poate fi foarte ridicat defavorizând deplasarea, iar în alta,
poate fi destul de scăzut pentru a determina interacţiuni intense. De
aceea, distanţa reprezintă din totdeauna un element de control asupra
concentrării puterii economice sau a producţiei. În aceste condiţii, ea
are un rol important în conturarea modelului de localizare ideală a
activităţilor umane, determinând apariţia unor noi structuri ale spa-
ţiului compuse din noi areale, puncte şi linii de interconexiune.
Localizările pot fi astfel analizate prin prisma relaţiilor cu
întregul, determinându-se accesibilitatea lor. Această relaţie influ-
enţează potenţialul viitor al fiecărei localizări în aceeaşi măsură ca şi
caracteristicile moştenite.
Aglomerarea, gruparea populaţiei şi activităţilor în scopul
avantajului reciproc, ceea ce impune reducerea la minimum a
distanţelor care le separă, poate fi considerată un mod de rezolvare a
problemelor pe care le ridică distanţa. Deoarece avantajele aglomerării
activităţilor sunt totodată economice, geografice şi psihologice, ele
reprezintă factori de localizare extrem de importanţi. Aglomerarea
populaţiei într-un areal sporeşte interacţiunea socială şi facilitează
schimbul de informaţii.
Din punct de vedere economic eficienţa producţiei este crescută
prin asocierea industriilor înrudite, cum ar fi aglomerarea micilor
subcontractori în jurul unor largi complexe industriale. Apoi, eficienţa
distribuţiei creşte prin gruparea cumpărătorilor şi vânzătorilor de bunuri
şi servicii. Aceasta se traduce în limbajul investitorilor prin apropierea
geografică faţă de piaţa de desfacere, element deosebit de important,
luat în considerare în cazul localizării unei noi întreprinderi.
Învecinarea respectivă stimulează firmele datorită posibilităţii
unor schimburi intense de informaţii cu clienţii şi a aprovizionării la
timp a acestora, mărind astfel cifra de afaceri şi consumul regional.
57
Aglomerarea nu numai că reduce distanţa totală pe care oamenii
trebuie să o parcurgă, satisfăcându-se astfel un scop geografic, ci le
creează acestora şi posibilitatea de a-şi atinge scopurile cu efort minim
(fig. 18).
*
o milă marină (Mm) = 1852 m.
66
Brasilia, Islamabad, fie prin compromis între mai multe state federale –
Washington D.C., Canberra, Ottawa), divizate (în Olanda – Haga, sediul
parlamentului şi Amsterdam, palatul regal, în Africa de Sud – Pretoria,
capitala administrativă, Cape Town, legislativă, Bloemfountein, judi-
ciară, în Bolivia – La Paz, administrativă, Le Sucré, legislativă). Pe
lângă capitalele oficiale există şi cele neoficiale: Aden în Yemen,
Zürich şi Laussane în Elveţia etc.
Termenul de stat mai este folosit şi pentru a desemna o unitate
politică aflată sub conducerea unui guvern federal (ex. statul Texas din
SUA).
Naţiunea desemnează o comunitate de oameni cu conştiinţă
naţională proprie, legaţi unii de alţii prin limbă, religie, valori şi aspiraţii
comune şi care se simt ataşaţi de un teritoriu specific. Naţiunea poate fi
organizată din punct de vedere politic într-un stat dar nu se poate pune
semnul egal între cei doi termeni (naţiune şi stat). Uneori un stat poate
cuprinde mai multe grupuri naţionale, fiecare cu originea sa etnică
specifică, alteori unele naţiuni sunt divizate în mai multe state, fără a
avea o unitate politico-administrativă proprie (kurzii). Din acest punct
de vedere, statele se pot clasifica în mai multe categorii: naţionale
(dominate de existenţa unei naţiuni, care reprezintă peste 60% din total)
şi nenaţionale (unde nici un grup etnic nu depăşeşte 60%). Statele
binaţionale (unde două grupuri etnice formează peste 65% din total) şi
multinaţionale (cu un mare grad de fragmentare etnică) se încadrează în
cea de-a doua categorie (Taylor, 1993). În statele în care apar mai multe
naţiuni, relaţiile dintre acestea pot fi pacifiste sau conflictuale.
Termenul de naţiune mai poate fi folosit pentru a desemna un
membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, independent şi suveran în
teritoriu.
Teritoriul dependent reprezintă un teritoriu guvernat şi condus
de către un stat, fără ca acesta să facă parte din entitatea respectivă.
Acest termen este folosit pentru a înlocui, în unele cazuri, termenul de
colonie.
Colonia desemnează un teritoriu ocupat sau cucerit de către un
stat suveran, aflat la oarecare distanţă de acesta, care îi controlează
politica militară sau pe cea externă. Încercarea unui stat de a stabili
aşezări şi de a-şi impune puterea politică, economică şi culturală asupra
unui teritoriu sau a unui grup de oameni, cu un nivel de dezvoltare mai
scăzut decât al său poartă numele de colonialism. Acesta a fost
practicat de o serie de state europene, în special înainte de primul
67
război mondial, principalele motivaţii ale colonialismului european
fiind legate valorificarea resurselor acelor spaţii, promovarea creşti-
nismului, dorinţa de a-şi dovedi puterea economică şi politică.
În prezent marea majoritate a coloniilor şi-au câştigat indepen-
denţa, colonialismul fiind deseori înlocuit de neocolonialism. Acest
termen desemnează politica promovată de foste puteri coloniale pe
plan economic, politic, social, militar, pentru menţinerea influenţei.
În prezent există situaţii deosebite la nivel internaţional, printre
care se pot aminti următoarele:
• state (teritorii) sub ocupaţie militară – teritorii care în urma
unor conflicte armate sau a unor probleme interne, etnice,
religioase sunt ocupate de trupele altor state sau de forţe
militare internaţionale;
• teritorii cu statut incert – se referă la colonii care au generat
conflicte interne între statele pretendente vecine, după
declararea independenţei (Sahara Occidentală – obiect de
conflict între Mauritania, Maroc, Algeria; Antarctica);
• zone neutre – teritorii, neaparţinând nici unui stat, apărute
acolo unde existau neînţelegeri în delimitarea graniţelor –
(Gibraltarul – o zonă cu o lungime de 18 km şi o lăţime de
1 km);
• zone tampon – teritoriile dintre două puteri, care au rolul
de a dezamorsa tensiunile dintre acestea;
• teritorii internaţionale – teritorii care temporar sunt sub
administraţia O.N.U.;
• enclave – unităţi teritoriale de mici dimensiuni, cu o
populaţie puţin numeroasă, ce aparţin unui stat, dar sunt
localizate parţial sau total pe teritoriul altui stat.
Perioada 1944-1989
După cel de-al doilea război mondial, harta politică a lumii s-a
modificat semnificativ. Germania a fost împărţită între puterile câşti-
gătoare, ulterior formându-se două state distincte: R.F. Germania şi
R.D. Germania (separate din 1961 de Zidul Berlinului). Multe state
europene şi-au modificat contururile, pierzând sau câştigând teritorii.
Între ţările care au avut de suferit a făcut parte şi România, care a
pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, Cadrilaterul. Cele
mai mari câştiguri le-a cunoscut U.R.S.S., în a cărei componenţă au
intrat statele baltice dar şi teritorii din Polonia, România etc.
Europa a fost divizată în două părţi, despărţite de cortina de fier
(după expresia folosită în 1940 de W. Churchil): Europa de Vest aflată
75
sub influenţa S.U.A. (beneficiind de planul Marshall) şi Europa de Est,
aflată sub aripa ocrotitoare a U.R.S.S. Blocului comunist euro-asiatic,
alcătuit din 13 state, i s-a adăugat, din punct de vedere al doctrinei
politice abordate, Cuba.
În această perioadă s-au confruntat două sisteme politice şi două
ideologii opuse, corespunzătoare celor două mari puteri: comunismul,
pe de o parte, adoptat de U.R.S.S. şi capitalismul, economia liberă de
piaţă, corespunzător S.U.A, pe de altă parte. Caracterul dual al acestei
perioade a fost ilustrat şi de blocurile militare (NATO şi Tratatul de la
Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi CAER), precum şi de
delimitarea unor sfere de influenţă precise.
S.U.A. şi-au întărit influenţa în Europa Vestică, în America
Centrală şi de Sud, în Asia de Est iar U.R.S.S. şi-a consolidat influenţa
în Europa Estică, în unele ţări din Asia de Est şi Sud-Est, în Africa.
Harta politică s-a modificat semnificativ şi datorită destrămării
imperiilor coloniale şi declarării independenţei politice a unui număr
mare de state din Africa, Asia de Est şi de Sud-Vest, Oceania,
America Centrală. Perioada în care şi-au obţinut independenţa cele
mai multe ţări a fost deceniul al şaselea, supranumit din acest motiv,
„deceniul decolonizării Africii“.
Un eveniment deosebit al acestei perioade, cu consecinţe ulte-
rioare, a fost crearea statului Israel (1948) pe teritoriul Palestinei, care
a generat numeroase conflicte (războaie între Israel şi ţările arabe).
De asemenea, au apărut conflicte de interese concretizate în unele
războaie locale şi în alte spaţii geografice (în Peninsula Indochina –
Vietnam, Peninsula Coreea, Afganistan, dar şi în alte zone).
Statele învinse în cel de-al doilea război mondial (Germania şi
Japonia) s-au remarcat printr-o creştere economică susţinută.
78
În literatura de specialitate, există o diversitate a clasificărilor,
după acest criteriu. Sanguin (1992) realizează o ierarhizare pe
9 categorii. Se disting două extreme: macrostatele, având o suprafaţă
de peste 6 milioane km2 (6 ţări: Federaţia Rusă – 17,07 mil. km2,
Canada – 9,97 mil. km2, S.U.A. – 9,62mil. km2, China – 9,59 mil. km2,
Brazilia – 8,54 mil. km2, Australia – 7,74 mil. km2 ) şi microstatele,
restrânse la un teritoriu sub 5000 km2 (cele mai mici fiind: Vatican –
0,44 km2, Monaco – 1,95 km2, Nauru – 21,2 km2, Tuvalu – 24,0 km2,
San Marino – 60,57 km2, Liechtenstein – 160,0 km2, Andora – 453,3 km2).
Cu dimensiuni remarcabile se înscriu şi următoarele trei categorii:
• state imense cuprinse între 2,5 şi 6 milioane km2 (India –
3,3 mil. km2, Argentina – 2,7 mil. km2, Kazahstan –
2,7 mil.km2, Sudan – 2,5 mil. km2);
• state foarte mari – între 1,25 şi 2,5 milioane km2 (ţări
răspândite în Asia, Africa, America Latină: Mongolia,
Indonezia, Arabia Saudită, Mexic, R.D. Congo, Algeria, etc.);
• state mari – între 650.000 şi 1,25 milioane km2 (Bolivia,
Columbia, Africa de Sud, Franţa, Spania, Ucraina, Pakistan,
Thailanda, Myanmar, Turcia, Mozambic, Chile etc.).
Majoritatea statelor de pe Glob au dimensiuni mijlocii (între
250.000 şi 650.000 km2 – Germania, Norvegia, Suedia, Finlanda,
Polonia, Japonia, Maroc, Marea Britanie, România, Italia, Noua
Zeelandă, Ecuador etc.) şi mici (sub 250.000 km2 - Bulgaria, Austria,
Croaţia, Irlanda, Cuba, Honduras, Nepal etc.).
Sanguin deosebeşte în această ultimă categorie mai multe tipuri:
state mici (între 100.000 şi 250.000 km2), state foarte mici (între
25.000 şi 100.000 km2), ministate (între
5.000 şi 25.000 km2), microstate (sub
5.000 km2).
Forma, dată de conturul spaţial,
este una dintre caracteristicile mor-
fologice, considerate a influenţa atât
funcţionarea internă cât şi compor-
tamentul internaţional al statelor. Pe
harta politică a lumii contemporane se
regăseşte o mare varietate de forme, de
la cele geometrice, la cele nedefinite,
rezultate a unor îndelungate procese
istorice.
79
După acest criteriu se individualizează următoarele categorii de
state: compacte – cele mai apropiate de forma de cerc, considerată a fi
cea mai eficientă (România, Ungaria, Belgia, Polonia, Uruguay,
Nigeria), alungite – în care lungimea este de cel puţin şase ori mai
mare decât lăţimea medie (Chile, Norvegia, Italia, Vietnam, Malawi),
strangulate (Mali, Zambia), apendiculare (cu protuberanţe) – o variantă
83
Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Suedia, Norvegia,
Danemarca, Elveţia, Australia etc).
• state în dezvoltare – majoritatea statelor lumii. În această
categorie intră: ţările industrializate recent, care în general au
beneficiat de puternice infuzii de capital străin (Thailanda,
Singapore, Coreea de Sud, Malaysia, Mexic, Brazilia, Grecia,
Portugalia etc.), statele exportatoare de petrol (Arabia
Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Quatar, Bahrein etc),
state în dezvoltare cu venituri intermediare (state din America
Latină, Asia, Europa, aflate în tranziţie către o economie de
piaţă – România, Bulgaria, Croaţia, Turcia, etc.)
• state puţin dezvoltate, în general cu venituri până la 1000 $.
Sunt plasate în principal în Africa, dar apar şi în alte părţi ale
lumii (Mozambic, Etiopia, Tanzania, Ciad, Bangladesh, Laos,
Vietnam, Afganistan etc.).
„Exemplele pot continua: cinci state ale lumii (Chile, S.U.A., Polonia,
Rusia, Indonezia) deţineau în anul 2000, 57% din rezervele naturale de
cupru (340 mil.t), numai statului Chile revenindu-i 26%; (…) primii cinci
mari producători de fier ai lumii (Ucraina, Africa de Sud, Australia, S.U.A.,
China) concentrau 67% din rezerva mondială (160 mil. t). (…) numai Congo
şi Cuba dispun de 67% din rezerva de cobalt a lumii (4,5 mil. t)” (Negoescu,
Vlăsceanu, 2004, p. 35).
89
De asemenea, această categorie de factori explică şi repartiţia
diferenţiată a uscatului şi a apei, la nivel global şi în cadrul celor două
emisfere. În emisfera nordică uscatul reprezintă 39% iar în cea sudică
doar 17%. În funcţie de repartiţia uscatului sunt distribuite şi
principalele categorii de resurse: combustibili, materii prime minerale,
energie geotermică, resurse de apă dulce etc. Astfel, cea mai mare
parte a unor categorii de rezerve se află în emisfera nordică (92% din
rezervele certe de cărbune, 90% din cele de petrol şi gaze, 75 % din
minereurile de fier etc.).
Factorii climatici sunt responsabili, în mod direct sau indirect
de repartiţia unor resurse precum: apa dulce, energia hidraulică,
eoliană, biomasa, resursele de soluri etc.
Factorii antropici au un rol important în descoperirea resurselor
naturale şi integrarea acestora în circuitul productiv, precum şi a
diferenţelor existente la nivelul exploatării lor în diverse regiuni ale
globului. Toate acestea sunt dependente de condiţiile socio-economice
şi istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industrială, de
cunoaştere şi cercetare a resurselor, a progresului tehnico-ştiinţific,
existenţa unor conflicte politice, militare ş.a.m.d.).
În funcţie de diversele categorii de factori se formează zone
bogate într-una sau mai multe resurse (Munţii Ural – minereuri fier,
minereuri neferoase, sare, petrol; Australia – minereuri, petrol, gaze;
Marea Nordului, Orientul Mijlociu – resurse de petrol etc.) dar şi zone
mai puţin privilegiate din acest punct de vedere.
93
2. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI
2.1. Populaţia
OM
a fi prezent a acţiona
Fig. 23. Caracterul tridimensional al prezenţei omului
în geosistem
sistem teritorial
sistem economic
populaţie
om
MICROCOSMOS
*
Datele din acest capitol referitoare la prezent sunt din anul 2005.
97
Creşterea spectaculoasă a populaţiei, cunoscută sub numele de
explozie demografică (baby-boom), a caracterizat în principal ţările
slab dezvoltate, din Africa, America Latină, Asia. În Europa, creşterea
demografică a fost mai puţin spectaculoasă (datorită războaielor, scă-
derii fertilităţii, modificării mentalităţii şi a noilor priorităţi apărute în
cadrul familiei etc.).
Evoluţia ritmurilor de creştere pe perioade îndelungate (1750-
2000) ilustrează o strânsă legătură între acestea şi gradul de dezvoltare
economică (Cucu, 1997). Astfel, în perioadele de trecere de la stadii
de subdezvoltare la dezvoltare populaţia creşte, condiţionată de o
natalitate mare şi o mortalitate staţionară sau în scădere, pe fondul
unei dezvoltări generale care determină creşterea nivelului de trai.
Odată cu trecerea ţărilor în stadiul de state dezvoltate, progresul
economic şi social generează noi orientări în dimensionarea familiei,
alte mentalităţi şi priorităţi, care determină o scădere a natalităţii şi
respectiv a ritmului de creştere a populaţiei.
În prezent, 5,2 miliarde persoane trăiesc în ţări aflate în dez-
voltare economică, caracterizate de un ritm de creştere de 1,4%, ţările
dezvoltate deţinând 1,2 miliarde locuitori (datorită unui ritm de creştere
foarte scăzut de doar 0,3%).
Evoluţia numerică a populaţiei este o consecinţă a mişcării
naturale şi a celei migratorii (respectiv a soldului natural şi migratoriu).
105
de origine, discriminări etnice, rasiale, sociale, absenţa bazei mate-
riale specifice unor activităţi culturale, educaţionale, ştiinţifice),
• politici (discriminări politice, existenţa unor regimuri totalitare,
apariţia unor evenimente destabilizatoare – războaie, revoluţii,
atacuri teroriste, politici economice greşite etc.),
• naturali (catastrofe: cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, feno-
mene climatice dezastruoase – uragane, tornade etc.; în general
condiţiile naturale nefavorabile reprezintă factori de respingere în
migraţia populaţiei).
Factorii de atracţie sunt în opoziţie cu cei de respingere şi sunt
mai puternici în general, pentru a depăşi forţa de inerţie care se mani-
festă în spaţiile de respingere şi eventualele obstacole de pe traseu:
• ofertǎ superioară de locuri de muncă;
• oportunitatea obţinerii unor venituri mai mari;
• nivel de trai mai ridicat.
Factori de ordin social sunt între alţii:
• oportunitatea atingerii unui nivel înalt de educaţie şi specializare
în diferite domenii de activitate;
• deplasarea cu partenerul de viaţă sau în vederea căsătoriei;
• dorinţa de a se integra într-un nou tip de comunitate.
Acesta reprezintă, în esenţă, un modelul clasic de migraţie, cel de
respingere–atracţie. În cadrul său apar şi obstacole şi oportunităţi ale
procesului. În categoria obstacole intră distanţa, unele elemente politice,
ca de exemplu Zidul Berlinului care împiedica migrarea populaţiei din
cele două părţi ale oraşului (est şi vest), elemente culturale precum
limba, religia, obiceiurile. Oportunităţile sunt foarte variate şi numeroase.
Un model celebru de migraţie este cel al lui Ravenstein, care a
realizat un studiu asupra migraţiilor interne în Anglia şi Ţara Galilor
(1880). În urma acestui studiu s-a ajuns la următoarele concluzii
(postulate):
• majoritatea migranţilor se deplasează doar pe distanţe mici, de aici
rezultând „curente de migraţie“ pe direcţia centrelor mari;
• procesul de absorbţie apare prin mişcarea populaţiei din spaţiul
imediat învecinat oraşului, creând goluri care sunt imediat
umplute de migranţi din spaţiile mai îndepărtate (numărul
migranţilor din spaţii mai îndepărtate este mai mic);
106
• dispersia are aceleaşi caracteristici şi este inversul absorbţiei;
• fiecare curent important de migraţie produce un contra-curent;
valorile brute sunt ascunse de cele nete;
• migraţia pe distanţe lungi se orientează mai ales spre oraşe mari
(irlandezii din Marea Britanie);
• locuitorii oraşelor mici migrează mai puţin decât cei din spaţiul
rural;
• femeile migrează mai mult decât bărbaţii.
Migraţiile pot avea consecinţe importante de natură demografică,
economică, socială. Din punct de vedere demografic, se produc modi-
ficări semnificative legate de creşterea sau descreşterea numărului de
locuitori, modificări ale structurilor de populaţie, ale indicatorilor
demografici, în general. În ceea ce priveşte consecinţele economice,
acestea sunt legate de forţa de muncă constituită de indivizii care
migrează, pe piaţa muncii fiind posibile atât aspecte pozitive cât şi
negative, ce afectează într-o anumită măsură atât zonele receptoare cât
şi pe cele de origine. În plan socio-cultural se observă în zonele re-
ceptoare apariţia unei diversităţi etnice, culturale, sociale, ce determină
redimensionarea relaţiilor între grupuri.
Indicatorul cel mai adesea folosit este soldul migratoriu (migraţia
netă), rezultat al diferenţei dintre numărul sosirilor şi numărul plecărilor
persoanelor dintr-un anumit spaţiu.
∆M = I – E
în care: ∆M – soldul migratoriu; I – numărul persoanelor sosite (imi-
grate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate).
Acesta apare ca o componentă majoră a mişcării populaţiei,
determinând, alături de soldul natural, evoluţia numerică a populaţiei.
*
p = (N-M) + (I-E),
în care: *p - variaţia numărului populaţiei între două momente de timp
analizate, N – natalitatea, M – mortalitatea, I – numărul persoanelor
sosite (imigrate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate).
Cu ajutorul acestui indicator (*p) se poate estima numărul popu-
laţiei, la un moment posterior recensământului, după formula:
Pt+1 = Pt + (N-M) + (I-E),
în care: Pt+1= numărul populaţiei la momentul t+1; Pt = numărul popu-
laţiei la momentul t – la recensământ;
107
108
2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob
Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi,
doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit, spaţiile caracterizate de
mari concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate.
La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală, totalul
de 6,46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. Asia este continentul
care totalizează cel mai mare număr de locuitori, 3,90 miliarde
persoane, reprezentând circa 60% din populaţia planetei. Urmează
apoi: Africa (905,9 mil. loc. – 14%), America (891,1 mil. loc. – 13,8%),
Europa (728,4 mil. pers. – 11,2%) şi Australia şi Oceania (33,1 mil. loc
– circa 1%).
Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de
factori care se pot grupa după natura lor în: fizico-geografici, istorici,
demografici, economici.
Factorii fizico-geografici au contribuit semnificativ la repartiţia
generală a populaţiei, reprezentând condiţii favorabile sau restrictive ale
desfăşurării activităţilor umane. Formele de relief (câmpiile, platourile
joase, zonele litorale, văile joase şi largi ale marilor fluvii) alături de
condiţiile climatice (îndeosebi clima temperată şi subtropicală) au repre-
zentat elementele propice ale dezvoltării primelor civilizaţii umane,
constituind totodată şi astăzi spaţiile optime desfăşurării activităţilor
omeneşti, cu mari concentrări de populaţie. La aceştia se mai adaugă alţi
factori naturali precum: fertilitatea solului, prezenţa resurselor de apă
(curgătoare, subterane), vegetaţia, fauna etc.
Dintre factorii istorici care au influenţat repartiţia actuală a
populaţiei se impun a fi menţionaţi: marile valuri migratorii care au
contribuit la formarea popoarelor actuale, colonizările, cucerirea de
noi teritorii, războaiele etc.
Factorii economici sunt foarte importanţi în crearea marilor
concentrări de populaţie. În decursul istoriei populaţia s-a grupat în
zone cu potenţial agricol ridicat, cu resurse minerale bogate (cărbuni,
petrol, minereuri etc.), pe baza cărora s-a înregistrat un progres
economic. În general, spaţiile dezvoltate economic, oraşele în special,
în care activităţile industriale au impus o cerere a forţei de muncă, au
constituit şi constituie poli de atracţie a populaţiei, generând adesea
fluxuri migratorii, ce au ca origine zonele mai puţin dezvoltate.
Factorii demografici reprezentaţi de cele două componente de
bază în evoluţia numerică a populaţiei, soldul natural şi cel migratoriu,
109
sunt foarte importanţi în distribuţia populaţiei. Astfel, în ţările cu sold
natural ridicat şi sold migratoriu redus, se concentrează tot mai multă
populaţie (India, Pakistan, Bangladesh, ţări ale Africii sub-sahariene etc.).
Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa
aşezărilor permanente, între 800 latitudine nordică şi 550 latitudine
sudică, emisfera nordică concentrând 90% din total (datorită repartiţiei
inegale a uscatului între cele două emisfere şi faptului că Antarctica nu
are condiţii favorabile locuirii). Astfel, mai mult de jumătate din
populaţia planetei trăieşte între 200şi 600 latitudine nordică.
O analiză detaliată a repartiţiei populaţiei scoate în evidenţă
faptul că 2/3 din locuitorii planetei locuiesc la o distanţă mai mică de
500 km faţă de ţărmul mării (cele mai mari concentrări fiind în
arhipelaguri, insule, peninsule, faţade maritime, spre deosebire de
centrul continentelor în general mai puţin populat) iar 4/5 din po-
pulaţie trăieşte la altitudini mai mici de 500 m. Există însă şi excepţii,
precum ţările din America de Sud, axate pe lanţul muntos al Anzilor,
în care cea mai mare parte a populaţiei este concentrată în platourile
înalte andine; aici se află capitalele situate la mari înălţimi: La Paz –
circa 4000 m, Quito – 2850 m, Bogota – 2860 m.
Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori
la suprafaţă, exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic
folosit în exprimarea diferenţierilor teritoriale existente în distribuţia
populaţiei. În prezent, densitatea medie a planetei este în jur de
48 loc/km2, continentul cu cele mai mari densităţi fiind Asia – (cu
circa 88 loc/km2, incluzând tot teritoriul acesteia, inclusiv cel al
Federaţiei Ruse), iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi
Oceania (3,7 loc/km2). Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor,
alternând zonele intens populate, cu cele în care concentrările sunt
foarte reduse, astfel că densitatea medie generală, pentru spaţii întinse,
variate din punct de vedere al condiţiilor naturale şi socio-economice,
se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin sugestiv.
În funcţie de acest criteriu, între statele lumii se disting: cele cu
densităţi foarte mici (Mongolia, Namibia – 2 loc/km2, Australia, Libia,
Mauritania – 3 loc/km2 etc.) şi cele cu densităţi mari şi foarte mari
(Japonia, Germania, Marea Britanie, Coreea de Sud, Olanda, Belgia,
Israel – 200-500 loc/km2; Mauritius – 500-1000 loc/km2, Bangladesh,
Singapore – cu valoarea maximă, 6.800 loc/km2 – peste 1000 loc/km2).
110
111
Pe regiuni naturale, densităţi foarte mari (uneori peste 1000 loc/km2)
se înregistrează: în zona văilor unor mari fluvii, ce au adăpostit din
vechime mari civilizaţii (Nil, Gange, Brahmaputra, Mekong, Chang
Jiang, Huang He, Tigru, Eufrat), în unele câmpii (Câmpia Chinei de
Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Padului), în insule (Java, Honshu
din Arhipelagul Japonez, Arhipelagul Indonezian), în regiuni puternic
urbanizate şi dezvoltate industrial (Middlands în Marea Britanie, Ruhr
în Germania, N-E Franţei, Silezia, Zona Marilor Lacuri, N-E S.U.A.,
California, S-E Braziliei) etc.
La polul opus se situează regiunile foarte slab populate sau chiar
nepopulate, reprezentate de regiunile nordice (Alaska, Siberia
Occidentală, Peninsula Scandinavică, Groenlanda, insulele arctice),
sudul extrem (Antarctica), partea aridă a Africii (de la Sahara
Atlantică la Marea Roşie), Asia centrală, zonele forestiere ecuatoriale
africane sau sud-americane etc.
Definirea conceptului
Pentru o bună cunoaştere a dimensiunilor ce caracterizează
aşezarea există un interes permanent în direcţia definirii noţiunii.
Preocupările pe această direcţie sunt vechi atât pe plan internaţional
cât şi naţional. De asemenea, astfel de preocupări nu aparţin unei
118
singure comunităţi ştiinţifice (geografice, economice, sociologice) ci
reprezintă un punct de interes pentru marile organizaţii internaţionale
şi naţionale. Explicaţia acestui interes vine atât din complexitatea
conceptului cât şi din interdisciplinaritatea lui.
Una dintre noţiunile care au fost şi sunt vehiculate frecvent în
literatură este aceea de habitat. Între aceasta şi noţiunea de aşezare
există o relaţie strânsă. În geografia românească cele două nu se
suprapun perfect, fapt ce a dat naştere la numeroase polemici.
Iniţial introdus în vocabularul ştiinţific de către botanistul Linné
în 1756, conceptul de habitat a fost adoptat şi de către geografi în anul
1924 la Congresul UIG de la Cairo. Imediat acesta a fost preluat de
geografia românească, Vintilă Mihăilescu „interpretându-l prin aşezare,
deşi «sfera» acestuia este mai întinsă decât habitatul şi mai puţin
precisă” (Isbăşoiu, 1994, p. 241).
Ulterior au fost făcute clarificări cu privire la cele două noţiuni,
astfel că cea de habitat a fost definită ca „ansamblul condiţiilor oferite
vieţii de o aşezare, condiţii care pot fi naturale şi antropice” (Isbăşoiu,
1994, p. 240), sau „formele de localizare a comunităţilor umane, practic
varietatea tipurilor de localităţi rurale ori urbane” (Cucu, 2000, p.22).
Cea mai clară imagine a relaţiei ce se stabileşte între cele două
noţiuni este dată de specialiştii de la Institutul de Geografie în lucrarea
Geografia României II. Geografia umană şi economică, în care se
precizează că „în accepţiunea şi experienţa practică geografică
românească, aşezările umane, într-un sens mai larg habitatul, cuprind
astfel totalitatea comunităţilor umane (…) precum şi complexitatea
condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuinţă, muncă şi echipare
tehnică pentru alimentarea cu energie, apă, dotarea cu transporturi,
comunicaţii, salubritate, serviciile necesare pentru învăţământ, cultură,
serviciile sociale în general, odihnă şi recreere” (p. 120).
Mult mai vehiculat este însă termenul de aşezare umană consi-
derată de specialişti ca o entitate de importanţă deosebită, ce domină
teritoriul, un rezultat istoric al acestuia (Ianoş, 2000). În consecinţă se
poate spune că această entitate este rezultatul unui „îndelung şi dinamic
proces de umanizare a spaţiului geografic, realizat de comunităţile
sociale, prin multitudinea activităţilor care s-au succedat ori s-au
suprapus într-o anumită regiune geografică” (Cucu, 1984, p. 17).
119
În lucrarea Teoria sistemelor de aşezări umane I. Ianoş şi
J.P. Humeau evidenţiază faptul că noţiunea în discuţie prezintă o
complexitate aparte, fapt ce a fost luat în considerare de numeroase
organizaţii internaţionale, care au încercat să soluţioneze problema.
Astfel, în 1959, la Conferinţa de la Praga a statisticienilor europeni
aşezarea umană, privită ca proces de aglomerare a fost definită ca un
„spaţiu în care populaţia trăieşte în gospodării învecinate, rezultând un
grup, în care fiecare casă să se afle la o distanţă de maximum 200 m şi
care să cuprindă, per total, cel puţin 50 de locuitori” (p. 14). Definiţia
nu a fost unanim acceptată mai ales datorită lipsei motivaţiilor privind
modul în care s-au stabilit pragul spaţial şi cel demografic. Mai târziu,
documentele ONU şi cele ale Oficiului European pentru Statistică au
definit localitatea sau aglomerarea umană ca o entitate „corespunzând
unui nucleu de populare, caracterizat printr-o continuitate a spaţiului
construit fără o ruptură mai mare de 200 m” (p. 14). Această definiţie
a ridicat multe întrebări referitoare la noţiunea de continuitate a
spaţiului construit şi la extinderea acestuia.
Autorii lucrării mai sus menţionate ajung astfel la concluzia că
„definiţia din anul 1959, cu precizarea unui număr minim de
9 locuitori şi de 3 gospodării, aşezate nelinear” ar fi cea mai corectă,
luând în considerare faptul că cele două numere minimale sunt deja
utilizate şi clar motivate (p. 14).
O altă perspectivă asupra noţiunii o are V. Cucu în lucrarea
Geografia aşezărilor rurale care consideră aşezarea, pe de o parte, ca
„repartiţia populaţiei şi a formelor organizării sale într-un anumit
teritoriu“ şi, pe de altă parte, ca „procesul succesiv de ocupare a unui
anumit teritoriu şi de «sedentarizare» a populaţiei” (p. 22).
Cele mai noi şi complexe abordări ale subiectului sunt însă din
perspectivă sistemică. Pornind de pe această poziţie aşezarea umană
este privită ca un organism amplasat într-un spaţiu bine definit şi care
se află în relaţii strânse cu acesta şi cu celelalte componente ale lui,
comparându-se astfel cu „un sistem termo-dinamic şi informaţional
optimal deschis” (Ianoş, Humeau, 2000, p. 14) (fig. 31).
Autorii definiţiei menţionate ajung la această concluzie
considerând că aşezarea umană se supune legilor termodinamicii prin
transferul permanent de masă, energie şi informaţie, fără de care nu ar
putea supravieţui mult timp.
120
121
Alcătuirea internă a unui astfel de sistem este complexă dar poate
fi rezumată la câteva elemente de bază între care se dezvoltă relaţii
puternice: vatra, o realitate edilitară, moşia, realitate economică şi
populaţia, realitatea socială. În marea sa complexitate aşezarea este,
însă, şi o realitate istorică şi etnografică sau culturală. Se poate spune
deci, că este rezultatul unei îmbinări de factori caracterizaţi printr-o
permanenţă şi o varietate spaţială şi temporală. Populaţia, elementul
activ al sistemului se află într-o strânsă relaţie cu spaţiul pe care-l
locuieşte şi pe care îl transformă continuu, rezultatele fiind o vatră şi o
moşie cu personalitate proprie (fig. 32).
populaţia vatra
activitate
+ +
teritoriul locul de muncǎ
Fig. 32. Aşezarea rurală – realitatea socio-teritorială
1
Textura se referă la ordinea interioară a străzilor şi locuinţelor.
129
prin specializarea anumitor părţi ale localităţilor respective
(Timişoara, San Francisco, Los Angeles, Stockholm);
• oraşele–stradă apărute prin dispoziţia liniară a elementelor com-
ponente de-a lungul arterei principale, formă condiţionată de
caracteristicile reliefului în care s-au dezvoltat sau de poziţia lor în
zona preorăşenească a unor mari metropole, de-a lungul unor
importante artere de circulaţie;
• oraşe rectangulare în cadrul cărora reţeaua stradală are o formă
geometrică ordonată (străzile se întretaie în unghi drept), formă ce
avantajează deplasarea şi împărţirea în parcele a spaţiului urban;
sunt în general oraşe noi, dezvoltate începând cu secolul trecut în
SUA, Marea Britanie (unele oraşe satelit) dar şi în India (Chandigarh)
şi Pakistan (Islamabad);
• oraşe de tip mixt în cadrul cărora se regăsesc structuri vechi
alături de cele noi, moderne, fiecare cu însuşirile lor; sunt loca-
lităţi urbane vechi, care au suferit în ultimul secol importante
modificări; cele mai cunoscute exemple sunt oraşele New Delhi şi
Beijing (Cucu, 2001).
SISTEM DE
AŞEZĂRI politico-
Aşezări administrative
de servicii
RELAŢII
ELEMENTE INTERNE
Ansambluri
de aşezări economice demografice
STRUCTURA
133
Metropole
Centre regionale
Orase
Asezari rurale
134
Configuraţia ierarhică a unui astfel de sistem rural va avea la
bază cătunul, pe nivelele următoare situându-se satul, satul reşedinţă
de comună şi satul cu funcţii intercomunale. Raporturile dintre
acestea se axează pe o succesiune de relaţii foarte clare. Astfel, între
cătun şi sat relaţiile se bazează pe furnizarea de către acesta din urmă
a unor servicii comerciale de bază (cătunul nu are, de obicei, unităţi
comerciale), dar şi altele de natură spirituală, ca serviciile religioase
(aproape în fiecare sat există un aşezământ bisericesc, pe care nu îl
regăsim în cătune). Relaţiile dintre sat (cătun) şi reşedinţa de comună
se bazează atât pe furnizarea unor servicii complexe, precum cele
comerciale, prestări servicii, învăţământ, asistenţă medicală, cât şi a
celor de administraţie. Centrul rural cu funcţii intercomunale oferă în
plus unele servicii comerciale şi medicale specializate, juridice, de
învăţământ liceal ş.a. (Ianoş, Humeau, 2000, p. 100).
135
3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ
ŞI CULTURALĂ
Segmentarea socio-economică
În concepţia marxistă cu privire la structura societăţii, concepţie
apărută în secolul al XIX-lea, clasa este un grup de indivizi, care au
aceleaşi relaţii în raport cu proprietatea, au aceeaşi funcţie în
organizarea producţiei, au relaţii similare cu puterea şi societatea şi au
tendinţa de a urma aceleaşi modele de comportament. Din această
perspectivă apartenenţa la o clasă socială este determinată strict
economic. Pentru perioada în care s-a emis teoria, două erau clasele de
bază ale societăţii: burghezia, proprietara sau cea care deţinea
controlul asupra mijloacelor de producţie şi clasa muncitoare, cea
care se afla în poziţia de a-şi vinde forţa de muncă. Din perspectiva
prezentului acest model este învechit. În societatea occidentală actuală
se adaugă un alt element în clasificarea grupurilor sociale şi anume
elementul cultural, reprezentând felul în care acestea se raportează la
societate şi care reprezintă în esenţă respectul de sine.
149
Astfel se impune o nouă clasificare, mai complexă, a grupurilor
sociale. Deşi poziţia lor în societate este determinată în primul rând de
relaţia cu mijloacele de producţie şi piaţa (elemente economice), ceea
ce oferă putere, control, capacitatea de a dispune de bunuri materiale,
de a obţine venituri, la acestea se adaugă şi elemente culturale şi
politice care creează prestigiu, onoare şi care pot susţine sau pot
diferenţia interesele determinate strict economic. Cel mai bun exemplu
este cel al accesului pe care grupurile îl au la fondul locativ. În raport
de poziţia economică în cadrul societăţii, care se reflectă în nivelul
veniturilor, elitele deţin locuinţele de calitate superioară (de lux) în
timp ce grupurile cu venituri reduse ocupă clădirile de slabă calitate,
în general cele mai vechi şi neîntreţinute. De asemenea, există tendinţa
ca indivizii să ocupe spaţii locative şi în raport de prestigiul personal,
de diverse alte interese decât cele economice.
Astfel ia naştere un anumit tip de organizare spaţială a oraşelor.
Cartierele de locuinţe apar şi evoluează în raport de elementele sociale
menţionate. În antichitate, când structura societăţii era simplă, co-
munităţile urbane se grupau pe două areale distincte: cel al elitei şi cel
al majorităţii (agricultori). În Evul Mediu s-a produs aşa numita
„stratificare feudală” odată cu apariţia mai multor categorii (preoţimea,
burghezia, oamenii simplii şi robii), care a determinat creşterea
complexităţii modelului spaţial urban. Totuşi, forma de organizare
spaţială rămâne una simplă, manifestată prin modelul elită/clasă
muncitoare, specific oraşelor vestice în perioada preindustrială dar şi
celor din spaţiul asiatic şi sud-american în prezent. Modelul acesta se
remarcă prin relaţia ce se realizează între elemente: centrul aparţine
elitelor iar periferia, clasei muncitoare.
Există numeroase astfel de exemple. În oraşele Chinei antice,
din perioada dinastiei Han, săracii locuiau în apropierea localităţilor
urbane, la periferie, în timp ce locuinţele persoanelor oficiale, ale
conducătorilor şi clădirile publice se aflau în centru. Exista o asociere
între centrele impunătoare şi satele limitrofe, aşezări agricole care le
susţineau economic pe acestea. Rezultau oraşe foarte mari ca
suprafaţă, în care caz marea majoritate a populaţiei locuia în afara
zidurilor dar deservea centrul. Aceeaşi situaţie se regăsea în oraşele
maiaşe din peninsula Yucatan. Limita între urban şi rural era im-
perceptibilă, iar densitatea locuitorilor era mare. O altă caracteristică a
150
oraşelor respective rezulta din arealul intermediar existent, centrul era
un spaţiu ceremonial, înconjurat de teritoriul rezidenţial al elitei
separat de spaţiul periferic al agricultorilor.
Stefan Zweig a realizat o descriere a Vienei la începutul
secolului al XX-lea, care demonstrează păstrarea modelului de-a
lungul timpului. „Viena….era un oraş foarte clar ordonat şi minunat
orchestrat. Palatul Imperial încă dădea tonul. Acesta era centrul, nu
doar din punct de vedere spaţial dar şi cultural, al monarhiei
supranaţionale. Palatele nobilimii austriece, poloneze, cehe şi
maghiare formau prin poziţie un al doilea spaţiu în jurul Palatului
Imperial. Apoi urma „lumea bună”, formată din nobili de a doua speţă,
înalte oficialităţi, industriaşi şi vechi familii, apoi mica burghezie şi
proletariatul. Fiecare dintre aceste straturi sociale locuia în propriul
cerc şi chiar în propriul district, nobilii şi palatele în inima oraşului,
diplomaţii în al treilea district, industriaşii şi negustorii în vecinătatea
Ringstrasse, mica burghezie în districtul intern şi proletariatul în
cercul extern”.
151
%
f. m. ne-manuală elită
90
(intelectuală)
cl. de mijloc
80 (superioară)
70
50
40
cl. de mijloc
30
(inferioară)
f. m. semispecializată
şi fără specializare
20
cl. muncitoare
10
152
stăpânit de nobilime (care constituia clasa superioară) şi era lucrat
de ţărani. Revoluţia industrială a schimbat Marea Britanie dintr-o
societate agrară, în care statutul se baza pe proprietatea pământului,
într-o societate industrializată, în care cei angajaţi în comerţ au
strâns mari bogăţii şi putere. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a
profesiunilor a dus la separarea clasei nobiliare bogate de ţărani şi
de masa crescândă a muncitorilor din fabrici şi din mine. Aceştia au
constituit clasa mijlocie. Statornicia tradiţiei britanice ajută la
menţinerea acestor deosebiri de clasă, oricât de subtile ar putea fi
uneori (Goodman, 1992, p. 166).
154
Cartierul evreiesc din Ierusalim.
Model de segregare extremă ca urmare a relaţiilor
încordate între evrei şi palestinieni
156
3.4.1. Mobilitatea intra-urbană
Spaţiul urban este un mediu foarte complex, în interiorul căruia se
concentrează un număr foarte mare şi divers de elemente, care se
manifestă printr-o mare varietate de procese. Comportamentul uman în
cadrul oraşului este, de asemenea, mult mai complicat ca urmare a
faptului că indivizii se confruntă cu acest mediu complex. Interacţiunile
sociale sunt variate şi implică în mod determinant deplasările spaţiale.
Există trei categorii de mişcări intra-urbane: mobilitatea în cadrul
fondului locativ, deplasările pentru muncă şi alte tipuri de deplasări
(mobilitate socială).
Mobilitatea în cadrul fondului locativ reprezintă tendinţa
indivizilor de a-şi modifica poziţia spaţială în oraşe în raport de
accesul la fondul locativ. Această mobilitate este determinată de câţiva
factori sociali importanţi şi care induc formarea de grupuri specifice:
• stratificarea socială (clasa, statutul social),
• vârsta,
• factorul psihologic (satisfacţia atinsă în general atunci când
necesităţile sociale se cuplează cu oferta favorabilă a me-
diului; se conturează în aceste condiţii teritoriul familial şi
sentimentul de „acasă”).
Alţi determinanţi sunt: necesităţile sociale (nevoia unor potenţiale
interacţiuni dar şi a controlului asupra propriei intimităţi), nivelul de
interacţiune socială, determinat de nivelurile de independenţă, de
intimitate şi control şi „satisfacţia rezidenţială”, fenomen complex, un
amestec de constrângeri şi nevoi specifice fiecărui grup.
Aşa cum s-a precizat anterior, apartenenţa la o clasă socială
influenţează foarte mult gruparea indivizilor în spaţiul urban, ducând la
apariţia de cartiere cu caracteristici foarte diferite. Cele două extreme
sunt cartierele închise (izolate) ale elitelor şi ghetourile specifice
grupurilor sociale cu venituri reduse, care de multe ori aparţin unor
categorii sociale (etnice, rasiale) marginalizate.
Mobilitatea spaţială determinată de vârsta indivizilor se referă la
tendinţa diferitelor grupe de vârstă de a se localiza în areale specifice.
Multe studii de geografie socială analizează aşa numita mobilitate în
raport de „etapele ciclului vital”, care se definesc în cazul indivizilor ce
urmează în general calea familială de integrare în societate. Se
consideră că pe parcursul vieţii omului există cinci etape distincte, care
157
îi influenţează comportamentul: etapa familiei simple fără copii, etapa
familiei în aşteptare de copii, etapa familiei cu copii în creştere şi
educare, etapa familiei simple fără copii prin desprinderea acestora,
etapa văduviei (familie cu un singur membru). Fiecărei etape îi este
specific un anumit comportament uman şi un anumit spaţiu vital, ceea
ce determină importante mişcări intraurbane şi modificări ale modelelor
de spaţialitate urbană. Apar, astfel, cartiere în care se concentrează
populaţia aparţinând uneia dintre etapele enumerate: cartiere ale
familiilor tinere cu copii, care îşi doresc să locuiască în clădiri spaţioase
şi să dispună de spaţiu verde suficient pentru creşterea şi educarea
copiilor în condiţii optime, sau cartiere cu locuinţe mai modeste pentru
familii vârstnice, fără copii, de multe ori având un singur membru.
Fiecare dintre aceste areale au caracteristici proprii şi nevoi
diferite. De aceea, procesul de organizare spaţială a oraşelor respective
trebuie să ţină cont de aceste specificităţi şi de problemele cu care se
confruntă.
Deplasările pentru muncă sunt la rândul lor mişcări importante
în cadrul oraşului şi în spaţiul său de influenţă, cu atât mai mult cu cât
ele se manifestă în mod frecvent, zilnic sau săptămânal. Acestea sunt
mişcările pendulatorii, ce poartă şi denumirea de navetism. Impactul
lor asupra societăţii nu este doar de natură economică ci şi socială prin
rolul pe care îl au în organizarea timpului indivizilor şi care reprezintă
un anumit tip de comportament. El poate duce la dezvoltarea unor
relaţii interumane specifice şi la diverse forme de organizare spaţială.
Studiile cu astfel de subiecte scot în evidenţă principalele direcţiile de
deplasare zilnică pentru muncă a majorităţii populaţiei urbane,
ritmicitatea acestora şi dimensiunile lor spaţiale şi temporale. În
funcţie de rezultatele acestor studii se dezvoltă reţeaua urbană şi
suburbană de transport şi se delimitează noi cartiere de locuinţe. De
asemenea, se pot lua măsuri cu privire la protecţia mediului
înconjurător, de reducere a nivelului de poluare pe diverse căi.
Mobilitatea socială este cea care include deplasările rezultate
din relaţiile sociale şi anume vizitele la prieteni, vecini, rude. Alte
tipuri de deplasări cu impact puternic asupra mediului urban sunt cele
cu scop comercial (pentru cumpărături). Cunoaşterea unor astfel de
modele de deplasare în spaţiu a indivizilor este utilă în planificarea
urbană, cu precădere a sistemului de transport.
158
3.4.2. Mişcările migratorii
Migraţia este un proces caracteristic omului de-a lungul întregii
sale istorii şi care a implicat comunităţi întregi sau grupuri largi din
cadrul societăţii, ale căror motivaţii erau generale, nu individuale sau
de grup. Migraţia reprezintă în esenţă schimbarea reşedinţei dincolo
de o limită administrativă sub impulsul unor factori determinanţi,
specifici locului şi momentului istoric. La rândul său, acest proces are
un puternic impact asupra tuturor elementelor de mediu, naturale şi
antropice, determinând importante schimbări. Deşi considerată în
general un fenomen legat strict de caracteristicile demografice şi
economice ale geosistemului, mişcarea migratorie are puternice impli-
caţii în domeniul social şi cultural. Mase mari de populaţie care
emigrează spre teritorii cu caracteristici socio-culturale total diferite
de cele ale spaţiilor din care provin determină reale schimbări pe toate
planurile, inclusiv sociale şi culturale.
160
Casă de pământ din Ruanda (Lehm)
161
Casă din secolul al XIX-lea (Londra)
162
de indivizi. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza tuturor
activităţilor umane şi a relaţiilor socio-culturale care caracterizează o
naţiune sau un stat. Limbile internaţionale înlesnesc comunicarea în
toate domeniile la nivel global.
Comunicarea prin intermediul limbajului este deosebit de com-
plexă ca urmare a faptului că există o mare variaţie în exprimare la
nivelul diverselor grupuri mai mari sau mai mici. Aceste diferenţe au
dus la conturarea unui număr foarte mare de limbi pe Glob. În acelaşi
timp, prezenţa variaţiilor în modul de exprimare până la nivelul unor
grupuri mici a determinat specialiştii să ia în considerare existenţa unor
ramuri ale limbilor respective, pe care le-au numit dialecte. Acestea se
caracterizează prin anumite particularităţi fonetice, lexicale, etc., care nu
împiedică total comunicarea cu grupul majoritar, utilizatorul limbajului
de bază. Delimitarea între limbi şi dialecte nu este încă bine definită,
astfel că la ora actuală nu se cunoaşte numărul exact de limbi existente
pe Glob. De asemenea, este foarte greu să se delimiteze spaţial
răspândirea lor. Unele limbi sunt utilizate de către mai multe naţiuni iar
pe teritoriul unor state se folosesc limbi diferite.
Se remarcă astăzi o utilizarea pe scară largă a anumitor limbi
(tabelul 1). Unele dintre acestea sunt vorbite regional dar, datorită
numărului mare de locuitori ai acelui spaţiu reuşesc să ocupe locuri
fruntaşe în ierarhie. Chineza, hindi, bengali se folosesc aproape
exclusiv pe teritoriul statelor respective (China, India, Bangladesh),
ţări cu o populaţie foarte numeroasă. Engleza, spaniola, portugheza
sunt limbi internaţionale, vorbite pe teritoriile mai multor state, în
principal datorită evoluţiei istorice a acestora, a existenţei imperiilor
coloniale într-o anumită etapă istorică. Utilizarea mai frecventă în
prezent a limbii engleze este determinată pe de o parte de
recunoaşterea ei pe plan internaţional ca limbă oficială în întâlnirile la
nivel înalt între oficialităţile diverselor state sau în cadrul
organizaţiilor mondiale, iar pe de altă parte datorită influenţelor
extinse în toate domeniile (politic, economic, social, cultural) a
civilizaţiei americane. Un bun exemplu este cel al utilizării pe scară
foarte largă a noilor tehnologii, a sistemelor computerizate, a formelor
de comunicare prin internet etc., care, provenite fiind în cea mai mare
parte din SUA, utilizează limba engleză ca formă de comunicare.
163
Tabelul 1. Cele mai utilizate limbi pe Glob (2006)
Limba Vorbitori (mil.)
Chineză 938
Hindi 393
Engleză 366
Spaniolă 365
Bengali 222
Rusă 179
Portugheză 172
Japoneză 134
Germană 107
Coreeană 83
Franceză 83
2500
2000
1500
1994
1000 2005
500
0
creştini musulmani budişti hinduşi adepţii atei şi fara
religiilor din credinţă
China
Brahma Shiva
Percepţia cu privire la apariţia şi
evoluţia lumii, la realitatea înconjurătoare
este foarte diferită la aceste religii. În timp
ce iudaismul este religia Unicului
Dumnezeu, cel care controlează întregul
Univers şi al cărui popor ales este cel
iudeu, ceea ce i-a îndemnat pe evrei să se
delimiteze strict de-a lungul istoriei atât din
punct de vedere socio-cultural cât şi spaţial
de celelalte popoare, hinduismul, daoismul
şi şintoismul sunt religii politeiste. Credinţa
hindusă se îndreaptă spre Trinitatea hindusă,
cele trei faţete, trei funcţii cosmice ale divi- Vishnu
179
nităţii fiind zeii Brahma (creaţia), Vishnu (nemurirea) şi Shiva (moartea).
Dincolo de acestea există numeroase alte zeităţi cărora adepţii se
închină şi le-au dedicat numeroase temple. Elementul central al
doctrinei taoiste este Tao (Cale, drum) care reprezintă izvorul,
începutul şi esenţa cosmosului. Taoismul religios deţine şi o mitologie
bogată, zeităţile fiind organizate după structura societăţii chineze. La
conducerea acestei societăţi sacre se află zeităţile creatoare Cerul-Tată
(Supremul şi Augustul Împărat de Jad) şi soţia sa Regina Mamă
Wang. Urmează apoi zeităţile naturii şi cele siderale cu sarcina de a
răsplăti sau pedepsi oamenii pentru faptele lor. Confucianismul este o
filozofie care se preocupă de fiinţele umane, de interesele si realizările
lor, mai degrabă decât de probleme de teologie. El nu este atât o
religie, cât un cod moral, care a influenţat foarte mult gândirea şi
modul de viaţă al chinezilor. Principiile fundamentale ale acestei
gândiri sunt: supunere si respect faţă de superiori si părinţi, datorie
faţă de familie, loialitate faţă de prieteni, umilinţă, sinceritate si
politeţe. Confucianismul este adeseori confundat cu Taoismul,
diferenţele dintre acestea fiind foarte greu de distins, întrucât
amândouă au idei asemănătoare despre om, societate, conducători, cer
şi univers. Confucianismul se ocupă de aspectul practic şi pământesc,
pe când taoismul se îngrijeşte de cel esoteric si ceresc. Şintoismul,
religia naţională a Japoniei, este un vast complex de credinţe, obiceiuri
şi practici care au primit destul de târziu numele de şinto pentru a le
deosebi de religiile venite din China (budismul şi confucianismul).
Şinto reprezintă Calea kamilor, divinităţi tutelare ale oricărui lucru.
Peisajul cultural al spa-
ţiilor menţionate este îmbo-
găţit de literatura religioasă
născută din învăţăturile acestor
religii. Textele sfinte ale
hinduismului sunt foarte nu-
meroase, bine-cunoscute şi pe
plan mondial fiind Rgveda
(colecţie de imnuri), Upanişadele
şi textele epice Rāmāyana şi
Mahābhārata, minunate po-
Torah (manuscris pe sul vestiri ale unor întâmplări
de hârtie tradiţional) petrecute în vremuri imemo-
riale. Iudaismul este renumit
180
prin lucrarea sa de căpătâi Torah nebi’im we ketuvim (Tanakh), care
constituie Vechiul Testament în creştinism şi prin lucrări precum
Mişna (tratate de jurisprudenţă), Talmudul care conţine texte sacre cu
comentarii, sau renumitele Manuscrisele de la Qumran.
Confucianismul se distinge prin cele 6 texte clasice: Cartea
schimbărilor (Yi jing), Cartea odelor (Shi jing), Cartea edictelor (Shu
jing), Memorial de rituri (Li ji), Cartea muzicii (Yueh jing),
Primăvara-Toamna ţării Lu (Lu guo Chun-Qiu), iar daoismul prin
Dao-zang (canonul daoist) şi numeroase alte scrieri ezoterice,
filozofice, medicale, de alchimie şi cărţi ale ritualurilor. Şintoismul
este prezent în cultura regională dar şi mondială prin texte clasice
precum Kojiki (povestea despre cele vechi, o istorie a Japoniei de la
facerea lumii până în 628) şi Nihongi (Cronicile Japoniei).
Haridwar
Spaţiul sacru budist este alcătuit din cele patru locuri importante
în viaţa lui Buddha concentrate în nord-estul Indiei: Lumbini – locul
de naştere, Bodh Gaya – locul unde a atins înţelepciunea absolută,
Deer Park din Sarnath – locul unde a organizat prima ceremonie
religioasă, Kusinagara – unde a murit la 80 de ani şi a trecut în
Nirvana. Alături de acestea, numeroase alte locuri sfinte ale mira-
colelor sale sunt considerate importante.
Islamul consideră ca elemente esenţiale ale spaţiului său sacru
câteva oraşe. Cel mai important este Mecca din Arabia Saudită, care
este locul de naştere a lui Mohamed. În centrul acestuia se află
Moscheia al-Haram al-Sharif, care păstrează o structură cubică – Ka’ba,
183
în interiorul căreia se află o bucată de rocă considerată a fi adusă de
Adam din Grădina Edenului. Tot aici se găsesc şi mormintele lui Ismael
şi Hagar, strămoşii lui Mahomed şi fântâna Zamzam cu aceeaşi sursă de
apă din care au băut cei doi în drumul lor prin deşert. Al doilea oraş
sacru este Medina, în care se află mormântul lui Mahomed, acestea sunt
principalele locuri de pelerinaj.
Vatican, Roma
184
Creştinismul are la rândul său spaţii sacre care diferă de la o
ramură la alta. Catolicismul se concentrează puternic în spaţiul
Vaticanului aflat în centrul oraşului Roma. Vaticanul, cel mai mic stat
al lumii, este reşedinţa Papei, conducătorul suprem al Bisericii
Catolice. Creştinismul ortodox consideră Muntele Athos din Grecia ca
fiind cel mai sacru spaţiu al său, areal în care multe dintre Bisericile
ortodoxe şi-au construit mănăstiri.
Alături de aceste areale de înaltă sacralitate se găsesc numeroase
altele în care se află mănăstiri, biserici, temple şi care atrag milioane
de credincioşi anual. Aceste mişcări migratorii cu scop religios numite
pelerinaje reprezintă evenimente importante în viaţa comunităţilor
respective.
O altă caracteristică care stă la baza bunei desfăşurări a acti-
vităţii spirituale şi diferenţiază religiile între ele este dimensiunea
spaţială a acestora. Nivelul de dispersie teritorială a aderenţilor
impune nevoia de organizare a religiilor, astfel încât informaţia din
centrele spirituale să poată ajunge la toţi credincioşii indiferent unde
se găsesc. Aceasta înseamnă nevoia de administrare a spaţiului, care
dă naştere unor structuri teritoriale specifice. Structurile respective
sunt constituite din unităţi teritoriale controlate de instituţii spe-
cializate în organizarea spaţiului. Din acest punct de vedere, structurile
teritoriale religioase se clasifică în două categorii: sisteme locale
autonome şi sisteme ierarhice.
În primul caz este vorba despre iudaism, islamismul sunnit şi
hinduism, în cadrul cărora unităţile de bază, comunităţile religioase se
pot organiza singure, independent de centrele religioase, luând propriile
decizii cu privire la buna desfăşurare a vieţii lor spirituale. În aceeaşi
categorie intră şi unele Biserici Protestante, precum cea Baptistă. Acest
tip de organizare poate induce uneori o slăbire a legăturilor între con-
gregaţii, totuşi credinţa puternică în propria religie şi întreţinerea
contactelor indiferent de distanţa care separă comunităţile (ca de
exemplu cele evreieşti) păstrează tradiţiile aproape intacte. Cel mai bun
exemplu, însă, de sisteme locale autonome sunt religiile tribale, care se
dezvoltă la nivelul unor grupuri singulare, în spaţii restrânse, cu
caracteristici specifice.
Cele mai renumite sisteme ierarhice sunt Biserica Romano–
Catolică şi Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din urmă (Biserica
Mormonă). Suprafaţa extrem de extinsă pe care prima o domină a
necesitat din cele mai vechi timpuri o bună organizare spaţială care să
185
permită accesul tuturor adepţilor la informaţiile venite din centrul
religios Vatican. De aceea, această Biserică este organizată în câteva
mii de unităţi de bază numite dioceze, conduse de episcopi, şi care
sunt divizate în mai multe parohii conduse de preoţi. Diocezele sunt
grupate în provincii controlate de arhiepiscopi, toate acestea la rândul
lor fiind subordonate Papei, care este şi episcop al Diocezei de Roma.
Biserica Mormonă este organizată în subunităţi controlate de
autoritatea centrală (un preşedinte şi un consiliu de conducere),
localizată în capitala statului american Utah, Salt Lake City şi care
stabileşte politicile şi doctrinele religioase.
192
4. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ
climă sol
apă relief
Fig. 41
200
201
Fig. 43. Repartiţia agriculturii bazate pe irigaţii
(după Hartshorn, Alexander, 1988)
Agricultură de plantaţie
(plantaţie de ceai în India, Asia)
203
204
Se constată specializarea unor spaţii pe anumite produse:
Brazilia – cafea, cacao, trestie de zahăr, Ghana şi Coasta de Fildeş –
cafea, cacao, banane, Sri Lanka – ceai, Malaysia – palmieri de ulei şi
cauciuc; Ecuador, Guatemala – banane etc.
Agricultura mediteraneană specifică sudului continentului
european se materializează în spaţiu, prin prezenţa a două sisteme de
producţie: extensiv şi productivist. În general, acest tip de agricultură
a fost caracterizat de o productivitate relativ scăzută, dar a înregistrat
progrese semnificative datorită implementării unor programe de
bonitare a terenurilor, aplicării unor reforme agrare (de reducere a
marii proprietăţi agricole), a modernizării tehnologice etc.
Sistemul de producţie
extensiv, cu productivitate
redusă, este caracteristic unor
regiuni din: Italia (Toscana,
Umbria, Liguria, Sicilia,
Sardinia), Franţa (Provence),
Spania (Andaluzia, Catalonia,
levantul spaniol), Grecia
(Peloponez) etc. Principa-
lele plante de cultură sunt
cerealele, la care se asociază Agricultură mediteraneană – sistem extensiv
creşterea animalelor (în (creşterea ovinelor în Grecia, Europa)
regim sedentar sau transhu-
mant). Apar diferenţieri,
evidenţiindu-se mai multe
subtipuri: sisteme policul-
turale, la care se adaugă
creşterea animalelor; sis-
teme policulturale, de tip
mediteraneean (cultura pro-
miscua sau mista), caracte-
rizate de prezenţa mai Agricultură mediteraneană – sistem intensiv
multor plante, pe aceeaşi (plantaţie de măslini în Italia, Europa)
parcelă (arbori fructiferi,
viă de vie, legume, plante furajere), sisteme horticole (în câmpiile
litorale).
205
206
Sistemul productivist este unul intensiv, ocupând suprafeţe mai
puţin întinse, dar cu productivitate ridicată, datorită investiţiilor realizate
pe aceste spaţii. Pe lângă sistemele cerealiere sau cele de creştere a
animalelor, o importanţă deosebită o au cele bazate pe plantele specifice
spaţiului mediteranean (citrice, măslin, viţă de vie). Viţa de vie, de
exemplu, ocupă suprafeţe întinse în: Andaluzia, Catalonia, Aragon
(Spania), Languedoc-Roussilion (Franţa), Pouille (Italia), Samos (Grecia).
Agricultura zonelor temperate este foarte variată, datorită
complexităţii de factori care o influenţează, fiind totuşi dominată de
cultura cerealelor, la care se asociază creşterea animalelor. Princi-
palele regiuni agricole ale zonei temperate se suprapun unor spaţii
geografice, precum: Câmpia Est-Europeană, Câmpia Siberiei de Vest,
Câmpia Română, Câmpia Tisei, preeriile canadiene şi cele din S.U.A.,
pampasul argentinian, Marea Câmpie Chineză etc.
Agricultura extensivă se practică pe scară largă în S.U.A, Canada,
Australia, Argentina, China, Rusia, Ucraina, România, Ungaria, etc. şi
îmbracă forme diferite, în funcţie de particularităţile regionale şi locale.
Astfel, în spaţiul nord-american apare aşa numita agricultură fară
ţărani, în care modernizarea şi tehnologizarea acestei ramuri economice
a determinat extinderea terenurilor agricole, pe suprafeţe foarte mari. În
unele situaţii se practică creşterea extensivă a animalelor: ovine – în
Australia, bovine – în Argentina, Texas (fig. 46).
comerţ turism
219
Există o mare varietate de resurse energetice de care societatea
umană beneficiază în prezent. Clasificarea acestora este variată. O
astfel de grupare a fost realizată de Negoescu şi Vlăsceanu (2001):
• lemn şi combustibili fosili (petrol, cărbuni, gaze naturale,
şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice, deşeuri), care prin ardere trans-
formă energia chimică în energie calorică şi, apoi, prin intermediul
energiei mecanice în energie calorică;
• combustibili nucleari (uraniu, plutoniu, toriu), din care se
obţine energia electrică prin intermediul procesului de fisiune nucleară;
• surse de energie regenerabilă clasificate la rândul lor în
hidroenergie, energie a valurilor şi energie mareomotrice, toate aceste
tipuri fiind rezultate din utilizarea forţei de mişcare a apei, energie
eoliană, solară şi geotermică.
Petrolul, cea mai importantă resursă energetică în prezent ca
urmare a intensei sale utilizări, face parte din categoria combus-
tibililor minerali, fosili, neregenerabili. Procesul său de formare constă
în descompunerea lentă, în condiţii anaerobe, a materialului organic şi
a planctonului pe fundul unor bazine lacustre sau marine cu apă puţin
sărată şi adâncimi mici precum mările interioare, lagunele şi golfurile.
Modificarea acestui material într-un mediu bacterian a dus la apariţia
în primă fază a nămolurilor sapropelice şi, ulterior, a petrolului.
Importantele mişcări tectonice produse de-a lungul timpului, modi-
ficările presiunii litostatice, au determinat deplasarea petrolului în
scoarţa terestră, din rocile de origine în roci poroase, dând naştere aşa
numitelor „magazine de petrol“, din care extracţia nu este dificilă iar
cheltuielile sunt reduse.
Petrolul este cunoscut încă din antichitate, fiind menţionat în
lucrările unor personalităţi ale epocii precum Herodot, Strabon, Plutarh.
Era utilizat în urmă cu 6000-5000 de ani î.Hr. în Orientul Mijlociu ca
liant şi izolant în construcţii, la călăfătuirea corăbiilor şi chiar ca medi-
cament. Utilizarea sa a fost menţionată şi în Europa de către Pliniu cel
Bătrân, iar în România, în lucrarea Descrierea Moldovei a lui Dimitrie
Cantemir se aminteşte despre exploatarea la Tazlăul Sărat a catranului,
pe care ţăranii îl foloseau la ungerea roţilor.
În prezent, petrolul este mult utilizat în domenii precum obţi-
nerea energiei electrice, datorită puterii sale calorice importante, care
variază între 9.000 şi 11.000 kcal/kg, şi a lipsei reziduurilor în urma
arderilor, ca lubrifiant pentru diverse maşini şi utilaje şi ca materie
primă în industria chimică. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început
exploatarea sa industrială şi ca urmare a dezvoltării tehnologiei de
220
exploatare (sonde mecanice), a descoperirii sistemului de separare a
petrolului lampant şi a construirii primelor rafinării (SUA, Polonia,
Rusia, Canada dar şi România la Râforv lângă Ploieşti) (Negoescu,
Vlăsceanu, 2001). În acelaşi timp, importante realizări s-au obţinut în
domeniul transportului, primele conducte apărând în 1862 în SUA iar
primele nave cisternă în 1886 în Germania. Ca urmare a acestei
evoluţii rapide şi-au făcut apariţia primele societăţi petroliere, care au
impulsionat şi mai mult dezvoltarea industriei petrolului, sursă esenţială
şi, în acelaşi timp, dependentă direct de creşterea rapidă a transporturilor
auto, a utilizării motorului cu combustie internă inclusiv în domeniul
naval şi al aeronauticii. La acest început de secol, principalele regiuni
producătoare sunt cele din SUA, Caucaz (fosta URSS), America
Centrală şi de Sud (Mexic şi Venezuela), Asia de Sud-Est (Indonezia)
şi Orientul Mijlociu (Iran şi Irak).
Ritmul ulterior de creştere a consumului şi implicit al producţiei
de petrol a fost mult accentuat de evoluţia rapidă a tehnologiei în toate
domeniile şi de cele două importante evenimente ale secolului al XX-lea,
războaiele mondiale, astfel că ponderea sa în consumul energetic s-a
mărit de la 10% în 1910, la 20% în 1938 şi la 45% în 1980 depăşind-o
pe cea a cărbunelui. Ulterior evoluţia a fost oscilantă. „Datorită im-
portanţei sale, petrolul a devenit rapid materia primă strâns legată de
progresul tehnic al lumii contemporane, implicând reevaluarea întregii
activităţi de prospectare a unor noi regiuni cu zăcăminte terestre
şi extinzându-se, ulterior, în platformele continentale (off-shore)”
(Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 112).
Ca urmare a acestui rol important pe care îl ocupă în economia
mondială, petrolul a conturat noi relaţii între principalele state produ-
cătoare şi cele consumatoare, raporturi care s-au manifestat prin
apariţia aşa numitelor „politici petroliere” (naţionalizarea parţială sau
totală a industriei, limitarea câştigurilor companiilor străine, stabili-rea
preţurilor de cost, etc.) şi, în perioada 1970-1974, au dat naştere
primei crize energetice. Al treilea şoc energetic determinat de petrol
s-a manifestat în 1990 odată cu izbucnirea Războiului din Golf când
preţul a crescut cu 170% în trei luni (Negoescu, Vlăsceanu, 2001).
Gazele naturale reprezintă în prezent sursa de energie primară
cu cea mai rapidă creştere prin prisma consumului la nivel global. Din
acest punct de vedere se consideră că până în 2025 rata de creştere a
consumului va fi de 2,3% anual comparativ cu cea a petrolului (1,9%)
şi a cărbunilor (2%).
221
Ca şi petrolul, gazele naturale aparţin categoriei combustibi-lilor
minerali, fosili, neregenerabili. S-au format, la rândul lor, în urma
depunerilor de materiale organice pe fundul unor bazine lacus-tre şi
marine cu adâncimi reduse (lacuri, golfuri, lagune) şi au suferit într-o
perioadă foarte îndelungată de timp importante transformări chimice.
Există două tipuri de zăcăminte de gaze naturale. Pe de o parte,
sunt cele de gaz natural pur sau uscat, ca de exemplu gazul metan, iar
pe de altă parte, sunt cele asociate cu petrolul care conţin gazele de
sondă sau umede. Acestea sunt cantonate în roci poroase, permeabile
(calcare, gresii) aflate la adâncimi ce variază între 300 şi 1.200 m.
Utilizarea gazelor naturale este variată, ele constituindu-se în
materie primă pentru industria chimică şi în combustibil pentru cea
energetică. Din acest punct de vedere, prezintă reale avantaje datorită
arderii complete, fără reziduuri importante, ceea ce permite o mai
slabă poluare a mediului.
Transportul se realizează prin conducte sau, sub forma gazelor
naturale lichefiate, cu nave maritime, numite metaniere.
Acest combustibil a fost cunoscut la rândul său încă din Antichitate
în spaţii geografice precum China şi Persia, dar utilizarea sa la nivel
industrial a început doar în primii ani ai secolului al XX-lea. În 1930
ele erau folosite în SUA ca sursă de ridicare a presiunii în zăcămintele
de petrol în care erau reinjectate (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). Dar
exploatarea lor cu adevărat intensă s-a produs în a doua jumătate a
secolului, când s-au produs primele crize energetice şi s-a simţit
nevoia găsirii de alternative la economia bazată pe consumul intens al
petrolului.
*
t.e.p. = tonă echivalent petrol.
224
Fiecare tip de sursă energetică este prelucrată şi transformată în
electricitate în centrale specifice precum termocentralele, hidrocentralele,
centralele nucleare, cele geotermice, mareomotrice, eoliene şi solare.
Hidroenergie
19%
Cărbune
40%
Combustibili
nucleari
16%
Petrol
Gaze naturale 10%
15%
225
Termocentralele utilizează combustibilii fosili (cărbuni, petrol,
gaze naturale) şi prezintă câteva avantaje rezultate din preţurile de
construcţie mai reduse comparativ cu alte tipuri de centrale şi, de
asemenea, constanţa mai mare în funcţionare. Chiar dacă nivelul de
poluare a mediului înconjurător este ridicat în cazul termocentralelor,
economia mondială se bazează în continuare pe energia electrică
obţinută astfel şi care reprezintă peste 60% din total (fig. 48). Deşi
predominantă, se remarcă, totuşi, o importantă variaţie la nivel mon-
dial. Există areale în care termocentralele sunt singurele producătoare
de energie electrică (Bahrein, Benin, Chiad, Cipru, Hong-Kong, Israel,
Libia, Mongolia, etc.) sau domină net în domeniu (Algeria, Cuba,
Danemarca, Polonia – 95–99,9%; Grecia, Irlanda, Maroc, Olanda –
90–94,9%; Australia, Egipt, Indonezia, Liban, România, Luxemburg,
Marea Britanie – 80–89,9%). Se conturează, însă, şi spaţii în care
aportul termocentralelor la producţia de energie electrică este depăşit
de alte tipuri de centrale (Franţa, Belgia, Suedia).
Localizarea termocentralelor pe Glob este determinată de câţiva
factori esenţiali precum: repartiţia resurselor de combustibili fosili,
distribuţia pieţelor de consum şi configuraţia spaţială a căilor de
transport. Este bine cunoscut faptul că cele mai importante unităţi se
află amplasate în regiunile producătoare de cărbuni, petrol şi gaze
naturale, în apropierea marilor centre urbane, importante consu-
matoare de energie electrică şi nu în ultimul rând în mari porturi ale
lumii, porţi de intrare a resurselor energetice în spaţii sărace din acest
punct de vedere.
Hidrocentralele, uzine ce transformă energia hidraulică a
apelor curgătoare în energie electrică, reprezintă o alternativă viabilă
în domeniul producerii acesteia, mai ales din perspectiva nivelului
scăzut de poluare a mediului înconjurător. De asemenea, costurile mai
ridicate ale construcţiei marilor lucrări de artă inginerească (baraje,
aducţiuni) sunt compensate de preţul de 3–5 ori mai redus al energiei
electrice obţinute astfel, comparativ cu cea produsă în termocentrale.
Totuşi, hidrocentralele se remarcă printr-un impact puternic
asupra mediului prin modificările pe care le aduc peisajului geografic.
Cursurile de apă sunt intens modificate, în urma unor astfel de
construcţii născându-se mari lacuri artificiale care înghit suprafeţe
extinse de teren ducând la dispariţia de aşezări umane, a unor întinse
suprafeţe cu vegetaţie naturală, la modificarea reţelei de comunicaţii etc.
226
Lacul Nasser, fluviul Niger
(sursa: http://Corbis.com)
229
Un foarte bun exemplu este cel al Chinei care „a ridicat un mare
număr de centrale de dimensiuni mai reduse pe râurile mici şi mijlocii,
cu capacităţi sub 12 MW. În peste 1 500 de districte dintre cele 2 000
ale ţării, au fost construite staţii hidroelectrice mici, a căror capacitate
instalată totală reprezintă o a treia parte din cea naţională. Acestea
furnizează energia necesară irigaţiilor, industriei mici şi iluminatului
aşezărilor rurale” (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 162). În acelaşi timp,
China va deveni ţara pe teritoriul căreia se va afla cea mai mare unitate
hidroenergetică din lume. În 2009 se vor pune în funcţiune toate cele
26 de turbine ale hidrocentralei Three Gorges, aflată in prezent în
construcţie pe fluviul Yantze, nu departe de oraşul Yichang, hidrocen-
trală care va produce în final peste 84 TW/h pe an, ceea ce corespunde
energiei produse de 16 centrale nucleare şi care va reduce consumul
anual de cărbune cu 40-50 milioane de tone. Barajul, lung de 2.300 m,
va crea un lac de acumulare care se va întinde pe 600 km în lungul flu-
viului şi va avea o adâncime de 175 m (The world’s largest hydroelectric
power plant, www.hilti.com/holcom/modules/editorial/).
Centralele atomoelectrice produc energie electrică prin
procesul de fisiune nucleară, reprezentând fragmentarea atomilor grei
de uraniu, plutoniu, toriu. Ceea ce rezultă este o cantitate foarte mare
de energie electrică, mai ieftină, în consecinţă, decât cea obţinută în
centralele clasice.
Acest avantaj economic, în condiţiile în care în ultimul secol au
existat mai multe crize energetice la care omenirea se aşteaptă şi în
viitor, a determinat numeroase ţări să construiască astfel de unităţi. În
prezent există 441 de centrale nucleare operaţionale cu o putere insta-
lată totală de 368.386 MW şi alte 24 în construcţie. Cele mai multe
reactoare se află localizate în SUA (103), Franţa (59), Japonia (55),
Rusia (31), Marea Britanie (23) Coreea de Sud (20). De asemenea, în
state precum Franţa, Lituania, Belgia, Slovacia mai mult de 50% din
energia electrică produsă provine din centrale nucleare.
Primele state mari producătoare (fig. 53) dau peste 70% din
producţia mondială de energie electrică de acest tip, fapt ce subliniază
polarizarea puternică în domeniul industriei energetice nucleare.
Deşi se dovedeşte a fi una dintre posibilele ieşiri din criza
energetică la care sistemul economic mondial se aşteaptă în urmă-
toarele decenii, domeniul energiei nucleare ridică mari probleme în
ceea ce priveşte securitatea mediului şi a comunităţilor umane. Riscul
230
producerii de accidente este mult mai mare decât în cazul altor tipuri
de centrale, ca urmare a impactului pe care acestea îl au asupra unor
suprafeţe foarte întinse pe Glob şi pe perioade îndelungate de timp.
Există numeroase exemple de acest gen.
800
700
600
mill. MWh
500
400
300
200
100
0
ia
e
A
ea sia
Br a
Ca d
Uc a
Ge nia
ni
in
n
d
Su
an
SU
ar Chi
na
Ru
it a
ra
po
rm
de
Ja
ea
re
Co
Asia Oceania
11.9% 1.3%
America
17.0%
Africa
0.4% Europe
69.4%
Între toate aceste tipuri, cei mai renumiţi sunt, însă, tehnopolii,
oraşe dezvoltate pe baza valorificării potenţialului universitar şi de
cercetare, care antrenează noi implantări de întreprinderi industriale de
înaltă tehnologie. Sunt, de asemenea, definiţi ca grupări de instituţii de
cercetare şi de afaceri, care realizează un proces complet de dezvoltare
ştiinţifică de la etapa de laborator la cea de producţie şi, în final, la cea
de comercializare (Popescu, 2001).
Localizarea lor este determinată de factori precum forţa de muncă
cu înaltă calificare, existenţa unui capital disponibil, a serviciilor de
251
afaceri, prezenţa unei dense şi moderne infrastructuri de transport, a
unor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare renumite. De
asemenea, pentru a se dezvolta acestea au nevoie de un mediu antre-
prenorial dinamic şi de o conjunctură economică favorabilă, susţinute
de firme industriale puternice capabile să dezvolte o producţie de serie.
Unul dintre cei mai cunoscuţi tehnopoli este Silicon Valley,
regiune geografică aflată in sudul metropolei San Francisco, extinsă
pe o suprafaţă de 15km/50km şi cuprinzând între numeorase aşezări în
dezvoltare două centre urbane mai importante, Palo Alto şi San Jose,
primul, oraş universitar, iar cel de al doilea, centru specializat iniţial
pe industrie alimentară. (Fig. 55)
TGV – Franţa
261
Tunelurile feroviare facilitează legăturile din zonele cu relief
accidentat dar şi între două puncte aflate pe malurile opuse ale unei
ape (fluvii, mări).
Cele mai multe tuneluri feroviare se găsesc în Munţii Alpi,
legând Italia, Franţa, Elveţia, Austria, prima construcţie de acest gen,
fiind tunelul Mont-Cenis, dat în folosinţă în 1971. Se adaugă o serie
de alte tuneluri, care facilitează legăturile în Munţii Stâncoşi, Munţii
Apenini, Munţii Vosgi, Munţii Anzi etc. (tabelul 9).
Tuneluri feroviare submarine au fost construite sub fluvii şi în
zonele marine, îndeosebi în Japonia, S.U.A., Europa (tabelul 10).
*
parţial submarin
263
au apărut cele dintâi şcoli de poduri şi şosele (1747) şi s-a trecut la
pietruirea căilor rutiere (1775). La începutul secolului al XIX-lea, în
Anglia a fost introdus, de către inginerul Mac Adam, sistemul de îmbră-
căminte asfaltică a şoselelor. În secolul al XX-lea s-a extins asfaltarea
şoselelor, s-au construit primele autostrăzi (în perioada interbelică, în
S.U.A., Germania, Italia), au apărut magistralele rutiere continentale,
drumurile de altitudine, tunelurile pe uscat şi în zonele submarine,
podurile peste strâmtori, fluvii etc.
Reţeaua rutieră a înregistrat, concomitent cu modernizarea şi o
puternică extindere ajungând în prezent la o lungime de circa 16 mil. km,
ţările fruntaşe din acest punct de vedere fiind: S.U.A., India Brazilia,
Japonia ş.a. (tabelul 11).
268
fluvială fiind mai bine dezvoltată în Europa şi America de Nord. În
Europa principalele artere navigabile sunt Dunărea, Rinul şi Volga, la
acestea mai adăugându-se şi alte fluvii, în special cele din vestul şi
centrul continentului (Sena, Oder, Elba, Meuse, Waser, Vistula etc.).
În America de Nord se impun Mississipi şi sistemul fluvial Marile
Lacuri–Sf. Laurenţiu. Traficul fluvial este însemnat şi pe: Columbia,
Tennesse, Mackenzie, Yukon, Colorado etc.
Tabelul 13. Cele mai mari flote ale lumii după numărul de vase
(ianuarie 2005)
Nr. Ţara Total. vase
crt. total Pavilion naţional Pavilion străin
1 Grecia 2.984 739 2.245
2 Japonia 2.945 717 2.228
3 Germania 2.615 349 2.266
4 China 2.612 1.695 917
5 Federaţia Rusă 2.083 1.721 362
6 S.U.A. 1.633 624 1.009
7 Norvegia 1.589 768 821
Total mondial 31.097 15.251 15.846
Sursa: Review of maritime transport, 2005
270
Tabelul 14. Cele mai mari flote ale lumii după capacitate (2005)
Nr. Total % din totalul
Ţara
crt. (mii tdw) mondial
1 Grecia 155.144 18,48
2 Japonia 117.662 14,01
3 Germania 57.911 6,90
4 China 56.812 6,77
5 S.U.A. 46.338 5,52
6 Norvegia 43.989 67,39
7 Hong Kong (China) 40.993 3,25
8 Coreea 25.843 3,08
Total mondial 839.633 100
Sursa: Review of maritime transport, 2005
Norvegia
Japonia
Grecia
S.U.A
China
Flota
Ţara
mii tdw
Cele mai mari porturi după traficul de mărfuri din Europa sunt
Rotterdam, Anvers, Marsilia, de pe continentul nord-american se detaşează
S.U.A, cu porturi specializate pe anumite mărfuri (petrol, minereuri,
fructe tropicale etc.), printre cele cu trafic foarte mare găsindu-se South
Louisiana, New-York, Hampton Roads, Corpus Christi, New Orleans,
Los Angeles iar din Asia pe lângă China (cu porturi foarte mari precum
Shanghai, Guangzhou, Tianjin, Hong Kong ş.a.) se impune Japonia (în
principal complexul portuar Keihin, alcătuit din toate porturile de la
Golful Tokyo (Kobe, Osaka, Nagoya).
În literatura de specialitate există o mare varietate a criteriilor
de clasificare a porturilor.
Europoort, Olanda
273
Pentru buna desfăşurarea a transporturilor maritime s-au realizat
pe parcursul timpului o serie de canale: Canalul Kiel – 99 km lungime,
asigură legătura dintre Marea Baltică şi Marea Nordului; Canalul
Panama – 81,6 km lungime, funcţionabil din 1914, realizează legătura
dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific; canalul Suez, construit în
1860, între Marea Mediterană şi Marea Roşie, cu o lungime de 161 km;
canalul Korinthos, 6,3 km, leagă Marea Egee de Marea Ionică; canalul
Volga-Don, între Marea Caspică şi Marea Neagră etc.
Rute maritime importante pornesc din porturile europene (de la
Marea Mediterană şi Marea Nordului) către porturile americane de pe
litoralul Atlantic, către Africa de Sud, sau prin canalul Suez spre Asia
de Sud şi Sud-Est şi către Oceania. Cu o însemnătate mare, se mai
adaugă rutele maritime ce pornesc din America de Nord către America
de Sud, către Europa şi Africa, iar prin canalul Panama către Asia şi
Oceania.
Cele mai mari cantităţi de mărfuri încărcate/descărcate în
porturile maritime se înregistrează, în perioada actuală, în Japonia
(circa 800 mil. t/an), S.U.A. (650 mil. t/an), Marea Britanie, Franţa,
Germania etc.
materii prime
produse finite
SCHIMBURI ECONOMICE
Importuri Exporturi
input output
balanţa comercială
+ negativă - - pozitivă +
283
Caracteristicile actuale ale comerţului internaţional
Comerţul internaţional (mondial) cuprinde totalitatea tranzacţiilor
de bunuri materiale şi servicii desfăşurate la nivelul tuturor ţărilor lumii,
indiferent de forma în care acestea s-ar realiza. În ultimii ani se constată
o expansiune deosebită atât a mărfurilor cât mai ales a serviciilor, care
au luat o amploare deosebită la nivelul economiei mondiale.
Structura comerţului cu mărfuri, pe principalele categorii (pro-
duse agricole, produse ale industriei extractive, produse manufacturate)
ilustrează o predominare, în totalul exporturilor, a celor manufacturate
(73,8% din totalul mărfurilor), ele crescând între anii 2000-2004, cu
circa 9%. Produsele de bază (cele agricole şi cele ale industriei extractive)
au înregistrat, în general, un uşor recul pentru ţările dezvoltate (datorită
efortului depus de valorificare a propriilor resurse şi de reducere a
dependenţei faţă de importuri) şi o creştere însemnată pentru ţările în
curs de dezvoltare (printr-un interes deosebit acordat exploatărilor unor
resurse sau extinderii unor culturi agricole cu importanţă deosebită în
balanţa comercială – minereu de fier în Mauritania, cupru – Chile,
cauciuc natural în Malaysia şi Thailanda, petrol în Nigeria etc.).
Comerţul cu servicii, aflat de asemenea în ascensiune, este
dominat de cel realizat de transporturi şi turism (cu peste 50%).
Schimburile internaţionale de mărfuri au însumat 9.153 mld. $
pentru exporturi şi 9.495 mld. $ pentru importuri, reprezentând pentru
anul 2004 o creştere cu circa 21% faţă de anul anterior la ambele categorii.
284
Tabelul 20. Principale ţări exportatoare de mărfuri, 2004
Creştere
Nr. crt. Ţara mld. $ %
2003-2004
1. Germania 912,3 10 21
2. S.U.A. 818,8 8,9 13
3. China 593,3 6,5 35
4. Japonia 565,8 6,2 20
5. Franţa 448,7 4,9 14
6. Olanda 358,2 3,9 21
7. Italia 349,2 3,8 17
8. Marea Britanie 346,9 3,8 13
9. Canada 316,5 3,5 16
10. Belgia 306,5 3,3 20
Total mondial 9.153 100 21
Sursa: Word Trade Organisation
Tipologia investiţiilor
Există o mare varietate de tipuri de investiţii şi în acest context
clasificarea lor se poate realiza din perspective variate (economică,
geografică sau ca provenienţă socială). Din punct de vedere economic
se precizează faptul că unele investiţii presupun tranzacţii financiare
între agenţi economici, iar altele implicarea în tranzacţii şi a unor bunuri
materiale, cum ar fi clădirile, echipamentele industriale, mijloacele de
transport etc. Cu toate că în practică delimitarea între cele două tipuri nu
este strictă, din perspectivă teoretică acest lucru este posibil, astfel încât
ele sunt clasificate în:
• investiţii financiare, caz în care investitorul intră în posesia
unor active specifice şi anume acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit
sau bonuri de tezaur;
• investiţii reale, de cu totul altă natură: fabrici, companii de
transport, hoteluri sau magazine, etc. (Munteanu, Vâlsan, 1995).
De asemenea, investiţiile variază şi în funcţie de provenienţă atât
din punct de vedere social cât şi geografic. După provenienţa socială,
acestea sunt:
• investiţii publice, ale statului, ale administraţiei locale, sau
ale unor colectivităţi intermediare;
• investiţii private;
• investiţii mixte, cele realizate prin cofinanţare de obiective de
către investitori autohtoni şi străini.
Din punct de vedere geografic interesează în mod deosebit
localizarea surselor de investiţii în raport cu regiunea (ţara) studiată.
Se disting, astfel:
• investiţii endogene, care demonstrează existenţa unui potenţial
intern capabil să susţină un proces investiţional şi
• investiţii exogene sau investiţii străine (internaţionale), care
îmbracă forme diferite în raport cu regiunea sau ţara în care acestea se
localizează.
Investiţiile internaţionale pot fi considerate, de fapt, mişcări
internaţionale de capital. Acestea sunt de obicei clasificate în mişcări
293
pe termen scurt şi mişcări pe termen lung. Foarte important pentru
procesul de dezvoltare economică este transferul de capital pe termen
lung. Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic
emitent şi cel receptor, acesta este la rândul său clasificat în:
• investiţii indirecte sau investiţii de portofoliu, care repre-
zintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară;
• investiţii directe, care presupun transferarea către agentul
emitent de flux investiţional a posibilităţii de control şi decizie asupra
activităţii receptorului.
Investiţiile directe au cel mai important impact geografic, aici
fiind vorba de efecte concrete, spaţiale, cu o localizare precisă. Eva-
luarea impactului ţine cont de modul în care acestea se materializează
într-una dintre formele ce implică obţinerea de acţiuni de la o firmă
străină deja existentă, având ca obiectiv participarea la conducerea
firmei respective sau preluarea unei firme existente, crearea unei noi
filiale (în cazul unui control 100%) sau a unei societăţi mixte într-o
ţară străină (control limitat), deţinerea de bunuri fizice în scopul desfă-
şurării afacerilor, şi anume, crearea unei noi ramuri, a unui nou birou
sau întreprinderi, preluarea unora deja existente sau extinderea lor.
1
UNCTAD, World Investment Report, 2005.
2
UNCTAD, World Investment Report, 2005.
296
sau investiţiile interne. Literatura de specialitate subliniază fenomenul
ca reprezentând principala formă de manifestare a globalizării.
La nivel naţional s-au înregistrat ritmuri medii anuale de creştere
a fluxurilor ISD de peste 30% în 65 de ţări ale lumii şi de 20-29% în
29 de ţări. Această situaţie este dovada faptului că multe state s-au
reorientat spre dezvoltarea bazată pe liberalizarea economică, luând în
considerare faptul că cel mai important deziderat este integrarea lor
în economia mondială. S-a renunţat, astfel, la atitudinea ostilă faţă de
capitalul străin şi de corporaţiile transnaţionale. În timp ce în trecut
multe ţări detestau investitorii străini, aceştia sunt primiţi în prezent cu
braţele deschise, deoarece capitalul adus reprezintă o contribuţie semni-
ficativă la creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, transferul de
tehnologie şi ajustările structurale. Această nouă atitudine se reflectă în
tratamentul mai liber şi mai deschis al investiţiilor de către ţările gazdă.
Deşi nevoia de capital, tehnologie, experienţă managerială este
prezentă în orice economie naţională, indiferent de gradul de dez-
voltare şi complexitate, iar receptarea acestor surse din străinătate este
un fenomen pregnant al ultimelor decenii, atitudinea faţă de investiţia
străină este nuanţată, combinând măsurile de stimulare cu cele de
descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin.
4.3.3. Turismul
Turismul reprezintă un fenomen contemporan complex, un
domeniu multilateral, infiltrat în toate sferele vieţii economico-sociale,
care necesită o abordare pluridisciplinară, datorită multitudinii de faţete
pe care acesta le îmbracă. Latura teoretică a turismului integrează o
varietate de surse informative, modele şi metode de cercetare, probleme
de analiză, precum şi cooperarea mai multor discipline (economie,
geografie, sociologie, psihologie, istorie ş.a.), toate contribuind la dez-
voltarea domeniului ca întreg.
Noţiunea de turism implică în general două aspecte: unul legat de
petrecerea într-un mod plăcut şi confortabil a timpului liber (care
presupune realizarea de călătorii în scop de recreere, odihnă, agrement,
cunoaştere ş.a.) şi al doilea derivat din valenţele economice ale acestuia,
turismul constituind o ramură de bază a economiei, factor esenţial în
balanţa de venituri a multor state.
În literatura de specialitate există o multitudine de definiţii care
au fost atribuite pe parcursul timpului turismului.
297
…turismul a fost definit în variante din cele mai felurite: arta de a
călători pentru propria plăcere (M. Peyromarre Debord); activitatea din
timpul liber care constă în a voiaja sau a locui departe de locul de
reşedinţă, pentru distracţie, odihnă, îmbogăţirea experienţei şi culturii,
datorită cunoaşterii unor noi aspecte umane şi a unor peisaje necunoscute
(Jan Medicin); fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea
necesităţii de refacere a sănătăţii şi de schimbare a mediului înconjurător,
cultivare a sentimentului pentru frumuseţile naturii ca rezultat al dez-
voltării comerţului, industriei şi al perfecţionării mijloacelor de transport
(Gyer Freuler); […] ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din
deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor (E. Hunziker);
recompoziţia locală a patru elemente care trebue analizate în inter-relaţie:
turiştii, indigenii, fluxurile, teritoriile (Marié, 1989).
În viziunea O.M.T., activitatea turistică este concepută ca o formă a
manifestărilor cultural-educative şi de recreere a societăţii moderne
(Vlăsceanu, Negoescu, 2001, p 311-312).
Concepte de bază
Potenţialul turistic al unei regiuni este dat de ansamblul
elementelor naturale şi antropice care prezintă anumite posibilităţi de
valorificare turistică, dau o anumită funcţionalitate teritoriului, constituind
premise pentru dezvoltarea activităţii de turism (conform O.M.T.).
299
Potenţialul turistic natural este alcătuit din totalitatea resurselor
turistice oferite de cadrul natural prin componentele sale: relief şi
structură geologică, condiţii climatice, ape, vegetaţie, faună, rezervaţii
naturale.
Potenţialul turistic antropic cuprinde totalitatea resurselor de
factură cultural-istorică şi tehnico-economică, reprezentate de vestigii
istorice şi arheologice, monumente şi ansambluri de arhitectură,
monumente de artă plastică, elemente de etnografie şi folclor, muzee,
construcţii hidrotehnice ş.a.
În literatura de specialitate există o mare diversitate de opinii în
ceea ce priveşte definirea noţiunii de potenţial turistic. Astfel, în
paralel cu termenul de „potenţial turistic”, circulă şi termenii de „fond
turistic” şi „ofertă turistică primară”. Mulţi autori includ în potenţialul
turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire şi serviciile
complementare, punând semnul de egalitate între patrimoniul turistic
şi potenţialul turistic.
Potenţialul turistic constituie elementul fundamental al ofertei
turistice, alături de care se mai adaugă: structurile de primire turistică
(unităţi de cazare, de alimentaţie pentru turism, de tratament balnear, de
agrement şi dotări sportive), bunurile materiale (industriale, alimentare
– destinate consumului turistic), forţa de muncă specializată în acti-
vităţile specifice turismului, infrastructura generală (căi de comunicaţie,
instalaţii pentru alimentarea cu apă, energie electrică şi termică,
transporturi speciale, canalizare) şi cea turistică (amenajată special
pentru aceste activităţi), condiţiile de comercializare (publicitate, preţ,
tarife, facilităţi) - după Glăvan, 2005.
Circulaţia turistică constituie un element definitoriu în apre-
cierea acestei activităţi, reflectând cel mai fidel modul şi nivelul de
valorificare a potenţialului dintr-un anumit teritoriu. Pentru aprecierea
circulaţiei turistice este necesară o analiză amănunţită a fluxurilor
turistice, sub aspecte cât mai diverse, atât din punct de vedere
cantitativ cât şi calitativ (intensitate, volum, ritm de desfăşurare,
direcţie, modificări survenite în timp şi spaţiu).
Regionarea turistică constituie un proces complex de delimitare
ştiinţifică a unor unităţi teritoriale, cu un anumit potenţial turistic, în
scopul valorificării lor superioare şi al integrării în sistemul turistic
spaţial şi funcţional al teritoriului (după Glăvan, 2005). Din acest punct
de vedere se disting mai multe unităţi taxonomice: obiectivul turistic,
localitatea turistică, centrul turistic, complexul turistic, zona turistică,
regiunea turistică.
300
Obiectivul turistic constituie categoria taxonomică cea mai mică,
fiind reprezentat de o singură unitate cu caracter turistic, înzestrată cu o
anumită valoare, care atrage prin caracteristicile sale (naturale, istorice,
arhitectonice, etnografice, economice) un număr însemnat de vizitatori.
Se clasifică în două mari categorii: naturale şi antropice.
Localitatea turistică desemnează o aşezare, urbană sau rurală, cu
funcţie turistică, care dispune de obiective turistice dar şi de dotări
tehnico-edilitare specifice şi unităţi comerciale şi prestatoare de servicii.
Centrul turistic reprezintă un oraş, cu un bogat potenţial turistic
(natural şi antropic), cu o importantă bază tehnico-materială, către care
se îndreaptă fluxuri turistice importante. Poate beneficia de o arie
limitrofă (metropolitană), care să-i sporească valenţele turistice.
Complexul turistic constă într-un spaţiu relativ restrâns ca supra-
faţă, în care se grupează câteva localităţi, centre turistice sau obiective
turistice izolate.
Zona turistică desemnează un anumit areal, cu condiţii naturale
uniforme, cu obiective turistice importante şi o bază tehnico-materială
însemnată, fiind caracterizată, în general, de o activitate turistică spe-
cializată.
Regiunea turistică reprezintă o unitate teritorială de mari
dimensiuni, caracterizată de un potenţial turistic variat şi complex şi de
o structură organizatorică bine consolidată. La nivelul său se desfăşoară
mai multe forme de turism şi se regăsesc numeroase localităţi, centre,
obiective turistice.
Amenajarea turistică a teritoriului este un proces complex şi
multidisciplinar, care urmăreşte valorificarea optimă a resurselor
turistice dintr-un anumit teritoriu, în scopul dezvoltării durabile şi
eficiente a turismului.
În literatura de specialitate există o multitudine de criterii de
clasificare a formelor de turism. Dintre acestea se pot aminti câteva
clasificări, considerate cele mai semnificative, neavând pretenţia de a
le epuiza şi de a acoperi toate formele de turism prezente în lucrările
ştiinţifice.
Astfel, după locul de provenienţă a turiştilor se delimitează:
turismul naţional sau intern şi turismul internaţional sau extern.
După distanţă se individualizează: turism de distanţă mică (în
zona periurbană), turism de distanţă medie (în interiorul ţării), turism
de distanţă mare (în afara ţării).
După durată, turismul poate fi: de scurtă durată (până la trei zile),
de durată medie (concedii), de lungă durată (peste 30 zile).
301
După modul de angajare a prestaţiilor turistice se disting:
turismul organizat (contractual), turismul semiorganizat, turismul
individual sau neorganizat.
După periodicitate se disting: turismul continuu (desfăşurat pe
parcursul întregului an) şi turismul sezonier.
Sezonalitatea impune în principal două mari categorii: turismul
de iarnă (pentru sporturile albe) şi turismul de vară (pentru cură
heliomarină), la acestea mai adăugându-se turismul de circumstanţă
(ocazional).
După caracteristicile prestaţiei turistice principale se separă:
turism de litoral, turism montan, turism rural, turism urban, turism
balnear ş.a.
După scopul principal al călătoriei se deosebesc: turism de
odihnă şi recreere, turism de tratament balnear, turism cultural, turism
complex, turism profesional (ştiinţific şi tehnic), turism religios etc.
După gradul de mobilitate se clasifică în: turism de sejur (lung,
mediu şi scurt), turism de circulaţie (itinerant), turism de croazieră,
turism de tranzit.
Nisa, Franţa
Matala, Creta
Acapulco, Mexic
Davos, Elveţia
3
Datele referitoare la fluxurile turistice pe regiuni au ca sursă lucrarea
Geografia turismului, Muntele I., Iaţu C., 2003.
312
punct de vedere: litoralul Mării Negre (sectorul româno-bulgăresc,
peninsula Crimeea, litoralul caucazian), capitalele şi oraşele care se
remarcă printr-un potenţial cultural-istoric important (Budapesta, Praga,
Varşovia, Moscova, St. Petersburg etc.), staţiunile din zonele montane.
Numărul total al turiştilor din acest spaţiu este de circa 75 milioane (în
Ungaria – 15 milioane, Polonia şi Bulgaria – câte 10 milioane, Cehia
circa 7 milioane, România – circa 6 milioane etc.).
316
Cucu, V. (1997), Geografie umană generală. Geografia populaţiei, Casa de
editură „Viaţa Românească“.
Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Editura Domino, Târgovişte.
Cucu, V. (2001), Geografia oraşului, Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie
Bolintineanu”, Bucureşti.
Dumitrache, Liliana, Suditu, B. (2000), Deplasări, mobilitate, migraţii
– o abordare teoretică, în Regional Conference of Geography –
Regionalism and Integration: Culture, Space, Development, The papers
of the IVth edition, Timişoara – Tübingen – Angers.Erdeli, G. (1999),
Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti.
Jones, E., Eyles, J. (1977), An Introduction to Social Geography, Oxford
University Press, Oxford.
Erdeli, G., coord. (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Universi-
tăţii, Bucureşti.
Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu, D. (2000), Geografie Economică
Mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populaţiei, Editura Corint,
Bucureşti.
Eyles, J., 1977, An Introduction to Social Geography, Oxford University Press.
Frăsineanu, D. (2005), Geopolitica, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Gilg, A. (1985), An introduction to rural geography, Eduard Arnold.
Glăvan, V. (2000), Resursele turistice pe Terra, Editura Economică, Bucureşti.
Glăvan, V. (2000), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti.
Glăvan, V. (2005), Geografia turismului, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Goodman, N. (1992), Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti.
Guran, Liliana (1994), Teorii de localizare a activităţilor economice şi actua-
litatea lor, Lucrările Sesiunii Ştiinţifice anuale a Institutului de
Geografie, 1993, Bucureşti, p. 244-248.
Guran-Nica, Liliana (1999), Spatial variations in foreign direct investmen, în
Geographical Essays on the Romanian Banat, volume one, Edited by
David Turnock, Dep. of Geography, p. 193-199.
Guran-Nica, Liliana (2002), Investiţii străine directe şi dezvoltarea sistemului
de aşezări din România, Editura Tehnică, Bucureşti.
Guran-Nica, Liliana, Rusu, Marioara (2004), Probleme de geografie şi
economie rurală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Hartshorn, T. A., Alexander, J. W. (1988), Economic Geography, Third
Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey.
317
Hirst, P., Zeitlin, J. (1992), Flexible specialization versus post-Fordism: theory,
evidence and policy implications, ⎩n Storper, M. şi Scott, A.J., editors,
Pathways to industrialization and regional development, London:
Routledge, p 70-115.
Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti.
Ianoş, I., Humeau, J.-B. (2000), Teoria sistemelor de aşezǎri umane, Editura
Tehnicǎ, Bucureşti.
Iordan, I. (1975), Satul şi dispersia satelor, Studii, referate şi dezbateri, 2,
Universitatea Bucureşti.
Iordan, I. (2006), România. Geografie umană şi economică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
Isbǎşoiu, C. (1994), Puncte de vedere privind conţinutul noţiunilor de: habitat,
sat şi vatrǎ, Lucrǎrile sesiunii ştiinţifice anuale 1993, Institutul de Geografie
al Academiei Române, Bucureşti, p. 240-243.
Leţea, I., Ungureanu, Al. (1979), Geografie economică mondială, Editura
Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti.
Lipietz, A. (1992), Towards a new economic order: postfordism, ecology and
democracy, Cambridge: Polity Press.
Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I. (2003), Statele Lumii, Editura Meronia,
Bucureşti.
Mehedinţi, S. (1931), Terra, Introducere în geografie ca ştiinţă, I-II, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei, Bucureşti.
Morrill, R. L., 1974, The Spatial Organization of Society, Duxbury Press,
Belmont, California.
Munteanu, C., Vâlsan, C. (1995), Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print,
Bucureşti.
Muntele, I., Iaţu, C. (2003), Geografia turismului, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (2001), Geografie economică. Resursele
Terrei, Editura Meteora Press, Bucureşti.
Neguţ, S. (coord.) (2003), Geografie Economică Mondială, Editura Meteora
Press, Bucureşti.
North, Klaus (1997), Localizing global production. Know-how transfer in
international manufacturing, Management Development Series no. 33,
International Labour Office, Geneva.
Popescu, Claudia Rodica (2000), Industria României în secolul XX, Editura
Oscar Print, Bucureşti.
Popescu, Claudia Rodica (2001), Industria mondială în era globalizării,
Editura Oscar Print, Bucureşti.
Ravenstein, E.G. (1889), The Laws of Migration, Journal Royal Stat. Soc. 48,
p. 167-235.
318
Sanguin, A. L. (1992), Géographie politique, géopolitique, géostratégie:
domaines, practiques, friches, Stratégique, vol. 55, nr. 3, Paris.
Scott, A.J. (1988), New industrial spaces: flexible production, organization
and regional development in North America and western Europe,
London: Pion.
Scott, A.J. (1992), The role of large producers in industrial districts: a case
study of high technology systems houses in southern California,
Regional Studies 26, p. 265-75.
Scott, A.J., Storper, M. (1992), Industrialization and regional development,
în Storper, M., şi Scott, A.J., editors, Pathways to industrialization and
regional development, London, Routledge, p. 3-17.
Sjoberg, G. (1960), The Pre-Industrial City, Glencoe, Chapter V.
Simion, T. (1998), Geopolitica, în pragul mileniului III, Editura Roza
vânturilor, Bucureşti.
Simon, Tamara, Andrei, Mădălina Teodora (2004), Geografia economică a
Terrei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Storper, M., Scott, A.J. (1989), The geographical foundations and social
regulation of flexible production complexes, In Welch, J. ≡i Dear, M.,
editors, The power of geography, Boston, MA: Unwin Hyman, p. 21-40.
Swyngedouw, E.A. (1992), Territorial organization and the space/technology
nexus, Transactions, Institute of British Geographers NS 17, p. 417-33.
Taylor, P. J. (1993), Political geography. World-economy, nation-state and
locality, Longman Scientific & Technical, London.
Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din România,
Editura Tehnică, Bucureşti.
Teodorescu, V., Alexandrescu, Valeria (2001), Terra. Geografia Resurselor,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Velcea, I., Ungureanu, Al. (1993), Geografia economică a lumii contempora-
ne, Casa de Editură şi Presă „Şansa“ S.R.L., Bucureşti.
Velcea, I. (2000), Geografie rurală, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”.
Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.
Yeung, W.C.H. (1994), Critical reviews of geographical perspectives on
business organizations and the organization of production: towards a
network approach, Progress in Human Geography 18,4, p. 491-500.
Zainea, E. (2000), Globalizarea. Şansă sau blestem, Vol. I. Condiţionările
creşterii economice, Editura Valand Print, Bucureşti.
*** (1983), Geografia României I. Geografia fizică, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
*** (1984), Geografia României II. Geografia umană şi economică, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti.
319
*** (1992), Atlasul Geografic al Lumii, Editura Didactică şi Pedagogică.
*** (2003), World Investment Report 2003. FDI Policies for Development:
National, and International Perspectives, UN, New York and Geneva.
*** (2003), World Development Report 2003. Sustainable Development in a
Dynamic World. Transforming Institutions, Growth, and Quality of
Life, A copublication of the World Bank and Oxford University Press.
*** (2004), International Yearbook of Industrial Statistics, UN Industrial
Development Organization, Vienna.
*** (2004), Human Development Report, P.N.U.D., New York.
*** (2004), World Development Indicators, The World Bank, Washington.
*** (2005), Knaufers Grosser Welt Atlas, Editura Knaur, Agentur ZERO,
München.
http://www.geohive.com/index.php
http://www.iea.org
http://www.industcard.com
http://www.inforse.dk/europe/dieret/Geothermal/geotermal.html
http://www.hilti.com
http://www.nei.org
http://telosnet.com/wind/early.html
http://www.wwindea.org/default.htm
http://commons.wikimedia.org/wiki/Main_Page
320