CEI DOISPREZECE PASI SI CELE 12 TRADITII

PASUL 1
“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că
nu mai eram stăpîni pe viaţa noastră.”

Care om ţine să-şi recunoască înfrîngerea totală? Practic, nimeni – desigur. Toate
instinctele naturale se răzvrătesc împotriva ideii de neputinţă personală. Este într-adevăr
groaznic să recunoaştem că, ducînd paharul la gură, ne-am pervertit mintea într-o asemenea
obsesie a băutului destructiv, încât numai un act Providenţial ne-ar mai putea salva.
Nu există alt eşec mai mare. Alcoolul, devenit acum creditorul rapace, ne absoarbe
toată autonomia şi toată voinţa de a opune rezistenţa presiunilor sale. Odată ce acceptăm
acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completă.
Dar, la scurt timp după intrarea în AA, obţinem o perspectivă nouă asupra acestei stări
de umilinţă. Pricepem că doar printr-o înfrîngere absolută devenim capabili de primii paşi
spre eliberare şi putere. Faptul că ne admitem neputinţa personală se dovedeşte, în final,
temelia solidă pe care se poate construi o viaţă fericită şi care are un rost.
Ştim că prea puţine lucruri bune i se pot întîmpla unui alcoolic intrat în AA, dacă el
nu şi-a acceptat mai întîi devastatoarea slăbiciune, cu toate consecinţele ei. Abstinenţa lui –
dacă există – va fi precară, dacă nu-şi impune acest act de umilinţa el singur. Nu va găsi nici
o urmă de fericire. Este unul dintre faptele de viaţă AA – dovedit, şi imposibil de tăgăduit.
Principiul că nu vom găsi tăria durabilă pînă nu ne vom admite mai întîi înfrîngerea completă,
este puternica rădăcină din care a încolţit şi a înflorit Comunitatea noastră.
Cînd am fost pentru prima dată îndemnaţi să ne recunoaştem înfrîngerea, cei mai
mulţi dintre noi ne-am revoltat. Intraţi în AA, ne aşteptam să ni se predea lecţii de înceredere
în sine. Atunci, ni s-a spus că, în ce privea alcoolul, încrederea în sine nu ne folosea la nimic;
de fapt, ea era marele nostru handicap. Naşii noştri ne-au explicat că eram victimele unei
obsesii mintale, pe cît de puternică, pe atît de perfidă, încît nici o cantitate de putere de voinţă
omenească n-o putea învinge. Ei spuneau că este pur şi simplu imposibil să stăpînim o
asemenea obsesie doar prin puterea voinţei, fără ajutor. Adîncindu-ne, fără menajamente,
dilema, naşii ne-au scos în evidenţă sensibilitatea crescîndă la alcool – alergia, cum o numeau
ei. Tiranul alcool mînuia o sabie cu două tăişuri împotriva noastră: mai întîi, ne-a pălit cu o
nevoie imperioasă, carene-a condamnat la continuarea băutului, cu orice preţ; apoi, cu o
alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa în cursul acestui proces. Mult prea
puţini au fost aceia care, asaltaţi astfel, să reuşească vreodată să obţină o victorie de unul
singur. Statistic, era dovedit că alcoolicii nu şi-au revenit aproape niciodată prin forţe proprii.
Şi aşa a tot fost, de cînd a stors omul prima dată strugurii.
În anii de debut ai Comunităţii AA, acest adevăr amar a putut fi înghiţit şi digerat doar
de cele mai disperate cazuri. Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau
deosebit de dificil să priceapă cît de dipserată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reuşit; şi
cînd au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apucă un colac de
salvare, s-au făcut bine, aproape fără excepţie. Acesta este motivul pentru care prim ediţie a
cărţii Alcoolicii Anonimi, apărută cînd existau puţini membri, nu relata decît astfel de cazuri
extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au reuşit, pentru că
nu s-au putut recunoaşte neputincioşi.
Cu o colosală satisfacţie, constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani.
Alcoolici care nu-şi pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul –ba, chiar mai aveau şi două
maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul acestora
creştea, li s-au adăugat tinerii, care abia începuseră experienţa alcoolismului. Aceştia s-au
scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care îl traversaserăm noi, ceilalţi. Oare cum
au reuşit ei să facă Pasul 1, care ne cere să admitem că nu mai sîntem stăpîni pe viaţa noastră?
Era evident necesară ridicarea “limitei de jos” – pe care o atinseserăm cei mai mulţi
dintre noi – la nivelul afecţiunii lor alcoolice. Privind retrospectiv cariera noastră de băutori,
puteam demonstra că ne scăpaserăm de sub control, cu ani de zile înainte de a ne da noi
seama; că, deja atunci, băutul nu mai era un simplu obicei; că rea deja începutul progresiei
fatale. Celor care se îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sînteţi alcoolic. Ce-
ar fi să încercaţi, încă o vreme, să beţi controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi
despre alcoolism?” această atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am
descoperit că, odată ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din
urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi spunea: “Poate că
aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe repetate, adesea cu ani înainte
ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca
oricare altul dintre noi. Doamna Damingeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru.
De ce se insistă atît asupra ideii că fiecare alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului,
înainte de toate? Răspunsul este că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice
programul AA, pînă n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor
unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce bea încă nici
n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de onest şi de tolerant? Cine vrea să-
şi mărturisească defectele în faţa altuia şi să încerce să repare relele făcute? Cine se
sinchiseşte de o Putere Superioară, darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi
sacrifice timpul şi energia, încercînd să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu:
alcoolicul de rînd, egocentric pînă la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decît dacă
trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.
Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici descoperim natura fatală a situaţiei
noastre. Atunci-şi numai atunci – ne deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma
celor aflaţi cu un picior în groapă. Din acel moment, sîntem gata să facem orice, numai să
scăpăm de această obsesie, ce nu cunoaşte mila.
 PASUL 2
“Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă
înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.”
De îndată ce citesc Pasul 2, cei mai mulţi debutanţi AA se văd confruntaţi cu o
dilemă, uneori foarte serioasă. De cîte ori nu i-am auzit plîngîndu-se cu voce tare: “Ia uitaţi-
vă ce ne-aţi făcut! Ne-aţi convins că sîntem alcoolici şi că nu mai sîntem stăpîni pe viaţa
noastră. După ce ne-aţi redus la stadiul acesta de neputinţă totală, acum veniţi şi ne spuneţi că
numai o Putere superioară ne poate lua obsesia. Unii dintre noi nu vrem să credem în
Dumnezeu; alţii, nu putem crede; iar alţii, care credem ca există Dumnezeu, n-avem nici o
urmă de încredere că El va săvîrşi acest miracol. Da, ne-aţi tras pe sfoară – şi acum, unde op
s-ajungem?”
Să-l abordăm mai întîi pe cel care spune că nu vrea să creadă în Dumnezeu –
cazul beligerant. El se află într-o stare mintală care poate fi descrisă drept sălbatică, şi nu
altfel. Întreaga sa filosofie de viaţă, de care este atît de mîndru, se vede ameninţată. Este şi
aşa destul de penibil, crede el, că trebuie să admită că alcoolul îi este stăpîn absolut. Şi acum,
că şi-a muşcat din inimă, ca să recunoască acest lucru şi rana e încă proaspătă, se vede faţă în
faţă cu ceva realmente imposibil de făcut. Cît de mult iubeşte sufletul lui gîndul că omul –
ridicat atît de majestuos de la stadiul de celulă unică a materiei primordiale – este vîrful de
lance al evoluţiei şi prin urmare, singurul zeu al universului său! Trebuie să renunţe el la
acest crez ca să-şi salveze viaţa? văzîndu-l în această situaţie, naşul lui AA surîde, de obicei.
Noul venit crede că nu se mai ţine decît de un fir de pai: că acesta nu este decît începutul
sfîrşitului. Şi aşa şi este – este începutul sfîrşitului vechii sale vieţi şi începutul scufundării
sale într-una nouă. Probabil că naşul îi va spune : “Uşurel! Cercul de foc, prin care trebuie să
sari, este cu mult mai larg decît crezi tu. Cel puţin aşa am descoperit în situaţia mea. Şi la
aceeaşi constatare a mai ajuns şi un prieten de-al meu, acre mai fusese pe vremuri vice-
preşedintele Societăţii Americane a Ateilor; cînd a sărit prin cercul acela, zice el acum, mai
aveau loc să sară cîţiva pe lîngă el.”
“Ei bine, ştiu că-mi spui adevărul”, continuă debutantul. “Nu mă îndoiesc că AA-ul
este plin de oameni care, odată, gîndiseră ca mine acum. Dar, în asemenea condiţii, cum
poate cineva ‘s-o ia uşurel’? asta vreau să ştiu.”
“Iată într-adevăr o întrebare bună”, aprobă naşul. “Cred că pot spune exact cum să
faci, sa nu mai fi încordat. Nici nu-i prea greu de făcut. Dacă vrei, ia în considerare aceste trei
constatări; unu: Alcoolicii Anonimi nu-ţi pretind credinţă – toţi paşii aceştia sînt doar
sugestii; doi: ca să ajungi la abstinenţă şi apoi să ţi-o poţi menţine, nu-i nevoie să înghiţi
întreg Pasul 2, în chiar clipa aceasta – privind în urmă, constat că şi eu l-am servit cu
bucăţica; şi, trei: tot ce-ţi trebuie este un spirit deschis cu adevărat. Lasă baltă chestiunile de
controversă şi nu-ţi mai frămînta creierul cu profunde întrebări de genul: ce-a fost mai întîi,
oul sau găina. Îţi repet: de ce ai tu nevoie acum, este un spirit deschis.”
Apoi, naşul spune: “Uite, de exemplu, cazul meu. Am o pregătire ştiinţifică. Automat,
am respectat, am venerat ştiinţa, am avut chiar un cult pentru ea. De fapt, şi acum am acelaşi
sentimente, mai puţin cultul. Profesorii susţineau în faţa mea, iar şi iar, principiul de bază al
oricărui progres ştiinţific: cercetare, şi iar cercetare, căutări neîntrerupte ale unui spirit
deschis. Cînd am aruncat prima privire asupra metodei AA, am avut exact reacţia ta. AA-ul
este total neştiinţific; n-am cum să înghit aşa ceva, gîndeam eu. Nici prin cap nu-mi trecea să
mă opresc asupra acestui nonsens.
Curînd, m-am deşteptat. Nu puteam să nu admit că metoda AA dădea rezultate. Şi
încă prodigioase. Am constatat că atitudinea mea asupra AA-ului fusese orice în afară de
ştiinţifică. Nu AA-ul avea spiritul încuiat, ci eu. În clipa în care am încetat atitudinea
contestatară, am început să văd şi să simt. Imediat după aceea, Pasul 2 a început să-mi
pătrundă în viaţă, treptat şi cu blîndeţe. Nu-ţi pot spune cu precizie cu ce ocazie, sau în ce zi,
am ajuns să cred într-o Putere superioară mie, dar, sigur, am această credinţă acum. Ca s-o
obţin, n-a fost nevoie decît să încetez lupta şi să pun în practică restul programului AA, cu tot
entuziasmul de care eram în stare.
Desigur, asta nu-i decît o opinie personală, bazată pe propria experienţă. Trebuie să-ţi
spun chiar acum că poţi fi sigur de ceva: membrii AA au păşit pe căi de o mare varietate în
căutarea credinţei. Dacă nu te atrage poteca sugerată de mine, vei descoperi mai mult ca sigur
o alta, pe placul tău. Este suficient să priveşti în jur şi să asculţi. Mulţi ca tine şi-au început
soluţionarea problemei prin metoda substituţiei. Poţi, dacă vrei, să faci din Comunitatea AA-
însăşi, “puterea ta superioară”. Ai aici un grup foarte mare de oameni, care şi-au rezolvat
problema legată de alcool. Din acest punct de vedere, ei constituie împreună – fără îndoială –
o putere mai mare decît tine singur, care n-ai ajuns, nici pe departe, la o soluţie. Fii sigur că
poţi avea încredere în ei. Şi acest minimum de credinţă este destul. Vei găsi mulţi membri
care au trecut, exact în acest mod, pragul credinţei. Toţi îţi vor spune că, odată pragul trecut,
credinţa lor a crescut şi s-a adîncit. Eliberaţi din obsesia alcoolului, cu viaţa inexplicabil de
transformată, ei au ajuns să creadă într-o putere superioară şi cei mai mulţi au început să
vorbească despre Dumnezeu.”
Să vedem acum cazul celor care au avut odată o credinţă, dar şi-au pierdut-o. Aici
intră cei care au alunecat în indiferenţă, cei plini de sine, care şi-au ridicat toate punţile de
legătură, cei care au
acumulat prejudecăţi la adresa religiei, precum şi cei care au adoptat o atitudine de sfidare
deoarece Dumnezeu nu le-a împlinit pretenţiile. Ce spune experienţa AA în legătură cu
existenţa vreunei şanse pentru aceşti oameni de a-şi regăsi credinţa?
Uneori, metoda AA li se pare mai grea celor care şi-au pierdut credinţa sau care au
ajuns s-o respingă pînă la urmă, decît celor care nu au avut-o niciodată, căi ei cred că au
încercat să creadă, fără să obţină rezultatele aşteptate. Au încercat şi calea credinţei, şi calea
necredinţei. Din moment ce ambele căi s-au dovedit pline de dezamăgiri şi amărăciune, au
ajuns la concluzia că nu ar mai avea încotro s-o apuce. Indiferenţa, auto-suficienţa iluzorie,
prejudecăţile şi atitudinea de sfidare faţă de Dumnezeu, se dovedesc adesea, pentru aceşti
oameni, obstacole mai solide şi mai teribile decît cele pe care le ridică un agnostic nehotărît
sau un ateu militant. Religia spune că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită; agnosticul
spune că nu poate fi dovedită; iar ateul susţine dovezi ale inexistenţei lui Dumnezeu. În mod
evident, dilema celui care s-a îndepărtat de credinţă este de fapt o profundă tulburare
sufletească. Se consideră pierdut, departe de confortul oricărei convingeri. Nu poate atinge
nici cel mai mic grad de siguranţă – a credinciosului sau a agnosticului sau a ateului. Este n
om complect dezorientat.
O mulţime de membrii AA îi pot spune: ‘’Da, ne îndepărtasem şi noi de credinţa
deprinsă în copilărie. Ne era imposibil să mai fim credulii, naivii de atunci. Ne bucurăm,
desigur, ca familia şi religia ne educaseră în spiritul anumitor valori. Mai eram convinşi, încă,
de faptul că era necesar să fim cît de cît oneşti, toleranţi şi drepţi – că era nevoie ş fim
ambiţioşi şi harnici. Trăim cu convingerea că aceste reguli. De fair play şi decenţa, erau
îndeajuns.
 Din moment ce succesul material nu avea nevoie decît de aceste elemente de bază şi am
obţinut acel succes, simţeam că eram pe punctul de a reuşi în viaţă. Ideea ne înviora şi ne
făcea fericiţi. La ce să ne mai batem capul cu abstracţiunile teologice sau cu sarcinile
religioase, ori cu starea sufletului, aici sau în viaţa de apoi? Aici şi acum, erau destul. Voinţa
de a învinge ne va scoate mereu la liman. Dar, alcoolul a început să ne joace pe degete. În
final, cînd a reuşit să ne reducă la zero şi cînd am văzut că, încă o lovitură, şi am ieşit din joc
pentru totdeauna – ne-am simţit nevoiţi să mne regăsim credinţa pierdută. Şi ne-am
redescoperit-o în AA. Ţi se poate întîmpla şi ţie.”
Acum, ajungem la un alt gen de problemă: aceea a intelectualului care se complace în
auto-suficienţă. Acestuia, mulţi AA îi pot spune: Da, am fost ca tine – mult prea deştepţi, ca
să ne facă asta vreun bine. Adoram să ni se admire precocitatea cu glas tare. Ne foloseam de
educaţia primită ca să umflăm baloanele orgoliului, deşi aveam grijă să ne se vadă. Nutream
în taină sentimentul că puteam pluti deasupra restului lumii numai prin forţa creierului nostru
progresul ştiinţifice spune că nu există nimic ce omul să nu poată face. Cunoaşterea este
atotputernică. Intelectul uman supune natura. De vreme ce eram mai sclipitori decît cei mai
mulţi semeni (aşa credeam noi) era de-ajuns să gîndim ca să culegem roadele oricărei victorii.
Zeul intelectului a luat locul Dumnezeului părinţilor noştri. Dar, din nou, Doamna
Damingeană avea cu totul alte idei. Noi, care cîştigaserăm atît de uşor totul, am ajuns să
pierdem mereu. Am înţeles că, ori ne revizuim poziţia, ori murim. În AA, am dat peste mulţi
care gîndiseră ca şi noi. Aceştia ne-au ajutat să revenim la dimensiunea noastră normală. Prin
exemplul lor, ne-au arătat ca smerenia şi intelectul pot fi compatibile, cu condiţia să plasăm
smerenia pe primul loc. Cînd ne-am apucat să procedăm aşa, am primit darul credinţei, o
credinţă care funcţionează. Această credinţă este şi la îndemîna ta.”
O mulţime de membri AA spun: “Noi am fost pur şi simplu dezgustaţi de religie şi de
învăţaturile ei. Biblia, ziceam noi, e plină de absurdităţi; o puteam cita pe capitole şi versete,
dar unde erau promisele fericiri? Pe alocuri, găseam şi principii morale groaznic de bune; în
alte locuri, groaznic de stupide. Însă, ne revolta cel mai mult moralitatea bigoţilor. Denunţam
în gura mare ipocrizia şi falsa Devoţiune a acestora, de care dădeau dovadă şi cînd băteau
mătănii prin biserici. Cum ne mai plăcea să strigăm în faţă faptul zdrobitor că milioane de
‘credincioşi’ se mai ucideau între ei, în numele lui Dumnezeu. Toate acestea însemnau,
desigur, că substituiam o gîndire negativă, celei pozitive. În AA, am ajuns să recunoaştem că
acel gen de gîndire ne hrănise ego-ul. Tocînd mărunt păcatele unora dintre credincioşi, ne
simţeam superiori faţă de ei. În plus, puteam astfel ocoli examinarea propriilor noastre
slăbiciuni. Ipocrizia, atît de superior condamnată de noi la alţii, era exact unul dintre marile
noastre defecte. Această falsă respectabilitate ne-a rătăcit de la credinţă. Dar, în fine, ajunşi în
AA, am învăţat mult mai multe. ”
Aşa cum au observat adesea psihiatrii, atitudinea de sfidare este trăsătura
caracteristică a multor alcoolici. Nu este, deci, de mirare că mulţi dintre noi am avut perioada
noastră de sfidare a lui Dumnezeu-Însuşi; aceasta, uneori, fiindcă Dumnezeu nu ne livra
bunătăţile vieţii pe care I le specificam noi, ca nişte copii lacomi, ce întocmesc liste
imposibile pentru Moş Crăciun; dar, cel mai adesea, ni se părea că eram năpăstuiţi de soartă
şi că, în cele mai grele clipe, Dumnezeu părea că ne abandonase.
Fata pe care o doream de nevastă, avea alte planuri; ne rugam lui Dumnezeu s-o facă
să şi le schimbe, dar ea rămînea la ale ei. Ne rugam pentru copii sănătoşi, şi aveam copii
bolnavi sau nu aveam deloc. Ne rugam pentru promovare la serviciu, dar promovarea nu
venea. Persoane dragi, de care depindeam cu toată inima, erau răpite de lîngă noi, prin aşa
numitele vreri ale lui Dumnezeu. Apoi, am devenit beţivani şi i-am cerut lui Dumnezeu să
pună capăt acestui lucru. Dar nu s-a întîmplat aşa şi ni s-a părut o amre cruzime din partea
Lui. ‚Fie afurisită, credinţa asta!’, ne-am zis.
Cînd am întîlnit Comunitatea AA, ne-a apărut clar, în faţa ochilor, eroarea săvîrşită
prin această sfidare. Niciodată nu-l întrebaserăm pe Dumnezeu care era voia Lui pentru noi;
în schimb, îi spuneam noi Lui cum ar trebui să stea lucrurile. Am înţeles că nimeni nu poate
şi să creadă în Dumnezeu şi să-L desfidă, în acelaşi timp. Să credem, însemna să ne bazăm pe
el, nu să-L sfidăm. În AA, am văzut roadele acestei credinţe: bărbaţi şi femei fuseseră salvaţi
din faţa catastrofei finale, a consumului de alcool. I-am văzut întîmpinînd, şi depăşind, dureri
şi încercări ale vieţii. I-am văzut apoi acceptînd calm situaţii imposibile, fără să fugă de ele,
fără să înjure sau să acuze. Aceasta nu era doar o credinţă oarecare; era o credinţă care
funcţiona în orice condiţii. Şi am tras concluzia că, oricare ar fi preţul umilinţei de data
aceasta – îl vom plăti.”
Acum, să ne oprim la omul care nu şi-a pierdut credinţa, dar care încă duhneşte a
băutură. El se crede foarte pios. Respectă cu scrupulozitate perceptele religioase. Este
convins că mai crede în Dumnezeu, dar are bănuiala că Dumnezeu nu mai crede în el. face o
promisiune solemnă peste alta. După fiecare, nu numai că bea din nou, dar o face şi mai lată
decît data trecută. Încearcă voiniceşte să lupte cu alcoolul, implorînd ajutorul lui Dumnezeu,
dar acest ajutor nu vine. Şi atunci, unde e problema lui?
 Pentru preoţi, medici, prieteni şi familie, alcoolicul care are intenţii bune şi-şi dă toată
silinţa este o enigmă sfîşietoare. Dar nu şi pentru majoritatea membrilor AA. Un mare număr
dintre noi am fost exact ca şi el şi am găsit cheia enigmei. Răspunsul este legat de aspectul
calitativ al credinţei, nu de cel cantitativ. Aici era orbirea noastră: credeam că suntem umili,
dar –în realitate – nu eram. Credeam că prascticăm principiile religioase cu seriozitate, cînd –
la o evaluare atentă – am constatat cît de superficiali fuseserăm. Sau, căzînd în cealaltă
extremă, ne bălăciserăm în emţionalisme pe care le luam drept sentimente religioase. În
ambele cazuri, ceruseră ceva, fără să dăm nimic. Adevărul e că interiorul nostru avea nevoie
de curăţenie generală, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să poată pătrunde acolo şi să ne ia
obsesia. Sub nici o formă nu ne făcuserăm nici un inventar interior, profund şi serios; nu
încercasem să reparăm relele sau să întindem o mînă cuiva, fără să cerem ceva în schimb.
Nici măcar nu ne rugaserăm cuviincios. Ziceam mereu: „împlineşte-mi dorinţele”, în loc de
„Fie voia Ta!”. Nu înţelegeam o iotă despre iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. De aici,
toate decepţiile şi incapacitatea de a primi graţia care ne putea reda sănătatea mintală.
Sînt foarte puţini acei alcoolici care să aibă o cît de vagă idee despre cît sînt de
iraţionali, sau care – văzînd cît sînt de iraţionali – să suporte acest adevăr. Unii se vor auto-
intitula „băutori-problemă”, dar nu vor putea îndura sugestia că sînt foarte bolnavi mintal.
Sînt ţinuţi în această ignoranţă şi de lumea care nu înţelege diferenţa dintre băutul normal şi
alcoolism. „A fi normal” este „a fi în toate minţile”. Nici un alcoolic, ajuns la abstinenţă şi
care îşi analizează comportarea destructivă – fie asupra mobilei din sufragerie, fie asupra
fibrei sale morale – nu poate susţine că a fost „zdravăn la minte”.
Astfel, Pasul 2 este puntea noastră de legătură, numitorul nostru comun. Agnostici,
atei sau foşti credincioşi, ne unim prin acest Pas. Umilinţa autentică şi mintea deschisă ne pot
conduce spre credinţă. Şi fiecare şedinţă AA este o asigurare în plus că Dumnezeu ne va
restabli mintal, dacă avem o relaţie corectă cu El.
 PASUL 3
„Am hotărît să ne lăsăm voinţa şi viaţa în
grija unui Dumnezeu aşa cum şi-L închipuia
fiecare dintre noi.”

Cînd facem Pasul 3 este ca şi cînd am deschis o uşă care, supă toate aparenţele, este
încă zăvorîtă. Deci, tot ce ne trebuie este o cheie, precum şi hotărîrea de a deschide larg acea
uşă. Există o singură cheie: ea se numeşte bunăvoinţă. Odată descuiată cu bunăvoinţă, uşa se
deschide de la sine, şi dincolo de ea, putem citi o inscripţie: „Acesta este drumul către o
credinţă care funcţionează”. În primii doi Paşi eram invitaţi să reflectăm. Am văzut că eram
neputincioşi asupra alcoolului, dar şi că un dram de încredere, fie ea şi în AA-ul însuşi, este
posibilă oricui. Aceste concluzii nu solicitau acţiune; ele cereau doar acceptare.
Ca toţi Paşii care rămîn de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă.
Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţa, cea care blocase întotdeauna intrarea lui
Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare – în viaţa noastră. Credinţa, negreşit,
este necesară, dar ea singură nu ajută. Puteam avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe
Dumnezeu în afara vieţii noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce
mijloace specifice, să-L lăsăm să intre. Pasul 3 reprezintă prima noastră încercare în acest
sens. De fapt, reuşita întregului program AA va depinde de cîr de bine şi de serios am
încercat să ajungem la hotărîrea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum
şi-L închipuie fiecare dintre noi.
Oricărui nou membru cu spirit practic, acest Pas îi pare greu, poate chiar imposibil.
Indiferent de cît de mult îşi doreşte omul să încerce, cum anume poate proceda, pentru a-şi
lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu pe care şi-L imaginează el? din fericire, noi – cei
care am încercat acest lucru, cu aceleaşi îndoieli în suflet – vă putem asigura că orice om,
absolut oricine, poate începe s-o facă. Mai putem adăuga şi că un pas mic, oricît de mic
pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar
am întredeschis uşa, constatăm că o putem deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o
trînteşte şi-o închide la loc, cum se întîmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa
în care folosim din nou cheia bunăvoinţei.
Poate că toate aceste par misterioase şi îndepărtate, ceva ca teoria relativităţii a lui
Einstein sau ca o teoremă din fizica nucleară. Nu este deloc aşa. Haideţi să vedem cît de
practic este totul. Fiecare bărbat sau femeie care a intrat in AA şi are intenţia să rămînă, a
făcut – fără să-şi dea seama – un început de Pas 3. oare n-a luat fiecare, în tot ce priveşte
alcoolul, hotărîrea de a-şi lăsa viaţa în grija, sub ocrotirea şi ghidarea Alcoolicilor Anonimi?
Aceşti oameni au ajuns deja la bunăvoinţa de a renunţa la voinţa personală şi la ideile proprii,
în favoarea celor sugerate de AA în privinţa alcoolului. Oricare membru nou simte că AA-ul
este singurul port sigur în care mai poate ancora vasul său care este gata să se scufunde. Ei
bine, dacă aceasta nu se cheamă a-şi lăsa voinţa şi viaţa în mîinile unei Providenţe proaspăt
găsite, cum altfel să-i spunem?
Dar, să presupunem că instinctul protestează din nou – ceea ce este foarte posibil. Şi
va spune: „Da, în ce priveşte alcoolul, cred că trebuie să mă ţin de AA, dar în celelalte
privinţe, trebuie să rămîn independent. Nu-mi pot permite să accept depersonalizarea. Dacă-
mi supun fără încetare viaţa şi voinţa unui Altceva sau Altcineva, ce se va alege de mine? Voi
arăta precum gaura unui covrig”. Aşa intră întotdeauna în joc instinctul şi logica, pentru a ne
cultiva în continuare ego-ul, frînîndu-ne astfel dezvoltarea spirituală. Necazul este că, un
asemenea mod de gîndire este rupt de realitate. Faptele reale par să fie următoarele: cu cît
devenim mai binevoitori faţă de dependenţa de o Putere superioară, cu atît sîntem – de fapt-
mai independenţi. Prin urmare, dependenţa – aşa cum este ea practicată în AA – este cu
adevărat o cale către cîştigarea adevăratei independenţe a spiritului.
Să examinăm, pentru o clipă, ideea de dependenţă în viaţa de zi cu zi. La acest nivel
descoperim cu uimire cît suntem de dependenţi, în realitate; şi cît suntem de inconştienţi de
această dependenţă. Orice casă modernă este echipată cu instalaţii electrice pentru energie şi
lumină. Suntem încîntaţi de această dependenţă; principala noastră speranţă este să nu cumva
să ni se întrerupă furnizarea de curent electric. Acceptînd astfel dependenţa de acest miracol
al ştiinţei, ne simţim mai independenţi fizic. Şi nu numai că suntem mai independenţi, dar ne
simţim mai comfortabil, mai protejaţi. Energia electrică ajunge peste tot unde avem nevoie de
ea. Credincioasă omului şi fără să facă vreun zgomot, electricitatea – această stranie energie
pe care puţini o înţeleg – ne satisface nevoi zilnice simple, precum şi nevoi dintre cele mai
disperate. Ne-o poate spune, de pildă, cel suferind de poliomelită, închis într-un plămîn de
oţel şi care depinde – cu o încredere desăvîrşită – de un motor, ca să-şi păstreze suflul vieţii.
Dar, în clipa în care este în joc autonomia noastră mintală sau emoţională, cît de
repede ni se schimbă întreaga atitudine. Cît de mult insistăm asupra dreptului nostru de a
decide singuri ce trebuie să gîndim sau să facem. Cu siguranţă, vom cerceta fiecare problemă,
pe toate feţele. Vom asculta politicos sfaturile altora, dar hotărîrile urmează să fie toate ale
noastre, personal. Nimeni nu se va atinge de independenţa noastră individuală la acest nivel.
La urma urmei, gîndim noi, nici nu poţi avea încredere deplină în nimeni. Suntem siguri că
inteligenţa dublată de voinţă controlează cum trebuie viaţa noastră interioară şi ne garantează
succesul în lumea de afară. Această filozofie curajoasă, în fiecare îşi asumă rolul de
Dumnezeu sună frumos. Dar, la o probă decisivă, cît din ea mai stă în picioare? O privire
atentă în oglindă dă răspunsul exact şi suficient, oricărui alcoolic.
Dacă imaginea din oglindă este de neîndurat (şi, de obicei, este aşa), el poate întoarce
privirea către rezultatele obţinute de oameni normali, din vanitatea auto-mulţumirii.
Pretutindeni în jur, va vedea oameni furioşi şi înspăimîntaţi, o societate fărîmiţată în mii de
bucăţele. Fiecare bucăţică le strigă celorlalte în faţă: „noi avem dreptate, nu voi!” Şi, fiecare
grup de presiune, dacă are suficientă forţă îşi impune autoritatea, convins că numai el are
dreptate. Pretutindeni, acelaşi fenomen se întîmplă şi la scară individuală. Acest exerciţiu
uriaş de autoritate nu face decît să năruie şi mai multe pacea şi buna-înţelegere. Filosofia
auto-mulţumirii vanitoase nu dă rezultate fericite. Simplu spus – ea nu este decît roata de
sfărîmat oasele, a cărei finalizare este ruina.
De aceea, noi, cei care suntem alcoolici, ne putem considera într-adevăr norocoşi.
Fiecare dintre noi ne-am sfărîmat cîteva oscioare în roata voinţei ambiţioase şi am îndurat
destulă tortură sub greutatea ei, ca să ajungem la bunăvoinţa de a căuta altceva mai bun. Deci,
am ajuns în AA, nea-m admis înfrîngerea şi am achiziţionat cîteva rudimente de credinţă, mai
degrabă prin jocul întîmplării, decît prin cel al vreunei virtuţi personale. Iar acum, tot prin
acest joc al împrejurărilor, vrem să luăm hotărîrea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unei
Puteri superioare.
Observăm că termenul de „dependenţă” le este la fel de antipatic unor psihiatri şi
psihologi, ca şi alcoolicilor. Exact precum prietenii noştri din lumea ştiinţei şi noi sîntem
conştienţi de faptul că există forme nocive de dependenţă. Am simţit multe dintre acestea pe
pielea noastră. De pildă, nici una adult, bărbat sau femeie, nu face bine dacă devine prea
dependent emoţional de un partener. Ar fi fost normal să fi fost „înţărcaţi” din vreme sau ar fi
bine dacă s-ar trezi la realitate. Această formă de dependenţă defectuoasă i-a făcut pe mulţi
alcoolici răzvrătiţi să ajungă la concluzia că orice fel de dependenţă ar fi intolerabil de
dăunătoare. Dar dependenţa de un grup AA sau de o Putere superioară n-a produs nici o
consecinţă nefericită.
Cînd a izbucnit al Doilea Război Mondial acest principiu a trecut, pentru prima dată,
prin proba focului. Mulţi membri AA s-au văzut înrolaţi şi răspîndiţi în lumea largă. Vor
putea ei îndura disciplina, tirul, monotonia şi mizeriile războiului? Îi va ajuta, oare, genul de
dependenţă deprins în AA, să răzbată deasupra dificultăţilor? Ei bine, i-a ajutat. Ba chiar s-au
remarcat mai puţine recidive alcoolice şi crize emoţionale decît la cei rămaşi acasă. Ei au
dovedit tot atîta capacitate de îndurare şi tot atîta curaj ca şi ceilalţi soldaţi. În Alaska, ori cu
prilejul debarcării de la Salerno, dependenţa lor de o Putere superioară şi-a făcut efectul. Şi,
departe de a fi o slăbiciune, această dependenţă a fost principala lor sursă de tărie.
Deci, cum anume poate cineva continua să-şi lase voinţa şi viaţa în grija Puterii
superioare? Am văzut că persoana respectivă a făcut un prim pas cînd a început să se bazeze
pe AA ca soluţie pentru problema sa cu alcoolul. În prezent, mai mult ca sigur că omul a
ajuns să fie convins că are mai multe probleme decît numai alcoolul – şi că unele refuză să se
rezolve, în ciuda hotărîrii ferme şi a curajului de care dispune el. nimic nu pare să le
clintească. Îl fac disperat de nefericit şi-i ameninţă proaspăta abstinenţă. Prietenul nostru este
încă victima remuşcărilor şi a sentimentului de vinovăţie cînd se gîndeşte la trecutul său.
Amărăciunea îl copleşeşte încă, ori de cîte ori îşi aminteşte de cei pe care îi invidiază sau îi
urăşte. Insecuritatea financiară îl îmbolnăveşte. Şi intră în panică la gîndul că alcoolul i-a ars
toate punţile de siguranţă în urma lui. Cum o să mai îndrepte el vreodată prăpădul care a
distrus afecţiunea familiei şi l-a separat de aceasta? Doar curajul şi voinţa, fără un ajutor, nu-i
sunt de îndeajuns. Cu siguranţă, are nevoie să depindă de Altcineva sau Altceva.
La început, acest „altcineva” poate fi cel mai apropiat prieten AA. Omul nostru se
bazează pe asigurarea că multele sale necazuri, acum devenite acute – pentru că nu mai poate
folosi alcoolul să ucidă durerea – pot fi rezolvate. Desigur, naşul subliniază faptul că viaţa îi
este încă scăpată din frîu, deşi este abstinent, deoarece abia a făcut un prim pas timid, în
programul AA. A cîştigat o perioadă mai lungă de abstinenţă, prin recunoaşterea
alcoolismului şi prin participarea la cîteva şedinţe AA, ceea ce este foarte bine, într-adevăr,
dar de aici pînă la abstinenţa permanentă şi la o viaţă împlinită şi utilă, rămîne cale lungă.
Este exact locul şi momentul pentru efectuarea următorilor Paşi ai programului AA. Numai o
acţiune neîntreruptă, prin aceşti Paşi ca mod de viaţă, ne poate duce le rezultatele mult dorite.
Apoi, i se explică faptul că ceilalţi Paşi ai programului AA pot fi practicaţi cu succes
numai după ce Pasul 3 a fost încercat cu hotărîre şi tenacitate. Această declaraţie poate îi va
dezechilibra pe începători, care tocmai au trecut prin repetate dezumflări ale ego-ului şi
cărora le-a sporit convingerea că voinţa umană nu are absolut nici o valoare. Au ajuns să fie
convinşi – şi pe bună dreptate – că multe probleme, pe lîngă cea a alcoolului, nu se vor
îmblînzi, în urma unor impetuoase luări cu asalt, numai pe baza puterii individului. Dar acum
apar situaţii în care anumite lucruri nu pot fi făcute decît de individul- însuşi. Singur-singurel,
în lumina împrejurărilor specifice vieţii proprii, el are nevoie să-şi dezvolte calitatea
bunăvoinţei. Odată ajuns la bunăvoinţă, numai el singur poate lua hotărîrea de a trudi mai
departe. Încercarea de a face aceasta este un act de voinţă personală. Toţi cei 12 Paşi ne
solicită o strădanie personală susţinută, de a ne conforma principiilor exprimate de aceşti Paşi
şi deci, voinţei lui Dumnezeu;-sîntem convinşi de aceasta.
Începem să ne folosim voinţa personală cum se cuvine atunci cînd încercăm s-o
punem în acord cu voia lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, aceasta a fost o minunată
revelaţie. Tot necazul nostru provenise din folosirea greşită a puterii voinţei. Încercaserăm
să ne bombardăm problemele cu ea, în loc să încercăm s-o armonizăm cu intenţiile lui
Dumnezeu în ceea ce ne privea. Sporirea posibilităţilor de a ne menţine pe acest drum este
scopul Celor 12 Paşi AA, iar Pasul 3 ne deschide poarta.
Odată ce am căzut de acord cu aceste idei, ne este cu adevărat uşor să începem
punerea în practică a Pasului 3. În toate clipele de tulburări emoţionale sau de nehotărîre,
putem lua o pauză, căuta un strop de linişte şi rosti simplu, cu calm: Doamne, dă-mi
seninătatea, să accept ceea ce nu pot schimba; curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să
le deosebesc. Fie voia Ta – şi nu a mea”
 PASUL 4
"Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit,
al propriei persoane."
Natura ne-a înzestrat cu instincte, nu fără motiv. Fără ele, n-am fi fiinţe umane
complete. Dacă atît bărbatul, cît şi femeia, nu şi-ar căuta securitatea personală în faţa
primejdiilor, dacă n-ar face efortul procurării hranei şi al construirii unui adăpost, n-ar exista
supravieţuirea. Dacă omul nu s-ar reproduce, pămîntul n-ar fi populat. Dacă n-ar exista
instinctul social, dacă oamenii nu s-ar sinchisi de traiul printre semeni, n-ar exista societatea.
Deci, asemenea dorinţe -de relaţii sexuale, de securitate materială şi emoţională, precum şi de
compania semenilor- sînt perfect corecte şi necesare; sînt, fără îndoială, daruri Dumnezeieşti.
Totuşi, aceste instincte, atît de necesare existenţei noastre, adesea îşi depăşesc funcţiile
proprii. Puternic, orbeşte, deseori subtil -ele ne conduc, ne domină, ne guvernează viaţa cu
insistenţă. Dorinţele noastre sexuale, materiale şi de securitate emoţională, precum şi de a
ocupa un loc important în societate, ne sînt adesea tiranii vieţii. Cînd deviază astfel de la
propria orbită, instinctele naturale ale omului îi produc acestuia grave necazuri, fiind aproape
singura sursă a tuturor necazurilor omeneşti. Nici o fiinţă umană, oricît de bună, nu scapă de
astfel de necazuri. Aproape orice problemă emoţională serioasă poate fi privită ca un caz de
instinct prost direcţionat. Cînd se produce acest fenomen, înseamnă că valoroasele noastre
resurse naturale, numite instincte, au devenit handicapuri fizice şi mintale.
Pasul Patru este efortul nostru viguros şi susţinut de a ne descoperi aceste handicapuri,
trecute şi prezente. Vrem să aflăm cu precizie, cum, cînd şi unde am deviat, din cauza
dorinţelor noastre naturale. Dorim să ne uităm, cinstit, la nefericirea pe care acestea le-a
produs-o altora şi nouă înşine. Cînd ne descoperim deformările emoţionale reale, putem
începe corectarea lor. Fără un efort persistent de bunăvoinţă în acest sens, ne rămîn prea
puţine şanse pentru o abstinenţă împlinită şi pentru un sentiment de satisfacţie. Fără un
inventar amănunţit şi făcut cu un spirit eliberat de sub imperiul fricii, cei mai mulţi dintre noi
am descoperit că acea credinţă - care să funcţioneze de-adevăratelea în existenţa noastră
zilnică - rămînea undeva departe de noi.
Înainte de a ataca problema inventarului în detaliu, haideţi să aruncăm o privire asupra
problemei de bază. Simple exemple, precum cele ce urmează, au o bogăţie de înţelesuri, cînd
cugetăm asupra lor. Să presupunem că cineva plasează dorinţele sexuale mai presus de toate.
Întra-un asemenea caz, impulsul imperios poate distruge omului respectiv atît şansele de a
cunoaşte securitatea materială şi emoţională, cît şi poziţia sa socială. Altul poate dezvolta o
obsesie financiară atît de puternică, încît nu mai doreşte nimic altceva, decît munţi de bani.
Alunecînd în extreme, poate deveni un avar, ba chiar un ascet, care îşi refuză bucuria vieţii de
familie şi a prieteniei.
Căutările sentimentului de securitate nu sînt întotdeauna legate de bani. Deseori vedem
cîte o fiinţă umană terorizată de spaime, hotărîtă să depindă total de ghidarea şi protecţia unei
persoane mai puternice. Cel slab, nereuşind să facă faţă responsabilităţilor proprii în viaţă
prin resursele sale, nu se maturizează niciodată. Nu va cunoaşte niciodată altceva decît
dezamăgiri şi neputinţă. Cu vremea, protectorii săi, ori dau bir cu fugiţii, ori mor, iar el
rămîne, încă o dată, pradă singurătăţii şi fricii.
Ne-a fost dat să vedem şi bărbaţi şi femei însetaţi de putere, care îşi dedică viaţa efortului
de a-şi guverna semenii. Cel mai adesea, aceştia risipesc în vînt orice şansă de a cunoaşte
sentimentul de siguranţă şi fericirea unei familii. Ori de cîte ori o fiinţă umană devine cîmpul
de bătălie al instinctelor, se elimină orice şansă de pace sufletească pentru acea fiinţă.
Dar pericolul nu constă numai în atît. Ori de cîte ori o persoană îşi impune nerezonabil
instinctele asupra altora, se instalează nefericirea. Goana după averi îi terfeleşte pe toţi cei
aflaţi în cale, apoi, din ea se vor naşte mînia, invidia şi dorinţa de răzbunare. Dacă dorinţele
sexuale sînt scăpate din frîu, se ajunge la acelaşi rezultat. Prea multe insistenţe pentru atenţia,
protecţia şi iubirea altora nu pot duce decît la dominaţie şi repulsie, din partea protectorilor
înşişi-două sentimente la fel de nesănătoase ca şi insistenţa cu care sînt solicitate. Cînd
dorinţa cuiva de prestigiu personal scapă de sub control-fie la o şezătoare, fie la masa unei
conferinţe internaţionale-vor exista oameni care vor avea de suferit şi se vor revolta. Această
ciocnire de instincte este capabilă de a produce orice, de la o primire rece, la o răzmeriţă
nemascată. Prin aceste căi ne punem în conflict nu numai cu noi-înşine, ci şi cu alţii, care-şi
ei-au instincte.
 Este important ca alcoolicii, mai ales, să fie în stare să vadă că instinctele scăpate din frîu
sînt cauza ascunsă a băutului lor destructiv. Noi am băut, ca să ne înecăm teama, frustrarea,
depresia. Am băut ca să scăpam de vinovăţia patimilor noastre, apoi am băut iar, ca să ne
simţim în stare de noi sentimente pătimaşe. Am băut pentru satisfacerea vanităţii noastre-ca
să ne putem savura mai mult visele nebuneşti de glorie şi mărire. Această perversă boală a
sufletului nu este plăcută la vedere. Instinctele aflate în tărăboi nu se supun investigaţiilor. În
secunda în care facem o încercare serioasă de a le sonda, ne expunem unor reacţii dure din
partea lor.
Dacă temperamentul nostru este unul depresiv, devenim capabili de sentimente adînci de
vinovăţie şi de lehamite de sine. Ne bălăcim în mlaştina murdară şi deseori găsim o plăcere în
durerea şi nenorocirea în care ne zbuciumăm. Pe măsură ce prelungim această activitate
melancolică pînă la cote morbide, ni se întîmplă să ne pomenim scufundaţi atît de adînc în
disperare încît nimic altceva, decît uitarea completă, nu pare a mai rămîne ca o soluţie
posibilă. În acest punct, ne-am pierdut orice privire de ansamblu, deci, şi ultima fărîmă de
smerenie. Ne aflăm sub imperiul celeilalte feţe a mîndriei. Demersul nostru de acest tip este
departe de a fi un inventar moral; este exact procesul prin care depresivul ajunge, de atîtea
ori, fără ocol, direct la sticlă şi la moarte.
Dacă, dimpotrivă, avem o înclinaţie naturală către auto-mulţumire şi grandomanie,
reacţia noastră este exact opusă celei descrise mai sus. Sugestia AA, de a ne face inventarul,
ne va jigni. Fără îndoială, vom sublinia mereu, cu mîndrie, ce viaţă grozavă am dus noi,
înainte ca sticla să ne subjuge. Vom ţine morţiş că defectele noastre majore, dacă vom
recunoaşte că avem vreunele, au fost cauzate în special de băutul abuziv. Lucrurile fiind
astfel, credem atunci că e logic-nu?-ca, în primul, în al doilea şi în al miilea rînd, abstinenţa
să rămînă singurul lucru care merită strădaniile noastre. Gîndim că, în clipa în care renunţam
la alcool, caracterul nostru, impecabil pe vremuri, se va revigora de la sine. Dacă am fost
mereu nişte oameni cumsecade, în afară de faptul că beam, la ce ar mai folosi un inventar
moral, acum că sîntem abstinenţi?
Ca să ocolim inventarul, ne mai găsim o minunată scuză. Actualele noastre nelinişti şi
necazuri-ne tînguim noi-sînt cauzate de purtarea altor oameni, oameni care chiar că au
nevoie de un inventar moral! Sîntem siguri că noi am fi imediat în regulă, dacă acei oameni s-
ar purta mai bine cu noi. De aceea, considerăm că indignarea noastră este justificată şi
rezonabilă, şi că resentimentele noastre sînt "de soi bun." Noi n-avem nici o vină. Ei sînt
vinovaţii!
 La această etapă a abordării inventarului, naşii noştri ne pot arunca un colac de
salvare. Le stă în putere acest lucru, pentru simplul motiv că sînt purtătorii experienţei testate
a AA-ului, în privinţa Pasului 4. Naşul îl linişteşte pe un fin melancolic, arătîndu-i mai întîi
că nu este un caz ciudat sau deosebit, că defectele sale de caracter poate nu sînt nici mai
numeroase, nici mai rele decît ale altui membru AA. Naşul dovedeşte acest lucru imediat,
pentru că vorbeşte de bună-voie, simplu şi fără ifose, despre propriile sale defecte, trecute şi
actuale. Acest mod calm, dar realist, de a-şi face propriul inventar este deosebit de
încurajator. Naşul va scoate în relief, probabil, faptul că-precis-finul posedă şi calităţi, în
paralel cu handicapurile. Această precizare tinde să alunge sentimentele morbide şi
încurajeaza echilibrul. De îndată ce începe să fie mai obiectiv, debutantul AA îşi poate
inspecta defectele cu mai mult curaj, cu mai puţină teamă.
Naşul unui debutant care nu simte nevoia inventarului se vede confruntat cu o cu totul
altă problemă. Şi aceasta, pentru că oamenii care sînt dominaţi de mîndria de sine, sînt orbi la
propriile handicapuri. Astfel de debutanţi AA au rareori nevoie de încurajări. Problema este
să-i poţi ajuta să-şi descopere o fisură, în zidurile construite de orgoliul lor, prin care să poată
pătrunde un strop din lumina raţiunii.
În primul rînd, li se poate spune că majoritatea membrilor AA suferiseră grav, din cauza
maniei auto-justificărilor, în zilele consumului de alcool. Pentru cei mai mulţi dintre noi,
auto-justificarea era izvorul pretextelor-desigur, pretexte pentru băut şi pentru tot soiul de
comportamente smintite şi vătămătoare. Noi fuseserăm nişte artişti rafinaţi în inventarea de
alibiuri. Trebuia să bem, pentru că vremurile erau grele sau erau bune. Trebuia să bem, pentru
că în căminul nostru era multă iubire sau nu era iubire deloc. Trebuia să bem, pentru că la
serviciu aveam mari succese sau eşecuri zdrobitoare. Trebuia să bem, pentru că naţiunea
noastră cîştigase războiul sau pierduse pacea. Şi tot aşa, la infinit.
Credeam că beam din cauza "situaţiilor;" cînd am încercat să îndreptăm acele situaţii şi
am constatat că nu reuşeam s-o facem într-un mod care să ne satisfacă, băutul ne-a scăpat de
sub control şi am devenit alcoolici. Nu ne-a trecut niciodată prin cap că era nevoie să ne
schimbam pe noi-înşine, ca să facem faţă situaţiilor de orice natură.
Dar, în AA, am învăţat, încet-încet, că trebuia făcut ceva cu resentimentele, cu dorinţa
de răzbunare, cu auto-compătimirea şi cu orgoliul nejustificat. Trebuia să înţelegem că, ori de
cîte ori ne "dădeam mari," ne făceam duşmani. Trebuia să înţelegem că, atunci cînd găzduiam
sentimente de ranchiună şi setea de răzbunare pentru fiecare înfrîngere, ne loveam pe noi-
înşine cu biciul mîniei, cu care intenţionam să-i lovim pe alţii. Am învăţat că, dacă sîntem cu
adevărat într-o criză de exasperare, este nevoie-în primul rînd-să potolim exasperarea,
indiferent de cine sau ce ne-ar fi produs-o.
Uneori, a fost necesar timp îndelungat pînă să înţelegem cum am ajuns victime ale
emoţiilor excesive. Le puteam zări imediat la alţii, dar foarte încet în noi-înşine. Mai înainte
de toate, trebuia să admitem că aveam multe dintre aceste defecte, chiar dacă astfel de
dezvăluiri se dovedeau dureroase şi umilitoare. Cît despre rolul jucat de alţii, trebuia să
eliminăm, din vocabular şi din gîndire, cuvinte de acuzare. Am avut nevoie de foarte multă
bunăvoinţă, ca măcar să demarăm. Dar, odată depăşite primele două-trei obstacole din
această cursă, restul traseului a început să arate mai lin. Căci începeam să avem o vedere de
perspectivă asupra persoanei noastre-cu alte cuvinte: am început să cîştigăm o doză de
smerenie.
Desigur, depresivul şi cel însetat de putere reprezintă cazuri extreme de personalitate,
tipuri care se găsesc din abundenţă în AA şi în lumea înconjurătoare. Adesea, aceste
personalităţi sînt conturate precis, ca în descrierea de mai sus. Dar, tot aşa de des se întîmpla
să ne încadrăm, unii dintre noi, mai mult sau mai puţin, în ambele categorii. Fiinţele umane
sînt foarte diferite, deci va fi necesar ca fiecare dintre noi-cînd îşi face inventarul-să-şi
determine defectele de caracter individuale. După ce şi-a găsit şi şi-a pus papucii pe măsură,
fiecare va păşi mai departe, cu o doză nouă de încredere că măcar acum se află pe drumul
corect.
Acum, haideţi să reflectăm la nevoia unei liste cu cele mai evidente defecte de
personalitate, pe care le avem toţi, mai mult sau mai puţin. Celor care avem o educaţie
religioasă, o asemenea listă ne va apărea ca o înşiruire de violări grave ale unor principii
morale. Alţii, vom considera că este o listă de defecte de caracter. Iar alţii o vom numi un
index al neadaptării noastre. Pe unii, ne va irita o discuţie despre imoralitate, ca să nu mai
vorbim despre păcate! Dar toţi-care, cel puţin, putem fi rezonabili-vom cădea de acord asupra
unui punct: că tare multe nu sînt în regulă, în ce ne priveşte pe noi, alcoolicii; că multe
schimbări aşteaptă să fie făcute în această privinţă-asta în cazul în care aşteptăm o abstinenţă
împlinită, progres şi capacitatea de a face faţă vieţii.
Ca să evităm orice confuzie în privinţa numelor pe care le dăm defectelor, haideţi să
luăm o listă recunoscută universal ca fiind a slăbiciunilor umane majore-cele Şapte Păcate
Mortale: orgoliul, zgîrcenia, luxul excesiv, mînia, lăcomia, invidia şi lenea. Nu este o
întîmplare că orgoliul se află în fruntea listei. Căci orgoliul, care mînă către auto-justificări şi
care este întotdeauna stimulat de frici conştiente şi inconştiente, este cel care hrăneşte
majoritatea greutăţilor omeneşti, zidul principal care blochează un progres adevărat. Orgoliul
ne îmboldeşte să avem-de la noi-înşine şi de la alţii-pretenţii care nu se pot satisface fără
pervertirea sau fără folosirea greşită a instinctelor date de Dumnezeu. Cînd satisfacerea
instinctelor noastre-sexuale, sociale şi de securitate-devine unicul scop al vieţii noastre,
atunci îşi face apariţia orgoliul, ca să ne justifice excesele.
Toate eşecurile noastre generează frică, aceasta boală a sufletului. La rîndul ei, frica
generează mai multe defecte de caracter. Teama prostească de faptul că instinctele nu ne vor
fi satisfăcute, ne împinge să rîvnim la bunurile altora, să fim mereu însetaţi de sex si putere,
să ne mîniem cînd pretenţiile instinctelor noastre riscă să fie ameninţate; să-i invidiem pe cei
ale căror ambiţii reuşesc, în timp ce ale noastre eşuează. Mîncăm, bem şi punem mîna pe
mult mai mult decît ne este necesar, din toate, de teama că n-o să ne ajungă. Şi, de-a dreptul
îngroziţi de ideea de muncă, alunecăm în inactivitatea dictată de lene. Trîndăvim sau amînăm
lucrul la nesfîrşit sau, în cel mai bun caz, îl facem scrîşnind din dinţi şi fără vlagă. Fricile
noastre sînt ca nişte termite care devorează, fără încetare, temelia oricărui tip de viaţă pe care
am încerca să-l construim.
Deci, cînd metoda AA sugerează un inventar făcut fără teamă, unui nou venit i se va
părea că i se cere ceva peste puterile lui. Este învins, atît de orgoliu, cît şi de teamă, ori de cîte
ori încearcă să se privească pe dinăuntru. Orgoliul îi spune: "Tu n-ai nevoie să treci prin
asta;" iar Frica îi spune: "N-o să ai curajul să te uiţi într-acolo!" Dar avem mărturia membrilor
AA care au încercat cu adevărat să-şi facă inventarul-orgoliul şi teama de acest gen se
dovedesc a fi doar un fel de "bau-bau," nimic altceva. Odată ce avem întreaga bunăvoinţă de
a face acest inventar, şi ne străduim să facem o treabă minuţioasă, scena, aflată pînă acum în
ceaţă, va fi scăldată într-o lumină minunată. Dacă insistăm suficient, se va naşte în noi un gen
cu totul nou de încredere iar sentimentul acela de uşurare, cînd ne privim-în sfîrşit-aşa cum
sîntem, nu poate fi descris în cuvinte. Acestea sînt cele dintîi roade ale Pasului 4.
Pînă aici, debutantul a tras probabil următoarele concluzii: că defectele sale de caracter,
reprezentînd instincte rătăcite, au fost cauza primară a băutului şi a eşecului în viaţă; că, dacă
nu este nici acum dornic să lucreze din greu la eliminarea celor mai grave dintre defectele
sale, atît abstinenţa împlinită, cît şi pacea sufletească îl vor ocoli; că toată fundaţia aceea
şubreda a vieţii sale trebuie dărîmată şi reconstrucţia să înceapă pe piatra de granit. Fiind
acum dornic să pornească în căutarea defectelor personale, debutantul va întreba: "Şi anume,
cum urmează să procedez? Cum să-mi fac inventarul personal?" Din moment ce Pasul 4 nu
este decît începutul unei practici de-o viaţă, i se poate sugera să arunce mai întîi o privire
asupra acelor slăbiciuni care se văd cu ochiul liber şi care i-au adus mari necazuri. Dacă-şi
foloseşte propria putere de apreciere cum ştie el mai bine, a ceea ce a fost bun şi a ceea ce a
fost rău, ar putea ajunge la o schiţă statistică a comportamentului personal, cu privire la
instinctele sale primare pentru sex, securitate şi viaţă socială. Trecîndu-şi viaţa în revistă, se
poate pune imediat pe treabă, reflectînd asupra unor întrebări, precum urmează:
Cînd, cum şi în ce împrejurări ne-a făcut rău, altora şi mie, goana mea egoistă după
relaţii sexuale? Care sînt persoanele care au suferit, şi cît de grav? Mi-am stricat căsnicia şi
mi-am vătămat copiii? Mi-am prăpădit prestigiul social? Cum am reacţionat eu la toate astea,
atunci cînd s-au petrecut? M-am ars eu pe rugul vinovăţiei, cu un foc pe care nimic nu-l putea
stinge? Sau poate am ţinut morţiş că eu am fost victima, spălîndu-mă astfel pe mîini de orice
răspundere? Cum am reacţionat la frustrările în materie de sex? Cînd eram refuzat, deveneam
răzbunător sau deprimat? Îmi descărcam frustrările pe alte persoane? Dacă atmosfera de
acasă era rece şi eram mereu respins, foloseam acest lucru pentru promiscuităţi?
Pentru majoritatea alcoolicilor, sînt de asemenea importante întrebările referitoare la
comportamentul lor în privinţa securităţii financiare şi emoţionale. În aceste zone, frica,
lăcomia, atitudinile posesive şi orgoliul au făcut ravagii mult prea des. Scrutîndu-şi
antecedentele în afaceri sau la serviciu, oricare alcoolic se poate întreba: pe lîngă problema
băutului, ce defecte de caracter au contribuit la instabilitatea mea financiară? Mi-am distrus
încrederea şi echilibrul interior prin teamă sau prin vreun complex de inferioritate? Am
încercat eu să maschez acele sentimente de insuficienţă prin înşelăciuni, trădări, minciuni sau
eschivări de la responsabilităţi, ori prin oprimarea altora, pentru că nu reuşeau să-mi
recunoască talentele excepţionale? M-am supraestimat şi am făcut pe "cine sînt eu?" Am avut
ambiţii neprincipiale, care mă făceau să-mi trădez şi să-mi subminez asociaţii? Am fost un
extravagant? Am luat mereu bani cu împrumut, fără să mă sinchisesc prea mult de a-i da
vreodată înapoi? Am fost ultra-zgîrcit, refuzînd să-mi întreţin familia cum se cuvenea? Am
încercat să fac bani încolţind oameni? Cum am stat cu metodele rapide de făcut bani, cu
speculaţiile la bursă, cu jocurile de noroc?
Multe femei în AA, care lucrează în afaceri descoperă că şi ele au avut multe probleme
de acest gen. Dar, şi o casnică alcoolică poate ruina finanţele familiei sale. Poate falsifica
facturi, manipulează banii de mîncare, îşi petrece după-amiezele la jocuri de noroc şi-i face
soţului datorii din iresponsabilitate, risipă şi extravaganţe.
 Dar, alcoolicii care şi-au pierdut prin băut serviciul, familia şi prietenii, vor avea de făcut
o examinare foarte strînsă a sinelui, pentru a depista modul în care propriile defecte de
personalitate le-au demolat securitatea.
Cele mai obişnuite simptome ale insecurităţii emoţionale sînt îngrijorările, mînia, auto-
compătimirea şi depresiile. Ele par de multe ori să-şi aibă rădăcina în interiorul nostru, alteori
par să vină din afara noastră. Ca să facem inventarul acestui aspect, este nevoie să cercetăm
cu grijă toate relaţiile personale care ne aduc necazuri încontinuu sau cu diverse ocazii. Este
bine să ţinem minte că acest tip de insecuritate poate apărea în orice zonă în care ne sînt
ameninţate instinctele. Întrebările în această direcţie pot suna cam aşa: Cînd trec în revistă atît
trecutul, cît şi prezentul, care situaţii sexuale îmi aduc nelinişte, amărăciune, frustrare sau
deprimare? La o evaluare cinstită a incidentelor, văd eu unde este propria mea greşeală? Oare
n-am ajuns în această situaţie stînjenitoare din cauza orgoliului sau a unor pretenţii
nerezonabile din partea mea? Sau, dacă tulburările mele par să fie provocate de
comportamentul altora, de ce îmi lipseşte capacitatea de a accepta ceva ce nu pot schimba?
Acest gen de întrebări fundamentale pot aduce lumină asupra sursei neliniştii mele şi-mi pot
arăta dacă sînt în stare să-mi modific propriul comportament şi astfel să mă adaptez cu
seninătate auto-disciplinei.
Să presupunem că insecuritatea financiară provoacă exact aceleaşi sentimente, în mod
constant. Mă pot întreba pînă la ce punct mi-am alimentat eu-însumi, prin propriile greşeli,
neliniştile care mă rod. Şi dacă faptele altora sînt o parte din cauză, ce pot face legat de
aceasta? Dacă sînt incapabil să schimb actuala stare de lucruri, am măcar bunăvoinţa de a lua
măsurile necesare, pentru a-mi modela viaţa conform condiţiilor existente? Întrebări ca
acestea, plus altele pe care şi le poate pune fiecare, în cazul său, vor ajuta la descoperirea
rădăcinii răului.
Însă, mulţi dintre noi am suferit mai ales din cauza relaţiilor noastre strîmbe cu familia,
cu prietenii şi cu societatea în general. Mai ales în privinţa acestora, am avut un
comportament stupid şi o atitudine încăpăţînată. Cel mai important factor, pe care nu reuşim
să-l recunoaştem, este incapacitiatea noastra de a fi reali parteneri altor fiinţe umane. Mania
egocentrismului sapă două prăpăstii dezastruoase. Fie că ţinem morţiş să-i dominăm pe cei pe
care-i cunoaştem, fie că depindem mult prea mult de ei. Dacă ne rezemăm prea mult de
semeni, ei ne vor lăsa baltă, mai devreme sau mai tîrziu, pentru că sînt şi ei oameni, şi nu pot
satisface pretenţiile noastre interminabile. Astfel, insecuritatea noastră creşte şi devine de
neîndurat. Cînd ne facem un obicei din manipularea oamenilor după bunul nostru plac, ei se
revoltă şi ne opun o rezistenţă îndîrjită. Atunci în noi se dezvoltă sentimentele rănite,
sentimentul persecuţiei şi dorinţa de a plăti cu aceeaşi monedă. Pe măsura ce sporim
eforturile de a controla totul, şi eşuăm în continuare, suferinţa noastră devine acută şi
constantă. Nu o dată am căutat să fim cel mai important membru al familiei, unicul prieten al
altora, unicul muncitor printre muncitori, unicul cetăţean util al societăţii. Am încercat mereu
să fim fie în vîrful piramidei, fie ascunşi sub ea. Acest comportament egocentric ne-a blocat
posibilitatea de a fi partenerul cuiva din jur. Prea puţine înţelegeam noi despre adevărata
frăţie omenească.
Unii vor avea obiecţii la adresa multora dintre întrebările sugerate aici, deoarece ei cred
că defectele lor de caracter n-au ajuns atît de evidente. Acestora li se poate sugera că o
examinare conştiincioasă poate dezvălui exact acele defecte la care se referă întrebările
contestate. De multe ori, la inspecţia noastră "la suprafaţă" n-au apărut lucruri prea urîte; dar
am fost uluiţi să descoperim că aceasta s-a întîmplat aşa pentru că îngropaserăm defectele
foarte adînc în noi-înşine, sub straturi groase de auto justificări. Oricare au fost defectele, ele
ne-au dus la alcoolism şi suferinţă.
De aceea, amănunţit este bine să fie cuvîntul-cheie cînd ne facem inventarul. Legat de
acest lucru, este înţelept să scriem pe hîrtie întrebările şi răspunsurile noastre. Va fi de mare
ajutor pentru limpezirea gîndurilor şi pentru onestitatea investigaţiei. Va fi prima dovadă
concretă a dorinţei noastre desăvîrşite de a continua drumul acesta.
 PASUL 5
"Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine
şi unei alte fiinţe umane, natura exactă
a greşelilor noastre."
Toţi cei 12 Paşi ai AA ne cer să procedam contrar dorinţelor noastre naturale-ei nu fac
decît să ne dezumfle ego-ul. Şi cînd este vorba despre dezumflarea ego-ului, puţini dintre Paşi
sînt atît de dificil de făcut precum este al Cincilea. Dar acesta este, de departe, cel mai
necesar Pas pentru o abstinenţă împlinită pe durată lungă şi pentru pace sufletească.
Experienţa în AA ne-a învăţat că nu putem trăi singuri cu problemele presante şi cu
defectele noastre de caracter care le cauzează şi le agravează. Dacă am adus la lumină fiecare
detaliu al vieţii noastre din trecut prin Pasul 4 şi au ieşit clar în relief acele experienţe de care
n-am mai dori să ne aducem aminte, dacă am ajuns să ştim cît rău ne-au pricinuit, nouă şi
altora, gîndirea şi acţiunile greşite-atunci, nevoia de a renunţa să mai trăim hăituiţi de acele
fantome ale trecutului devine mai urgentă decît oricînd. Trebuie să vorbim cuiva despre ele.
Atît sînt, însă, de intense frica şi rezistenţa noastră faţă de a face Pasul, încît mulţi
membri AA încercam, la început, să-l evităm. Căutam o cale mai uşoară, care-de obicei-
consta din a recunoaşte ceva general şi nu prea dureros, şi anume că atunci cînd beam n-am
fost întotdeauna buni actori. Apoi, ca măsură de precauţie, adăugăm descrieri dramatice ale
acelei părţi din viaţa de băutori, care oricum le sînt deja întrucîtva cunoscute prietenilor
noştri.
Dar, despre lucrurile care ne sîcîie şi ne ard cu adevărat nu pomenim nimic. Anumite
amintiri triste şi umilitoare, ne spunem noi, este bine să nu le împărtăşim nimănui. Nimeni pe
lume nu trebuie să le afle vreodată. Sperăm să le ducem cu noi în mormînt.
 Şi totuşi, dacă este vorba ca experienţa AA să aibă un sens, această tăinuire nu este
numai neînţeleaptă, ci de-a dreptul primejdioasă. Puţine atitudini sub influenţa alcoolului ne-
au produs mai multe necazuri decît ne poate produce acum rezerva faţă de Pasul 5. Unii
oameni nu reuşesc să-şi păstreze nici un strop abstinenţă, alţii recidivează periodic pînă nu-şi
fac, cu adevărat, curăţenia generală. Chiar şi membri vechi, cu ani de abstinenţă împlinită,
plătesc adesea scump evitarea acestui Pas. Ei mărturisesc că au încercat să ducă povara
singuri; povestesc cît au suferit din cauza iritabilităţii, a neliniştii, a remuşcărilor şi a
depresiei, şi cum, în căutarea inconştientă a uşurării, au ajuns să-şi acuze cei mai buni
prieteni, de exact acele defecte de caracter pe care ei-însuşi încercau să şi le ascundă. Au
descoperit întotdeauna că uşurarea nu venea niciodată din denunţarea defectelor altora.
Fiecare trebuia să şi le mărturisească pe ale sale.
Obiceiul de a-şi admite defectele în faţa unei alte persoane este, desigur, foarte vechi.
Valoarea acestei practici s-a confirmat mereu, de-a lungul secolelor-şi este o caracteristică a
vieţii tuturor oamenilor profund spirituali şi cu adevărat religioşi. Dar, în zilele noastre,
religia nu mai este, sub nici o formă, singurul susţinător al acestui principiu salvator.
Psihiatrii şi psihologii subliniază adînca nevoie a fiecărei fiinţe umane de pătrundere concretă
în sine, de cunoaştere a defectelor individuale de personalitate şi de discutare a acestora cu o
persoana înţelegătoare şi demnă de încredere. În ceea ce-i priveşte pe alcoolici, metoda AA
merge chiar mai departe. Cei mai mulţi dintre noi am declarat că, fără o mărturisire fără
teamă a defectelor noastre în faţa unei alte fiinţe umane, nu ne puteam menţine abstinenţi.
Pare limpede faptul că îndurarea lui Dumnezeu nu pătrunde în spiritul nostru, întru eliminarea
obsesiilor destructive, pînă nu avem bunăvoinţa de a face aceste mărturisiri.
Ce putem aştepta să obţinem prin Pasul 5? În primul rînd, vom scăpa de acel teribil
sentiment al izolării de care n-am scăpat niciodată. Aproape fără excepţie, alcoolicii sînt
torturaţi de singurătate. Chiar înainte de a ni se înrăutăţi băutul-dar oamenii au început să ne
ocolească-aproape fiecare dintre noi am suferit din cauza sentimentului de marginalizare. Fie
eram timizi şi nu îndrăzneam să ne apropiem de alţii, fie eram simpatici şi gălăgioşi, cu o
dorinţă nesăţioasă de atenţie din partea semenilor şi de compania lor, dar nu ne-am bucurat de
acestea niciodată-sau, cel puţin aşa ni se părea nouă. Exista mereu acea barieră misterioasă pe
care nici n-o puteam depăşi, nici n-o puteam înţelege. Era ca şi cum am fi fost actori pe o
scenă, care constatăm brusc că nu ştiam nici un cuvinţel din replica noastră. A fost unul dintre
motivele pentru care am dezvoltat aşa o iubire mare pentru alcool. El ne-a permis, într-
adevăr, să improvizăm textul replicii. Dar chiar şi Bacchus s-a folosit de bumerang împotriva
noastră; ne-am pomenit, în cele din urmă, loviţi de moarte şi părăsiţi în singurătate şi groază.
Cînd am găsit AA-ul, şi-pentru prima dată în viaţă-ne-am aflat printre oameni care
păreau să înţeleagă, sentimentul de apartenenţă a fost deosebit de emoţionant. Credeam că s-a
rezolvat problema izolării. Dar, curînd, am descoperit că, deşi nu mai eram singuri social
vorbind, încă sufeream din cauza vechilor junghiuri provocate de izolare şi nelinişti. Pînă n-
am vorbit, cu completă sinceritate, despre conflictele noastre interioare cu cineva, şi pînă n-
am ascultat pe altcineva care îşi deschidea sufletul la rîndul său, n-am putut cunoaşte
sentimentul integrării. Pasul 5 era răspunsul. El a fost începutul unei relaţii adevărate om-
Dumnezeu.
Acest Pas vital a fost şi calea prin care am început să cunoaştem sentimentul că puteam fi
iertaţi, indiferent de ce făcuserăm sau gîndiserăm. S-a întîmplat adesea ca, făcînd acest Pas,
împreună cu naşul sau cu un alt ghid spiritual, să ne simţim, pentru prima oară, capabili de a-i
ierta pe alţii, indiferent de cît de profunde ar fi fost relele făcute de ei nouă. Inventarul moral
ne convinsese că iertarea completă era de dorit, dar abia cînd am făcut Pasul 5 cu fermitate
am ştiut, în adîncul sufletului, că vom fi în stare atît să primim iertarea, cît şi s-o dăruim.
Un alt mare cîştig pe care îl putem aştepta de la mărturisirea defectelor noastre unei alte
fiinţe umane, este smerenia-un cuvînt deseori prost înţeles. Pentru cei care au făcut progrese
în AA, cuvîntul denumeşte o limpede recunoaştere a ce şi cine sîntem cu adevărat, urmată de
o încercare sinceră de a deveni ceea ce am putea fi. De aceea, primul nostru gest către
umilinţă trebuie să fie recunoaşterea deficienţelor noastre. Nici un defect nu poate fi corectat
pînă nu vedem clar din ce constă el. Dar va trebui să facem mai mult decît doar să vedem.
Privirea obiectivă, aruncată asupra sinelui prin Pasul 4, n-a fost, la urma urmelor, decît o
privire. De pildă, cu toţii am văzut că ne lipseau onestitatea şi toleranţa, că eram supuşi
uneori atacurilor de auto-compătimire şi de auto-amăgiri orgolioase de mărire. Descoperirea a
fost o experienţă umilitoare, dar aceasta nu însemna că ne-am şi însuşit prea multă smerenie
reală. Cu toate că recunoscute acum, defectele se aflau tot acolo. Ceva trebuia făcut cu ele. Şi,
curînd, aveam să constatăm că nu puteam dori să scăpam, nici nu puteam scăpa de ele, prin
forţe proprii.
O doză în plus de realism şi, deci, mai multă onestitate în legătura cu sine sînt marile
cîştiguri pe care le obţinem sub influenţa Pasului 5. Pe cînd ne făceam inventarul, am început
să bănuim cam cît de mult necaz ne-a adus auto-amăgirea. Acest lucru ne-a neliniştit. Dacă
toata viaţa ne-am prostit, mai mult sau mai puţin, pe noi-înşine, cum o să putem fi acum atît
de siguri că nu ne minţim din nou? De unde putem şti că am făcut o listă reală a defectelor
noastre şi că le-am admis, cu adevărat, chiar şi noua-înşine? Pentru că ne sîcîiau, în
continuare, frica, auto-compătimirea şi sentimentele rănite, poate că nu ne-am apreciat cinstit
deloc. Prea mult sentiment de vinovăţie şi de remuşcare ne forţa să dramatizăm şi să ne
exagerăm propriile slăbiciuni. Ori, mînia şi orgoliul rănit puteau fi ecranul de fum sub care ne
ascundeam unele dintre defecte, pentru care îi blamam pe alţii. De asemenea, se putea că ne
handicapau încă multe defecte, mari sau mici, pe care niciodată nu ştiuserăm că le avem.
De aceea, era mai mult decît evident că o auto-apreciere făcută de unul singur şi
recunoaşterea defectelor noastre numai pe acea bază erau departe de a fi suficiente. Trebuia
să primim ajutor din afara noastră dacă voiam sigur să cunoaştem şi să admitem adevărul
despre noi-înşine-ajutorul lui Dumnezeu şi al unei alte fiinţe umane. Numai discutînd despre
noi-înşine şi neascunzînd nimic, numai avînd bunăvoinţa de a primi sfaturi şi de a accepta
ghidare-numai aşa devenea posibilă intrarea noastră pe drumul gîndirii neîncîlcite, al
onestităţii solide şi al umilinţei autentice.
Şi totuşi, mulţi dintre noi am continuat să dăm înapoi, în faţa acestui Pas. Ziceam: "De
ce nu poate `Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi' să ne spună unde a intervenit rătăcirea
noastră? Dacă acest Creator al nostru ne-a dat viaţă, în primul rînd-atunci, El trebuie să
cunoască, în cel mai mic detaliu, toate devierile noastre din acel moment. De ce să nu ne
admitem toate defectele direct Lui, fără mijlocitor? De ce să aducem în joc pe altcineva?"
La acest stadiu, dificultatea în încercarea noastră de a trata direct cu Dumnezeu, fără
intermediar, are două aspecte. Deşi, la început, ne uluieşte descoperirea că Dumnezeu ştie
totul despre noi, sîntem predispuşi să ne învăţăm cu aceasta destul de repede. Într-un fel, să
fim doar noi-înşine cu Dumnezeu nu pare atît de stînjenitor ca a ne prezenta în faţa unei alte
persoane. Pînă nu vom sta locului şi nu vom vorbi, cu voce tare, despre ce-am ascuns vreme
atît de îndelungată, bunăvoinţa noastră de a face curăţenia generală rămîne, în cea mai mare
parte, teoretică. Atunci cînd sîntem oneşti cu o altă persoană, se confirmă onestitatea noastră
cu sine şi cu Dumnezeu.
Al doilea aspect al dificultăţii este că ceea ce ni se arată, cînd sîntem singuri, poate fi
ceva ticluit de "raţionamentele" în care sîntem maeştri, sau de gînduri pioase. Avantajul
discutării cu o altă persoană este că putem primi comentariile ei directe şi sfaturi în privinţa
situaţiei noastre-şi nu are rost să ne mai îndoim sufleteşte de valoarea acelor sfaturi.
Parcurgerea drumului spiritual de unul singur este ceva periculos. Nu o dată am auzit chiar
oameni cu bune intenţii afirmînd, cu tărie, că se aflau sub ghidarea lui Dumnezeu, cînd era
mult prea limpede că se înşelau amarnic. Lipsiţi de experienţă şi de smerenie, ei se minţeau
pe sine şi căutau să-şi justifice cele mai stupide acte pe motivul că aşa le-a dictat Dumnezeu.
Merita notat faptul că oamenii cu o viaţă spirituală foarte dezvoltată îşi verifică permanent,
prin discuţii cu prietenii sau cu sfetnicii lor spirituali, ceea ce li se arată ca fiind ghidare
Dumnezeiască. Atunci, cu siguranţă, un novice nu este bine să se expună neşansei de a face
erori stupide, poate chiar tragice. Comentariile şi sfaturile altora sînt deseori departe de a fi
perfecte, dar vor fi mereu cu mult mai clare decît orice ghidare nemijlocită, cînd sîntem lipsiţi
de experienţă în stabilirea contactului cu o Putere superioară noua-înşine.
Următoarea noastră problemă va fi descoperirea persoanei care să ne fie confesor. Aici
avem nevoie de foarte multă prudenţă; să ţinem minte că prudenţa este o virtute de maximă
valoare. Poate va fi nevoie să împărtăşim acestei persoane lucruri pe care nimeni altul nu este
bine să le afle. Vom căuta să stăm de vorbă cu cineva care are experienţă, cineva care, nu
numai că a reuşit să stea departe de pahar, ci a şi fost în stare să depăşească dificultăţi cu
adevărat mari. Poate chiar dificultăţi ca ale noastre. Această persoană poate fi naşul nostru,
dar nu neapărat. Dacă aţi acumulat o mare încredere în cel care vă este naş AA, iar
temperamentul şi problemele sale sînt similare celor pe care le aveţi şi dumneavoastră, atunci
este omul potrivit. În plus, naşul are avantajul de a şti cîte ceva despre cazul dumneavoastră.
Poate că, totuşi, relaţia cu el este de aşa natură încît n-aţi dori să-i dezvăluiţi lui decît
o parte din povestea dumneavoastră. Dacă este aşa, atunci, nu mai zăboviţi nici o clipă,
pentru că aveţi nevoie de a începe de undeva, şi cît mai curînd cu putinţă. S-ar putea să
alegeţi pe altcineva pentru împărtăşirea acelor revelaţii despre sine care sînt mai dificile şi
mai profunde. Acest alt confesor poate fi chiar din afara AA-ului-de exemplu, preotul sau
doctorul dumneavoastră. Pentru unii dintre noi, cineva complet străin se poate dovedi
persoana ideală.
Adevăratele criterii în alegerea confesorului rămîn: bunăvoinţa de a vă împărtăşi
povestea şi încrederea deplină în cel căruia îi încredinţaţi prima examinare a eu-ului
dumneavoastră. Chiar şi atunci cînd aţi găsit persoana potrivită, deseori se prea poate să aveţi
nevoie de o hotărîre fermă, pentru a fi în stare s-o abordaţi. Nimeni n-ar trebui să spună că
programul AA nu solicită nici un strop de efort de voinţă; aici este un loc în care va puteţi
solicita toată voinţa personală de care sînteţi în stare. Din fericire, aveţi toate şansele să daţi
peste o surpriză foarte plăcută. Cînd aţi explicat cu prudenţă de ce faceţi această împărtăşire îi
cînd confesorul se dovedeşte a fi de maxim ajutor, conversaţia se încheagă cu uşurinţă şi
curînd va fi foarte animată. În scurt timp, s-ar putea ca interlocutorul dumneavoastră să vă
povestească ceva care să vă facă să vă simţiţi şi mai în largul dumneavoastră. Cu condiţia să
nu tăinuiţi nimic, veţi cunoaşte un sentiment de uşurare care va creşte cu fiecare minut al
conversaţiei. Blestematele sentimente, chinuitoare de ani de zile, ţîşnesc la suprafaţă din
închisoarea lor şi, în mod miraculos, dispar de îndată ce sînt aduse la vedere. Cînd durerea s-a
potolit, în locul ei se aşterne balsamul liniştii sufleteşti. Şi, cînd smerenia şi seninătatea se
îmbină astfel, alte lucruri mari se vor produce. Mulţi membrii AA, odinioară agnostici sau
atei, ne spun că exact la acest stadiu al Pasului 5 au simţit prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi cei
care avuseseră deja o credinţă, în acel moment 1-au simţit pe Dumnezeu mai aproape ca
oricînd.
Acest sentiment de unitate cu Dumnezeu, această ieşire la suprafaţă din izolare, printr-o
împărtăşire deschisă şi onestă a teribilei noastre poveri de vinovăţie, ne aduce într-un loc de
odihnă în care să ne putem pregăti pentru următorii Paşi către o abstinenţă completă şi care
are sens.
 PASUL 6
"Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de
caracter."
"Acesta este pasul trecerii de la copilărie la maturitate", declare un preot, unul dintre
marii şi foarte preţioşii prieteni ai Comunităţii noastre. Continuîndu-şi ideea, el explică faptul
că orice om capabil de suficientă bunăvoinţă şi onestitate faţă de repetarea Pasului 6 pentru
fiecare dintre defectele sale - fără absolut nici o rezervă, oricare ar fi ea - a parcurs deja un
drum lung pe calea spiritualităţii; de aceea, poate fi considerat ca un om care încearcă în mod
sincer să se maturizeze în ochii şi după voia Creatorului său.
Desigur, des disputata problemă dacă Dumnezeu poate - şi vrea, în anumite condiţii - să
îndepărteze defectele de caracter îşi găseşte prompt răspunsul afirmativ în experienţa aproape
a fiecărui membru AA. Pentru un membru AA, care a făcut Pasul, aceasta experienţa nu este
deloc teorie; este unul dintre cele mai mari fapte de viaţă pe care le-a cunoscut. El va formula
dovada încrederii sale cam aşa:
"Sigur, am fost la pămînt; un învins, sută la sută. Puterea voinţei mele nu avea nici cel
mai mic efect asupra alcoolului. Nici schimbările de decor, nici eforturile familiei, prietenilor,
medicilor, preoţilor n-au ieşit la vreun capăt cu alcoolismul meu. Pur şi simplu nu puteam
înceta băutul şi nici o fiinţă umană nu putea face acest lucru în locul meu. Dar, cînd am
cîştigat bunăvoinţa de a-mi face curăţenia generală şi apoi am cerut unei Puteri superioare,
Dumnezeu aşa cum Îl înţelegeam eu, să-mi aducă eliberarea obsesia mea de a bea a dispărut.
A fost de-a dreptul smulse din mine."
În şedinţele AA din întreaga lume se aud zilnic asemenea afirmaţii. Este limpede, pentru
toţi, că fiecare membru AA abstinent a fost eliberat din această încăpăţînată şi-potenţial fatală
- obsesie. Deci, într-o manieră completă şi fără echivoc, toţi membrii AA "au consimţit fără
rezerve "ca Dumnezeu să îndepărteze mînia alcoolului din viaţa lor. Iar Dumnezeu a procedat
exact aşa cum I s-a cerut.
Dacă au reuşit să obţină o eliberare perfectă din alcoolism, de ce nu sunt în stare ei atunci
să-şi realizeze, prin aceleaşi mijloace, o eliberare perfectă din fiecare defect sau dificultate?
Aceasta rămîne enigma existenţei noastre al cărei răspuns se află, probabil, numai în mintea
lui Dumnezeu. Şi totuşi, cel puţin o parte din răspuns se află unde o putem percepe şi noi.
Atunci cînd bărbaţii şi femeile toarnă atît de mult alcool în trupurile lor încît îşi distrug
viaţa, ei comit un act contra naturii. Sfidîndu-şi dorinţa instinctivă de auto-conservare, se
pomenesc în plin proces de auto-distrugere. Lupta împotriva celor mai profunde instincte.
Fiind umiliţi de înfrîngerea teribilă în lupta cu alcoolul, îndurarea lui Dumnezeu poate
pătrunde în interiorul lor ca să le alunge obsesia. Aici, puternicul instinct de a trăi poate
coopera din plin cu dorinţa Creatorului lor de a le dărui o nouă viaţă. Căci, atît natura, cît şi
Dumnezeu au oroare de sinucidere.
Însă majoritatea dificultăţilor rămase nu intră deloc în această categorie. Orice om normal
vrea, de exemplu, să mănînce, să se reproducă, să fie cineva în societatea semenilor. Şi
doreşte să fie în siguranţă şi în limitele unor riscuri rezonabile, pe cînd încearcă să-şi atingă
ţinta. Mai mult ca sigur, aşa l-a croit Dumnezeu. El n-a proiectat omul ca pe o fiinţă care să se
distrugă prin alcool, ci i-a dat instinctele care să-l ajute să-şi păstreze viaţa.
Nu există nici o evidenţă, cel puţin nu în această viaţă, că Cel care ne-a creat ar aştepta de
la noi să ne eliminăm complet toate impulsurile instinctive. Din cîte ştim, nu există nici un
document care să ateste că Dumnezeu ar fi eliberat vreo fiinţă umană de absolut toate
instinctele naturale. Pentru că ne-am născut cu astfel de instincte din abundenţă, nu este de
mirare că le lăsăm adesea să-şi depăşească atribuţiile iniţiale.
Atunci cînd ele ajung să ne conducă orbeşte, ori cînd le cerem să ne aducă mai multe
satisfacţii sau plăceri, decît sunt posibile sau prevăzute pentru noi - ei bine, exact atunci ne
îndepărtăm de gradul de perfecţiune pe care îl doreşte Dumnezeu pentru noi, pămîntenii.
Aceasta este măsura defectelor noastre de caracter sau, dacă doriţi, ale păcatelor noastre.
Dacă i-o cerem, Dumnezeu ne va ierta cu siguranţă neglijenţele. Dar, în nici un caz nu ne
va face albi ca spuma şi nu ne va ţine imaculaţi fără contribuţia noastră. Aceasta presupune ca
noi să avem bunăvoinţa de a tinde spre această stare noi-înşine. EI nu ne cere decît să
încercăm, cît ştim noi mai bine, să progresăm în construirea propriului caracter.
Astfel, Pasul 6 - "Am consimţit fără rezerve ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste
defecte de caracter" - este modul AA de a formula cea mai bună atitudine posibilă pe care o
poate adopta cineva pentru a începe o muncă ce va dura toată viaţa. Aceasta nu înseamnă că
ne aşteptăm ca toate defectele de caracter să ni se smulgă din rădăcină, aşa cum s-a întîmplat
cu obsesia de a bea. Unele dintre ele poate vor fi smulse astfel; dar pentru majoritatea dintre
ele, va trebui să ne mulţumim cu ameliorări care vor cere răbdare. Cuvintele cheie "consimţit
fără rezerve" subliniază faptul că vrem să ţintim spre un ideal, atît cît îl cunoaştem sau cît îl
putem descoperi.
Cîţi dintre noi consimt fără nici o rezervă? Nimeni, în mod absolut. Cel mai bun lucru pe
care îl putem face, cu toată onestitatea pe care o putem acumula, este să încercăm să
consimţim fără rezerve. Dar chiar şi atunci, şi cei mai buni dintre noi vom descoperi cu uluire
că există un punct de împotmolire, un punct în care spunem: "Nu, la asta nu pot renunţa
încă." Şi deseori păşim pe un teren şi mai alunecos, atunci cînd ne tînguim: "La asta n-am să
renunţ niciodată!"; vedem aici pînă unde ne poate împinge satisfacerea instinctelor.
Indiferent de cît de mult am progresat, vom da mereu peste dorinţe care se vor opune
îndurării lui Dumnezeu.
Unii, care s-au descurcat bine în acest sens, ar putea contrazice cele afirmate mai sus.
Deci, haideţi să încercăm să cercetăm lucrurile mai departe. Practic, oricine doreşte să scape
de tarele sale cele mai destructive şi mai bătătoare la ochi. Nimeni nu vrea să fie atît de
orgolios încît să treacă drept un lăudăros, nici atît de însetat de averi încît să ajungă să fie
etichetat de hoţ. Nimeni nu vrea să se înfurie pînă la gradul în care ar putea omori; nimeni nu-
şi doreşte o pasiune care să-l împingă la viol, nici o lăcomie la mîncare care să dăuneze
sănătăţii lui. Nimeni nu vrea perpetuarea agoniei în vidiei, nici să ajungă paralizat de lene.
Desigur, majoritatea oamenilor nu au de îndurat defecte de un asemenea grad.
Aceia dintre noi care am scăpat cu bine din astfel de situaţii extreme avem tendinţa de a
ne felicita pentru realizare. Dar, oare, este cazul? La urma urmelor, nu cumva n-a fost decît
interesul personal, pur şi simplu, care ne-a scos la liman? Nu prea este legal mult efort
spiritual de evitarea exceselor care, oricum ne-ar aduce sancţiuni. Dar, cînd privim aspectele
mai puţin violente ale aceloraşi defecte, care este atunci atitudinea noastră?
Ceea ce trebuie să recunoaştem acum este că, de fapt, ne complacem în anumite defecte.
De-a dreptul le iubim. Cui nu-i place de exemplu, să se simtă doar un strop superior celui de
lîngă el - sau, chiar cu mult superior? Nu-i aşa că ne place să lăsăm setea de bani să treacă
drept ambiţie? Ideea de a iubi plăcerile carnale ni se pare imposibilă. Dar cîţi bărbaţi şi femei
nu exprimă din buze iubirea, şi chiar cred ceea ce spun, în timp ce ascund pofta de sex într-un
colţişor al creierului? Şi chiar şi atunci cînd rămîn între limitele convenţionale, mulţi oameni
se văd nevoiţi să admită că fantasmagorile lor sexuale tind să se confunde cu vise
sentimentale.
 Mînia, atunci cînd eşti convins că ai dreptate, poate chiar să-ţi facă plăcere. În mod
nesănătos, putem găsi chiar o satisfacţie în faptul că oamenii ne supără, pentru că aceasta ne
creează sentimentul că le sîntem superiori. Bîrfa, înveninată de mînia noastră - o formă
manierată de crime: "asasinarea reputaţiei" - ne educe şi ea un fel de satisfacţie. Prin toate
acestea, noi nu încercăm să-i ajutăm pe cei pe care îi criticăm; încercăm să vîrîm pe gîtul
altora faptul că noi am avea dreptate.
Atunci cînd lăcomia la mîncăruri nu ne ameninţă sănătatea, avem un nume drăgălaş
pentru defectul nostru - ne oferim "ceva comfortabil". Trăim într-o lume înţesată de invidie.
Într-un grad mai mic sau mai mare, toată lumea este infectată de acest defect. Din el, desigur,
noi trebuie să obţinem o satisfacţie - mascată, dar bine definite. Altfel, de ce-am mai consuma
atîta timp dorind ce nu avem, în loc să trudim pentru acele lucruri, ori căutînd cu mînie
atribuţii pe care nu le vom avea niciodată, în loc să ne adaptăm realităţii şi s-o acceptăm aşa
cum este? Şi de cîte ori nu muncim pe brînci, fără nici un alt motiv, decît acela de a ne savura
siguranţa şi lenea, mai încolo în viaţă - doar că noi îi zicem "la pensie". Priviţi şi talentul
nostru pentru amînare, care nu este decît lene în patru silabe. Aproape oricine poate adăuga
un număr bunicel de defecte la lista aceasta şi puţini dintre noi s-ar gîndi serios la a renunţa la
ele, cel puţin nu înainte de a îndura o mizerie excesivă din cauza lor.
Unii oameni, desigur, pot ajunge la concluzia că sînt într-adevăr gata de a scăpa de toate
aceste defecte. Dar, şi ei, dacă-şi întocmesc o listă cu defecte chiar şi mai inofensive, se vor
vedea siliţi se admită că preferă se mai cocoloşească la sîn pe cîteva dintre ele. De aici,
tragem concluzia că puţini dintre noi putem consimţi repede sau uşor la a ţinti spre
perfecţiunea spirituală şi morală. De cele mai multe ori ne programăm doar atîta perfecţiune
cîtă ne trebuie pentru a ne descurca şi, fără discuţie, noi avem o mare varietate de idei despre
cum să ne descurcăm. Deci, diferenţa dintre "copilărie şi maturitate" este diferenţa dintre a
face efortul de a ne atinge scopurile personale şi de a urmări atingerea scopului perfect al lui
Dumnezeu.
Mulţi vor întreba imediat: "Cum putem noi accepta tot ce implică Pasul 6? Păi..., asta-i
perfecţiune!" Sună ca o întrebare grea, dar practic, nu este aşa. Doar Pasul 1, prin care
admitem sută la sută că sîntem neputincioşi asupra alcoolului, poate fi făcut absolut perfect.
Cei unsprezece rămaşi formulează idealuri perfecte. Sînt scopuri spre care tindem şi, totodată,
măsura cu care ne estimăm progresul. Privit în această lumină, Pasul 6 este dificil, încă, dar
deloc imposibil. Singurul lucru urgent care ne rămîne este să începem şi să continuăm să
încercăm.
 Dacă vrem să obţinem un avantaj real din acest Pas, asupra altor probleme, pe lîngă
alcool, vom avea nevoie de o experienţă complet nouă de deschidere spirituală. Va fi nevoie
să ne ridicăm ochii spre perfecţiune şi să fim pregătiţi de a porni în acea direcţie. Rareori va
conta ritmul efortului nostru. Important este să ştim cînd sîntem pregătiţi.
Revenind la defectele pe care nu sîntem încă dispuşi să le abandonăm, va fi nevoie să
ştergem liniile adînci de demarcaţie pe care ni le-am tras. Poate ne vom vedea siliţi, în unele
cazuri, să spunem: "Nu pot renunţa la asta încă...", dar nu trebuie să ne mai spunem: "La asta
nu voi renunţa niciodată!"
Se analizăm ceea ce apare ca o poartă deschisă riscului. Ni se sugerează că ar fi bine să
avem toată bunăvoinţa de a ţinti către perfecţiune. Remarcăm că un dram de amînare poate fi
totuşi iertat. Cuvîntul amînare poate lua sensul de amînare-pe-termen-lung, în mintea expertă
în speculaţii a alcoolicului. El ar putea spune: "Ah, e foarte uşor! Sigur, o să pornesc spre
perfecţiune, dar nu mă grăbesc încă. Poate o să reuşesc să amîn, fără termen, rezolvarea unora
dintre probleme." Acest punct de vedere nu va fi suficient, mai mult ca sigur. O astfel de
speculaţie mintală, oricît ar fi ea de plăcută, va trebui să ia drumul celorlalte de tipul ei. Cît
mai curînd cu putinţă va trebui cel puţin să luăm de guler cele mai rele defecte de caracter şi
să acţionăm în direcţia eliberării de ele.
În clipa în care spunem: "Nu, niciodată!" mintea noastră se închide în faţa îndurării lui
Dumnezeu. Amînarea este periculoasă, iar răzvrătirea poate fi fatală. Este exact momentul în
care abandonăm obiectivele limitate şi ne îndreptăm către voia lui Dumnezeu pentru noi.
 PASUL 7
”Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze defectele."
Deoarece acest Pas este strîns legal de umilinţă ar fi bine să ne oprim o clipă să
examinăm termenul şi ce însemnătate are pentru noi practicarea umilinţei.
Într-adevăr, principiul fundamental al fiecăruia dintre Cei 12 Paşi AA este atingerea unui
cît mai înalt grad de smerenie. Fără o doză cît de mică de umilinţă, nici un alcoolic nu poate
rămîne abstinent. Aproape toţi membrii AA au descoperit şi că, pînă nu-şi dezvoltă această
preţioasă calitate, mult mai mult decît le este necesară pentru simpla abstinenţă, tot nu au prea
multe şanse de a fi cu adevărat fericiţi. Fără ea, traiul lor este sărac în sensuri iar in situaţii
critice nu pot aduna destulă încredere ca să facă faţă neprevăzutului.
Cuvîntul de umilinţă, ca şi idealul pe care îl evocă, au o soartă nefericită în lumea
contemporană. Nu numai că este greşit înţeleasă ideea; cuvîntul însuşi este deseori intens
antipatizat. Mulţi oameni nu au întîlnit nici cea mai vagă nuanţă de smerenie ca mod de viaţă.
Multe din cele pe care le auzim in limbajul cotidian, şi o mare parte din ceea ce citim,
subliniază mîndria omului pentru propriile realizări.
Cu o foarte puternică doză de inteligenţă, oamenii de ştiinţă au silit mereu natura să-şi
dezvăluie secretele. Imensele resurse, cum sub stăpînirea omului, promit o asemenea cantitate
de binefaceri materiale încît mulţi au ajuns la credinţa că ne-am afla în zorii unui mileniu
conceput şi confecţionat de mîna omului. Sărăcia o să dispară şi va fi o asemenea abundenţă
din toate, încît fiecare om va cunoaşte toată securitatea personală şi toate satisfacţiile dorite.
Teoretic, s-ar părea că, odată satisfăcute instinctele primare ale fiecărui individ, nu vor mai
rămîne motive pentru neînţelegeri între oameni. Lumea va fi atunci fericită, libere să se
concentreze asupra culturii şi formării caracterului. Prin doar inteligenţa şi prin truda lor,
oamenii îşi vor modela propriul destin.
Cu siguranţă, nici un alcoolic - şi mai mult ca sigur, nici un membru AA, nu vrea să
conteste importanţa realizărilor materiale. Nici nu intrăm în dispută cu acei numeroşi
susţinători pasionaţi ai convingerii că satisfacerea instinctelor primare ar fi obiectivul major
al vieţii. Dar sîntem siguri că nu există pe lume o altă categorie umană care să fi făcut mai
multe boacăne, încercînd să trăiască după această formulă, decît alcoolicii. De mii de ani am
avut pretenţii la mai mult decît ne era destinat, la capitolul securitate, prestigiu, aventuri
sentimentale. Şi cînd se întîmpla să le obţinem, beam ca să putem visa lucruri şi mai măreţe.
Cînd eram frustraţi de ceva, chiar şi numai parţial, beam că se uităm complet de toate. Nimic
nu era îndeajuns din ce credeam noi că ar fi dreptul nostru.
În toate strădaniile acestea, din care atîtea erau bine intenţionate, lipsa smereniei fusese
un handicap paralizant pentru noi. Punctul nostru de vedere nu ne permitea nici o perspectivă
asupra faptului că modelarea caracterului şi valorile spirituale trebuie să se afle pe primul
plan şi că satisfacţiile materiale nu sînt scopul vieţii. Într-un mod care ne era caracteristic,
confundam scopul cu mijloacele. În loc să privim satisfacerea dorinţelor materiale ca mijloc
de trai şi de funcţionare ca fiinţe umane, noi luaserăm aceste satisfaceri drept stop final al
vieţii.
Este adevărat că majoritatea dintre noi credeam în nevoia de a avea un caracter bun, dar,
desigur, caracterul bun ni se părea ceva necesar doar pentru a obţine satisfacţii personale. Prin
onestitate şi simţ etic în cantitatea necesară, se obţin mult mai uşor cele dorite. Însă noi, ori de
cîte ori aveam de ales între caracter şi comfort, modelarea caracterului rămînea pierdută
undeva în praful ridicat de goana noastră după ceea ce credeam noi că ar fi fericirea. Mult
prea rar am privit noi construirea caracterului, în sine, ca pe ceva de dorit, ceva pentru care să
ne străduim să obţinem, indiferent dacă nevoile instinctuale ni s-ar împlini sau nu. Nu ne-a
trecut niciodată prin cap să facem din onestitate, toleranţă şi iubirea adevărată - de semeni şi
de Dumnezeu, o bază zilnică a vieţii.
Nefiind ancoraţi în nici un fel de valori permanente şi fiind orbi la adevăratul scop al vieţii,
am ajuns la încă un rezultat nedorit. Pentru că, atîta vreme cît eram convinşi că nu puteam trăi
decît prin inteligenţa şi puterile proprii, o credinţă funcţională într-o Putere superioară ne era
imposibile. Acest lucru era valabil chiar şi atunci cînd aveam credinţa că Dumnezeu există.
Unii am avut o credinţă religioasă cinstită, dar care rămînea fără roade pentru că încercam să
jucăm noi-înşine rolul lui Dumnezeu. De îndată ce plasăm încrederea de sine pe primul plan
încrederea autentice într-o Putere superioară era exclusă. Ne lipsea acel ingredient de bază al
oricărui grad de smerenie: dorinţa de a căuta să aflăm şi de a împlini voia lui Dumnezeu.
Pentru noi procesul obţinerii unei noi perspective a fost incredibil de greu. Abia după ce am
îndurat nenumărate umilinţe am priceput că eram nevoiţi să învăţăm ceva despre smerenie.
Numai după un lung drum, marcat de înfrîngeri şi umiliri succesive, numai după ce
mulţumirea de sine a luat lovitura finală - abia atunci am început să simţim umilinţa ca pe
ceva mai mult decît o simplă situaţie de disperare profundă. Fiecărui nou venit printre
Alcoolicii Anonimi i se spune - şi curînd va simţi pe pielea lui - că recunoaşterea smerite a
neputinţei asupra alcoolului este primul sau pas către eliberarea din încătuşarea paralizantă.
La început percepem umilinţa ca pe o necesitate. Dar acesta nu este decît începutul. Ca sa
să scăpăm complet de aversiunea pe care ne-o creează ideea de umilinţă, ca să obţinem o
imagine a ei ca potecă spre adevărata libertate a spiritului omenesc, ca să ajungem la
bunăvoinţa de a acumula umilinţa propriu-zise ca ceva necesar, cei mai mulţi dintre noi avem
nevoie de mult, mult timp. După o viaţă întreagă de egocentrism nu se poate schimba
macazul chiar aşa uşor. La început ne cramponăm în răzvrătiri la fiecare pas.
După ce, în fine, admitem, fără rezerve, neputinţa noastră asupra alcoolului, sîntem
înclinaţi să răsuflăm uşuraţi: "Doamne-ajută că s-a terminat! Prin asta n-o să mai am de trecut
niciodată!" Apoi aflăm, deseori spre consternarea noastră, că n-am depăşit decît prima piatră
kilometrică din cele care jalonează noul drum pe care îl urmăm. Încă sub imboldul unei
stricte necesităţi, ne pomenim, fără nici o plăcere, în lupta cu acele serioase defecte de
caracter care, mai ales, făcuseră din noi nişte băutori-problemă - defecte de care trebuie să ne
ocupăm pentru a preveni reîntoarcerea la alcoolismul activ. Vom vrea să scăpăm de unele
dintre aceste defecte; dar, în unele situaţii, lucrul acesta ni se va părea imposibil şi vom bate
în retragere. Ne vom agăţa pătimaş, în continuare, de altele care ne tulbură la fel de mult
echilibrul, dar le savurăm încă, peste măsură. De unde să adunăm bunăvoinţă şi fermitate în
cantitatea necesară eliberării de sub oprimarea acestor impulsuri şi dorinţe copleşitoare?
Şi din nou, sîntem încolţiţi, în faţa concluziei pe care ne-o dă experienţa metodei AA, şi
anume, că trebuie să punem voinţa la bătaie. Altfel ne vom rătăci din nou. La această fază a
progresului nostru ne simţim presaţi, forţaţi să facem ce trebuie făcut. Sîntem obligaţi să
alegem între durerea încercărilor şi sancţiunile care vor urma cu siguranţă dacă nu vom
încerca. Aceşti primi paşi îi facem, de obicei, fără tragere de inimă, dar îi facem. Poate că
încă nu avem o părere prea grozavă despre umilinţă ca virtute personală care să merite a fi
cultivată, dar recunoaştem în ea, cu adevărat, un ajutor necesar supravieţuirii noastre.
 După ce am aruncat o privire cinstite asupra unora dintre aceste defecte, după ce le-am
discutat cu altcineva şi am ajuns la bunăvoinţa de a scăpa de ele, imaginea noastre despre
umilinţă începe să capete un contur mai larg. Pînă în acest moment ne vom fi eliberat, mai
mult ca sigur, de handicapurile cele mai devastatoare. Savurăm deja momente de adevărată
pace sufletescă. Pentru aceia dintre noi care pînă acum nu cunoscuserăm decît exaltarea,
depresia sau anxietatea - cu alte cuvinte, pentru noi toţi - această pace, nemaicunoscută
înainte, este un dar nepreţuit. Într-adevăr, s-a adăugat ceva nou. Înainte, umilinţa nu
însemnase decît umiliri impuse; acum, ajunge se fie ingredientul nutritiv al seninătăţii
noastre.
Aceasta percepţie îmbunătăţită a ideii de umilinţă este începutul unei schimbări radicale
a unghiului din care privim realitatea. Ochii noştri încep să se deschide către imensele valori
care provin direct din dureroasa dezumflare a ego-ului. Pînă acum, viaţa noastră fusese larg
consacrată evadării durerii şi a problemelor. Ne feream de ele ca de ciumă. N-am vrut
niciodată să avem de-a face cu suferinţa. Soluţia noastră a fost mereu evadarea prin alcool.
Modelarea caracterului prin suferinţă putea fi ceva grozav pentru sfinţi, dar, categoric, noi nu
simţeam nici o atracţie pentru aşa ceva.
Apoi, în AA, am privit şi am ascultat. Pretutindeni vedeam eşecul şi nenorocirea
transformate de umilinţa în valori inestimabile. Auzeam o poveste după alta despre cum a
izvorît puterea din chiar lipsa de putere, prin umilinţa. În fiecare caz, durerea a fost preţul
admiterii noastre într-o nouă viaţă. Dar acest preţ de intrare ne-a permis un cîştig mult mai
mare decît ne-am aşteptat. Ne-a adus o doze de smerenie care - aveam să descoperim curînd -
era un balsam pentru durere. Am început să nu ne mai temem aşa de mult de dureri şi să
dorim smerenia mai mult decît oricînd.
În timpul acestui proces de descoperiri despre umilinţă, cel mai profund rezultat a fost
schimbarea atitudinii noastre faţă de Dumnezeu. Şi aceasta s-a întîmplat, indiferent dacă eram
credincioşi sau necredincioşi. Încetul cu încetul, depăşeam ideea că ne-am mai putea conduce
noi destinul doar cu cîte un strop de ajutor din partea Puterii superioare şi numai în clipe
critice. Ideea că am fi proprietarii vieţii noastre şi că intervenţia lui Dumnezeu, din cînd în
cînd, ar fi suficientă, a început să se evaporeze. Mulţi dintre cei care ne crezuserăm
credincioşi am văzut cît de limitată ne fusese credinţa. Refuzînd să-L plasăm pe Dumnezeu
pe primul loc, ne-am privat de ajutorul Lui. Dar acum, apreciem bogăţia, de sensuri
luminoase şi promiţătoare, a cuvintelor: "Eu, de capul meu, nu sînt nimic, Tatăl este autorul".
Am descoperit că nu mai era nevoie să fim constrînşi la umilinţă. O puteam căuta de
bună-voie, tot aşa cum o puteam obţine prin lovituri şi suferinţe. Ne-am aflat la o mare
răscruce a vieţii atunci cînd am căutat umilinţa ca pe ceva ce ne doream cu adevărat, în loc s-
o considerăm ca pe ceva prin care trebuia să trecem. Această răscruce a marcat momentul
înţelegerii Pasului 7, cu toate implicaţiile lui: "Cu umilinţă, I-am cerut să ne scape de
slăbiciuni."
Pe măsură ce ne apropiem de practicarea propriu-zisă a acestui Pas, ar fi bine să ne
întrebăm încă o dată care sînt obiectivele noastre mai profunde. Oricare dintre noi şi-ar dori
să trăiască în pace cu sine şi cu semenii săi. Ne-am dori să ne asigurăm că îndurarea lui
Dumnezeu poate face pentru noi ceea ce nu putem face noi-înşine pentru sine. Am văzut că
defectele de caracter, bazate pe miopia unor dorinţe nedemne, sînt obstacole care ne închid
calea către aceste obiective. Acum vedem clar că am avut pretenţii nerezonabile de la noi-
înşine, de la alţii şi de la Dumnezeu.
Cel mai important catalizator al defectelor noastre a fost frica: în primul rînd, frica de a
nu pierde cumva ceva ce se află în posesia noastră sau teamă că s-ar putea să nu reuşim să
obţinem ceea ce doream. Trăind pe baza unor pretenţii nesatisfăcute, eram într-o stare de
continuă tulburare şi frustrare. De aceea nu aveam cum să cunoaştem măcar un strop de pace
pînă nu găseam o cale de reducere a acestor pretenţii. Diferenţa dintre a pretinde, şi a cere
doar, este clară pentru oricine.
Pasul 7 este acţiunea prin care producem o schimbare de atitudine. Aceasta schimbare ne
va permite sub ghidarea smereniei, să ieşim din noi-înşine către ceilalţi şi către Dumnezeu.
Pasul 7 pune accentul pe umilinţă şi pe nimic altceva. El ne comunică faptul că este foarte
necesar să avem bunăvoinţa să încercăm calea umilinţei, atunci cînd căutăm eliberarea din
slăbiciunile noastre, exact aşa cum am făcut cînd am admis că eram neputincioşi asupra
alcoolului şi cînd am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă - înşine ne putea reda
sănătatea mintală. Dacă acel grad de umilinţă ne-a dat tăria de a găsi binecuvîntarea eliberării
din obsesia mortală, atunci trebuie să existe speranţa unui rezultat similar în ce priveşte orice
altă problemă care ni s-ar ivi în cale.
 PASUL 8
„Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am
făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele."
Paşii 8 şi 9 vizează relaţiile personale. Mai întîi, aruncăm o privire în urmă, pentru a
încerca să descoperim unde am greşit apoi încercăm, cu vigoare, o reparare a răului pe care l-
am făcut; şi în al treilea rînd, după ce am eliminat astfel reziduurile trecutului, ne gîndim
serios la cum am putea dezvolta, folosind noile cunoştinţe achiziţionate despre sine, cele mai
bune relaţii posibile cu fiecare fiinţe umane pe care o cunoaştem.
Nu este o treabă simplă. Este o sarcină de care ne putem achita cu o pricepere mereu
îmbunătăţita cu timpul, dar o sarcină care niciodată nu se va încheia cu adevărat. Învăţarea
traiului în cea mai deplină pace, cooperare şi frăţie cu toţi semenii, bărbaţi sau femei, oricine
ar fi, este o experienţă fascinantă şi emoţionantă. Fiecare membru AA a descoperit că poate
progresa prea puţin pe acest nou drum în viaţă, pînă nu face cu adevărat o investigaţie exactă
şi fără rezerve a trecutului sau, pentru a şti ce urme au lăsat ravagiile provocate de el în viaţa
semenilor. Pînă la un anumit nivel, a făcut aceasta investigaţie prin inventarul moral, dar
acum a sosit vremea necesităţii de a-şi dubla eforturile, pentru a vedea cîţi oameni a rănit şi în
ce mod. Aceasta redeschidere de vechi răni emoţionale - unele vechi, altele poate chiar uitate,
iar unele care încă supurează dureros - poate părea, la prima vedere, o operaţie chirurgicală
fără sens. Dar, dacă se porneşte cu bunăvoinţă, atunci marile avantaje ale acestei acţiuni vor
apărea atît de repede, încît, pe măsură ce se topesc obstacole după obstacole, durerea se va
potoli.
 Obstacolele sînt, totuşi, reale. Primul şi cel mai greu de trecut este legal de iertare. În
clipa în care cugetăm la o relaţie strîmbă sau ruptă cu cineva anume, emoţiile pornesc în
defensive. Ca să scăpăm de privitul în faţă al lucrurilor rele pe care le-am făcut noi altora, ne
concentrăm cu ura asupra răului pe care ni l-au făcut nouă persoanele respective. Această
atitudine este reală mai ales atunci cînd vreun om ne-a făcut cu adevărat mult rău.
Triumfători, ne legăm de comportamentul incorect al acelei persoane şi-l folosim ca o scuză
perfectă, pentru a minimaliza sau a da uitării propria noastre comportare.
Aici este mare nevoie să ne stăpînim, sută la sută. Nu prea are sens să rîdă ciob de oale
sparte. Să ne amintim, că nu numai alcoolicii sînt victime ale emoţiilor dereglate. În plus, este
de obicei - adevărat că apucăturile noastre, pe cînd beam, au agravat defectele altora. Nu
odată ne-am împins prietenii pînă la limita răbdării şi am reuşit să-i facem negri de mînie
chiar şi pe acei oameni care nu dădeau nici două parale pe noi. În multe situaţii avem de-a
face chiar cu tovarăşi de suferinţă, cărora le-am adîncit durerile. Dacă tot vine vorba să cerem
iertare pentru noi-înşine, de ce n-am începe prin a-i ierta noi pe ei, o dată pentru totdeauna?
Pe cînd ne făceam lista persoanelor pe care le-am rănit, mulţi dintre noi ne-am izbit de
încă un obstacol. Am fost puternic şocaţi cînd ne-am dat seama că ne pregăteam să ne
prezentăm în faţa celor pe care îi răniserăm, ca să ne admitem purtarea noastre detestabilă.
Fusese şi aşa destul de stînjenitor să admitem totul, lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte
fiinţe umane. Dar perspective de a face cu adevărat o vizită, sau numai de a scrie o scrisoare,
tocmai celor în cauză, acum ne-a copleşit de tot, în special la gîndul că nu valorăm mai nimic
în ochii celor mai mulţi dintre ei. Mai erau şi cazuri în care unii nici nu erau, din fericire,
conştienţi de răul pe care li-l făcuserăm. De ce nu se poate, ne tînguiam noi, să dăm uitării
acele fapte? La ce să ne mai şi gîndim la acei oameni? Cam aşa arătau căile prin care frica
făcea conspiraţie cu trufia, ca să zădărnicească întocmirea unei liste cu toţii cei pe care i-am
rănit.
Unii dintre noi ne-am mai văzut confruntaţi şi cu un obstacol de o cu totul altă natură.
Ţineam morţiş ca, pe cînd beam, noi n-am făcut rău nimănui decît nouă înşine. Familiile
noastre n-au suferit, pentru că ne plăteam toate datoriile şi nu beam decît rareori acasă.
Asociaţii noştri n-au suferit pentru că, de obicei, ne vedeam de treabă în afaceri. Reputaţia
noastră nu suferise, pentru că puţini ştiau că beam. Cei care ştiau, ne asigurau cîteodată de
faptul că o beţie zdravănă nu era decît o greşeală a unui om cumsecade. Atunci, ce rele să fim
făcut? În nici un caz mai multe decît ar putea repara cîteva scuze, prezentate în treacăt.
Această atitudine este, desigur, rezultatul uitării intenţionate. Este o atitudine pe care n-o
poate schimba decît o cercetare profundă şi onestă a motivelor şi acţiunilor noastre.
 Deşi, în unele cazuri, nu mai putem repara nimic, iar în altele, este de preferat să
întîrziem cu reparaţiile o vreme, este necesar să examinăm, cu precizie şi în amănunt, modul
în care i-a afectat viaţa noastră trecută pe alţii. În multe situaţii, vom constata că răul făcut
altora este minor, dar pe noi ne chinuie un grav şoc emotiv din cauza celor făcute. Conflictele
emoţionale dăunătoare foarte profunde, uneori chiar complet date uitării, persistă în
subconştient. La vremea la care s-au produs, poate că ne-au provocat atît de violente tulburări
emoţionale încît ne-au deteriorat viaţa şi personalitatea cît se putea mai rău.
Dacă obiectivul reparării greşelilor noastre faţă de alţii este primordial, nu este mai puţin
necesar să desprindem, din examinarea relaţiilor noastre personale, toate informaţiile pe care
le putem obţine, oricît de mici, despre sine şi despre dificultăţile noastre fundamentale.
Deoarece relaţiile proaste cu alte fiinţe umane au fost aproape întotdeauna cauza imediată a
nenorocirii noastre, inclusiv a alcoolismului, nici un alt teren nu poate fi mai propice
investigaţiei şi mai bogat în informaţiile care ne interesează. O reflectare calmă şi înţeleaptă,
asupra relaţiilor personale, ne poate adînci cunoaşterea de sine. Putem vedea bine în spatele
defectelor noastre de suprafaţă, ca să le înţelegem pe cele din adîncime, defecte care au fost
uneori responsabile pentru întreg tiparul vieţii noastre. Am descoperit că un examen
amănunţit şi profund este binefăcător şi merită tot efortul.
Apoi, s-ar putea să ne întrebăm ce anume să înţelegem prin "am făcut necazuri" altor
oameni. Ce fel de "necazuri" îşi fac - de fapt oamenii, unii altora? Pentru a defini termenul de
"necazuri" într-un mod practic, am putea spune că este vorba de rezultatul ciocnirii
instinctelor, ciocnire care produce rău fizic, mental, emoţional sau spiritual altora. Spiritul
nostru, mereu arţăgos, stîrneşte furia în ceilalţi. Minciunile şi înşelăciunile noastre îi privează
pe alţii nu numai de bunurile lor lumeşti, ci şi de securitatea emoţională şi de pacea
sufletească. De-a dreptul îi invităm să devină dispreţuitori şi răzbunători. Comportarea
noastră sexuală egoistă poate da naştere geloziei, suferinţei şi unei puternice dorinţe de
răzbunare.
Aceste grosolane devieri în purtare sînt departe de a fi lista completă a relelor pe care le
facem. Să ne gîndim la cîteva dintre cele mai subtile, care pot fi uneori tot atît de dăunătoare.
Să presupunem că în viaţa de familie sîntem zgîrciţi, iresponsabili, nesimţiţi sau distanţi. Să
presupunem că sîntem iritabili, critici nerăbdători şi lipsiţi de umor. Să presupunem că-l
potopim cu atenţia noastră pe unul dintre membrii familiei şi-i neglijăm pe ceilalţi. Ce se
întîmplă, cînd încercăm să dominăm întreaga familie, fie printr-o lege de fier, fie prin
neîncetate directive amănunţite despre cum ar trebui să trăiască toţi, de la o oră la alta? Ce se
petrece, cînd ne bălăcim în deprimare şi autocompătimire - care mustesc în fiecare por al
nostru şi de care îi contaminăm pe toţi din jur? O asemenea listă de necazuri făcute altora -
din cele care fac viaţa dificilă şi, deseori, de neîndurat, alături de noi, alcoolici activi - poate
fi continuate aproape la infinit. Cînd ducem cu noi asemenea trăsături de personalitate, la
serviciu, la cumpărături, în societatea prietenilor, ele pot produce tot atîtea necazuri cîte le au
produs acasă.
După ce am investigat cu grijă întreaga gamă a relaţiilor umane şi după ce am hotărît cu
precizie care trăsături de caracter au dăunat altora şi i-au tulburat, putem începe să scotocim
în memoria noastră, în căutarea persoanelor pe care le-am ofensat. N-ar trebui să fie prea greu
să-i reperăm pe cei mai apropiaţi şi mai grav afectaţi. Apoi, cu fiecare an din trecut pe care îl
trecem în reviste, pînă unde ne ajute memoria, vom sfîrşi prin a compune o listă lungă de
nume de oameni pe care i-am afectat, într-un fel sau altul. Este necesar, desigur, să cumpănim
cu grijă fiecare situaţie. Vom vrea să ne vedem propriile noastre fapte şi să le admitem,
iertînd răul, real sau imaginar, care ni s-a făcut nouă. Este necesar să evităm să judecăm în
mod extremist, atît pe noi-înşine, cît şi pe cei implicaţi. Nu trebuie să exagerăm, nici
defectele noastre, nici ale lor. Ţinta noastră neclintită va fi să ne păstrăm un punct de vedere
ponderat şi obiectiv.
Atunci cînd creionul se va împiedica, ne vom întări şi însenina, amintindu-ne ce
însemnătate a avut experienţa acestui Pas pentru alţi membri AA. Este începutul sfîrşitului
izolării de semeni şi de Dumnezeu.
 PASUL 9
"Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă,
dar nu şi atunci cînd le-am fi putut face vreun rău, for sau altora."
Un raţionament sănătos, grija de a găsi momentul potrivit, curaj şi prudenţă - acestea sînt
calităţile de care vom avea nevoie cînd vom face Pasul 9.
După ce ne-am întocmit lista cu oamenii cărora le-am făcut rău, după ce am reflectat cu
grijă asupra fiecărei situaţii şi am încercat să intrăm în posesia unei atitudini corecte de
abordare, vom vedea că reparaţiile directe datorate îi împart pe cei vizaţi în mai multe
categorii. Vor fi aceia pe care este bine să-i abordăm de îndată ce avem o convingere
rezonabilă în stabilitatea abstinenţei noastre. Vor fi aceia faţă de care nu vom putea repara
decît parţial relele făcute, ca nu cumva dezvăluirile noastre să le facă, lor sau altora, mai mult
rău decît bine. Vor fi şi cazuri în care reparaţiile vor trebui amînate, iar in altele, prin natura
situaţiei, nu vom mai putea deloc lua legătura personal cu acei oameni.
Cei mai mulţi dintre noi începem prin a face reparaţii chiar din prima zi printre Alcoolicii
Anonimi. Din clipa în care ne anunţăm familia ce avem de gînd, cu adevărat, să încercăm să
urmăm programul, procesul recuperării a început. În cazul membrilor familiei, rareori se pune
problema vreunor măsuri de prudenţă ori de găsirea momentului potrivit. Ne vine să strigăm
în gură mare, de cum intrăm pe uşă, vestea cea bună. De obicei, cînd ne întoarcem de la
prima şedinţă AA sau, poate, după ce terminăm lectura cărţii Alcoolicii Anonimi, vom vrea să
petrecem cîteva minute cu un anume membru al familiei şi să recunoaştem, prompt, răul făcut
prin băutură. Aproape întotdeauna, dorim să mergem şi mai departe, admiţînd defecte de-ale
noastre care au făcut deosebit de greu traiul alături de noi. Acesta vi fi un moment cu totul
deosebit, în puternic contrast cu dimineţile de mahmureala cînd fie ne înjurăm pe noi-înşine,
fie dădeam vina pe familie (şi pe toţi ceilalţi) pentru toate necazurile noastre. La această
primă discuţie este necesar doar să facem o mărturisire generală a defectelor noastre. S-ar
putea dovedi neînţelept ca, în acest stadiu, să dezgropăm anumite episoade dureroase. Un
raţionament de bun simţ ne spune să nu ne pripim. Atunci cînd sîntem dispuşi să dezvăluim
cele mai oribile fapte, trebuie să ne asigurăm că avem viu, în minte, principiul: noi nu ne
putem procura pacea sufletească pe socoteala altora.
Acelaşi mod de abordare ne va fi de folos şi la locul de muncă. Imediat, ne vor veni în
minte cîteva persoane care ştiu totul despre băutul nostru şi care au fost cele mai afectate.
Dar, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea să avem nevoie de ceva mai multă discreţie decît în
abordarea membrilor de familie. S-ar putea să nu dorim să le spunem nimic vreo cîteva
săptămîni sau mai mult. Mai întîi vom dori să fim cît de cît siguri că sîntem cu adevărat
racordaţi la programul AA. Atunci ne vom simţi pregătiţi să ne prezentăm în faţa acestor
oameni, ca să le spunem ce este AA-ul şi ce încercăm să facem. Problema fiind pusă în acest
mod, putem recunoaşte fără reţineri răul făcut şi ne putem prezenta scuzele. Ne putem achita
- sau putem promite că ne vom achita - toate obligaţiile financiare sau de altă natură. Ne va
uimi de multe ori reacţia generoasă a majorităţii celor abordaţi cu o asemenea sinceritate,
lipsită de emfază. Chiar la prima noastră încercare de reparare, pînă şi cei care ne-au criticat
cel mai aspru şi mai pe bună dreptate vor micşora distanţa pe care au ţinut-o faţă de noi.
Această atmosferă de aprobare şi de laude este capabilă să ne facă să ne simţim uşor
exaltaţi, să ne pierdem echilibrul şi să căutăm mereu acelaşi efect. Ori, se prea poate să
cădem în cealaltă extremă, cînd - rareori, a drept - sîntem primiţi cu răceală şi scepticism.
Aceasta ne va ispiti să venim cu insistenţe sau să discutăm în contradictoriu. S-ar putea chiar
să ne împingă în descurajare şi pesimism. Dar, dacă ne pregătim bine înainte, asemenea
reacţii nu ne vor devia de la obiectivul nostru ferm şi echitabil.
După aceste prime încercări de reparaţii, s-ar putea să ne savurăm atît de mult
sentimentul de uşurare cîştigat încît să tragem concluzia că datoria noastră s-a încheiat. Vom
dori să ne culcăm pe lauri. Tentaţia de a sări peste întîlnirile mai umilitoare şi temute - care
tot ne-au mai rămas-s-ar putea să fie mare. Adesea ne vom construi scuze plauzibile pentru a
ne eschiva complet de la ce avem de făcut. Sau vom tot amîna, spunîndu-ne că încă nu este
momentul, cînd, în realitate, am lăsat să ne scape cîteva şanse bunicele de a îndrepta un rău
grav. Să nu spunem că sîntem prudenţi, atunci cînd în realitate ne eschivăm.
De îndată ce începem să simţim că avem încredere în noul nostru mod de viaţă, şi - prin
exemplul comportării noastre - am început să-i convingem pe cei din jur că într-adevăr
schimbarea este în bine, nu mai este imprudent să discutăm, cît se poate de deschis, cu cei
grav afectaţi de noi, chiar şi cu cei care nu ştiu, sau abia dacă sînt conştienţi, de ce le-am
făcut. Singurele excepţii vor fi cazurile în care dezvăluirile noastre ar produce un rău real.
Conversaţia poate începe ca de obicei, cît mai natural. Dar dacă nu se iveşte o asemenea
ocazie, la un moment dat, vom simţi nevoia de a ne lua serios inima-n dinţi, pentru a ne
prezenta în faţa persoanei respective şi a pune cărţile pe masă. Nu este nevoie să ne bălăcim
în remuşcări excesive în faţa celor pe care i-am rănit, dar este important ca încercările de
reparaţii să fie generoase şi fără ocolişuri.
Nu poate exista decît o singură situaţie care să justifice doar dezvăluiri parţiale despre
răul făcut. Este vorba despre situaţia în care o dezvăluire completă ar răni serios persoana în
cauză, sau - la fel de important - alţi oameni. Nu putem, de exemplu, povesti cu lux de
amănunte aventurile noastre extraconjugale soţului sau soţiei care nu ştie nimic. Dar, chiar şi
în asemenea cazuri, dacă subiectul trebuie discutat, să încercăm să evităm a face necazuri
persoanelor implicate în aventurile respective, oricine ar fi ele. Sîntem departe de a ne uşura
povara atunci cînd, cu nesimţire, facem şi mai grea crucea altora.
O problemă cu două tăişuri se poate naşte în alte aspecte ale vieţii, în care este vorba
despre acelaşi principiu. Să presupunem, de pildă, că ne-am băgat mîinile în banii firmei, fie
împrumutîndu-i", fie îngroşînd contul de cheltuieli şi i-am băut. Să presupunem că fapta
rămîne nedescoperită dacă nu spunem nimic. Oare să ne recunoaştem imediat necinstea în
faţa conducerii, chiar dacă ştim sigur că ne va costa slujba şi imposibilitatea de a ne re-angaja
undeva? Să fim chiar atît de rigizi în convingerea că trebuie să reparăm ce-am făcut, fără să
ne pese de ce se va întîmpla cu familia şi căminul nostru? Sau să ne consultăm mai întîi cu
cei care urmează să tragă ponoasele? Oare să discutăm, sau nu, cu naşul AA ori cu sfetnicul
nostru spiritual, deschis, cerînd cu toată sinceritatea ajutorul şi ghidarea lui Dumnezeu - şi
luînd, între timp, hotărîrea de a face lucrul corect, atunci cînd vom vedea lucrurile limpede,
oricare ar fi preţul? Desigur, nu există nici un răspuns standard care să se potrivească la toate
dilemele noastre. Dar, fiecare situaţie cere o bunăvoinţă totală de a repara, cît de repede şi cît
de profund este cu putinţă, în funcţie de împrejurări.
Mai presus de toate, ar fi bine să încercăm să fim absolut siguri că nu amînăm din cauza
fricii. Căci adevăratul spirit al Pasului 9 este acela de a fi pregătiţi să acceptăm toate
consecinţele faptelor noastre trecute şi de a ne asuma răspunderea faţă de bunăstarea altora, în
acelaşi timp.
 PASUL 10
"Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut
greşelile de îndată ce ne-am dat seama de ele."
În timp ce facem primii nouă Paşi, ne pregătim pentru călătoria într-o nouă viaţă. Dar,
cînd abordăm Pasul 10, începem să punem în practică modul AA de viaţă, o zi după alta
indiferent de starea vremii. Apoi vine testul cel aspru: putem rămîne abstinenţi, putem oare să
ne păstrăm echilibrul emoţional, putem trăi orientaţi către un scop bun indiferent de condiţiile
exterioare?
Este de maximă necesitate pentru noi să fim cu ochii pe calităţile şi defectele noastre, în
permanenţă şi, în suflet, cu dorinţa reală de a învăţa şi a ne maturiza cu ajutorul lor. Noi,
alcoolicii, am aflat aceasta după mult chin şi zbucium. De cînd e lumea, pretutindeni pe glob,
oameni cu mult mai multă experienţă decît noi, desigur, au pus în practică auto-examinarea şi
auto-evaluarea, fără menajamente. Căci, cei înţelepţi ştiu întotdeauna că nimeni nu face mare
scofală din viaţa sa, pînă cînd nu-şi formează un obicei din cercetarea cu regularitate a
sinelui, pînă cînd nu este în stare să admită şi să accepte ceea ce descoperă şi pînă cînd nu
încearcă să îndrepte, cu răbdare şi perseverenţă, ceea ce este strîmb.
Cînd beţivul este în starea aprigă de mahmureală din cauza cantităţii mari brute ieri, n-are
cum trăi bine astăzi. Dar, există şi un alt fel de mahmureală, cea pe care o trăim toţi, fie beţi,
fie treji mahmureala sufletească. Ea este uneori rezultatul suitei de emoţii negative de ieri, ori
poate chiar de azi - mînia, teama, gelozia şi celelalte ca ele. Dacă vrem într-adevăr să trăim
senin astăzi şi mîine, cu siguranţă avem nevoie de eliminarea acestui gen de mahmureli. Însă,
nu înseamnă că ar fi necesare nişte incursiuni morbide prin trecut. Necesare sînt doar
recunoaşterea şi corectarea greşelilor acum. Inventarul ne ajută să ne împăcăm cu trecutul.
Odată pacea încheiată, sîntem cu adevărat capabili să-i lăsăm în urmă. După ce ne-am făcut
cu grijă un inventar şi am ajuns la pacea cu noi înşine, se instalează convingerea că
dificultăţile zilei de mîine pot fi întîmpinate, aşa cum vin ele.
Deşi, în principiu, toate inventarele sînt asemănătoare, factorul temporal face, totuşi, o
distincţie între ele. Există inventarul-fulger, făcut oricînd în parcursul zilei, dacă ne vedem
copleşiţi de evenimente. Există unul pe care ni-l facem la capătul zilei, cînd trecem în revistă
întîmplările din orele care tocmai s-au încheiat. Tragem linia şi facem bilanţul, notînd cu plus
cele bine făcute şi, cu minus, ce a rămas de dorit. Mai există şi acele ocazii în care, fie
singuri, fie în compania naşului AA ori a ghidului spiritual, facem o revizuire a progresului
nostru de la ultima întîlnire. Mulţi membri AA recurg la asemenea curăţenii generale o dată
sau de două ori pe an. Mulţi dintre noi recurgem cu plăcere, din cînd în cînd, la retragerea din
lumea de afară pentru o zi, undeva unde să putem rămîne netulburaţi, în scopul auto-
examinării şi al meditaţiei.
Să fie oare aceste practici o pierdere de vreme sau prilejuri de posomoreală? Chiar
trebuie ca membrul AA să-şi petreacă mai toate ceasurile dimineţii amintindu-şi cu tristeţe
păcatele de a fi făcut sau de a nu fi făcut ceva? Ei bine, nici chiar aşa. Accentul acesta pus pe
inventar pare greu, numai pentru că foarte mulţi dintre noi nu ne-am însuşit niciodată cu
adevărat obiceiul auto-aprecierii exacte. De îndată ce această practică sănătoasă ne intră în
sînge, va ajunge ceva atît de interesant şi de profitabil încît abia vom aştepta momentul
rezervat ei. Căci minutele, şi uneori, ceasurile petrecute întru auto-examinare îşi au rostul lor
- acela de a face mai bune şi mai fericite celelalte ore ale zilei. Şi cu vremea, inventarele
noastre vor deveni o parte din regula vieţii zilnice, nu doar ceva neobişnuit sau de excepţie.
Înainte de a ne întreba ce este un inventar-fulger, să vedem în ce fel de împrejurări poate
funcţiona el eficient.
Faptul că ceva nu a în regulă cu noi - ori de cîte ori sîntem tulburaţi, din indiferent ce
Gauzy - este o axiomă spirituală. Dacă cineva ne răneşte şi ne doare, greşeala este şi a
noastră. Oare să nu fie nici o excepţie de la această regulă? Nici măcar cînd furia noastră este
justificată"? Nu avem dreptul să turbăm de mie, nici atunci cînd cineva ne înşeală? Nu ne
putem înfuria nici pe cei care cred că ei au întotdeauna dreptate? Pentru noi, cei din AA, să
facem astfel de excepţii ar fi periculos. Am descoperit că mînia justificată este bine să fie
lăsată în stăpînirea celor care se pricep s-o mînuiască.
Puţini alţii au devenit victime ale resentimentelor, comparativ cu alcoolicii. Prea puţin
conta dacă resentimentele noastre erau legitime sau nu. O explozie de nervi ne putea strica o
zi întreagă iar o ranchiună bine întreţinută era în stare să ne facă să nu mai fim buni de nimic.
Niciodată nu fuseserăm prea buni la a face deosebirea între mînia justificată şi cea
neîntemeiată. Cum vedeam noi lucrurile, mînia noastră era întotdeauna legitimă. Furia, acel
lux ocazional al oamenilor cît de cît echilibraţi, pe noi ne putea menţine într-o interminabilă
criză emoţională. Aceste "beţii pe nebăute" ne-au dus adesea drept la sticlă Alte tipuri de
tulburări - gelozia, invidia, auto-compătimirea şi orgoliul rănit - ne-au dus tot acolo.
Un inventar-fulger, făcut în toiul unor asemenea tulburări, poate fi de mare ajutor în
direcţia potolirii furtunii interioare. Inventarul-fulger îşi găseşte aplicarea în situaţii care apar
în tot cursul zilei. Examinarea dificultăţilor care durează de mult timp este mai bine s-o
amînăm, dacă este posibil, pentru o dată stabilită intenţionat în acel stop. Inventarul rapid este
destinat suişurilor şi coborîşurilor fiecărei zile, mai ales în acelea în care oameni sau
evenimente ne fac să ne pierdem echilibrul interior şi ne ispitesc înspre greşeli.
În toate aceste situaţii avem nevoie de stăpînire de sine, de analiza onestă a ceea ce se
petrece, de bunăvoinţa de a recunoaşte cînd greşeala ne aparţine şi de tot atîta bunăvoinţă
pentru a ierta, cînd greşeala este altundeva. Nu este necesar să ne descurajăm cînd cădem în
greşeli pe care le-am mai făcut - pentru ca nu este uşor să te disciplinezi. Noi vom căuta
progresul, nu perfecţiunea.
Cel dintîi obiectiv al nostru va fi dezvoltarea stăpînirii de sine. Aceasta este de prima
importanţă. Cînd vorbim sau acţionăm pripit, capacitatea de a judeca cinstit şi de a fi toleranţi
ni se evaporă într-o clipă. O singură tiradă răutăcioasă, un singur raţionament arţăgos ne-ar
putea distruge o relaţie cu cineva, pentru o zi sau chiar pentru un an întreg. Nimic nu aduce
mai mult folos decît abţinerea de la a spune sau a scrie ceva regretabil. Trebuie să evităm
criticile pripite şi discuţiile pătimaşe şi furtunoase; la fel şi cu tăcerea dispreţuitoare şi cu
îmbufnările. Acestea sînt capcane cu momeli puse de trufie şi de dorinţa de răzbunare. Prima
noastră sarcină este să evităm aceste capcane. Cînd momeala este ispititoare, va trebui să
facem un pas înapoi şi să reflectăm. Pentru că noi nu putem nici gîndi, nici acţiona în direcţia
unui obiectiv pozitiv, pînă cînd stăpînirea de sine nu funcţionează automat.
Problemele dezagreabile sau neaşteptate nu sînt singurele lucruri care cer auto-control.
Trebuie să fim la fel de prudenţi şi cînd începem să acumulăm o anumită doză de importanţă
şi de succes material. Căci nu există alţi oameni care să-şi iubească triumfurile personale mai
mult decît ni le iubim noi; am băut din cupa succesului ca dintr-un vin care reuşea
întotdeauna să ne aducă exaltarea. Cînd norocul momentului ne surîdea, plonjam în fantezii
despre victorii şi mai măreţe asupra oamenilor şi situaţiilor. Orbiţi astfel de încrederea trufaşă
în forţele proprii, eram predispuşi la a face pe grozavii. Desigur, plictisiţi sau răniţi, oamenii
s-au îndepărtat de noi.
Fiind acum abstinenţi în AA şi pentru că ne recîştigăm stima prietenilor şi asociaţilor,
descoperim că încă avem nevoie de o atitudine vigilentă. Ca o asigurare împotriva pornirii de
a "ne da mari", ne putem verifica mereu, amintindu-ne că astăzi sîntem abstinenţi numai prin
îndurarea lui Dumnezeu şi că orice succes am înregistra noi, este mai mult succesul Lui, decît
al nostru.
În fine, începem să vedem că oamenii, inclusiv noi-înşine, sînt într-o anumită măsură
bolnavi spiritual şi se înşeală adesea; atunci, abordăm toleranţa adevărată şi înţelegem ce
înseamnă, de fapt, reala iubire de semeni. Va deveni din ce în ce mai evident, pe măsură ce
vom avansa, că nu are nici un rost să ne enervăm ori să ne simţim răniţi de oameni care, ca şi
noi, suferă durerile creşterii.
O asemenea schimbare radicală a unghiului nostru de vedere va cere timp, poate chiar
timp îndelungat. Nu mulţi oameni pot afirma că iubesc pe toată lumea. Majoritatea dintre noi
trebuie să admită că n-am iubit decît puţini oameni; dar şi că am fost destul de indiferenţi faţă
de mulţi, cîtă vreme nu ne-au făcut necazuri; iar pe ceilalţi - ei bine-nu i-am putut suferi sau i-
am urît. Deşi aceste atitudini sînt destul de obişnuite, noi, cei din AA, descoperim că avem
nevoie de ceva mult mai bun, ca să ne păstrăm echilibrul. Noi nu putem trăi cu sentimente de
ură profundă. Trebuie chiar dacă numai puţin cîte puţin, să abandonăm ideea că am putea iubi
posesiv pe cineva, că i-am putea ignora pe cei mai mulţi şi că am putea continua să nutrim
frică sau ură faţă de orişicine se nimereşte.
Putem încerca să încetăm cu pretenţiile nerezonabile faţă de cei pe care îi iubim. Putem
arăta blîndeţe, acolo unde n-am arătat-o în trecut. Cu cei antipatici putem începe să fim drepţi
şi politicoşi, ba chiar ne putem da silinţa să-i înţelegem şi să-i ajutăm.
Ori de cîte ori greşim faţă de astfel de oameni, putem recunoaşte fără întîrziere - nouă
înşine întotdeauna şi lor, atunci cînd recunoaşterea ar ajuta la ceva. Politeţea, blîndeţea,
dreptatea şi iubirea sînt notele de baza ale intrării în relaţii armonioase cu practic oricine.
Cînd avem vreo îndoială ne putem opri întotdeauna, spunînd: "Nu voia mea, ci a Ta să se
facă." Şi ne putem întreba adesea: "Dacă fac eu altora ce aş dori să mi se facă mie - astăzi?"
Seara, poate chiar înainte de culcare, mulţi dintre noi îşi fac bilanţul zilei în scris. Acum
este un moment prielnic să ne amintim că a ne face inventarul nu înseamnă doar să ne căutăm
defectele. Ziua a fost săracă dacă nu am făcut cel puţin un lucru corect. De fapt, clipele
dimineţii sînt, de obicei, bine umplute cu lucruri constructive. Intenţii bune, gînduri bune şi
acţiuni bune sînt mereu la vedere, la îndemîna noastră. Chiar şi atunci cînd, deşi ne-am
străduit din răsputeri, am eşuat, putem scoate în relief acel eşec din bilanţul nostru, ca pe unul
dintre cele mai mari bunuri ale noastre. În astfel de condiţii, durerea eşecului este
transformată în ceva pozitiv. Din asemenea dureri primim imboldul necesar pentru a
progresa. Cineva, care ştia ce vorbeşte, remarca odată faptul că "durerea este punctul de
plecare al oricărui progres spiritual." Noi, cei din AA, sîntem din tot sufletul de aceeaşi
părere, căci noi ştim că durerile băutului trebuiau să vină înaintea abstinenţei, iar frămîntările
sufleteşti - înaintea seninătăţii.
Parcurgînd coloana bilanţului zilei, este necesar să examinăm cu grijă motivaţiile fiecărui
gînd, fiecărei fapte care n-au fost cum trebuie. În majoritatea cazurilor, aceste motivaţii nu
vor fi greu de văzut şi înţeles. Cînd am fost orgolioşi, furioşi, geloşi, neliniştiţi sau speriaţi,
am acţionat ca stare - şi asta-i tot. Aici nu este nevoie decît să recunoaştem că am gîndit sau
acţionat greşit, să încercăm să vedem, cu ochii minţii, cum am fi putut proceda mai bine şi să
luăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, hotărîrea de a transmite învăţămintele lecţiilor de azi, în ziua
de mîine, prin repararea - desigur - a ceea ce a fost neglijat.
Însă, în unele situaţii ne vom descoperi adevăratele motivaţii numai printr-o cercetare
amănunţită. Există cazuri în care vechiul nostru duşman, arta de a găsi pretexte, s-a strecurat
în spiritul nostru şi ne-a servit justificări pentru comportarea noastră cu adevărat rătăcită. Aici
apare ispita de a ne imagina că am avut motive întemeiate, cînd în realitate, ele nu existau.
Am "criticat constructiv" pe cineva care merita să fie criticat, cînd, de fapt, motivul
nostru fusese să ieşim cîştigători într-o inutilă discuţie în contradictoriu. Sau, dacă persoana
criticată nu a fost de faţă, ne-am gîndit că i-am ajuta pe alţii s-o înţeleagă mai bine, cînd, în
realitate, motivul nostru era să ne simţim superiori prin denigrarea celui absent. Uneori îi
rănim pe cei dragi, pentru că trebuie "să-i punem la punct", cînd, de fapt, vrem să-i pedepsim.
Eram deprimaţi şi ne plîngeam de starea noastră proastă, cînd, în realitate, cerşeam pentru
milă şi atenţie deosebită. Această trăsătură stranie a minţii şi a sufletului, această dorinţă
perversă de a ascunde un motiv nesănătos în dosul unuia bun, pătrunde în problemele umane,
de sus pînă jos. Acest subtil şi înşelător "dar-eu-am-dreptate", poate fi dedesubtul celui mai
mic gînd, al celei mai mici acţiuni. Esenţa modelării caracterului şi a traiului bun constă din a
învăţa să localizăm, să recunoaştem şi să corectăm aceste slăbiciuni. Un regret onest pentru
răul făcut, o recunoştinţă curată pentru cele primite şi dorinţa de a încerca să facem mai multe
lucruri corecte mîine, vor fi bunurile pe care vom căuta să le acumulăm în permanenţă.
După ce am examinat ziua care se încheie, neomiţînd să luăm cum se cuvine - nota de
cele făcute bine şi după ce ne-am cercetat inima, fără spaimă dar şi fără menajamente, Îi
putem mulţumi, cu adevărat, lui Dumnezeu pentru binecuvîntarea primită şi putem adormi cu
conştiinţa împăcată.

PASUL 11
"Am căutat, prim rugăciune şi meditaţie, să ne întărim
contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum şi-L
închipuia fiecare dintre noi, cerîndu-I doar să ne arate voia Lui în ce
ne priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim."
Rugăciunea şi meditaţia sînt principalele noastre căi de contact conştient cu Dumnezeu.
Noi, cei din AA, sîntem oameni activi, care - de obicei pentru prima dată în viaţă -
savurăm satisfacţia de a avea de-a face cu realităţile vieţii şi care ne străduim să încercăm să-l
ajutăm pe următorul alcoolic care ni se alătură. Deci, nu este surprinzător faptul că uneori
tindem să nu luăm în serios meditaţia şi rugăciunea, ca şi cum n-ar fi ceva cu adevărat
necesar. Bineînţeles, simţim că ele ne sînt de folos din cînd în cînd, ca să facem faţă unei
crize ocazionale, dar, la început, mulţi dintre noi tindem să le privim ca pe o misterioasă
deprindere preoţească din care noi n-am putea spera să obţinem decît un beneficiu de mîna a
doua. Poate că nici nu credem deloc în ele.
Unora dintre nou-veniţi, ca şi celor care au fost agnostici şi care mai consideră grupul ca
putere superioară, nu le sînt convingătoare, ba chiar le sînt dubioase toate recomandările
legate de puterea rugăciunii, în ciuda întregii logici şi experienţe care o dovedesc. Aceia
dintre noi, care am trecut prin aceste stări, putem cu siguranţă privi reacţia lor cu înţelegere şi
simpatie. Ne amintim prea bine cum se revoltă ceva din adîncul nostru împotriva ideii de a ne
apleca în faţa lui Dumnezeu.
Mulţi dintre noi aveam şi puternice "dovezi logice" că nu există nici un fel de Dumnezeu.
Cum se puteau explica toate accidentele, bolile, cruzimea şi nedreptatea din lume? Cum se
explicau toate acele nefericite vieţi care rezultau, direct, din naşteri nenorocite şi circumstanţe
incontrolabile? Cu siguranţă, schema acestor lucruri nu era croită după o judecată dreapta şi
prin urmare, nu există Dumnezeu.
Uneori o luam pe o cale puţin diferită. Sigur, ne spuneam, probabil că într-adevăr găina a
ieşit înaintea oului. Fără îndoială că universul a avut o "cauză primară" de vreun fel -
Dumnezeul Atomului, probabil - cînd fierbinte, cînd rece. Dar e sigur că nu există nici o
evidenţă a unui Dumnezeu care să ştie sau care să se sinchisească de fiinţele umane. Ne
plăcea metoda AA,* bun; şi chiar ne grăbeam să afirmăm că a făcut miracole. Dar ne feream
de rugăciune şi meditaţie cu încăpăţînarea omului de ştiinţă, care refuză să facă un anumit
experiment de teamă să nu i se dovedească falsă cine ştie ce teorie favorită de-a sa. Desigur,
pînă la urmă am făcut experimentul, şi cînd au apărut rezultate neaşteptate, ne-am simţit
altfel; de fapt, percepeam totul altfel; în consecinţă, am fost cuceriţi de meditaţie şi
rugăciune. Am descoperit că aceasta i-se poate întîmpla oricui care încearcă. S-a spus pe bună
dreptate că "cei care iau peste picior rugăciunea, sînt aproape numai cei care n-au încercat-o
niciodată serios".
Aceia dintre noi care am ajuns să folosim rugăciunea cu regularitate, nu mai dorim să ne
lipsim de ea, exact aşa cum nu dorim să ne lipsim de aer, de mîncare sau de lumina soarelui.
Şi din acelaşi motiv: Cînd refuzăm aerul, mîncarea, lumina, - trupul suferă. Iar cînd ne
îndepărtăm de meditaţie şi rugăciune, ne privăm mintea, experienţele sufletului şi intuiţiile de
suportul lor vital. Şi aşa precum trupul se veştejeşte din lipsă de hrană, tot astfel se întîmplă şi
cu sufletul. Toţi avem nevoie de lumina realităţii Providenţiale, de hrana ce vine din Puterea
lui Dumnezeu şi de aerul dătător de viaţă al îndurării Sale. Experienţa de viaţă a celor din AA
confirmă uimitor de mult acest adevăr vechi de cînd lumea.
Există o legătură directă între auto-examinare, meditaţie şi rugăciune. Luate separat,
aceste practici pot aduce un mare beneficiu şi multă uşurare. Dar cînd ele sînt legate logic şi
întreţesute, rezultatul este un fundament de neclintit al vieţii însăşi. Din cînd în cînd vom
obţine cu siguranţă cîte o imagine a ce este acea realitate ultimă - împărăţia Divină. Şi vom
găsi mîngîiere şi asigurări că destinul nostru pe acel tărîm va fi protejat în faţa răului, cîtă
vreme vom încerca, indiferent de poticneli, să aflăm şi să împlinim voia propriului Creator.
După cum am văzut, auto-examinarea este calea prin care aducem o nouă viziune, o nouă
acţiune şi gratis îndurării, asupra laturii întunecate, negative a firii noastre. Este un pas întru
dezvoltarea acelui gen de umilinţă care ne dă posibilitatea să primim ajutorul lui Dumnezeu.
Dar nu este decît un prim pas. Iar noi dorim să mergem mai departe.
Dorim ca ceea ce este mai bun în noi toţi - chiar şi în cei mai înrăiţi dintre noi - să
înflorească şi să crească. Mai mult ca sigur vom avea nevoie de aer fortifiant şi de hrană în
abundenţă. Dar mai presus de toate, ne trebuie lumina soarelui; prea puţine vietăţi pot create
în întuneric. Meditaţia este pasul nostru în lumina soarelui. Atunci, deci, cum să medităm?
Experienţa reală a meditaţiei şi rugăciunii de-a lungul secolelor este - desigur - imensă.
Bibliotecile şi locurile de cult de pe tot globul sînt comori deschise tuturor căutătorilor. Este
de sperat că toţi membrii AA, deja încurajaţi către meditaţie prin apartenenţa lor religioasă, se
vor întoarce la practicile respective cum n-au făcut-o niciodată înainte. Dar ce ne facem
ceilalţi, mai puţin norocoşi, care nici nu ştim cum să începem? Ei bine, am putea începe în
felul următor: Mai întîi să aruncăm o privire asupra unei rugăciuni cu adevărat bune. Nu
avem de căutat prea departe; mari oameni al tuturor religiilor, bărbaţi şi femei, ne-au lăsat o
minunată moştenire. Acum, haideţi să luăm în considerare o rugăciune devenită clasică.
Autorul ei este un om care, de cîteva secole a ajuns să fie considerat un sfînt. Nu ne vom
lăsa mînaţi de prejudecăţi şi nici de teamă din cauza aceasta. Deşi n-a fost alcoolic, tot ca şi
noi a trecut şi el printr-un "storcător" emoţional. Şi, cînd a ieşit pe partea cealaltă din
dureroasa experienţă, această rugăciune a fost expresia a ceea ce vedea, simţea şi dorea să
devină:
"Doamne, fă-mă unealta Divinei armonii, să pot sădi iubirea, acolo unde-i ură, iertarea,
unde-i nedreptate, credinţă, unde-i îndoială, speranţă, unde-i deznădejde, lumina, unde-i
întuneric şi bucuria, unde a tristeţe. Doamne, fă-mă să doresc mai mult să mîngîi, decît să fiu
mîngîiat, mai mult să iubesc eu, decît să fiu iubit. Căci, doar cînd dăm, putem primi, doar
cînd iertăm, sîntem iertaţi şi doar murind, ne naştem pentru veşnicie. Amin."
Ca începători într-ale meditaţiei, am putea acum reciti această rugăciune de mai multe
ori, fără grabă, savurînd fiecare cuvînt şi încercînd să percepem înţelesul profund al fiecărei
expresii şi idei. Ne va fi de ajutor dacă putem alunga orice rezistenţă din calea celor
comunicate de prietenul nostru. Căci dezbaterile n-au ce căuta în meditaţie. Ne odihnim în
tihna gîndurilor cuiva care ştie-şi astfel, putem învăţa şi trăi noi înşine acele lucruri.
Să ne destindem, ca şi cum am sta întinşi pe o plajă scăldată în soare şi să respirăm adînc
farmecul cu care ne învăluie această rugăciune. Haideţi să avem bunăvoinţa de a ne lăsa
purtaţi, întăriţi, înălţaţi de acest curent viu de energie spiritual, de frumuseţea şi iubirea cu
care sînt încărcate aceste cuvinte. Acum, să privim marea şi să reflectăm asupra misterului ei;
să ridicăm apoi privirile către orizontul îndepărtat, dincolo de care vom căuta toate acele
minuni, încă nevăzute.
"Ia mai taci!", spune o voce interioară. "Ce-i cu prostiile astea? Ana ceva nu se poate
pune-n practică."
Cînd asemenea gînduri îşi croiesc drum în mintea noastră, ne-am putea strădui să ne
amintim, chiar dacă un pic jenaţi, cît de repede cădeam de acord să ne construim o realitate
imaginată de "duhurile sticlei". Nu-i aşa că un asemenea gen de gînduri ne desfăta la culme?
Şi, azi, chiar dacă sîntem abstinenţi, nu cumva încercăm să facem adesea exact acelaşi lucru?
Poate că necazul nostru nu era că încercăm să ne folosim imaginaţia. Poate că adevăratul
necaz venea din incapacitatea noastră, aproape completă, de a ne îndrepta imaginaţia spre
obiective corecte. Nu a nimic rău în legătură cu imaginaţia constructivă; toate realizările
sănătoase provin din ea. La urma urmelor, nimeni nu-şi poate construi o casă, pînă nu şi-a
imaginat un plan al construcţiei. Ei bine, şi meditaţia este aşa ceva; ea încearcă să imagineze
obiectivul nostru spiritual, înainte de a porni către el. Deci, să ne întoarcem la acea plajă
însorită - sau la cîmpie, sau la munte, dacă preferaţi.
După ce, prin astfel de procedee simple, ne-am plasat într-o stare în care ne putem
concentra netulburaţi asupra imaginaţiei constructive, am putea proceda, în continuare, în
felul următor:
Citim rugăciunea încă o dată şi încercăm, din nou, să vedem care este esenţa profunzimii
ei. Apoi ne vom gîndi la omul care a spus-o pentru prima oară. Mai întîi, a vrut să fie o
"unealtă". Apoi, a cerut favorul de-a putea aduce iubire, iertare, armonie, adevăr, credinţă,
speranţă, lumină şi bucurie fiecărei fiinţe umane pe care o va întîlni.
Apoi, urma exprimarea unei aspiraţii şi a unei speranţe pentru sine-însuşi. Speră, că prin
voia lui Dumnezeu, să fie în stare să găsească el-însuşi unele dintre aceste comori. Voia să
încerce acest lucru pe calea uitării de sine. Ce înţelegea el prin "uitare de sine" şi cum şi-a
propus să realizeze aceasta?
Credea că cel mai bine era să mîngîie el pe alţii, în loc să aştepte mîngîierea lor; mai bine
să-i înţeleagă el pe alţii, decît să aştepte înţelegere; mai bine să-i ierte el pe semeni, decît să
aştepte iertarea lor.
Pînă aici, poate fi un fragment din ceea ce se cheamă meditaţie, poate prima noastră
încercare de a ajunge la o anumită stare de spirit, un prim pas pe tărîmul spiritului, dacă
doriţi. Este necesar să urmeze o privire atentă asupra locului în care ne aflăm acum, şi încă
una, asupra a ceea ce se va putea întîmpla în viaţa noastră, dacă am fi în stare să ne apropiem
de idealul întrezărit. Meditaţia este ceva ce poate fi dezvoltat în continuare. Este nelimitată, în
adîncime şi înălţime. Ajutată de toate instrucţiunile şi exemplele pe care le putem găsi, ea
rămîne o aventură individuală, ceva ce fiecare dintre noi poate dirija după cum doreşte. Dar
obiectivul ei este întotdeauna acelaşi: îmbunătăţirea contactului nostru conştient cu
Dumnezeu, cu bunătatea, înţelepciunea şi iubirea Lui. Şi să ţinem mereu minte că meditaţia
este ceva deosebit de practic. Unul dintre primele sale roade este echilibrul emoţional. Prin
acesta, ne putem lărgi şi adînci liniile de comunicaţie cu Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuim
fiecare.
Ce s-ar putea spune acum despre rugăciune? Rugăciunea este înălţarea mintii şi a inimii
către Dumnezeu - şi, în acest sens, ea include meditaţia. Cum să procedăm cu rugăciunea? Şi
cum se potriveşte ea cu meditaţia? Rugăciunea, aşa cum este ea de obicei înţeleasă, este o
petiţie către Dumnezeu. După ce am deschis liniile de comunicaţie cu Dumnezeu, cît am
putut noi mai bine, încercăm să cerem acele lucruri juste de care noi, şi alţii, avem cea mai
mare nevoie. Considerăm că întreaga noastră serie de nevoi este bine definită de acea parte a
Pasului 11, care spune: "...cerîndu-I doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea
puterea s-o împlinim." O astfel de cerere se va potrivi în fiecare clipă a zilei.
Dimineaţa ne gîndim la orele care urmează. Probabil că ne gîndim la munca acelei zile şi
la şansele noastre de a fi utili şi de ajutor sau la vreo problemă deosebită la care ne aşteptăm.
Este posibil ca astăzi să vedem continuarea unei serioase şi încă nerezolvate probleme,
rămasă de ieri. Vom fi imediat tentaţi să cerem soluţii specifice la probleme specifice şi
capacitatea de a fi de folos altora, aşa cum credem noi de cuviinţă. În acest caz îi cerem lui
Dumnezeu să facă aşa cum vrem noi. De aceea, este nevoie să cumpănim fiecare cerere cu
grijă, ca să vedem care este meritul ei real. Dar chiar şi aşa, cînd cerem lucruri specifice va fi
bine să adăugăm fiecărei cereri: „...dacă aceasta este voia Ta". Cerem pur şi simplu ca pe
parcursul zilei, Dumnezeu să ne dea darul de a înţelege cît mai bine ce vrea El cu noi în acea
zi şi binecuvîntarea de a putea împlini acel lucru.
Pe măsură ce avansăm în zi putem face o pauză, cînd avem de întîlnit o nouă situaţie sau
de luat o hotărîre; şi putem reînnoi cererea simplă: "Facă-se voia Ta, nu a mea." Dacă în
asemenea momente se întîmplă ca tulburarea emoţională să fie mare, cu siguranţă ne vom
menţine echilibrul, dacă ne amintim şi ne repetăm o anumită rugăciune sau expresie care a
apărut în lectura sau meditaţia noastră. Simpla repetare a acelei rugăciuni sau expresii ne va
ajuta să descongestionăm un canal înfundat de mînie, frică, frustrare sau neînţelegere şi ne va
permite să ne întoarcem la cel mai sigur ajutor aflarea voinţei lui Dumnezeu, nu a voinţei
noastre, în momente de încordare. În asemenea momente critice, dacă ne amintim că "este
mai bine să mîngîiem, decît să fim mîngîiaţi, mai bine să înţelegem, decît să fim înţeleşi şi
mai bine să iubim, decît să fim iubiţi" vom urma intenţiile Pasului 11.
Desigur, este de înţeles şi considerăm rezonabilă, întrebarea care se pune deseori: "De ce
nu putem merge cu o anumită dilemă care ne tulbură direct la Dumnezeu ca, prin rugăciune,
să fim siguri că obţinem răspunsuri precise şi clare la cererea noastră?"
Se poate şi aşa, dar riscurile sînt mari. Vedem mulţi membri AA care îi cer lui Dumnezeu
cu multă seriozitate şi încredere, ghidare explicită, pe teme variind între o zguduitoare criză
familială sau financiară şi corectarea unei greşeli personale minore, cum ar fi lipsa de
punctualitate. Însă, foarte adesea, gîndurile care par să vină de la Dumnezeu nu sînt deloc
răspunsuri. Ele se dovedesc a fi inconştiente speculaţii mentale bine-intenţionate. Membrul
AA sau oricine altcineva care încearcă să-şi conducă viaţa în mod rigid, exclusiv pe baza
acestui gen de rugăciune, de auto-servire cu răspunsuri de la Dumnezeu, este o persoană
foarte derutată. Reacţia sa la orice întrebare sau critică a actelor sale este să-şi răspundă că el
se bazează doar pe Dumnezeu pentru orice problemă, mare sau mică. Probabil că uită adesea
că tendinţa omenească, de a găsi mereu justificări şi de a-şi lua propriile dorinţe drept
realitate, i-a falsificat aşa-zisa inspiraţie divină. Cu cele mai bune intenţii, el încearcă să-şi
forţeze propria voinţă în toate situaţiile şi problemele, ferm convins că acţionează din acel
moment sub ghidarea lui Dumnezeu. Sub imperiul acestei iluzii, el poate stîrni desigur mari
ravagii, fără să aibă nici cea mai mică intenţie de a face aşa ceva.
Mai putem cădea şi într-o altă ispita, aceea de a ne formula idei despre ce credem noi că
ar fi voia lui Dumnezeu pentru alţii. Ne spunem: "Omul acesta trebuie vindecat de boala sa
fatală" sau "Durerile sufleteşti ale celui de colo trebuie uşurate" - şi începem să ne rugăm
pentru aceste lucruri specifice. Asemenea rugăciuni sînt fără îndoială acte fundamental bune,
dar ele se bazează adesea pe presupunerea că noi cunoaştem voia lui Dumnezeu pentru
persoana pentru care ne rugăm. Aceasta înseamnă că, alături de o rugăciune cinstită poate
exista o anumită doză de aroganţă şi îngîmfare. Din experienţa noastră AA reiese clar că, mai
ales în asemenea cazuri este necesar să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu, oricare este ea, să se
împlinească pentru alţii şi pentru noi-înşine.
În AA am descoperit că, rugăciuni urmate de rezultate cu adevărat bune, există cu
adevărat. Ele sînt o chestiune de cunoaştere şi experienţă. Toţi cei care au perseverat au
descoperit o forţa care nu le aparţinea de obicei. Au găsit înţelepciune peste capacitatea lor
obişnuită. Şi au găsit o pace sufleteasca mereu crescîndă, care nu-i părăseşte nici în faţa
circumstanţelor dificile.
 Descoperim că primim într-adevăr ghidare pentru viaţa noastră exact în clipa în care
încetăm să ne exprimăm propriile pretenţii faţă de Dumnezeu de a ne da una sau alta, la
cerere sau cum vrem noi. Aproape oricare membru AA cu experienţă vă va spune ce turnură,
remarcabilă şi neaşteptat de bună, au luat problemele sale, pe cînd încerca să-şi
îmbunătăţească propriul contact conştient cu Dumnezeu. Vă va spune şi cum - din momentele
cele mai pline de durere şi suferinţă, cînd mîna lui Dumnezeu părea grea sau chiar nedreaptă -
a învăţat lecţii noi, a primit noi resurse pentru curaj şi în cele din urmă, a fost întărit de
convingerea că Dumnezeu "săvîrşeşte minunile Sale pe căi misterioase."
Este bine ca toate acestea să fie veşti încurajatoare pentru cei care au rezerve faţă de
rugăciune, fie pentru că nu cred în ea, fie pentru că simt că nu ar avea acces la ajutorul şi
ghidarea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi, fără excepţie, trece prin faze în care nu se poate
ruga altfel decît expunîndu-şi propria voinţă. Uneori mergem chiar şi mai departe. Ne
cuprinde o revoltă atît de nesănătoasă, încît pur şi simplu nu ne rugăm. Nu este necesar să
gîndim prea urît despre noi-înşine cînd apar asemenea momente. Este important să reluăm
rugăciunea din clipa în care sîntem iar în stare, făcînd ceea ce ştim că este bine pentru noi.
Poate că cea mai mare răsplată pe care o obţinem din meditaţie şi rugăciune este
sentimentul că aparţinem, pe care îl vom putea cunoaşte astfel. Nu mai trăim într-o lume
complet ostilă. Nu mai sîntem pierduţi, speriaţi şi fără ţintă. Din clipa în care avem şi cea mai
vagă imagine a ceea ce vrea Dumnezeu cu noi, din clipa în care începem să vedem adevărul,
dreptatea şi iubirea ca pe nişte lucruri reale şi eterne ale vieţii nu mai sîntem profund tulburaţi
de ce-ar părea o dovadă contrară, în problemele pur umane care ne înconjoară. Noi ştim ca
Dumnezeu veghează cu iubire deasupra noastră. Ştim că atunci cînd ne întoarcem către El
totul va fi în regulă cu noi, acum şi pururi.
 PASUL 12
"După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi,
am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem
în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre."
Bucuria de a trăi este tema Pasului 12 al metodei AA, iar acţiunea este cuvîntul cheie.
Prin acest Pas ne întoarcem spre exterior, către semenii alcoolici care mai suferă încă. Aici
trăim experienţa dăruirii care nu aşteaptă răsplata. Aici începem să aplicăm toţi cei 12 Paşi ai
programului în viaţa de toate zilele în aşa fel încă şi noi şi cei din jur să ne găsim abstinenţa
împlinită, la nivelul emoţiilor. Privind Pasul 12 cu toate implicaţiile lui, vedem că este vorba
cu adevărat despre nepreţuita iubire dezinteresată.
Pasul 12 ne dă de veste că, urmare a practicării tuturor celorlalţi Paşi, fiecare dintre noi a
găsit ceva ce se numeşte trezire spirituală. Pentru cei mai noi membri aceasta apare adesea ca
o stare de lucruri discutabilă şi foarte puţin probabilă. "Ce vreţi să ziceţi cu `trezire
spirituală'?" ne întreabă ei.
Poate că există tot atîtea definiţii ale trezirii spirituale cîţi oameni care au avut-o. Dar
există ceva comun în toate trezirile spirituale autentice, şi nu este greu de înţeles ce anume.
Cînd cineva are o trezire spirituală aceasta înseamnă mai ales că respectiva persoană a
devenit capabilă să facă, să simtă şi să creadă ceea ce nu reuşise înainte, cînd se bazase
exlusiv pe propria putere, pe propriile resurse. I s-a dăruit ceva care echivalează cu o nouă
stare a conştiinţei şi a existenţei. Omul acela a fost plasat pe o cărare care îi spune că îl duce
undeva,
viaţa nu este o fundătură, nici ceva care trebuie stăpînit sau îndurat. El a suferit o
transformare în adevăratul înţeles al cuvîntului; a dat peste o nouă sursă de putere, pe care -
într-un fel sau altul - şi-o refuzase înainte. Acum se găseşte în posesia unui grad de onestitate,
toleranţă, altruism, pace sufletească şi iubire de care nu se crezuse niciodată capabil. Toate
acestea i-au fost dăruite gratis - deşi, de obicei, se pregătise el-însuşi, în parte, să le poată
primi.
Maniera în care metoda AA ne pregăteşte pentru primirea acestui dar constă din
practicarea Celor 12 Paşi ai programului nostru. De aceea, haideţi să vedem pe scurt, ce am
încercat să facem pînă în acest moment.
Pasul 1 ne-a pus în faţa unui uluitor paradox: am descoperit că ne era absolut imposibil să
scăpăm de obsesia alcoolului pînă cînd nu ne admiteam neputinţa asupra lui. Prin Pasul 2, am
văzut că - din moment ce nu ne puteam reda singuri sănătatea mintală, o Putere superioară
trebuia s-o facă neapărat, dacă era vorba să supravieţuim. În consecinţă, prin Pasul 3 ne-am
lăsat voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum îL înţelegeam noi. Pentru moment, cei
care eram atei sau agnostici am descoperit că propriul grup sau Comunitatea AA, ca întreg,
puteau fi Puterea noastră superioară. Începînd Pasul 4 am început să cercetăm - în interiorul
nostru - ce anume ne adusese ruină fizică, morală şi spirituală. Ne-am făcut fără teamă un
inventar moral amănunţit. Examinînd Pasul 5 am decis că simplul inventar nu era suficient.
ştiam că va trebui să încetăm jocul mortal al traiului în singurătate cu conflictele noastre
interioare; că trebuia să le încredinţăm cu onestitate lui Dumnezeu şi unei alte fiinţe umane.
La Pasul 6 mulţi dintre noi ne-am poticnit - pe bună dreptate - pentru că nu voiam să scăpăm
de defectele de caracter; încă le iubeam pe unele dintre ele. Şi totuşi, ştiam prea bine că
trebuia să facem ceva conform principiului fundamental al Pasului 6. Aşa că, din moment ce
tot mai aveam vreo cîteva defecte de caracter de care nu ne puteam rupe încă, ne-am hotărît
ca măcar să nu ne mai agăţăm de acele defecte cu încăpăţînare şi răzvrătire. Ne-am spus:
"Probabil că azi n-o să reuşesc, dar cel puţin voi înceta să mai strig `Asta, nu! Niciodată! "'.
Apoi la Pasul 7, L-am rugat cu smerenie pe Dumnezeu să ne îndepărteze slăbiciunile conform
voinţei şi puterii Sale, în circumstanţele zilei respective. Odată cu Pasul 8 ne-am continuat
curăţenia interioară, fiindcă am constatat că nu eram în conflict numai cu noi în sine, ci şi cu
oamenii şi situaţiile din lumea în care trăiam. Trebuia să începem să facem pace în jur; de
aceea ne-am făcut o listă cu oamenii pe care i-am ofensat şi ne-am deschis ideii de a îndrepta
lucrurile. Acţiunea de îndreptare a venit cu Pasul 9, cînd ne-am reparat greşelile direct, faţă
de cei vizaţi, dar nu şi atunci cînd le-am fi făcut vreun rău, for sau altora. În faţa Pasului 10
am început să ne stabilim o bază pentru viaţa de zi cu zi; ne-am dat seama de cît de serios este
un inventar personal, în continuare - şi că era bine să admitem pe loc o greşeală. La Pasul 11
am înţeles că - dacă o putere superioară ne redase sănătatea mintală şi ne dăduse capacitatea
de a trăi cu un strop de pace în suflet într-o lume dureros de zbuciumată atunci, o asemenea
Putere superioară merită s-o cunoaştem mai bine, printr-un contact cît se putea mai direct.
Am descoperit că practicarea meditaţiei şi rugăciunii în mod repetat şi constant a deschis acel
canal de comunicare care înlocuia firicelul de apă cu un fluviu care ducea spre certa putere a
lui Dumnezeu şi spre ghidarea Lui, pe care puteam conta, pe măsură ce ne sporea capacitatea
de a-L înţelege.
Astfel, practicînd aceşti Paşi, am avut o trezire spirituală, în legătură cu care - în cele din
urmă - nu mai există nici o îndoială. Privindu-i pe începătorii aflaţi în etapa îndoielilor,
puteam vedea schimbarea producîndu-se. După multe experienţe de acest fel puteam prezice
că, cel ce se îndoia că ar putea găsi "perspectiva spirituală" şi care îşi consideră dragul său
grup AA ca putere superioară, se va trezi brusc că-L iubeşte pe Dumnezeu şi-I va spune pe
nume.
Ce se petrece cu restul Pasului 12? Prin minunata energie pe care o degajă el şi prin
elanul de transmitere a mesajului către alţi alcoolici, pe care ni-l aduce în suflet - Pasul 12 îi
induce pe toţi ceilalţi la acţiune reală în viaţa de zi cu zi; totul duce spre marea răsplată, spre
minunata realitate a Alcoolicilor Anonimi.
Chiar şi cel mai proaspăt nou venit descoperă recompense nevisate cînd încearcă să-şi
ajute fratele alcoolic, pe cel care este mai orb decît el. Acesta este într-adevăr darul care nu
cere nimic în schimb. Omul nu aşteaptă ca fratele suferind să-i răsplătească efortul, nici
măcar să-l iubească. Şi curînd descoperă că - prin divinul paradox - din acea dăruire, şi-a
găsit propria răsplată, indiferent dacă fratele a primit ceva sau nu. Propriul său caracter poate
avea multe pete negre încă, dar el ştie că Dumnezeu i-a dat puterea să pornească pe un drum
mare; simte că se află la intrarea unui nou tărîm, plin de mistere, bucurii şi experienţe
nevisate.
Practic, fiecare membru AA declară că n-a cunoscut satisfacţie mai profundă, nici
bucurie mai mare, decît cele aduse de un Pas 12 bine făcut. Să observăm cum bărbaţi şi femei
îşi deschid ochii cu mirare, pe cînd păşesc din întuneric în plină lumină; să vedem cum se
umple de sens şi cum primeşte un stop viaţa acestor oameni; să vedem familiile reunite; să-i
vedem pe alcoolicul marginalizat cum este reprimit ca om intre oameni şi, mai ales, sa-i
observam pe toţi cum se deşteaptă la prezenţa unui Dumnezeu iubitor în viaţa lor aceste
lucruri constituie substanţa a ceea ce obţinem atunci cînd transmitem mesajul AA altui
alcoolic.
Însă există şi alte moduri în care putem face acest Pas 12. Asistăm la şedinţele AA şi
ascultăm - nu numai ca să obţinem ceva noi înşine, ci şi ca să dăruim încurajarea şi sprijinul
care izvorăsc din prezenţa noastră acolo. Cînd ne vine rîndul să vorbim în şedinţe, din nou
încercăm să transmitem mesajul AA. Fie că ne ascultă un singur om sau mai mulţi, tot Pasul
12 se numeşte. Există multe şanse de a-l face şi pentru cei care ne simţim stîngaci în privinţa
cuvîntărilor în şedinţe sau care nu ne putem deplasa, pentru a face prea des Pasul 12, faţă în
faţă cu un alt alcoolic. Aceştia dintre noi putem fi cei care ne luăm sarcini nespectaculoase
dar importante, care fac posibilă desfăşurarea Pasului 12 - precum pregătirea cafelei şi
servitul prăjiturilor în minutele de după şedinţe; în astfel de momente, mulţi nou veniţi au
prins încredere şi s-au simţit comfortabil în mijlocul rîsetelor şi al discuţiilor. Acesta este
Pasul 12 în cel mai bun sens al cuvîntului. "Primit-ai pe gratis, dai mai departe pe gratis... ",
este esenţa acestei părţi a Pasului 12.
Se poate întîmpla să trecem prin experienţe care să ne lase cu impresia că am cam călcat
în străchini. Pe moment le luăm drept eşecuri; dar cu vremea, le vom vedea ca pe nişte
trambuline de propulsare spre acţiuni mai reunite. De pildă, să zicem că nu economisim nici
un efort pentru a aduce la abstinenţă pe cineva anume; după luni de zile de efort neîntrerupt,
omul acela bea din nou. Poate că acest lucru se va repeta cu mai mulţi, unul după altul. S-ar
putea să ne simţim profund descurajaţi în ce priveşte capacitatea noastră de a transmite
mesajul AA. Sau putem da peste inversul acestei situaţii: să fim exaltaţi pentru că am avut
succes. În acest caz apare tentaţia de a fi foarte posesivi faţă de noul venit. Poate că ne
apucăm să-i dăm sfaturi în domenii în care nu avem competenţa necesară sau în care nu ar fi
cazul să ne amestecăm. Şi cînd sfaturile noastre sînt respinse - ori, sînt acceptate, dar încurcă
lucrurile şi mai abitir - ne simţim răniţi şi tulburaţi. Uneori prin muncă asideă şi îndelungată
de Pas 12, transmitem mesajul atîtor alcoolici, încît părem că am ocupa un post de încredere,
ca acela de preşedinte al grupului. Este încă o situaţie tentantă, de a vrea să dirijăm totul, în
amănunt; şi, deseori, aceasta duce la refuzuri din partea celorlalţi membri şi la consecinţe
greu de înghiţit.
Dar cu vremea, ne dăm seama clar că acestea nu sînt decît dureri inerente creşterii şi că
ele nu pot duce decit la ceva bun dacă revenim la Cei 12 Paşi din ce în ce mai mult, ca să
obţinem răspunsuri.
 Acum, apare cea mai mare întrebare: Cum este cu aplicarea acestor principii în toate
domeniile vieţii noastre? Putem noi oare prinde drag de viaţă în totalitatea ei, aşa cum i-am
îndrăgit micul segment pe care îl trăim ori de cîte ori încercăm să ajutăm alţi alcoolici să
ajungă la abstinenţă? Oare sîntem în stare să aducem acelaşi spirit de iubire şi de toleranţă în
viaţa de familie - atît de răvăşită, uneori - precum aducem în grupul AA? Putem noi avea faţă
de aceşti oameni, contaminaţi şi chiar handicapaţi de boala noastră acelaşi gen de credinţă şi
de încredere pe care îl avem faţă de naşul AA? Sîntem în stare să transmitem cu adevărat
mesajul spiritului AA în munca noastră de zi cu zi? Ne putem vedea de responsabilităţile
noastre proaspăt reorganizate, faţă de lume, în general? Dar faţă de religia de care ne simţim
legali? Sîntem în stare să găsim o nouă bucurie de a trăi în timp ce încercăm să facem ceva
legat de toate acestea?
Mai mult, cum ne vom descurca în faţa eşecurilor sau a succeselor? Oare le putem
accepta acum - şi ne putem modela în funcţie de ele, fără disperare sau orgoliu? Putem
accepta sărăcia, boala, singurătatea şi doliul cu seninătate şi curaj? Ne putem mulţumi în mod
constant, cu satisfacţii mici, smerite, dar uneori mai durabile, atunci cînd ni se refuză
realizările mai strălucitoare, mai remarcabile?
Răspunsul metodei AA la toate aceste întrebări despre viaţă, este: "Da, toate acestea sînt
posibile". Ştim aceasta, pentru că vedem monotonia, durerea, chiar şi nenorocirea, folosite în
scop constructiv de către cei care continuă să încerce practicarea Celor 12 Paşi ai AA. Şi dacă
acestea sînt fapte de viaţă pentru mulţi alcoolici care s-au recuperat deja în AA ele pot deveni
fapte de viaţă şi pentru mulţi alţii.
Desigur, oricărui membru AA - chiar şi celui mai devotat i-se poate întîmpla să nu
obţină astfel de rezultate tot timpul. Nu este neapărat nevoie să bem primul pahar ca să ne
simţim rătăciţi de la drumul drept. Necazurile încep uneori cu indiferenţa. Sîntem abstinenţi
şi fericiţi cu tot ce facem în AA. Treaba merge bine acasă şi la birou. Fireşte, ne felicităm
pentru ceva ce, mai tîrziu, se va dovedi a fi fost un punct de vedere superficial şi neserios.
Maturizarea noastră încetează pentru o vreme - şi aceasta, pentru că ne simţim mulţumiţi şi
considerăm că nu avem nevoie de toţi Paşii AA. Ne descurcăm binişor, făcînd numai cîţiva
dintre ei. Poate că ne descurcăm, chiar şi făcînd numai doi dintre ei - Pasul 1 şi acea parte din
Pasul 12 în care "transmitem mesajul". În jargon AA este starea de spirit cunoscută ca
"funcţionarea din doi paşi". Şi o putem duce aşa chiar ani de zile.
Chiar şi cei mai bine intenţionaţi putem cădea în iluzia "programului din doi paşi". Mai
devreme sau mai tîrziu etapa norului roz se disipează şi toate devin anoste; ne simţim
dezamăgiţi. Începe să ne treacă prin cap gîndul că de fapt nu merită efortul. Ne simţim nauciţi
şi descurajaţi.
Apoi, viaţa poate aduce - aşa cum îi stă în obicei - o lovitură dintre cele mai dare, mare şi
lată, de neînghiţit şi deci, de nedigerat: nu obţinem promovarea pentru care am trudit atîta;
pierdem un serviciu bun; poate că apar serioase dificultăţi în familie sau decepţii
sentimentale; ori, poate că băiatul, pe care-l credeam ocrotit de Dumnezeu, moare pe front.
Ce se întîmpla cu noi atunci? Avem noi, sau putem noi alcoolici în AA - găsi destule
resurse pentru a face faţă nenorocirilor, care îi lovesc pe atîţia? Acestea erau probleme de
viaţă cărora nu fuseserăm în stare să le facem faţă niciodată. Putem noi acum, cu ajutorul lui
Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuim fiecare, să le rezolvăm la cel de bine şi de curajos, c
prietenii noştri ne-alcoolici? Putem noi transforma aceste nenorociri în valori pozitive, în
surse de progres şi comfort sufletesc, pentru sine şi pentru cei din jur? Ei bine, avem cu
siguranţă o şansă, dacă trecem de la "programul din doi paşi", la "programul din 12 paşi",
dacă dorim să ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu, care ne poate susţine şi întări în orice
încercare.
Problemele noastre fundamentale sînt aceleaşi probleme pe care le au toţi oamenii. Dar
cînd un membru AA, care a prins rădăcini puternice în Comunitate face un efort onest de a
pînă " în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii", el pare să aibă capacitatea, prin
bunătatea lui Dumnezeu, de a înfrînge toate dificultăţile, luîndu-le
pe toate aşa cum vin şi transformîndu-le în mărturii de credinţă. Am văzut membri AA
îndurînd, fără să se plîngă, boli cronice sau mortale - uneori chiar cu umor. Am văzut şi
familii destrămate de neînţelegeri, de tensiuni şi infidelitate - reunite prin modal de viaţă AA.
Deşi majoritatea membrilor AA au o capacitate relativ mare de a "face bani", sînt printre
noi şi dintre aceia care nu reuşesc să se echilibreze financiar sau care trec prin mari pierderi
băneşti. De obicei aceştia dau dovadă de putere şi încredere, pentru stăpînirea situaţiei.
Am constatat că putem şi noi, ca şi alţi oameni să suportăm loviturile, aşa cum vin ele.
Dar - tot ca şi alţii - lăsăm buturuga mică să răstoarne carul mare sau creem probleme din
nimic. La aceasta răspunsul nostru este: este nevoie de o mai puternică dezvoltare spirituală.
Numai pe aceasta cale vom cîştiga şanse în plus de a trăi fericiţi şi cu folos. Pe măsură ce
creştem spiritual descoperim că vechile noastre atitudini faţă de propriile instincte au nevoie
de o drastică revizuire. Dorinţa de securitate emoţională şi de bogăţie pe plan material,
dorinţa de prestigiu şi putere, de episoade romantice şi de pace familială sînt dorinţe care ni
se împlinesc doar dacă le temperăm şi le dăm o nouă direcţie. Învăţăm mereu că simpla
satisfacere a instinctelor nu poate fi unicul stop al vieţii noastre. Dacă plasăm instinctele pe
primul plan nu facem decît să punem căruţa înaintea cailor; vom fi traşi înapoi înspre
dezamăgire. Însă dacă avem bunăvoinţa de a plasa pe primul plan creşterea spirituală- atunci,
şi numai atunci, avem cu adevărat o şansă.
Deveniţi AA şi continuînd să ne maturizăm, atitudinile şi acţiunile vizînd securitatea
emoţională şi financiară încep să se schimbe profund. Pretenţiile noastre de securitate
emoţională, conforme toanelor şi mofturilor noastre, ne-au azvîrlit constant în relaţii
imposibile cu alţi oameni. Deşi uneori nu eram conştienţi de acest lucru, rezultatul fusese
mereu acelaşi. Fie că încercăm să jucăm rolul lui Dumnezeu şi să-i dominăm pe cei din jur,
fie că ne rezemăm excesiv în mod insistent de ei. Atunci cînd ceilalţi ne dădeau pace să le
conducem viaţa aşa de parcă ar fi fost nişte copii, noi-înşine ne simţeam fericiţi şi în
siguranţă. Dar, cînd se săturau şi opuneau rezistenţă sau fugeau de noi, ne simţeam jigniţi şi
dezămagiţi. Îi acuzăm pe ei şi nepricepînd că pretenţiile noastre nerezonabile provocaseră
ruptura.
Atunci cînd o luăm pe celălalt drum şi insistam să ne protejeze ei pe noi ca pe nişte copii
şi să ne poarte de grijă ori dacă ceream celorlalţi să ne asigure nouă traiul - rezultatul era la
fel de nefericit. Aceasta i-a făcut pe mulţi oameni dragi să ne dea la o parte sau să ne
părăsească. Dezamăgirea noastră fusese greu de îndurat. Nu ne putuserăm imagina că
oamenii ne vor face una ca asta. Nu pricepuserăm că, deşi adulţi după vîrstă, noi ne purtăm
copilăreşte, încercînd să-i transformăm pe toţi - prieteni, soţie sau soţ, pe toată lumea - în
părinţi protectori. Refuzaserăm să învăţăm lecţia dificilă, care ne spune că hiperdependenţa
de oameni nu duce nicăieri, pentru că oamenii au slăbiciuni, că şi cei mai buni dintre ei ne pot
lăsa baltă la un moment dat, mai ales atunci cînd cerem prea mult atenţia lor.
Odată cu progresul spiritual a venit înţelegerea acestor greşeli. S-a cristalizat pentru noi
faptul că, dacă era să ne simţim vreodată în siguranţă printre adulţi trebuia să punem la baza
vieţii noastre principiul "mai trebuie să şi dau, nu numai să iau"; trebuia să ne dezvoltăm
simţul de a fi parteneri şi de a trăi ca între fraţi cu toţi cei din jur. Am constatat că aveam
nevoie de a ne dărui mereu pe sine fără să aşteptăm răsplată. Cînd această atitudine a devenit
constantă, am descoperit treptat că îi atrăgeam pe oameni ca niciodată înainte. Chiar dacă unii
ne mai dezamăgeau ne puteam dovedi înţelegători şi nu mai făceam o tragedie din asta.
După încă o perioadă de progres spiritual am descoperit că cea mai bună sursă posibilă
de stabilitate emoţională era Dumnezeu Însuşi. Am descoperit că dependenţa de dreptatea,
iertarea şi iubirea Lui - toate perfecte - era ceva sănătos şi care funcţiona chiar şi atunci cînd
nimic altceva nu reuşea. Dacă depindeam de Dumnezeu cu adevărat nu mai puteam juca rolul
Lui faţă de semeni şi nici nu mai simţeam impulsul imperios de a depinde în întregime de
protecţia şi grija acestora. Erau atitudini noi şi ele au adus multora dintre noi o putere
interioară şi o pace care nu puteau fi zdruncinată profund nici de slăbiciunile altora, nici de
vreo nenorocire provocată de noi-înşine.
Acest punct de vedere nou era-după cum aveam să aflăm-ceva deosebit de necesar nouă,
alcoolicilor. Căci alcoolismul fusese cauza izolării noastre, chiar şi atunci cînd eram
înconjuraţi de oameni care ne iubeau. Atunci cînd voinţa noastră personale i-a alungat pe toţi
şi izolarea a devenit completă, nu ne-a mai rămas decît să facem pe grozavii prin baruri
ieftine, ca apoi să luăm drumul străzii şi să contăm pe mila trecătorilor. Tot mai încercăm,
chiar şi acolo, să găsim securitate emoţională, dominîndu-i pe alţii sau depinzînd de ei. Chiar
şi atunci cînd avuturile noastre nu s-au subţiat pînă-ntr-acolo, noi tot am ajuns să ne simţim
singuri pe lume; tot încercam-în zadar-să ne simţim în siguranţă prin cine ştie ce metodă
nesănătoasă, de dominare sau de dependenţă. Pentru aceia dintre noi care am fost astfel,
metoda AA a avut un sens cu totul special. Prin AA începem să învăţăm relaţii corecte, cu
oameni care ne înţeleg; nu mai avem de ce să fim singuri.
Majoritatea membrilor AA căsătoriţi au căsnicii fericite. Într-o măsură surprinzătoare,
AA-ul a vindecat toate rănile pricinuite de mulţi ani de alcoolism în viaţa de familie. Dar, ca
şi membrii oricărei societăţi, avem şi noi probleme sexuale şi conjugale, uneori dureros de
acute. Totuşi, divorţuri permanente sau separări nu sînt ceva caracteristic pentru membrii AA.
Marea noastră problemă nu este să ne păstrăm căsnicia, ci cum să ne-o facem mai fericită,
eliminînd gravele tulburări emoţionale provocate de alcoolism.
Aproape orice fiinţă umane normale simte la un anume moment în viaţă, o dorinţă
puternică de a-şi găsi perechea de sex opus, alături de care să fie posibile unirea cea mai
deplină - spirituală, mentală, emoţională şi fizică. Este o chemare instinctive puternice aflate
la baza marilor realizări umane - o energie creatoare, care ne influenţează viaţa în
profunzime. Dumnezeu ne-a făcut astfel. Deci, ne punem întrebarea: Cum folosim noi acest
dar - din necunoaştere, prin porniri pătimaşe şi prin voinţă personală - întru distrugerea
noastră? Noi, membrii AA nu pretindem că putem oferi răspunsuri complete unor întrebări
vechi de cînd lumea. Dar experienţa noastră furnizează cîteva răspunsuri care funcţionează în
cazul nostru.
Cînd cineva este afectat de alcoolism poate fi confruntat cu situaţii foarte nefireşti, care
atacă echilibrul matrimonial şi potrivirea dintre parteneri. Dacă bărbatul este cel atins de
alcoolism, femeia trebuie să devină capul familiei şi adesea, cea care cîştigă pîinea. Pe
măsură ce situaţia se înrăutăţeşte, soţul devine un copil bolnav şi iresponsabil, care are nevoie
de îngrijire şi care trebuie scos din interminabile încurcături şi impasuri. Încetul cu încetul şi
fără să-şi dea seama, soţia este obligată să devină mama unui copil rătăcit. Şi dacă ea mai este
dotată şi cu un puternic instinct matern, situaţia este şi mai gravă. Este evident că, în
asemenea condiţii, nu poate fi vorba de o viaţă de cuplu. De obicei soţia continuă să facă ceea
ce crede ea că este mai bine, timp în care alcoolicul cînd adoră, cînd detestă această grijă
maternă. Se creează astfel un tipar de viaţă, care va cere mult efort pentru remediere mai
tîrziu. Cu toate acestea, sub influenţa celor 12 Paşi ai AA, asemenea situaţii se îndreaptă.*
Dacă menajul a fost puternic dezechilibrat, s-ar putea să fie nevoie de eforturi mari, timp
îndelungat şi de multă răbdare. După intrarea în AA a soţului, soţia s-ar putea să devină
nemulţumită şi să acumuleze ciudă pentru faptul că AA-ul a realizat exact ceea ce nu reuşise
ea în toţi aceşti ani de efort devotat. Soţul se prea poate să devină atît de ataşat de AA şi de
prietenii săi cei noi, încît lipseşte foarte mult de acasă, mai mult decît atunci cînd bea. Văzînd
nefericirea soţiei, el îi recomandă Cei 12 Paşi şi încearcă s-o înveţe cum să trăiască. Natural,
ea simte că, de ani de zile, ştie să trăiască infinit mai bine decît el. Fiecare dă vina pe celălalt
şi se întreabă dacă menajul lor va ajunge vreodată să mai cunoască fericirea. S-ar putea să
ajungă să întrebe şi dacă-la urma urmelor-au avut vreodată un cămin fericit.
Desigur, s-ar putea ca nepotrivirea să fi ajuns atît de gravă, încît să fie necesară o
despărţire. Dar astfel de cazuri nu sînt ceva obişnuit. Dîndu-şi seama de ce a îndurat soţia sa
şi înţelegînd acum pe de-antregul cîte răni a pricinuit el însuşi soţiei şi copiilor, aproape
întotdeauna alcoolicul preia responsabilităţile ce-i revin faţă de familie, cu bunăvoinţa de a
repara ce se mai poate repara şi de a accepta ce nu-i mai stă în puteri să repare. El încearcă să
aplice continuu Cei 12 Paşi în viaţa de familie, adesea cu rezultate minunate. Din acest
moment începe - ferm, însă iubitor - să se poarte ca un partener şi nu ca un băiat rău. Şi mai
presus de toate, a ajuns - în fine - la convingerea că aventurile romantice nebuneşti nu
reprezintă pentru el un mod de viaţă.
Comunitatea AA cuprinde mulţi membri celibatari, care doresc să se căsătorească sau
care sînt în situaţia de a o face. Unii se căsătoresc cu cineva din AA. Cum se descurcă
aceştia? În ansamblu, sînt căsnicii fericite. Suferinţa lor comună de băutori, interesul comun
în AA şi preocupările spirituale stimulează adesea bunul mers al acestor cămine. Necazuri
apar numai atunci cînd simple întîlniri în şedinţe AA duc la "focul de paie" al iubirii la prima
vedere. Posibilii parteneri trebuie să fie solid ancoraţi în programul AA şi să se cunoască de
suficient timp, ca să ştie dacă se potrivesc spiritual, mintal şi emoţional cu adevărat şi nu doar
pentru că aşa presupun ei. trebuie să fie cît se poate mai siguri, că nici unul nu are în adîncul
fiinţei sale vreun handicap emoţional care să iasă mai tîrziu la suprafaţă sub presiunea unor
dificultăţi şi să le altereze căsnicia. Toate acestea sînt la fel de valabile şi de importante şi
pentru cei care intenţionează o căsătorie cu cineva din afara Comunităţii AA. Datorită
înţelegerii clare şi a unui comportament matur şi corect se pot naşte rezultate foarte fericite.
Şi ce se poate spune despre acei mulţi membri AA care, din diverse motive, nu pot avea
o viaţă de familie? La început, mulţi se simt singuri, răniţi, abandonaţi, în timp ce văd în jurul
lor atîta fericire familială a altor membri. Dacă pentru ei nu este posibilă o asemenea fericire,
le poate oare oferi AA-ul alte satisfacţii la fel de valoroase şi de durabile? Da - ori de cîte ori
se vor strădui să le găsească. Înconjuraţi de atîţia prieteni AA, aceşti aşa-zişi singuratici ne
spun că nu se mai simt singuri. Alături de alţi membri - bărbaţi şi femei - ei se pot devota
unui număr nelimitat de idei, de oameni, ori de proiecte constructive. Neconstrînşi de
obligaţii familiale, pot participa la activităţi la care cei căsătoriţi pot participa mai puţin sau
deloc. Zi de zi, îi vedem în acţiune, slujind AA-ul din belşug şi fiind răsplătiţi cu mari
bucurii.
În privinţa banilor şi a posesiunilor materiale, punctul nostru de vedere a trecut prin
aceeaşi transformare profundă. Cu puţine excepţii, cam fiecare dintre noi fusese "mînă-
spartă". Aruncam cu banii în toate părţile ca să ne satisfacem mofturile şi ca să-i facem praf
pe alţii. Pe cînd beam ne purtam de parcă am fi avut rezerve de bani inepuizabile, deşi între
două beţii ni se întîmpla să cădem în cealaltă extremă şi deveneam aproape avari. Fără să
băgăm de seamă, acumulam fonduri pentru următoarea beţie. Banii erau simbolul plăcerilor şi
al prestigiului personal. Cînd băutul s-a înrăutăţit de-a binelea, banul a devenit o condiţie
urgentă pentru asigurarea următorului pahar cu care venea apoi comfortul temporar al uitării.
Odată cu intrarea în AA, aceste atitudini s-au schimbat drastic, deseori ajungînd prea
departe în direcţia opusă. Spectacolul anilor de risipă ne-a băgat în panică. Pur şi simplu nu
ne va ajunge timpul să ne reconstruim averile irosite, aşa gîndeam noi. Cum vom fi noi în
stare vreodată să ne plătim toate datoriile, să avem şi noi un cămin decent, să ne ocupăm de
educaţia copiilor şi să agonisim ceva pentru bătrîneţe? Prestigiul financiar nu mai constituia
scopul nostru principal; acum ne reclamam, în gura mare, securitatea materială. Chiar şi după
ce ne-am repus afacerile pe picioare, aceste teribile frici continuau să ne hăituiască. Aşa am
redevenit zgîrciţi şi "mari economi". Nu puteam trăi decît într-o maximă securitate financiară,
fără ea muream. Uitam că majoritatea alcoolicilor deveniţi AA au o putere deasupra mediei
de a face bani; uitam imensa bunăvoinţă a fraţilor noştri AA care abia aşteptau să ne poată
ajuta să obţinem o slujbă mai bună, cînd o meritam; uitam că mulţi oameni din lumea
întreagă se zbat în insecuritate financiară sau simt ameninţaţi de ea. Şi, mai rău decît orice, îl
uitam pe Dumnezeu. În problemele de bani ne bizuiam exclusiv pe noi-înşine, dar nici pe noi
nu puteam conta prea mult.
 Desigur, toate acestea nu însemnau decît că eram încă foarte dezechilibraţi. Eram încă
victime ale fricii prosteşti, pentru că un post nu însemna decît o sursă de cîştig şi nu un mijloc
de a fi de folos altora; pentru că ni se părea mai important să facem bani pentru independenţa
noastră financiară, decît să ne construim o dependenţă corectă faţă de Dumnezeu. Acest gen
de frică ne-ar putea ţine departe de o existenţă senină şi utilă, oricît am fi de bogaţi.
Odată cu trecerea vremii, am putut scăpa de acele temeri cu ajutorul Celor 12 Paşi ai
AA, indiferent de perspectivele noastre materiale. Puteam acum trăi modest, fără grija zilei de
mîine. Cînd ne mergea bine nu ne mai îngrozeam cu gînduri negre, pentru că am învăţat că
necazurile pot fi transformate în ceva deosebit de valoros. Nu mai conta acum situaţia noastră
materială; importantă era starea noastre spirituală. Treptat, am învăţat rolul de stăpîni ai
banului, renunţînd la cel de sclavi. Banul a devenit o unealtă prin care să ne putem arăta
iubirea şi grija faţă de cei din jur. Cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am acceptat soarta cu
calm, am descoperit că puteam trăi în pace cu noi-înşine, că le puteam arăta celor care se mai
zbăteau în temeri că şi ei le vor putea depăşi, la rîndul lor. Am descoperit că era mult mai
important se scăpăm de frică decît de nevoi.
Să privim acum cum s-a ameliorat punctul nostru de vedere asupra ideilor de prestigiu
personal, putere, ambiţie, şi de a fi în frunte. Acestea au fost vîltori în care au naufragiat mulţi
dintre noi în timpul carierei alcoolice.
Practic, oricare ţînc american visează să devină Preşedinte. El vrea să devină persoana
numărul unu a ţării sale. Crescînd şi văzînd că acest lucru nu este cu putinţă, poate va zîmbi
sănătos, la amintirea visului din copilărie. Mai tîrziu în viaţă va descoperi ca adevărata
fericire nu trebuie căutată în poziţia din vîrf, nici în nemiloasa luptă pentru bani, pentru iubire
ori prestigiu personal. El descoperă că poate fi mulţumit atîta timp cît se foloseşte înţelept - la
masa de joc a vieţii - de cărţile pe care i le întinde ea. Nu este lipsit de ambiţie, dar nici nu
este absurd; înţelege şi acceptă realitatea, aşa cum este ea. Are bunăvoinţa de a-şi păstra
mărimea naturală.
Acest fenomen este diferit, în cazul alcoolicilor. Pe cînd AA-ul era foarte tînăr cîţiva
eminenţi psihologi şi medici au făcut un studiu intensiv al unui grup destul de mare de aşa-
zişi băutori-problemă. N-au încercat să afle cît de diferiţi eram unul faţă de celălalt, ci dacă
exista vreo trăsătură de personalitate comună celor din grup. În final au prezentat o concluzie
care i-a şocat pe membrii AA de atunci. Acei distinşi domni au avut îndrăzneala să afirme că
majoritatea alcoolicilor investigaţi erau copilăroşi, sensibili emoţional şi grandomani.
Cum am mai urît noi, alcoolicii, acel verdict! Refuzam să credem că visele noastre de
adulţi erau adesea cu adevărat copilăreşti. Şi luînd în considerare încercările dure pe care ni le
pusese viaţa în cale, găseam că era normal să fim atît de sensibili. Cît despre grandomanie,
insistam asupra faptului că nu fusesem mînaţi decît de o înaltă şi legitimă ambiţie de a ieşi
învingători în bătălia vieţii.
În anii care au urmat, însă, cei mai mulţi am ajuns să le dăm dreptate doctorilor. Acum
aveam o perspectivă mai fermă asupra propriei persoane şi a celor din jur. Am descoperit că
eram plini de spaime şi nelinişti prosteşti, care făceau din viaţa noastră o goană după renume,
bani şi după ceea ce ni se părea nouă că ar însemna să fim în frunte. Astfel falsa mîndrie
devenise reversul distrugătoarei monede numită "Frică". Pur şi simplu, trebuia să fim
numărul unu ca să ne ascundem inferiorităţile din adîncuri. Cînd reuşeam un succes
ocazional, ne băteam în piept cu viitoare succese răsunătoare; în faţs unui eşec, deveneam
amărîţi. Dacă succesul monden nu era prea generos cu noi, luam un aer deprimat, de cîine
bătut. Atunci oamenii ne considerau drept nişte tipi inferiori. Acum sîntem împăcaţi cu sine,
ne considerăm părticele din acelaşi univers. În adîncul sufletului, fuseserăm torturaţi de nişte
spaime anormale. Avea prea puţină importanţă dacă am stat la ţărmul vieţii, bîndu-ne minţile
întru uitare sau dacă am plonjat de bună voie şi fără să ne sinchisim în ceva ce ne depăşea
puterile. Rezultatul a fost acelaşi - aproape toţi am fost în pericol de a pieri într-o mare de
alcool.
Dar astăzi, în cazul membrilor AA maturizaţi, aceste tendinţe deformate au fost
îndreptate şi au primit direcţia normală. Nu ne mai străduim să-i dominăm sau să-i dirijăm pe
cei din jur, pentru a ne cîştiga prestigiul. Nu mai sîntem în căutare de faimă şi onoruri ca să
obţinem aplauze. Atunci cînd - prin ajutor devotat adus familiei, prietenilor, partenerilor de
afaceri sau localităţii - atragem simpatia multora, ori sîntem remarcaţi pentru poziţii de mai
mare responsabilitate şi încredere, încercăm să ne arătăm recunoştinţa în mod cuviincios şi să
ne abandonăm mai mult spiritului de iubire şi de serviciu pus în slujba altora. Descoperim că
adevăratele calităţi de şef reies dintr-un bun exemplu personal şi nu din etalări deşarte de
putere sau glorie.
Este minunat sentimentul că nu trebuie să ne distingem în mod deosebit printre semenii
noştri pentru a putea fi utili şi profund fericiţi. Nu mulţi dintre noi sîntem dotaţi cu trăsături
de şefi de prim rang şi nici nu ne-o dorim. Serviciul adus cu bucurie altora; achitarea corectă
a obligaţiilor; necazurile acceptate cum trebuie sau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu; faptul
că ştim că atît în familie, cît şi în lume, sîntem parteneri într-un efort comun; faptul corect
înţeles că în ochii lui Dumnezeu toţi oamenii sînt importanţi; dovada că iubirea dăruită fără a
cere nimic în schimb se răsplăteşte pe sine; certitudinea că nu mai sîntem izolaţi, nici singuri,
în închisori construite de noi înşine; siguranţa că nu mai este nevoie să fim os de peşte în gîtul
nimănui, ci că avem un loc al nostru în planul lui Dumnezeu - acestea sînt satisfacţiile
permanente şi legitime ale unui trai corect, satisfacţii pe care nu le pot înlocui nici fastul sau
onorurile, nici cele mai mari acumulări de bunuri materiale. Adevărata ambiţie nu este ceea
ce crezuserăm noi. Adevărata ambiţie este profunda dorinţă de a trăi util şi de a ne purta paşii
cu smerenie sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Acest mic studiu al Celor 12 Paşi ai AA-ului se încheie aici. Am luat în considerate atîtea
probleme, încît ar putea părea că metoda AA constă mai ales din descifrarea unor dileme
spinoase şi din depistarea anomaliilor. Pînă la un anume punct, aşa şi este. Am tot vorbit
despre probleme, pentru că noi sîntem oameni problematici, care am găsit o ieşire verticală şi
care dorim să împărtăşim ceea ce ştim despre acea ieşire tuturor celor care doresc s-o
folosească. Numai acceptîndu-ne şi rezolvîndu-ne problemele putem începe împăcarea cu
sine şi cu lumea din preajmă, precum şi cu Cel Care domneşte peste noi toţi. Înţelegerea
lucrurilor este cheia principiilor şi atitudinilor corecte iar acţiunea corectă este cheia traiului
de calitate; de aceea, bucuria unui trai bun este tema Pasului 12.
Cu fiecare zi ce trece, fie-i dat fiecăruia dintre noi să simtă tot mai profund înţelesul
acelei rugăciuni simple care spune:
Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot
schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le
deosebesc.
 CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII

TRADIŢIA 1
"Este necesar ca prosperitatea noastră comună să se
afle pe primul loc; restabilirea personală depinde de unitatea Comunităţii AA."

Unitatea este calitatea cea mai de preţ a Comunităţii AA. Viaţa noastră, viaţa tuturor
generaţiilor viitoare depind nemijlocit de ea. Fie rămînem un întreg, fie AA moare. Fără
unitate, inima AA-ului va înceta să mai bată; arterele sale mondiale nu vor mai transmite
îndurarea lui Dumnezeu; darul Lui pentru noi s-ar risipi în van. Azvîrliţi astfel înapoi, în
mizeria lor, alcoolicii ne-ar reproşa aceasta, zicînd: "Ce lucru minunat putea fi AA-ul!"
Neliniştiţi, unii ar putea întreba: "Vreţi să spuneţi că în AA, individul este cantitate
neglijabilă? Că este dominat de grupul său şi înghiţit de acesta?"
Putem răspunde cu siguranţă, cu un "Nu!" categoric. Avem convingerea că nu există
altă comunitate pe acest pămînt mai generoasă cu grija devotată faţă de fiecare membru al
său; cu siguranţă, nu există o alta care să respecte mai energic dreptul fiecărui membru de a
gîndi, vorbi şi acţiona după cum doreşte. Nici un membru AA nu-l poate obliga pe nici un alt
membru să facă ceva; nimeni nu poate fi pedepsit ori exclus. Cei 12 Paşi ai recuperării sînt
sugestii; nici una dintre cele 12 Tradiţii, care garantează unitatea Comunităţii, nu conţine nici
măcar o interdicţie. Se repetă deseori: "Este necesar..., Este bine să...," dar niciodată "Tu
trebuie să...!"
Această libertate asigurată individului i-ar putea face pe mulţi să meargă cu gîndul la o
pură anarhie. Fiecare nou-venit, fiecare prieten care vine în contact cu AA-ul pentru prima
oară, este foarte nedumerit. Aceşti oameni consideră libertatea drept drumul direct către
desfrîu; însă, constată curînd că AA-ul are un scop şi o acţiune de o forţă irezistibilă. Unii se
întreabă: "Cum poate o mulţime atît de anarhică să funcţioneze, de fapt? Cum este posibil ca
cei din interiorul ei să plaseze bunăstarea comună pe primul loc? Pentru numele lui
Dumnezeu, ce-i uneşte pe oamenii aceştia?"
Cei care privesc lucrurile de aproape găsesc fără întîrziere cheia acestui paradox.
Membrul AA trebuie să se conformeze principiilor însănătoşirii. Viaţa lui depinde, în fapt, de
supunerea sa acestor principii spirituale. Dacă deviază prea departe, sancţiunea urmează sigur
şi rapid, sub forma bolii mortale. La început, fiecare urmează programul pentru că n-are
încotro; dar, mai tîrziu, descoperă un mod de viaţă pe care şi-l doreşte, cu adevărat. Mai mult,
descoperă că nu poate păstra acest dar nepreţuit decît dacă îl dăruieşte, la rîndul său. Nici el,
nici ceilalţi nu pot supravieţui fără transmiterea mesajului AA. Din clipa în care, prin Pasul
12, se formează un grup, se descoperă încă ceva - că cei mai mulţi nu se pot însănătoşi, decît
dacă există un grup. Fiecare ajunge să-şi dea seama că este o mică parte dintr-un mare întreg;
că nici un sacrificiu personal nu e prea mare, dacă este vorba de însăşi existenţa Comunităţii.
Fiecare membru descoperă că este nevoie să-şi tempereze elanul ambiţiilor şi dorinţelor,
atunci cînd acestea ar putea dăuna grupului. Devine evident faptul că grupul trebuie să
supravieţuiască; altfel, individul se prăpădeşte.
Deci, dintru început, cum să trăim şi să funcţionăm împreună, ca grup, a devenit
problema noastră primordială. În lumea exterioară, vedeam popoare întregi distruse de
ambiţiile cîte unei personalităţi. Lupta pentru bogăţie, putere şi prestigiu sfîşia omenirea mai
rău ca oricînd. Dacă oameni puternici eşuau în eforturile lor de instalare a păcii şi armoniei,
ce avea să se aleagă de ciudata noastră ceată de alcoolici? Aşa cum ne zbătuserăm şi ne
rugaserăm înainte pentru însănătoşirea individuală, acum am început, tot atît de serios, să
căutăm principiile conform cărora AA-al însuşi putea supravieţui. Pe fundamentul solid al
experienţei, s-a conturat, deci, structura Societăţii noastre. Fără încetare, în nenumărate oraşe
şi cătune, ne-a fost dat să retrăim povestea lui Eddie Rickenbacker şi a curajoşilor săi tovarăşi
cînd avionul lor s-a prăbuşit în Pacific. Exact ca şi noi, s-au pomenit brusc salvaţi de la
moarte, dar încă plutind pe o mare primejdioasă. Cît de bine au văzut ei că bunăstarea
comună vine pe primul loc! Nici unul nu-şi putea permite să fie egoist, cînd era vorba de raţia
de pîine şi de apă. Fiecare avea nevoie să ţină cont de ceilalţi. Ştiau că doar o credinţă
neclintită le putea furniza puterea reală; şi au găsit, într-adevăr, acea putere, în măsură să-i
facă să stăpînească fragila ambarcaţiune, să treacă cu bine prin probele nesiguranţei, durerii,
fricii şi disperării, chiar şi în faţa morţii unuia din membrii echipajului.
Aşa au stat lucrurile cu AA-ul. Prin credinţa şi eforturile noastre, am fost în stare să
clădim Comunitatea pe temelia formată din lecţiile pe care ni le-a dat o incredibilă
experienţă. Aceste lecţii trăiesc astăzi prin Tradiţiile Alcoolicilor Anonimi, care - cu voia lui
Dumnezeu vor fi pilonii unităţii noastre, atîta vreme cît va avea El nevoie de noi.

TRADIŢIA 2
"Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu
există decît o autoritate fundamentală: un Dumnezeu
al iubirii, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa
noastră de grup."
Ce anume ghidează AA-ul? Cine îl guvernează? Şi aceasta este o mare nedumerire
pentru fiecare prieten, pentru fiecare nou-venit. Cînd i se spune că: Societatea noastră nu are
nici un preşedinte cu autoritate de guvernare; nici un administrator financiar care să impună
taxe obligatorii; nici un comitet director care să respingă vreun membru rătăcit în tenebrele
din afara AA-ului; cînd i se spune că nici un membru nu-i poate da directive altui membru,
nu-l poate sili la supunere - cel care aude toate acestea pentru prima dată, nu-şi poate crede
urechilor şi exclamă: "Aşa ceva nu există. Undeva trebuie să fie o nadă." Acest spirit practic
citeşte apoi Tradiţia Doi şi află că singura autoritate în AA este un Dumnezeu iubitor, aşa
cum se poate exprima El în conştiinţa grupului. Cu îndoială în suflet, omul îl întreabă pe un
membru cu experienţă dacă acest lucru chiar funcţionează. Respectivul membru, după toate
aparenţele un om cu mintea întreagă, răspunde fără să clipească: "Da! Categoric
funcţionează." Interlocutorul său mormăie atunci în barbă, că aşa ceva pare vag, nebulos şi
destul de naiv. Apoi, ne urmăreşte cu ochi atent, consultă o pagină de istorie AA şi, curînd,
este pus faţă în faţă cu fapte de necontestat.
 Care sînt, deci, faptele concrete din existenţa AA-ului, care ne-au călăuzit spre acest
principiu aparent inaplicabil?

Cutare, membru devotat, se mută - să zicem - într-un oraş din centrul ţării. Aflat de
unul singur, îşi dă seama că s-ar putea să fie incapabil de a se menţine abstinent şi în viaţă,
dacă nu transmite altor alcoolici ceea ce a primit el însuşi gratis. Simte un imbold spiritual şi
moral: poate că sute de oameni suferă în imediata apropiere şi el le-ar putea fi de ajutor. Îi şi
lipseşte grupul de care se ataşase. Are nevoie de alţi alcoolici, exact atîta cit au nevoie şi ei de
el. Discută cu preoţi, cu doctori, cu ziarişti, cu poliţişti, cu patroni de baruri... iar rezultatul
este că oraşul acela central al ţării are acum un grup, şi Cutare este fondatorul lui.
Fiind fondator, el este la început şeful. Cine altcineva ar putea fi? Curînd, însă, va
împărţi autoritatea asumată asupra dirijării lucrurilor cu primii alcoolici pe care i-a ajutat. La
acest stadiu, beneficul dictator devine preşedintele unui comitet compus din prietenii săi. Cu
toţii formează ierarhia de servicii în slujba grupului - cu toţii s-au desemnat ei înşişi în aceste
servicii, neexistînd nici o alternativă. În cîteva luni, AA-ul se extinde în oraş.
Fondatorul şi prietenii săi transmit mesajul spiritual celor nou-veniţi, închiriază săli,
creează legături cu spitalele şi-şi pun nevestele să facă tone de cafea. Fiind şi ei oameni,
fondatorul şi prietenii săi s-ar putea să-şi facă un mic titlu de glorie din toate acestea. Îşi spun
unul altuia: "Poate că ar fi o idee bună să dirijăm ferm AA-ul în acest oraş, în continuare. În
fond, noi avem experienţă. Şi apoi, ia uitaţi-vă la ce de bine le-am făcut acestor beţivi. Ar
trebui să ne fie recunoscători!" Este adevărat că, uneori, fondatorii şi prietenii lor sînt mai
înţelepţi şi mai smeriţi decît cei descrişi aici. Dar, cel mai adesea, la acest stadiu, nu sînt.
Grupul cunoaşte acum primele dureri ale creşterii. Plouă cu milogeli. Însingurarea creşte.
Problemele vin în avalanşă. Şi, mai important decît orice, se aude un murmur, care tulbură
apele şi izbucneşte într-un strigăt de protest: "Au de gînd aceşti ‚bătrîni’ să conducă veşnic
grupul nostru? Să cerem să fie alegeri!" Fondatorul şi prietenii lui se simt răniţi şi deprimaţi.
Trec dintr-o criză în alta şi de la un membru la altul, pledîndu-şi cauza. Dar e în zadar;
revoluţia e în plinţ desfăşurare. Conştiinţa grupului este pe punctul de a prelua comanda.
Vin alegerile. Dacă fondatorul şi prietenii lui au servit cum se cuvine, s-ar putea să fie
realeşi - spre surprinderea lor. Dacă, însă, au opus rezistenţă puternică tendinţei de
democratizare, vor pierde "funcţia," fără "proces." În ambele cazuri, grupul are un aşa-numit
comitet prin rotaţie, foarte clar limitat în autoritate. Membrii săi nu pot, sub nici o formă,
guverna sau dirija grupul. Ei sînt în slujba grupului. Le revine uneori privilegiul ingrat de a
face muncile de corvoadă ale grupului. Cu preşedintele în frunte, ei sînt cei care au în grijă
relaţiile cu publicul şi organizarea şedinţelor. Casierul, cu o răspundere foarte clară, strînge
banii din coşul colectei, îi depozitează în bancă, plăteşte chiria şi alte facturi şi dă cu
regularitate un raport în business meeting. Secretarul se îngrijeşte de existenţa literaturii pe
masă, organizează serviciul telefonic, răspunde la scrisori, răspîndeşte orarul scris al
şedinţelor. Aşa arată simplele servicii care fac posibilă funcţionarea unui grup. Comitetul nu
dă nici un fel de sfaturi spirituale, nu are rol de judecător al comportamentului nimănui, nu
emite nici un fel de ordine. Oricare dintre membrii comitetului poate fi eliminat cu
promptitudine, la următoarele alegeri, dacă încearcă să facă ceva din toate acestea. Astfel,
respectivul membru al comitetului administrativ ajunge la descoperirea tardivă că nu este
decît un om care slujeşte, nu un senator. Asemenea experienţe sînt frecvente în Comunitatea
noastră. Deci, în AA, conştiinţa grupului este aceea care dictează condiţiile în care trebuie
şefii să servească.
Aceasta ne duce direct la întrebarea: "Are AA-ul o conducere reală?" Răspunsul este:
"Da! De trei ori, da! Deşi nu pare să aibă." Haideţi să revenim la fondatorul dezavuat şi la
prietenii săi. Ce se întîmpla cu aceştia? Odată ce trece durerea şi se reinstalează liniştea, se
produce o schimbare subtilă. În cele din urmă, ei se vor împărţi în două categorii, cunoscute
în argoul AA ca: "înţelepţii tribului" (sau "bătrînii") şi "inimile rănite." "Bătrînii" sînt aceia
care văd multă înţelepciune în decizia grupului, care nu păstrează nici un resentiment în urma
diminuării statutului lor; ei dovedesc o judecată sănătoasă, întărită de o experienţă
considerabilă şi au bunăvoinţa de a sta de-o parte, aşteptînd suita evenimentelor. "Inima
rănită" este cel ferm convins că grupul nu se poate descurca fără el, cel care trage toate sforile
posibile pentru a fi reales şi care continuă să se lase ros de auto-compătimire. Unii
"sîngerează" atît de rău, încît - goliţi de tot spiritul şi de toate principiile AA-ului - se îmbată.
Uneori, peisajul AA-ului pare să fie un cîmp presărat de răniţi. Aproape fiecare membru
vechi al Comunităţii noastre a trecut prin aceste faze, mai mult sau mai puţin. Din fericire,
majoritatea le-au supravieţuit şi învaţă să devină "înţelepţi ai tribului." Ei devin conducerea
reală şi permanentă a Comunităţii. De la ei vin opiniile fără zarvă, cunoştinţele precise şi
exemplul smerit, care rezolvă crizele. Cînd problemele grupului devin dureros de încîlcite, la
ei se apelează pentru sfaturi. Ei devin vocea conştiinţei grupului; de fapt, ei sînt adevărata
voce a Alcoolicilor Anonimi. Ei nu conduc cu mandat; ei conduc prin exemplu. Aceasta este
experienţa care ne-a dus la concluzia că, bine sfătuită de "bătrîni," conştiinţa grupului va fi -
de-a lungul timpului - mai înţeleaptă decît un lider individual.
 Pe cînd AA-ul avea doar trei ani de existenţă, s-a produs un eveniment ilustrativ pentru
acest principiu. Unul dintre primii membri AA, total contrar dorinţei proprii, a fost obligat să
se conformeze opiniei grupului. Iată povestea, în propriile lui cuvinte:
Într-o zi, făceam un Pas 12, la un spital din New York. Proprietarul, Charlie, mi-a
transmis că mă aşteaptă în cabinetul său. Acolo, mi-a spus: "Bill, e o ruşine că te zbaţi în
problemele astea financiare. Pretutindeni în jurul tău, beţivii ăştia o duc de minune şi fac bani
cu toptanul. Iar tu lucrezi normă întreagă la toate astea ca să-i ajuţi pe ei şi n-ai un sfanţ. Nu e
cinstit aşa." Apoi, a pescuit din biroul său registrul de casă pe mai mulţi ani în urmă. Mi l-a
pus în faţă şi a continuat: "Aici găseşti cîştigul acestui spital, prin anii `20. Mii de dolari pe
lună. Ar duce-o la fel de bine şi astăzi - numai dacă ai vrea tu să mă ajuţi. De ce să nu te muţi
cu munca ta aici? Ţi-aş da un birou, ţi-aş deschide un cont curent onorabil şi ai primi o parte
sănătoasă din profit. Acum trei ani, cînd şeful meu ierarhic, Dr. Silkworth, a început să-mi
vorbească despre ideea de a-i ajuta spiritual pe beţivi, credeam că vorbeşte baliverne. Dar mi-
am schimbat părerea. Într-o bună zi, acest grup de foşti beţivi va ajunge imens numeric - şi nu
văd de ce tu să faci foame între timp. Îţi fac o propunere perfect etică. Poţi deveni terapeut
neprofesionist, şi mai de succes decît cei de meserie."
Eram răscolit. Am avut cîteva scrupule, pînă mi-am dat seama cît de adevărat de morală
era propunerea lui Charlie. Nu putea fi absolut nimc rău în a deveni terapist neprofesionist.
M-am dus cu gîndul la Lois, care venea acasă epuizată în fiecare zi de la magazin şi se apuca
imediat de gătit cina, pentru o casă plină de beţivi, care nu plăteau găzduirea. M-am gîndit şi
la suma aceea mare, pe care o datoram încă, creditorilor mei din Wall Street. M-am gîndit la
cîţiva dintre prietenii mei alcoolici, care făceau la fel de mulţi bani ca oricînd. De ce n-aş face
şi eu ca ei?
Deşi îi cerusem lui Charlie un termen de reflecţie, hotărîrea era luată. În drumul meu
grăbit, cu metroul, spre Brooklyn, mi s-a părut că simt în mine o rază călăuzitoare, din lumina
lui Dumnezeu. Nu era decît o singură frază, dar deosebit de convingătoare. De fapt, provenea
direct din Biblie - o voce interioară îmi spunea fără încetare: "Muncitorul este demn de plata
ce i se cuvine." Ajuns acasă, am găsit-o pe Lois gătind ca întotdeauna - urmărită din uşa
bucătăriei de privirile flămînde a trei beţivi. Am luat-o de-o parte şi i-am spus glorioasa veste.
Părea interesată, dar nu atît de entuziasmată, pe cît mă aşteptasem.
Era o seară cu şedinţă AA. Deşi nici unul dintre alcoolicii aflaţi la noi în gazdă nu
părea să fie abstinent, alţii dintre cei prezenţi erau. Împreună cu soţiile lor, şedeau înghesuiţi,
în camera noastră de primire, de la parter. Fără să stau prea mult pe gînduri, am izbucnit în
istorisirea şansei peste care dădusem. Nu voi uita, cît voi trăi, figurile acelea imobile, nici
privirile for fixe, cu care m-au ţintuit. Cu un entuziasm descrescînd, mi-am dus povestea pînă
la sfîrşit. A urmat o lungă tăcere.
Aproape cu timiditate, unul dintre prietenii mei a început să vorbească. "Bill, noi ştim
prin ce dificultăţi financiare treci. Asta ne necăjeşte pe toţi. Ne-am întrebat de multe ori ce-
am putea face, legat de asta. Dar, cred că vorbesc în numele tuturor aici de faţă, cînd spun că
propunerea ta ne tulbură cu mult mai mult." Vocea vorbitorului a devenit mai încrezătoare; a
continuat: "Tu nu-ţi dai seama că nu vei putea face niciodată o profesiune din Pasul 12?
Oricît de generos a fost Charlie cu noi, nu-ţi dai seama că nu putem lega lucrul acesta de
spitalul lui Charlie sau de oricare alt spital? Vii şi ne spui că propunerea lui Charlie este etică.
Sigur că este etică, dar ceea ce avem noi nu funcţionează exclusiv pe principii etice; trebuie
să fie ceva mai bun. Sigur că Charlie are o idee bună, dar nu este suficient de bună; problema
noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte, Bill - şi nimic altceva nu ajunge, decît ce-i mai
bun pe lume!" Am citit somaţia din privirile lor, pe cînd l-am auzit pe purtătorul lor de cuvînt
spunînd: "Bill, nu ne-ai spus chiar tu, de atîtea ori, în şedinţele din această casă, că uneori
‘bun’ este duşmanul lui 'cel mai bun?’ Ei bine, este vorba acum exact despre acest caz. Nu ne
poţi face una ca asta!"
Aşa a grăit conştiinţa grupului. Grupul avea dreptate, şi eu nu; vocea interioară pe care
o auzisem în metrou nu fusese a lui Dumnezeu. Aici era adevărata lui voce, strigătul inimii
prietenilor mei. Am ascultat şi - mulţumesc lui Dumnezeu - m-am supus.
 TRADIŢIA 3
"Singura cerinţă, pentru a deveni membru AA, este
dorinţa de a înceta băutul."
Tradiţia Trei este extrem de semnificativă. Şi aceasta, pentru că AA-ul îi spune, cu
adevărat, fiecărui băutor cu probleme: "Eşti membru AA dacă tu spui aceasta. Tu te poţi
declara membru; nimeni nu te poate ţine "la poartă." Nu are importanţă cine eşti, nu contează
cît de jos ai ajuns, nici pînă unde au ajuns complicaţiile tale emoţionale - nici dacă eşti chiar
criminal - nu-ţi putem interzice să intri în AA. Nu vrem să-ţi interzicem acest lucru. Nu ne
temem deloc că ai putea să ne faci vreun rău, nu contează dacă eşti un tip sucit sau violent.
Vrem doar să-ţi asigurăm exact atîtea şanse pentru abstinenţă cîte am avut şi noi. Prin urmare,
eşti membru AA din clipa în care tu-însuţi te declari membru."
Ca să ajungem la acest principiu al participării în Programul AA, am trecut prin
experienţe devastatoare, care au durat ani de zile. În primii ani, nimic nu era mai fragil, mai
uşor de destrămat, decît un grup AA. Rareori se găsea cîte un alcoolic care să ne bage în
seamă; majoritatea celor care ni se alăturau erau ca nişte lumînări abia pîlpîind în bătaia
vîntului. Una după alta, flăcările acelea nesigure se stingeau, multe dintre ele
nemaiaprinzîndu-se vreodată. Gîndul nostru nerostit, dar constant, era: "Care dintre noi e
următorul?"
 Unul dintre membrii AA descrie foarte viu imaginea acelor primi ani. "Într-o vreme," -
povesteşte el - "fiecare grup AA avea o mulţime de reguli pentru participare. Cu toţii ne
temeam prosteşte că s-ar putea găsi ceva sau cineva care să găurească barca noastră de
salvare şi să ne înece pe toţi în vechea problemă cu băutul. Biroul Fundaţiei* a cerut fiecărui
grup să trimită propria listă de reglementări "protectoare." Lista tuturor acestor reglementări a
ajuns la o lungime kilometrică. Dacă toate aceste reguli ar fi fost menţinute în vigoare
pretutindeni, nimeni n-ar mai fi devenit membru AA, atît era de mare totalul neliniştilor şi
temerilor noastre.
Eram hotărîţi să nu primim în AA decît pe cei care aparţineau categoriei, presupuse de
noi, a "alcoolicilor puri." Erau admişi doar alcoolici fără alte complicaţii, decît beţiile şi
consecinţele acestora. Astfel, cerşetorii, vagabonzii, internaţii prin aziluri, puşcăriaşii,
suspecţii, psihopaţii, femeile decăzute n-aveau ce căuta printre noi. Da, dom'le, ne ofeream
serviciile doar alcoolicilor respectabili şi puri! Oricare alte categorie cu siguranţă ne-ar
distruge. Şi în plus, dacă i-am primi pe cei mai "ciudaţi," ce-ar zice despre noi oamenii
respectabili? Construiam un gard fin de plasă, de jur împrejurul AA-ului.
Poate că toate acestea sună comic acum. Poate veţi crede că noi, cei mai vechi, eram cam
intoleranţi. Dar, vă asigur că nu ne prea venea să rîdem în acele situaţii. Eram necruţători,
pentru că ne simţeam viaţa şi familia ameninţate; ori, acesta nu era un motiv de rîs.
Intoleranţi, ziceţi? Ei bine, eram speriaţi. În mod firesc, începuserăm să acţionăm cum ar face
oricine, sub imperiul fricii. La urma urmelor, nu cumva şi este frica adevăratul fundament al
intoleranţei? Da, eram nişte intoleranţi."
De unde să ghicim că toate acele frici urmau să se dovedească neîntemeiate? De unde să
ştim că mii de asemenea oameni uneori de-a dreptul înfricoşători aveau să se recupereze
uimitor şi să devină slujitori de mare nădejde şi prieteni deosebit de apropiaţi? Cine putea
crede că rata divorţurilor, în cazul familiilor membrilor AA, va fi cu mult mai scăzută decît
cea în cazul familiilor obişnuite? Am fi putut noi prevedea atunci că indivizi turbulenţi aveau
să devină remarcabile exemple de răbdare şi toleranţă? Şi-ar fi putut cineva închipui, pe
atunci, o societate care să includă toate tipurile imaginabile de caractere umane şi care să
răzbată, fără dificultate, dincolo de orice barieră rasială, religioasă, politică şi lingvistică?
De ce şi-a abandonat AA-ul, pînă la urmă, toate regulamentele legate de aderare? De ce
am lăsat noi la latitudinea noului venit, să decidă singur dacă este, sau nu, alcoolic - şi dacă să
ni se alăture, sau nu? De ce am îndrăznit noi să declarăm - contrar experienţei societăţilor
umane şi a sistemelor de guvernare de pretutindeni - că nu vom pedepsi, nici nu vom exclude
din AA nici un membru; că nu trebuie să obligăm pe nimeni să contribuie financiar, să se
supună unei credinţe sau să se conformeze la ceva?
Răspunsul - acum oglindit prin Tradiţia Trei - era simplitate, pur şi simplu. În cele din
urmă, experienţa ne-a învăţat că a-i lua unui alcoolic orice şansă însemna uneori pronunţarea
sentinţei sale la moarte şi, adesea, condamnarea la o mizerie fără sfîrşit. Cine îndrăznea să fie
judecătorul şi călăul propriului frate bolnav?
Deoarece un grup după altul au ajuns să constate acestea, pînă la urmă, au fost
abandonate toate reglementările legate de aderare. O suită de experienţe dramatice după alta
au închegat o hotărîre fermă, care a devenit tradiţia noastră universală. Iată două exemple:
Era Anul al II-lea, în calendarul AA. Pe vremea aceea nu se zărea nimic altceva, în afară
de două grupuri fără nume, de alcoolici, care făceau eforturi zbuciumate de a sta cu faţa spre
lumină.
A apărut un nou-venit; a bătut la uşa unuia dintre cele două grupuri şi a cerut să fie lăsat
înăuntru. A vorbit cinstit, cu cel mai vechi membru al grupului. Curînd, a ieşit la iveală faptul
că era un caz disperat şi că, mai presus de orice, voia să se facă bine. "Oare o să mă puteţi
accepta?" a întrebat el. "Fiind victimă a încă unei adicţii, şi mai rău stigmatizată decît
alcoolismul, s-ar putea să nu mă vreţi printre voi. Ce ziceţi?"
Era o mare dilemă. Ce să facă grupul? Membrul cel vechi i-a convocat pe alţi doi şi, în
strictă confidenţă, le-a relatat explozivele detalii din povestea noului venit. Apoi, i-a întrebat:
"Ce ne facem cu el? Dacă-l respingem, omul va muri curînd. Dacă-l primim, numai
Dumnezeu poate şti ce belele ne aşteaptă. Ce să-i răspundem - da, sau nu?"
În primele clipe, cei vechi nu vedeau decît obiecţiile. "Noi nu ne ocupăm decît de
alcoolici," îşi ziceau ei; "Oare n-ar fi mai bine să-l sacrificăm pe acesta unul, de dragul celor
mai mulţi?" Aşa decurgea discuţia, în vreme ce soarta noului venit atîrna de un fir de păr.
Atunci, unul dintre cei trei a rostit cu alt glas: "Noi ne temem cel mai mult pentru reputaţia
noastră. Ne temem mult mai mult de ce va zice lumea decît de necazurile pe care ni le-ar
putea aduce acest alcoolic straniu. De cînd ne-am apucat de vorbit, îmi stăruie în minte un
gînd: “Ce-ar face Dumnezeu în locul nostru?” Nu s-a mai rostit nici un cuvînt în plus. Ce s-ar
mai fi putut spune, într-adevăr?
Ultrafericit, noul-venit a plonjat în munca de transmitere a mesajului. Fără să ostenească
vreodată, a făcut pasul 12, cu un număr foarte mare de oameni. Şi pentru că respectivul grup
era la începuturi, şi puţin numeros, de acum a crescut la numărul miilor de membri. Omul
acesta n-a tulburat liniştea nimănui cu cealaltă problemă a sa, niciodată. Iar AA-ul a făcut
primul său pas către Tradiţia 3.
La scurt timp după admiterea celui dublu stigmatizat într-un grup, celălalt grup l-a
admis pe un comis voiajor, pe care îl vom numi Ed - un tip dinamic, un impetuos, cum numai
un comis voiajor poate fi. Acesta avea cel puţin o idee pe minut despre ce îmbunătăţiri se pot
aduce AA-ului. Distribuia celorlalţi membri tot ce-i trecea prin cap, cu acelaşi entuziasm
arzător cu care ar fi distribuit vopsea de maşini. Dar, una dintre ideile sale n-o cumpăra
nimeni. Ed era ateu. Îşi iubea mult obsesia că AA-ul se poate descurca mai bine fără
"prostiile astea, despre Dumnezeu." Îi scotea din sărite pe toţi, şi toţi aşteptau ziua în care Ed
va bea din nou - căci, ştiţi, AA-ul era în faza sa pioasă. Toţi
ne gîndeam că blasfemia se va plăti printr-o penalizare serioasă. Spre mîhnirea noastră, Ed
continua să-şi menţină abstinenţa.
Cu vremea, a venit şi rîndul lui să ia cuvîntul într-o şedinţă. Ne-am cutremurat, pentru că
ştiam ce urmează. Şi-a adus obolul său de mulţumiri Comunităţii; ne-a povestit cum s-a
împăcat cu familia; a ridicat în slăvi virtuţile onestităţii; a amintit bucuriile Pasului 12; în
fine, a trîntit bomba, strigînd: "Nu mai pot suporta poveştile astea despre Dumnezeu! Este
‘zăhărelul,’ pentru oameni slabi. Grupul acesta n-are nevoie de aşa ceva, şi eu nu mai sînt
dispus să înghit. Ducă-se naibii!"
Un mare val de resentimente şi indignare a acoperit şedinţa; verdictul a fost unanim:
"Afară cu el!"
Vechii din grup l-au luat pe Ed de-o parte şi i-au spus ferm: "Nu poţi vorbi astfel într-o
şedinţă AA. Ori nu mai faci aşa ceva, ori pleci dintre noi." Ed i-a înfruntat cu mult sarcasm:
"Nu mai spuneţi! Chiar aşa?!" A întins mîna spre o etajeră şi a luat un teanc de hîrtii. Prima
foaie era pagina de introducere a cărţii "Alcoolicii Anonimi," care atunci se năştea. A citit cu
voce tare: "Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul." Ed
continuă, necruţător: "Cînd voi, băieţi, aţi scris propoziţia asta, ce-aţi vrut să spuneţi? Acum
vă deziceţi?"
Descumpăniţi, cei mai vechi s-au uitat unul la celălalt, ştiind că tipul îi avea la mînă. Aşa
că, Ed a rămas în AA.
Şi nu numai că a rămas membru, ci chiar membru abstinent luni în şir. Cu fiecare nouă
lună de abstinenţă, glasul său devenea tot mai răsunător - împotriva lui Dumnezeu. Grupul
era într-o profundă agonie, de fiecare dată; astfel s-a spulberat orice urmă de caritate fraternă.
"Oh, Doamne," ne tînguiam unul altuia, "oare mai durează mult, pînă să se apuce iar de
băut?!"
Nu după mult timp, Ed a obţinut o deplasare în afara oraşului. La capătul cîtorva zile,
sosiră veşti. Ed a trimis o telegramă, solicitînd bani; şi, nu mai era nici o taină pentru nimeni
ce însemna acest lucru.
Apoi, a telefonat. În acele zile, noi ne deplasam oriunde ni se cerea un Pas 12, fără să
ţinem cont de mărimea şanselor noastre de a fi de ajutor. Dar, de data aceasta, nimeni n-a
mişcat un deget. "Daţi-i pace! Ia să mai încerce să se descurce şi singur; poate se-nvaţă
minte!"
După cam două săptămîni, Ed se furişa pe nesimţite în casa unuia dintre membrii
grupului; deşi nu cunoştea pe nimeni din familia acestuia, şi-a găsit adăpost pentru somn
acolo. Pe cînd se crăpa de ziuă, stăpînul casei servea cafeaua cu un prieten AA, cînd pe trepte
se auzi un zgomot. Spre consternarea lor, apăru Ed. Cu un surîs enigmatic, el îi întrebă:
"Băieţi, v-aţi făcut meditaţia de dimineaţă?" A fost repede limpede că omul vorbea serios. Pe
crîmpeie, a ieşit la iveală ce se întîmplase.
Aflat într-un stat învecinat, a tras la un hotel ieftin. După ce toate apelurile sale după
ajutor au fost refuzate, mintea-i înfierbintată rămăsese să se macine cu gîndul: "M-au părăsit.
Am fost părăsit de chiar semenii mei. Totul s-a sfîrşit...; nu mi-a mai rămas nimic." Se
zvîrcolea în aşternut, cînd mîna lui atinse o carte de pe biroul de lîngă pat. A deschis-o şi a
citit. Era o Biblie Gideon. Ed n-a mărturisit nimănui vreodată nici un alt amănunt, despre ce
văzuse sau auzise, în acea cameră de hotel. Acestea s-au petrecut în 1938. Ed nu s-a mai atins
de băutură, de atunci.
În prezent, cînd se întîlnesc membrii mai vechi, care îl cunosc pe Ed, exclamă: "Ce s-ar
fi întîmplat dacă reuşeam să-l excludem pe Ed pentru blasfemie? Ce s-ar fi ales de el şi de toţi
cei pe care i-a ajutat el mai tîrziu?"
Astfel, mîna Providenţei ne-a dat un semn, încă de la începuturi, că orice alcoolic este
membru al Societăţii noastre, atunci cînd spune el că este.
 TRADIŢIA 4
"Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate
privinţele, cu excepţia chestiunilor care afectează alte
grupuri sau AA, în ansamblu."
Autonomie - iată un cuvînt mare. În ce ne priveşte, ea înseamnă pur şi simplu că fiecare
grup AA îşi poate conduce treburile exact aşa cum doreşte - cu excepţia cazurilor în care AA-
ul, în ansamblul său, ar fi ameninţat de unele dorinţe de grup. Acum, se pune din nou
problema ridicată de Tradiţia 1. Nu cumva o asemenea libertate se va dovedi nebunească?
De-a lungul anilor, au fost încercate toate căile de deviere de la cei 12 Paşi şi cele 12
Tradiţii. Era firesc să fie aşa, din moment ce sîntem o ceată de individualişti orgolioşi. Copii
ai haosului, ne-am jucat cu focul în toate felurile cu putinţă, ca - pînă la urmă - să ieşim la
capăt teferi şi, credem, mai înţelepţi. Tocmai acele devieri au creat un vast proces de reglare,
care - prin bunătatea lui Dumnezeu - ne-a adus unde sîntem astăzi.
Cînd au fost publicate Tradiţiile AA pentru prima oară, în 1946, eram deja siguri că un
grup AA putea rezista tuturor zguduirilor. Am înţeles că grupul, exact ca şi individul, trebuia
să se conformeze după un timp - tuturor principiilor care îi garantau supravieţuirea, şi care
fuseseră testate ca atare. Descoperiserăm că nu exista nici o ameninţare, în cursul procesului
de reglare-corectare. Eram atît de încrezători în acest proces, încît declaraţia de la originea
Tradiţiei AA conţinea următoarea propoziţie semnificativă: "Cînd doi sau trei alcoolici se
reunesc cu scopul menţinerii abstinenţei, se pot auto-intitula un grup AA, cu singura grijă să
nu se afilieze altor organizaţii sau organisme ca grup AA."
Aceasta însemna, desigur, că ni se dăruise curajul să declarăm fiecare grup AA drept o
entitate individuală, depinzînd strict de propria sa conştiinţă care să-l ghideze în acţiune.
Aprobînd această libertate aproape nelimitată, ne-am gîndit că erau necesare doar două
semnale de alarmă, pentru caz de furtună: nu este bine ca un grup să facă ceva ce ar produce
suferinţă AA-ului, ca întreg; şi nu este bine ca un grup să se asocieze cu altcineva sau altceva.
Ar fi un pericol real să începem să ne numim ceva de genul: “grupul moderaţilor” sau
“grupul radicalilor;” grupul “republican” sau grupul “comunist;” ori grupul “catolic” sau
grupul “protestant.” Grupul AA va trebui să ţină cursul albiei sale - sau va fi categoric
pierdut. Abstinenţa trebuia să fie singurul său obiectiv. În absolut toate celelalte privinţe, avea
o perfectă libertate de decizie şi de acţiune. Fiecare grup avea dreptul de a greşi.
Pe cînd AA-ul era foarte tînăr, multe grupuri entuziaste au prins viaţă. Într-un orăşel,
căruia să-i spunem Middletown, a pornit o adevărată revoluţie. Localnicii erau, toţi, "în
priză." Cu ochii-n stele, cei mai vechi în AA visau la inovaţii. Şi-au spus că oraşul avea
neapărat nevoie de un centru pentru tratarea alcoolismului, o clădire mare-mare, un fel de
uzină-pilot, pe care AA-ul s-o poată multiplica pretutindeni. La parter, urma să fie un club; la
primul etaj, se vor dezalcooliza beţivii; al doilea, va găzdui un proiect educaţional care nu va
stîrni controverse, desigur. Şi-l imaginau crescînd pe verticală, dar mai încolo; deocamdată
erau destule şi trei nivele. Totul va costa foarte mult - dar vor fi banii altora. De necrezut, au
fost cuceriţi de idee mulţi cetăţeni bogaţi din localitate.
Însă, existau şi cîţiva disidenţi conservatori printre alcoolici. Aceştia au trimis depeşă
Consiliului Serviciilor Generale ale Alcoolicilor Anonimi din New York, dorind să afle cum
se procedează de obicei cu un asemenea proiect. Auziseră că "bătrînii" voiau să rezolve
problema, odată pentru totdeauna, şi aveau de gînd să solicite Consiliului un document de
aprobare. Conservatorii erau tulburaţi şi sceptici.
Desigur, exista şi un promotor în toată afacerea - un super-promotor. Cu elocvenţa sa
oratorică a măturat orice temeri, deşi Consiliul nu putea elibera asemenea documente de
împuternicire; Consiliul îi sfătuise să ţină cont de rezultatul previzibil: sfîrşitul într-o
fundătură, din cauza amestecului în proiecte medicale sau de educaţie. Ca măsuri de
siguranţă, promotorul a organizat trei corporaţii şi a devenit preşedintele lor. Proaspăt văruit,
noul centru era strălucitor. Întregul oraş ştia cu cîtă căldură erai primit acolo. În scurt timp,
lucrurile au început să scîrţîie. Pentru a asigura centrului o funcţionare neîntreruptă îi fără
poticneli, au fost adoptate 61 de reguli.
Dar, vai, idilicul tablou începea să se întunece. Debusolarea a luat locul seninătăţii. S-a
descoperit că unii beţivi doreau să devină oameni cu şcoală, dar nu prea credeau că erau
alcoolici. Defectele de personalitate ale altora dintre ei puteau fi vindecate - aşa se părea- cu
mici împrumuturi. Unii erau ca bătuţi în cuie în club, dar numai ca să-şi umple cu ceva inima
singuratică. Uneori, o ploaie de candidaţi se înscriau pentru toate cele trei nivele ale clădirii.
Unii începeau cu etajul superior, ca să ajungă mai pe urmă la club; alţii începeau cu clubul,
îşi permiteau "una lată de tot," erau spitalizaţi, apoi erau admişi pentru educare, la etajul
superior.
Era o activitate similară cu cea a albinelor în stup, cu deosebirea că aici domnea
debusolarea. Un grup AA, ca atare, n-avea cum să se descurce cu un astfel de proiect. S-a
descoperit aceasta cînd a fost prea tîrziu. Apoi, a venit momentul în care s-a dus totul pe apa
sîmbetei. Un frison de teama şi de frustrare s-a abătut asupra grupului.
Cînd această stare s-a risipit, s-a petrecut un lucru minunat. Promotorul proiectului a scris
o scrisoare Consiliului, în care a mărturisit că ar fi fost mai bine să ţină cont, cît de cît, de
experienţa AA-ului. Apoi, a făcut un gest, care avea să devină clasic în AA. Totul încăpea pe
un cartonaş pliat, nu mai mare decît o carte poştală. Pe copertă scria: “Grupul Middletown,
nr. 1. Regula nr. 62.” În interior, puteai citi o singură frază, care-ţi sărea în ochi: “Nu te lua
prea al naibii de în serios.”
Aşa s-a întîmplat că, prin Tradiţia 4, un grup şi-a exersat dreptul de a greşi. În plus, acel
grup a făcut un mare serviciu Alcoolicilor Anonimi, deoarece a dovedit acea bunăvoinţă
cuviincioasă de a aplica lecţia învăţată. Şi-a rîs de sine, şi a pornit către lucruri mai bune.
Chiar şi "arhitectul-şef," în faţa ruinelor visului său, a putut rîde de sine - şi acesta este
semnul smereniei desăvîrşite.
 TRADIŢIA 5
“Nici un grup nu are alt scop primordial unic, decît să
transmită mesajul său alcoolicului care mai suferă.”
"Vezi-ţi de treburile tale!"...; şi, mai bine faci un singur lucru pînă la capăt şi aşa cum
trebuie făcut, decît o mie, prost. Iată tema centrală a acestei Tradiţii. Însăşi existenţa
Comunităţii noastre cere păstrarea acestui principiu.
Alcoolicii Anonimi sînt precum un grup de medici care au găsit un tratament pentru
cancer - de munca lor în unitate desăvîrşită depinde rezultatul de care se vor bucura cei ce
acum suferă de respectiva boală. Desigur, fiecare medic din echipa îşi are specialitatea sa.
Uneori, oricare dintre medicii preocupaţi sincer de rezultatul muncii poate simţi nevoia de a
se dedica singur acestei trude liber alese, decît să tot lucreze în echipă. Dar, din clipa în care
au descoperit împreună că există un tratament şi a devenit limpede că numai printr-o unire a
eforturilor se realizează cele dorite, din acea clipă fiecare va simţi obligaţia morală de a se
devota unui scop unic - lupta împotriva cancerului. Pentru o asemenea descoperire
miraculoasă, fiecare medic îşi va pune de-o parte ambiţiile personale, indiferent de pierderile
personale.
Exact acelaşi simţămînt de obligaţie morală îi leagă pe Alcoolicii Anonimi, care au
dovedit că pot ajuta băutorii-problemă mai bine decît oricine altcineva. Această capacitate
unică a fiecărui membru AA de a se pune în pielea noului venit şi de a-i dărui acestuia
însănătoşirea, nu depinde absolut deloc de cultura sa, nici de elocvenţa cuvîntărilor sale; nu
depinde de nici o altă capacitate personală. Singurul lucru care contează este ca el să fie
alcoolic şi să posede cheia abstinenţei. Aceste moşteniri - experienţa suferinţei şi
însănătoşirea - sînt transmise cu uşurinţă de la un alcoolic la altul. Acesta este darul lui
Dumnezeu pentru noi; iar transmiterea acestui dar altora ca şi noi este singurul scop care-i
animă pe membrii AA de jur împrejurul globului.
Mai există un motiv pentru unicitatea scopului nostru. Este vorba despre marele
paradox al AA-ului - noi ştim că rareori putem păstra preţiosul dar al abstinenţei dacă nu-l
dăruim mai departe, altora. Dacă un grup de medici care au dat peste un tratament al
cancerului, l-au ratat din cauza unor ambiţii personale, vor avea de îndurat mari mustrări de
conştiinţă. Însă, eşecul nu le va distruge posibilitatea de supravieţuire. Pentru noi însă,
pericolul neglijării altor suferinzi este un pericol permanent asupra vieţii şi sănătăţii noastre
mintale. Aflat sub imperiul dorinţei arzătoare de supravieţuire, al sentimentului datoriei şi al
iubirii, nu este de mirare că AA-ul a ajuns la concluzia că nu are decît o singură misiune
înaltă - aceea de a transmite mesajul său celor care nu ştiu că există o ieşire din alcoolism.
Povestea unuia dintre membrii noştri subliniază înţelepciunea acestui principiu al AA-
ului, de a avea un unic scop:
"Într-o zi, simţindu-mă agitat, mi-am spus că aş face bine să încerc un Pas 12, ca
măsura de protecţie împotriva unei recăderi. Dar, mai întîi, să-mi găsesc un beţiv pe care să-l
ajut.
Aşa că am sărit într-un metrou, care m-a dus la Towns Hospital, unde l-am întrebat pe
Dr. Silkworth dacă nu cumva avea vreun pacient, candidat pentru AA. "Nimic prea
promiţător," mi-a spus el. "N-am decît unul la etajul trei care are, probabil, nevoie - dar este
un irlandez groaznic de dur. În viaţa mea n-am văzut om mai încăpăţînat. Ţipă-ntr-una că,
dacă partenerul lui l-ar trata mai cu respect şi dacă nevasta l-ar lăsa în pace, şi-ar rezolva
imediat problema alcoolismului. A trecut printr-un delirium tremens foarte grav, creierul lui e
în ceaţă şi e foarte suspicios cu toată lumea. Nu prea sună atrăgător, nu? Dar s-ar putea să-ţi
facă bine să stai de vorbă cu el; de ce să nu încerci?"
Curînd şedeam lîngă o matahală, sută la sută duşmănoasă. Mă ţintuia cu ochii ascunşi în
două crăpături înguste ale feţei sale umflate şi roşii. Mă vedeam obligat să-i dau dreptate
doctorului - omul nu arăta bine deloc. Dar i-am spus povestea mea. I-am explicat ce
Comunitate minunată aveam noi, cît de bine ne înţelegeam unii cu alţii. Am accentuat, cum
m-am priceput eu mai bine, dilema lipsei de speranţă a alcoolicului. Am insistat asupra
faptului că prea puţini beţivi se fac bine numai prin forţe proprii şi că în grupul nostru puteam
face împreună ceea ce nu puteam face separat. Aici m-a întrerupt, a luat toate astea în
zeflemea şi mi-a declarat că o să-şi pună el la punct nevasta, partenerul de afaceri şi
alcoolismul, de unul singur. M-a întrebat sarcastic: "Cît costă ce ticluiţi voi acolo?"
Doamne-ajută, că am putut să-i răspund: "Nici un sfanţ." Următoarea lui întrebare a fost:
"Şi tu, cît cîştigi, din toată afacerea asta?"
Desigur, răspunsul meu a fost: "Propria-mi abstinenţă, plus o viaţă deosebit de fericită."
"Tot e dubios," a spus el. "Chiar vorbeşti serios? Singurul motiv pentru care eşti aici este
să încerci să m-ajuţi pe mine şi să te ajuţi pe tine-însuţi?"
"Da. Asta-i tot, nimic în plus. Nu e nici o capcană în dosul acestui motiv."
Atunci, cu destulă ezitare, m-am aventurat să-i vorbesc despre partea spirituală a
programului nostru. Mamă, ce privire de gheaţă mi-a aruncat! N-am apucat bine să rostesc
cuvîntul "spiritual," că a şi sărit: "Asta era! M-am prins! Eşti predicator al cine ştie cărei
afurisite de secte religioase sau mai ştiu eu de care. Ce vrei să zici cu ‘nici o capcană?’ Eu
aparţin unei biserici măreţe care înseamnă totul pentru mine. Zău că ai curaj, să vii aici să-mi
ţii mie teoria religiei!"
Mulţumesc Cerului că am avut răspunsul corect pentru una ca asta. M-am inspirat direct
din principiul scopului unic în AA. "Ai credinţă - probabil una cu mult mai profundă decît am
eu. N-am nici o îndoiala că educaţia ta religioasă este mult mai pusă la punct decît a mea.
Deci, nu am de spus nimic despre religie. Nici măcar nu doresc să încerc. Pun pariu că poţi
să-mi dai şi definiţia perfectă a smereniei. Dar, din cele ce mi-ai spus despre tine şi
problemele tale, şi despre cum intenţionezi să ţi le rezolvi, cred că ştiu ce nu merge cum
trebuie."
"Păi, vinde-mi tu pontul!"
"Ei bine, cred că eşti un irlandez orgolios, care se crede regizorul întregului spectacol al
lumii."
Aceasta l-a făcut să se cutremure. Dar, pe măsură ce se calma, a început să asculte; i-am
vorbit despre smerenie ca principala cheie către abstinenţă. În cele din urmă, a priceput că nu
aveam de gînd să-i schimb convingerile religioase, că voiam ca el să găsească îndurarea
providenţială în propria-i religie, care să-l ajute să se recupereze. Din acel moment, ne-am
înţeles de minune.
 Acum - zice membrul mai vechi, povestindu-ne toate acestea - ce s-ar fi întîmplat dacă
ceva m-ar fi obligat să vorbesc acestui om de pe poziţii religioase? Ce-ar fi fost, dacă trebuia
să-i răspund că AA-ul are nevoie de mulţi bani; că AA-ul este antrenat în muncă de educaţie,
de sănătate şi de reabilitare? Dar dacă i-aş fi sugerat că i-aş putea oferi serviciile mele pentru
rezolvarea problemelor sale de familie şi de afaceri? Unde am fi ajuns? Nicăieri, desigur."
Mulţi ani mai tîrziu, durului irlandez avea să-i facă plăcere să spună: "Naşul meu AA nu
mi-a vîndut decît un singur pont, şi anume, abstinenţa. La vremea aceea, nici n-aş fi putut
cumpăra altceva."

TRADIŢIA 6
"Este foarte necesar ca nici un grup AA să nu sprijine,
să nu finanţeze şi să nu intituleze ca AA nici un alt
organism, înrudit sau nu cu Alcoolicii Anonimi, ca nu
cumva problemele de bani, proprietate sau prestigiu să
ne distragă de la obiectivul nostru primordial."

În momentul în care am văzut că aveam un răspuns la problema alcoolismului, era în

logica lucrurilor (sau, cel puţin, aşa ni se părea nouă atunci) să simţim că aveam un răspuns şi
la multe altele. Mulţi credeam că grupurile AA pot intra în afaceri, că ar putea finanţa orice
acţiune în domeniul alcoolismului. De fapt, simţeam ca pe o datorie a noastră să trîntim
puternicul nume al AA-ului în spatele oricărei cauze meritorii.
Iată cîteva dintre visele noastre. Spitalele nu iubeau alcoolicii; deci, ne-am gîndit să ne
construim propriile spitale. Publicul avea nevoie să afle ce este alcoolismul, aşa că noi vom
educa publicul; chiar vom rescrie manualele şcolare şi cărţile medicale. Vom culege beţivii
din şanţuri, îi vom sorta pe cei care mai pot să se recupereze şi vom asigura celorlalţi
posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa, în nişte condiţii de izolare tip carantină. Poate că acele
locuri de carantină pentru alcoolici vor aduce mari venituri, pe care să le putem folosi în
scopul altor lucruri măreţe. Ne gîndeam foarte serios să rescriem legile ţării, astfel încît
alcoolicul să fie declarat în mod legal un om bolnav. Deci, alcoolicii nu vor mai fi închişi;
tribunalul ni-i va încredinţa nouă, în libertate condiţionată. Vom răspîndi AA-ul în
întunecatele tărîmuri ale adicţiei la droguri şi ale criminalităţii. Vom forma grupuri separate,
pentru depresivi şi paranoici; cu cît va fi depresia mai mare, cu atît va fi mai pe placul nostru.
Părea absolut raţional că, dacă alcoolismul putea fi rezolvat, tot aşa putea fi rezolvată orice
problemă.
Ni se părea că vom putea transmite ce aveam noi în fabrici, şi-i vom face astfel pe
muncitori şi patroni să se iubească. Seriozitatea onestităţii noastre va purifica, în curînd, viaţa
politică. Braţ la braţ cu religia, pe de o parte şi cu medicina, pe de alta, vom rezolva problema
diferenţelor dintre cele două. Pentru că noi am învăţat să trăim atît de fericiţi, îi vom putea
învăţa pe toţi ceilalţi cum s-o facă. Neîndoios, gîndeam noi, Societatea Alcoolicilor Anonimi
se va putea dovedi vîrful de lance al unei noi ordini spirituale! Vom putea transforma o lume
întreagă.
Da, noi, membrii AA, am avut asemenea vise. Şi era natural să le avem, din moment ce
majoritatea alcoolicilor sînt nişte idealişti rataţi. Aproape fiecare dintre noi îşi dorise să facă
lucruri măreţe şi bune, să întruchipeze mari idealuri. Toţi sîntem nişte perfecţionişti care,
nereuşind să ajungem perfecţi, am căzut în cealaltă extremă şi am pornit pe drumul băutului
şi al "filmelor rupte." Providenţa, prin AA ne-a ajutat să atingem idealul. Atunci, de ce să nu
împărtăşim lumii întregi modul nostru de viaţă?
Deci, ne-am lansat în planurile de spitale AA - toate au eşuat, pentru că este imposibil să
împingi un grup AA în afaceri; prea mulţi bucătari-şefi strică ciorba. Grupurile AA s-au
aventurat şi în planurile educaţionale, dar cînd au început să se laude în public, pentru un
merit sau altul, oamenii n-au mai ştiut ce să creadă. AA-ul dregea alcoolici sau era un proiect
educaţional? Programul AA era spiritual sau medical? Era o mişcare de reformă? Spre
consternarea noastră, ne-am pomenit logodiţi cu tot felul de activităţi, unele bune, altele mai
puţin bune. Văzîndu-i pe alcoolici aruncaţi, vrînd-nevrînd, fie în închisori, fie în aziluri, am
început să strigăm: "Ne trebuie o lege!" Membrii AA au început să bată cu pumnul în masă
comitetelor legislative şi să se agite pentru reforma legilor. Au oferit cîteva articole de ziar
bune, dar cam atît. Ne-am văzut gata de a ne împotmoli în politică. Am înţeles că era
imperativ necesar, chiar şi în interiorul Comunităţii, să renunţăm la numele AA din
identitatea cluburilor şi a clădirilor utilizate pentru activităţi de tip Pas 12.
 Aceste acţiuni îndrăzneţe au implantat o convingere cu rădăcini adînci - şi anume, că nu
ne puteam permite, indiferent de circumstanţe, să sprijinim nici o activitate înrudită sau
asemănătoare, oricît de bună era ea. Noi, Alcoolicii Anonimi nu puteam face totul, pentru toţi
oamenii şi, mai ales, nici nu era cazul să încercam aşa ceva.
Cu cîţiva ani în urmă, acest principiu al "neangajării în treburile altora" a fost supus unui
test vital. Cîteva dintre marile companii specializate în distilarea băuturilor s-au lansat în
domeniul educaţiei privind consumul de alcool. Ar fi un lucru bun, gîndeau aceste companii,
ca, în comerţul cu băuturi alcoolice, să se facă simţită responsabilitatea faţă de binele public.
Voiau ca oamenii să înţeleagă faptul că băutura trebuie savurată, nu folosită abuziv; băutorii
înrăiţi ar face bine să se domolească, iar băutorii-problemă - alcoolicii n-ar trebui să bea
deloc.
Una dintre asociaţiile lor comerciale se întreba cum să fie condusă această campanie.
Desigur, vor folosi calea undelor, presa, şi filmul, ca să se facă înţeleşi. Dar care ar fi
persoana cea mai potrivită care să fie în frunte? Imediat s-au gîndit la Alcoolicii Anonimi.
Dacă puteau găsi un membru AA care să facă legătura cu publicul, nu era acesta persoana
ideală? Va fi omul care cunoaşte problema mai bine ca oricine. Legătura sa cu AA-ul urma să
fie de mare valoare, pentru că aceasta Comunitate era în graţiile publicului şi nu avea nici un
duşman în lumea asta.
Curînd, şi-au ochit omul, un membru AA cu experienţa necesară. Imediat, acesta s-a
prezentat la Birourile de Servicii din New York şi a întrebat: "Este printre tradiţiile noastre
ceva care să vorbească despre vreo primejdie, dacă accept această sarcină? Mie mi se pare că
este vorba de un gen de educaţie sănătoasă şi nu prea are cum da naştere la controverse. Voi,
cei de la Birourile de Servicii, vedeţi ceva ce n-ar merge?"
La prima vedere, părea întra-adevăr un lucru bun. Apoi, s-a strecurat îndoiala. Asociaţia
respectivă voia să folosească numele întreg al membrului AA în toate reclamele; urma ca el
să fie descris atît ca director al publicităţii asociaţiei, cît şi ca membru al Alcoolicilor
Anonimi. Desigur, nu se putea obiecta cu nimic unei activităţi care l-ar fi implicat pe
prietenul nostru datorită capacităţilor sale de a ţine legătura cu publicul său pentru
cunoştinţele sale în privinţa alcoolismului. Dar, acesta era doar un aspect al situaţiei de
atunci. Căci, nu numai că un membru AA avea să-şi vadă numele dezvăluit la nivel public,
dar urma să lege numele Alcoolicilor Anonimi de acest proiect educaţional, despre care era
vorba, în mintea a milioane de oameni. Nu s-ar fi putut ocoli atunci realitatea că AA-ul s-a
apucat să susţină stilul educaţional al comerţului cu băuturi.
 Din clipa în care am văzut cît era de compromiţător acest fapt, l-am întrebat pe
directorul-în-devenire al publicităţii cum vedea el lucrurile. "Sfinte Sisoe!", a exclamat el,
"sigur că nu pot face aşa ceva. Nici nu se va usca bine cerneala de pe primul afiş, că va şi auzi
strigătul înfricoşător din tabăra extremiştilor anti-alcool. Vor căuta cu lumînarea un membru
AA onest ca să-şi transmită propriul lor gen de educaţie. Iar AA-ul va ateriza exact la mijloc,
între cele două tabere adverse - cei care fac reclamă băuturii şi cei care vor să impună
abstinenţa. Jumătate din populaţia acestei ţări va crede că AA-ul este aliat cu cei care
propovăduiesc abstinenţa, la extrem, cealaltă jumătate va crede că ne-am dat cu ceilalţi. Ce
harababură ar ieşi!"
"Şi totuşi," i-am spus noi, "ai dreptul, prin lege, să faci acest serviciu asociaţiei
respective."
"Ştiu, dar acum nu este vorba de legal sau nelegal. Alcoolicii Anonimi mi-au salvat
viaţa, şi pentru mine, interesul Comunităţii vine pe primul loc. În nici un caz nu vreau să fiu
eu acela care să plaseze AA-ul într-o situaţie dificilă, ca cea care s-ar naşte dintr-o asemenea
acţiune!"
Prietenul nostru a spus tot ce se putea spune despre "angajarea" AA-ului. Acum am
văzut, mai limpede ca oricînd, că nu ne puteam permite să împrumutăm numele AA-ului nici
unei cauze exterioare programului nostru de recuperare.
 TRADIŢIA 7
"Este bine ca fiecare grup AA să se autofinanţeze
după nevoi şi să refuze contribuţii din afară."
Alcoolici care se auto-finanţează? Cine a mai auzit aşa ceva? Şi totuşi, considerăm că
aşa trebuie să fim. Acest principiu pune în evidenţă profunda transformare interioară pe care
ne-a adus-o AA-ul fiecăruia dintre noi. Oricine ştie că alcoolicii activi ţipă în gura mare că
toate problemele lor s-ar rezolva dacă ar avea banii necesari. Mîna noastră era veşnic întinsă.
De cînd ne ştiam, fuseserăm dependenţi de cîte cineva, de obicei din motive de bani. O
societate compusă exclusiv din alcoolici, care declară că urmează să-şi plătească ea însăşi
facturile, aduce lumii o mare noutate!
Probabil că nici una dintre Tradiţiile AA n-a trecut prin durerile facerii atît de serios ca
aceasta. În primele zile ale AA-ului, toţi eram lefteri. Dacă adăugăm acestei situaţii ipoteza că
oamenii ar trebui să le asigure bani alcoolicilor, ca aceştia să stea abstinenţi, se poate înţelege
uşor de ce credeam noi că meritam un munte de bani, acum. Ce de lucruri măreţe puteam noi
face cu acele sume! Dar, ciudat, oamenii cu bani erau de o cu totul altă părere. Din punctul
lor de vedere, era, în fine, vremea să ne descurcăm pe cont propriu - acum că eram abstinenţi.
Astfel, Comunitatea noastră a rămas săracă, pentru că aşa trebuia să rămînă.
 Şi apoi, mai există un motiv pentru sărăcia noastră colectivă. S-a dovedit curînd că,
dacă alcoolicii cheltuiau peste măsură ca să realizeze Pasul 12, imediat aveau o aversiune
grozavă faţă de "contribuţia la coşuleţ," pentru nevoile grupului. Spre marea noastră uimire,
deveniserăm avari. Astfel, AA-ul - ca mişcare - a demarat şi a rămas "cu punga subţire," în
vreme ce membrii săi începeau să cunoască prosperitatea individuală.
Pentru alcoolici, se pare, nu poate fi decît "ori tot, ori nimic." Reacţiile noastre faţă de
bani o dovedesc. Odată cu trecerea Comunităţii de la etapa copilăriei la cea a adolescenţei,
am sărit de la ideea că ne-ar trebui uriaşe sume de bani, la noţiunea de sărăcie absolută. Pe
toate buzele se citea: "Nu poţi amesteca AA-ul şi banii. Va trebui să separăm spiritualul de
material." Am făcut acest viraj brusc, pentru că - pe ici, pe colo - diverşi membri încercaseră
să facă bani de pe urma legăturii lor cu AA-ul şi ne temeam să nu se exploateze acest lucru,
în defavoarea noastră. Din cînd în cînd, cîte un binefăcător generos finanţa cluburi AA şi, ca
urmare, apărea un amestec din afara în treburile noastre. Ni s-a oferit un spital drept cadou şi,
aproape imediat, fiul binefăcătorului nostru a devenit principalul pacient şi viitorul director.
Unui grup AA i s-au dăruit cinci mii de dolari ca să facă ce vrea cu ei. Certurile legate de
cum să folosească acei bani au durat ani de zile. Speriate de aceste complicaţii, unele grupuri
au refuzat să aibă chiar şi cel mai mic fond pentru cheltuieli.
Cu toate aceste temeri, trebuia să recunoaştem faptul că AA-ul trebuia să funcţioneze.
Chiria sălilor de şedinţe trebuia plătită. Pentru a evita dezordinea şi dispersarea în unele zone,
trebuia să funcţioneze cîte un mic birou, trebuiau instalate telefoane; uneori, era nevoie şi de
un secretar plătit cu normă întreagă. Deşi mulţi protestau, acestea au fost realizate.
Constataserăm că, dacă ele nu ar fi existat, omul care bătea la uşa noastră n-ar fi găsit
adăpostul căutat. Aceste servicii simple costau foarte puţin şi ne puteam permite respectivele
cheltuieli. În cele din urmă, pendulul şi-a oprit balansul şi a indicat direct Tradiţia 7, aşa cum
o putem citi astăzi.
În legătură cu acest subiect, lui Bill îi plăcea să spună următoarea poveste savuroasă.
În 1941, după apariţia articolului lui Jack Alexander în Saturday Evening Post, mii de scrisori
răscolitoare, de la alcoolici disperaţi, precum şi de la familii de alcoolici, au aterizat în cutia
poştală a Fundaţiei* din New York. "Respectivul Birou povestea Bill - consta din două
persoane, o secretară devotată şi cu mine. Cum puteam noi face faţă avalanşei de apeluri? Ne
trebuia ajutor, cineva care să lucreze cu normă întreagă, asta era sigur. Aşa că, am solicitat
contribuţii voluntare din partea grupurilor AA. Ar avea ele bunăvoinţa să ne trimită un dolar
per membru, anual? Altfel, această corespondenţă rămînea fără răspuns.
 Spre marea mea surprindere, răspunsul grupurilor a venit cu încetineală. Aceasta m-a
durut foarte tare. Într-o dimineaţă, eram la birou şi, neputincios în faţa maldărului de scrisori,
măsuram cu paşi nervoşi încăperea, lamentîndu-mă de cît de iresponsabili şi de meschini
puteau fi camarazii mei AA. Chiar atunci, o veche cunoştinţă îşi vîrî capul - mare şi greu - pe
uşă. Era specialistul nostru în recidive. Citeam pe faţa lui suferinţa mahmurelii. Amintindu-
mi de cîteva suferinţe similare de-ale mele, inima mi s-a umplut de duioşie. L-am îndemnat
să intre în cutiuţa aceea numită birou şi i-am întins o bancnotă de cinci dolari. Era o donaţie
substanţială, dacă ne gîndim că venitul meu total pe săptămînă era de treizeci de dolari. Lois
avea mare nevoie de banii aceia pentru de-ale gurii, dar nu era un motiv destul de puternic ca
să oprească gestul meu. Intensa uşurare de pe faţa amicului meu mi-a încălzit inima. Mă
simţeam atît de superior tuturor acelor foşti beţivani, care n-ar fi trimis Fundaţiei nici măcar
un dolar - pe cînd eu, iată-mă investind cinci dolari, ca să dreg o mahmureală!
Şedinţa AA din acea seară în New York se ţinea la vechiul club din Strada 24. În pauză,
casierul a vorbit, timid, despre cît de lefter era clubul. (Era pe vremea cînd nu puteai
amesteca AA-ul şi banii.) În cele din urmă, omul îndrăzni s-o spună pe şleau - proprietarul ne
dădea afară, dacă nu plăteam. Încheie discursul, zicînd: ‚Şi acuma, băieţi, fiţi mai largi la
pungă în seara asta cînd trece pălăria, rogu-vă.’
Am auzit cuvintele acestea foarte clar, exact în clipa în care încercam, cu pioşenie, să-l
convertesc pe un nou-venit să se aşeze lîngă mine. Pălăria a ajuns în direcţia mea şi mi-am
băgat mîna în buzunar. În acelaşi timp, mă ocupam de ‚clientul’ meu. Scotocind în buzunar,
am dat peste o monedă de cincizeci de cenţi, care - nu ştiu de ce - mi s-a părut cam mult. Am
strecurat-o la loc în buzunar şi am pescuit o alta, de zece cenţi, care făcu un zgomot abia
auzit, căzînd în pălărie. La vremea aceea, colecta nu cunoştea bancnote.
În acea clipa, m-am trezit. Eu - care mă admiram pentru generozitatea mea din dimineaţa
zilei respective - îmi tratam propriul club mai rău decît alcoolicii aflaţi în celălalt capăt de
ţara şi care uitaseră să trimită Fundaţiei dolarii lor. Mi-am dat seama că darul acela de cinci
dolari, făcut recidivistului, nu fusese decît un gest grandoman, rău atît pentru el, cît şi pentru
mine. Exista un loc în AA în care spiritualul şi banul făceau casă bună, şi acel loc era pălăria
de colectă!"
Şi iată o poveste legată de bani. Într-o seară, în 1948, administraţia Fundaţiei îşi ţinea
şedinţa trimestrială. La ordinea zilei se afla o chestiune importantă. O anume doamnă
decedase. La citirea testamentului ei, s-a descoperit că lăsase în grija Fundaţiei, pentru
Alcoolicii Anonimi, suma de zece mii de dolari. Problema era: să accepte AA-ul darul acesta,
sau nu?
Ce mai dezbatere a avut loc! Fundaţia era la mare strîmtoare, în acele zile; grupurile nu
trimiteau destul în ajutorul Biroului; tocaserăm toate veniturile aduse de Big Book şi nici
aceşti bani nu se dovediseră suficienţi. Rezervele se topeau, ca zăpada primăvara. Ne trebuiau
acei zece mii de dolari. Unii ziceau: "Poate că grupurile nu vor sprijini niciodată în întregime
Biroul. Nu-l putem închide; e mult prea vital. Da, haideţi să luăm banii. Să acceptăm toate
donaţiile asemănătoare, pe viitor. O s-avem nevoie de ele."
Atunci, au intervenit cei din opoziţie. Ei au adus precizarea că membrii din Consiliul
Fundaţiei ştiau deja de un total de o jumătate de milion de dolari, puşi de-o parte pentru AA,
în testamentele unor oameni încă în viaţă. Numai Cerul ştia exact cît era pus de-o parte, fără
ca noi să ştim. Dacă nu refuzam donaţiile din afară, în mod categoric, Fundaţia se va
îmbogăţi într-o zi. Mai mult decît atît, dacă administraţia noastră ar fi făcut publică nevoia
aceasta de bani, puteam deveni imens de bogaţi. În comparaţie cu această perspectivă, cei
zece mii de dolari în discuţie nu erau cine ştie ce, dar - exact ca şi cu primul pahar - dacă-i
luam pe aceştia, porneam acea dezastruoasă reacţie în lanţ. Şi unde se ajungea? Cine plăteşte
orchestra, alege muzica. Dacă Fundaţia AA accepta banii din surse exterioare, administraţia
ei ar fi putut fi tentată să întreprindă acţiuni rupte de dorinţa AA-ului, ca întreg. Scăpat de
răspunderi, fiecare alcoolic ar putea ajunge să dea din umeri şi să zică:"Păi, Fundaţia bogată -
la ce să-mi mai bat eu capul?" O trezorerie aşa de plină i-ar putea împinge pe cei din
administraţie să inventeze tot felul de investiţii ale unui asemenea capital, îndepărtînd astfel
AA-ul de la scopul său primordial. În clipa în care s-ar produce aşa ceva, încrederea
Comunităţii s-ar prăbuşi. Consiliul s-ar pomeni izolat şi ar deveni ţinta atacurilor critice, atît
din partea membrilor AA, cît şi a publicului. Acestea erau opiniile, pro şi contra.
Atunci au scris administratorii noştri o pagină strălucită din istoria AA. Ei s-au declarat de
principiul că AA-ul trebuie să rămînă mereu sărac. Politica financiară a Fundaţiei va consta
dintr-un fond modest pentru cheltuieli şi o rezervă prudentă. Ei au luat dificila hotărîre de a
refuza oficial cei zece mii de dolari şi au adoptat o alta, categorică şi explicită, ca toate
cadourile similare să fie refuzate în viitor. Credem că, chiar în acel moment, principiul
sărăciei Societăţii noastre s-a fixat, ferm şi definitiv, în Tradiţia AA.
Cînd faptele acestea au fost făcute publice, a avut loc o reacţie profundă. Celor obişnuiţi
cu nesfîrşitele campanii pentru obţinerea de fonduri, Comunitatea AA le prezenta o imagine
aparte şi recomfortantă. Editorialele favorabile, în ţară şi în străinătate, au generat un val de
încredere în integritatea Alcoolicilor Anonimi. Ele subliniau faptul că iresponsabilii au
devenit responsabili şi că, integrînd principiul independenţei lor financiare în Tradiţiile
Comunităţii, Alcoolicii Anonimi au făcut să renască un ideal pe care epoca aproape că-l
dăduse uitării.

TRADIŢIA 8
„ Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămînă
mereu neprofesionişti, dar centrele noastre de servicii
pot angaja personal calificat."
Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu va conţine niciodată acea categorie aparte, a
specialiştilor. Am reuşit să cîştigăm o doză de înţelegere a vechii expresii: "Ce-ai primit
gratis, dai mai departe gratis." Am descoperit că, la nivel profesionist, banii şi spiritualitatea
nu pot face casă bună. Aproape nici o metodă de recuperare din alcoolism n-a fost o reuşită a
lumii specialiştilor, fie ei din sfera religiei, ori a medicinei. Aceasta nu înseamnă că tăgăduim
reuşitele respectivilor specialişti în alte domenii; însă, acceptăm, cu mintea limpede, faptul că
noi nu putem lucra după metodele lor. Ori de cîte ori am încercat să facem o profesiune din
Pasul 12, rezultatul a fost întotdeauna acelaşi: obiectivul nostru unic a fost sacrificat.
Alcoolicii, pur şi simplu, nu vor da ascultare unuia care face Pasul 12 contra cost.
Aproape de la bun început, am avut convingerea că transmiterea mesajului, prin discuţii faţă
în faţă cu un alcoolic care suferă, nu se poate fonda decît pe dorinţa de a ajuta şi a fi ajutat.
Cînd un membru AA vorbeşte ca să cîştige bani din asta, fie la o şedinţă AA, fie cu un nou
venit între patru ochi, îşi poate face şi sieşi un deserviciu. Motivul banului îl compromite, şi
compromite tot ce spune sau face el pentru celălalt. Acest lucru a fost întotdeauna atît de
evident, încît prea puţini membri AA au făcut Pasul 12 contra unei taxe.
În ciuda acestei certitudini, este adevărat că puţine subiecte au mai provocat atîtea
controverse în Comunitatea noastră, ca cel al profesionalismului. Îngrijitorii care măturau
podelele, bucătarii care prăjeau hamburgerii, secretarii din birourile noastre, autorii cărţilor
AA - pe toţi aceştia i-am văzut ţinte ale atacurilor îndîrjite, pentru că, citindu-i pe mînioşii lor
acuzatori, "făceau bani de pe urma AA~lui." Ignorînd faptul că aceste servicii nu erau
nicidecum Pasul 12, vocile critice îi denunţau ca profesionişti pe acei slujbaşi care
îndeplineau adesea servicii ingrate, pe care nu le-ar fi putut face, sau nu le-ar fi dorit, nimeni
altcineva. Strigăte şi mai puternice de protest s-au auzit atunci cînd unii membri AA au
început să conducă anumite case de sănătate pentru alcoolici, la oraş sau la ţară, sau cînd alţi
membri au acceptat să fie angajaţi ai unor organisme, ocupîndu-se de incidenţa alcoolismului
în întreprinderi, sau cînd alţii au început să lucreze ca asistenţi medicali în spitale pentru
alcoolici ori au intrat în domeniul educaţiei privind alcoolismul. În toate aceste situaţii şi în
altele similare, se reproşa folosirea cunoştinţelor şi experienţei însuşite în AA, în schimbul
unor sume de bani, acei oameni lucrînd ca profesionişti.
Totuşi, în cele din urmă, s-a văzut linia de demarcaţie între profesionalism şi non-
profesionalism. Atunci cînd căzuserăm de acord asupra faptului că Pasul 12 nu putea fi
vîndut pe bani, fuseserăm înţelepţi. Dar, cînd am declarat că AA-ul nu putea să angajeze
personal pentru servicii şi că nici un membru AA nu putea transmite cunoştinţele noastre în
alte domenii de activitate, plecam de fapt urechea la sfaturile fricii - frică spulberată azi, în
întregime, de lumina experienţei.
Să luăm cazul portarului şi al bucătarului, dintr-un club. Ca un club să poată funcţiona,
trebuie să fie locuibil şi primitor. Am încercat munca voluntară - cei care au prestat-o s-au
săturat urgent de măturat podele şi de făcut cafele şapte zile pe săptămînă. Pur şi simplu nu
şi-au mai făcut apariţia, după o vreme. Încă mai important, era faptul că un club gol nu putea
răspunde la telefon, dar era o invitaţie directă pentru beţivii care o făceau lată şi se întîmpla să
aibă o cheie a clubului. Deci, cineva trebuia să aibă grijă de club, cu normă întreagă. Dacă
angajam un alcoolic, nu trebuia să-i plătim mai mult decît unui nealcoolic. Serviciul acesta nu
era Pasul 12; el făcea posibil Pasul 12. Era o chestiune de serviciu, pur şi simplu.
AA-ul însuşi nu putea funcţiona fără angajaţi cu normă întreagă. La sediul Fundaţiei* şi
în oficiile intergrupale, nu puteam folosi nealcoolici ca secretari; trebuia să avem acolo
oameni al căror suflet vorbea limbajul AA. Dar, în clipa în care i-am angajat, ultra-conserva-
torii şi temătorii au strigat: "Profesionalism!" La un moment dat, situaţia acestor slujitori de
nădejde devenise aproape de neîndurat. Nu li se cerea să împărtăşească în şedinţele AA, pe
motiv că "ei făceau bani pe spezele AA-ului." Uneori, erau chiar ocoliţi de semenii lor AA.
Pînă şi cei mai miloşi din fire îi defineau ca pe "un rău necesar." Comitetele au profitat din
plin de aceasta atitudine generală, ca să le micşoreze salariile. Oamenii aceştia, ziceau cei din
comitete, au o şansă să-şi recîştige o parte din virtuţi dacă lucrează pentru cît mai puţini bani.
Aceasta mentalitate a durat ani de zile. Apoi, am văzut că, dacă o secretară tenace răspundea
la zeci de apeluri telefonice zilnic, asculta tînguielile a douăzeci de neveste de alcoolici,
aranja internări şi găsea naşi pentru zece nou-veniţi, şi apoi, mai dădea şi dovada de blîndeţe
şi diplomaţie faţă de beţivul furios - care era nemulţumit de postul pe care-l ocupa ea pentru
aşa un salariu gras - atunci, cu siguranţă o asemenea persoană nu putea fi considerată un AA
profesionist. Ea nu făcea o profesie din Pasul 12, ci făcea posibil acest Pas. Îl ajuta pe omul
care bătea la uşa AA-ului să găsească acel strop de linişte, de care avea el atîta nevoie.
Voluntari din cadrul comitetelor, ori alţi membrii cu răspunderi, puteau fi de mare ajutor în
acest gen de serviciu, dar nu li se putea pretinde să care această povară din zori şi pînă
noaptea.
La biroul Fundaţiei, se repeta aceeaşi poveste. Opt tone de cărţi şi broşuri pe lună nu se
împachetează, nici nu se expediază singure, în toate colţurile lumii. Saci întregi de scrisori, cu
toate problemele AA imaginabile, de la cea a unei inimi singuratice de eschimoş pînă la
durerile creşterii în cadrul a mii de grupuri, aşteaptă răspuns de la oameni care ştiu despre ce
este vorba. Trebuie menţinute contacte corecte cu lumea de afară. Reţeaua vitală a AA-ului
trebuie întreţinută în stare de funcţionare. Deci, angajăm personal din membrii AA. Îi plătim
bine şi ei îşi merită salariile. Sînt secretari calificaţi, dar, cu siguranţă, nu sînt AA
profesionişti.
Probabil că teama va încolţi în inima fiecărui membru AA, la gîndul că, într-o zi, numele
nostru va fi exploatat de cineva contra unei mari sume de bani-gheaţă. Cea mai slabă sugerare
a unui fenomen de acest gen, produce întotdeauna un uragan de proteste. Iar noi descoperim
mereu că uraganele au stilul de a lăsa prăpăd în urma lor, indiferent de cine a avut sau n-a
avut dreptate. Uraganele sînt întotdeauna fenomene exagerate.
Nici un membru AA n-a avut de îndurat atît de multe şocuri emoţionale ca cel care a
îndrăznit să accepte o slujbă în cadrul vreunui organism exterior AA-ului, angajat în
problema alcoolismului. O universitate căuta un membru AA, care să educe publicul în
privinţa alcoolismului. O companie voia un director de personal, care să fie versat în
problemă. O casă de sănătate din mediul rural, subvenţionată de stat, voia un director care să
se priceapă cum trebuie procedat cu beţivii. O municipalitate voia un lucrător social cu
experienţă, care ştie ce face alcoolismul în cadrul familiei. O comisie de stat în problema
alcoolismului voia un cercetător plătit. Toate acestea sînt doar cîteva dintre posturile pentru
care au fost solicitaţi membrii AA. Cînd şi cînd, cîte un membru AA cumpără o casă de
sănătate, în care cei mai prăpădiţi şi mai oropsiţi alcoolici puteau găsi îngrijirea necesară.
Întrebarea era - şi încă mai este: se pot eticheta aceste activităţi drept profesioniste, conform
Tradiţiei AA?
Noi credem că nu. Membrii care îşi aleg asemenea cariere, cu norma întreagă, nu fac o
profesiune din Pasul 12. Drumul către aceasta concluzie a fost lung şi spinos. La început, n-
am putut înţelege care era adevărata problemă. Pe atunci, de îndată ce un membru AA presta
asemenea activităţi, era imediat tentat să să folosească numele Alcoolicilor Anonimi în
scopuri publicitare sau pentru adunare de fonduri. Casele de sănătate, activităţile
educaţionale, corpurile legislative, comisiile - toate făceau reclamă faptului că membrii AA
erau în serviciul lor. Pe negîndite, membrii respectivi nu ezitau să-şi dezvăluie identitatea, ca
să poată bate mai bine toba în legătură cu micuţele lor activităţi sau întreprinderi. Din acest
motiv, cîteva cauze foarte bune şi tot ce ţinea de ele, au îndurat critici nedrepte din partea
unor grupuri AA. Cel mai adesea, aceste atacuri erau purtate la strigătul: "Profesionalism!
Tipul ăsta face bani, pe spatele AA-ului!" Şi totuşi, nici unul dintre oamenii aceştia nu
fuseseră angajaţi pentru Pasul 12. În nici unul dintre aceste cazuri nu fusese violată Tradiţia
nonprofesionalismului, ci aceea a anonimatului. Scopul unic al AA-ului fusese compromis,
iar numele Comunităţii a fost greşit folosit.
Este semnificativ acum faptul că aproape nici un membru nu-şi mai rupe anonimatul la
nivel public, că aproape toate temerile acestea au dispărut. Vedem că nu avem nici un drept,
şi nici nu este nevoie să-i descurajăm pe membrii AA care doresc să lucreze în acele domenii
mai vaste. De fapt, ar fi un act antisocial să le interzicem aşa ceva. Nu putem declara AA-ul
un organism atît de ermetic, încît membrii săi să-şi ţină în cea mai mare taină cunoştinţele şi
experienţa. Dacă un membru AA, în activitatea sa socială, poate deveni un mai bun
cercetător, educator sau director - de ce să n-o facă? Toată lumea e în cîştig, iar noi n-am
pierdut nimic. Este adevărat că unele proiecte la care s-au ataşat unii membri AA au fost
prost concepute, dar acest lucru nu schimbă cu nimic principiul afirmat mai sus.
 Aceasta a fost palpitanta avalanşă de evenimente care au conturat, în cele din urmă,
Tradiţia AA cu privire la non-profesionalism. Pasul 12 al metodei noastre nu trebuie făcut
niciodată pentru bani, dar cei care lucrează din greu pentru noi îşi merită salariile.

TRADIŢIA 9
"Este bine ca AA, ca, comunitate, să nu aibă o
organizare strictă vreodată; dar, putem constitui
consilii sau comitete de servicii, direct responsabile
faţă de cei în slujba cărora se află."
Cînd a fost scrisă pentru prima dată Tradiţia 9, formularea ei era: "Comunitatea
Alcoolicilor Anonimi are nevoie doar de cea mai sumară organizare posibilă." În anii care au
urmat, ne-am schimbat părerea în legătură cu aceasta. Astăzi, putem spune fără ezitare că
Alcoolicii Anonimi - ca întreg - nu au nevoie de nici un fel de organizare. Apoi, aparent în
contradicţie cu aceasta, procedăm la crearea de consilii şi comitete speciale de servicii, care
sînt cu adevărat organizate. Cum se poate, deci să avem o mişcare nestructurată, care să poată
crea, şi chiar creează, o structură de servicii pentru sine însăşi? Scrutînd acest paradox,
oamenii se întreabă: "Ce vor să zică prin ‚nici un fel de organizare’?"
Păi, să vedem. A auzit cineva vreodată despre vreo naţiune, vreo religie, vreun partid
politic sau chiar vreo asociaţie de binefacere, care să nu aibă reguli de participare? A auzit
cineva vreodată despre un organism care să nu poată impune o anumită disciplină membrilor
săi, prin forţa unor reguli şi reglementări indispensabile? Nu este în obiceiul oricărei societăţi
de pe suprafaţa pămîntului să acorde unora dintre membrii săi autoritatea de a pretinde
celorlalţi să-i urmeze supuşi, precum şi de a pedepsi ori exclude pe cei care încalcă regulile?
Din cauza acestui obicei, fiecare naţiune, de fapt, fiecare formă de societate, trebuie să fie
condusă de cîte un guvern administrat de fiinţe umane. Puterea de a dirija sau de a guverna
este esenţială acestor structuri organizate, pretutindeni în lume.
Şi totuşi, Alcoolicii Anonimi sînt o excepţie. Comunitatea noastră nu este concepută
după acest tipar. Nici Conferinţa Serviciilor Generale, nici Consiliul Administrativ, nici cel
mai modest comitet al vreunui grup nu poate trasa nici măcar o singură directivă unui
membru AA, nici nu-l poate obliga s-o respecte, ca să nu mai vorbim de vreun fel sau altul de
sancţionări. Am încercat toate acestea de multe ori, dar au fost sortite unui eşec total, de
fiecare dată. Grupurile au încercat să-i dea afară pe unii membri, dar cei alungaţi au revenit în
sălile de şedinţe AA, zicînd: "De asta depinde viaţa noastră; nu ne puteţi alunga." Comitetele
au instruit deseori mulţi membri AA să nu se mai ocupe de cei care recidivau repetat; dar li se
replica mereu: "Este treaba mea cum îmi fac eu Pasul 12. Cine sînteţi voi să mă judecaţi?"
Aceasta nu înseamnă că un membru AA nu acceptă sfaturi sau sugestii de la membrii cu
experienţă; dar, cu siguranţă, nu vor primi niciodată ordine. Cine este mai neagreat decît un
membru cu vechime care, mutîndu-se în altă localitate, încearcă să spună grupului de acolo
cum să-şi conducă treburile? Acest om şi toţi cei ca el, care "stau de veghe, în permanentă
alertă, de dragul AA-ului," întîmpină cea mai încăpăţînată rezistenţă sau, mai rău, ceilalţi vor
rîde de ei.
S-ar putea crede că Birourile din New York ar fi o excepţie. Cu siguranţă, Birourile au
nevoie de o oarecare autoritate. Dar, deja cu mult timp în urmă, atît administratorii, cît şi
funcţionarii de acolo, au descoperit că, tot ce pot ei face, este să dea sugestii şi numai din cele
blajine. În plus, ei s-au obişnuit să bată moneda pe cîteva fraze, care sînt şi astăzi incluse în
majoritatea scrisorilor lor: "Desigur, voi aveţi libertate deplină de a proceda exact cum doriţi.
Dar, cele mai multe experienţe ale Comunităţii noastre sugerează..." Această atitudine este
foarte departe de a fi aceea a unei guvernări de undeva din centrul AA-ului, nu-i aşa?
Recunoaştem că alcoolicilor nu li se poate dicta nimic - individual sau în grup.
La acest punct, mai că-l şi auzim pe un ecleziast exclamînd: "Ăştia fac din nesupunere o
virtute!" I se alătura şi un psihiatru care spune: "Nişte copilaşi sfidători! Nu vor să se
maturizeze şi să se conformeze obiceiurilor sociale!" Omul de pe stradă declară: "Eu unul,
nu-i înţeleg. Cred că nu-s întregi la minte!" Dar, nici unul dintre aceşti observatori n-a
remarcat elementul acela unic în lume, specific Alcoolicilor Anonimi. Dacă vreun membru
AA nu urmează, cum se pricepe el mai bine, sugestiile Celor 12 Paşi ai recuperării, el îşi
semnează, mai mult ca sigur, propria condamnare la moarte. Întoarcerea la băutură şi
distrugerea sa nu sînt sancţiuni impuse de oameni aflaţi în autoritate; ele rezultă din propria-i
nesupunere la principii spirituale.
Grupul însuşi poate ajunge sub aceeaşi ameninţare cruntă. Dacă grupul AA nu se
conformează suficient celor 12 Tradiţii, se va deteriora şi va pieri. Deci, noi, cei din AA,
respectăm principiile spirituale, la început pentru că n-avem încotro şi, pînă la urmă, pentru
că îndrăgim genul de viaţă pe care îl generează o asemenea supunere. O mare suferinţă şi o
mare iubire sînt sursa disciplinei membrilor AA; nu avem nevoie de alţi gardieni disciplinari.
Acum este limpede că nu este necesar să numim comitete care să ne guverneze; dar, este
la fel de limpede şi că va fi mereu nevoie de personal autorizat, care să ne servească. Este
vorba aici de diferenţa dintre spiritul investirii cu autoritate şi spiritul de a sluji, două
concepte care, uneori, sînt diametral opuse. Tocmai în acest spirit al slujirii ne alegem
comitetul grupului - comitet neoficial şi care se supune rotaţiei; în acelaşi spirit ne alegem
asociaţia intergrupală zonală, precum şi membrii pentru Conferinţele Serviciilor Generale ale
Alcoolicilor Anonimi, în cadrul AA-ului, ca întreg. Pînă şi Fundaţia noastră, pe vremuri un
consiliu independent, astăzi răspunde direct, în faţa Comunităţii. Membrii administraţiei AA
sînt gardienii şi catalizatorii serviciilor noastre mondiale.
Exact aşa cum abstinenţa împlinită este obiectivul personal al fiecărui membru AA,
obiectivul serviciilor noastre este să pună abstinenţa împlinită la îndemîna tuturor celor care o
vor. Dacă nimeni nu se ocupă de corvezile grupului, dacă nimeni nu răspunde la apelurile
telefonice ale zonei, dacă nu răspundem la scrisorile primite, atunci, AA-ul - aşa cum l-am
cunoscut noi - va înceta să funcţioneze. Liniile noastre de comunicare cu cei care au nevoie
de ajutorul nostru vor fi întrerupte.
AA-ul trebuie să funcţioneze, dar, în acelaşi timp, trebuie să evite pericolele îmbogăţirii
peste măsură, ale prestigiului şi ale puterii instalate, care tentează, de obicei, alte societăţi.
Deşi la prima vedere, Tradiţia 9 pare să aibă de a face cu probleme pur practice, atunci cînd
este în plină funcţionare, se dovedeşte a fi reper al unei societăţi fără organizare, animată doar
de spiritul de a sluji - o adevărată fraternitate.
 TRADIŢIA 10
"Comunitatea AA nu exprimă nici o opinie referitoare
la vreun subiect exterior; este foarte important ca
numele AA să nu fie amestecat niciodată în
controverse publice."
De la întemeierea sa, Comunitatea Alcoolicilor Anonimi n-a fost divizată, niciodată de
nici o controversă majoră. Într-o lume plină de conflicte, niciodată AA-ul nu a luat poziţie
publică, faţă de nici o chestiune. Însă, aceasta nu este o virtute cîştigată. Aproape că s-ar
putea spune că ne-am născut cu ea, căci, după cum a declarat un membru vechi "practic, eu n-
am auzit niciodată vreo discuţie înfocată, pe teme politice, religioase sau de reformă, între
membrii AA. Cîtă vreme nu purtăm discuţii contradictorii pe aceste teme între noi, este lucru
sigur că nu vom face aceasta, nici la nivel public."
Parcă dintr-un instinct profund, am ştiut, de la bun început că indiferent de genul
provocării, nu trebuie să luăm partea nimănui în nici o controversă, nici măcar pentru o cauză
dreaptă. Întreaga istorie a omenirii ne pune la dispoziţie spectacolul naţiunilor şi grupărilor
sfîşiate, pînă la urmă, din cauză că au fost proiectate pentru controversă sau ademenite în ea.
Altele s-au dezintegrat din cauza convingerii lor că numai ele aveau dreptate şi au încercat să
impună restului omenirii aceste "convingeri de aur." În vremurile noastre, am văzut milioane
de oameni murind în războaie politice şi economice, deseori provocate de diferenţe religioase
sau rasiale. Trăim în iminenta posibilitate a unui nou holocaust care să determine cum să fie
guvernaţi oamenii şi cum să fie împărţite între ei produsele naturii şi truda. Acesta este
climatul în care s-a născut şi - prin îndurarea lui Dumnezeu - a înflorit totuşi, AA-ul.
Să insistăm din nou asupra faptului că aceasta reţinere de a participa la controverse, între
noi sau cu alţii, nu trebuie considerată ca o virtute cu totul deosebită şi care să ne facă să ne
simţim superiori altor oameni. Nu înseamnă nici că membrii ai Alcoolicilor Anonimi, acum
cetăţeni redaţi omenirii, o să dea îndărăt din faţa responsabilităţilor individuale, ca să
acţioneze după ceea ce înţeleg ei că ar fi spiritul dreptăţii, în privinţa problemelor vremurilor
noastre. Dar, cînd vine vorba despre AA, ca întreg, este o cu totul altă treabă. În aceasta
privinţă, nu intrăm în controverse publice, pentru că ştim că Societatea noastră ar pieri, dacă
am face-o. Noi privim supravieţuirea şi răspîndirea Alcoolicilor Anonimi ca pe ceva infinit
mai important, decît greutatea cuvîntului nostru colectiv referitor la orice altă cauză. Din
moment ce recuperarea din alcoolism înseamnă viaţa însăşi pentru noi, este imperios necesar
să ne păstrăm întreaga forţă a mijloacelor noastre de supravieţuire.
Aceasta poate suna de parcă alcoolicii din AA au devenit brusc nişte pacifişti şi au
format o familie mare şi fericită. Desigur, este departe de a fi aşa. Oameni precum sîntem, ne
ciorovăim între noi. Înainte de a ne găsi linia de plutire, AA-ul arată, cel puţin la suprafaţă, ca
o neîncetată ciorovăială. Un director de corporaţie, care tocmai votase o investiţie de o sută
de mii de dolari, sosea în toiul unui business meeting şi exploda de nervi la ideea cheltuirii a
douăzeci şi cinci de dolari pentru timbrele necesare corespondenţei. Displăcîndu-le modul de
a conduce treburile grupului din partea cîtorva, jumătate dintre membrii se retrăgeau mînioşi
şi formau un alt grup, mai pe placul lor. Membrii mai vechi, ofensaţi pentru o vreme, îşi "luau
jucăriile şi plecau." Atacuri pline de amărăciune erau îndreptate împotriva celor suspectaţi de
dependenţă mixtă. În ciuda zarvei lor, măruntele noastre dispute n-au reuşit să facă rău AA-
ului nici cît e negrul sub unghie. N-au fost decît o părticică din lecţia despre învăţarea traiului
şi muncii împreună. Să mai notăm şi că ele s-au purtat aproape întotdeauna pe tema: cum să
facem AA-ul mai eficient, cum să facem să fie cît mai bine, pentru cît mai mulţi alcoolici.
Societatea Washingtonienilor, o mişcare a alcoolicilor, fondată la Baltimore acum un
secol, aproape că descoperise răspunsul la problema alcoolismului. La început, societatea era
compusă doar din alcoolici care încercau să se ajute reciproc. Primii membri prevăzuseră
faptul că era mai bine să se dedice acestui unic scop. În multe aspecte, Washingtonienii erau
asemănători Alcoolicilor Anonimi de astăzi. Numărul membrilor lor atinsese cifra de o sută
de mii. Dacă ar fi fost lăsaţi în pace, să-şi vadă de treabă şi să se concentreze asupra unicului
lor scop, poate că ar fi descoperit restul răspunsului. Dar n-a fost să fie aşa. Dimpotrivă,
Washingtonienii au permis politicienilor şi reformatorilor, atît alcoolici cît şi ne-alcoolici, să
folosească societatea în scopurile lor personale. Abolirea sclaviei, de exemplu, a fost la
vremea aceea o controversă politică furtunoasă. Curînd, purtători de cuvînt ai
Washingtonienilor luau violent poziţie în public, pe această temă. Poate că societatea ar fi
supravieţuit controversei legate de abolirea sclaviei, dar şi-a pierdut orice şansă, din clipa în
care s-a hotărît pentru o reformă a obiceiului băutului, al întregii Americi. Atunci cînd
Washingtonienii au pornit în cruciada temperanţei, şi-au pierdut complet, în cîţiva ani,
eficienţa în ajutarea alcoolicilor.
Alcoolicii Anonimi n-au uitat lecţia dată de Washingtonieni. Studiul eşecului acelei
mişcări i-a determinat pe primii membrii AA să ţină Comunitatea departe de controverse
publice. Aşa a fost aşezată piatra fundamentală pentru Tradiţia 10: "Comunitatea AA nu
exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect exterior; este foarte important că numele
AA să nu fie amestecat niciodată în controverse publice."

TRADIŢIA 11
"Politica noastră de relaţii publice se bazează mai
degrabă pe atragere, decît pe reclamă; ne este
întotdeauna necesară păstrarea anonimatului
personal, la nivel de presă, radio, film."
Comunitatea AA nu s-ar fi putut niciodată dezvolta aşa cum s-a dezvoltat, fără sprijinul
unui număr impresionant de prieteni binevoitori. În întreaga lume, publicitatea bogata, variată
şi întotdeauna favorabilă, a fost mijlocul principal de a-i aduce pe alcoolici în Comunitate. În
birourile şi cluburile AA, precum şi în căminele noastre, telefonul suna în mod constant. O
voce spune: "Am citit un articol în ziar...," alta spune: "Am auzit un program la radio...;" o a
treia zice: "Am văzut ceva despre AA, la televizor...." Nu exagerăm deloc cînd spunem că
jumătate dintre membrii AA au venit printre noi pe aceste căi.
Cei care întreabă de noi nu sînt numai alcoolici sau familiile lor. Doctorii citesc lucrări
medicale despre Alcoolicii Anonimi şi ne cer informaţii suplimentare. Preoţii găsesc articole
în publicaţiile religioase şi cer şi ei detalii. Patronii află că mari întreprinderi ne-au dat
aprobarea lor şi doresc să afle ce se poate face în privinţa alcoolismului, la firmele lor.
Din acest motiv, s-a născut pentru noi o mare responsabilitate aceea de a dezvolta cea
mai potrivită politică de relaţii publice pentru Alcoolicii Anonimi. Prin multe experienţe
deosebit de grele, am ajuns - credem - la ceea ce trebuie să fie. În multe privinţe, este exact
invers decît se practică în mod curent, în promovarea ideilor. Am descoperit că noi trebuie să
ne bazăm pe principiul atragerii şi nu pe cel al reclamei.
Haideţi să vedem cum funcţionează cele două idei contrastante - atracţia şi, respectiv,
reclama. Un partid politic doreşte să cîştige alegerile, deci va face reclamă virtuţilor
conducerii sale, ca să atragă voturi. O societate de caritate are nevoie de fonduri; de aceea, pe
antetul scrisorilor expediate în acest scop, vor fi menţionate numele distinselor persoane al
căror sprijin poate fi obţinut. O mare parte a vieţii politice, economice şi religioase în lume
depinde de reclama făcută conducătorilor. Prezenţa unor nume care simbolizează o cauză sau
o idee, răspunde unei profunde nevoi umane. Membrii AA nu se îndoiesc de aceasta. Dar,
trebuie să privim lucrurile aşa cum stau ele, şi anume că, a fi expus ochiului public, implică
riscuri mari, mai ales în cazul nostru. Prin însuşi temperamentul nostru, aproape fiecare dintre
noi am fost nişte promotori necontrolaţi - imaginea unei societăţi formate aproape numai din
promotori ne îngrozea. "Ţinînd cont de acest factor exploziv, ştiam că trebuia să exersăm
auto-cenzura înţeleaptă.
Aceasta auto-cenzură ne-a adus un rezultat uimitor: o publicitate mult mai în favoarea
noastră, decît ne-ar fi adus toată arta sau tot talentul celor mai grozavi agenţi de presă AA.
Evident, Comunitatea noastră avea nevoie de un anumit tip de publicitate; şi am ajuns la
concluzia că era infinit mai bine să-i lăsăm pe prietenii noştri s-o facă. Şi chiar aceasta s-a şi
întîmplat, la nişte proporţii incredibile. Veterani ai presei, aşa sceptici cum sînt cei din
această breaslă, au pornit în lumea largă să transmită mesajul AA. Pentru ei, noi reprezentam
mult mai mult decît un punct de plecare pentru articole bune. Reprezentanţii mass-mediei ne-
au devenit prieteni, aproape în toate cazurile.
La început, oamenii presei nu reuşeau să înţeleagă de ce refuzam orice urmă de
publicitate personală. Îi nedumerea faptul că ţineam atît de mult la anonimat. Apoi, ne-au
înţeles. Aveau în faţa lor un fenomen rar în lumea contemporană: o societate dornică de a-şi
face cunoscute principiile şi acţiunea, nicidecum membrii. Presa a fost incintată de această
atitudine. Şi, din acel moment, bunii noştri prieteni au vorbit despre AA cu un entuziasm pe
care nu l-ar fi putut egala nici membrii noştri cei mai înflăcăraţi.
 A fost o vreme în care presa americană credea în anonimatul membrilor AA, mai abitir
decît membrii înşişi. La un moment dat, aproape o sută dintre membrii noştri îşi rupeau
anonimatul în public. Din cele mai bune intenţii, aceştia spuneau că principiul anonimatului
era o prostie fără rost, odată ce s-a depăşit faza de pionierat. Ei erau convinşi că mişcarea AA
ar avansa mult mai rapid şi mai mult, dacă s-ar folosi metodele moderne de publicitate.
Membrii AA, ziceau ei, numărau şi multe celebrităţi locale, naţionale sau internaţionale. Dacă
acestea ar fi consimţit (precum şi făcuseră unii), de ce să nu li se facă publică apartenenţa la
AA? Aceasta i-ar fi încurajat pe mulţi alţii să adere. Erau argumente plauzibile, dar-din
fericire pentru noi prietenii jurnalişti nu le împărtăşeau.
Fundaţia AA*a trimis scrisori pretutindeni, în America de Nord, chiar şi celor mai mici
publicaţii, pentru a preciza că politica noastră de relaţii publice consta din atragere, nu din
reclamă; şi pentru a sublinia că anonimatul personal constituie cea mai eficace protecţie a
membrilor AA. Din acest moment, redactorii-şefi şi corectorii au retras deseori din conţinutul
articolelor, numele şi fotografiile membrilor AA şi adesea le reaminteau membrilor ambiţioşi
principiul anonimatului în AA. Această strînsă cooperare ne-a ajutat, cu siguranţă. N-a mai
rămas, decît ici şi colo, cîte un membru AA care-şi dezvăluie identitatea în public.
Pe scurt, acestea au fost etapele naşterii Tradiţiei 11, a Alcoolicilor Anonimi. Pentru noi,
ea reprezintă mult mai mult decît o solidă politică de relaţii publice. Nu este vorba în ea doar
de renunţarea la renumele personal. Aceasta Tradiţie ne reaminteşte, concret şi fără încetare,
că ambiţia personală nu-şi are locul printre AA. Este Tradiţia care permite fiecărui membru
să protejeze, în mod activ, Comunitatea noastră.
 TRADIŢIA 12
"Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradiţiilor
noastre şi ne reaminteşte neîncetat să plasăm
principiile deasupra personalităţilor."
Substanţa spirituală a anonimatului este sacrificiul. Pentru că Cele 12 Tradiţii AA ne cer,
în mod repetat, să renunţăm la dorinţele personale în favoarea binelui comun, ne dăm seama
că spiritul de sacrificiu - bine simbolizat prin anonimat - este temelia tuturor Tradiţiilor.
Tocmai bunăvoinţa dovedită a membrilor AA de a face aceste sacrificii, le dă oamenilor
încredere în viitorul nostru.
Dar, anonimatul nu s-a născut din încredere; la început, el a fost pruncul fricilor noastre.
Primele noastre grupuri fără nume, de alcoolici, erau nişte societăţi secrete. Candidaţii puteau
da de noi numai prin anumiţi prieteni de încredere. Cea mai vagă idee despre publicitate,
chiar şi doar pentru munca noastră, ne cutremura. Deşi eram acum foşti băutori, tot mai
credeam că trebuia să ne ascundem din calea neîncrederii şi a dispreţului public.
Cînd a apărut Big Book-ul, în 1939, i-am dat titlul de Alcoholics Anonymous (Alcoolicii
Anonimi). În introducerea cărţii, se putea citi afirmaţia aceasta: "Este important să rămînem
anonimi, deoarece sîntem prea puţin numeroşi în acest moment, pentru a putea face faţă
numărului mare de solicitări, ce-ar putea veni după publicarea acestei cărţi. Şi, cum
majoritatea dintre noi sîntem oameni de afaceri sau de alte profesiuni, nu ne-am putea achita
de sarcinile noastre într-o asemenea eventualitate." Printre linii, putem citi aici, cu uşurinţă,
teama noastră ca un număr mare de nou-veniţi ne-ar putea rupe anonimatul.
Odată cu mărirea numărului de grupuri, au crescut şi problemele legate de anonimat.
Entuziasmaţi de însănătoşirea spectaculoasă a cîte unui frate alcoolic, discutam uneori
aspecte intime şi răscolitoare ale cazului său, care erau de fapt destinate doar urechilor
naşului AA. Victima îndurerată declara atunci că încrederea sa a fost trădată. Cînd asemenea
povestiri începeau să circule în afara AA-ului, pierderea încrederii în promisiunea de păstrare
a anonimatului era gravă. Ea i-a îndepărtat pe mulţi de noi. Era clar, numele şi povestea
fiecărui membru AA trebuiau să rămînă confidenţiale, dacă omul dorea acest lucru. Aceasta a
fost prima noastră lecţie în aplicarea în practică a anonimatului.
Cu necumpătare caracteristică, totuşi, unii membri noi nu s-au sinchisit deloc de
discreţie. Voiau să comunice metoda AA, în gura mare, de pe acoperişuri şi o şi făceau.
Alcoolici abia treziţi din ultima beţie, alergau pe toate drumurile, şi-şi spuneau povestea cu
înflăcărare, oricui voia să asculte. Alţii s-au grăbit să apară în faţa microfoanelor şi a
camerelor de luat vederi. Uneori, trăgeau o beţie lamentabilă şi părăseau grupul, tunînd şi
fulgerînd. Din membri AA, deveniseră vedete AA.
Acest fenomen de contrast ne-a forţat să cădem pe gînduri. Se punea limpede
întrebarea: "Cît de anonim este nevoie să fie un membru AA?" Maturizarea noastră ne-a
clarificat faptul că nu puteam fi o societate secretă, dar era la fel de clar şi că nu puteam fi
nici o suită de spectacole de vodevil. Ne-a trebuit mult timp pentru trasarea unei poteci sigure
între aceste extreme.
Ca o regulă generală, cel mai adesea, noul-venit voia ca familia lui să ştie imediat ce
încerca el să facă. A mai vrut să le-o spună şi altora, care încercaseră să-i ajute - medicului,
preotului, prietenilor apropiaţi. Pe măsură ce cîştiga încredere, simţea că era corect să explice
noul său mod de viaţă patronului şi asociaţilor din afaceri. Cînd apăreau ocazii de a fi de
ajutor, găsea că-i era uşor să vorbească despre AA aproape oricui. Aceste dezvăluiri discrete
l-au ajutat să-şi piardă sentimentul de teamă faţă de stigmatul aplicat alcoolismului şi l-au
făcut să răspîndească vestea despre AA, în localitatea în care trăia. Mulţi bărbaţi şi femei au
intrat în AA, ca urmare a unor asemenea conversaţii. Deşi nu respectau strict litera
anonimatului, astfel de comunicări erau în spiritul acestuia.
 Dar a devenit evident că metoda din-om-în-om era prea limitată. Munca noastră ca atare,
avea nevoie să fie făcută publică. Grupurile AA ar trebui să ajungă repede, la cît mai mulţi
alcoolici disperaţi cu putinţă. În consecinţă, multe grupuri au început să ţină şedinţe AA
deschise prietenilor interesaţi şi publicului, aşa încît cetăţeanul obişnuit să vadă cu ochii săi
despre ce era vorba în AA. Reacţia tuturor, referitoare la şedinţele noastre, era de simpatie şi
căldură. Curînd, grupurile au început să primească solicitări, în vederea trimiterii de vorbitori
AA, ca să prezinte metoda în faţa organizaţiilor civice, a grupurilor religioase, şi a societăţilor
medicale. Pentru ca anonimatul să fie păstrat la aceste tribune, reporterii prezenţi în sală erau
avertizaţi să nu folosească nume sau fotografii, iar rezultatul era minunat.
Apoi, au venit primele noastre ieşiri în marea publicitate, care ne tăiau respiraţia. La
Cleveland, articolele din Plain Dealer despre noi, au adus grupurilor din localitate cîteva sute
de membri noi, peste noapte. Veştile publicate despre cina oferită de Dl. Rockefeller pentru
Alcoolicii Anonimi a ajutat la dublarea numărului membrilor, într-un singur an. Faimosul
articol semnat de Jack Alexander în Saturday Evening Post a făcut din AA o instituţie
naţională. Asemenea omagii au creat ocazii pentru o şi mai mare recunoaştere. Şi alte ziare şi
reviste voiau povestiri AA. Companii cinematografice voiau să ne filmeze. Radioul, apoi
televiziunea, ne asediau cu propuneri de interviuri. Ce era de făcut?
Cînd a apărut acest val de oferte de a fi prezentaţi ca top al aprobării publice, ne-am dat
seama că lucrul acesta ne putea face fie un bine incalculabil, fie un mare rău. Totul avea să
depindă de direcţia în care va fi canalizat. Pur şi simplu, nu ne puteam permite să riscăm să-i
lăsăm pe membrii noştri să se prezinte pe sine drept nişte messia reprezentînd AA-ul, în faţa
marelui public. Instinctul de promotori din noi ne putea duce la pierzanie. Ar fi fost destul ca
unul singur să se îmbete în public sau să cadă în ispita de a se folosi de numele AA-ului în
interes personal - şi dauna putea fi ireparabilă. La acea altitudine (presă, radio, filme,
televiziune), anonimatul - şi numai anonimatul 100% - era unicul răspuns posibil. Aici,
principiile trebuiau să vină înaintea personalităţilor, fără nici o excepţie.
Aceste experienţe ne-au învăţat că anonimatul este umilinţa reală în acţiune. Este o
calitate spirituală bine infiltrată şi care este nota caracteristică a vieţii AA de pretutindeni.
Animaţi de spiritul anonimatului, încercam să renunţăm la dorinţele noastre naturale de
distincţie personală ca membri AA, atît printre semenii alcoolici, cît şi în faţa marelui public.
Credem că, atunci cînd lăsăm de-o parte aceste aspiraţii foarte umane, fiecare dintre noi poate
participa la ţeserea mantiei protectoare, care acoperă întreaga noastră Societate şi sub care
putem creşte şi lucra în unitate.
 Sîntem siguri că umilinţa, exprimată prin anonimat, este cea mai eficace protecţie de care
ar putea beneficia AA-ul vreodată.

CELE 12 TRADIŢII
(versiune integrală)
Experienţa noastră de AA ne-a învăţat că:
Unu - Fiecare membru al Alcoolicilor Anonimi este doar o părticică dintr-un mare întreg.
AA trebuie să continue să trăiască, altfel cei mai mulţi vom muri, cu siguranţă. De aceea,
bunăstarea noastră comună vine pe primul loc. Dar bunăstarea individuală o urmează de
îndată.
Doi - Întru atingerea obiectivului nostru comun, de grup, nu există decît o autoritate
fundamentală: un Dumnezeu iubitor, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de
grup.
Trei - Este foarte necesar ca porţile Comunităţii noastre să fie larg deschise tuturor celor
care suferă de alcoolism. De aceea, nu-l putem refuza pe nici unul dintre cei ce vor să se
însănătoşească. Şi este de dorit ca adeziunea la AA să nu fie vreodată condiţionată de
contribuţii în bani sau de supunere la reguli. De îndată ce doi sau trei alcoolici se reunesc în
scopul abstinenţei, ei se pot considera un grup AA, avînd doar grijă să nu se afilieze - ca atare
- nici unui organism exterior.
Patru - În privinţa propriei funcţionări, este necesar ca fiecare grup AA să răspundă în
faţa unei singure autorităţi - care să fie propria conştiinţă de grup. Dar, cînd planurile sale
privesc şi bunăstarea grupurilor învecinate, este nevoie să fie consultate şi acestea. În plus, nu
este de dorit ca vreun grup sau comitet zonal ori o persoană individuală să facă ceva ce ar
afecta profund AA-ul, ca întreg, pînă cînd nu este consultată şi Administraţia Consiliului
Serviciilor Generale. În astfel de cazuri, bunăstarea comună ocupă, fără discuţie, primul loc.
Cinci - Este necesar ca fiecare grup al Alcoolicilor Anonimi să constituie o entitate
spirituală, neavînd decît un singur obiectiv de prim ordin - acela de a transmite mesajul său
alcoolicului care mai suferă.
Şase - Problemele de bani, proprietate şi autoritate ne pot, cu uşurinţă, distrage de la
scopul nostru spiritual primordial. De aceea, credem că este bine ca orice proprietate de mare
utilitate pentru Comunitatea AA să aparţină şi să fie în administraţia unei alte organizaţii sau
societăţi - ceea ce ne-ar ajuta mereu să separăm aspectul material, de cel spiritual. Este
necesar ca un grup AA, ca atare, să nu intre niciodată în afaceri. Alte organisme, sprijinitoare
ale AA-ului - precum cluburi sau spitale, care necesită achiziţionarea şi gestionarea de
proprietăţi - ar fi bine să aibă o conducere ne-AA şi o administraţie separată, astfel încît
grupul să poată avea libertatea de a se detaşa oricînd de respectivul club sau spital. În
consecinţă, este nevoie ca aceste organisme să nu poarte numele de AA. Administrarea lor
este bine să fie doar responsabilitatea celor care le susţin financiar. Se pare că o administraţie
AA este fructuoasă, în cazul cluburilor - dar nu şi în cazul spitalelor sau al altor centre de
recuperare, care este necesar să fie exterioare Comunităţii AA şi sub controlul direct al
medicilor. Dacă un grup AA poate coopera cu oricine, această cooperare nu este indicat să
meargă mai departe, către afiliere implicită sau explicită. Grupul AA are nevoie să rămînă
complet independent.
Şapte - Este bine ca grupurile AA să se autofinanţeze integral, prin contribuţiile
benevole ale membrilor săi. Credem că este înţelept să se ajungă la această autofinanţare, cît
mai curînd după constituirea grupului; că orice solicitare publică de fonduri în numele
Alcoolicilor Anonimi este deosebit de primejdioasă, indiferent de cine o face – fie ele
grupuri, cluburi, spitale sau alte organisme exterioare; că acceptarea de donaţii mari - din
orice sursă - sau de contribuţii care implică obligaţii de vreun fel, este neînţeleaptă. De
asemenea, sînt neliniştitoare orice acumulări de fonduri peste nevoile reale ale grupului.
Experienţa ne-a avertizat deseori că nimic nu ne poate distruge moştenirea spirituală, aşa cum
o pot face inutilele dispute privind proprietatea, banii şi autoritatea.
Opt - Este foarte important ca Alcoolicii Anonimi să rămînă, pentru totdeauna, o
comunitate non-profesională. Înţelegem ca profesională, acordarea de consultanţă în privinţa
alcoolismului contra unei taxe sau prin vreun fel de salarizare. Dar, în anumite situaţii, putem
utiliza serviciile unor alcoolici, pentru a nu fi nevoiţi să apelăm la ne-alcoolici. Asemenea
servicii speciale pot fi chiar remunerate. Însă, serviciul pe care îl implică Pasul 12 urmează să
se facă întotdeauna gratis.
Nouă - Fiecare grup AA necesită doar un minimum de organizare. Cea mai bună este
conducerea prin rotaţie. Grupurile mici îşi pot alege secretarul; grupurile mari se supun
rotaţiei Comitetul iar grupurile marilor oraşe îşi formează un comitet central sau intergrupal,
care are nevoie de un secretar cu normă întreagă. Administraţia Serviciilor Generale
constituie, de fapt, Comitetul Serviciilor Generale ale AA. Membrii lui sînt păzitorii
Tradiţiilor noastre şi cei care depozitează contribuţiile voluntare ale membrilor AA - bani
care servesc sprijinirii financiare a Biroului de Servicii Generale, de la New York. Grupurile
conferă celor din Administraţia Serviciilor Generale autoritatea de a se ocupa de menţinerea
relaţiilor noastre publice; ei garantează integritatea principalei noastre reviste, The AA
Grapevine. Toţi aceşti reprezentanţi urmează să se lase călăuziţi de spiritul dăruirii de sine - şi
aceasta, fiindcă cei care conduc AA-ul nu sînt decît slujitori de încredere şi cu experienţă ai
Comunităţii în ansamblul ei. Titlul nu le conferă nici o autoritate veritabilă; ei nu guvernează.
Competenţa lor este certificată de respectul general de care se bucură.
Zece - Este necesar ca nici un grup sau membru AA să nu exprime vreodată opinii în
numele Comunităţii AA - în special, opinii care ar duce la controverse, în materie de politică,
de luptă împotriva alcoolului sau de crez religios. Grupurile de Alcoolici Anonimi nu se opun
nimănui - şi ele se pot abţine de la a exprima opinii ca cele amintite mai sus.
Unsprezece - Este bine ca relaţiile noastre cu publicul larg să aibă caracterul de anonimat
personal. Credem că este necesar ca AA-ul să evite reclama senzaţională. Numele şi
fotografiile noastre, în calitate de membri AA, nu este bine să fie publicate prin mass-media.
Este important ca relaţiile noastre publice să fie călăuzite după principiul atracţiei, nu după
cel al reclamei. Nu este niciodată nevoie să ne aducem singuri elogii. Simţim că este mai bine
să-i lăsăm pe prietenii noştri să ne recomande.
Doisprezece - Şi, în fine, noi - Alcoolicii Anonimi - credem că principiul anonimatului
are o semnificaţie spirituală imensă. El ne aminteşte că urmează să plasăm principiile
deasupra personalităţilor; că urmează să practicăm o smerenie reală. Şi aceasta, cu scopul ca
binecuvîntarea de care ne bucurăm să nu facă vreodată din noi nişte copii alintaţi; ca să trăim
întotdeauna cu cea mai profunda recunoştinţă faţă de Cel Care domneşte peste noi toţi.