- Iaşi 2008 -

Paşii Transformării
Un preot ortodox vorbeşte despre cei
Doisprezece Paşi

PAŞII
Copyright © 2008 de Pr. Meletios (Peter
H.) Webber

Toate drepturile rezervate

Transformării Publicat de Fundaţia „Solidaritate şi

Speranţă”
Str. Costachi Negri nr. 48, cod 700071,
Un preot ortodox Iaşi – România, tel. 0040 232-220.548
explică cei Doisprezece Paşi

Designer copertă: pr. Iulian Negru

de
Ilustraţia de pe coperta principală reprezintă
Părintele Meletios Parabola Fiului Risipitor

Webber Tehnoredactare: Nicoleta Amariei şi Claudia

Varga
Corector text: Echipa Centrului „Sf. Nicolae”
din cadrul Fundaţiei „Solidaritate şi
Speranţă” - Iaşi
Traducere din limba engleză şi note
Nicoleta Amariei şi Claudia Varga

Tipărit la Kolos-Group – Iaşi

Tel. 0232/261.555

ISBN:

1
 Răspândirea veştilor bune
CUPRINS Capitolul 16
Sloganuri şi proverbe…..
Cuvânt Înainte......................
Introducere........................... Capitolul 17
După Paşi?....
PARTEA I: Problematica Adicţiilor ANEXA A
şi o analiză a celor 12 Paşi Cei Doisprezece Paşi pentru uzul general

Capitolul 1 ANEXA B
Introducere în cei Doisprezece Paşi…….p. Cele Douăsprezece Tradiţii ale Alcoolicilor
Anonimi
Capitolul 2
Alcoolicul activ –Imaginea umanităţii în ruină
Postfaţã………………….
Capitolul 3
Viaţa în A.A., Viaţa în Recuperare

Capitolul 4
Anonimatul, Adicţiile, Negarea şi Controlul

Capitolul 5
Spiritualitatea şi Religia

Capitolul 6
Cei Doisprezece Paşi şi Viaţa Bisericii

PARTEA a - II- a: CEI 12 PAŞI

Capitolul 7
Din adâncuri..........................
Capitolul 8
Cred, Doamne; Ajutǎ necredinţei mele!

Capitolul 9
Predarea în grija Lui Dumnezeu

Capitolul 10
Porţile căinţei.......................

Capitolul 11
Pregătirea pentru schimbare................

Capitolul 12
Îndreptarea greşelilor

Capitolul 13
Păstrarea curăţeniei

Capitolul 14
Ajungând să Îl cunoaştem pe Dumnezeu

Capitolul 15
2
 CUVÂNT ÎNAINTE nenumăraţi credincioşi creştini – e că le dă

Sunt cu adevărat recunoscător să am posibilitatea de a-şi trăi pe deplin credinţa şi

ocazia de a vă recomanda această carte a Pr. de a experimenta puterea Tainelor într-un

Meletios, preţiosul meu prieten de mai bine de mod pe care altfel nu l-ar fi crezut posibil.

treizeci de ani. Cartea mi-a arătat multe lucruri Pentru că din nou, şi din nou, aceasta a fost

despre Comunitatea Alcoolicilor Anonimi – cu experienţa a multe mii, dacă nu milioane de

care, personal, nu am intrat în contact -, oameni care s-au adresat AA-ului:

precum şi multe alte lucruri despre mine funcţionează. Amestecul său aparte de

însumi. Din câte ştiu, e pentru prima dată când spiritualitate şi pragmatism s-a dovedit

o astfel de carte a fost scrisă de un preot remarcabil de eficient în lumea

ortodox. contemporană. Însă regulile AA-ului, deşi

Pr. Meletios oferă un răspuns simple, cu siguranţă nu sunt uşoare.

convingător unei întrebări frecvent adresată. Pr. Meletios ne atrage atenţia asupra

Se pune întrebarea dacă un creştin ortodox unor puncte comune între AA şi tradiţia

poate să caute ajutor în AA în acelaşi timp în ortodoxă. Şi eu am observat în special trei

care îi rămâne pe deplin loial bisericii? Nu ar lucruri pe care AA-ul le are în comun cu o

trebui mai degrabă să ne punem încrederea în carte căreia i-am devotat multe mii de ore ca

Tainele Spovedaniei, Mirungerii (Evchelaion) şi traducător, Filocalia. În felul ei specific,

şi Sfintei Împărtăşanii, precum şi în sfatul şi fiecare dintre acestea ne spune:

rugăciunile duhovnicului nostru? De ce să 1. Trăieşte în prezent: „Iată acum

căutăm ajutor în altă parte? Înseamnă asta o vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii.”

lipsă de credinţă? Răspunsul Pr. Meletios – şi (2 Corinteni 6, 2). Putem lua decizii doar în

eu sunt de acord cu el – este că apartenenţa momentul prezent şi putem să Îl întâlnim pe

la AA nu contrazice şi nu minimalizează cu Dumnezeu doar în momentul prezent. Aşa

nimic apartenenţa la biserică. E destul de cum insistă membrii AA, „Fiecare zi la rândul

simplu. Cele două nu sunt rivale, nu sunt în ei”.

competiţie; AA-ul nu pretinde că este o 2. Nimeni nu se mântuieşte

biserică sau o religie. Aşa cum subliniază şi singur: „Unul altuia ne suntem mădulare”

Pr. Meletios, cei Doisprezece Paşi „nu vor (Efeseni 4, 25). Dacă Filocalia vorbeşte mai

înlocui niciodată Evanghelia ca şi chemare a mult despre o paternitate şi o maternitate

lui Hristos”. Întâlnirile AA-ului nu sunt în nici spirituală, comunitatea AA-ului se bazează

un fel un substitut pentru participarea la viaţa pe fraternitatea spirituală. Însă principiul

liturgică a Bisericii. fundamental este acelaşi. Folosind cuvintele

Apartenenţa la AA nu ne va face să fim Pr. Meletios, „Acţiunea pretinde

mai puţin ortodocşi, sau mai puţin catolici, sau interacţiunea”. Suntem tămăduiţi prin

mai puţin orice altceva suntem. Ce poate să împărtăşirea experienţei noastre unii cu

facă AA-ul – ce a făcut de fapt pentru ceilalţi, prin ascultarea reciprocă.

3
 3. Depindem de o Putere superioară
nouă înşine: „Fără Mine nu puteţi face nimic”
(Ioan 15, 5). Sunt puţine – dacă sunt – din
cuvintele lui Hristos care să fie citate de
Filocalie mai des decât aceasta. În orice
situaţie ne vom spune, folosind cuvintele Pr.
Meletios, „Eu nu pot, Dumnezeu poate, am să Sf. Pantelimon
Îl las pe El”. Ca şi teologia ortodoxă, AA-ul Biserica e un spital, Tainele sunt
medicamente, iar Sfinţii care participă în
gândeşte în termeni de sinergie, de cooperare viaţa lui Hristos sunt medici. Sf. Pantelimon,
creativă între harul lui Dumnezeu şi libertatea un remarcabil sfânt tămăduitor, a vindecat
de-a lungul secolelor nenumăraţi bărbaţi şi
umană. Ceea ce face Dumnezeu este femei.
incomparabil mai măreţ decât ce facem noi,
Sfinte Mare Mucenice şi tămăduitorule,
însă implicarea activă a liberului nostru arbitru Pantelimoane,
este esenţială. Pentru că, aşa cum ne Mijloceşte pentru noi înaintea milostivului
Dumnezeu
aminteşte Pr. Meletios, căinţa (ca şi iertarea) Pentru iertarea păcatelor noastre.
nu e un sentiment, ci o decizie.
Introducere
Iată o carte care îi va ajuta pe mulţi Cei Doisprezece Paşi
dintre cei care, din câte ştiu ei, nu sunt
şi folosirea lor
alcoolici. Pentru că sunt multe feluri de
dependenţe dincolo de cea de alcool, care
ACEASTĂ CARTE ARE DOUĂ
dintre noi poate pretinde că e complet liber
OBIECTIVE DE BAZĂ: primul este cel de a
faţă de toate slăbiciunile adictive? Este o carte
explora cei Doisprezece Paşi ai Comunităţii
smerită şi realistă, plină de speranţă, care stă
Alcoolicilor Anonimi, de a le explica celor
mărturie nesfârşitei răbdări şi îndurări a lui
care nu sunt familiarizaţi cu aceştia şi de a
Dumnezeu. Să o citim cu duhul umilinţei şi
arăta de ce sunt Paşii importanţi în a ajuta
cercetării de sine, iar ea va vorbi inimilor şi
pe cineva să se recupereze din alcoolism (şi
voinţei noastre.
din alte dependenţe) [n. tr. – termenii de
‘adicţie’ şi ‘dependenţă’ sunt folosiţi
 Episcopul KALLISTOS de Diokleia
deopotrivă, cu un înţeles asemănător].
Sfânta Mănăstire Sf. Ioan Teologul
Al doilea scop al acestei cărţi este de
Patmos
a prezenta cei Doisprezece Paşi în aşa fel
încât membrii Bisericii Ortodoxe să
descopere în ei o resursă valoroasă pentru
propria dezvoltare spirituală şi să decidă să
îi folosească. Mai mult, sper ca şi membrii

4
altor confesiuni creştine să găsească acest
material de folos în călătoria lor spirituală,
chiar dacă cele mai multe aspecte abordate
vor fi ilustrate prin exemple din viaţa Bisericii
Ortodoxe.
      
Sunt mulţi oameni care cunosc (sau au
auzit) pe cineva care este membru al
Alcoolicilor Anonimi1 sau al uneia dintre
numeroasele grupuri (“Comunităţi”) care
folosesc cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor
Anonimi ca şi bază a programului lor de
recuperare. Privind lupta şi succesele unei
persoane aflate în recuperare, cineva din
afară ar putea avea multe întrebări despre ce
anume se întâmplă şi despre ce încearcă, de
fapt, să facă respectiva persoană. În plus,
mulţi oameni au auzit despre cei Doisprezece
Paşi şi totuşi nu ştiu prea multe despre
conţinutul lor, aşa cum sunt oameni care
recunosc cele Zece Porunci fără a fi siguri
despre semnificaţia lor.
Această carte încearcă să explice
procesul recuperării din adicţie în termeni care
ar trebui să le fie familiari membrilor Bisericii
Ortodoxe, dar şi membrilor altor confesiuni.
Există o poziţie puternică adoptată de
experţii din multe domenii2, cum că cei care
1
Textul original al celor Doisprezece Paşi poate fi
găsit la pag. 000. O formă uşor modificată a Paşilor
care poate fi folosită în orice situaţii, se găseşte în
Anexa A, pag. 000.
2
Multe materiale ce conţin statistici şi informaţii
despre alcool pot fi obţinute de la National Council
on Alcoholism and Drug Dependence (web-site:
http://www.ncadd.org)
5
practică cei Doisprezece Paşi pentru
dependenţa de o anumită substanţă sau
comportament sunt implicaţi în singura
activitate care le dă speranţe de recuperare.
Astfel de oameni beneficiază de un anturaj
care, cel puţin înţelege de ce anume fac ei
ceea ce fac.
Alcoolicii sunt dependenţi de alcool,
iar situaţia lor e, în general, evidentă pentru
cei care îi cunosc. Unii sunt dependenţi de
alte substanţe, iar alţii sunt dependenţi de
comportamente periculoase sau anti-sociale.
Deşi anumite adicţii sunt dificil de detectat,
fiecare dintre ele poate să fie la fel de
devastatoare ca şi cea mai avansată formă
de alcoolism.
Adicţia, faţă de o substanţă sau faţă
de un comportament este un fenomen atât
de obişnuit în lumea modernă încât, deseori,
este necesară abordarea sa înainte de a
adopta alte forme, mai tradiţionale, de
educaţie spirituală. Aşa cum oamenii care
suferă de tulburări maniaco-depresive
trebuie să îşi stabilizeze mai întâi
schimbările de dispoziţie înainte de a putea
folosi eficient alte forme de tratament, şi
dependenţii trebuie să îşi abordeze mai întâi
adicţia înainte de a putea profita de alte
metode tradiţionale de creştere spirituală.
De fapt, folosirea metodelor tradiţionale de
evoluţie spirituală în cazul dependenţilor de
droguri sau alcool este, de obicei, ineficientă
şi poate să facă mai mult rău decât bine.
E posibil ca fiecare om în viaţă, mai
ales dacă trăieşte într-o oarecare bunăstare,
să fie afectat de adicţie într-o formă sau alta.
Teoretic, ar fi benefic pentru cât mai mulţi
oameni să aibă măcar câteva informaţii
despre cei Doisprezece Paşi şi despre modul
în care funcţionează aceştia.
Până nu demult, Biserica Ortodoxă era
“acasă” şi se restrângea în mare parte la
Grecia, Orientul Mijlociu şi dincolo de acesta.
Cei Doisprezece Paşi sunt rezultatul unei
culturi spirituale americane, respectiv a uneia
(n.tr. preponderent) protestante. Însă, la o
examinare mai atentă, se poate vedea că cele
două tradiţii au destul de multe în comun. De
vreme ce Biserica şi Comunitatea Alcoolicilor
Anonimi (“A.A.”) nu sunt în nici un fel în
competiţie una cu cealaltă, sper că prezentând
planul de recuperare al Alcoolicilor Anonimi
cititorul va afla mai multe despre acest aspect
important al vieţii moderne, şi va ajunge la o
înţelegere mai profundă a propriei tradiţii
religioase. Se poate întâmpla ca şi o scurtă
privire asupra Paşilor să fie suficientă pentru a
încuraja o persoană să trăiască credinţa
ortodoxă cu o înţelegere şi o perspectivă mai
clară.
Mai mult, de vreme ce se poate arăta
că fiecare dintre cei Doisprezece Paşi conţine
elemente din gândirea şi experienţa Sfintei
Scripturi şi din viaţa de rugăciune a Bisericii
Ortodoxe, sper să demonstrez că e posibil ca
un creştin ortodox – şi nu numai - să
încorporeze aceşti Paşi în propria sa viaţă,
pentru a-şi adânci experienţa spirituală.
Pentru a servi scopului acestei cărţi,
temele celor Doisprezece Paşi sunt folosite
într-o relativă izolare faţă de istoria dezvoltării
lor3. Cei care vor dori să afle mai multe despre
3
Pentru o revizuire detaliată şi relevantă a Istoriei
Alcoolicilor Anonimi, vezi A.A. The Story de Ernest
Kurtz, Harper/Hazelden, 1988. Această carte a fost
6
gândirea din spatele Paşilor sunt îndrumaţi
către două scrieri majore ale autorului
acestora: unul este în capitolele cinci, şase
şi şapte din “Alcoolicii Anonimi” (“Cartea
Mare” încă de la începuturile Comunităţii),
iar altul în prima parte a cărţii “Doisprezece
Paşi şi Douăsprezece Tradiţii” (deseori
numită scurt “Doişpe şi Doişpe”). Ambele au
fost scrise de unul dintre co-fondatorii
Alcoolicilor Anonimi, cunoscut în Comunitate
ca Bill W.
Pentru cineva care citeşte această
carte şi crede că este sau se teme că ar
putea fi alcoolic, cea mai bună speranţă de
recuperare ar fi să lase din mână cartea
aceasta şi să ia legătura cu un grup AA din
apropiere, cât de repede posibil. Un alcoolic
are nevoie de cei Doisprezece Paşi, dar el4
are nevoie de ei în contextul Comunităţii
A.A. Foarte puţini oameni reuşesc să-şi
dobândească abstinenţa citind pur şi simplu
despre alcoolism şi despre Paşi.
Recuperarea implică acţiune, iar acţiunea
solicită interacţiunea cu alţii. Simpla lor
cunoaştere la nivel intelectual poate avea
drept efect cel mult o recuperare deficitară.
       
DUPĂ CE AU DEVENIT STÂLPII DE
SUSŢINERE AI RECUPERĂRII a sute de
mii de alcoolici, Paşii au fost adaptaţi treptat
pentru a fi folosiţi şi în combaterea altor
publicată anterior cu titlul „Not-God: A History of
Alcoholics Anonymous”)
4
În general, ca şi convenienţă, am ales să
folosesc pronumele masculin pentru alcoolicul
activ.
adicţii în afara alcoolismului (de ex., Narcoticii
Anonimi sau Cocainomanii Anonimi), a co- PROBLEMATICA ADICŢIILOR
dependenţei (Al-Anon sau Alateen), a ŞI O REVIZUIRE
comportamentelor distructive (Jucătorii de A CELOR DOISPREZECE PAŞI
noroc Anonimi sau Dependenţii de mâncare
Anonimi) sau ale altor tulburări ale
comportamentului (Dependenţii de Sex
Anonimi, ş.a.m.d.). În timp, aproape toate
aceste Comunităţi, fiecare dintre ele complet
independentă de celelalte, şi-a scris propria
‘Carte Mare’ (unii, chiar şi propria “Doişpe şi
Doişpe”), descriind experienţa membrilor
respectivei Comunităţi în folosirea celor
Doisprezece Paşi ca şi armă spirituală în
„Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul
propriile vieţi şi în orice alte dificultăţi s-au
cel tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi
aflat.
acolo şi-a rispit averea trăind în desfrânări.
De vreme ce faimoşii Doisprezece Paşi
Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete
au fost adaptaţi cu succes pentru folosirea lor
mare în ţara aceea şi el a început să ducă
în alte situaţii decât alcoolismul, există
lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit de unul dintre
posibilitatea ca ei să aibă o arie mai largă de
locuitorii acelei ţări, iar acesta l-a trimis la
utilizare şi să poată fi folosiţi cu adevărat de
ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi
oricine are nevoie de o intensificare a vieţii
sature pântecele din roşcovele pe care le
duhovniceşti.
mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea.” -
În această carte, fiecare Pas va fi
Luca 15, 13-16
examinat în detaliu şi comparat cu istorisiri şi
teme din Evanghelii şi din alte părţi ale Sfintei
Scripturi. Vor fi şi selecţii din viaţa de
Capitolul 1.
rugăciune a Bisericii Ortodoxe, arătând cum
fiecare dintre Paşi se reflectă în viaţa
Introducere în cei Doisprezece
ortodoxă.
Paşi

ÎN A DOUA JUMĂTATE A ANILOR 1930, un

mic grup de alcoolici s-a adunat pentru a
confrunta o problemă pe care nimeni
altcineva nu reuşise să o rezolve : cum să
scape de propriul lor alcoolism. După câteva
PARTEA I.
încercări eşuate, au început să se simtă mai
7
bine sau (cum spun ei) “să se recupereze”. Au
descoperit că prin adoptarea unui anume
program de acţiune reuşeau să oprească
spirala descendentă a vieţilor lor şi să
trăiască, zi de zi, fără nevoia de a bea alcool.
Cei Doisprezece Paşi au fost mai apoi
puşi pe hârtie pentru a descrie procesul prin
care aceşti oameni reuşeau să se elibereze ei
înşişi de povara cu care trăiseră atât de mult
timp. Acest experiment în care alcoolicii îşi
confruntau propria condiţie şi îşi asumau
responsabilitatea pentru recuperarea lor s-a
dovedit a avea un succes fără precedent. El
urma unor secole întregi de alte încercări,
majoritatea inutile şi fără rezultat, în care
scopul general era acela de a îndepărta
alcoolismul altor oameni.
Din punctul de vedere al unui alcoolic
care intră în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi,
e prea puţin important modul în care Paşii au
fost scrişi sau ce cadru filosofic de gândire a
condus la apariţia lor. Ce e important pentru o
astfel de persoană (sau pentru oricine se
gândeşte să folosească Paşii) este că, în ce
priveşte adicţia, Paşii subliniază o metodă de
recuperare care s-a dovedit a avea mai mare
succes decât oricare alte metode de tratament
laolaltă.
Deşi în acea perioadă nu îşi dădeau
seama de asta, acţiunile primilor membri ai
A.A. aveau să producă o schimbare majoră în
modul de gândire al societăţii vis-a-vis de
natura adicţiei, în general, şi de alcoolism, în
particular. Fondatorii Alcoolicilor Anonimi şi
prietenii lor cei mai apropiaţi au început să
discute şi să scrie despre modul în care se
recuperau şi despre faptul că ei înţelegeau
8
alcoolismul ca pe o boală fizică ce ameninţa
viaţa bolnavului. Gândirea acestor primi
membri ai A.A. contrasta puternic cu ceea
ce a fost considerat ca fiind normal în mai
toată istoria omenirii, şi anume că,
alcoolismul este o slăbiciune morală sau,
pur şi simplu, un păcat. În anii care au
urmat, medicii au ajuns să fie de acord cu
A.A. în ce priveşte natura acestei condiţii.
Alcoolismul este o boală fizică pentru că are
anumite caracteristici fizice, o cauză, o
progresie şi un tratament. Acum, alcoolismul
poate fi văzut ca ceva sensibil la tratament,
şi nu ca o afecţiune ucigătoare sau ca o
slăbiciune umană a prostiei omeneşti.
Însă – şi asta e marea surpriză -
tratamentul acestei afecţiuni medicale se
dovedeşte a fi mult diferit de modelul
medical obişnuit. Reţetele pentru
medicamente, chirurgia şi alte proceduri
joacă un rol mărunt sau nul în tratamentul
alcoolismului. E evident faptul că alcoolismul
afectează şi sănătatea mentală şi că, dacă
este tratat, atât sănătatea fizică, cât şi cea
mentală se îmbunătăţesc.
Dar aceasta nu este imaginea
completă, de vreme ce nici metodele
tradiţionale de tratament în sănătatea
mentală nu dau rezultate în această situaţie.
Cea mai mare surpriză este aceea
că tratamentul cel mai eficient pentru
această boală fizică şi mentală s-a dovedit a
fi de natură spirituală. Cuvântul ‘spiritual’
este dificil de explicat. E mai uşor de
recunoscut şi de experimentat decât de
definit, dar, în general, el înseamnă ceva ce
are de-a face cu relaţia cuiva cu Dumnezeu
şi cu restul universului. Acest concept va fi
examinat mai îndeaproape în capitolul 5.
Mai există o dimensiune a acestei
probleme, o dimensiune cu care trebuie să ne
confruntăm chiar dacă nu e deloc confortabil
pentru cei care au profesii religioase. Pare
destul de clar că dacă acest tratament
‘spiritual’ devine prea religios, vindecarea
încetează. Altfel spus, dacă tratamentul
acesta spiritual devine unul prea religios are
prea puţine şanse să înceapă. Pentru a avea
succes, tratamentul trebuie să se bazeze pe
un tip de spiritualitate dar care nu se poate
dezvolta într-o credinţă religioasă. Trebuie să
fie o spiritualitate în care persoana îl caută
mereu pe Dumnezeu. [n.teol.1].
Deşi, iniţial, acest lucru este frustrant
pentru oricine are o credinţă religioasă
puternică, această aparentă slăbiciune se
dovedeşte a fi izvorul celei mai mari forţe a
programului de recuperare. Într-adevăr, el
oferă şi o bază solidă pentru o credinţă
religioasă ulterioară. Există motive foarte
importante pentru care acest fenomen straniu
trebuie să fie aşa cum este, iar scopul profund
al acestei cărţi este de a descrie nu numai de
ce trebuie să fie aşa, ci şi cum poate fi folosit
acest fenomen pentru a întări şi dezvolta
spiritualitatea unei persoane în cadrul tradiţiei
sale religioase.
* * * * *
POVESTEA PRIMILOR MEMBRI AI A.A. este
atât de curioasă încât merită atenţia noastră.
Totul a început la mijlocul anilor ’30 când doi
bărbaţi, un medic şi un agent de bursă,
amândoi grav bolnavi, au început să
depăşească starea de alcoolism care îi
9
distrugea. După ce au fost abandonaţi
destinului de către medici şi erau, în cel mai
bun caz, toleraţi de către cei dragi, aceşti
bărbaţi au adoptat un program, care nu
numai că le-a permis (zi după zi) să înceteze
băutul, dar i-a ajutat să crească spiritual şi
să-şi recâştige demnitatea şi scopul în viaţă
– lucruri de care alcoolismul îi tâlhărise.
Unul dintre bărbaţi, cunoscut în
lumea recuperării ca “Bill W.”, a pus pe
hârtie elementele de bază a ceea ce
făcuseră ei. De fapt, în vremea în care el şi-
a scris povestea, cei doi bărbaţi erau însoţiţi
în recuperare de un număr semnificativ de
oameni, bărbaţi şi femei, toţi aceştia fiind
etichetaţi la un moment dat de către restul
lumii ca fiind alcoolici fără speranţă.
Analizând scrierile lui Bill W., avem
unele surprize. Cine se aşteaptă să
găsească o listă cu moduri prin care să se
lase de băut va fi extrem de dezamăgit. Iată
cum e prezentat programul în capitolul 5 din
Alcoolicii Anonimi, “Cum funcţionează
metoda noastră”:
“Iată paşii pe care i-am făcut şi
care sunt sugeraţi ca program de
însănătoşire:
1. Am admis că
eram neputincioşi în faţa alcoolului - că
nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
2. Am ajuns la
credinţa că o Putere superioară nouă
înşine ne-ar putea reda sănătatea
mintală.
3. Am hotărât să
ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui
Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare aceste principii în toate domeniile vieţii
dintre noi. noastre.”5
4. Am făcut, fără
teamă, un inventar moral amănunţit al Se observă imediat că în Paşi abia
propriei persoane. dacă este menţionat alcoolul şi că nu se
5. Am mărturisit lui spune nimic concret despre cum să încetezi
Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe băutul. Nu se menţionează nimic despre
umane, natura exactă a greşelilor noastre. mersul la întâlniri sau despre găsirea unui
6. Ne-am pregătit naş, nimic despre cum să stai departe de
pe deplin ca Dumnezeu să ne scape de baruri şi de petreceri; nu se ameninţă şi nu
toate aceste defecte de caracter. se dau sfaturi. Nu se spune: “1. Încetează
7. Cu umilinţă, I-am băutul; 2. Mergi la întâlniri A.A.; 3. Caută-ţi
cerut să ne îndepărteze slăbiciunile. ceva de făcut, dar nu te obosi prea tare;
8. Am întocmit o etc.” De fapt, în afară de cuvântul “alcool”
listă cu toate persoanele cărora le-am făcut din Primul Pas şi de cuvântul ”alcoolici” din
necazuri şi am consimţit să reparăm aceste Pasul Doisprezece, nici măcar nu se
rele. menţionează problema.
9. Ne-am reparat Ceea ce fac Paşii este că enumeră
greşelile direct faţă de acele persoane, doar o serie de acţiuni pe care nişte oameni
acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi le-au întreprins, iar aceste acţiuni sunt în
atunci când le-am fi putut face vreun rău lor întregime spirituale în natura lor.
sau altora. Cu siguranţă, această abordare a
10. Ne-am continuat problemei a fost nouă şi destul de diferită de
inventarul personal şi ne-am recunoscut majoritatea lucrurilor încercate până atunci.
greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de Grupul care s-a dezvoltat în jurul
ele. celor doi oameni de la început (Bill W. şi dr.
11. Am căutat, prin 5
Cei Doisprezece Paşi şi cele Douăsprezece
rugăciune şi meditaţie, să ne întărim Tradiţii sunt retipărite cu permisiunea Alcoholics
Anonymous World Services, Inc. (A.A.W.S.).
contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum Permisiunea retipăririi acestora nu înseamnă că
A.A.W.S. a revizuit sau a aprobat conţinutul
Îl înţelegea fiecare dintre noi, cerându-i acestei publicaţii, nici că A.A. e implicit de acord
doar să ne arate voia Lui în ceea ce ne pri- cu vederile exprimate aici. A.A. este doar un
program de recuperare din alcoolism – folosirea
veşte şi să ne dea puterea s-o împlinim. celor Doisprezece Paşi şi a celor Douăsprezece
Tradiţii în cadrul unor programe sau activităţi
12. După ce am trăit structurate după modelul A.A., dar care se
o trezire spirituală ca rezultat al acestor adresează altor probleme sau care nu sunt în
contextul A.A., nu implică nimic altceva. În plus,
paşi, am încercat să transmitem acest în timp ce A.A. este un program spiritual, A.A. nu
este un program religios. Astfel, A.A. nu se
mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare afiliază sau aliază niciunei secte, denominaţii sau
vreunei credinţe religioase anume.

10
Bob) s-a transformat acum într-o Comunitate
formată din câteva milioane de membri care
trăiesc în aproape toate ţările din lume.
Literatura A.A. a fost tradusă într-un număr
mare de limbi şi a fost pusă la dispoziţia celor
care au nevoie de ea. Recent, a apărut nevoia
stringentă de a împărtăşi experienţa, puterea
şi speranţa A.A. în ţările foste membre ale
Uniunii Sovietice.
Deşi Paşii îşi au originea în experienţa
celor care mureau din cauza alcoolismului, ei
au fost adaptaţi aproape imediat pentru a fi
folosiţi de către familiile (cel mai adesea,
soţiile) şi prietenii alcoolicilor. Scopul acestei
adaptări era cel de a încuraja familiile şi
prietenii alcoolicilor să lucreze şi ei la propria
dezvoltare spirituală şi nu (cum s-ar aştepta
mulţi) să îl determine pe alcoolic să înceteze
băutul. Al-Anon şi Al-Ateen sunt şi astăzi
comunităţi active pentru rudele, copiii şi
prietenii alcoolicilor. Fiecare Comunitate are
propria organizare paralelă, separată de
organizarea A.A.
Ceva mai târziu, cei Doisprezece Paşi
au fost adaptaţi pentru a fi folosiţi de mulţi alţii
care au descoperit că acţiunea pe care o
sugerează Paşii oferă o şansă de recuperare
dintr-o varietate de dependenţe şi compulsii;
fiecare dintre acestea poate transforma viaţa
oricui într-una dificilă, dacă nu imposibilă [n.tr.
2 - “compulsie” = comportament repetat,
asupra căruia se pierde controlul] Comunităţile
care se ocupă de dependenţa de jocurile de
noroc, de dependenţa de sex, de tulburările de
alimentaţie, de recuperarea din incest sau din
alte evenimente traumatice, au folosit cu
succes cei Doisprezece Paşi pentru a-i
11
încuraja pe membrii săi să descopere şi să
urmeze o cale spirituală de recuperare.
În această carte, viaţa şi experienţa
Alcoolicilor Anonimi va fi folosită cel mai des
ca exemplu pentru explicarea semnificaţiei
fiecărui Pas. În lumea adicţiei, alcoolismul
are un statut particular, de “frate mai mare”.
Oricum, aproape toate lucrurile care vor fi
spuse în contextul alcoolismului vor putea fi
folosite şi pentru celelalte dependenţe şi
comportamente, iar mai apoi - printr-o
aplicare mai generală – vor oferi o nouă
perspectivă tuturor oamenilor de bună
credinţă.
Se spune uneori că geniul Americii e
reprezentat de pragmatism şi că americanii
sunt foarte buni la preluarea unei teorii şi
transpunerea ei în practică. Acest lucru este
valabil când e vorba despre dezvoltarea
libertăţii politice din secolul XVIII. Poate că e
la fel de valabil şi în ce priveşte dezvoltarea
recuperării din dependenţe în secolul XX.
Paşii sunt o colecţie de idei vechi de când
lumea, de bun simţ, adunate din mai multe
surse. Ei preiau metode practice, concrete
de atingere a unui scop, Pas cu Pas.
Încercarea de a face toţi Paşii odată este
dincolo de scopul oricărei fiinţe umane.
Dacă sunt puşi într-o ordine firească, ei pot fi
puşi în aplicare unul câte unul .
Amestecul specific de spiritualitate şi
pragmatism este unul dintre cele mai
deosebite elemente ale frumuseţii şi atracţiei
celor Doisprezece Paşi şi constituie motivul
major al importantei lor contribuţii la viaţa
celui de-al XX-lea secol.
       

COMUNITATEA ALCOOLICILOR ANONIMI
nu este o biserică. Nu are învăţăminte
religioase, nici scripturi, nici sfinţi şi nici preoţi.
Nu are nici iniţiere, nici liturghii, nici taine, nici
zile de post. Nu le oferă membrilor ei
mântuirea; nu se preocupă de viaţa de apoi şi
nu dă nici o binecuvântare. A.A.-ul oferă
abstinenţă oricui are dorinţa de a înceta
băutul.
Comunitatea A.A. şi cei Doisprezece
Paşi – inima acestei comunităţi - au cu
siguranţă o sonoritate religioasă. Dumnezeu
este menţionat deseori în timpul întâlnirilor şi
chiar mai des în literatură. Paşii înşişi vorbesc
despre iertare, despre greşeli şi despre
repararea lor şi chiar despre rugăciune şi
meditaţie. Însă A.A. - ul evidenţiază că aceste
activităţi nu sunt „religioase”, ci „spirituale”.
Calea A.A. este spirituală şi deschisă tuturor
celor care au nevoie de ea. Religia trebuie
căutată de către membrii Comunităţii în altă
parte şi, în practică, ei sunt energic încurajaţi
să facă acest lucru. A.A. nu pune nici o limită
influenţei pe care o anumită religie ar putea-o
avea asupra unui membru atât timp cât nu se
interpune cu singura cerinţă pentru
apartenenţa la A.A.: „dorinţa de a înceta
băutul”. Modul în care acest principiu este
aplicat în practica religioasă a alcoolicului
rămâne în întregime la latitudinea acestuia. [n.
teol.2]
Va fi nevoie să descriem exact cum
defineşte Comunitatea Alcoolicilor Anonimi
termenii de „religios” şi „spiritual”. O diferenţă
a semnificaţiei trebuie stabilită pentru a ajunge
12
la o înţelegere mai profundă a problemei,
mai ales pentru că majoritatea oamenilor
religioşi folosesc cele două cuvinte cu
aproximativ acelaşi sens. Pe parcurs ce
procesul de recuperare a început să aibă un
vocabular specific, cei doi termeni au fost
diferenţiaţi în experienţa membrilor A.A. E
crucial ca oamenii cu tradiţii religioase
puternice (inclusiv ortodocşii) să accepte
această diferenţiere dacă doresc să
găsească ajutorul de care au nevoie atunci
când apelează la Paşi.
Geniul sistemului politic al Statelor
Unite constă în separarea Bisericii de Stat;
fiecare dintre cele două instituţii are
libertatea de a-şi continua munca sa, fără
riscul ca eterna misiune a Bisericii şi valorile
sale absolute să fie compromise de către
nevoile guvernului [n. teol. 3]. Într-un mod
asemănător, geniul A.A. constă în distincţia
între ‚religios’ şi ‚spiritual’. Acest lucru le
permite bărbaţilor şi femeilor, indiferent de
apartenenţa religioasă, să se întâlnească
împreună în faţa lui Dumnezeu (aşa cum Îl
înţelege fiecare dintre ei”), pentru a găsi
soluţia la boala ce le ameninţă viaţa – şi ei
fac asta fără a contesta sau schimba
credinţa religioasă a nimănui.
Pentru unii oameni religioşi, inclusiv
membri ai Bisericii Ortodoxe, acest lucru
poate fi resimţit ca o ameninţare la propriul
sentiment de siguranţă. Dacă cineva are
sentimente de superioritate spirituală (din
păcate, fenomen care nu e ieşit din comun),
aceste sentimente vor fi şi ele puse la
încercare [n. teol. 4].. Totuşi, şi rezultatele
acestei încercări se pot dovedi a fi benefice.
Deseori, când un sentiment de convingere
religioasă este învăluit de un spirit de umilinţă
şi recunoştinţă, respectiva convingere este
consolidată, nu diminuată.
E important să subliniez aici şi că nu
există „Alcoolicii Anonimi Ortodocşi”, aşa cum
nu există „Alcoolicii Anonimi Catolici” sau
protestanţi sau evrei etc. În A.A., accentul se
pune pe alcoolism, şi nu pe religie. Încă de la
începuturile Comunităţii au existat exemple de
oameni de diferite religii care munceau
împreună în cadrul Comunităţii, chiar în
vremuri în care unele grupuri religioase le
priveau pe altele cu suspiciune, dacă nu de-a
dreptul cu ostilitate. În A.A. există un simţ
excepţional de puternic al identităţii. Fiecare
membru este fratele sau sora pentru alt
membru la un nivel la care cele mai
egalitariste filosofii politice pot doar să viseze.
Chiar dacă ei se întâlnesc pentru prima dată,
există tendinţa unei relaţii de încredere între
membri. De fapt, pe doi oameni care au fost şi
s-au întors de la porţile iadului îi leagă mai
multe lucruri decât cele oferite de naţionalitate
sau apartenenţa lor religioasă. Doi oameni
care se luptă să descopere aceeaşi
recuperare se regăsesc imediat unul în
celălalt, chiar dacă au vieţi religioase complet
diferite. Faptul că pot să facă asta fără ca
relaţia lor să aibă de suferit este pur şi simplu
o parte a minunii.
În conformitate cu modul de organizare
al A.A., este posibil ca membrii unei anumite
biserici să aibă propriul grup A.A., atât timp cât
acesta nu este afiliat oficial respectivei biserici
şi cât timp grupul este deschis oricui doreşte
să înceteze băutul. În practică, totuşi, se
13
observă deseori că centrul atenţiei în A.A.
(„dorinţa de a înceta băutul”) face ca astfel
de grupuri să nu fie necesare. În general,
grupurile de A.A. sunt consolidate de o serie
largă de experienţe, inclusiv de experienţe
religioase. În cazurile în care au fost
înfiinţate grupuri religioase de A.A. sau în
care unii oameni au încercat să-şi formeze
propria Comunitate bazată exclusiv pe
perspectiva lor religioasă, astfel de grupuri
au avut tendinţa de a rămâne mici şi izolate;
chiar dacă „fac multă gălăgie”, influenţa lor
nu e răspândită, comparativ cu cea a A.A.-
ului per ansamblu.
Problema
Adicţia este ceva îngrozitor şi misterios.
Distruge vieţi şi, mai rău, distruge suflete.
Distruge oamenii din interior spre exterior,
devastează familii şi, în general, oferă lumii
un model de disfuncţie cu trăsături pe care
majoritatea oamenilor le pot recunoaşte din
propria experienţă.
Cei Doisprezece Paşi sunt inspiraţi
din experienţa unor alcoolici şi de aceea,
poate fi de folos să examinăm mintea unui
alcoolic pentru a vedea de ce o anumită idee
apare în Paşi. Acesta va fi elementul central
în capitolul doi. Normal, nu toată lumea va
trebui să admită că are trăsături de alcoolic,
dar poate fi util să luăm în considerare
aceste caracteristici pentru a găsi
semnificaţia mai profundă a unui anume Pas
şi de a aplica respectivele informaţii la
situaţia specifică a fiecăruia.
Din fericire, aproape orice lucru
adevărat pentru alcoolism este adevărat şi
pentru alte forme de comportamente
disfuncţionale în general şi pentru
comportamente adictive în particular. Mulţi
oameni, într-un anume stadiu al vieţii lor,
încep să aibă probleme într-una dintre cele
patru domenii majore de dificultăţi: banii,
mâncarea, drogurile şi sexul, ‘timpul’ şi
‘puterea personală’ sunt a cincea şi a şasea
dimensiune. Spus într-un mod care să ne fie
de mai mare folos, mulţi oameni tind să aibă
probleme la un moment dat al vieţii lor cu
modul în care interacţionează cu restul lumii,
iar greşita folosire a timpului, a puterii, a
mâncării, sexului, substanţelor adictive şi a
banilor sunt, în general, simptomele
respectivelor dificultăţi.
Toate dependenţele sunt periculoase
şi toate pot fi fatale. Ele reprezintă o tulburare
profundă şi de durată a personalităţii umane.
Cei mai mulţi dependenţi îşi doresc să scape
de adicţia lor, dar se pare că nu le stă în
putere să se elibereze singuri. În general,
alcoolicii activi doresc să se însănătoşească
şi, cu siguranţă, îşi doresc libertatea faţă de
durerea şi haosul din vieţile lor. Din nefericire,
ei nu doresc să facă nimic pentru a-şi atinge
acest scop şi, deseori, cred că nu pot face
absolut nimic ce ar putea face pentru a se
ajuta pe ei înşişi.
Alcoolicul activ a încercat aproape
toate metodele pentru a evita
alcoolismului şi majoritatea au
Rugăciunea, cu sau fără jurăminte solemne, s-
a dovedit în cele mai multe cazuri ineficientă.
Unii oameni au mers la mănăstiri în încercarea
de a găsi răspunsuri; alţii s-au înrolat în
Legiunea Străină. Schimbarea
schimbarea oraşului sau chiar a ţării par să
alte nu dea rezultate niciodată. Închisoarea
funcţionează, uneori, dar doar pentru
perioada de timp în care persoana este
încarcerată – şi, uneori, nici chiar atunci. Cu
ceva ani în urmă, vizitam un tânăr dintr-o
secţie închisă a unui spital universitar din
Londra. Era tratat pentru dependenţă de
heroină şi era ţinut în custodie. Cu toate
măsurile de siguranţă şi supraveghere, am
descoperit că doza lui zilnică de heroină era
limitată doar de capacitatea lui de a o plăti şi
că, pe toată durata şederii lui acolo, a
continuat să conducă o reţea de trafic de
droguri – chiar din spitalul în care avea să
moară în curând.
Dacă un alcoolic este băgat în
închisoare sau dus în mijlocul Arabiei
Saudite (oficial, o ţară fără alcool), dacă ar
avea mâinile legate la spate şi i s-ar lua toţi
banii – tot va găsi o modalitate de a pune
mâna pe drogul după care corpul lui
tânjeşte. Chiar şi pentru o minte îmbibată în
alcool nu există limite pentru efortul pe care
dependentul îl va depune pentru a-şi obţine
drogul. La un moment dat, voinţa transcede
partea conştientă, iar în subconştient
dependentul crede că are nevoie de alcool
mai mult decât de orice altceva pe lume.
Totuşi, devotamentul lui este disperat şi
efectele puternic. El îşi iubeşte şi îşi urăşte drogul în
eşuat. egală măsură. Îşi iubeşte şi îşi urăşte propria
persoană cu aceeaşi intensitate.
Dacă dependenţa ar fi mai puţin
vicleană nu ar mai fi dependenţă.
Dependenţa nu este logică, astfel că nu
casei, reacţionează la raţiune. Este un proces
14
circular, descendent care ne asigură că
situaţia persoanei dependente se va înrăutăţi
şi nu se va îmbunătăţi nicidecum. Dependenţa
plasează “euforia” căutată acolo unde
persoana nu o poate găsi, astfel încât e
nevoie de mai multă implicare, de mai mult
risc, de mai mult pericol, de mai multă ruşine
şi de mai multă vinovăţie. Ocazional, adicţia
poate fi pusă “la păstrare” pentru mai mulţi ani
pentru ca, la momentul şi locul potrivit, să
preia din nou controlul.
Soluţia
Cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor Anonimi
sunt, până acum, cea mai bună soluţie la
problema adicţiei. Cele mai multe dintre
soluţiile pe care alcoolicul le-a încercat în
trecut se refereau la încercări de a schimba
toată lumea. Într-adevăr, pentru un alcoolic
activ încercarea de a schimba restul lumii pare
un lucru logic de făcut. Totuşi, atunci când stă
la picioarele Paşilor, alcoolicul este confruntat
brusc şi dureros cu faptul că trebuie să se
schimbe pe el însuşi.
Schimbarea propriei persoane nu e
ceva uşor de făcut pentru fiinţele umane şi, în
general, trebuie să existe o motivaţie puternică
pentru a face acest lucru. Din păcate, cea mai
bună şi cea mai eficientă motivaţie pentru a
face o astfel de schimbare şi a începe munca
celor Doisprezece Paşi este frica de moarte –
sau ceva foarte asemănător. O motivaţie mai
slabă tinde să aducă mai puţin decât
rezultatele necesare. Oricum, odată ce o
persoană dă faţă – în – faţă cu moartea (la
modul real sau imaginar) perspectiva lui se va
schimba atât de mult încât va începe să facă
15
schimbări la care nu se gândea sau nu
putea să se gândească înainte. În limbajul
A.A. acest lucru este exprimat prin
‘ajungerea la fundul sacului’. Este în acelaşi
timp cea mai utilă, dar şi cel mai dureroasă
dintre condiţiile umane. După ce a atins
fundul sacului, individul îşi dă seama că
dacă nu va face ceva drastic, va avea un
viitor trist sau nici unul. Alcoolicii ajung la
“fundul sacului” atunci când viitorul nu le mai
promite nimic în afară de moarte, de
ameninţarea cu închisoarea sau cu
închiderea în ospiciu. Nici pentru cei cu alte
dependenţe viitorul nu e mai luminos, deşi
detaliile viitorului lipsit de speranţă pot să
difere. Jucătorul de noroc care a cheltuit
viitorul copilului sau dependentul de sex
care şi-a infectat partenerul de viaţă cu
virusul SIDA cunosc un nivel de tristeţe care,
din fericire, nu este cunoscut pentru restul
lumii. Totuşi, profunda tragedie a
evenimentelor de acest gen se dovedeşte a
fi un bun început pentru recuperare. Ei “se
redau propriei persoane” (aşa cum s-a
întâmplat şi cu fiul risipitor) şi permit
procesului de recuperare şi căinţei să
înceapă.
Nici un om în toate minţile nu ar face
cei Doisprezece Paşi decât dacă ar exista
un motiv serios pentru asta. Paşii par
riscanţi şi periculoşi, de vreme ce, aparent,
invită pe cineva să se pună într-o postură
care nu îl avantajează; ei îl fac să-şi admită
slăbiciunile şi să recunoască nevoia lui de
ajutor. Paşii fac apel la onestitate şi la o
examinare atentă a lucrurilor care nu sunt
bune în viaţa persoanei dependente. Nici un
alcoolic nu vrea să facă ceva de genul ăsta.
Acest lucru îi separă deseori pe cei
care lucrează cei Doisprezece Paşi de cei
care sunt puternic implicaţi în viaţa religioasă.
La cele mai multe nivele, activitatea religioasă
are de-a face cu calitatea vieţii. Lucrarea celor
Doisprezece Paşi are mai mult de-a face cu
cantitatea vieţii, iar individul (în primul rând,
alcoolicul) este conştient că, dacă nu lucrează
Paşii cu seriozitate, este în pericolul de a bea
din nou. Reluarea băutului va duce, în cele din
urmă, la moarte, şi încă o moarte dureroasă şi
ruşinoasă. Genul de efort de care e nevoie
pentru a face cei Doisprezece Paşi poate fi
întâlnit doar la oamenii care trăiesc în
stricteţea mănăstirilor sau la cei care fac parte
din trupele speciale ale armatei. În afara
mănăstirilor şi a forţelor armate, rareori i se
cere cuiva să facă ceva cu atâta vigoare.
Dacă alcoolicul în recuperare poate
obţine şi poate trăi la un anumit nivel de
spiritualitate, el va trăi. Dacă nu va putea face
asta, va muri.
Viaţa fizică a unei persoane
dependente depinde de viaţa ei spirituală.
În lumina celor spuse mai sus, un
element surprinzător este că cei Doisprezece
Paşi îşi au semnificaţia deplină în acele situaţii
în care o persoană nu are nici o calificare
spirituală şi acolo unde hirotonirea, gradele
universitare şi statutul social nu au absolut nici
o importanţă. Profesioniştii, inclusiv medicii,
preoţii şi chiar politicienii care încearcă să facă
cei Doisprezece Paşi din orice motiv trebuie
să înceapă, în general, prin re-descoperirea
‘sinelui’ în propria persoană. Cei Doisprezece
Paşi nu pot fi făcuţi cu uşurinţă de cineva care
16
e conştient în primul rând de propriul statut
sau care crede despre sine că este, în vreun
fel, special. În primul rând, însuşi
sentimentul de a fi special este acela care
tinde să le cauzeze probleme alcoolicilor.
Acest fenomen este numit uneori “unicitate
terminală” – un mod de a gândi care îi
permite alcoolicului să simtă că îşi poate
justifica stilul de viaţă alcoolic: “Cine nu ar
bea, dacă ar avea problemele mele?”
Dependenţa e mult mai uşoară dacă cineva
crede că el este un caz special… atât de
special încât ajunge la cimitir.
A te gândi la tine ca la un caz special
sau a te transforma într-o victimă a
circumstanţelor joacă un rol important în
procesul de a face faţă vieţii ca alcoolic activ
[n. tr. 3 – ‚alcoolic activ’ - autorul foloseşte
termenul de “alcoolic băutor” pentru a face
diferenţa dintre acesta şi un alcoolic
abstinent aflat în recuperare]. Atât a fi
special, cât şi a fi o victimă sunt lucruri care
vor trebui puse deoparte dacă o persoană
doreşte să descopere o recuperare reală şi
de durată.
În realitatea unui alcoolic activ, viaţa
este un joc terifiant şi confuz în care singurul
său scop e acela de a continua cât de mult
posibil fără a permite să fie îngrădit de
circumstanţe. Este un exerciţiu de balans,
plin de capcane. Din nefericire, alcoolicul nu
poate decât să continue în acest fel cât timp
îşi impune mereu simţul lui bolnav de auto-
conservare asupra celor din jur. În timp,
devine evident (deşi nu neapărat plăcut)
pentru toţi cei din jur că cea mai importantă
relaţie din viaţa dependentului este relaţia cu
drogul său; restul este subordonat acestuia şi
se încadrează cu greu în
alcoolicului. Deşi nu îşi dă seama de asta, în
momentul în care alcoolicul începe să-şi
creeze propria realitate şi reuşeşte mai apoi
să îi manipuleze pe toţi şi pe toate ca să
accepte această realitate, el este în profund
pericol spiritual. Pericolul există, de vreme ce,
în esenţă, crearea realităţii este munca lui
Dumnezeu. Astfel, alcoolicul încearcă să fie
un dumnezeu.
În multe privinţe, alcoolicul crede că
propria voinţă bolnavă este ‘Dumnezeu’.
Restul lucrurilor îi par potrivnice pentru că îl
forţează să accepte realitatea
Dumnezeul Cel adevărat a creat-o şi să
renunţe la cel mai preţios lucru pe care îl are –
relaţia cu drogul său.
Deşi cele mai evidente simptome ale
alcoolismului sunt aproape în
psihologice, esenţa bolii este diferită: este un
“defect” al voinţei umane. Spre deosebire de
asta, recuperarea din alcoolism înseamnă
restaurarea voinţei umane, aşa
intenţionat Dumnezeu de la început. Doar
după ce se întâmplă asta, individul poate să
înceapă să folosească vechile metode şi
tehnici de evoluţie spirituală.
Paşii nu pretind nici un
cunoştinţe religioase sau pregătire din partea
individului, nici nu cer ca persoana să aparţină
vreunei biserici. Paşii au fost scrişi pentru a-i
încuraja pe nou-veniţii în A.A. să înceapă să
folosească un program de recuperare. Dacă s-
ar fi cerut ca nou-veniţii să subscrie unei
anumite credinţe religioase, cei mai mulţi
oameni ar fi plecat imediat. E bine de ţinut
minte că alcoolicii activi, prin natura lor, sunt
realitatea foarte suspicioşi; din punctul lor de vedere
întreaga lume pare să fie plină de oameni
care vor să îi determine să facă lucruri pe
care ei nu le doresc. Ei nu au încredere în
nimeni; deseori, ei au mari rezerve faţă de
propria tradiţie religioasă (dacă au una) şi,
cu siguranţă, nu au deloc timp pentru tradiţia
religioasă a altcuiva. Pe de altă parte,
alcoolicul obişnuit care intră în A.A. ştie
foarte bine cum să se roage, chiar dacă (n.
tr.: în principiu) nu crede în Dumnezeu [n.
teol. 5]. De multe ori, el L-a rugat pe
Dumnezeu să-l ajute să înceteze băutul.
pe care Deocamdată Dumnezeu nu a considerat
potrivit să facă acest lucru până când
alcoolicul nu va începe să-şi asume
responsabilitatea pentru propriile acţiuni
(lucru pe care, datorită bolii lui, nu îl poate
întregime face sub nici o formă). Astfel, el a decis că
Dumnezeu este fie surd, fie mort. De fapt,
alcoolicii activi tind să iubească teologia,
precum şi orice alt tip de gândire speculativă
cum a care le permite să aibă convingeri puternice
fără a trebui să se justifice în vreun fel.
Oricum, nici un fel de teologie nu le este
prezentată în A.A., astfel încât ei să nu aibă
nici un motiv de luptă. Le este prezentat, în
fel de schimb, Dumnezeu – nu ideea de
Dumnezeu, ci acţiunea lui Dumnezeu – şi cu
asta e foarte greu să te cerţi.
Formularea Paşilor nu conţine nici un
fel de limbaj negativ. Mai mult, ei descriu o
situaţie care a avut loc deja. Şi există un
motiv foarte bun pentru asta. Alcoolicii
reacţionează foarte rău atunci când oamenii
le spun ce să facă. Dacă Primul Pas ar fi
17
spus că: “Ce trebuie să faci este să vezi că persoana respectivă prezintă semne de
eşti neputincios în faţa alcoolului, că viaţa ta a recuperare şi dacă ajunge la un anumit nivel
devenit de necontrolat”, alcoolicul şi-ar fi de abstinenţă. Oricum, adevărul despre
petrecut probabil restul (scurtei) vieţi să succesul Paşilor se află profund in inima
demonstreze că aceste lucruri sunt greşite. individului care-i lucrează şi la această
E tentant să presupui că alcoolul este informaţie are acces doar Dumnezeu.
regele lumii individului alcoolic, dar acest lucru
e doar parţial adevărat. E mai potrivit să spui Gânduri de încheiere
că egoul alcoolicului, egoul distrus, îi este nu Există sute de mii de oameni din toată
numai rege, ci şi Dumnezeu. lumea care, dacă ar fi întrebaţi, ar spune că
De aceea, e atât de important ca la ei îşi datorează întreaga viaţă celor
începutul recuperării sale, alcoolicul să Doisprezece Paşi ai A.A. Ei nu proclamă
accepte faptul că există o putere mai mare acest fapt într-o manieră prea evidentă, de
decât el, dincolo de persoana lui. Ceva, chiar vreme ce aceşti oameni au dobândit un
într-o formă conceptuală, trebuie să respect realist şi foarte sănătos pentru
înlocuiască egoul distrus care se juca de-a anonimat; ei tind să nu îşi declare deschis
Dumnezeu. La început, nu prea contează ce. identitatea în public. Membrii familiilor şi
Pe parcurs ce individul progresează în prietenii ştiu însă adevărul şi împărtăşesc cu
recuperare, poate fi potrivit ca ideea de Putere ei bucuria şi eliberarea pe care o
Superioară să fie tot şi tot mai mult identificată experimentează acum.
cu Fiinţa Supremă a universului; cu adevărat, În general, alcoolicii în recuperare
după ce cineva păşeşte pe tărâmul miraculos recunosc că au fost la porţile iadului, dar că
al recuperării, e tot mai posibil ca acesta să au fost traşi înapoi de Doisprezece Paşi
dorească să facă această conexiune. Dar, la simpli. Privind în urmă, cei mai mulţi, dacă
început, e la fel de bine să ocolim ideea de nu toţi, vor putea să-şi amintească ocazii din
Dumnezeu, de vreme ce, altfel, tot felul de viaţa lor în care au crezut că nu există nici o
noţiuni periculoase ar putea fi încorporate în putere pe pământ sau în ceruri care să îi
acest concept. Dacă, mai apoi, acest concept elibereze de alcoolismul lor şi că, în
ar prinde rădăcini, el ar putea să nu fie capabil consecinţă, sfârşitul lor inevitabil era
a susţine o abstinenţă pe termen mai lung. închisoarea, nebunia sau moartea. Singura
Dumnezeu poate fi Dumnezeu doar dacă El e lor întrebare era: Când?
complet liber faţă de egoul alcoolicului. Alcoolicii şi alţi dependenţi în
E în natura celor Doisprezece Paşi recuperare au experimentat cu toţii
inexistenţa perfecţiunii în ce priveşte lucrarea posibilitatea de a trăi vieţi abstinente şi,
lor. Dacă cineva foloseşte Paşii pentru a se departe de a deveni mortal de nesimţitori, au
recupera din alcoolism, mulţi oameni vor descoperit o energie de a trăi la care puţini
presupune că Paşii dau rezultate doar dacă dintre cei care nu „au bătut calea lor” pot

18
ajunge. Nimic nu face viaţa să pară mai că există mai puţin păcat în viaţa alcoolicului
atractivă decât confruntarea intimă cu moartea decât poate părea altfel. Însă, ce e sigur e
- pe care fiecare dintre aceşti oameni a că e distrus şi se îndreaptă spre ruină.
experimentat-o. Situaţia lui nu se va îmbunătăţi cât timp
continuă să bea. Va fi din ce în ce mai rău.
Deşi alcoolicul activ poate să nu fie
Capitolul 2
cel mai lipsit de noroc, cel mai suferind sau
Alcoolicul activ – cel mai disperat din specia umană, el se
Imaginea umanităţii în ruină comportă precum umanitatea înfrântă,
văzută la microscop. Greşelile lui sunt
UN TÂNĂR S-A RĂTĂCIT ODATĂ UNDEVA exagerate chiar de către observatorul
la ţară, în Anglia. A umblat o vreme, dar toate ocazional. El este iresponsabil, centrat pe
câmpurile arătau la fel, toate drumurile păreau sine, mândru, mofturos, înşelător şi, uneori,
greşite, iar el era tot mai obosit. Vroia să se dezgustător. El oferă un exemplu excelent
odihnească, vroia să se spele şi vroia să despre modul în care experienţa umană
mănânce ceva. În cele din urmă, a dat peste poate fi distorsionată şi pervertită.
un bătrân, evident născut prin acele locuri, Alcoolismul îi afectează fiecare arie a vieţii
care se sprijinea de un gard, mestecând un – fizică, mentală, emoţională, socială,
pai. Prietenul nostru l-a întrebat pe bătrân cum financiară şi multe altele – astfel încât la
putea să ajungă la destinaţia lui. Bătrânul s-a finalul progresiei bolii, viaţa lui este un
gândit un moment, a tăcut o vreme, apoi l-a complet dezastru, datorat în întregime
privit şi i-a spus: „Ah... de-aici nu poţi să ajungi alcoolului.
acolo.” Totuşi, dacă cineva alege să urmeze
Imposibilitatea unei astfel de situaţii nu gândirea Comunităţii Alcoolicilor Anonimi va
diminuează sentimentul de uimire pe care îl vedea că alcoolul nu este cauza, ci mai
provoacă. Este acea uimire care sintetizează degrabă simptomul bolii sale. Alcoolul este
situaţia grea a alcoolicului care bea. El este agentul, nu cauza condamnării lui. Boala
atât de blocat în propriile probleme încât nu însăşi nu este centrată pe băutul
poate vedea nici o cale de ieşire din chinurile alcoolicului, ci pe situaţia lui spirituală. E
sale. E ca şi un om care se zbate în nisipuri adevărat că trupul lui reacţionează la
mişcătoare - cu cât se zbate mai mult şi consecinţele fizice ale băutului şi că poate
încearcând să iasă, cu atât situaţia devine mai resimţi progresia bolii până ajunge la
dificilă şi se scufundă mai adânc. moarte. Dependenţa faţă de alcool este, la
Alcoolicul activ nu e mai păcătos decât bază de natură fizică. Exprimarea adicţiei,
oricine altcineva; el doar pare astfel. De fapt, însă, este o maladie spirituală, iar calea de
odată acceptată noţiunea că alcoolismul este ieşire - tratamentul – nu e unul de natură
o boală şi nu o slăbiciune morală, descoperim fizică, de vreme ce individul nu poate

19
deconecta sursa poftei lui prin mijloace fizice.
Pofta e de natură spirituală şi
combătută prin mijloace spirituale.
E destul de posibil ca toţi oamenii să
simtă genul de poftă care, la dependent,
conduce la auto-distrugere (în
alcoolicului, prin intermediul unei boli fizice ce
se înrăutăţeşte mereu). În sens pozitiv, există
şi posibilitatea ca remediul spiritual (de care
alcoolicul are nevoie pentru a rămâne în viaţă)
să fie folosit de către oricine care decide să
facă asta spre beneficiul propriei bunăstări
spirituale.
Odată ce s-a stabilit, chiar şi doar ca
posibilitate, că alcoolismul este o boală
spirituală care implică băutul, putem vedea
acum o imagine mult mai largă. Celelalte
dependenţe sunt similare, dar, în
alcoolului, sunt implicate alte substanţe (de
exemplu, narcoticele) sau alte comportamente
(jocurile de noroc, dependenţa de sex). Din
acest punct de vedere, toate comportamentele
adictive au în centrul lor o tulburare spirituală,
manifestată într-o multitudine de feluri, în
funcţie de natura fiecărui dependent în parte.
Bolile spirituale necesită
spirituale, iar cei Doisprezece Paşi oferă o
posibilă soluţie pentru aceste situaţii.
       
NIMENI NU POATE DEVENI ALCOOLIC doar
pentru că îşi doreşte să se întâmple astfel 6.
6
Cei care se pricep la aceste lucruri spun că o
singură utilizare a heroinei poate să cauzeze o
adicţie imediată faţă de această substanţă. Pe de
altă parte, drogurile mai puternice nu provoacă
întotdeauna şi cele mai puternice adicţii. În
comparaţie cu alcoolul, nicotina nu e la fel de
La fel, un alcoolic nu poate deveni abstinent
trebuie prin forţa voinţei, indiferent dacă e a lui sau
a altcuiva. Oricum, procesul prin care cineva
devine alcoolic nu e clar definit, iar modurile
în care alcoolismul începe sunt la fel de
cazul variate ca şi alcoolicii înşişi. În mod obişnuit,
pofta de a bea asociată alcoolismului cronic
nu apare dintr-o dată, ci e precedată de o
lungă perioadă de timp în care băutorul se
bucură de efectele alcoolului asupra
personalităţii sale. În acest timp, băutorul
mai poate face încă anumite alegeri, chiar
dacă acestea devin din ce în ce mai limitate,
până când ademenirea spre alcoolismul
activ devine prea puternică pentru a-i
rezista. Compulsia iniţială de a bea se
hrăneşte din personalitatea băutorului,
locul precum un suspin din adâncul sufletului lui.
La început, poate că nu o va auzi – cel puţin,
nu foarte clar. Când suspinul devine o tiradă
furioasă, nu mai rămâne nici o alegere de
făcut. E dependent.
De obicei, această progresie se face
într-un anumit număr de ani, timp în care
individul se poate răsfăţa cu un băut social
remedii considerabil. Din păcate, ‘băutul social’
înseamnă lucruri diferite pentru oameni
diferiţi, la momente diferite, în culturi diferite.
În unele ţări, e acceptabil social să bei cu
intenţia de a te îmbăta. În altele, beţia este
un comportament ruşinos şi degradant. Din
acest punct de vedere, există un contrast
interesant, de exemplu, între obiceiurile
populare din Grecia şi Rusia. În mediile
tradiţionale greceşti, beţia e privită ca o
puternică şi de distructivă, însă recuperarea din
dependenţa de nicotină este foarte dificilă.
20
postură foarte rea, iar în rândul clerului este
de neconceput. În Rusia, pe de altă parte, au
fost emise legi pentru a se asigura că preoţii
nu vor zace beţi pe stradă – lucru care ne
indică, cel puţin, că aşa ceva se întâmplă din
când în când. Unele grupuri religioase evită
consumul de alcool sub orice formă, în timp ce
altele, printre care şi Biserica Ortodoxă, (care
foloseşte vinul pentru Sf. Împărtăşanie),
plasează vinul devenit Euharistie [nota
editorului] în inima experienţei religioase.
Aceste constrângeri sociale şi religioase nu
influenţează prea mult apariţia băutului
alcoolic, cu excepţia faptului că un sentiment
de vinovăţie şi ruşine asociat alcoolului face
ca progresia să fie mai complicată şi mai
dificilă.
După ce “alcoolicul novice” trece printr-
o perioadă în care îşi dă seama că poate face
din ce în ce mai puţine alegeri în ce priveşte
dacă să bea sau nu, urmează, de obicei, o
perioadă în care persoana nu poate prezice
dacă va bea sau nu la un moment dat din
viitor. Contrar oricărei înţelepciuni simple,
contează prea puţin dacă persoana este un
băutor regulat, de zi-cu-zi, sau unul care face
pauze; nu contează dacă bea bere sau
spirtoase, vin roşu sau alb, pe stomacul plin
sau gol. Nu contează prea mult ce cantitate
bea odată. Unii alcoolici în stadii avansate pot
să nu bea mai mult de o jumătate de pahar de
lichior (deşi asta se întâmplă destul de rar).
Alţi oameni care nu sunt alcoolici pot să bea
50 de whiskey în fiecare zi. Conform
înţelepciunii A.A., nu contează ce bea o
persoană (doar bere, fără a combina vreodată
băuturile), când bea o persoană (niciodată
21
dimineaţa, ci doar joia), cât de repede sau
cât de mult bea o persoană. Ce contează
este efectul pe care îl are alcoolul asupra
personalităţii celui care bea. Dacă alcoolul
devine modul principal prin care cineva
reuşeşte să evadeze din momentul prezent,
acea persoană are probleme serioase.
Se întâmplă rareori ca simptomele
alcoolismului să se manifeste peste noapte,
dar acest lucru e posibil. Cu ceva timp în
urmă, am cunoscut o doamnă în vârstă care
nu a început să bea până când nu a fost
sfătuită de către medic să bea un pahar de
vin (sau ceva asemănător) în fiecare seară
înainte de culcare. Avea pe atunci 72 de ani.
Am întâlnit-o într-un centru de tratament
când avea 75 de ani, pe când pierduse tot
ce avea, cu excepţia vieţii.
Nu toţi băutorii înrăiţi sunt alcoolici,
aşa cum nu toţi alcoolicii sunt mari
consumatori de alcool [n. tr. - “băutor înrăit”
– autorul foloseşte termenul de “heavy
drinker” pentru a desemna o persoană care
consumă cantităţi mari de alcool, fără a fi
dependent de alcool]. Alcoolul este la fel de
periculos pentru ambele categorii, iar morţii
nu îi pasă de diagnosticul unei persoane. Un
alcoolic beat din spatele volanului unei
maşini ucide în exact acelaşi fel în care o
face şi un băutor înrăit, non-alcoolic, iar
victimele lor sunt la fel de moarte.
Unii oameni par să fie alcoolici, dar
nu sunt. Unii trec printr-o perioadă de băut
periculos şi compulsiv la sfârşitul
adolescenţei sau la începutul vârstei de 20
de ani, iar apoi (dacă supravieţuiesc) se
opresc atunci când încep să aibă
responsabilităţi în viaţă. Alţii beau foarte mult
în semn de protest, mai ales în acele culturi în
care alcoolul este interzis sau beau ca să
îndeplinească un fel de ritual nescris de
iniţiere, aşa cum se observă în mediile
studenţeşti din multe ţări.
De cele mai multe ori, nu e deloc clar
momentul în care o persoană trece de la
băutul social la stadiul incipient al
alcoolismului. Cu siguranţă, acest lucru are
mai puţine de-a face cu cantitatea de alcool, şi
mai mult cu dispoziţia băutorului în acea
perioadă.
Cercetările medicale sugerează că la
unii oameni există o predispoziţie genetică de
a deveni alcoolici. Oricine are unul sau ambii
părinţi alcoolici poate fi considerat în pericol,
deşi, aşa cum se întâmplă cu toate genele,
predispoziţia poate uneori să “sară” peste o
generaţie. Astfel, gena e purtată de oameni
care habar nu au că structura lor genetică
conţine ceva periculos pe care îl vor transmite
urmaşilor lor. Chiar şi aşa, boala se poate
manifesta doar la o persoană, nu şi la fraţii
sau surorile ei. Există cazuri în care nu a putut
fi depistată nici o influenţă genetică, moment
în care au fost luate în considerare şi alte
posibile cauze, inclusiv de ordin psihologic.
Există, bineînţeles, multe posibilităţi, cea mai
probabilă fiind aceea că boala pe care o
numim alcoolism se datorează unuia sau mai
multor factori, dintre care unii pot fi măsuraţi
cu uşurinţă, iar alţii nu. Nu e deloc uşor să
urmăreşti cauzele bolilor. Cineva poate crede
că e normal ca un fumător înrăit să fie atacat
de un cancer pulmonar. Însă, nu toţi cei care
au cancer pulmonar sunt sau au fost fumători
22
şi, totuşi, cancerul se manifestă în exact
acelaşi mod distructiv.
E cu siguranţă adevărat că şi copiii
alcoolicilor au problemele lor specifice. Mulţi
dintre ei se tem şi urăsc băutul, de vreme ce
acesta a fost cauza acelor lucruri care nu
par în regulă în vieţile lor; mulţi dintre ei sunt
hotărâţi că nu se vor atinge de nici un strop
de alcool. Din păcate, o astfel de decizie nu
e întotdeauna de durată şi, deseori, sunt şi
ei atraşi în capcana alcoolismului, indiferent
dacă le place sau nu. Comunitatea “Copiilor
Adulţi ai Alcoolicilor” folosesc şi ei cei
Doisprezece Paşi ai A.A. în programul lor de
recuperare.
Evident, dacă cineva născut cu o
predispoziţie spre alcoolism nu va bea
niciodată, alcoolismul respectivei persoane
nu va fi niciodată diagnosticat. E posibil ca
respectiva persoană să aibă anumite
comportamente care să indice prezenţa
alcoolismului fără a fi prezent consumul
efectiv de alcool; cel născut cu o astfel de
predispoziţie spre alcoolism trebuie să bea
la un moment dat pentru ca alcoolismul său
să fie observat şi diagnosticat ca atare. În
cele din urmă, poate să fie adevărat şi că
unor oameni din această categorie nu le
place senzaţia de a bea alcool şi reuşesc
să-şi învingă predispoziţia prin refuzul de a
bea prea mult sau chiar deloc.
Pare să fie adevărat şi că un
potenţial alcoolic are, în general, o
constituţie fizică puternică, de vreme ce
corpul trebuie să fie destul de sănătos
pentru a tolera cantitatea de alcool de care e
nevoie pentru ca alcoolismul să îşi urmeze
cursul lui normal. Pofta de a bea alcool se
datorează cu siguranţă unei modificări la
nivelul creierului ca urmare a acţiunii alcoolului
ingerat de individ. Faptul că cei mai mulţi
alcoolici par să tolereze alcoolul mult mai bine
decât non-alcoolicii (şi astfel, să bea mai mult)
poate să facă parte din acest proces.
Pentru a complica lucrurile, e posibil ca
în structura alcoolicului să existe şi o poftă
psihologică, independentă de cea fizică; asta
înseamnă că, chiar dacă una dintre pofte nu
dă rezultate, există o “rezervă” care atrage
persoana pe drumul către dependenţă.
Odată ce apare pofta fiziologică sau
cea psihologică, individul nu are foarte multe
argumente pentru a nu-i da curs. Dimpotrivă,
alcoolicii “debutanţi” dezvoltă forme
extraordinare de justificare a situaţiei lor. Unul
dintre jocurile favorite este cel de a avea mai
multe concepţii despre alcoolism (păstrate
ascunse în minte, niciodată abordate faţă de
ceilalţi), concepţii care plasează mereu linia
despărţitoare dintre consumatorul înrăit şi
alcoolic undeva dincolo de el şi
comportamentul lui specific. Astfel, el se poate
convinge că nu poate fi alcoolic pentru că nu
se culcă băut decât de două ori
săptămână. Mai târziu, numărul acestor seri
creşte pe măsură ce comportamentul lui se
deteriorează. Aproape toată lumea
impresia că alcoolicul este genul de om care e
găsit mort în şanţ; aşa că, dacă nu ajunge în
şanţ, nu poate fi alcoolic; cel puţin, acesta e
modul în care gândeşte un alcoolic.
Alcoolismul este progresiv. Situaţia se
înrăutăţeşte mereu. Acest lucru este valabil
pentru faza activă a băutului, dar – conform
experienţei A.A. – şi pentru faza de
recuperare. Adică, dacă cineva reîncepe să
bea după câţiva ani de abstinenţă, el va
avea acele simptome ale bolii lui ca şi cum
ar fi continuat să bea în mod alcoolic în toată
acea perioadă. Această idee se bazează pe
experienţă, nu pe experimente. Nici un
alcoolic abstinent din lume nu ar fi dispus să
testeze această teorie de dragul
experimentului. Din nefericire, astfel de
experimente există totuşi în viaţa reală şi
sunt făcute de oameni care reuşesc să se
convingă că nu mai sunt alcoolici.
Rezultatele “cercetării” le sunt deseori fatale.
În timpul fazei de dezvoltare a
alcoolismului activ, comportamentele tind să
se înrăutăţească pe măsură ce drogul
cucereşte tot mai mult teritoriu. Schimbările
de dispoziţie devin ceva obişnuit şi pot să
apară perioade de amnezie alcoolică.
Aceste episoade sunt numire uneori
“ruperea filmului”, - cel în cauză uită ce a
făcut sau a spus în timp ce era sub influenţa
de alcoolului; - nefiind necesară pierderea
cunoştinţei. Dimpotrivă, alcoolicii devin
uneori experţi în a depăşi “ruperile de film”.
pe Anumite funcţii ale comportamentului uman
continuă să fie active, cel puţin la un anumit
nivel. Sunt cunoscute cazuri de oameni care
are au putut, cu un oarecare succes, să
conducă o maşină în timp ce erau într-o
astfel de stare. Într-adevăr, unii oameni se
specializează chiar în a şofa în starea
aceasta şi se trezesc în locuri ciudate fără
să-şi amintească cum au ajuns acolo. În
schimb, aceasta este cauza unuia dintre
cele mai bizare şi dezgustătoare ritualuri
23
îndeplinite regulat de către alcoolici
“inspectarea” maşinii în zorii zilei pentru a
vedea dacă prezintă urme noi de accident,
zgârieturi sau (şi mai rău) sânge.
Conducerea maşinii sub influenţa
alcoolului poate deveni o obişnuinţă pentru
unii; pentru alţii, devine normal să se bată
atunci când beau. Unii beţivi nu fac decât să
stea într-un colţ şi să-şi piardă cunoştinţa. Alţii
ies din casă în căutare de scandal. Mai ales în
stadiile târzii ale băutului pot să apară
comportamente total necaracteristice
individului.
Pentru unii, tabloul e completat de
halucinaţii şi de alte simptome neplăcute, pe
parcurs ce persoana alunecă spre nebunie
sau spre moarte. Această progresie poate să
dureze mulţi, mulţi ani, fiecare stadiu fiind
distinct faţă de cele anterioare. Totuşi, după
cum s-a spus deja, acest lucru se poate
întâmpla extrem de repede, spre marea uimire
a alcoolicului însuşi.
Un alcoolic activ este absolut izolat de
restul lumii. Cea mai importantă relaţie din
universul lui este cea cu alcoolul, iar propria
voinţă este cea mai puternică entitate din
lumea lui bolnavă. E captiv în relaţia cu drogul
său care, în cele din urmă, îl va ucide. Urăşte
durerea şi problemele, mânia care îi
înconjoară viaţa; poate că urăşte şi minciuna,
amăgirile şi nevoia de a-şi aminti minciunile.
Cu toate astea, el nu-şi poate imagina viaţa
fără alcool, de vreme ce e convins că drogul
este singura lui mângâiere şi consolare: este
cel mai bun prieten, iubitul şi protectorul lui;
este distrugătorul şi zeul lui.
În acest stadiu al progresiei bolii sale,
– nu există prea multe lucruri la locul lor în
viaţa alcoolicului. În esenţa fiinţei lui ceva nu
e în regulă – ceva ce poate lua diferite
forme. Pentru majoritatea oamenilor - este
evident că împlinirea ca fiinţă umană e
realizată prin relaţiile noastre cu ceilalţi. Nu
suntem compleţi în individualitatea noastră,
iar relaţiile noastre sunt cele prin care ne
împlinim existenţa. Nu putem cunoaşte pe
deplin semnificaţia lui “eu” până când nu
suntem în stare să recunoaştem “eu”-l unei
alte persoane.
În teologia creştină, însăşi această
credinţă dă viaţă înţelegerii noastre asupra
lui Dumnezeu. Dumnezeu este Trinitatea,
iar Persoanele individuale sunt Persoane
pentru că sunt în relaţie – o expresie
reciprocă eternă a iubirii divine, a fiecăreia
pentru celelalte două.
La un nivel mai pământesc, putem
vedea că semnificaţia deplină a ceea ce
înseamnă să fim oameni apare atunci când
comunicăm. Marile lucrări de artă – din
pictură, sculptură şi muzică – sunt “mari”
datorită capacităţii lor de a comunica, chiar
dacă artiştii sunt anonimi sau uitaţi –
“individualitatea” lor în comunicare e mult
mai importantă decât existenţa lor istorică,
de vreme ce ei continuă să trăiască prin arta
lor. De exemplu, nu ştiu cine a fost
Beethoven ca om, dar atunci când ascult
atent muzica lui ştiu cine este ca persoană.
Viaţa alcoolicului activ e lipsită de
complexitatea experienţei umane. Lui îi este
greu să perceapă vreun alt “eu” în întreaga
lume, în afară de el însuşi. Emoţiile lui pot să
fie foarte diferite – poate să treacă de la a fi
24
extrem de fericit la a fi foarte trist (şi, destul de
des, chiar morocănos) într-o scurtă perioadă
de timp; el nu are însă ca termen de
comparaţie experienţa altcuiva, nici nu se
raportează la moderare sau subtilitate. Într-
adevăr, rafinamentul lipseşte cu desăvârşire
din viaţa unui alcoolic. În general, în lumea lui,
e “totul sau nimic”. Nu există nici compromis,
nici raţiune – doar durerea momentului
prezent. Şi, în gândirea alcoolicului, durerea
momentului prezent e cea care trebuie evitată
cu orice preţ.
Acesta e doar unul dintre multele
motive din care oamenii care au relaţii de
lungă durată cu alcoolici activi simt că viaţa e
atât de dificilă. Cea mai mare greşeală a lor
este de a continua să creadă că ei sunt cea
mai importantă parte din viaţa unui alcoolic şi
că ei au responsabilitatea de a avea grijă de
alcoolic, de a-l salva de el însuşi. Uneori, e o
surpriză foarte mare să descoperi că astfel de
oameni nu au fost, de fapt, într-o relaţie
adevărată de foarte mult timp; relaţia a-tot-
consumatoare şi a-tot-distrugătoare dintre
băutor şi substanţa chimică C2H5OH este
singura care are vreo importanţă în viaţa celui
ce bea.
Nu doar relaţiile sunt greu de menţinut
de către alcoolic; există o completă lipsă de
comunicare chiar în interiorul alcoolicului
însuşi. Personalitatea umană este de o
frumuseţe şi o complexitate aparte; mai mult,
ea posedă un sistem de împărtăşire a
experienţei şi ideilor. La alcoolicul activ aceste
schimburi de comunicare sunt sever tulburate,
iar gândurile şi sentimentele se pot manifesta
în modalităţi inedite şi neplăcute. Mulţi
25
alcoolici trec prin perioade lungi în care nu
au un somn natural – de fapt, în cea mai
mare parte a timpului în care au ochii
închişi, alcoolicii sunt inconştienţi datorită
cantităţii de alcool pe care au băut-o.
Procesul natural al producerii, transmiterii şi
receptării viselor este sever tulburat. În
stadiile târzii ale băutului, aceste comunicări
interioare răzbat uneori la suprafaţă şi când
sunt trezi, în timpul stării de veghe. Pot să
fie situaţii în care alcoolicii halucinează cu
mult înainte ca bine-cunoscutul şi, deseori,
fatalul ‘delirium tremens’ să apară. Atunci
când se întâmplă asta, e ca şi cum
inconştientul, cu toate temerile, ororile şi
pericolele care-l însoţesc, pătrunde în partea
conştientă a personalităţii, în încercarea de
a salva câte ceva din funcţiile lui necesare.
Sentimentul de totală izolare
experimentat de către alcoolic, deşi nu
neapărat recunoscut de acesta, include
situaţii în care oamenii normali nici măcar nu
s-ar gândi că e posibil să fii izolat. De
exemplu, pentru oamenii obişnuiţi, a fi
conştient poate să nu fie întotdeauna o
experienţă minunată, dar măcar e una pe
care poţi să te bazezi. Pentru alcoolicul care
bea, starea de inconştienţă începe să devină
o alternativă binevenită în defavoarea
suferinţelor vieţii. Totuşi, şi în timpul stării de
inconştienţă, mintea alcoolicului este
afectată de durerea şi nebunia lumii
conştiente. Închiderea ochilor nu mai
reuşeşte să alunge durerea şi se pare că nu
mai există nici o cale de a ţine nebunia la
distanţă.
Pe parcurs ce trece timpul, distanţa
dintre intenţie şi punere în practică devine tot
mai mare. Pentru alcoolici e normal să aibă
“totul-sau-nimic”: un lucru fie e demn de a fi
făcut, fie e desconsiderat ca “gunoi”, nonsens
sau ceva dincolo de puterea de imaginaţie. Şi,
chiar şi atunci, sunt şanse ca nimic să nu se
întâmple. Cei mai mulţi alcoolici trăiesc în cea
mai mare parte a timpului într-o stare de
potenţial complet. Poate că sunt gata-gata să
facă ceva, că ar putea să facă ceva, se
gândesc să facă ceva, dar rareori fac altceva
în afară de băut. Planificarea pare minunată şi
puternică, contemplarea pare de folos, dar
acţiunea e mai rar întâlnită. Mulţi alcoolici s-au
apucat să scrie cel mai bun roman din lume,
cu o foaie albă în faţă şi o sticlă de băutură.
Deseori, sticla e terminată înainte ca un singur
rând să fie scris pe foaie. Ei încearcă să ia
alcoolul cu ei pe drumul spre faimă şi avere,
succes şi împlinire. Din nefericire, alcoolul
este un însoţitor dezastruos, de vreme ce îi
răpeşte persoanei aproape întotdeauna orice
simţ al succesului. Pentru fiecare scriitor
alcoolic renumit, există probabil câteva mii de
alţi scriitori care au murit încercând să îi
depăşească realizările.
Adevărul şi sinceritatea nu sunt
prietenii alcoolicului. Acestea sunt “accesorii”
pe care restul lumii le consideră valoroase, dar
pe care alcoolicul le consideră impedimente.
Deseori, un alcoolic va spune automatic o
minciună, mai degrabă decât să spună
adevărul; procedând astfel, el reuşeşte să
controleze realitatea ceva mai bine şi nu
trebuie să-şi amintească detaliile dificile ca şi
fapte reale. O dificultate evidentă pentru
alcoolic este aceea că memoria îi este
26
afectată, mai ales în timpul perioadelor de
amnezie alcoolică. Pe lângă încercarea de
a-şi aminti ce minciuni şi cui a spus,
amnezia alcoolică îi dă o senzaţie de control
haotic - nimic altceva decât “degustarea”
iadului însuşi.
Chiar şi în abstinenţa timpurie,
alcoolicii în recuperare îşi dau seama că au
încă tendinţa de a spune minciuni în loc să
spună adevărul, doar pentru că întotdeauna
a fost mai uşor să facă aşa. A spune o
minciună înseamnă a crea propria realitate –
cea mai mare realizare a unui alcoolic. A
spune adevărul înseamnă a accepta
realitatea reală. Alcoolicii urăsc să facă asta.
Un alcoolic va schimba şi adapta toate
întâmplările, datele, numerele, promisiunile
şi jurămintele, de vreme ce tot ce e legat de
el trebuie să servească singurului scop pe
care îl are – de a-şi menţine în siguranţă
relaţia cu alcoolul. Bineînţeles, uneori
situaţia lui presupune unele compromisuri,
mai ales atunci când este ameninţat serios
de către oameni cu autoritate. Totuşi, e puţin
probabil ca el să renunţe la scopul lui
principal pentru prea mult timp.
La un anumit moment în progresia
bolii lui, alcoolul pare să asigure odihna şi
liniştea alcoolicului. Din nefericire, pe
parcurs ce boala progresează, efectul
amorţitor al alcoolului pare să se diminueze;
alcoolicul ajunge să se trezească atunci
când ar prefera să doarmă în timpul celor
mai rele simptome ale unei mahmureli.
Aceasta înseamnă că durata unei mahmureli
e extinsă şi, pentru că o parte importantă a
mahmurelii nu e nimic altceva decât pofta de
a bea mai mult alcool, durata tentaţiei este şi
ea prelungită astfel. Băutul cu scopul de a
stopa durerea unei mahmureli este un cerc
vicios - unul căruia aproape fiecare alcoolic
trebuie să-I facă faţă la un moment dat. A
zace întins într-o durere groaznică
momente în care şi-ar dori foarte mult să
doarmă devine ceva obişnuit; acesta e
momentul în care alcoolicul trebuie să decidă
dacă poate sau nu să reziste pentru restul zilei
(fapt care poate necesita o anumită cantitate
de cafea neagră şi multe băi) sau dacă
durerea resimţită este atât de mare încât
trebuie să reînceapă să bea doar pentru a
supravieţui. Acesta e modul în care, de multe
ori, beţiile repetate se perpetuează de la sine.
Progresia continuă, chiar
alcoolicul nu are prea mulţi bani sau o sursă
stabilă de alcool. Uneori, când băutul e
necesar doar pentru că durerea e extrem de
copleşitoare, capacitatea de a lua decizii
morale dispare. Singurul lucru care e simţit e
nevoia, nevoia de a „se drege” şi nimic nu
poate fi mai important decât această
„dregere”. Sunt necesare
supraomeneşti pentru a sparge acest ciclu,
chiar şi temporar. E aproape imposibil să-l
distrugi pentru totdeauna.
Dacă poate să lucreze, alcoolicul va
alege munca pentru a spori şansele
adevăratei sale ţinte în viaţă. Bineînţeles,
individul nu se gândeşte şi nu acţionează la
nivel conştient în acest mod, iar o mare parte
a motivaţiei lui principale în viaţă rămâne
ascunsă, chiar faţă de el însuşi. Doar atunci
când o altă “forţă” îl determină să-şi apere
punctul de vedere, alcoolicul poate fi pus faţă
în faţă cu adevărul.
Un alcoolic activ este o persoană
care cunoaşte foarte bine mânia, căci el
trăieşte într-o lume în care mânia este cel
mai la îndemână instrument. Din experienţă,
în ştie că întreaga lume e împotriva lui.
Aceasta nu e paranoia obişnuită, aşa cum e
cunoscută şi înţeleasă de restul speciei
umane. Paranoia lui e una justificată. Un
beţiv poate aborda o persoană complet
străină şi îl poate transforma într-un duşman
doar printr-un contact vizual. Atât de multă
milă şi mânie este aruncată asupra lor de-a
lungul “carierei” de consum, încât uneori au
dreptate să creadă că cei mai mulţi oameni
consideră că alcoolicii nu sunt „buni de
dacă nimic”.
Un alcoolic care bea nu poate iubi
pentru că centrul lumii lui nu poate fi
niciodată o altă persoană. El poate doar să
venereze alcoolul, mijloacele de obţinere a
acestuia sau şansele de a fi lăsat în pace cu
alcoolul lui, indiferent de sentimentalismele
şi emoţiile care l-ar putea convinge de
puteri altceva.
Îi lipseşte judecata morală pentru că
nu are vreun simţ al binelui sau răului; este
neînţelept şi expeditor. Trăieşte pentru un
sentiment iluzoriu de satisfacţie bazată pe
băut, aşa că nu are absolut nici un sentiment
de auto-reţinere, iar auto-controlul este
complet opus ţintei lui în viaţă. Nu are
răbdare, deseori pentru că singurul moment
real în viaţa lui apare atunci când „pune
mâna” pe următorul pahar. Atât cât poate el
înţelege, propria lui voinţă este a-tot-
puternică şi nimic şi nimeni nu are
27
permisiunea să pună în pericol această stare
de fapt. Dacă există vreo emoţie care
pătrunde prin blindatul lui sistem defensiv,
acesta e probabil frica. Pentru alcoolic, teama
vine şi din exterior, şi din interior. În mare
măsură, acest lucru se datorează faptului că
băutorul nu se poate baza ca alcoolul să îi fie
cel mai bun prieten, ghid şi paznic, aşa cum
şi-ar dori el. Alcoolul este, în acelaşi timp, un
zeu fals pentru că el nu e o persoană, ci un
lucru şi nu are nici o grijă sau preocupare
pentru viaţa celor pe care îi ia sub aripa lui
tenebroasă. El este şi un depresiv şi îl
“recompensează” pe băutor cu simptomele
cronice ale depresiei, pe lângă durerea fizică
permanentă care însoţeşte băutul excesiv.
Alcoolicul cunoaşte trădarea şi renunţă
rapid la loialitate. Învaţă să nu aibă încredere
în nimeni. Priveşte suferinţa îndelungată ca pe
ceva pentru idioţii din lumea aceasta. Nici
măcar nu ştie ce e aceea speranţă pentru că
valorile lui sunt orientate spre recompensarea
imediată, în timp ce speranţa
răbdarea.
Una dintre marile ironii este
alcoolicul este, în mod surprinzător, foarte
capabil de auto-disciplină. Totuşi, aceasta nu
e din perspectiva auto-constrângerii
curajului, ci e în totalitate ţintită
pedepsirea propriei persoane. El poate opera
la câteva nivele de conştiinţă în acelaşi timp;
în orice s-ar transforma conştiinţa lui de-a
lungul nebuniei gândirii alcoolice, se pare că
aceasta nu face decât să-l umple de durere
faţă de comportamentele sale din trecut.
Ar fi o greşeală să credem că alcoolicul
e de acord cu propriul comportament, chiar
dacă este complet devotat faţă de
continuarea acestuia. El îşi dispreţuieşte
comportamentul, dispreţuieşte alcoolul şi se
dispreţuieşte pe sine.
De asemenea, ar fi o greşeală să
credem că alcoolicul joacă doar un rol pasiv
în relaţia sa cu alcoolul. De fapt, el este într-
o stare de război permanent cu acesta. Într-
adevăr, de fiecare dată când bea ceva, el
încearcă să se lupte cu alcoolul şi să
câştige. Totuşi, aşa cum va învăţa în timp,
această bătălie e inutilă şi nu poate fi
câştigată. Cu toate acestea, el continuă ca şi
cum dacă ar bate un cui pătrat, acesta ar
intra într-o gaură rotundă. El încearcă din
nou şi din nou să aplice în viaţa lui remedii
care au fost încercate de atâtea ori înainte şi
care au dat greş întotdeauna.
Pentru băutor, umilinţa şi umilirea
sunt sinonime. Din când în când, curajul ar
putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii
la beţie, dar asta e tot. Dreptatea e
implică desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine e
suficient de prost ca să creadă în virtuţile
că acestei vieţi, iar pacea e ceva imposibil,
pretinsă doar de nebuni.
Pentru alcoolic, nu are nici un sens
sau să vorbeşti despre puterea voinţei pentru că
către aceasta este partea cea mai afectată din
toată fiinţa sa. Acest fapt – că abilitatea sa
de a face alegeri e afectată – face dificil,
dacă nu chiar imposibil, ca alcoolicul să
profite de diferitele metode folosite în mod
tradiţional pentru a-i ajuta pe oameni; acest
lucru e valabil pentru orice tentativă de
tratament.
În general, cam tot ce-i poate oferi
28
direct alcoolicului medicina tradiţională este să
transforme băutul într-o experienţă total
neplăcută şi periculoasă pentru individ. Acest
lucru e făcut prin administrarea unui anume
medicament care are o reacţie neplăcută cu
alcoolul, făcând persoana să se simtă cu
adevărat rău. Teoria este că atât timp cât
medicamentul este administrat, persoana va
alege în mod normal să nu bea alcool. Din
nefericire pentru alcoolici, asta va funcţiona
rareori pe termen lung, de vreme ce ei beau
deseori până când băutul devine dezgustător
şi periculos - şi asta fără ajutorul nici unui
medicament prescris. Pe lângă asta,
compulsia de a bea, e întotdeauna mai
puternică decât orice teamă de consecinţe, iar
tentaţia de a face acest lucru e o trăsătură
străveche care nu poate fi depăşită de
administrarea nici unui medicament.
Băutorii înrăiţi care nu sunt alcoolici pot
răspunde la terapia aversivă descrisă mai sus,
cel puţin pentru o vreme. Ea nu dă rezultate
pentru alcoolici pentru că se aşteaptă ca ei să
facă o alegere raţională bazată pe dovezi şi
bun simţ. Dacă ei ar fi sensibili la o cantitate
cât de mică din oricare dintre cele două, ar
avea şanse să fie eficientă. Dar ei nu sunt.
Aşa că nici ea nu este.
Nu putem accentua suficient faptul că
alcoolicii suferă de ceva mult mai serios decât
de folosirea incorectă a voinţei umane sau de
o serie de alegeri greşite. Ei suferă, de fapt,
de o boală a voinţei; ei nu pot lua decizii bune.
Nici un efort nu poate schimba ceva, căci nu ai
ce să schimbi.
       
29
BUNĂTATEA ŞI SIMPATIA SUNT
DESEORI cele mai dăunătoare „daruri”
care-i pot fi oferite unui alcoolic. Ambele au
tendinţa de a transmite mesajul că, date fiind
circumstanţele vieţii sale, băutorul nu trebuie
să aibă nici un sentiment de
responsabilitate. Alcoolicul receptează
aceste mesaje de parcă ar avea ascuns un
radio pe unde scurte, aflat în funcţiune doar
pentru acest gen de afirmaţii. În gândirea
alcoolicului, orice scuzare a băutului său îi
permite să bea. Într-un mod similar, pentru
cineva cu tulburări de alimentare, orice
scuză îi va permite acestuia să mănânce
mai mult, pentru un dependent de sex să se
comporte ca atare, pentru cel care
cheltuieşte prea mult să cheltuiască şi mai
mult. Orice îndepărtare de noţiunea de
‚totală responsabilitate’ îi permite alcoolicului
să-şi continue comportamentul specific – nu
de dragul de a bea, ci pentru sentimentul de
eliberare pe care i-l oferă băutul. Nici gustul
alcoolului, nici efectul acestuia nu sunt cele
mai toxice. „E sentimentul de a avea
libertatea de a se oferi propriilor plăceri, fără
a avea nici un sentiment de responsabilitate
personală pentru acţiunile lor - de aceea le
este atât de dificil să reziste.” (Nota
editorului)
Alcoolicii îşi petrec cea mai mare
parte a timpului într-o letargie emoţională şi
în activităţi care să îi asigure că vor rămâne
astfel. Atunci, nu-i de mirare că alcoolicul
proaspăt abstinent nu e prea sigur de ce
anume înseamnă să aibă un sentiment sau
cum să procedeze cu un sentiment pe care îl
are. Dacă i se întâmplă ceva rău lui sau celor
din jurul lui, alcoolicul va găsi de obicei pe
cineva pe care să îl învinovăţească şi (cu
înflăcărare egală) se va asigura că, indiferent
de situaţie, el va fi văzut ca victimă. Fără
îndoială că după un eveniment precum
tragedia de pe 11 septembrie 2001 din New
York şi din alte părţi, alcoolicii din întreaga
lume au început să relateze modul în care
aceste întâmplări i-au ‚rănit’ pe ei personal.
De timpuriu, alcoolicii resping ca pe
ceva bizar orice relaţie de cauză şi efect vizavi
de relaţia cu corpurile lor. Ei tind să se vadă
pe ei înşişi într-un mod “deconectat” –
persoana e ‚separată’ de propriul corp, exact
aşa cum propriul corp e separat de oricare
altul. În fiecare dimineaţă, el poate fi uimit să
se trezească şi să se “găsească” încă în
corpul său. Trupul e bătut şi îndurerat pentru a
se asigura de acest fapt, dar el e încă acolo,
pregătit să primească mai multe pedepse,
pregătit să fie tras ceva mai aproape de
moarte.
Alcoolicilor le lipseşte sentimentul
conexiunii cu restul lumii, chiar şi cu restul
speciei umane. Paşii nu folosesc acest
concept, dar el explică pe larg situaţia dificilă a
alcoolicului. Fiecare simte un anumit grad de
izolare în viaţa sa, într-o măsură mai mică sau
mai mare. Ca şi paranoia, acest sentiment de
izolare reprezintă un mod necesar de a face
faţă dificultăţilor vieţii. Ca şi alte ameninţări
existenţiale, lipsa de semnificaţie, moartea,
durerea şi anxietatea, conştientizarea izolării
ne face puternici, independenţi. Într-adevăr,
toate ameninţările asupra existenţei noastre
30
sunt importante pentru noi, indiferent de cât
de neplăcute pot să fie, căci ele ne dau un
anume simţ al dimensiunii, un simţ al
experienţei. De exemplu, foamea este o
stare mult mai naturală decât sentimentul de
a fi mâncat prea mult. Dacă nu faci nimic, ţi
se face foame. Foamea doare sau, cel puţin,
e inconfortabilă. Pe de o parte, foamea e
necesară pentru a ne stimula să găsim, să
preparăm şi să mâncăm hrana. Însă la un
nivel complet diferit, ea ne e folositoare
pentru că ne face să ştim să apreciem. Un
om care a mâncat bine la un banchet va
considera o bucată de pâine ca fiind
nedemnă de atenţia lui. Un om înfometat va
privi aceeaşi bucată de pâine ca pe ceva
delicios, cu un gust special.
Izolarea ne învaţă să fim
independenţi, „pe picioarele noastre”.
Alternativa ar fi să fim ca o oaie sau să fim
dependenţi ca altcineva să ia toate deciziile
în locul nostru. La nivelul la care se află de
obicei alcoolicul, această izolare e departe
de a fi cea care l-ar putea încuraja să se
bazeze pe el însuşi. Mai degrabă, e vorba
de sentimentul de a fi complet izolat, dincolo
de cauză şi efect. Toate informaţiile pe care
le primeşte trebuie să fie filtrate prin egoul
său, iar cele care nu sunt conforme cu
personalitatea sa sunt eliminate. În lipsa
unui contact cu restul lumii, simte că
personalitatea îi este fragmentată.
Ascultându-i pe alcoolici povestindu-şi şi
repovestindu-şi experienţele în cadrul
grupului, îţi dai seama că există un anumit
grad de similaritate. Ceea ce descriu ei nu
este doar un sentiment de pierdere a
individualităţii – există suficiente dovezi pentru pierderea demnităţii, “vizite” la spital sau în
a demonstra că alcoolicul se simte foarte arest – dacă nu şi mai rău. În cele din urmă,
singur. Mai degrabă, e vorba de sentimentul unii - puţini, dar norocoşi – vor găsi drumul
că nu există nimic în interiorul său – că nici spre A.A., fără pic de putere rămasă în ei,
măcar nu mai are un interior. Într-un efort fără puterea de a lupta, fără dorinţa de a
extraordinar de a fi regele universului, el îşi merge mai departe. O astfel de persoană
pierde orice sentiment de sine. Gândiţi-vă la are nevoie să fie primită, să fie acceptată şi
scamatoria pe care o vedeţi la circ atunci când să asculte. Dacă ascultă suficient, pentru
magicianul are o grămadă de farfurii pe care le suficient de mult timp, e posibil să audă
învârte cu vârful unui băţ. El se plimbă de colo ceea ce trebuie să înveţe.
colo, provocând tensiune pe parcursul
reprezentaţiei, prin faptul că lasă câteva Capitolul 3
farfurii să se clatine, gata să cadă. Pentru
alcoolic, toată viaţa pare ca o grămadă de
Viaţa în A.A.,
farfurii - toate gata să cadă. În cele din urmă,
singura soluţie care pare să îi ofere un Viaţa în Recuperare
oarecare confort e cea de a-şi uita necazurile
şi de a se îneca în beţie. Încercarea de Întâlnirile
echilibrare între învârtirea farfuriilor şi căderea Cel ce doreşte să afle voia Domnului
în uitare este tocmai situaţia grea a trebuie ca mai întâi să înceteze a mai
alcoolicului. Greutatea situaţiei alcoolicului e asculta pretenţiile propriului ego.
tocmai încercarea de a menţine echilibrul între Apoi, după ce L-a rugat pe
‚învârtirea farfuriilor’ şi uitarea completă. Dumnezeu cu credinţă şi simplitate
sinceră şi a vorbit cu ceilalţi din grup
        cu umilinţa inimii şi fără gând de
îndoială, el ar trebui să accepte ce îi

PÂNĂ ACUM, AM VĂZUT PARTEA spun ceilalţi ca fiind spuse de gura lui

NEGATIVĂ a poveştii; tot acest proces poate Dumnezeu, chiar dacă sfatul lor e

dura mult timp, uneori chiar ani de zile. Totuşi, contrar propriei lui dorinţe şi chiar

cât timp mai există suflu în corpul său, există dacă cei consultaţi nu sunt foarte

mereu şansa ca alcoolicul activ să ajungă într- spirituali. Căci Dumnezeu nu e

un moment în care durerea să-i fie suficientă, nedrept şi El nu îndepărtează

iar viitorul destul de lipsit de speranţă pentru
ca el să ia legătura cu Alcoolicii Anonimi.
Întregul proces poate implica una (sau mai
multe) “excursii” în centre de tratament,
prăbuşirea căsniciei, pierderea serviciului,
sufletele celor care cu credinţă şi
inocenţă se supun umili experienţei,
puterii şi speranţei celorlalţi. Chiar
dacă cei întrebaţi sunt pure bestii, El,
Cel care vorbeşte, este Cel Imaterial

31
 şi Nevăzut.
Aceasta e o interpretare a ceea ce
Sfântul Ioan, autorul Scării Raiului, spunea în
secolul VII (Treapta 26:111).
Dată fiind o epocă diferită şi un grup
complet diferit de oameni dintr-un mediu
complet diferit, Sf. Ioan ar putea descrie o
întâlnire A.A. Într-o astfel de întâlnire, o
persoană vorbeşte şi este ascultată. Apoi,
altcineva vorbeşte şi ceilalţi ascultă. De fapt,
rareori e căutat un sfat şi aproape niciodată
dat, însă cu toate astea se învaţă foarte mult.
Dacă ceva din ce e spus necesită a fi
comentat, un alt vorbitor va integra respectiva
informaţie în ceea ce are el de spus, referindu-
se la greşelile pe care le-a făcut el în propria
viaţă mai degrabă decât apostrofându-l pe cel
care a adus în discuţie respectiva problemă.
Nu e chiar atât de complicat pe cât sună, de
vreme ce alcoolicii tind să fie destul de lipsiţi
de originalitate în greşelile pe care le fac, iar
aceleaşi greşeli au fost făcute, probabil şi de
alţi oameni din cameră. Până la urmă, ce se
împărtăşeşte la o întâlnire A.A. este
„experienţa, puterea şi speranţa” fiecărei
persoane. Atunci când la o întâlnire cineva
este răutăcios, conştient sau nu, nu e
neobişnuit ca membrii grupului să îi atragă
atenţia faţă de acel comportament cu
blândeţe, dar ferm şi fără a o face într-un mod
acuzator. Atmosfera unei întâlniri A.A. e
departe de a fi aceea a unei mustrări în biroul
directorului, a discursului despre cum „trebuie
să încerci mai mult” al unui părinte beligerant
sau îndemnurile absurde ale unui antrenor de
fotbal.
32
Înainte de a ajunge la prima lui
şedinţă, alcoolicul „se califică” pentru tot ce
are A.A.-ul de oferit, iar preţul pentru asta e
durerea – durerea fizică, durerea
sufletească, durerea de a fi viu. În orice
formă, durerea e un însoţitor constant al
alcoolicului activ. Uneori, ea îl va determina
să facă cel mai dificil lucru din lume pentru
el: să pună mâna pe telefon şi să ceară
ajutor. Asta reprezintă cea mai mică
crăpătură în armura lui masivă; luând în
considerare lipsa completă de stabilitate
emoţională, portiţa deschisă oportunităţii de
a face aşa ceva e extrem de mică. Însă
minunile se întâmplă.
Odată ce e în contact cu A.A.-ul, el
va descoperi două puternice surse de sprijin:
grupul (sau întâlnirea) şi naşul. Mergând la
întâlniri şi vorbind cu naşul, el va avea tot ce
îi trebuie pentru ca adevărata muncă să
înceapă: lucrarea celor Doisprezece Paşi.
Foarte des, odată ce contactul
telefonic iniţial a fost făcut, alcoolicul va fi
condus la o întâlnire de către alţi alcoolici
care sunt deja în recuperare. Ce va vedea el
acolo e pe cât de evident, pe atât de
neaşteptat. Acolo nu există secrete ascunse
în spatele uşilor închise, nimeni nu
chicoteşte, nici nu arată cu degetul, nu
există strângeri de mână neobişnuite sau
parole – într-adevăr, nimic ieşit din comun. I
se va oferi o cană de cafea (sau ceai) şi va fi
salutat de nişte oameni care arată ca… nişte
oameni obişnuiţi.
Uneori e o mare surpriză pentru nou-
veniţi faptul că alcoolicii în recuperare arată
ca nişte oameni normali. Alcoolicii nu
recunosc în mod obişnuit alţi alcoolici, iar dacă
singura imagine mentală e aceea că un
alcoolic trăieşte sub poduri şi bea soluţie de
lustruit pantofii, acea imagine va suferi o
revizuire semnificativă.
La o întâlnire, există şi alte lucruri care
pot să îl surprindă. În A.A. nu există nici un
proces de evaluare. Nu există nici un
procedeu de admitere. Nu există formulare de
completat, nici întrebări de răspuns. Singura
cerinţă pentru a participa ca membru este
dorinţa de a înceta băutul. Singura taxă de
iniţiere plătită de către cei care încep să
meargă la A.A. este pericolul şi răul pe care şi
l-au făcut lor înşişi prin consumul lor de alcool.
Nu există profesionişti la aceste întâlniri – toţi
cei care sunt acolo sunt alcoolici în
recuperare.
Noul venit e întâmpinat şi încurajat să-l
asculte pe cel ce vorbeşte şi să fie atent la
acele elemente din povestea acestuia care
seamănă cu experienţa proprie. Cei mai mulţi
alcoolici încetează să asculte cu ani înainte de
a înceta băutul, astfel încât acest lucru în sine
poate să fie o noutate. Alcoolicii activi sunt
printre cei mai răi ascultători din lume. Chiar
atunci când sunt prinşi într-o conversaţie,
ascultă rareori pentru că folosesc timpul în
care vorbeşte partenerul de discuţie gândindu-
se la ce vor ei să spună în continuare. Forma
preferată de comunicare a alcoolicului este
monologul.
Ascultarea e şi ea unul dintre primele
lucruri pe care alcoolicul învaţă să le facă pe
drumul spre recuperare. De la a fi un
ascultător foarte prost, alcoolicii încep să
asculte şi încep să înveţe. În timp, abilităţile lor
33
de ascultare pot să se îmbunătăţească mai
mult decât cele ale oamenilor normali. E
posibil ca ascultarea să nu fi fost niciodată
specialitatea omului, iar în lumea modernă e
cu adevărat rară. Din punct de vedere
spiritual, acest lucru e trist, mai ales dacă ne
gândim că cel puţin jumătate din experienţa
rugăciunii constă în ascultare.
Noul venit poate fi doar la câteva
minute depărtare de ultimul pahar (cel puţin,
până acum) şi pe când ajunge el să se
gândească la asta, mare parte din ce se
întâmplă la întâlniri poate să nu fie mai mult
decât o amintire înceţoşată. Nu contează.
Ce e important e ca el să-şi amintească
faptul că a petrecut ceva timp cu un grup de
oameni care l-au tratat cu amabilitate şi cu
demnitate – poate prima întâlnire de acest
gen într-o lungă perioadă de timp.
Formatul general al unei întâlniri A.A.
este următorul: după o scurtă introducere în
care sunt citiţi cu voce tare Preambulul, cei
Doisprezece Paşi şi cele Doisprezece
Tradiţii, oamenii vorbesc fie despre tema
anunţată de secretar ca şi temă a întâlnirii
(preferatul din toate timpurile pare să fie
„recunoştinţa”), fie despre un subiect care îl
preocupă în mod special pe vorbitor sau pe
altcineva prezent la şedinţă. Deseori, dacă e
prezent şi un nou venit, întreaga întâlnire va
fi devotată Pasului Unu, permiţându-i
fiecărui membru prezent să-şi reactualizeze
propria experienţă a intrării lui în A.A. În
unele grupuri mai mari, nou veniţii pot fi
încurajaţi să meargă la o mini-întâlnire a lor
în care preocupările lor specifice vor fi
discutate cu membri care au câţiva ani de
experienţă.
În timpul unei întâlniri, atunci când
cineva vorbeşte, ceilalţi membri ascultă şi nici
nu îl întrerup (aşa-numita „vorbire încrucişată”
– un categoric „nu” în conduita A.A.), nici nu îi
adresează întrebări vorbitorului. După ce
acesta a terminat de vorbit, lui/ei i se
mulţumeşte pe scurt, fiind apoi rândul altcuiva
să vorbească. În întâlnirile mici poate fi normal
ca fiecare să vorbească. În întâlnirile foarte
mari, doar câţiva vor face acest lucru. Fiecare
membru fie va continua să vorbească pe tema
deja stabilită, fie va vorbi despre o chestiune
proprie, aproape întotdeauna legată în vreun
fel de cei Doisprezece Paşi.
În unele întâlniri, citirea literaturii A.A. e
mai extinsă şi devine punctul central al
acestora. În altele, poate să existe un invitat
care să vorbească pentru o bună parte a
întâlnirii, în timp ce în altele membrii vor
împărtăşi, pur şi simplu, ce doresc. De fapt,
aproape toate grupurile ajung să fie aşa. Ca şi
regulă, oricine are dorinţa puternică de a vorbi,
e liber să facă asta, exceptând situaţiile în
care sunt siliţi de durata întâlnirii – de obicei, o
oră sau nouăzeci de minute pentru toată
şedinţa. Sunt citite anunţurile şi are loc o
colectă (numită Tradiţia Şapte) pentru a se
acoperi costurile întâlnirii şi pentru a ajuta la
achiziţionarea literaturii oficiale a A.A-ului,
inclusiv a pachetelor informative care pot fi
oferite pe gratis nou-veniţilor. Cele mai multe
întâlniri se termină cu o rugăciune. Oarecum
surprinzător, rugăciunea folosită e deseori
‚Tatăl nostru’, deşi acest lucru nu e cât de
puţin obligatoriu, de vreme ce grupul însuşi
poate decide ce rugăciune doreşte să
34
folosească. O altă rugăciune, împrumutată
de A.A. cu mult timp în urmă, e aproape
universală:
Doamne, dă-mi seninătatea
să accept ceea ce nu pot schimba,
Curajul să schimb ceea ce pot şi
Înţelepciunea să le deosebesc.
Întâlnirile sunt inima experienţei A.A.;
ele permit membrilor să discute şi să-şi
împărtăşească experienţa în lucrarea celor
Doisprezece Paşi. Este un proces lent, însă
detaliat. Aici, noul venit aude, ascultând cât
de bine poate, poveştile a sute, poate mii de
alţi oameni şi îşi spune propria poveste în
multe, multe feluri diferite, de multe, multe
ori. Pur şi simplu, spunerea poveştii din nou
şi din nou e o parte importantă a procesului
terapeutic, iar acest lucru e mai bine făcut
prin povestirea în faţa unor oameni diferiţi în
grupuri diferite, mai degrabă decât forţând o
singură persoană să o asculte încă o dată, şi
încă o dată.
Pentru a li se oferi o măsură a
priorităţii abstinenţei, nou-veniţii sunt, în
general, invitaţi să participe la nouăzeci de
întâlniri în nouăzeci de zile consecutive.
Orice idee conform căreia cineva poate
rezolva această problemă cu „jumătate de
normă” trebuie respinsă cu orice preţ, însă
cu grijă. Un nou-venit a fost odată invitat de
cineva prezent la o şedinţă să participe în
ziua următoare la o altă întâlnire, într-un alt
loc. Noul venit a respins acest lucru ca pe o
exagerare; pe lângă asta, era un om foarte
ocupat. Nu a stat abstinent pentru prea mult
timp.
Unii oameni merg la prima lor întâlnire,
iar după aceea nu mai beau niciodată. Alţii nu
sunt atât de norocoşi. Nu e deloc surprinzător,
căci individul urmează să experimenteze
poate cea mai puternică transformare din
toată viaţa lui, cu excepţia naşterii sale. Toţi
sunt încurajaţi să continue să participe la
întâlniri pentru că asta e singura cale care
promite vreun soi de recuperare, chiar dacă
nu imediată. A participa la şedinţe băut nu e
chiar atât de îngrozitor pe cât se poate crede –
persoana beată e cu siguranţă în locul potrivit,
iar celorlalţi membri li se reaminteşte clar unde
ar ajunge dacă ar alege să bea din nou. O
astfel de persoană nu e privită ca un vizitator
nedorit (exceptând, bineînţeles, cazurile în
care aceasta are o lungă istorie de intervenţii
beligerante – şi chiar şi în astfel de situaţii
grupurile dovedesc o cantitate extraordinară
de răbdare). În timp ce membrii Comunităţii
vor spune, în mod normal, că nu are nici un
rost să vorbeşti cu cineva care e beat, dacă,
totuşi, acesta revine la şedinţă băut, ceilalţi
membri tind să îl trateze cu foarte multă
răbdare şi înţelegere, ştiind că persoana din
faţa lor are nevoie de Comunitate mai mult
decât de orice altceva.
Întâlnirile din cluburile din centrul
oraşului sau din centrele de tratament cu mulţi
nou-veniţi pot fi la fel de bune ca şi întâlnirile
din suburbii, din cadrul convenţiilor organizate
în mari hoteluri sau cu ocazia altor adunări
A.A., chiar şi atunci când vocabularul este
întrucâtva diferit. Cei ce vorbesc în cadrul
întâlnirilor folosesc rareori un limbaj menit să
jignească, însă, de vreme ce toţi alcoolicii
35
împărtăşesc cam aceeaşi experienţă a unor
comportamente ‚mai puţin decât delicate’,
astfel de lucruri nu sunt privite ca fiind o
încălcare gravă a bunelor maniere.
Sentimentul comuniunii dintre membrii A.A.
este cât se poate de real şi se poate ajunge
la strânse prietenii.
Membrii A.A. care călătoresc pot să
afle informaţii despre grupurile din localitatea
de destinaţie, odată cu informaţiile despre
cazarea la hotel sau despre mijloacele de
transport. Fără îndoială, e bine ca un
membru AA să ia legătura cu A.A.-ul dintr-un
loc străin. Se întâmplă uneori ca un membru
să meargă la o întâlnire într-o ţară străină,
ţinută într-o limbă pe care nu o înţelege, cu
oameni pe care nu i-a mai întâlnit niciodată
şi, totuşi, să aibă imediat sentimentul că
aparţine grupului respectiv.
Membrii A.A. descoperă că nu e un
obicei bun să se pună unul pe celălalt pe un
piedestal. Până la urmă toţi membrii A.A.
sunt la un pahar depărtare de a fi beţi.
Totuşi, alcoolicii în recuperare dovedesc
foarte multă toleranţă unii faţă de ceilalţi. E
înţelept să presupunem că toţi au suferit, că
toţi au pierdut ceva, că toţi au fost oprimaţi.
Odată ce luăm în considerare acest lucru,
nu mai e necesar să vorbim despre asta sau
să tratăm pe cineva cu ceva similar
simpatiei. Din contră, membrii Comunităţii
privesc deseori simpatia ca pe o comoditate
periculoasă, de vreme ce ea alimentează
înclinaţia naturală a alcoolicului de a se
vedea pe el însuşi ca victimă. Oricine
îndrăzneşte să spună: „Vai, săracul de tine”
unui alcoolic (sau oricărei alte victime) o
încurajează pe respectiva persoană să
rămână în durerea ei pentru că asta îi aduce
mai multă simpatie. E nevoie de empatie, nu
de simpatie. Această distingere e delicată,
însă importantă. Empatia permite ca persoana
suferindă să ştie că durerea îi e înţeleasă, fără
însă a o răsplăti pentru ea.
În recuperare, alcoolicul descoperă că
diferitele instrumente oferite de A.A. sunt
absolut vitale. Primul sfat este de ‚a merge la
întâlniri’. Al doilea sfat, de nepreţuit, este ca în
timpul grupului să fie atent la lucrurile pe care
le crede folositoare şi să le ignore respectuos
pe celelalte. La întâlniri, pot fi spuse multe
lucruri pe care el le găseşte ca fiind irelevante
sau chiar nefolositoare. În acest caz, el e
convins să ignore părţile care nu îi plac. Se
spune uneori, doar parţial în glumă, că dacă
cuiva îi plac toate întâlnirile la care merge,
atunci nu merge la suficiente întâlniri.
Grupurile pot fi vitale, însă nu pot avea
întotdeauna fiorul abstinenţei imediate.
Nimeni din A.A nu are o poziţie de
putere; toţi alcoolicii sunt în pericolul de a bea
din nou, indiferent de cât de mult timp au fost
abstinenţi. Nimeni din A.A. nu deţine
monopolul înţelepciunii. Uneori, într-adevăr,
grupul are nevoie să audă mai mult decât
orice altceva ce are de spus un nou-venit,
chiar dacă nu e neapărat nevoie ca el să ştie
asta!
Uneori, terminologia A.A. e derutantă
pentru publicul larg. De exemplu, cei mai mulţi
oameni din afara Comunităţii folosesc
termenul ‚alcoolic’ pentru cineva care încă
bea. Ei tind să numească pe cineva care nu
bea ‚ex-alcoolic’ sau ‚alcoolic vindecat’. Nu şi
36
în Comunitate. Aici, oameni care nu au băut
deloc de mulţi ani se prezintă bucuroşi ca
‚alcoolici’. Fraza „Salut, numele meu este …
şi sunt alcoolic” este o aclamare, nu o
condamnare. E o afirmare a puterii, nu o a
admitere a înfrângerii.
Parte din puterea acestui cuvânt stă
în faptul că alcoolicul activ foloseşte orice
forţă posibilă aflată la îndemână pentru a
îndepărta această etichetă, indiferent de cât
e de evident pentru tot restul lumii faptul că
o merită. Pentru a ascunde şi a disimula e
nevoie de îngrozitor de multă energie
mentală şi spirituală, de vreme ce trăirea
acestei minciuni necesită toată atenţia şi
efortul de care e capabil alcoolicul activ.
Însă, odată ce acelaşi alcoolic se poate
ridica şi spune „Sunt alcoolic”, povara e
înlăturată. Sentimentul de uşurare din acest
moment e aproape tangibil şi nu e ceva
neobişnuit ca ceilalţi din cameră să înceapă
să aplaude sau să-şi arate aprobarea în alt
mod, mai ales dacă l-au urmărit pe un
individ venind la grupuri de ceva vreme, dar
fără a face acest pas atât de important. Nu e
neobişnuit ca alcoolicii să înceapă să
participe la întâlnirile A.A. perfect conştienţi,
pe de o parte, că trebuie să facă ceva în
legătură cu problema lor, însă, pe de altă
parte, la fel de lipsiţi de puterea sau de
voinţa de a admite că au o problemă. Acest
gen de logică, destul de des întâlnit în sălile
de grup ale A.A., e oarecum ciudat pentru
restul lumii. Însă, nou-venitul se prinde
repede de cum stau lucrurile atunci când îi
vede pe alţii venind cu exact acelaşi mod
ilogic de gândire ca şi al lui.
 Afirmaţia „Sunt alcoolic” e plină de
înţelesuri. Deşi e independentă de cei
Doisprezece Paşi, ea sprijină şi completează
munca pe care o încurajează Paşii. Mai întâi,
ea semnifică „Admit că am o problemă”. Orice
alcoolic care poate spune asta se separă de
alcoolicii fără număr care preferă să meargă în
mormânt decât să admită că au o problemă.
Ea înseamnă şi „Sunt alcoolic în recuperare”,
chiar dacă misterul de a nu bea (fiecare zi la
rândul ei) poate să nu facă încă parte din
experienţa sa.
Afirmaţia „Sunt alcoolic” înseamnă şi
„Eu nu sunt Dumnezeu” sau chiar „Nu sunt eu
Dumnezeu, deci trebuie să fie altcineva”. În
schimb, de vreme ce altcineva e Dumnezeu,
băutorul e liber să lase acea persoană să-şi
facă treaba Lui. Alcoolicul e liber apoi să fie el
însuşi, să descopere şi să-şi găsească locul în
orice i-a pregătit adevăratul Dumnezeu.
Acesta e un stadiu crucial în recuperare.
De la bun început, afirmaţia „Sunt
alcoolic” are şi o altă semnificaţie importantă.
Titlul de „alcoolic” e purtat ca o insignă de
onoare şi îi dă celui ce o poartă sentimentul că
aparţine unui grup în care fiecare poartă
acelaşi titlu. „Fac parte din A.A.” înseamnă, de
fapt, că „moştenirea şi comunitatea A.A. îmi
aparţine”. Asta e foarte important, mai ales
pentru cineva care, timp de ani de zile, nu a
cunoscut nimic altceva în afară de respingere.
E util să purtăm în minte că membrii
A.A. nu au, de obicei, prea multe în comun
unii cu ceilalţi înainte de a se alătura
Comunităţii, în afară de faptul că sunt cu toţii
alcoolici. Ei provin din toate clasele sociale şi
economice, din toate grupările etnice, au o
37
educaţie şi convingeri religioase diferite.
Acest ultim factor face ca discuţiile despre
„Dumnezeu” să fie exprimate în cei mai
simpli termeni, permiţându-i fiecăruia să
folosească cuvintele pe care el sau ea le
găseşte acceptabile, fără a fi însă jignitoare
pentru cei prezenţi. Orice încercare de
limitare a definirii lui Dumnezeu la o anumită
perspectivă religioasă sau de insinuare că
există o conexiune normală şi evidentă între
ce se spune şi practica sau credinţa unui
anumit grup religios este întâmpinată, în
general, cu un comentariu referitor la
prezenţa membrilor din mai multe confesiuni
religioase şi la faptul că ce spun oamenii ar
trebui să reflecte această realitate.
Bineînţeles, e posibil să fie şi unii care se
declară atei sau agnostici şi aceştia vor
admite că înţelegerea lor cu privire la
cuvântul „Dumnezeu” (care în cazul lor
poate să fie la fel de uşor exprimat ca
„Dumnezeu aşa cum nu Îl înţelege fiecare
dintre noi”) poate să fie complet
nesatisfăcătoare din punctul de vedere al
altora din grup. Însă, şi ei aparţin în aceeaşi
măsură grupului.
Naşul
Membrii A.A., mai ales cei noi, sunt
încurajaţi să-şi găsească un naş. Sarcina
naşului e aceea de a ghida persoana prin
cei Doisprezece Paşi, în general în baza
unei prietenii de unu la unu. Această relaţie
e una importantă şi se aşteaptă, în general,
să dureze o anumită perioadă de timp.
Se obişnuieşte ca naşul să aibă o
anumită experienţă în abstinenţă, deşi nu a
fost mereu aşa – e evident că în primele zile înşişi vor fi examinaţi.
ale Comunităţii unii dintre oameni aveau doar
cu câteva minute mai multă abstinenţă decât
cei pe care îi îndrumau. Totuşi, e un avantaj Structura Alcoolicilor Anonimi
clar să ai un naş experimentat, iar alegerea Multe aspecte ale grupului de Alcoolicii
naşului e o sarcină importantă. Unii naşi sunt Anonimi pot fi regăsite în alte grupuri de
foarte relaxaţi în legătură cu programul, în oameni. Există o organizare, o istorie, tradiţii
timp ce alţii au o loialitate puternică faţă de (atât scrise, cât şi nescrise), obiceiuri şi
formularea textului conţinut fie de Cartea Mare convenţii. Pe parcurs ce A.A.-ul se dezvoltă,
a Alcoolicilor Anonimi, fie de Doisprezece Paşi se dezvoltă şi personalitatea lui. Deşi există
şi Douăsprezece Tradiţii, fie de o altă carte multă literatură, cea mai mare parte a
despre Paşi. Însă, toţi îi vor încuraja pe gândirii A.A. e transmisă pe cale orală. La
oameni să meargă la întâlniri şi să citească fiecare întâlnire, e posibil să auzi şi să re-
literatura A.A. auzi parte din această tradiţie orală – la fel
Un naş va îmbina întotdeauna de răspândită şi de variată ca şi
cunoştinţele şi înţelepciunea acumulată în Comunitatea însăşi, totuşi coerentă în
Comunitate cu experienţa personală, căci conţinut, ghidată, ca întotdeauna, de spiritul
această experienţă, împreună cu promisiunea Paşilor şi Tradiţiilor. Atunci când membrii,
puterii şi speranţei, sunt de primă importanţă mai ales nou veniţii, se abat de la viziunea
pentru persoana aflată în recuperare. Naşul e conţinută de Paşi şi Tradiţii, ei sunt cu grijă
prima linie de apărare în faţa posibilităţii de a îndrumaţi înapoi către viziunea originală. Cu
bea din nou şi oferă un sprijin important în a siguranţă, nu există insistenţe cu privire la
pune înţelepciunea A.A. la dispoziţia uniformizarea gândurilor, aşa cum cineva s-
persoanei îndrumate. Naşul îşi oferă sprijinul, ar aştepta să găsească într-un cult. Pe de
înţelepciunea, prietenia, timpul şi (uneori, altă parte, aceasta e o Comunitate de
incredibil de nelimitată) răbdarea sa ca parte a oameni care ştiu că abstinenţa lor e sigură
serviciului său în A.A., ca parte a acţiunii de doar atât timp cât păzesc unitatea
plată a datoriei faţă de Comunitate, Comunităţii ca întreg: recuperarea personală
continuând în schimb să-şi consolideze depinde de unitatea A.A.
propria abstinenţă. Mulţi naşi le vor permite Viaţa în Comunitatea Alcoolicilor
celor pe care îi îndrumă să îi sune acasă fie zi, Anonimi nu e de natură ierarhică, deşi există
fie noapte. Mulţi au învăţat (din experienţă) că şi aici organizare. Conform formulării
e important pentru un alcoolic să pună mâna Tradiţiei a Doua, „Liderii noştri nu sunt decât
pe telefon înainte de a pune mâna pe pahar. umili servitori – ei nu guvernează.” Acesta e
Asemănările şi diferenţele dintre spiritul conducerii în cadrul Comunităţii,
sarcina naşului şi sarcina tatălui sau mamei indiferent dacă e la nivel local, regional,
spirituale vor fi descrise pe parcurs ce Paşii naţional sau internaţional. Sunt multe lucruri

38
de făcut şi toţi sunt invitaţi să se implice. În exclusivistă, iar în situaţii de urgenţă orice
cele mai multe grupuri, există sugestii cu întâlnire e mai bună decât nici o întâlnire.
privire la faptul că cineva ar trebui să aibă o Grupurile se ţin într-o varietate de
anumită perioadă de abstinenţă (de multe ori, clădiri, în holurile sau subsolurile bisericilor,
şase luni) înainte de a se angaja în munca spitale sau alte facilităţi, uneori chiar şi în
activă („serviciu”) în Comunitate, mai ales ca case private. Un grup se poate întâlni zilnic,
şi funcţionar ales în cadrul grupului - pentru a săptămânal sau în anumite zile ale
se asigura un anume grad de stabilitate. săptămânii. E normal ca alcoolicii în
Fiecare grup îşi alege funcţionarii (secretar, recuperare să participe la mai mult decât la
responsabil cu literatura, casier ş.a.m.d), de un singur grup – e posibil, în general, să
multe ori pentru o perioadă de şase luni. Nou găsească o întâlnire convenabilă pentru
veniţii sunt încurajaţi să ajute la unele dintre fiecare zi a săptămânii – deşi vor recunoaşte
sarcinile domestice ale grupului, chiar dacă nu că un grup („grupul de acasă”) este cel
e ieşit din comun să vezi un membru senior, căruia îi acordă cea mai mare importanţă.
cu experienţă, să spele cănile de cafea sau să Grupurile au un mare grad de
spele podelele. autonomie. În mare, ele se auto-guvernează
La un alt nivel al organizaţiei există o şi se auto-întreţin prin propriile contribuţii.
anumită muncă de comitet de făcut, iar asta e Evident, e nevoie de bani pentru a plăti
făcută de obicei de către oameni care ar putea chirie pentru cameră, pentru a plăti
face parte din orice comitete din societate. literatura, parte din care grupul o va pune
Există o structură – grupuri locale, regionale, spre vânzare. Grupurile locale vor face
naţionale şi internaţionale – care e importantă donaţii şi la nivelele superioare ale
pentru ca viaţa Comunităţii să continue. organizaţiei (numite „Intergrupuri”) care
Totuşi, nu structura internaţională (de vreme organizează linia telefonică de urgenţă şi
ce mulţi dintre membrii A.A. cunosc rareori alte servicii, de obicei la nivelul unui oraş.
Comunitatea la acest nivel, dacă asta se A.A. nu acceptă contribuţii de la non-
întâmplă vreodată) e sângele Comunităţii, ci membri pentru că s-a descoperit la
grupurile locale. În orice oraş, pot să existe începuturile Comunităţii că având prea
multe grupuri, diferite atât prin mărime, cât şi multe, misiunea Comunităţii va fi, de fapt,
prin specific sau orar astfel încât, cât mai mulţi mai dificilă. Tot ce are de-a face cu
oameni să aibă acces la mesajul A.A. Întâlniri Comunitatea e subordonată scopului
ale femeilor, întâlniri ale tinerilor […] – toate suprem de a-l ajuta pe alcoolicul care mai
acestea sunt disponibile şi prezentate ca atare suferă încă. Pentru Comunitate, orice altă
în listele cu grupuri locale; orarul lor poate fi problemă reprezintă o „chestiune externă”
disponibil şi ca mesaj înregistrat pe linia care o îndepărtează de la scopul primar.
telefonică A.A. Chiar şi aici, însă, participarea Cele mai multe oraşe mari şi un
la o întâlnire tinde să nu fie atât de mare număr dintre oraşele mici din Statele

39
Unite au cluburi în care se ţin frecvent întâlniri
A.A.. A.A.-ul nu are în proprietate aceste
cluburi, chiar dacă toţi membrii aparţin
Comunităţii. Într-un astfel de centru, poate să
existe o cafenea sau un alt loc unde se
serveşte mâncare şi în care oamenii pot
interacţiona la nivel social. Anumiţi oameni
aflaţi la începutul abstinenţei îşi dau seama că
au o grămadă de timp liber la dispoziţie, mai
ales dacă nu sunt angajaţi cu normă întreagă
– şi, deseori, nu sunt. Alcoolicii care beau şi
serviciul cu normă întreagă nu merg prea bine
împreună. Proaspeţii alcoolici în recuperare au
nevoie de multe ori să înveţe abilităţile sociale
de la zero; e destul de potrivit să înveţe unul
de la celălalt, pentru că alcoolicii tind să fie
aspri unii cu alţii şi nu permit cu uşurinţă
îndepărtările de la paternul normal, îndepărtări
care pot conduce, în cele din urmă, la o
„alunecare” – de ex., reîntoarcerea la băut.
A.A.-ul priveşte alunecarea ca pe ceva
implicit, iar semnele apariţiei acesteia sunt
deseori mai evidente pentru ceilalţi decât
pentru băutorul însuşi. Totul începe cu ceea
ce Comunitatea numeşte „gândire împuţită” şi
care e, pe drept, văzută ca o ameninţare a
vieţii.
Deşi A.A.-ul e foarte bun în tot ce face,
există uneori dezamăgiri cu privire la ce A.A.
nu poate sau nu vrea să facă. A.A. nu este
implicat în cercetările privind alcoolismul şi nu
se alătură grupurilor de acţiune socială. Nu
poate face nici un fel de diagnosticare oficială
a alcoolicilor sau a alcoolismului. A.A nu oferă
bani sau sprijin material pentru nimeni; nu
conduce centre de tratament şi nici nu oferă
consiliere individuală. Nu poate nici măcar să
40
le ofere oamenilor motivaţia de a lucra Paşii
pentru că asta trebuie să vină de la indivizii
în cauză. A.A. nu este afiliat cu nimeni la nici
un nivel, însă încearcă să coopereze cu
oameni care sunt priviţi ca susţinători ai
muncii Comunităţii. Astfel de grupuri locale
vor permite secretarilor grupurilor să
semneze „carduri de participare” emise de
tribunale pentru că mulţi judecători au
considerat că a-i trimite pe oameni la A.A. e
uneori benefic – astfel, ei îi ‚condamnă’
uneori pe oameni să participe la A.A.
Comunitatea nu are nimic de spus despre
această politică, însă nu luptă nici pentru,
nici împotrivă.
O importantă trăsătură a vieţii în
Comunitate e că A.A. nu încearcă să-i
controleze pe membrii săi, nici nu încearcă
să îi monitorizeze pe acei membri care
încetează să mai participe. A.A. este pentru
cei care îl doresc, nu pentru cei care ar
trebui să-l dorească. A.A. încearcă din
răsputeri să pună stilul său de viaţă la
dispoziţia celor care au nevoie de el, însă
nimeni nu e forţat să-l accepte.
A.A. nu priveşte ca adversari nici
comunitatea medicală, nici pe cea ştiinţifică.
Din contră, Comunitatea încearcă să
coopereze cu oameni care pot fi de ajutor în
atingerea scopului lor – de a fi la dispoziţia
alcoolicului care suferă încă. Totuşi, teoriile
şi metodele comunităţii medicale pot fi
diferite de ceea ce A.A. crede despre
alcoolism, iar atunci când aşa ceva se
întâmplă, A.A. rămâne la ceea ce ştie deja.
A.A. îşi tipăreşte şi distribuie propria
literatură. Există câteva cărţi, multe dintre
ele scrise de însuşi Bill W., mai ales „Alcoolicii
Anonimi” şi „Doisprezece Paşi şi
Douăsprezece Tradiţii”, care sunt aprobate de
către A.A. Alte cărţi (de exemplu,
„Douăzecişipatru de ore pe zi ”) pot fi pe larg
utilizate de către membrii A.A., fără a fi însă
literatură oficială a A.A., probabil pentru că are
nuanţe prea religioase. A.A. publică, de
asemenea, un mare număr de broşuri pentru
că, din punctul de vedere al costurilor, asta e
una dintre cele mai eficiente metode de
„transmitere a mesajului”.
Toţi membrii A.A. care pot, sunt
încurajaţi să citească literatura aprobată a
A.A., iar cei mai mulţi membri care au o
oarecare perioadă de abstinenţă sunt, în
general, familiarizaţi cu acele părţi din Cartea
Mare care conţin inima mesajului A.A. Există
şi membri care analizează Cartea Mare (mai
ales) cu mare grijă şi o citează la întâlniri (de
multe ori, cu referire la pagini) ca şi cuvânt
autoritar al A.A. cu privire la orice subiect.
Această tendinţă e observată mai des la cei
care abordează în mod asemănător şi Biblia.
Alţi membri insistă mai puţin asupra
perspectivei exacte, alb-negru, şi consideră că
literatura A.A. este un bun punct de pornire în
dezvoltarea gândirii personale.
Există şi o revistă lunară publicată de
cele mai extinse organizaţii naţionale A.A. şi
care încearcă să ofere membrilor săi o
întâlnire între întâlniri. În Statele Unite aceasta
se numeşte „The Grapevine” (Viţa de vie), iar
în Regatul Unit „Share” (Împărtăşeşte). Pentru
a-şi menţine abstinenţa o perioadă mai lungă
de timp, alcoolicii au nevoie ca în mod
constant să-şi treacă în revistă problema, apoi
41
să facă acelaşi lucru cu soluţia, iar revista îi
poate ajuta să facă asta atunci când nu pot
să meargă la grup.
Viaţa organizaţională a Comunităţii e
reglementată cu succes de către cele
Douăsprezece Tradiţii, a căror listă poate fi
găsită în Anexa B. Alcoolicii Anonimi sunt o
organizaţie la nivel mondial, dar există foarte
puţine diferenţe între grupurile de A.A.
întâlnite în Statele Unite şi Canada şi cele
din Italia, Bahrain sau Samoa, de exemplu.
Peste tot se găseşte, bineînţeles, aceeaşi
literatură, într-o varietate de limbi şi aceleaşi
teme şi interese sunt punctul de atenţie
central al membrilor săi. Pot să existe mici
diferenţe de detaliu în probleme ce au de-a
face cu durata obişnuită a unei şedinţe sau
cu alegerea rugăciunii; există însă un
copleşitor sentiment al unităţii şi o anumită
uniformitate în şedinţele din lumea întreagă.
Recuperarea din alcoolism este un
element atât de central, atât de important în
viaţa membrilor A.A., încât orice factori care
ar putea în mod obişnuit să îi dividă pe
oameni, tind să fie priviţi ca fiind prea puţin
sau deloc importanţi. De fapt, în anumite
zone din lume în care există conflicte
continue, A.A.-ul tinde să ofere un adevărat
centru al speranţei în situaţii lipsite de
speranţă.
Cum e să te recuperezi din alcoolism
Când în recuperare începe să se contureze
abstinenţa, alcoolicii trebuie să facă faţă
problemei coordonării trupului, minţii şi
spiritului – până la urmă, recuperarea are loc
în toate aceste trei arii în acelaşi timp. Asta
pare straniu pentru alcoolic – simpla idee că
poate exista o cooperare între el însuşi şi
trupul lui (ca să nu mai vorbim de suflet) e o
noutate atât de mare încât o poate vedea
drept unul dintre cele mai bizare efecte ale
încetării băutului. Trecerea de la dezbinare
haotică la unitate şi armonie e una dintre
primele şi, în acelaşi timp, una dintre cele mai
importante şi mai de durată senzaţii ale
abstinenţei.
Memoria care a fost atât de mult timp
inamicul alcoolicului începe să devină un
prieten. Poate fi chiar o chestie utilă. În locul
intensei dureri fizice şi psihice, individul începe
să simtă plăcerile liniştite ale „potrivirii” în
propriul corp. Oboseala şi senzaţiile
însoţitoare de relaxare se re-stabilesc la
trezirea din somn, moment care în trecut era
mereu acompaniat de teamă, spaimă şi
(deseori) de o durere sfâşietoare.
Gândurile încep să apară în mod
cursiv şi să le înlocuiască pe cele ‚propulsate’,
ca şi convulsiile, de creierul băutorului.
Lucrurile încep să aibă sens, în loc să dea
naştere unui şir nesfârşit de gânduri confuze şi
fără legătură între ele. Obiectele încetează a
se mai mişca de colo colo şi încep să fie
găsite acolo unde au fost lăsate ultima dată.
Chei, agende, haine – toate rămân acum
acolo unde sunt puse până când e nevoie din
nou de ele. Hainele nu mai poartă pete
necunoscute; maşinile nu mai au urme de
coliziuni pe jumătate amintite; mâncarea pusă
în cuptor e scoasă atunci când e gata, nu e
lăsată să se facă scrum, să fie descoperită de
prieteni, vecini sau de departamentul de
pompieri. Fumarea ţigărilor devine doar o
42
ameninţare pentru sănătate şi bunăstarea
materială, fără a mai preceda arderea
hainelor, lenjeriei de pat sau casei. Timpul
începe să treacă în mod ordonat. Alcoolicul
pleacă undeva şi, în cele din urmă, ajunge
acolo. Atunci când merge acasă, ajunge în
casa lui şi nu se mai trezeşte în realitatea
cenuşie a dormitorului altcuiva sau într-o
celulă de poliţie. Dacă spune că ceva anume
se va întâmpla, sunt destule şanse ca acel
lucru să aibă loc cu adevărat. Începe să îşi
dea seama că poate folosi cuvintele şi la
altceva în afară de a-i îndepărta pe ceilalţi
oameni, speranţele, ideile şi pretenţiile lor.
Uneori, în abstinenţă, băutorul îşi va
da seama că oamenii fac faţă de el gesturi
de bunătate pornite din nimic altceva decât
dintr-un spirit de apropiere, nu din milă. La
început, nu va şti cum să reacţioneze faţă de
acest lucru pentru că încă va trebui să
înveţe să aibă încredere. El se scaldă acum
în oceanul lui „dă şi primeşte” care
înseamnă societatea umană, iar cele mai
multe dintre regulile acestei societăţi îi sunt
necunoscute. Manipularea grosolană şi un
anumit fel de a spera pentru ce e mai bun
sunt singurele instrumente pe care le
cunoaşte, iar în abstinenţă, brusc, ele nu îşi
mai găsesc locul. El poate observa că
oamenii îi pot zâmbi fără motiv, şi chiar nici
nu există un alt motiv în afară de bunătatea
umană. Poate că nu va mai fi respins direct,
însă societatea are multe şi diferite moduri
de a refuza cererile unui individ, iar el nu îşi
va da seama ce se întâmplă de fapt.
Abstinenţa nu e mai mult decât o
muchie de cuţit. Nu e o concluzie predictibilă
şi nu poate fi privită cu neseriozitate – este un
miracol de zi cu zi. Pentru a trăi în miracol,
cineva trebuie să fie conştient. Dacă îţi vei
pierde conştiinţa, vei pierde şi miracolul. Dacă
îţi pierzi miracolul, îţi pierzi abstinenţa. Dacă îţi
pierzi abstinenţa, pierzi toate binecuvântările
vieţii.
Alcoolicii în recuperare au un puternic
simţ al miraculosului. Oricine îşi poate aminti
de un moment din viaţa lui în care şi-a dat
seama că nu se poate opri din băut –
indiferent de cât de mult şi-a dorit asta – va
accepta darul abstinenţei ca pe ceva ieşit din
comun, ca pe ceva dincolo de natural. Dincolo
de credinţă. Acesta e domeniul în care mintea
umană nu poate pătrunde – domeniul credinţei
– domeniul în care are loc adevărata muncă a
recuperării.
Sfinţenia nu e o cerinţă pentru a te
menţine abstinent, însă bunăvoinţa este. De
fapt, pe parcurs ce oamenii abstinenţi încep să
devină tot mai mult adepţii inventarului
personal, ei tind să fie tot mai conştienţi mai
degrabă de cât de rău, şi nu de cât de bine se
descurcă în viaţa de zi cu zi. Totuşi, ei devin
tot mai conştienţi de puterea lui Dumnezeu de
a ierta şi de a da viaţă iertării. Sunt mai
conştienţi ca niciodată că viaţa e un dar care
trebuie preţuit şi folosit profitabil – de care să
te bucuri, pe care să fii sigur, dar care să fie
de un oarecare folos în a găsi un fel de
împlinire.
Educaţia religioasă îi oferă cuiva
cunoştinţe religioase. Viaţa în abstinenţă în
cadrul Comunităţii îi poate oferi cuiva
experienţa spirituală. În mod evident, pentru
cei mai mulţi alcoolici în recuperare e mai
43
puţin interesant să ştie „despre” decât să
ştie „că…”, mai ales atunci când cea din
urmă variantă e abordată cu un profund
sentiment de umilinţă şi recunoştinţă.
În A.A., abstinenţa completă faţă de
alcool e văzută ca singura cale posibilă către
recuperarea din alcoolism, însă recuperarea
e văzută în primul rând în termeni spirituali,
nu fizici. Acest lucru e adevărat în ciuda
faptului că Paşii înşişi sunt foarte practici.
La întâlnirile A.A., se poate auzi în
mod obişnuit: Alcoolicul face Paşii pentru a
deveni abstinent sau alcoolicul devine
abstinent pentru a lucra Paşii? Răspunsul,
întrucâtva mistic, ar trebui să fie că ambele
sunt adevărate şi că ambele sunt în centrul
a ceea ce înseamnă să duci o viaţă
abstinentă care pentru alcoolici e opusul
morţii, distrugerii şi nebuniei. „O viaţă
abstinentă” poate să sune destul de
neplăcut pentru cei mai mulţi dintre oameni,
sugerându-le poate o lipsă de distracţie şi o
lipsă de relaxare sau plăcere. Totuşi, pentru
alcoolicul activ asta reprezintă o alternativă
frumoasă şi sănătoasă care să înlocuiască
nebunia, distrugerea şi moartea.
După ce devine abstinent, viaţa de
după moarte pare o concluzie previzibilă.
Concluzie
A.A. e preocupat de sănătate. În cea mai
evidentă formă, A.A. e preocupat de
sănătatea fizică pentru că ravagiile
alcoolismului sunt deseori fatale. Totuşi, nu
aici se află punctele tari ale A.A.- ului. Nu ar
fi surprinzător dacă A.A. s-ar ocupa şi de
problemele de sănătate mentală. Dar A.A.
nu are aproape nimic de spus în această
privinţă. Ce poate A.A.-ul să ofere şi care
constituie şi principală funcţie a vieţii sale, este
calea către sănătatea spirituală. Această
sănătate spirituală va include şi sprijini
îmbunătăţirea sănătăţii fizice şi mentale, însă
interesul de bază şi predominant e faţă de
domeniul spiritual. Totuşi, această noţiune de
sănătate spirituală nu e neapărat evidentă
pentru cei din afară şi, cu siguranţă, nu e
deloc evidentă pentru alcoolicul care intră
împleticindu-se la prima sa întâlnire. Cei mai
mulţi vor presupune că e ceva ce are de-a
face cu religia, dar asta e doar parţial
adevărat. De fapt, este o noţiune puternică ce
se află la baza tuturor activităţilor din viaţă şi
care oferă o sănătate multi-dimensională –
referitor la relaţiile dintre individ, familia sa,
restul societăţii umane, univers şi tot ce
conţine acesta şi, în cele din urmă, cu
Dumnezeu. Cheia către înţelegerea
importanţei spiritualităţii este anonimatul.
Capitolul 4
Anonimatul, Adicţiile,
Negarea şi Controlul
Anonimatul
Anonimatul este unul dintre cei mai puţin
înţeleşi factori din viaţa Comunităţii Alcoolicilor
Anonimi. E posibil să se întâmple aşa pentru
că termenul se aplică unor concepte diferite în
momente diferite din viaţa alcoolicului în
recuperare.
44
Pe vremea când bea, alcoolicul
încearcă să păstreze aparenţele. Încearcă
să spună lumii întregi că totul e în regulă în
viaţa lui. Chiar dacă zace cu capul în şanţ cu
faţa în noroi, probabil le va spune trecătorilor
că nu are nimic. Face asta din cauza negării.
În momentul în care intră în
abstinenţă (sau se întreabă doar cum ar fi să
intre in recuperare), alcoolicul obişnuit este
îngrozit de ideea că ceilalţi s-ar putea să afle
de asta. Gândirea lui este foarte eronată.
Atunci când bea, negarea este suficient de
puternică astfel încât să nu îi mai pese dacă
oamenii l-au văzut vreodată beat în public.
El va avea tot felul de mecanisme defensive
pentru a se asigura că, la modul conştient,
nu se îngrijorează de astfel de lucruri, chiar
dacă ele sunt uşor observate de toţi ceilalţi.
Un prieten, alcoolic, lucra în ultimii ani ai
carierei de băutor ca şi profesor. În ultimul
an de băut, a absentat mai mult de 30 de
zile de la şcoală. În cele mai multe cazuri,
asta ar fi condus la concedierea
profesorului. Nu şi în acest caz. Şcoala se
pare că l-a crezut, iar alcoolicul nu era sigur
dacă nu credea şi el că pur şi simplu a răcit
foarte des în anul acela.
Acelaşi alcoolic care este văzut beat
în public va trece prin mari chinuri pentru ca
nimeni să nu afle că merge la prima lui
întâlnire AA. Logica este simplă. Odată ce
începe să meargă la AA trebuie să admită
că are o problemă. Cât timp mai bea încă,
poate să se folosească de negare (a lui şi a
celorlalţi) pentru a pretinde că nu este nici o
problemă.
 Pentru această persoană, întreaga
importanţă a anonimatului este de a nu fi
identificat public ca având o problemă. Dintre
toţi factorii care pot să-l facă suspicios sau să-l
oprească să participe la prima întâlnire,
anonimatul poate fi unul dintre puţinele lucruri
care i se par atractive. Poate că îşi va parca
maşina la câteva străzi distanţă de întâlnire şi
îşi va deghiza mersul, ascunzându-şi privirea
de cei care trec pe lângă el. Pentru el, a
admite că are o problemă înseamnă foarte
multă ruşine.
Odată ce intră în recuperare,
anonimatul începe să capete o altă funcţie. Îi
permite să fie o persoană autentică. În cele
mai multe grupuri şi în cele mai multe situaţii,
va fi cunoscut de către alţi membri AA doar
după numele mic. Într-adevăr, mulţi membri
AA nu ştiu numele de familie al celorlalţi, chiar
dacă se cunosc de ani de zile. Astfel,
identitatea fiecăruia este foarte simplă. Nimeni
nu are nici o poziţie autoritară şi nici o istorie.
El este pur şi simplu … oricare i-ar fi numele.
Acest lucru îi permite, de asemenea, să treacă
prin fazele iniţiale ale recuperării asemenea
unui cocon. Nu apără nimic şi nu reprezintă
nimic. Poate să facă greşeli dacă are nevoie
să le facă, unele chiar stupide, şi nimeni nu îl
va arăta cu degetul. El este doar un alt beţiv
care încearcă să se însănătoşească. Orice
tendinţe perfecţioniste ar avea, (iar cei mai
mulţi dintre alcoolici au chiar multe), el învaţă
în acest stadiu să se bucure cu anonimatul
său pentru că încercarea prin care trece e
pusă astfel într-o altă perspectivă. Nu trebuie
să schimbe lumea pentru a deveni abstinent.
Poate să fie el însuşi. Pentru prima dată,
45
poate să stea deoparte şi doar să “FIE” şi să
se bucure de libertatea unei lumi în care nu
este el Dumnezeu.
Mai târziu, anonimatul are o funcţie
cu totul diferită. De fapt, atunci când cineva
face ceva în AA, o face anonim. Aceasta are
funcţia de a îndepărta ego-ul din tot ceea ce
face, astfel încât orice acţiune realizată să
fie de dragul ei. În viaţa normală, aproape tot
ceea ce face fiecare are un motiv.
Îmbrăţişând anonimatul, individul învaţă să
facă ceva fără a fi motivat de nimic altceva
decât plăcerea de a face acel lucru – ca şi
consecinţă, începe să fie autentic. Pentru un
alcoolic, chiar şi cea mai mică posibilitate de
a fi autentic este foarte atractivă.
Anonimatul are şi funcţia de a
consolida identitatea fiecărei persoane în
cadrul Comunităţii. O persoană anonimă ce
intră într-o cameră de oameni anonimi
descoperă un simţ al apartenenţei chiar prin
asta. Faptul că i se încredinţează anonimatul
tuturor celor prezenţi reprezintă o sursă de
confort pentru cineva căruia nu i s-a acordat
încredere, în care nu a crezut nimeni ani la
rând.
Se mai întâmplă ca anonimatul să
aibă şi o latură sălbatică, cu toate că
aproape întotdeauna este o sursă de
umilinţă şi recunoştinţă. Întâlnirea din
întâmplare cu un şef, cu un doctor sau un
student, poate chiar cu un actor renumit sau
cu un alt membru al familiei poate să aducă
multă satisfacţie spirituală; fiecare persoană
din Comunitate este învăluită în siguranţă de
anonimat.
 Deşi mistic, mai există încă un element
semnificativ care stă în spatele anonimatului
din AA. Dumnezeu în sine este anonim.
(Dumnezeu este necunoscut în fiinţa Sa, dar Îl
ştim din lucrările Sale - nota editorului)
Dumnezeu trebuie să intre sub vălul
„anonimatului”, din moment ce este singura
formă în care este acceptat de alcoolic.
Dumnezeu îl întâmpină pe alcoolic în singura
formă în care alcoolicul este pregătit să Îl
întâlnească.
Păcatul şi dependenţa
Pe când stăteam la o mănăstire pe o insulă
din Grecia, vedeam uneori un bărbat care era
în mod clar beţivul insulei (excluzându-i pe toţi
rezidenţii de altă naţionalitate decât cea
greacă, dintre care majoritatea păreau să aibă
probleme severe cu băutura). Era un om
mărunt, iar mirosul de uzo - slăbiciunea lui -
era greu de acoperit, chiar şi în aer liber şi de
la o distanţă considerabilă. M-a şocat atât ca
ceva trist, cât şi ca ceva demn de milă să-i văd
pe câţiva dintre localnici depunând eforturi
pentru a-i face viaţa mizerabilă. Uneori, îl
îmbătau (sau îl îmbătau şi mai tare) intenţionat
pentru a-şi putea bate joc de el. Acest umor
era dizgraţios, dar (cred eu) nu chiar
neobişnuit. Prezenţa unui beţiv în comunitate
le conferă tuturor un sentiment de siguranţă
pentru că fiecare ştie că, orice s-ar întâmpla,
el /ea nu va fi niciodată de batjocura
comunităţii, din moment ce locul este deja
ocupat.
Cel mai adesea, oamenii bolnavi nu
sunt pedepsiţi pentru că sunt bolnavi, iar în
lumea modernă persoanele bolnave şi cele cu
46
dizabilităţi sunt mult mai puţin obiectul
prejudecăţilor decât erau în trecut. În
Evanghelie, Iisus menţionează foarte clar
faptul că un orb din naştere nu este pedepsit
nici pentru păcatele sale, nici pentru cele ale
părinţilor săi, perspectivă considerată
normală de către apostolii Săi. Într-o lume în
care nu exista o cauză evidentă pentru ceva
ca lepra, ideea că persoana bolnavă era
pedepsită pentru slăbiciunile sale (sau ale
altcuiva) nu era ieşită din comun. Chiar şi
astăzi, persoane cu boli grave vor fi uneori
tentate să-şi pună întrebarea dacă nu au
fost pedepsite pentru ceva anume. Din
moment ce nu există persoană fără de
păcat, putem întotdeauna să facem legături
între boală şi păcat. Perspectiva generală
din Evanghelie cum că aceste evenimente
au ca scop slăvirea lui Dumnezeu nu ni se
pare acceptabilă dacă nu sunt însoţite de
miracole de vindecare.
Atunci când luăm în considerare
sănătatea mentală, umanitatea acceptă, de
obicei, că actele infracţionale comise de o
persoană care nu este în deplinătatea
facultăţilor mentale sunt diferite de celelalte;
în cazul lor se procedează altfel decât atunci
când se ştie că persoana care le-a comis e
într-o stare bună de sănătate mentală.
În cazul alcoolicului activ lucrurile nu
sunt însă la fel de clare. Mulţi dintre cei care
întâlnesc un beţiv nu se vor gândi automat la
acea persoană ca fiind bolnavă, chiar dacă
sunt poate de acord că acesta suferă de o
boală. Din contră, mulţi oameni presupun
automat că o persoană beată este o
persoană rea, periculoasă pentru alţii şi pentru
sine.
Am văzut pentru prima dată o AA-ul nu are prea multe păreri
persoană beată când eram foarte tânăr. Am
mers cu tatăl meu la nişte rude în Surrey,
când am trecut printr-un oraş străbătut de un
râu. La un moment dat, tatăl meu a oprit
maşina (un vechi Austin 7), a coborât şi a
început să fugă, strigându-mi peste umăr să
rămân unde sunt. Se pare că văzuse un om
foarte beat, clătinându-se undeva aproape de
malul râului şi era îngrijorat că va cădea în
râu. În afară de faptul că tatăl meu chema un
poliţist, nu îmi mai amintesc nimic altceva
despre acel incident. În mod sigur, situaţia
respectivă m-a îngrozit şi am rămas cu ideea
că trebuie să stau departe de alcoolici.
Privind acum înapoi, mă întreb dacă
omul ar fi căzut în apă. Fie oamenii beţi au un
puternic simţ al auto-conservării, fie îngerii lor
păzitori lucrează ore suplimentare pentru ca ei
să fie în siguranţă.
Dacă cineva comite o infracţiune în
timp ce e nebun, cele mai multe sisteme
juridice îi vor acorda circumstanţe atenuante.
Criminalii nebuni sunt mai degrabă îngrijiţi
decât executaţi şi multe sisteme penale au,
tocmai cu acest scop, închisori psihiatrice.
Nimeni nu ar pune la îndoială faptul că
un alcoolic activ este nebun. Deseori, chiar
alcoolicul însuşi se simte nebun. Cu toate
astea, mare parte a nebuniei sale provine din
faptul că refuză să-şi asume responsabilitatea
pentru faptele sale. Cu alte cuvinte, când
cineva ajunge să fie beat, nebunia lui este
evidentă pentru toată lumea. Dar atunci când
este treaz, alcoolicul nu-i pare nimănui ca fiind
47
nebun până în momentul în care pune mâna
pe primul pahar.
despre moralitatea actelor comise de un
alcoolic atâta timp cât bea. Aceste întrebări
sunt la latitudinea judecătorilor şi a
tribunalelor. Paşii sugerează însă în termeni
clari că recuperarea presupune ca alcoolicul
să facă faţă greşelilor din trecut. Paşii Patru,
Şapte, Opt şi Zece se concentrează exact
asupra lucrurilor pe care le-a greşit. Este
încurajat să-şi analizeze trecutul şi, acolo
unde este cu putinţă, ‚să facă reparaţii’.
În cadrul Comunităţii, alcoolicul este
învăţat că este responsabil pentru
consecinţele primului pahar; este învăţat, de
asemenea, că vor fi situaţii în care nimic
altceva nu îl va scăpa de acel prim pahar
decât puterea lui Dumnezeu. Este atât
paradoxal, cât şi crucial. Pe de o parte, el
poate să spună că nimeni nu l-a obligat
vreodată să bea; dacă a băut, a fost pentru
că aşa a ales el. Pe de altă parte,
recunoaşte că a renunţa la alcool necesită o
putere mult mai mare decât poate el singur
să aibă şi că doar directa implicare a lui
Dumnezeu îi va asigura reuşita.
După primul pahar, responsabilitatea
alcoolicului iese din discuţie din moment ce
gândirea lui este automat distorsionată. Cu
toate astea, el este responsabil pentru
luarea acelui prim pahar, aşa cum este
responsabil pentru toate acţiunile de după
aceea, chiar şi pentru acelea pe care nu şi
le poate aminti după ce se trezeşte.
Sentimentul de vinovăţie e întâlnit
aproape întotdeauna în situaţia
alcoolismului, cu toate că cei din afară nu
înţeleg întotdeauna asta. Din acest motiv, este
important ca alcoolicul să se împace cu
greşelile din trecut; dacă nu, va veni ziua în
care, pentru a face faţă durerii vinovăţiei din
trecut, va începe iar să bea, repunând în
mişcare “caruselul”.
În cei 12 Paşi se regăseşte ideea că
oricât de rău a fost alcoolicul, iertarea este
totuşi posibilă. Chiar mai mult, iertarea nu va
însemna doar îndepărtarea vinovăţiei faţă de
păcatele din trecut, ci şi eliberarea individului
de defectele de caracter care l-au dus la
aceste păcate.
Dacă cineva i-ar sugera unui alcoolic
că este doar o persoană bolnavă şi că nu este
responsabil pentru ceea ce face, acest act nu
va fi deloc unul de bunătate.
Responsabilitatea reprezintă antidotul pentru
ceea ce îl chinuie pe alcoolic.
Cu toate astea, firea umană
îndreaptă într-o altă direcţie. De obicei, ceea
ce ne dorim într-o situaţie ideală este să avem
cât de multă autoritate posibil, cu cât mai
puţină responsabilitate posibil. Din acest punct
de vedere, alcoolicul activ va amplifica pur şi
simplu această tendinţă general umană. El îşi
doreşte controlul, dar nu şi responsabilitatea.
Din păcate, controlul fără responsabilitate
este, până la urmă un lucru josnic şi putem
vedea dovezile acestui fapt în cele mai
barbare momente din istoria politică
omenirii. Responsabilitatea este elementul de
bază necesar unei vieţi sănătoase şi spirituale.
Se spune că Victor Frankl, filosof şi
supravieţuitor al lagărelor naziste
concentrare, a făcut un comentariu despre
faptul că Statele Unite aveau nevoie de o
altă statuie pentru a o compensa pe cea a
Libertăţii din portul New York. Poate, odată,
se va ridica o Statuie a Responsabilităţii în
portul din San Francisco pentru a completa
imaginea.
Am întâlnit odată un om care, după
18 ani tocmai fusese eliberat din închisoare,
pentru o crimă comisă la beţie într-o
perioadă de o “rupere a filmului”. Primul
lucru care l-a făcut după eliberare a fost să
participe la o întâlnire AA. De fapt, chiar a
aranjat ca alţi membrii AA să îl aştepte la
ieşirea din închisoare. În momentul când i-a
venit rândul să vorbească la întâlnire, a ales
subiectul „recunoştinţă”. Nu ştiu ce s-a mai
întâmplat cu el după întâlnire, dar cred că
pot să afirm cu siguranţă că nu a mers să se
îmbete.
Un alcoolic are o compulsie de a bea
se şi poate să-i reziste doar prin îndurarea lui
Dumnezeu. Este totuşi responsabil pentru
consecinţele consumării primului pahar, în
special dacă ştie că poate alege. Din acest
motiv, auzim deseori comentariul că poate
„AA-ul nu va reuşi să te oprească imediat
din băut, dar în mod sigur îţi va ruina băutul
de acum înainte”.
“Primul pahar” reprezintă de fapt
totul pentru alcoolic, de la prima înghiţitură
până la o posibilă moarte. Aplicând acelaşi
a criteriu vieţilor umane ne-afectate de
alcoolism, s-ar putea să nu fie la fel de
adevărat. Pentru o persoană obişnuită,
primul păcat nu conduce inevitabil la al
de doilea, cu toate că nu este exclus să fie şi
aşa. În mod sigur, se poate spune că a
48
comite o greşeală va face mai uşoară
realizarea unei a doua - în sensul că, fie nu
pare atât de grav a doua oară, fie pentru că un
anumit păcat poate deveni după un timp un
obicei. Şi odată ce a devenit un obicei, este
mai greu de corectat. Dar, lupta internă a unui
non-alcoolic de a se debarasa de un obicei
păleşte în faţa luptei unui dependent de a se
debarasa de dependenţa lui. Dacă
dependenţa ar fi acelaşi lucru cu un obicei, ar
fi numită obicei, şi nu dependenţă.
Cu toate că dependenţa există de mii
de ani, anumiţi factori favorizează apariţia ei
mai des în lumea modernă decât în trecut. Ca
şi rasă, avem acum acces la informaţii şi
abilităţi la care cei care trăiau în vremurile
Biblice sau chiar în vremea Părinţilor bisericii
puteau doar să viseze. Bombe nucleare, pilula
contraceptivă, sistemul de menţinere artificială
a vieţii, statul bunăstării, bogăţia şi nelimitatul
progres al tehnologiei ne-au dat, poate, o
perspectivă deformată asupra propriei
importanţe şi puteri. Azi Îl provocăm pe
Dumnezeu, la un nivel mult mai sofisticat
decât o făceau strămoşii noştri şi, chiar dacă
„Turnurile noastre Babel” le vor părea ridicole
în viitor descendenţilor noştri, ele ni se par
astăzi destul de semeţe. E posibil ca
responsabilitatea pentru afecţiunea pe care o
numim adicţie să revină tocmai dezechilibrului
perspectivei asupra propriei persoane. E
posibil ca sentimentul modern al puterii şi
siguranţei să ne îndrume spre un fals
sentiment de autoritate şi auto-determinare
care sălăşluieşte în inima bolii adicţiei.
Poate să fie însă o greşeală să ne
închipuim că acest fenomen este limitat la era
49
post-industrială. Sfântul Pavel descrie o
situaţie similară: „Căci nu fac binele pe care
îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela
îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc
eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care
locuieşte în mine.” (Rom. 7,19-20). Aceasta
este o descriere perfectă a dependenţei:
există o tendinţă spre păcat în
personalitatea umană şi nimic bun nu poate
rezulta din aceasta.
Sfântul Ap. Pavel nu este foarte
explicit în legătură cu ce descrie aici şi e mai
puţin probabil ca el să se refere specific la
dependenţă. Nu avea cum să înţeleagă
termenul cu detaliile pe care le avem acum,
în lumea modernă. Dar, problema la care el
meditează – aceea că tendinţa noastră de a
păcătui este asemănătoare dependenţei,
poate fi un motiv în plus de a analiza cei
Doisprezece Paşi cu mare atenţie. Dacă ei
pot fi folosiţi pentru a trata un anumit tip de
dependenţă, atunci ei ar putea fi folosiţi în
tratarea unor dependenţe de cu totul altă
factură.
Păcatul în sine poate să nu fie nimic
mai mult decât o dependenţă.
Negarea
Se spune deseori că primul şi cel mai
semnificativ simptom al alcoolismului este
negarea. Astfel, omenirea rămâne cu o
problemă serioasă, din moment ce o
persoană care spune „Nu am o problemă cu
băutul” şi este alcoolic pare exact la fel cu o
persoană care spune „Nu am o problemă cu
băutul” şi nu este alcoolic. Din această
cauză, diagnosticarea acestei afecţiuni este
foarte dificilă.
Negarea înseamnă mai mult decât
minciuna, cu toate că, evident, şi minciuna e
implicată. Negarea implică şi eşecul în
păstrarea integrităţii în situaţii dificile.
Dacă cineva l-ar întreba pe un alcoolic
activ cum este viaţa lui, cel mai probabil va
primi un răspuns imediat de genul „bine” sau o
altă expresie de acest gen. Conform
înţelepciunii AA, băutul are loc în trei stadii:
impulsiv, compulsiv şi repulsiv. Răspunsul
alcoolicului va fi cam acelaşi de-a lungul
acestor trei stadii. Dacă îl întrebi dacă a băut,
el va spune „nu”, chiar dacă are un pahar în
mână. Dacă te oferi să îl ajuţi, îţi va spune
probabil că nu are nevoie de nici un ajutor, în
special din partea ta. „Vezi-ţi de treabă şi
lasă-mă în pace” este cel mai amabil lucru pe
care îl puteţi auzi de la un alcoolic aflat în
această situaţie. „Sunt bine, sunt puternic,
deţin controlul”. Acestea sunt minciunile cu
care trăieşte alcoolicul, din moment ce orice
altceva ar însemna să admită că are o
problemă.
Negarea apare în forme şi variante
multiple, unele mai meschine decât celelalte.
Orice lider care crede că nu poate face greşeli
este în negare, şi tot în negare sunt şi cei care
îi confirmă acest lucru, conferindu-i onoruri şi
recunoaştere. O persoană care are vederea
afectată şi care, cu toate acestea, insistă să
conducă o maşină fără a purta ochelari este în
negare. Cineva care refuză să admită
realitatea a ceva important în viaţă - moartea
unui partener, o boală foarte gravă – este în
50
negare. A pretinde că suntem invincibili şi că
vom trăi întotdeauna este negare.
Negarea începe prin a fi un
mecanism de coping, de a face faţă unor
situaţii. Avem nevoie de abilităţi de coping
atunci când ne confruntăm cu o situaţie
dificilă şi, de multe ori, când încercăm să
facem ceva pentru a ţine piept – pentru a
depăşi un moment greu – refuzăm să ne
debarasăm de acel comportament după ce
nu ne mai e necesar.
Când aveam vreo 7-8 ani, mi-am
sclintit glezna. Mă jucam în curtea din spate,
şi am încercat să sar, dar am făcut-o fără să
fiu atent. În loc să aterizez pe o suprafaţă
netedă, un picior mi-a ajuns pe o piatră. Îmi
aduc aminte de cât de tare mă durea, iar la
un moment dat am fost dus la spital cu
autobuzul. Ţin minte că am fost chiar
dezamăgit să aflu că doar mi-am sclintit
glezna şi că nu mi-am rupt-o. O gleznă ruptă
suna mult mai romantic. Dar, când m-am
întors la şcoală, mă lăsau să mă bag în faţa
altor copii la masa de prânz; nu trebuia să
stau la rând din moment ce pentru mine era
dureros să stau în picioare.
După câteva săptămâni, după ce
pansamentul a fost îndepărtat şi nu mai
trebuia să folosesc cârje, am mers la prânz
mai repede, la fel cum făceam şi în celelalte
săptămâni, sperând că nimeni nu va
observa. Unul dintre supervizori (în Marea
Britanie se numeau „doamne de masă”) mi-a
spus să trec la coadă cu ceilalţi copii –
nevoia mea de a veni mai repede nu mai era
justificată.
 Am fost zdrobit. Negarea mea a fost
confruntată şi uram acest lucru. Nu mai eram
special.
Ocazional, ne vom folosi de anumite
forme ale negării a căror sarcină este de a
transforma o situaţie imposibilă într-una
posibilă. De exemplu, aveam o mătuşă
bătrână care devenise destul de senilă pe
măsură ce a îmbătrânit. A adoptat o serie de
obiceiuri deranjante – mai ales atunci când
eram în public. Într-un restaurant, de exemplu,
unul dintre lucrurile ei preferate era să
mănânce tot ce era pe farfurie (a fost învăţată
în copilărie să nu risipească nimic şi nu a făcut
nimic care să schimbe acest obicei, mai târziu
în anii mai înstăriţi); pentru a face asta lingea
tot ce era pe farfurie, cum face un copil. Din
moment ce memoria ei de scurtă durată era
aproape inexistentă, nu avea nici un rost să ne
certăm cu ea pentru a o opri, din moment ce
ea credea că, de fapt, ajută prin ceea ce face.
Noi, cei din familie ne prefăceam că nu s-a
întâmplat nimic. Alţi oameni din restaurant
erau poate îngroziţi în timp ce noi pretindeam
că nu se întâmplă nimic ciudat – dar pentru
noi aceasta era singura cale posibilă. Orice
altceva, pur şi simplu, ar fi înrăutăţit situaţia.
Dacă, cumva, cineva dintre noi cei de
la masă (în afară de mătuşa mea) ar fi crezut
că acest lucru este normal, acea persoană ar
fi fost în mare încurcătură şi ar fi avut nevoie
de terapie imediată. Acea persoană ar fi
respins realitatea lui Dumnezeu şi ar fi
înlocuit-o cu realitatea mătuşii mele. O astfel
de persoană este numită codependentă
pentru a o distinge de acea persoană care
înlocuieşte realitatea lui Dumnezeu cu propria
51
lui realitate, şi care este dependentul. Toţi
avem în noi poate puţină codependenţă şi
puţină dependenţă în acelaşi timp.
Chiar dacă nu orice negare este
inacceptabilă, este foarte important să
trecem prin “liberul arbitru” înainte de a
decide să o păstrăm neschimbată. Negarea
este cea mai periculoasă atunci când
persoana implicată habar nu are ce se
întâmplă.
Modul în care AA abordează această
problemă e că nu îl întreabă pe alcoolic
dacă are o problemă. În mod sigur, nu îl
întreabă pe alcoolic dacă trăieşte într-un
adevărat haos. Răspunsul la ambele
întrebări ar fi un automat şi hotărât “nu”. În
schimb, se pune o întrebare foarte ne
ameninţătoare, de genul: eşti neputincios în
faţa alcoolului? Mai eşti stăpân pe viaţa ta?
Acestea reprezintă atingerea celui mai
vulnerabil punct care îi permite alcoolicului
să treacă de la negare (cu ajutorul căreia
alunecarea în prăpastia bolii este asigurată)
către o poziţie de integritate de unde poate
începe recuperarea.
       
UNA DINTRE FORMELE NEGĂRII PE
CARE AM ÎNTÂLNIT-O ÎN FOARTE MULTE
OCAZII e aceea că, creştinii ortodocşi care
au o problemă cu băutul evită AA-ul din
motivul că AA-ul nu este ortodox. Aş
încuraja, totuşi, astfel de persoane să
încerce să meargă la întâlniri. Vor afla că îşi
pot lua cu ei ortodoxia (cât de mult au
nevoie), la fel cum şi alţii îşi vor lua cu ei
tradiţiile lor religioase. Într-adevăr, cu cât
există o diversitate religioasă mai mare într-un
grup AA, cu atât va fi de mai mare folos noilor
veniţi. Aminteşte-ţi, AA-ul nu este o Biserică şi
AA-ul nu este o religie. Scopul fiecărei întâlniri
este abstinenţa şi asta trebuie să încerci să
găseşti. Dacă într-o întâlnire descoperi ceva
care ţi se pare de-a dreptul jignitor din punct
de vedere ortodox, discută acest lucru cu
preotul tău paroh. Dacă continui să simţi că te
opui AA-ului doar pentru că nu este ortodox,
trebuie să vezi dacă nu cumva este o scuză,
un pretext.
       
RĂSPUNSUL LA NEGARE, oferit de primii trei
Paşi, e concentrat în următoarea afirmaţie:
“Eu nu pot, Dumnezeu poate şi am să Îl las pe
El”. Aceste principii distrug negarea la orice
nivel.
Capitolul 5
Spiritualitatea
şi Religia
CEI MAI MULŢI OAMENI, FIE CĂ SUNT
RELIGIOŞI SAU NU, folosesc cuvintele
‘religios’ şi ‘spiritual’ ca şi cum s-ar referi cam
la acelaşi lucru. Astfel, expresiile de persoană
‘religioasă’ şi persoană ‘spirituală’ pot fi
interpretate ca având aproximativ acelaşi
înţeles.
În concepţia Comunităţii Alcoolicilor
Anonimi, diferenţa dintre ‘religios’ şi ‘spiritual’
este atât de mare încât cuvintele nu pot fi
52
confundate. În timp ce aceşti doi termeni
sunt legaţi, ei se referă totodată la două
lucruri distincte, iar această diferenţă este
crucială în misiunea AA [n.teol.6].
Singurul scop al AA-ului este de a-i
ajuta pe alcoolicii care încă mai suferă; nu
încearcă să-şi impună punctele de vedere,
nu încearcă să convingă pe nimeni de nimic.
AA-ul nu caută să fie în dialog cu nimeni,
decât dacă este vorba de transmiterea
mesajului către “alcoolici care mai suferă
încă”, care pot fi găsiţi mai aproape sau mai
departe. Ceea ce face AA-ul este extrem de
dificil, şi pentru a avea succes, trebuie să se
concentreze asupra misiunii şi să se rezume
la sarcina pe care o are de îndeplinit.
Misiunea lui nu este de a educa întreaga
lume despre alcoolism, ci de a transmite
mesajul abstinenţei către alcoolicii care mai
beau încă.
AA-ul nu încearcă să educe pe
nimeni, cu excepţia propriilor membri. Cu
toate astea dacă cineva din exterior doreşte
să înţeleagă ce vrea să facă AA-ul, e
necesar să înţeleagă principiile de bază ale
filosofiei AA şi felul în care AA-ul le
foloseşte. Altfel, semnificaţia programului de
recuperare nu va fi niciodată înţeleasă pe
deplin. Cei care doresc să folosească cei
Doisprezece Paşi pentru propriul progres
personal, trebuie să fie conştienţi de anumite
aspecte pentru a putea lua o decizie.
Viaţa şi practica Bisericii Ortodoxe,
împreună cu dogmele, rugăciunile oficiale,
Scriptura, principiile şi canoanele formează
un întreg care îi păstrează şi organizează
viaţa în acelaşi timp. În interiorul bisericii
există o legătură neîntreruptă între lucrurile “AA-ul nu se preocupă de Persoana lui
pentru care ne rugăm şi cele pe care le Dumnezeu ci mai degrabă de
credem, iar această experienţă holistă cunoaşterea Lui din lucrările Sale,
înseamnă că, de cele mai multe ori, nu e pentru a primi harul care este esenţial în
necesar să facem o distincţie între religie şi recuperare”. (Nota editorului)
spiritualitate [n.teol. 7]. • Religia are o importantă

Însă, o astfel de distincţie e necesară dimensiune istorică; spiritualitatea se

pentru ca AA-ul să-şi poată îndeplini sarcinile concentrează mai mult asupra

şi pentru a-şi pune mesajul la dispoziţia oricui momentului prezent.

are nevoie de el. “În tradiţia ortodoxă, această • Religia are deseori un
diferenţiere nu e făcută de obicei, însă AA-ul a caracter contemplativ; spiritualitatea e în
considerat că e de folos să discute separat întregime practică.
despre religie şi despre spiritualitate. Datorită • Religia se concentrează
numeroaselor tradiţii religioase existente în asupra relaţiei lui Dumnezeu cu
America, confuzia datorată discutării unor omenirea; spiritualitatea se concentrează
aspecte religioase în cadrul întâlnirilor AA era asupra relaţiei unei persoane cu
prea mare, dat fiind că accentul programului Dumnezeu.
cade pe alcoolism. • Religia se ocupă cu relaţia lui
Dumnezeu cu universul; spiritualitatea se
Pentru a servi scopului său, AA-ul a
ocupă cu modul în care o persoană îşi
găsit ca fiind util să discute separat despre
vede propriul loc în univers.
cele două concepte înrudite ale religiei şi
spiritualităţii şi să se concentreze în mod
Pentru a ne asigura că această
diferit asupra fiecăruia dintre ele. Au făcut
discuţie nu devine prea teoretică, ar fi bine
acest lucru pentru a se putea concentra pe
să analizăm aceste concepte în viaţa de zi
ajutarea alcoolicilor şi pentru a evita discuţiile
cu zi.
contradictorii pe aceste teme.” (Nota
Atunci când un alcoolic se îndreaptă
editorului)
spre Dumnezeu, se întâlneşte cu un vechi
În termeni foarte simpli, iată câteva
adversar. Rugăciunile alcoolicului, spuse
afirmaţii pe care mulţi membri AA le-ar
mult timp în singurătate şi disperare, nu au
considera acceptabile:
primit răspuns, cel puţin într-o formă pe care
• Religia şi spiritualitatea sunt
el e pregătit să o accepte. Resentimentele
două concepte înrudite, însă fiecare are
pe care le are faţă de Dumnezeu, şi cei mai
un focus diferit.
mulţi dintre alcoolici le au, fac foarte
• Religia (în general) e interesată
anevoioasă întâlnirea cu Dumnezeu, chiar
de Persoana lui Dumnezeu; spiritualitatea
dincolo de aburii alcoolului. Orice idee ar
se ocupă de ceea ce face Dumnezeu.
avea despre Dumnezeu din copilărie,
53
rezultate din educaţia lui, din adolescenţă,
toate trebuie re-ordonate, din moment ce totul
la alcoolic a devenit parte din boala lui. Toate
ideile pe care le are despre Dumnezeu – din
copilărie, din şcoală, din adolescenţă – trebuie
revizuite pentru că şi acestea au fost afectate
de boala lui.
Dependenţa în general, şi alcoolismul
în special, prezintă o ruptură fundamentală
între noţiunea de sine şi cea de Dumnezeu, şi
chiar între orice relaţie a sinelui şi cu restul
universului. Alcoolicul a pierdut
conştientizare vagă a apartenenţei la univers.
El se simte total izolat şi nu percepe ideea de
„cauzǎ şi efect” care face parte
perspectiva fiecărui om asupra lumii. Indiferent
de ce face, viaţa alcoolicului pare sǎ meargă
din rău în mai rău. Uneori îşi dă seama că deşi
luptă tot mai mult viaţa lui devine tot mai rea.
Pentru a se face bine, toatǎ gândirea
lui, inclusiv cea despre Dumnezeu, trebuie
schimbată şi reclǎditǎ din ruine.
Acţiunea de îndepărtare a tot ceea ce
„gândeşte” cǎ ştie nu poate fi fǎcutǎ într-o
manierǎ foarte directǎ . E imposibil sǎ îi luǎm
creierul, sǎ îl spǎlǎm şi sǎ i-l punem înapoi.
Chiar dacă aşa ceva ar fi posibil, va lupta
împotriva ei din toate puterile. În realitatea
vieţii de alcoolic, nu existǎ nimic stabil, nimic
benign, nimic care sǎ îl liniştească; lumea lui e
una în care pentru a suporta durere e nevoie
de un control de fier asupra fiecărui aspect al
vieţii. De aceea nu poţi sǎ-i spui unui om care
ţine la realitatea lui cu o îndârjire de fier, cǎ
trebuie să renunţe pur şi simplu la băut.
Pentru el aşa ceva pare sinucidere purǎ. Ai
putea la fel de bine sǎ îi spui sǎ nu mai
respire.
Poţi însă să îi ceri sǎ admitǎ cǎ viaţa
lui este lipsitǎ de control şi cǎ este
neputincios în faţa alcoolului. Ciudat, e
capabil sǎ facǎ acest lucru, iar ego-ul
bolnav renunţă la pretenţia de a se juca de-a
Dumnezeu. Acesta este Pasul Unu. Dintre
toate posibilele combinaţii de cuvinte din
limba englezǎ, aceste douǎ expresii sunt
singurele care îi vor permite alcoolicului sǎ
orice se elibereze de ştreangul din jurul gâtului
sǎu.
În acest moment, orice concept
din poate înlocui concepţia bolnavǎ despre
Dumnezeu – orice în afară de ego-ul bolnav
al alcoolicului, orice putere pe care alcoolicul
nu o poate controla. Pasul Doi este o
cǎlǎtorie („am ajuns la credinţa cǎ o Putere
superioarǎ nouǎ înşine ne poate reda
sǎnǎtatea mentalǎ”), iar acest punct
marcheazǎ începutul. La finalul Pasului Doi
Dumnezeu, dezgolit de toate noţiunile false
ale alcoolicului, îmbrǎcat în propriul Lui
anonimat este alǎturi de el, pregǎtit de a-l
conduce pe calea sǎnǎtǎţii mentale. Aceastǎ
sǎnǎtate mentalǎ înseamnǎ întoarcerea la
acest Dumnezeu „anonim” şi a-ţi lǎsa viaţa
şi voinţa ta în mâinile lui Dumnezeu. Acesta
este Pasul Trei.
Observând acest proces din umbrǎ
este cu atât mai splendid cu cât, ajungând la
Pasul Trei, alcoolicul vede cǎ Dumnezeu a
participat la întregul proces pânǎ în acel
moment. Chiar şi în acest caz, Dumnezeu îl
lasă pe alcoolic să ia deciziile, din moment
54
ce alcoolicul e pregătit să participe doar în înţelegerii persoanei la care vine pentru a-I
acest fel. arăta compasiunea Lui. Această acţiune de
bunăvoinţă supremă este singura cale prin
        care se poate acest lucru. Anonimatul este
ca un cort. Desigur, alcoolicul intră în cortul
SEPARAREA CALITĂŢILOR LUI DUMNEZEU anonimatului; dar şi Dumnezeu intră în
în “cine este Dumnezeu” şi “ce face acest cort; de asemenea, acolo au loc
Dumnezeu” nu este ceva necunoscut în întâlnirile, confruntările, iar miracolul
tradiţiile Bisericii Ortodoxe. În secolul al XIV - recuperării poate începe.
lea, Sf. Grigorie Palama făcea distincţie între Dumnezeul pe care alcoolicul îl
esenţa lui Dumnezeu (“cine este Dumnezeu”) întâlneşte în recuperare va creşte în
şi energiile lui Dumnezeu (“ce face conştiinţa lui pe măsură ce parcurge Paşii.
Dumnezeu”). Contextul scrierii Sfântului Într-un fel, “Dumnezeu aşa cum Îl înţelege
Grigorie este cu totul diferit de cel al discuţiei fiecare dintre noi” în Pasul 3 nu va semăna
de faţă; dar, fără îndoială există o perspectivă cu “Dumnezeu aşa cum îl înţelege fiecare
comună. dintre noi” în Pasul 11. Ceea ce este crucial
Mai există un alt domeniu important în este că perspectiva asupra lui Dumnezeu nu
care există o perspectivă comună între trebuie să fie limitată de imaginaţia
gândirea AA şi tradiţiile teologice ale Bisericii alcoolicului; pentru a-l putea ajuta în
Ortodoxe. “Kenosis” este expresia teologică recuperare, El trebuie să fie separat şi în
folosită pentru a descrie coborârea Cuvântului afara controlului voinţei alcoolicului.
lui Dumnezeu în formă umană, cuvântul Printre alcoolicii în recuperare sunt şi
grecesc pentru „golire”. Cuvântul lui un număr destul de mare de oameni care au
Dumnezeu, co-etern cu Tatăl dinainte de o bună pregătire religioasă. De obicei
începuturi, „S-a golit pe Sine” pentru a deveni acestora le vine greu să se debaraseze de
om cu vreo 2000 de ani în urmă. vechiul concept de Dumnezeu. Nu are nici
În AA acest proces e dus mai departe. un rost să avem o viziune tehnică sclipitoare
S-a observat că Dumnezeu este capabil de a faţă de Dumnezeu, dacă acel Dumnezeu nu-
se goli pe Sine şi mai mult de dragul de a i poate oferi alcoolicului o viaţă în
participa la recuperarea alcoolicului. În abstinenţă. Oricât de bine pusă la punct
recuperare alcoolicul învaţă să-şi pună este, vechea gândire trebuie înlocuită din
deoparte ego-ul şi să înveţe că cele mai bune moment ce nu funcţionează. În practică,
calităţi ale sale rezidă în a deveni anonim. asta înseamnă că teologii se văd nevoiţi să
Totuşi, Dumnezeu participă la această se debaraseze de tot ceea ce ştiu pentru a
acţiune. Şi El se îmbracă în anonimat şi putea învăţa despre Dumnezeu de la un
devine “Dumnezeu aşa cum îl înţelege fiecare grup needucat de alcoolici în recuperare.
dintre noi”. El este pregătit să se ofere

55
 Dacă un alcoolic nu este capabil sau
nu are bunăvoinţa de a crede într-o putere
superioară lui însuşi, atunci el poate alege
ceva (sau pe cineva) care poate
înlocuiască acest concept. Asta lasă libertatea
de a alege chiar cafetiera sau un stejar ca şi
Putere Superioară. Evident, nimeni nu poate
să sugereze la modul serios că o cafetieră
este Stăpânul Universului sau Salvatorul
Lumii. Cu toate astea, pentru ca un alcoolic să
facă această tranziţie importantă,
suficient pentru început.
       
CEL MAI PUŢIN SPIRITUAL MOD DE A TRĂI
este de a evita momentul
Alternativele noastre sunt limitate la două: de
a trăi în trecut sau de a trăi în viitor; uneori le
alegem pe ambele în acelaşi timp.
Încercarea de a trăi în viitor este un
fenomen des întâlnit. Probabil, provine din
acele comportamente obişnuite din copilărie,
când visezi la ce doreşti în viitor. Copiii nu au
prea multă putere personală
responsabilitate, astfel încât dorinţa de a
creşte mare este echivalată de cele mai multe
ori cu a fi luat în serios, cu a fi lăsat să ia
propriile decizii, ş.a.m.d. La fel,
aşteaptă să termine şcoala, să înceapă să
lucreze sau să se căsătorească.
Trăind în viitor, avem posibilitatea să
trecem pe lângă momentul prezent fără să fim
prea afectaţi de acesta. Facem faţă la tot felul
de neplăceri doar de dragul unui viitor mai
bun. Este chiar posibil ca oamenii să-şi
bazeze întreaga viaţă pe un astfel de model.
Din nefericire, destul de des, când ajungem
la acel lucru pe care ni l-am dorit atât de
mult, suntem dezamăgiţi, astfel încât suntem
să nevoiţi să ne dorim ca altceva să se
întâmple în viitor.
Odată ce mecanismele de a trăi în
viitor se instalează, este foarte greu să le
schimbi, sau cel puţin să le schimbi dintr-o
dată. Viaţa devine un proces de căutare a
lucrurilor pe care le dorim – de fapt , evitând
este cu orice cost prezentul. Acest lucru continuă
chiar şi atunci când prezentul este plăcut.
Totuşi, există riscul ca prezentul să însemne
durere – sentimente de plictiseală, de
inadecvare, şi atunci el este evitat.
La un moment dat, ajungem într-un
prezent. stadiu al vieţii când ne dăm seama că
vremurile bune şi oportunităţile, au trecut
deja. În acel punct individul încetează să mai
trăiască în viitor şi treptat, începe să trăiască
în trecut. Din motive întemeiate, această
perioadă e numită „vârsta mijlocie”.
Trăitul în trecut este la fel de dificil de
schimbat. Dar şi acest lucru este un mod de
şi evitare a prezentului. E de dorit ca la un
moment dat să ne dorim şi să trăim în
prezent. E normal ca asta să li se întâmple
celor care sunt mai în vârstă şi care chiar au
cineva lucruri în trecut de care să îşi amintească.
Am întâlnit deseori imigranţi care au
păstrat amintiri dragi din ţara lor de origine,
chiar dacă nici nu se punea problema de a
se reîntoarce să trăiască acolo. Uneori acest
ataşament ia forma de „Dacă ai putea vedea
cât de important eram eu în satul meu …”.
Acest tip de trăire în trecut este de-a dreptul
trist, din moment ce persoana care spune
56
acest lucru simte că a fost „natural” sau
„autentic” doar atunci sau acolo, dar nu aici şi
acum.
Nostalgia este o altă formă de trăire în
trecut, care poate uneori să le cauzeze
probleme oamenilor. Uneori, întreaga
omenire încearcă să privească în trecut şi să
clasifice o anumită perioadă ca fiind un fel de
epocă de aur. Chiar şi unele religii încurajează
această perspectivă. Însă, indiferent de cât de
atrăgător pare să fie trecutul, e imposibil să
trăieşti în trecut doar pentru că îţi doreşti asta.
Deşi nu ar fi firesc, sistemul ar
funcţiona, dacă am putea trăi şi altfel decât în
prezent. Este foarte important să ne împăcăm
cu acest lucru. Altfel, viaţa va fi trăită la “mâna
a doua”; va fi o viaţă în care nimic nu e real, în
care totul este imaginaţie sau amintiri şi care
ne forţează să ne creăm propria realitate.
Aceasta este tendinţa care trebuie evitată cu
orice preţ. Pasul Unu înseamnă să fim realişti
şi să începem să ne împăcăm cu realitatea lui
Dumnezeu. În această realitate, două lucruri
sunt întotdeauna adevărate:
1. Putem lua decizii doar în momentul
prezent, şi
2. Pe Dumnezeu Îl putem întâlni doar în
prezent.
       
PARCURSUL RECUPERĂRII ESTE
MINUNAT în simplitatea lui şi uluitor de
complex în execuţie. Alcoolicul îşi analizează
viaţa şi admite că este un dezastru. El începe
să păşească pe un drum al credinţei care
57
presupune (cel puţin) că există o putere
exterioară controlului său care poate să-i
redea ceea ce boala i-a furat; apoi, într-un
gest disperat, îşi aruncă rămăşiţele vieţii
sale către Dumnezeu, cerându-I să facă cu
ele ce doreşte. Disperarea în sine devine
rugăciune. Dezastrul din el este cel care
aduce recuperarea.
În teologia medievală vestică,
acelaşi tip de paradox a fost explorat, de
data aceasta în legătură cu păcatul lui
Adam. O felix culpa – oh, greşeală
fericită: „Dacă mărul nu ar fi fost luat,
Maria nu putea deveni Împărăteasa
cerurilor”. Acest tip de paradox nu este
neobişnuit în experienţa religioasă şi în
mod sigur este esenţa experienţei
alcoolicului. Nu este neobişnuit să-i auzi
pe oameni zicând la întâlnirile AA că,
într-o oarecare măsură, sunt bucuroşi
pentru că sunt alcoolici; această
recunoaştere îi ajută să găsească sensul
unui univers care până atunci n-avea nici
o noimă, dar le dă şi un anume
sentiment de “fiinţă umană” care lipsea
complet înainte [n. teol. 8].
Capitolul 6
Cei Doisprezece Paşi
şi Viaţa Bisericii
CAPITOLELE RĂMASE DÎN ACEASTĂ
CARTE vor examina cei Doisprezece Paşi,
încercând să sublinieze în primul rând
similarităţile dintre aceştia şi viaţa Bisericii
Ortodoxe. Creştinii Ortodocşi sunt moştenitorii
unei tradiţii spirituale foarte bogate. Nelimitată
de timp sau de spaţiu, fiecare persoană este
un succesor spiritual al fiecărui sfânt al tuturor
vremurilor. Sfânta Scriptură, cărţile ce conţin
textele liturgice, scrierile Părinţilor Bisericii –
toate sunt moşteniri spirituale ce merită mai
multă atenţie. Literatura este vastă şi
înţelepciunea este foarte profundă, chiar dacă
uneori pare intimidantă.
Cei Doisprezece Paşi ai AA descriu un
plan de acţiune care conturează un proces de
recuperare din adicţie – asta e sigur şi
confirmat de dovezi. Însă, la modul general,
cei Doisprezece Paşi descriu şi o cale de
pocăinţă, de „metanoia” – pocăinţă predicată
de Înaintemergător şi de Însuşi Hristos ca fiind
pregătirea necesară pentru acceptarea
Împărăţiei. Cu siguranţă, avem motive să
considerăm cuvintele „metanoia” din Teologia
Creştină şi „recuperare” din vocabularul
Comunităţii Alcoolicilor Anonimi ca având
semnificaţii asemănătoare, chiar dacă
scopurile lor iniţiale sunt cu totul diferite şi
distincte.
Să începem prin a vedea ce ne învaţă
viaţa Bisericii despre natura pocăinţei şi în ce
fel un proces continuu al pocăinţei ne poate
aduce mai aproape de Dumnezeu.
Pe parcursul anului, Biserica a stabilit
perioade de sărbătoare şi perioade de post. În
practică, în perioadele de post7 ne simţim mai
încurajaţi să urmăm calea pocăinţei, chiar
7
În anul bisericesc ortodox există patru mari
perioade de post: înainte de Sărbătoarea Sf. Ap.
Petru şi Pavel, înainte de Sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului, înainte de Crăciun şi Postul Mare
de dinaintea Paştelui.
58
dacă pocăinţa poate să aibă loc oricând.
Dintre perioadele de post, Postul Paştelui
este cel mai important. Acest post este
precedat de o perioadă de pregătire care
durează trei săptămâni, în timpul cărora ne
sunt puse înainte câteva dintre cele mai
puternice exemple ale pocăinţei din Sfintele
Evanghelii, inclusiv cel al fiului risipitor şi al
vameşului din Templu. Evangheliile din
duminicile Postului Mare continuă aceste
idei, oferind exemple puternice şi importante
de pocăinţă pusă în practică. Cartea liturgică
ce guvernează viaţa de rugăciune a Bisericii
pe parcursul întregii perioade se numeşte
Triodul Postului Mare8 şi este în sine o
bogăţie de îndrumare spirituală, orientând şi
concentrând gândurile noastre în ceea ce
priveşte pocăinţa; cântările religioase
ortodoxe oferă o multitudine de idei şi
acţiuni, exemple şi îndemnuri, toate
bazându-se pe exemple din Evanghelie şi
din alte părţi ale Sfintei Scripturi.
Conform tradiţiei, ziua în care
începem să folosim Triodul, Duminica
Vameşului şi a Fariseului, cantorul găseşte
cartea sub icoana lui Hristos, pe suportul
icoanei din faţa altarului. Cartea este primită
ca şi cum ar veni din partea lui Iisus Însuşi.
Dimineaţa următoare, pe parcursul Utreniei,
cantorul cântă acele cuvinte care ne vor
însoţi în viaţa noastră spirituală în timpul
celor zece săptămâni rămase până la
sărbătorirea Paştelui: "Uşile pocăinţei
deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă..."
8
Triodul Postului, tradus din originala greacă de
către Maica Mary şi Arhimandritul Kallistos Ware,
St Tikkon’s Seminary Press, South Canaan PA,
1994
 Această pledoarie imprimă tonul celor
zece săptămâni care vor urma: Îi cerem lui
Dumnezeu să ne deschidă uşa, astfel încât să
ne putem începe călătoria. Pocăinţa nu este o
destinaţie; pocăinţa este o călătorie şi ca orice
călătorie trebuie să înceapă de undeva.
Această călătorie începe acum, în dreptul uşii,
cu trei săptămâni înainte de începerea
Postului Mare. Prin această rugăciune fiecare
membru al Bisericii este invitat să se vadă
stând la începutul Postului Mare, privind spre
calea pocăinţei. Pentru cei care sunt destul de
norocoşi să-şi aloce următoarele zece
săptămâni analizei complete a rugăciunilor
Bisericii, această cale este evidentă şi, deşi
provocatoare, este totuşi disponibilă tuturor şi
bine bătătorită de către toţi sfinţii tuturor
vremurilor. De-a lungul căii, rugăciunea,
postul şi milostenia sunt punctate de imediata
intervenţie a lui Dumnezeu în sfintele Taine, în
special în Spovedanie, Mirungere şi în Sfânta
Împărtăşanie, oferindu-i persoanei sprijinul
necesar şi încurajarea de a continua.
Călătoria pocăinţei în Postul Mare
începe cu conştientizarea schimbării care
trebuie făcută şi se termină cu transformarea
care le întrece pe toate: Învierea Domnului,
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Iisus
Hristos.
Pentru cei mai mulţi oameni adevărata
experienţă a Postului Mare are loc într-o
mănăstire. Într-o mănăstire nu trebuie să te
gândeşti la ce să mănânci sau la ce să eviţi
să mănânci, când să mergi la Biserică şi când
să stai în camera ta, când să dormi şi când să
stai treaz. Aceste lucruri sunt aranjate (prin
reguli dinainte stabilite - nota editorului),
59
eliberându-i pe călugări şi călugăriţe (şi pe
vizitatorii care se întâmplă să stea la
mănăstire) de nevoia de a se îngriji de
detaliile vieţii de zi cu zi. Într-adevăr, unul
dintre cele mai importante aspecte ale vieţii
monastice e că oferă un mediu sigur în care
fiecare persoană îşi face treaba pentru a
păşi pe calea mântuirii. Cei care trăiesc într-
o mănăstire sunt binecuvântaţi pentru că au
timpul şi mijloacele de a urma, cu puţine sau
chiar fără modificări, tradiţiile Bisericii în
deplinătatea lor, după cum au fost ele
descrise în Sfânta Scriptură, în Triodul
Postului şi în textul clasic din Postul Mare
(deseori citit în timpul meselor din Post),
”Scara Raiului” a Sfântului Ioan Scărarul sau
Sinaitul.
Pentru cei care nici nu trăiesc într-o
mănăstire şi nici nu merg la o Biserică
parohială care să ofere o expresie deplină a
Triodului Paştelui, sau chiar aceia care nu
pot beneficia de luxul de a putea merge la
Biserică în mod regulat, cei Doisprezece
Paşi pot oferi o altă perspectivă, o altă
alegere, de a se îndrepta spre calea
pocăinţei. (Autorul vorbeşte despre o
realitate a ortodocşilor din SUA, unde
bisericile ortodoxe sunt puţine şi la foarte
mari distanţe - nota editorului) În exprimarea
lor succintă, Paşii oferă un mod direct de a
urma calea, dar spre deosebire de Triodul
Paştelui ei nu sunt limitaţi la o perioadă
specifică sau la anumite circumstanţe.
Datorită felului în care sunt scrişi
paşii, ei pot să reînvie şi să readucă credinţa
pentru mulţi oameni, dar fără a le influenţa în
mod direct credinţa. Ei se preocupă mai mult
cu ceea ce stă la baza credinţei decât cu
credinţa în sine. Acesta este motivul pentru
care ei au o compatibilitate profundă cu viaţa
creştin ortodoxă. Acelaşi lucru se aplică şi
pentru cei cu alte credinţe. De la începuturi,
folosirea celor Doisprezece Paşi transcede
barierele normale ale societăţii şi mai ales
barierele religioase. Alcoolicii protestanţi şi
catolici i-au putut folosi şi au văzut de la
început că pot face asta fără să-şi compromită
tradiţiile religioase proprii sau pe ale celorlalţi.
Se mai spune că americanii au geniul
pragmatismului; iar dacă este adevărat, atunci
cei Doisprezece Paşi pot fi consideraţi ca o
contribuţie americană la „calea pocăinţei”,
disponibilă şi pentru cei care nu pot participa
pe deplin la viaţa de rugăciune a Bisericii, cât
şi pentru cei care doresc să-i folosească spre
a-şi trezi şi aprofunda experienţa lor spirituală.
Asemenea celor 30 de trepte din Scara
Raiului, cei Doisprezece Paşi prezintă o
viziune asupra pocăinţei, un ghid pentru
transformare. Asemenea Scării, ei aduc în
atenţie sarcini concrete care pot să-l aducă pe
individ la o mai profundă şi de durată
conştientizare a lui Dumnezeu. Spre
deosebire de Scara Sfântului Ioan, cei
Doisprezece Paşi nu se adresează
‚specialiştilor’ monahali şi, cu toate că au fost
scrişi de un om de o abilitate neîndoielnică,
puţini ar spune despre Bill W. că ar fi un gigant
spiritual. Scara a fost scrisă de un călugăr, un
sfânt, pentru călugări şi chiar dacă
înţelepciunea cuvintelor sale se potriveşte
foarte bine şi acelor oameni care trăiesc “în
lume”, directivele sale sunt uneori dificil de
60
aplicat pentru cei care nu stau într-o
mănăstire.
Cei Doisprezece Paşi nu au nevoie
de specialişti. Iniţial, Paşii au fost adoptaţi de
oameni afectaţi de dependenţe, care de abia
începeau să se împace cu multitudinea de
complicaţii din viaţa lor. Pe parcursul
completării lor, ei ajung la un element de
certitudine: dacă l-ar invita pe Dumnezeu
pentru a-i ajuta în alcoolismul lor, El o va
face. Cei Doisprezece Paşi nu necesită
cunoştinţe specializate şi nu cer nimic în
afară de bunăvoinţa persoanei care
intenţionează să îi folosească. Ei pot fi
modificaţi pentru a face faţă oricăror crize
sau lipsei acestora şi pot fi aplicaţi într-o
multitudine de circumstanţe. În mod sigur, ei
erau destinaţi unor situaţii specifice, dar sunt
aplicabili în cele mai multe situaţii din lumea
modernă. Aceşti paşi pot fi folosiţi de oricine
şi oricine îi poate folosi.
Cei Doisprezece Paşi nu afirmă şi nu
sugerează nimic decât ceea ce există deja
în viaţa Bisericii, iar persoana care îi
foloseşte nu devine mai puţin ortodoxă sau
catolică sau orice ar fi ea. Paşii scot în
evidenţă o anumită cale spre pocăinţă –
oferind o listă cu sarcini consecutive care
trebuie luate în considerare şi puse în
practică sau ignorate, aşa cum găseşte se
cuviinţă fiecare individ.
       
MAI DEPARTE, ESTE NECESAR SĂ
DESCOPERE ce înseamnă cu adevărat
„calea pocăinţei”. În engleză, cuvântul
‚pocăinţă’ are o poveste destul de tristă [n.tr. –
în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,
1984: „pocăinţă” - căinţă pentru păcatele
săvârşite; regret pentru o faptă rea]. Cu toate
că este des folosit pentru a traduce cuvântul
grecesc de ‚metanoia’, poartă anumite
conotaţii negative pe care cuvântul grecesc nu
le poartă, incluzând imagini mentale ale
oamenilor care se bălăcesc în vinovăţie şi
auto-flagelare (care pare să fi fost agreată de
anumiţi scriitori vestici). Cuvântul grecesc, pe
de altă parte, este unul pozitiv şi denotă o
schimbare progresivă şi pozitivă din partea
persoanei în cauză. Presupune schimbarea
mentalităţii sau a concepţiilor şi este orientată
spre “înainte”. În acest sens, pocăinţa poate
(dar nu este obligatoriu) să conţină
dimensiune de tristeţe faţă de păcatele din
trecut, dar atunci când se întâmplă aşa se
întâmplă în contextul schimbării concepţiei
acelei persoane spre a nu mai face aceleaşi
greşeli şi în viitor. A ne îndrepta paşii într-o
direcţie diferită, a vedea lumea cu ochi diferiţi,
a o lua de la capăt … acestea sunt trăsăturile
importante ale pocăinţei.
Subiectul pocăinţei are o însemnătate
capitală în înţelegerea completă a vieţii unui
creştin ortodox. Pentru a comprima o mare
parte din Teologie în câteva cuvinte, inima
experimentării creştin ortodoxe a lui
Dumnezeu constă în transformarea condiţiei
umane care începe cu pocăinţa şi se sfârşeşte
cu Îndumnezeirea.
Îndumnezeirea, transformarea
individului în unirea cea mai strâns posibilă cu
Dumnezeu este stadiul ultim al călătoriei
spirituale. Îndumnezeirea nu e explicată şi într-
o anumită măsură nici nu poate fi
explicată ,nici chiar de tradiţia ortodoxă; ea
tinde să fie rezervată doar acelora ce sunt
cu adevărat sanctificaţi, la un nivel mistic al
dezvoltării spirituale la care puţini ajung.
Subiectul Îndumnezeirii nu face însă scopul
acestei cărţi. Pocăinţa, pe de o parte, este
stadiul iniţial al călătoriei; din dezvoltarea
unui mod de pocăinţă avem cel mai mult de
învăţat, iar Biserica are cele mai multe de
spus. Pocăinţa este o temă constantă în
slujbele Bisericii, în Sfânta Scriptură şi în
învăţăturile şi discuţiile autorilor patristici.
Este primul cuvânt al mesajului
Înaintemergătorului şi ultimul act pământesc
al tâlharului răstignit pe cruce alături de
o Mântuitorul. Pocăinţa este rezumatul
rugăciunii şi Tainelor, actul în care toate
fiinţele umane sunt la început de drum şi
toate sunt egale.
Din moment ce tot ceea ce suntem şi
tot ceea ce avem sunt daruri ale Lui
Dumnezeu, pocăinţa este una dintre puţinele
ofrande adevărate pe care o persoană o
poate face. Fiecare persoană este liberă să
facă o ofrandă de pocăinţă lui Dumnezeu şi,
în schimb, El acceptă să participe la
transformarea individului.
Poate nu e cazul să menţionăm că în
pocăinţă scopul este de a te schimba pe
tine, nu de a schimba restul lumii sau de a
schimba gândirea lui Dumnezeu. În cei
Doisprezece Paşi există o conştientizare
implicită că în orice situaţie dată în care este
nevoie de schimbare, individul încearcă să
rezolve problema schimbându-se pe sine,
nu restul lumii. Este imposibil să te pocăieşti
61
în numele unei alte persoane. Evident, acest ajunge la un dualism în care forţele binelui şi
lucru face ca procesul să fie foarte diferit de răului sunt încătuşate într-un etern conflict în
aşteptările persoanelor sau grupurile de care umanitatea e captivă între acestea
persoane (incluzând chiar naţiuni întregi) care două. Alteori, ea apare sub forma
au tendinţa de a crede că rezolvarea puritanismului în care există tendinţa de a-l
problemelor se face schimbând mai întâi restul separa pe Dumnezeu de tot ceea ce
lumii. Această deosebire poate sublinia cea înseamnă existenţa umană, cu excepţia
mai importantă caracteristică a stilului de viaţă formelor ei cele mai rafinate. Evident că o
prin cei Doisprezece Paşi. astfel de doctrină tinde să pună sub semnul
Dumnezeu este la cârmă şi nu întrebării lumea reală şi tot ceea ce cuprinde
individul. Individul, şi nu Dumnezeu, are ea. Devine foarte uşor să credem că
nevoie de schimbare. anumite elemente ale existenţei umane sunt
lipsite de influenţa lui Dumnezeu, ca şi cum
        El ar fi creat anumite părţi ale fiinţei umane,
dar nu totul.
TEOLOGIA ORTODOXĂ A ACCENTUAT Subiectul alcoolismului şi al
ÎNTOTDEAUNA că există o importantă tratamentului acestuia prin metode spirituale
legătură între suflet şi trupul omenesc. pune sub reflectare acest mod de abordare.
Biserica crede în „învierea morţilor” şi nu doar Ceea ce programul Alcoolicilor Anonimi
în nemurirea sufletului, fără trup. Respingând spune destul de clar este că Dumnezeu nu
supoziţia fundamentală a lui Platon, cum că este doar capabil, dar are şi bunăvoinţa de a
adevărata realitate poate să fie doar de ordin sonda adâncimile experienţei umane şi de a-
spiritual, iar tipul de realitate pe care o simţim i salva pe oameni de ravagiile bolii. Astfel,
este “la mâna a doua” şi imperfectă, Biserica a gândirea AA se încadrează clar în cadrul
susţinut întotdeauna că Dumnezeu este teologiei tradiţionale, în sensul că proclamă
creatorul cerului şi al pământului şi al tuturor faptul că sănătatea fizică şi spirituală sunt
celor văzute şi nevăzute. Teologia creştină foarte strâns legate şi că Dumnezeu
este fermă când susţine că nu o zeitate participă în viaţa fiinţelor umane la nivele la
secundară (un „demiurg” aşa cum susţin neo- care prezenţa Lui nu poate fi anticipată.
platonicienii), ci Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi
este agentul creaţiei. Fără doar şi poate,        
există o temă persistentă şi recurentă, în
special în teologia ascetică, prin care se CEI DOISPREZECE PAŞI nu ar trebui să
spune că sufletul este creat de Dumnezeu şi înlocuiască nimic din viaţa normală a unui
că trupul este pe plan secund şi, într-un creştin ortodox. Pasul Cinci, de exemplu, nu
anumit sens, străin de viaţa spirituală. Uneori este acelaşi lucru cu spovedania; Pasul Trei
când această tendinţă este în creştere, se nu este acelaşi cu Botezul. Pentru creştinul

62
ortodox valoarea Paşilor stă în faptul că ei
abordează subiecte şi teme care
complementare cu viaţa Bisericii, fără a o
înlocui. Paşii nu sunt obligatorii în adevăratul
sens al cuvântului şi nimeni nu este forţat să îi
facă. Chiar dacă cineva ar fi obligat să îi facă,
rezultatul ar fi altul decât cel dorit.
La un anumit nivel, o persoană „face”
Paşii doar citindu-i. La un nivel mult mai
profund, ei pot oferi activităţi şi progres
spiritual pentru o viaţă întreagă. Fiecare
individ este liber să decidă la ce nivel el sau
ea doreşte să îi folosească. Unii oameni vor
trece o dată peste ei; alţii îi vor face din nou şi
din nou. Alţii vor descoperi că devenind atent
la anumite aspecte ale vieţii lor pe care doresc
să le schimbe, este bine să facă paşii încă o
dată, concentrându-se exact pe acel aspect
din viaţa lor trecută. Alţii vor încerca să
combine toată viaţa lor într-o
încercare.
       
DACĂ CINEVA FOLOSEŞTE PAŞII pentru o
revigorare spirituală (în opoziţie cu cei care îi
folosesc pentru a rămâne în viaţă), sunt
câteva lucruri pe care el sau ea ar trebui să le
ia în considerare.
Paşii în sine nu menţionează „năşitul”,
dar acesta este un factor pe care creştinii
ortodocşi ar trebui să îl ia în considerare dacă
doresc să lucreze Paşii. La persoana “naşului”
se face referire în Pasul Cinci în care individul
este instruit să-şi împărtăşească inventarul
său moral cu Dumnezeu şi cu o altă fiinţă
umană, în cadrul procesului de recunoaştere a
naturii exacte a greşelilor faţă de sine însuţi.
sunt În practică, membrii comunităţilor de
Doisprezece Paşi sunt deseori încurajaţi să
se îndrepte în acest punct către un cleric. De
fapt, persoana care ascultă Pasul Cinci nu
trebuie să fie neapărat cineva foarte bine
pregătit şi nu e important ca această
persoană să răspundă într-un anumit fel,
decât, poate, în afară de a oferi câteva
încurajări persoanei care face Pasul.
Cei mai mulţi ortodocşi au în orice
moment posibilitatea de a-l ruga pe preot să
le fie naş, deşi această nevoie nu e
obligatorie. Nu există nimic de natură
sacramentală pe parcursul Paşilor, dar nu
există nici un motiv ca Pasul Cinci să devină
spovedanie în sens sacramental sau ca
spovedania să fie făcută în acelaşi timp cu
Pasul Cinci.
singură Pe de altă parte, o persoană va
prefera să-şi aleagă ca naş pe cineva care
are cunoştinţe despre Paşi, în loc să-şi
aleagă un preot care nu ştie nimic despre ei.
Uneori, preoţii sunt chiar suspicioşi faţă de
cei Doisprezece Paşi, mai ales dacă nu ştiu
prea multe despre recuperarea din
dependenţe.
Asemeni multor relaţii spirituale
pentru laicii din Biserica Ortodoxă, naşul
pentru cei Doisprezece Paşi şi cel care este
năşit sunt liberi. Relaţia poate să fie
terminată de oricare dintre persoane în
orice moment, deşi se aşteaptă de la naş să
aibă o oarecare responsabilitate spirituală,
aşa cum părinţii spirituali o au faţă de
Biserică. Pentru copilul spiritual, există însă
o libertate aproape fără limite, de vreme ce
63
el sau ea poate să încheie relaţia în orice chiar în afara ei, un părinte spiritual primeşte
moment. binecuvântarea lui Dumnezeu de a-şi
Pentru călugări şi călugăriţe situaţia cunoaşte copiii spirituali la un nivel la care
este puţin diferită. De la decizia de a intra într- nici măcar preotul paroh sau episcopul nu îi
o mănăstire, novicele primeşte un tată sau o cunosc. Pastoraţia în parohie este puţin
mamă duhovnicesc, iar sarcina acestui părinte diferită; a ne dori să fie altfel – dorindu-ne, în
este de a-i ajuta pe noii candidaţi în orice fel special, ca parohiile să devină semi-
pentru a cunoaşte tradiţiile şi valorile vieţii mănăstiri – este de-a dreptul inutil în situaţii
monahale. Acea persoană nu trebuie să fie în care oamenii nu sunt capabili să-şi
neapărat un preot, chiar într-o mănăstire de exercite capacitatea de a alege dintre mai
călugări, dar trebuie să fie cineva care este pe multe alternative.
deplin consacrat vieţii monahale şi bine-instruit Părinţii spirituali aud nu numai
în a-l ghida pe novice în deplinătatea păcatele copiilor lor spirituali, dar şi
experienţei monahale. gândurile lor. Acesta este un lucru foarte
În afara mănăstirii, rolul preotului important în creşterea lor spirituală. Când
paroh este destul de diferit de cel al părintelui cineva ajunge să facă ceva păcătos, acea
spiritual monastic. Preotul este hirotonit şi faptă este imediat asociată cu gândirea
autoritatea lui ca părinte nu se bazează pe un acelei persoane. Procesul corespondent în
angajament voluntar – enoriaşii trebuie să îl AA se numeşte “gândire defectă” [n.tr.: în
accepte ca şi preot paroh, chiar dacă ei nu engleză, “stinking thinking”].
sunt obligaţi să îl aleagă ca părinte spiritual. Există o mare similaritate între
De fapt, părinţii spirituali sunt puţini la număr, părintele spiritual şi naşul AA. În AA, naşul
în special în afara ţărilor Ortodoxe, iar statutul este cineva care de obicei are o abstinenţă
părinţilor spirituali este aproape în totalitate de solidă şi vibrantă, care ştie şi înţelege nu
natură harismatică. O persoană (preot sau numai felul în care funcţionează programul,
laic) poate să fie un părinte spiritual dacă este dar şi cum să facă faţă problemelor care
considerat astfel de către copiii spirituali. De apar pe parcurs. Naşul este cineva care ştie
fapt, titlul de părinte spiritual este rareori problemele “din proprie experienţă” şi îi
atribuit de către un preot sau episcop lui poate ajuta pe ceilalţi să urmeze calea pe
însuşi, iar cei mai buni dintre ei pot să nege care el a urmat-o deja. Un naş va da sfaturi
categoric că sunt capabili de a îndeplini acel doar dacă i se vor cere în mod explicit şi
rol. chiar şi atunci ele vor fi date sub forma unor
Pot să apară probleme dacă un preot alegeri. El sau ea nu va încerca niciodată să
(în special un preot tânăr) încearcă să fie, de îşi asume responsabilitatea pentru persoana
facto, un părinte spiritual în cadrul propriei pe care o năşeşte, din moment ce un
parohii sau chiar în afara ei, oferind tuturor element important al relaţiei este ca
sfaturi despre toate. Într-o mănăstire, alteori persoana năşită să-şi asume şi să-şi

64
administreze responsabilitatea pentru propria
viaţă.
Într-un final, în ceea ce priveşte naşii şi
îndrumătorii spirituali, cei Doisprezece Paşi
pot să ofere un program spiritual temporar
pentru oricine este în căutarea
îndrumător spiritual, din moment
formularea Paşilor permite ca ei să fie folosiţi
pentru propriul beneficiu. Ar trebui, totuşi, să
ţinem minte că pentru alcoolicul în recuperare
contextul Paşilor este întotdeauna unul social
şi că participarea la întâlnirile de grup este mai
mult sau mai puţin obligatorie. Chiar alcoolicii
în recuperare aflaţi în zone extrem de izolate
ale lumii vor face tot posibilul să ţină legătura
unii cu alţii. Cu ajutorul internetului şi al
telefoanelor celulare este posibil pentru oricine
să fie în legătură cu aproape oricine din lume,
dacă există dorinţa şi înţelegerea scopului. În
condiţiile moderne există întotdeauna
posibilitatea de a avea o întâlnire pe internet,
iar site-uri cu întâlniri pot fi găsite cu uşurinţă.
Indivizii care folosesc paşii pot să beneficieze
considerabil de pe urma legăturii cu alţi
oameni care lucrează şi ei Paşii.
       
CEA MAI MARE DIFICULTATE în a face cei
Doisprezece Paşi este că ei nu sunt uşori.
Calea necesită sârguinţă, onestitate
eliberarea de anumite sisteme defensive
menţinute de obicei pentru a ne simţi în
siguranţă. Pentru mulţi oameni e dificil să
recunoască, chiar teoretic, că ar putea greşi.
Însă asta face parte totuşi din repertoriul
spiritual al oricărui creştin ortodox care
folosesc Taina Spovedaniei. A merge la cei
cărora le-ai făcut necazuri şi a-ţi cere scuze
este, de asemenea, o practică a creştinilor
ortodocşi care caută iertarea celor din jur
înainte de a se apropia de Potir pentru
unui Sfânta Împărtăşanie.
ce
       
DACĂ TE-AI DECIS SĂ FOLOSEŞTI CEI
DOISPREZECE PAŞI, ţi se sugerează să îi
faci în ordine şi să îl aduci pe fiecare dintre
ei la o oarecare finalitate înainte de a trece
la următorul.
Citeşte fiecare Pas, priveşte
formularea lui originală de câteva ori,
întreabându-te ce anume îţi sugerează el. Ţi
se pare uşor sau dificil? Este ceva ce ţi-ai
dori să faci sau ceva ce ai face doar din
sentimentul datoriei sau doar pentru că te-ar
ajuta să apreciezi viaţa mai mult? Crezi că
te-ar ajuta să-ţi înţelegi mai mult credinţa?
Dacă ai sentimente vagi de
disconfort la citirea unuia dintre Paşi, e
posibil ca tocmai acel Pas să fie important
pentru creşterea ta spirituală.
Ţine minte, nu încerca să faci Paşii
perfect, ci fă-i atât cât poţi tu de bine. Pe
măsură ce faci fiecare pas, vei înţelege mai
bine ceea ce trebuie să faci pentru a-l duce
şi la îndeplinire – cel puţin pentru momentul
actual. Într-un anumit sens, Paşii de acţiune
(care par greu de făcut) sunt mai uşor de
îndeplinit decât aceia care par mai teoretici.
În orice caz, este bine să iei fiecare Pas aşa
cum este el şi să îl faci cât poţi de bine.
65

Partea a II-a
Cei Doisprezece Paşi
„Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi
argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine,
iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă
voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am
greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic
să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din
argaţii tăi.
Şi, sculându-se, a venit la tatăl
său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său
şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe
grumazul lui şi l-a sărutat. [Şi a zis tatăl:] acest
fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-
a aflat. (Luca 15, 17-20, 24)
Capitolul 7
Din adâncuri
Pasul 1. Am admis că eram neputincioşi în
faţa alcoolului, că nu mai eram stăpâni pe
viaţa noastră.
66
„Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine,
adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi
se află în mine, dar a face binele nu aflu;
Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul
pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”
(Romani 7,18-19).
„Dar eu sunt vierme şi nu om, ocara
oamenilor şi defăimarea poporului.”
(Psalmul 21, 6).
„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, care se
tălmăceşte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34).
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă:
“Mai întâi de toate, a trebuit sǎ
încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu”
(Alcoolicii Anonimi, pag. 59)
Fiecare Pas te invitǎ la o sarcinǎ
specificǎ – clară, şi uneori foarte dificilǎ.
Totuşi, formularea Paşilor este blândǎ, într-
un limbaj mai degrabǎ subînţeles. Cuvintele
nu trebuie sǎ-i sperie pe cei care trebuie sǎ
urmeze aceastǎ cale. Departe de a fi cele
“Douăsprezece Porunci”, Paşii descriu doar
un set de acţiuni urmate de primii o sutǎ de
anonimi care au început recuperarea din
alcoolism. Invitaţia de a-i urma este implicitǎ,
dar nu formulată clar. Aceştia sunt Paşii
sugeraţi pentru recuperare şi ei îl invitǎ pe
individ sǎ le urmeze calea.
 Cuvintele Pasului Unu ne arată un mod
foarte aparte de a începe. Ideea de a aborda
orice sarcinǎ prin a admite un soi de
slǎbiciune – sau chiar înfrângere – nu pare
deloc promiţǎtoare. Cursul normal al celor mai
multe acţiuni ar fi acela de a-ţi aduna toate
forţele. Astfel, chiar de la începutul celor mai
multe încercări umane, atitudinea e una opusă
– de a-ţi impune voinţa şi punctul de vedere
asupra cuiva sau a ceva.
Structura Paşilor este cu totul diferită.
Se începe cu noţiunea de neputinţǎ. Nu este
însă neputinţa învinsului. Nu existǎ înfrângere
aici. Drumul cǎtre succes începe în acest caz
cu ideea cǎ nu putem face nimic.
Cuvântul “de necontrolat” e unul foarte
puternic. Reprezintǎ încercǎrile eşuate de a fi
în vârf. A „stǎpâni” înseamnǎ a controla, iar
imaginea persoanei care îşi controleazǎ
propriul destin este exact opusǎ ideii la care
ne referim noi aici. Dumnezeu deţine controlul
universului, şi pe bunǎ dreptate. Cu toate
astea, El a ales să-i permită voinţei umane să-
I limiteze controlul. Chiar şi cea mai micǎ fiinţǎ
umanǎ poate zǎdǎrnici controlul lui
Dumnezeu, fără să facă nimic, doar gândindu-
se la asta. Aşa cum vom vedea, cea mai mare
ofrandǎ pe care i-o putem aduce lui
Dumnezeu este de a-I preda aceastǎ putere,
lǎsându-L astfel pe Dumnezeu sǎ fie din nou
Dumnezeu. Dar aici am sǎrit puţin la paşii care
vor urma.
Acesta este un element important în
schimbarea modului de a trăi al fiecărei
persoane. Aşa cum ne arată toate exemplele
din diferitele domenii ale vieţii, aproape fiecare
idee, fiecare proiect, fiecare problemǎ poate fi
67
privitǎ într-o varietate de moduri. Cu toate
astea, practica noastrǎ obişnuitǎ este de a
aborda o anume problemǎ în acelaşi fel, din
nou şi din nou, chiar şi atunci când ştim cǎ
nu funcţioneazǎ prea bine.
Oportunitatea oferită de Pasul Unu
este de a lǎsa deoparte modurile cunoscute,
încercate şi (de obicei) eşuate de a vedea
lucrurile şi de a adopta o atitudine
binevoitoare de a încerca ceva complet
diferit.
Dacǎ Primul Pas ar fi singurul, ar fi
un dezastru. Dar atunci când Primul Pas
este urmat de ceilalţi, înseamnă cǎ acea
persoanǎ are bunǎvoinţa de a rupe ciclul
comportamentului anterior – de a începe un
nou drum fără să aibă nici un fel de gânduri
şi idei preconcepute în legǎturǎ cu rezultatul.
Acest lucru este ca şi cum ai spune cǎ acea
persoanǎ are bunǎvoinţa de a permite
evenimentelor să-şi urmeze cursul în moduri
pe care el /ea le vede ca neaşteptate sau
chiar nedorite.
• A lucra Pasul Unu înseamnǎ
cǎ am încercat alte moduri care nu
au dat rezultate şi că în cele din
urmă suntem pregǎtiţi sǎ admitem
acest lucru.
• A lucra Pasul Unu înseamnǎ
cǎ suntem la capătul funiei şi cǎ nu
putem să ne rezolvǎm problemele
prin propriile noastre puteri.
• A lucra Pasul Unu presupune
doar conştientizarea faptului cǎ ceva
nu e în regulǎ cu lumea aşa cum o
cunoaştem noi. Acesta este singurul
 lucru cerut, deşi nu e singurul care forţează sǎ aruncǎm armele şi sǎ renunţǎm
poate fi realizat. la luptǎ. Ironic, renunţând la luptǎ, suntem
• A lucra Pasul Unu înseamnă sǎ pregătiţi sǎ începem calea spre recuperare.
acceptăm realitatea aşa cum este, nu În acest moment este prematur sǎ
aşa cum ne-ar plăcea nouǎ sǎ fie. înlocuim aceastǎ perspectivǎ falsǎ asupra
Multe pot fi spuse despre felul în care lumii cu alta. Cam pe când trebuie să se
ne creăm noi propria realitate – dar ce răspundă la aceastǎ întrebare, persoana va
e important pentru noi aici este cǎ avea o perspectivǎ complet diferitǎ (iar într-
acea parte pe care o identificǎm ca un anumit sens, mai iluminatǎ) a ceea ce
‚voinţă’ – prăpastia fără fund a înseamnă, de fapt, să ai o perspectivă
dorinţelor noastre – nu este cea pe asupra lumii.
care ne bizuim pentru a îndrepta Mulţi oameni îşi apǎrǎ propria
lucrurile. perspectivǎ pentru cǎ le conferă un
sentiment de importanţă, influenţǎ sau
Scopul Pasului Unu este ca individul demnitate. Acestea sunt lucrurile pe care le
sǎ se pregătească pentru a ajunge la râvnim adesea cu toţii. Se întâmplă rareori –
recunoaşterea faptului cǎ lumea pe care o sau niciodată – ca o persoană să fie dispusă
înţelege el poate să nu fie decât o imagine sǎ renunţe la aceste surse de siguranţǎ,
falsǎ, bazatǎ pe negare sau pe altǎ formǎ de pentru cǎ dacǎ facem asta trebuie sǎ
amăgire. înfruntǎm lumea lipsiţi de apărare.
Paşii evită sǎ încurajeze vreo formǎ de Primul Pas presupune faptul cǎ acea
vinovăţie - un alt mod prin care individul persoanǎ este cel puţin pregǎtitǎ sǎ se
denaturează realitatea momentului prezent. gândească la faptul că renunţarea la
Vinovăţia este subiectul care va fi examinat în influenţa personală – de cele mai multe ori
variate forme de-a lungul celor Doisprezece bazatǎ pe erori sau amăgire – este posibilă.
Paşi. Oricum, Pasul Unu nu e momentul În acest fel, putem spune cǎ este un pas
pentru „am făcut nişte greşeli teribile, iar acum eliberator, chiar dacǎ pare şi foarte
plătesc pentru asta”. Dimpotrivă, a fi periculos. Presupune conştientizarea
neputincios şi a nu mai fi stăpân pe viaţa ta faptului cǎ întreaga structurǎ internǎ a
este, dincolo de orice judecată, iar aceastǎ personalităţii umane trebuie înlăturată şi
lipsǎ a judecăţii (mai ales, a condamnării) reconstruită de la zero. Orice comportament
reprezintă tonul tuturor Paşilor. care ne izolează de realitate va trebui lăsat
Este important sǎ vedem cât de puţin deoparte.
ni se cere la început. Există o doză de adevăr în faptul că
Pasul Unu are loc ca o reacţie atunci ne creăm realitatea, zi de zi. Există, de
când atingem fundul sacului, când asemenea, şi o realitate definită în exteriorul
experimentǎm acel eveniment care ne experienţei noastre, realitate cu care trebuie

68
să ne acomodăm într-un fel sau altul. Undeva,
între cele două perspective, oarecum
contradictorii există un nivel al vieţii şi
înţelegerii care ne permite să fim liberi faţă de
amăgirile create de noi şi liberi faţă de iluziile
care ne izolează de restul lumii.
Pasul Unu are grijă să începem cu
începutul, făcând faţă realităţii pe care ne-a
dat-o Dumnezeu. Este valabil în
situaţiile, chiar şi atunci când nu ne place ceea
ce vedem şi chiar dacă este pentru prima dată
când facem acest lucru. Este momentul să
lăsăm toate armele jos - cel puţin, în faţa lui
Dumnezeu.
Alcoolicii şi alţi dependenţi nu se pricep
prea bine să privească realitatea drept “în
ochi”. Până la un anumit punct, acelaşi lucru
poate fi valabil pentru întreaga specie umană.
Compromitem, răsturnăm, colorăm
împodobim realitatea cu tot felul
improvizaţii cu scopul de a ne face viaţa mai
confortabilă. Uneori, ne îngăduim distorsiuni
incredibile.
Tot ceea ce se cere în Pasul Unu – şi
nici nu ni se pare atât de dificil decât după ce
te gândeşti mai târziu la asta – e o oarecare
conştientizare că cel care face Pasul Unu este
pregătit să privească viaţa aşa cum este ea,
nu aşa cum ar vrea el sau ea să fie. Opusul
bunăvoinţei este “negarea” şi ea se referă la
orice încercare de a întoarce şi de a răsuci
realitatea vieţii sale pentru a face momentul
prezent cât mai confortabil.
Motivul pentru care negarea este cel
mai adesea dăunătoare este pentru că ne
încurajează să jucăm rolul lui Dumnezeu în
viaţa noastră. Aşa cum vom vedea, acesta
este chiar miezul înţelegerii adicţiei şi a
comportamentelor adictive, chiar dacă aici,
în Pasul Unu, acest lucru nu este foarte
evident. E important să fim conştienţi că,
dacă ne creăm propria realitate, suntem în
pericolul de a pierde cele mai bune lucruri
care ni se pot întâmpla pentru că,
indiscutabil, realitatea lui Dumnezeu este cu
toate mult deasupra celei proprii.
Pe parcursul Paşilor, sentimentul:
“Sunt Dumnezeu în viaţa mea” este treptat
înlocuit cu “Dumnezeu este Dumnezeu în
viaţa mea”. Pentru a ajunge la transformare,
trebuie să începem prin recunoaşterea
faptului că noi nu ne putem conduce propria
viaţă: suntem neputincioşi în faţa vieţii,
indiferent de cât de mult protestăm în faţa
acestei idei. Folosind drogurile, adoptând
şi comportamente ale căror prim scop este de
de a schimba modul în care ne simţim (şi,
deseori, de a înceta să simţim în totalitate),
începem să ne creăm propria lume. Asta
ne pune pe locul “pilotului” şi îi “dă liber” lui
Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie acest lucru
pentru că El ne dă libertatea să facem asta.
Oferindu-ne libertatea, El îşi asumă un risc.
Gândind “la rece”, să pretindem că
“Vreau să fiu Dumnezeu” pare destul de
absurd, dar chiar asta se întâmplă atunci
când ne asumăm sarcina lui Dumnezeu de a
crea realitatea şi de a o înlocui cu propria
realitate.
       
ÎNCETIŞOR, PE PARCURSUL PAŞILOR,
negarea va fi înlocuită cu acceptarea. Din
69
fericire, în acest stadiu timpuriu, este destul de
simplu să accepţi că există mai multe forme
de negare în viaţa cuiva şi că lucrurile nu sunt
ceea ce par; mai târziu, va fi destul de
important să faci ceva în legătură cu asta.
Credinţele de orice fel – despre propria
persoană, despre propriile abilităţi şi despre
slăbiciuni – toate acestea trebuie examinate
cu grijă, mai repede sau mai târziu. Pentru
moment, e necesar doar să ştim că vom avea
destul de mult de lucru.
       
SENTIMENTELE SUNT IMPORTANŢI
FACTORI MOTIVATORI, dar nu pot să ne
spună ce să facem. Dacă ne domină acţiunile,
avem tendinţa de a intra în mari probleme.
Frica, mânia, disperarea, gelozia şi mândria
sunt toate emoţii care joacă un rol distructiv în
viaţa noastră, dar fără ele s-ar putea ca
niciodată să nu fim motivaţi să facem vreo
schimbare necesară în viaţa noastră. Soluţia
nu e să încercăm să ne reprimăm emoţiile
(chiar şi pe cele negative). Pe parcursul celor
Doisprezece Paşi, ne va fi limpede că putem
integra emoţiile în calea noastră spirituală.
Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta
pe alcoolic să treacă peste dificila sarcină de a
începe ceva. Starea naturală a celor mai mulţi
alcoolici este starea de beţie, întins pe podea,
uitând de toate. Această stare este întreruptă
(sau poate marcată) de perioade de angoasă
şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic
să simtă că nu are nimic de oferit, dar şi că
este total neimportant. El contracarează
neputinţa cu ego-ul său care se extinde până
70
la punctul în care el, şi numai el, este cea
mai mare putere din univers.
Pasul Unu pentru un creştin ortodox
Toată lumea, sau aproape toată lumea, are
sentimentul că viaţa nu este aşa cum ar
trebui să fie. Cei mai mulţi oameni
experimentează sentimentul acesta ca o
stare generală de insatisfacţie faţă de
propria viaţă sau faţă de societate în
general. Ceva trebuie îmbunătăţit. Viaţa nu
este cinstită. Specia umană (sau doar
anumite persoane) trebuie să se schimbe şi
atunci totul va fi în regulă. O altă faţă a
acestui sentiment e că ceva trebuie să se
întâmple înainte ca viaţa adevărată să
înceapă. Foarte des, acest sentiment este
justificat cu “Trebuie să devin faimos ( sau
chipeş, sau slab, sau calificat, ….) şi atunci
viaţa mea va fi reală” sau “atunci va începe
viaţa mea”.
O eroare spirituală comună este a
crede că o persoană poate deveni mai bună
oriunde, dar nu aici, şi oricând, dar nu acum.
Rugăciunea atribuită Fericitului Augustin,
“Doamne, fă-mă bun, dar nu încă”, este
ceva ce aproape oricine, din orice clasă a
societăţii, a luat în considerare la un
moment dat în viaţa lui – poate chiar zilnic.
Cel mai important erou spiritual al
Pasului Unu (dar şi al Paşilor de la Doi până
la Cinci) este Fiul Risipitor. El apare într-o
poveste spusă de Domnul Nostru ucenicilor
Săi şi citită ca una dintre Evanghelii la
pregătirea pentru începutul Postului Mare.
Deşi familiară, ea merită să fie citită şi
recitită odată ce devine familiară. Primindu-
şi moştenirea de la tatăl său (în timp ce tatăl
trăia încă), fiul rătăcitor a plecat şi a cheltuit-o
pe toată. La final, a rămas fără nici un ban,
muritor de foame şi a fost forţat să se
angajeze slugă la porci – munca cea mai
degradantă pentru un evreu.
În timp ce stătea acolo, privind cum
mâncau porcii, fiul rătăcitor şi-a dat seama că
şi-ar fi dorit să mănânce chiar şi mâncarea
porcilor. Acesta este momentul în care “s-a
văzut pe sine” – şi-a dat seama de realitatea
situaţiei sale. În acel moment, el a făcut Pasul
Unu.
Zaheu vameşul ne arată un alt
exemplu, într-o altă Evanghelie citită înainte
de perioada Postului. Zaheu a dorit să-l vadă
pe Iisus, dar i-a fost foarte dificil din moment
ce era un om scund. Deşi era oarecum ridicol
pentru un om de vârsta şi statutul său, s-a
decis să se urce într-un pom pentru a-l vedea
pe Iisus. Nu a rămas în spatele mulţimii,
prefăcându-se că poate să vadă peste
capetele tuturor. S-a căţărat în copac. În acel
moment el a făcut Pasul Unu.
Pasul Unu e bogat în exemple din
Evangheliile citite în perioada Postului. Ultimul
exemplu este probabil cel mai bun dintre
toate: cel al omului paralizat. Este bărbatul
care a fost adus la Iisus de către alţi patru
oameni. Erau atât de hotărâţi să aibă succes
în misiunea lor, încât au reuşit să-l urce pe om
cu tot cu targă pe acoperişul casei în care era
Iisus; au făcut o gaură în acoperiş, suficient de
mare ca să poată intra omul bolnav. Nu se ştie
exact cum a reacţionat proprietarul casei la
această faptă.
71
Însă omul paralizat este cel care ne
interesează acum. El se lasă dus. E posibil
ca el să nu fi fost capabil de vreo alegere în
această chestiune. Dar, pentru că s-a lăsat
dus, el a făcut Pasul Unu.
În toate trei cazurile, Evangheliile
arată cum acţiunile acestor trei oameni i-au
adus faţă în faţă cu Dumnezeu – tatăl fiului
rătăcitor din prima poveste şi Iisus în a doua
şi a treia poveste. Tiparul este simplu:
individul recunoaşte (Pasul Unu), face o
mişcare în direcţia lui Dumnezeu (Pasul Doi)
şi în această întâlnire cu Dumnezeu el este
schimbat irevocabil (Pasul Trei).
       
LOCUITORII DIN CÂTEVA ORAŞE din
Galileea L-au respins pe Iisus şi L-au
îndepărtat. Evanghelia ne spune că ei L-au
izgonit nu pentru că nu ştiau cine este El, ci
pentru că Îl cunoşteau prea bine. Ei credeau
că ştiu ce fac. Ei erau în negare că Iisus
merită să fie cunoscut şi că El este Fiul lui
Dumnezeu. Credeau că ei sunt cei mai buni,
dar experienţele de mai târziu ale creştinilor
indică faptul că nu erau. Pentru ase schimba
ei trebuiau să se debaraseze de tot ce
credeau că este adevărat, de tot ce era
“corect”, de toate noţiunile lor despre
înţelepciune şi bunătate pentru a vedea
lumea cu ochi limpezi, şi pentru a-L vedea
pe Iisus în ea. Acest lucru ar fi fost foarte
dificil de făcut, mai mult sau mai puţin
imposibil, dacă nu ar fi fost început cu
sentimentul de neputinţă. Ei nu au făcut aşa.
Ei au făcut ceea ce fac în mod normal
oamenii, adică au început cu propriul simţ al
dreptăţii. Ca şi specie, ne dorim mult mai mult
să avem dreptate decât să fim buni. Cu toate
astea, Evangheliile nu ne cer să avem
dreptate, ci să fim buni.
       
CU ANI ÎN URMĂ, AM FOST TRIMIS SĂ
TRĂIESC pe o insulă în Marea Egee. Când
am ajuns nu puteam vorbi greaca, iar şase
luni mai târziu greaca mea era fluentă.
Transformarea s-a produs în principal pentru
că nu era nimeni pe insulă ca să vorbească
prea multă engleză, astfel încât a trebuit să
învăţ greaca dacă îmi doream să comunic cu
ei. În cele şase luni procesul a fost foarte
dureros. A fost ca şi cum aş fi avut o cădere
nervoasă, căci pentru a învăţa greaca a trebuit
să mă debarasez de tot ce însemna să mă
bazez pe limba mea maternă. Credinţa că a)
toată lumea vorbeşte şi gândeşte în secret în
engleză şi că b) trebuie să gândesc în engleză
pentru a comunica, trebuia să fie înlăturată.
Odată ce m-am debarasat de realitatea
percepută, am fost liber să adopt greaca drept
o limbă pe care să o folosesc. Sentimentul
meu de neputinţă m-a condus, de fapt, la o
abilitate mai puternică.
       
ÎN PRIMUL PAS, individul este invitat să lase
deoparte ceea ce înseamnă, la urma urmei,
noţiunea naturală de autoconservare în
favoarea recunoaşterii faptului că este
neputincios. Trebuie să îndepărtăm trenuleţul
72
cu aburi din mintea noastră care spune: “eu
cred că pot, cred că pot”, în favoarea
recunoaşterii (mult mai folositoare şi
adecvată) că noi, de fapt, nu avem putere să
ne îmbunătăţim viaţa şi, cu cât încercăm mai
mult acest lucru, cu atât ne e mai rău.
Realitatea - care nu este atât de dificilă
odată ce o admitem - este că nu avem
putere asupra oamenilor, locurilor şi
lucrurilor. Faptul că simţim că ar trebui să
fim puternici nu este deloc important. Faptul
că sistemul nostru educaţional ne
încurajează să credem că de asta avem
nevoie nu este nici el important. La şcoala
slujirii Domnului trebuie să începem de pe o
poziţie de neputinţă şi, cu cât ajungem pe
această poziţie mai repede, cu atât mai bine.
Suntem puternici în ce priveşte
luarea de decizii pentru noi înşine.
       
ÎN LUMEA MODERNĂ, suntem în mod
constant invitaţi să ne controlăm pe noi
înşine, sănătatea, trupurile, destinele şi
viitorul. “Controlul” e unul dintre cuvintele
preferate ale oamenilor care conduc
industria publicităţii pentru că ei ştiu că acest
lucru are un răsunet mondial. E dificil să
treacă o pauză comercială la televizor fără
să auzi cuvântul control, uneori chiar de mai
multe ori.
De fapt, noi nu controlăm prea multe;
doar ne comportăm de parcă am controla
ceva. Calea Paşilor ne învaţă că numai
Dumnezeu deţine controlul. Mai mult, uneori
vom şti ce anume este acest control, alteori
nu.
Nu încercăm aici să înlocuim controlul
cu anarhia sau pasivitatea. Ce va înlocui,
până la urmă, această falsă noţiune de control
este sentimentul cooperării reale şi funcţionale
între individ şi voinţa lui Dumnezeu.
În scrierile Sfinţilor Părinţi, cuvântul “de
necontrolat” se referă aproape întotdeauna la
cai, o imagine care azi e străină pentru cei mai
mulţi dintre noi. Însă, sensul de ‘neînfrânat’ nu
e nefolositor de vreme ce merge în direcţia a
ceea ce alcoolicul trebuie să simtă şi de care
trebuie să fie conştient, dacă e ca Pasul Unu
să fie acel punct de cotitură pe care îl doreşte
atât de mult.
Pentru creştinul ortodox poate să fie
corect să spunem că cea mai presantă latură
a Pasului Unu e reflectată nu atât de haotica
lipsă de control asupra vieţii (deşi există şi
asta, chiar şi în vieţile sfinţilor), ci de o
conştiinţă profundă şi teribilă a cât de departe
e individul şi viaţa sa de Dumnezeu. E posibil
ca o dorinţă arzătoare pentru Dumnezeu să fie
asociată cu această stare de neputinţă, aşa
cum se întâmplă în stadiul “trezirii” din viaţa
fiului rătăcitor, exact înainte de a decide să se
întoarcă la tatăl său. Însă, există şi un pericol.
Poate că în acest stadiu dorinţa arzătoare
însăşi se bazează pe o viziune asupra realităţii
care aparţine cuiva nerecuperat şi, astfel,
acea viziune e greşită. Asta a fost adevărat şi
pentru fiul rătăcitor pentru că viziunea pe care
şi-a construit-o pentru el însuşi (de ex., să se
întoarcă acasă ca şi sclav în casa tatălui său)
venea din mintea sa bolnavă, nu din viziunea
tatălui său.
73
În termeni practici, în lucrarea
Pasului Unu e important să ne dăm seama
cât de departe suntem de Dumnezeu şi cât
de disperată e viaţa noastră în general;
acest lucru e valabil mai ales atunci când ne
comparăm cu bunătatea lui Dumnezeu.
Însă, motivele pentru lucrarea Pasului
(durerea, viziunea, lipsa, sentimentul de
disperare) se pot baza pe o viziune greşită.
E posibil să începem Paşii din motive
complet eronate, dar cât timp cineva e
pregătit să accepte asta nu există riscul
prejudiciilor pe termen lung. Fiul rătăcitor nu
a fost capabil să-şi vadă motivele într-o
lumină suficient de clară decât după ce s-a
întors acasă şi tatăl său l-a primit. În acest
punct, ar fi putut să se întoarcă şi să-şi
reexamineze motivele şi să vadă că sunt
greşite. Pe de altă parte, e posibil ca el să fi
ajuns să-şi dea seama că, până la urmă,
motivele lui nu contau şi că ceea ce conta
era faptul că el făcuse primul pas către casă,
şi nu de ce a făcut el acel pas.
Neputinţa e foarte neplăcută şi cu cât
ne dăm seama că suntem mai neputincioşi,
cu atât ne simţim mai rău. Acesta nu e un
Pas în care să ne simţim prea bine, căci
scopul lui este acela de a înlătura ideile sau
”resturile de idei” cum că am avea vreo
putere interioară care să ne ajute sau să ne
vindece. Când ajungem să scormonim la
fundul sacului şi să ne dăm seama că nu e
nimic acolo, începem să facem acest Pas.
Trebuie să devenim ca nişte copii, total
dependenţi. Trebuie să găsim o lipsă de
putere interioară. Trebuie să fim complet
dependenţi de forţe şi evenimente din afara
controlului nostru. Noi nu avem nimic de
adăugat, nimic de oferit. Pământul de sub
picioarele noastre nu se ţine de puterea
noastră. Pereţii din jurul nostru nu sunt ţinuţi
de puterea noastră. E ca atunci
aşteptăm să vină călăul, stând într-o celulă
izolată. Lipsiţi de prieteni, fără pile, fără servicii
care ni se datorează, fără speranţă. E
singurătate şi, pentru că suntem
vulnerabili, suntem complet înfricoşaţi – frica
iese prin porii noştri. Asta e realitatea, o
realitate pe care încercăm să o ascundem, să
o camuflăm. Încercăm să ne convingem: Eu
nu sunt aşa. Dar nu-i adevărat. Nu există
adâncime în care să nu ne putem scufunda,
nici mizerie pe care să nu fim pregătiţi să o
încercăm.
Cea mai cumplită mahmureală din
lume, mâna unui poliţist care te arestează, un
ultimatum pentru plata unei taxe sau dispreţul
cuiva pe care îl iubim pot să declanşeze asta.
Poate să apară în plină forţă sau poate să se
furişeze. Poate să fie o teamă cunoscută,
poate nu. Dar certitudinea se află acolo,
adânc, în durere, adânc în conştiinţa noastră:
ne-am scufundat cât am putut. Tot ce se mai
poate întâmpla e ca apa să se reverse şi să
ne acopere, să ne ‘cureţe’ şi să cureţe
universul de nişte mizerabili ca noi. “Dar eu
sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6).
În fiecare zi a anului, cu excepţia
Săptămânii Luminate, citim cei Şase Psalmi9
la începutul Utreniei, principala slujbă de
dimineaţă a bisericii. Aceşti psalmi sunt
oarecum surprinzători atunci când îi citim în
parohiile noastre pentru că doar puţini oameni
9
Aceştia sunt Psalmii 3, 38, 63, 88, 103 şi 143,
corespunzător numărării ebraice a Psalmilor.
sunt prezenţi şi ei sunt citiţi de obicei
dimineaţa devreme. Atunci când sunt citiţi
într-o mănăstire, la trei jumătate sau la patru
dimineaţa, cuvintele acestor psalmi sunt mai
când puternice. Cei ce studiază psihologia spun
deseori că ora patru dimineaţa e ora la care
oamenii din lumea modernă au cel mai
scăzut nivel emoţional dintr-o perioadă de
total douăzeci şi patru de ore. Deseori, la acea
oră, corpurile noastre se revoltă, durerile de
cap şi insomnia sunt mai mult decât putem
suporta, iar digestia e un vacarm. În aceste
momente, auzim cuvintele:
“Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe
Tine Te caut dis-de-dimineaţă.
Însetat-a de Tine sufletul meu,
suspinat-a după Tine trupul meu, în
pământ pustiu şi neumblat şi fără de
apă.” (Psalm 62, 1-3)
şi
„Mulţi îi spun sufletului meu: „Nu-i
este mântuire lui, întru Dumnezeul
lui...”. (Psalm 3, 2)
Putem simţi tristeţe, singurătate,
poate şi un început de disperare. Biserica ne
spune că, deşi aceste sentimente sunt
neplăcute, ele au un rol autentic în
experienţa per ansamblu a rugăciunii.
Uneori, suntem într-o depresie adâncă, dar
asta nu ar trebui să ne oprească să ne
rugăm. Rugăciunea nu e rezervată timpurilor
bune… şi nici celor rele.
E la fel ca şi în Pasul Unu. E
neplăcut şi poate ne va face să ne simţim
74
deprimaţi. Însă, ca şi aceşti şase psalmi, nu e
ultimul cuvânt. Utrenia, până la urmă, se
termină cu Doxologia Mare. La fel, mai există
încă unsprezece Paşi.
Este important sǎ facem diferenţa între
un sentiment de profundǎ insatisfacţie faţǎ de
viaţǎ şi anumite gânduri auto-distructive de
urǎ faţǎ de sine sau de autodispreţ. Nu avem
libertatea de a urî nimic din ce este creaţia lui
Dumnezeu, inclusiv pe noi înşine. Cu toate
astea existǎ un soi de autodispreţ care este,
de fapt, chiar folositor – este acel autodispreţ
care ne îndeamnă la acţiune. Acesta este
singurul rost pentru „a ajunge la fundul
sacului”; dacă descoperindu-ţi durerea rămâi
acolo pentru eternitate, nimic benefic nu se
întâmplă. Cu toate astea, dacǎ detaliile
experienţei sunt suficient de severe pentru a
asigura continuarea Paşilor, atunci aceastǎ
experienţǎ nu este doar ceva ce va fi valorizat
într-un final, ci şi ceva foarte necesar.
Capitolul 8
Cred, Doamne;
Ajutǎ necredinţei mele!
Pasul Doi: Am ajuns la credinţa cǎ o
Putere Superioarǎ nouǎ înşine ne-ar
putea reda sǎnǎtatea mentalǎ.
„Căutaţi pe Domnul cât Îl puteţi găsi,
strigaţi către Dânsul cât El este
aproape de voi.” (Isaia 55, 6)
„Nu te teme. Crede numai!” (Mc. 5,36)
75
„Şi pe drum [Iisus] întreba pe
ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic
oamenii că sunt? Ei au răspuns
Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan
Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii
că eşti unul din prooroci. Şi El i-a
întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt
Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui:
Tu eşti Hristosul.” (Marcu 8, 27-29)
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
Pasul Unu nu este ca o incizie pe care
trebuie sǎ o facă un chirurg pentru a-şi
putea începe munca. Este dureros şi
oarecum distructiv, dar absolut necesar să
realizăm acest obiectiv.
O persoanǎ este condusǎ către
neputinţa sa şi apoi, poate pentru prima
datǎ, nu se întâmplǎ nimic care sǎ-l salveze
de confruntarea cu realitatea. El va trebui sǎ
o înfrunte, sǎ o contemple şi atâta timp cât
existǎ urmǎ de rezistenţǎ, el trebuie sǎ
rǎmânǎ exact acolo unde este.
În momentul în care o acceptǎ, este
pregătit sǎ treacă la următorul Pas. Odată
ce şi-a acceptat propria neputinţǎ, apare
ceva nespus, dar important: S-ar putea să
existe şi o altǎ alternativǎ.
I se spune, şi treptat începe sǎ
recunoască, faptul că o putere, orice putere,
alta decât ego-ul sǎu atotputernic, este
capabilă de a-l ajuta sǎ ajungă pe calea cea
bunǎ şi să-şi rezolve aceastǎ dilemǎ.
 Ego-ul sǎu nu este Dumnezeu. Ego-ul
unei alte fiinţe umane nu este Dumnezeu.
Altcineva este Dumnezeu.
Astfel începe minunatul pelerinaj, iar
dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu s-a
născut.
„În ce chip doreşte cerbul izvoarele
apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu
Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi
arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2)
Restul Paşilor sunt un comentariu
asupra pelerinajului.
Este tentant sǎ presupunem
alcoolul este regele în lumea alcoolicului, iar
din anumite puncte de vedere poate sǎ fie
adevărat. Este, de asemenea, adevărat sǎ
spunem cǎ ego-ul alcoolicului, ego-ul distrus,
nu îi este doar rege, ci şi Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care e
important ca alcoolicul sǎ înţeleagă cât mai
repede în recuperarea sa cǎ existǎ o putere
mai mare decât el însuşi. Ceva, chiar şi în
formǎ conceptualǎ, trebuie sǎ înlocuiască
ego-ul distrus care se joacǎ de-a Dumnezeu.
La început, contează prea puţin, ce anume.
Pe parcurs ce individul înaintează
recuperare, e bine ca ideea de Putere
Superioară să se identifice tot mai mult cu
Fiinţa Supremă a universului; într-adevăr,
după ce intră în miraculosul domeniu al
recuperării, e tot mai posibil ca individul să îşi
dorească să facă această conexiune. Însă la
început, e la fel de bine să nu forţăm ideea de
Dumnezeu, căci altfel tot felul de noţiuni
periculoase pot fi încorporate în acest
concept; dacă mai apoi acest concept prinde
rădăcini poate să nu fie capabil să susţină
abstinenţa pe termen lung. Dumnezeu poate
să fie Dumnezeu doar dacă nu mai e
‚controlat’ de ego-ul alcoolicului.
Un element important în procesul de
recuperare este ca alcoolicul să-şi lase
deoparte viziunea lui faţă de Dumnezeu, din
de moment ce această viziune este deformată.
Pasul Doi nu începe cu credinţă, ci cu o
încercare, cu o atitudine întrebătoare.
Pentru creştinul ortodox
Atunci când fiul rătăcitor vede mâncarea
cǎ porcilor şi îşi dă seama de disperarea
situaţiei sale, el face Pasul Unu. Aproape
imediat, îşi aduce aminte de Tatăl său şi
face Pasul Doi.
Într-un film de desene animate, se
prezintă povestea unui pui care tocmai a
ieşit din ou şi, pentru că este un desen
animat, acest pui poate vorbi. Plimbându-se
rătăcit prin hambar întreabă, cu o voce
amărâtă, patetică, pe oricine îl ascultă: “Tu
eşti mama mea?”. Aceste cuvinte îşi doresc
să te facă să plângi, pentru că dacă ar fi un
om ar însemna că acel pui a fost abandonat
în de către mama lui, iar asta este una dintre
cele mai cutremurătoare temeri pe care le
poate avea un om.
În contextul Paşilor, situaţia este
aceeaşi, dar în acest caz individul este o
persoană umană şi întrebarea este: “Tu eşti
Dumnezeul meu?”
       
76

PENTRU CREŞTINII ORTODOCŞI, în special
pentru cei norocoşi care au fost crescuţi în
credinţă, o mare parte din viaţa sacramentală
a creştinismului – Botezul, Miruirea şi Sfânta
Împărtăşanie – are loc înainte de a avea
amintiri. Credinţa părinţilor şi a străbunicilor i-
a adus pe ei în Biserică, aşa cum cei patru
oameni din Evanghelie l-au purtat pe omul
paralizat până la Domnul.
“Am ajuns la credinţa” poate să fie titlul
poveştii fiecăruia dintre noi. Asta implică pe
drept faptul că credinţa este o călătorie şi nu o
destinaţie.
       
PE PARCURSUL MATURIZĂRII, APROAPE
TOATĂ LUMEA poate să facă greşeli şi ele
pot fi suficient de serioase încât să ne
afecteze în continuare evoluţia. Sf. Pavel
accentuează un aspect şi implicaţiile acestuia:
„Când eram copil, vorbeam ca un copil,
simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar
când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale
copilului.” (1 Corinteni 13, 11)
În copilărie, acumulăm tot soiul de idei,
gânduri, sentimente, fobii şi tot felul de lucruri
de genul acesta. Mai exact, adoptăm o mare
varietate de gânduri şi experienţe legate de
Dumnezeu. Îl comparăm pe Dumnezeu cu
părinţii noştri, cu profesorii noştri sau cu
altcineva pe care îl idolatrizăm. În cele mai
multe cazuri suntem forţaţi să facem
comparaţii de genul “Dumnezeu este ca şi
tatăl meu, doar că mai mult decât atât” – sau
ceva asemănător.
77
Cu toată confuzia creşterii –
Dumnezeu, îngeri şi sfinţi, Moş Crăciun,
iepuraşul de Paşte, “Zâna Măseluţă” – este
foarte probabil ca imaginea pe care o avem
despre Dumnezeu să fie confuză. Acesta e
cazul nefericit al lui Moş Crăciun – nu al
sfântului din secolul al IV-lea, ci al celui care
ne aduce daruri în Ajunul Crăciunului. La
început, copii fiind, suntem încurajaţi să
credem că el este real; iar apoi, când
creştem, suntem încurajaţi (la fel de confuz)
să încetăm a mai fi copii şi să credem că el
nu există.
În gândurile noastre, Dumnezeu
poate fi asemeni unui unchi binevoitor; cu
toate astea, distant şi dificil de găsit. Sau,
poate deveni ca un părinte – sursa
siguranţei, afecţiunii, hranei şi adăpostului –
dar şi persoana care ne va pedepsi când
greşim.
Este posibil ca într-un final
Dumnezeu să rămână în mintea noastră ca
o putere perfidă care ne torturează şi ne
dezamăgeşte mereu şi căruia îi place să ne
joace feste. Acest lucru se poate întâmpla
cu atât mai mult cu cât experimentăm
acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu ceilalţi
oameni. Vom avea tendinţa să proiectăm
asupra lui Dumnezeu atât calităţile, cât şi
eşecurile celor care ne sunt mai apropiaţi.
Indiferent ce fel de gânduri şi idei ne
conturează noţiunile despre Dumnezeu, la
un moment dat în viaţa de adult este
necesar să facem ceea ce Sf. Pavel spune
şi să lăsăm deoparte copilăria, inclusiv acele
imagini şi icoane false despre Dumnezeu
care au rămas din lumea copilăriei. Trebuie
să îndepărtăm orice falsitate, oricât de dureros
şi de trist ar fi.
Pentru o persoană care a crescut cu
imaginea lui Iisus ca fiind „blând şi îngăduitor”
nu va fi uşor să facă faţă tragediilor din viaţa
sa. Gândurile şi sentimentele despre
Dumnezeu îl vor dezamăgi atâta timp cât
blândeţea şi îngăduinţa oferă foarte puţin în
cazul unei explozii nucleare, a prăbuşirii unui
avion sau a unei sarcini nedorite.
O persoană poate ajunge la concluzia
că se poate negocia cu Dumnezeu şi întregul
scop al existenţei este de a ajunge la punctul
în care Dumnezeu să facă ceea ce ne dorim
noi. Atunci când se întâmplă acest lucru, ea va
fi fericită. Din nefericire, acesta este drumul
dependenţei şi este complet diferit de ceea ce
ne oferă Paşii.
În eliminarea imaginilor şi viziunilor
greşite despre Dumnezeu, există pericolul ca
acest proces să devină prea distructiv. Vedem
deseori acest lucru la tinerii din Biserică. Ei
ajung la punctul de a distruge vechile icoane,
dar nu sunt pe punctul de a-L accepta pe
Dumnezeu aşa cum este El. Deseori, astfel de
oameni părăsesc biserica pentru un timp.
Acest lucru poate să fie un element important
în dezvoltarea lor spirituală.
Este important să ţinem minte scopul
acestei munci: pentru creştinii ortodocşi, Tatăl
ni se arată prin viaţa şi învăţăturile Fiului său.
“Puterea Superioară nouă” este, în cele din
urmă, Dumnezeu Tatăl arătat nouă prin Fiul şi
trăit prin Sfântul Duh.
Poate să ni se pară destul
complicat să ajungem să ne dăm seama că,
de fapt, acţiunea lui Dumnezeu în viaţa
noastră nu depinde de imaginea noastră
mentală despre El. Dumnezeu este
independent de imaginile noastre mentale,
aşa cum El este independent de ego-ul
nostru.
Învăţătura tradiţională a Bisericii ne
oferă o clarificare.
Prin Întrupare, a Doua Persoană din
Sfânta Treime S-a făcut om. De asta putem
fi siguri că pe măsură ce ne intensificăm
relaţia cu Dumnezeu, vom relaţiona cu
cineva care ştie cum e să fii om. Golul imens
care ne separă de Dumnezeu nu mai este la
fel de ameninţător. Asta înseamnă că felul în
care relaţionăm cu Dumnezeu va fi şi modul
în care relaţionăm cu celelalte persoane.
Iubirea lui Dumnezeu pentru noi seamănă
cu iubirea noastră pentru o altă fiinţă umană,
cu toate că intensitatea acelei iubiri este
mult mai puternică decât o putem noi simţi.
Iisus Hristos, eternul Logos, ni-l arată pe
Tatăl prin ceea ce este şi prin ceea ce face
El. Acest lucru este posibil din moment ce îl
putem cunoaşte pe Iisus prin natura Sa
umană, deşi caracterul Său omenesc este o
încântare şi o minune cu mult peste nivelul
de conştiinţă pe care îl avem, atunci când
relaţionăm unii cu ceilalţi în viaţa de zi cu zi.
Teologia icoanelor protejează
conştientizarea faptului că, deşi putem fi
apropiaţi de Dumnezeu, noi nu Îl vom
înţelege, nu vom avea putere asupra Lui,
nici nu îl vom cuprinde complet în minţile
noastre. Conform tradiţiei ancestrale a
de Bisericii, Tatăl rămâne de nedescris şi apare
în icoane doar într-un mod simbolic. Pentru
scopurile noastre, acest lucru implică doar
78
faptul că Tatăl poate fi o putere exterioară şi
superioară nouă înşine. Tatăl nu poate fi
descris în icoane, pentru că El este mai
presus de penelul pictorului şi e necunoscut
dincolo de propria dorinţă, atunci când se
arată prin revelaţii. Natura Fiului său este
diferită din acest punct de vedere, atâta timp
cât caracterul Său uman Îl pune într-o poziţie
vulnerabilă. Putem să ne construim noţiuni
false despre Fiul lui Dumnezeu – şi chiar o
facem. De fapt, cu toţii avem în minţile noastre
„icoane greşite”.
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a
parcurs procesul numit de către teologi
„kenosis” – o golire. Golindu-se pe Sine, El ni
S-a dăruit nouă – El a venit până acolo unde
noi putem ajunge la El. Învăţăm că ne putem
apropia de Dumnezeu aşa cum ne apropiem
de o fiinţă umană şi că nu vom fi arşi de
intensitatea prezenţei Sale. Nu vom fi
consumaţi de iubirea Sa, dar vom fi încălziţi de
bunătatea Lui.
Devenind om, Iisus Şi-a asumat şi Îşi
asumă un risc. S-a făcut vulnerabil pentru că
doar vulnerabil fiind putem să ne apropiem de
El. În relaţii, există întotdeauna un element de
vulnerabilitate. Dumnezeu S-a făcut vulnerabil
de dragul nostru.
Procesul „ajungerii la credinţă”
presupune ca noi să devenim vulnerabili faţă
de Dumnezeu.
În Evanghelie, există un exemplu care
ne arată cu o mare precizie semnificaţia
Pasului Doi. Este povestea tatălui care îşi
aduce copilul la Iisus pentru a fi vindecat.
Băiatul este epileptic, iar bărbatul îl întreabă
pe Iisus dacă poate face ceva să-l ajute. În
79
acest moment, Iisus preia întrebarea şi o re-
direcţionează spre bărbat: credinţa omului
este cea care va face schimbarea posibilă.
Bărbatul acceptă încercarea, dar îi răspunde
lui Dumnezeu în următorul fel: „Cred,
Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu
9:24)
Credinţa nu este răsplata unui efort
mental; este rezultatul direct al relaţiei dintre
individ şi Dumnezeu. Pe de-o parte, este
darul lui Dumnezeu dat în schimbul
încrederii individului. Altfel spus, nu putem
face ca această credinţă să se întâmple
doar prin faptul că ne dorim. „Am ajuns la
credinţa” nu este calea efortului nostru; este
calea acceptării efortului lui Dumnezeu.
A face Pasul Doi este ca un copil
care sare de pe marginea unei prăpăstii în
mâinile părintelui său. Copilul are încredere
şi inocenţă, iar părintele îi asigură siguranţă,
capacitate şi putere.
A face Pasul Doi înseamnă să ajungi
să conştientizezi că Dumnezeu este mult
mai aproape şi mult mai preocupat de toate
aspectele vieţii noastre decât am crezut noi
înainte.
       
ATUNCI CÂND ERAM ADOLESCENT,
aveam o mătuşă. Era un suflet generos şi,
chiar dacă i-am încercat de câteva ori
răbdarea, a fost aproape întotdeauna blândă
şi primitoare. Soţul ei care murise înainte ca
eu să îl cunosc fusese alcoolic şi se
alăturase Alcoolicilor Anonimi chiar în
vremurile timpurii. Chiar datorită ei am auzit
prima dată de existenţa AA-ului. Era o mare
colecţionară de tot felul de lucruri, incluzând
fotografii şi farfurii strânse de-a lungul
interesantei sale vieţi. Era, de asemenea, o
persoană foarte credincioasă şi nu avea nici o
reţinere să vorbească despre asta, în condiţii
adecvate şi într-un mod foarte direct.
Pe peretele din sufragerie era o
farfurie. Cred că era de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Avea culoarea smântânii, iar în
centru era un citat din Facere: „Tu,
Dumnezeul vederii”.
Într-o zi, o ajutam pe mătuşa mea la
curăţenie în acea cameră. Eu aspiram, iar ea
ştergea praful. A ajuns la farfuria de pe perete,
s-a întors către mine şi mi-a spus: „Cred că pe
vremea când a fost făcută această farfurie, era
folosită pentru a-i speria pe copii să se
comporte bine, din moment ce ştiau că
Dumnezeu îi priveşte. Eu nu văd lucrurile în
acest fel”, spuse ea. „Cred că înseamnă că
Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult, încât nu îşi
poate lua ochii de la noi.” A continuat să
şteargă praful de pe altceva, să se gândească
la altceva, neştiind de impactul pe care îl
avusese ceea ce tocmai spusese. Aşa era
mătuşa mea. Îmi este foarte dor de ea.
       
ATUNCI CÂND VAMEŞUL A MERS ÎN
TEMPLU, nu ni se spune dacă el i-a observat
pe farisei, cu toate că ştim că fariseii l-au
observat pe el. În mod sigur, nu i-a văzut
pentru că povestea spune că vameşul nici
măcar nu îşi ridica privirea la ceruri. Imaginea
cuiva care se roagă la ceruri în sufletul său,
80
dar fără să-şi ridice ochii în sus, este
imaginea clară a unei persoane care face
Pasul Doi.
Cei patru oameni care îl duceau pe
paralitic nu erau siguri de ce fac, până în
momentul în care l-au pus pe om la
picioarele lui Iisus, iar vindecarea acestuia
(atât a trupului, cât şi a sufletului său) a avut
loc chiar sub ochii lor. În timp ce i-au cărat
trupul până la casă, pe scări şi l-au coborât
prin acoperiş, ei nu ştiau că vor realiza ceva
– dincolo de probabilitatea că îi vor înfuria
pe toţi, în special pe proprietarul casei. Pe
măsură ce se apropiau de casă, se apropiau
şi mai mult de momentul în care aveau să Îl
întâlnească pe Dumnezeu, dar ei nu ştiau
acest lucru în acel moment. Ei făceau Pasul
Doi chiar atunci.
Una dintre cele mai frumoase întâlniri
din Evanghelie are loc între Iisus şi Petru
atunci când Iisus umblă pe apă. Petru, stând
în barcă, strigă în întuneric: „Doamne, dacă
eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El
i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din
corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând
să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne,
scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna,
l-a apucat” (Matei 14, 28-31).
Petru are încredere în Iisus atunci
când se dă jos din barcă şi, din nou, când
Iisus îl ia de mână la finalul povestirii. De
abia pe la mijloc, el îşi dă seama de ce face
şi atunci, bazându-se pe propriile sale
capacităţi, începe să se scufunde. Aici îl
vedem pe Apostolul Petru „făcând” Pasul
Doi.

Capitolul 9
Predarea
în grija lui Dumnezeu
Pasul Trei: Am hotărât să ne lăsăm voinţa
şi viaţa în grija lui Dumnezeu aşa cum Îl
înţelegea fiecare dintre noi
„Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată
inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta.
Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul
şi El îţi va netezi toate cărările tale.”
(Proverbe 3, 5-6)
„Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau
ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi. Căci
toate acestea păgânii lumii le caută;
dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de
acestea; Căutaţi mai întâi împărăţia
Lui. Şi toate acestea se vor adăuga
vouă.” (Luca 12, 29-31)
„Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis:
„Părinte, în mâinile Tale încredinţez
duhul Meu” (Luca 23, 46)
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
În Cartea Mare a Alcoolicilor Anonimi, situaţia
alcoolicului este caracterizată ca „îndărătnicie
egoistă neînfrânată”. Această voinţă proprie
este expresia unei combinaţii de încăpăţânare,
iresponsabilitate şi dorinţă de control. Fiind
îngenuncheat de consumul său de alcool,
alcoolicul nu are altă opţiune decât să îşi lase
81
viaţa şi voinţa în grija unei puteri mai mari
decât ego-ul său; propriul ego a falimentat.
Probabil că acesta este cel mai uşor,
dar şi cel mai greu lucru pe care alcoolicul în
recuperare îl are de făcut pe parcursul
întregii sale vieţi. Este uşor de făcut, dar
foarte greu de făcut bine.
Acest Pas marchează o imensă
tranziţie pentru persoana care îl face.
Marchează sfârşitul unui stil de viaţă şi
începutul altuia. Necesită multă maturitate
spirituală din partea cuiva care îl face pentru
prima dată, dar ca şi în cazul celorlalţi Paşi
dificultatea este observată doar prin ochii
limpezi ai cuiva care priveşte retrospectiv, şi
nu prin ochii împăienjeniţi ai persoanei care
se chinuie să scape de durere.
În Cartea Mare este sugerată o
rugăciune specială – prima atribuită unui
pas:
„Doamne, mă las în grija Ta – să faci
din mine şi prin mine ceea ce doreşti Tu.
Scapă-mă din robia egoismului, ca să pot
împlini mai bine voia Ta. Scapă-mă de
greutăţi în aşa fel încât biruinţa mea asupra
lor să fie, pentru cei pe care i-aş putea ajuta,
o mărturie a Puterii Tale, a iubirii Tale, a
Modului Tău de Viaţă. Fie-mi dat să fac voia
Ta întotdeauna!”
Primii trei paşi sunt necesari pentru
începutul procesului de recuperare. Ei sunt
absolut cruciali şi schimbă radical felul în
care persoana gândeşte şi îşi interpretează
sentimentele; acest proces este foarte rar
observat în alte contexte, cu excepţia
cazurilor de convertire religioasă majoră.
 Bill W. scria că primii trei paşi conţin Pasul Doi constă în a întinde mâna
trei idei pertinente: ca un copil căutând ajutor şi bunăvoinţă şi
a) Că eram alcoolici şi nu mai descoperind că există cineva acolo care îl va
eram stăpâni pe viaţa noastră; ajuta.
b) Că, probabil, nici o putere Pasul Trei este predarea ego - ului
omenească nu ne-ar fi putut despovăra de său (de ex., ceea ce crede că îşi doreşte de
alcoolism; la viaţă) către acea putere anonimă,
c) Că Dumnezeu ar putea – şi ar îmbrăcată aşa cum crede el de cuviinţă, în
face-o - dacă L-am căuta. ce condiţii vrea el, fie cu precizie teologică,
Bill dă mai multe explicaţii: „Mai întâi, fie complet eretic. Aceasta este partea finală
este necesar să fim convinşi de faptul că o a mozaicului.
viaţă trăită numai după pofta noastră nu prea În lumea non-alcoolică, această
poate fi o viaţă împlinită, pentru că intrăm acţiune poate să pară nechibzuită, din
aproape tot timpul în conflict cu ceva sau moment ce oamenii vor să se asigure de
cineva, chiar şi atunci când suntem mânaţi de „acreditarea” pe care o are Puterea
gânduri bune. Cei mai mulţi oameni încearcă Superioară căreia îşi oferă viaţa înainte de a
să trăiască de parcă ei înşişi ar fi regizorii face efectiv acest lucru. Deseori, ei pot să
universului. Fiecare om este ca un actor care aibă pre-condiţii faţă de cum ar trebui să se
vrea să dirijeze întregul spectacol aşa cum comporte şi să reacţioneze această putere.
crede el de cuviinţă, încercând într-una să Aici, apare însă o problemă. Dacă o
aranjeze luminile, decorul, coregrafia şi jocul persoană îşi defineşte această Putere
celorlalţi actori. Ce bine ar fi dacă toate ar Superioară înainte de predarea vieţii şi
rămâne cum le-a rânduit el, dacă toţi ar voinţei sale, atunci această putere este
acţiona după dorinţa lui! Atunci spectacolul ar limitată (chiar şi puţin) de către propria
fi un succes, viaţa ar fi minunată şi toţi, imaginaţie, de propria gândire. Rezultatul
inclusiv el însuşi, ar fi mulţumit! În încercarea este o putere mult mai apropiată ego-ului
sa de dirijare a vieţii, poate că actorul dă alcoolicului – este o putere care poate fi
dovadă de virtuţi reale, precum amabilitate, cuprinsă de imaginaţia umană. Aceasta nu e
bunăvoinţă, răbdare, generozitate ori poate Puterea Superioară exterioară persoanei.
chiar modestie şi sacrificiu de sine. Aceasta este puterea superioară din
Majoritatea oamenilor sunt, de fapt, un interiorul persoanei. Diferenţa este crucială.
amestec de astfel de trăsături.” (Alcoolicii
Anonimi, pag. 57) Pentru creştinul ortodox
Pasul Unu are loc atunci când Într-o zi liturgică, rugăciunea „Tatăl Nostru”
persoana în cauză conştientizează că este este rostită de cel puţin 15 ori pe zi, iar în
neputincioasă. timpul Postului Mare de mult mai multe ori.
Ea reprezintă unul dintre cele mai spirituale

82
momente din Dumnezeiasca Liturghie şi este
pentru fiecare dintre noi cel mai important ghid
spiritual, ghid oferit de către Însuşi Domnul
Nostru. În această rugăciune apare
exprimarea: „Precum în cer, aşa şi pe
pământ”.
Aceasta este de fapt, esenţa Pasului
Trei: „Facă-se voia Ta!”
Nu există un alt mod mai adecvat de a-
i recunoaşte suveranitatea lui Dumnezeu, nici
la nivel naţional, nici la nivel parohial, nici la
nivel personal. Iisus Însuşi ne arată calea,
spunând că El nu a venit să facă voia Lui, ci
Voia Tatălui Său (Ioan 6, 38). Când a trebuit
să facă faţă patimilor Sale, durerii crunte şi
suferinţei, El S-a rugat în mod explicit să se
împlinească Voia Tatălui Său.
Modul în care putem face Pasul Trei
depinde foarte mult de starea noastră de
sănătate spirituală. Uneori, mai ales când ne
simţim slabi, poate fi necesar să ne lăsăm
viaţa şi voinţa în grija lui Dumnezeu de mai
multe ori în decursul unei ore – sau chiar în
decursul unui minut. În alte momente, pare
natural să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în
viaţa noastră. Trebuie să dăm un avertisment
aici: odată ce am făcut Pasul Trei nu
înseamnă că tot ceea ce se întâmplă de acum
înainte în viaţa noastră este Voia
Dumnezeu. Slăbiciunea noastră este mult mai
puternică decât atât. De fapt, aproape
niciodată nu vom putea şti sigur care este voia
lui Dumnezeu într-o anumită situaţie. Dacă
suntem siguri, înseamnă aproape de fiecare
dată că ne-am luat înapoi voinţa şi viaţa din
grija lui Dumnezeu şi că suntem din nou pe
scaunul pilotului, de data asta imaginându-ne
că facem în mod automat ceea ce vrea
Dumnezeu să facem. Binele pe care îl
facem în Pasul Trei îl facem cu încredere,
nu cu certitudine.
       
EPISTOLA LUI IACOB (4, 7) ne încurajează
„supuneţi-vă deci lui Dumnezeu”. Acest lucru
este valabil atât în lucrurile mărunte, cât şi în
cele mari şi în toate situaţiile în care se
poate afla cineva.
Fiul rătăcitor face Pasul Trei atunci
când se decide să se întoarcă la casa tatălui
său, când admite că a greşit şi îl roagă pe
tatăl său să-l ia înapoi, ca pe o slugă
tocmită. Bineînţeles, parte din întoarcerea lui
(şi a noastră) acasă înseamnă să lase
consecinţele întoarcerii în grija tatălui său.
Tatăl, şi nu fiul, este cel care decide asupra
condiţiilor întoarcerii acasă.
Actul de predare al Pasului Trei este
ca şi cum ai cădea într-o prăpastie. Nu
există asigurări, nici garanţii; înţelepciunea şi
cunoştinţele nu ne vor fi de ajutor. Nici
măcar bunul simţ nu e de folos. De fapt,
bunul simţ este chiar ceea ce trebuie lăsat
deoparte, de vreme ce acesta sugerează că
lui ar trebui să încercăm să ne controlăm
propriile vieţi.
Tânărul bogat care vine la Iisus este
confruntat cu o dilemă atunci când Iisus îi
cere să plece, să vândă tot ceea ce are şi să
îşi împartă averea săracilor înainte de a-L
urma ca apostol. Semnificaţia este şi mai
puternică atunci când ni se spune că tânărul
era foarte bogat. Este ca şi cum Iisus i-ar
83
cere omului să dea – să predea – ceea ce
avea cel mai mare sens în viaţa lui, ceea ce
arăta cine era el ca persoană. Averea sa era
cea care îi permite să funcţioneze, să se
definească pe sine şi pe ceilalţi, “să fie” cine
este. Asta este calitatea – bogăţia – pe care o
cere Iisus.
Aceasta este chiar dilema alcoolicului.
Fie că îi place sau nu (şi celor mai mulţi nu le
place), alcoolul defineşte viaţa alcoolicului
activ. Dă sens tuturor lucrurilor, binelui şi
răului şi îi motivează existenţa. Renunţarea la
acest lucru este cea mai grea sarcină care îi
poate fi cerută vreodată, chiar şi atunci când îl
vedem alăturat exemplului (slab) al tânărului
bogat.
Pentru persoanele non-alcoolice nu
este chiar necesar să decidă ce anume vrea
Dumnezeu să-i fie predat. Dacă îi predăm
întreaga viaţă lui Dumnezeu, El va putea să ia
ceea ce doreşte.
Există acei oameni, mai ales cei care
au o perspectivă prea religioasă asupra lumii,
care vor simţi că, într-adevăr e riscant să te
predai în modul descris mai sus. Ce s-ar
întâmpla, de exemplu, dacă în loc să mă
predau lui Dumnezeu, m-aş preda puterii lui
Satan sau unei alte puteri a răului?
Pentru creştinii ortodocşi asta nu ar
trebui să reprezinte o problemă. Chiar Iisus,
vorbindu-le apostolilor Săi, făcea următoarea
afirmaţie: „Deci, dacă voii, răi fiind, ştiţi să daţi
daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl
vostru Cel din ceruri va da cele bune celor
care cer de la El?” (Matei 7, 11). Mai mult
chiar, ideea că puterea răului poate să
contracareze pentru eternitate puterea lui
84
Dumnezeu este complet străină tradiţiei
creştine. Desigur, suntem capabili să
alegem să facem rău; însă, predarea voinţei
şi vieţii în grija lui Dumnezeu urmată de
descoperirea că le-am predat, de fapt, lui
Satan, este extrem de departe de modul în
care îl înţelegem noi pe Dumnezeu şi
aparţine doar tradiţiilor religioase în care
binele şi răul sunt văzute ca fiind egale. În
mod sigur, creştinismul nu este o astfel de
religie.
În abstinenţă, membrii AA tind să
devină subtili din punct de vedere spiritual,
extrem de vigilenţi în a-şi proteja abstinenţa
şi să ofere o mână de ajutor celor care au
nevoie. Dacă s-ar fi întâmplat vreodată ca
cineva să cadă pradă forţelor răului prin
faptul că a făcut Pasul Trei, membrii AA ar fi
aflat în mod sigur de acest lucru şi ar fi
discutat în mod deschis despre asta. Până
la urmă, este o societate anonimă, nu una
secretă. Dar nu s-a auzit ca un astfel de
eveniment să fi avut loc.
       
AŞA CUM AM SPUS DEJA, viaţa ca şi
creştin ortodox are ca scop transformarea
individuală. Această transformare începe cu
căinţa şi se termină cu Îndumnezeirea. E
adevărat că uneori pare că ne risipim o mare
parte din energie pentru a păstra ce a fost
mai bun din trecut; credinţa ortodoxă este
însă orientată întotdeauna spre viitor şi în
direcţia schimbării şi transformării.
Cea mai măreaţă expresie a vieţii
noastre bisericeşti are loc atunci când
preotul sau diaconul ridică pâinea şi vinul în
timpul Dumnezeieştii Liturghii, imediat după ce
au fost rostite cuvintele lui Hristos de la Cina
cea de Taină. În acest moment, cuvintele din
limba greacă sunt atât de evidente, atât de
pline de semnificaţie, încât aproape sfidează
înţelegerea lor completă într-o altă limbă: Ta
Sa ek ton Son ... „Ale Tale dintru ale Tale,
Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate”.
Epicleza şi darurile de pâine şi vin
puse înainte la Dumnezeiasca Liturghie
constituie o experienţă înălţătoare pentru
Biserică, sunt făcute la porunca Domnului
nostru şi îndeplinite cu bucurie. Alcoolicul care
face Pasul Trei pentru prima dată poate să îl
facă din disperare. Fără îndoială, există un
element comun aici: acţiunea de „predare”.
Acesta este darul, anafora, iar orice dar
presupune predarea a ceea ce este dăruit.
Atât de frumos ilustrat în Sfânta
Liturghie, cel mai autentic act de jertfă înaintea
lui Dumnezeu este însoţit de conştientizarea
faptului că Dumnezeu are deja totul şi că tot
ce avem vine de la El. Pasul Trei reprezintă
unul dintre cei mai mistici paşi din călătoria
recuperării şi presupune să-I înapoiem lui
Dumnezeu singurul dar pe care trebuie să i-L
dăm de fapt: libertatea noastră, capacitatea
noastră de a lua decizii. Ne predăm „viaţa şi
voinţa” lui Dumnezeu. Astfel, nu ne mai
rămâne nimic. Actul ofrandei ne aparţine
nouă. Modul în care va accepta Dumnezeu
jertfa noastră este alegerea Lui.
Ideea din Pasul Trei, de a-I da înapoi
lui Dumnezeu ceea ce este deja al Lui, aşa
cum facem în Dumnezeiasca Liturghie, este
85
evidenţiată de următorul schimb de replici
din secolul al VI-lea:
Sf. Varsanufie a fost întrebat:
„Dumnezeu l-a creat pe om liber, iar
El însuşi spune: ‚...fără Mine nu
puteţi face nimic’ (Ioan 15, 5). Te
întreb pe tine, cum se poate împăca
libertatea cu faptul că fără
Dumnezeu nimeni nu poate face
nimic?”
Sfântul a răspuns:
„Dumnezeu l-a făcut liber pe om,
astfel încât el să încline spre bine;
dar înclinându-se spre bine prin
liberul lui arbitru, el nu poate să
înfăptuiască binele fără ajutorul lui
Dumnezeu, pentru că aşa este scris:
„Deci, dar, nu este nici de la cel care
voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci
de la Dumnezeu care miluieşte.”
(Romani 9, 16). Atunci când omul îşi
îndreaptă inima spre bine şi Îi cere
ajutorul lui Dumnezeu, El ţine cont
de intenţiile noastre bune şi ne dă
puterea să facem binele.”10
Aici vedem cum, chemându-L pe
Dumnezeu, El îl ajută pe om. Atât cererea
ajutorului lui Dumnezeu (din partea omului
liber), căt şi răspunsul iubitor al lui
Dumnezeu sunt necesare.
      
10
Saints Barsanuphius and John, Guidance
towards spiritual life, trans. Fr. Seraphim Rose,
St. Herman of Alaska Brotherhood, 1990, p.133
PASUL TREI ESTE MOMENTUL în care
individul este invitat să-şi detroneze propriul
ego şi să-şi lase întreaga viaţă în grija lui
Dumnezeu. De aici încolo, nu există nici o
garanţie asupra rezultatului, din moment ce
asta este responsabilitatea lui Dumnezeu, şi
nu a persoanei care face Pasul Trei.
Aceeaşi încredere faţă de Dumnezeu
se reflectă şi în practica ortodoxă modernă a
călugărilor şi călugăriţelor care folosesc în
vocabularul lor „cu voia Domnului” şi „fie
binecuvântat” atunci când se referă
planurile de viitor.
După Pasul Trei, toate rezultatele
planurilor noastre sunt în mâna
Dumnezeu.
Capitolul 10
Porţile căinţei
Pasul 4: Am făcut fără teamă un inventar
moral amănunţit al propriei persoane.
Pasul 5: Am mărturisit lui Dumnezeu,
nouă înşine şi unei alte
fiinţe umane natura exactă
a greşelilor noastre.
„Curăţă întâi partea dinlăuntru
paharului şi a blidului, ca să fie curată
şi cea din afară!” (Matei 23, 26)
„Câte aţi spus la întuneric se vor auzi
la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la
ureche, în odăi, se va vesti de pe
acoperişuri.” (Luca 12, 3)
„Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze
fiecare.” (Galateni 6, 4)
Aceasta e prima apariţie a unei
perechi de Paşi în care pregătirea primului
conduce la acţiunea celui de-al doilea. În
literatura A.A., Paşii sunt aproape
întotdeauna prezentaţi separat. Totuşi, în
cartea de faţă Pasul Patru va fi văzut ca
pregătitor pentru şi combinat cu Pasul Cinci,
Pasul Şase cu Pasul Şapte şi Pasul Opt cu
Pasul Nouă.
la Semnificaţie originală:
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
lui Alcoolicul are mari probleme în a se vedea
pe sine într-o lumină clară. El este fie cel
mai mare erou al momentului, fie cel mai
mizerabil de pe faţa pământului. Uneori,
ambele în acelaşi timp.
Pentru a ajunge la o imagine clară a
„cine este el”, alcoolicul trebuie să analizeze
foarte bine ce fel de persoană a fost înainte.
În cele mai multe cazuri, aceasta nu va fi o
imagine prea frumoasă, iar amintirile sale nu
vor fi unele fericite. Într-un mod direct,
incisiv, Pasul Patru îi va permite să se
scufunde în examinarea persoanei care a
a fost cândva.
Merită să ţinem minte că acesta e
Pasul Patru, nu Pasul Unu. E important să
ne admitem neputinţa, să căutăm ajutorul lui
Dumnezeu şi apoi să ne predăm lui
Dumnezeu, înainte de a încerca să facem
Pasul Patru. Altfel, Pasul Patru se va
transforma într-o auto-condamnare.
Observaţi, totuşi, că Pasul nu ne
spune că trebuie să ne gândim la lucrurile
86
pentru care ne simţim vinovaţi. dea de gândit fiecăruia. Resentimentul este
„Recunoaşterea” sau „curăţirea” ar implica, în un asasin spiritual.
cele mai multe cazuri, discutarea despre Inima procesului din Pasul Patru este
lucruri de care cel în cauză e ruşinat. Nu e şi să începem să facem o listă cu oamenii şi
cazul Pasului Patru. Aici suntem invitaţi să întâmplările faţă de care avem resentimente,
privim imaginea completă: nu doar ce am iar mai apoi să examinăm cu atenţie de ce
făcut rău, ce greşeli am făcut sau ce nu a anume le păstrăm. Vom începe lista cu
mers bine. Suntem invitaţi să privim chiar şi resentimentele cele mai evidente,
rădăcinile greşelilor noastre şi, conform descoperindu-le mai apoi pe cele mai puţin
înţelepciunii A.A., cea mai periculoasă evidente.
rădăcină dintre toate e resentimentul. În aproape toate cazurile, va exista şi
„Resentimentul este cauza „numărul o greşeală de-a noastră ‘ataşată’ fiecărui
unu” a durerilor noastre. El devastează resentiment. Deşi, în general, cele mai
sufletul alcoolicului mai rău decât oricare altă puternice resentimente le avem faţă de
stare psihică. Din el se nasc toate formele de acţiunile celorlalţi, e important să vedem şi
boală spirituală, iar noi nu am fost bolnavi propria noastră contribuţie pentru că aici (şi
doar mintal şi fizic, ci şi spiritual.” (Alcoolicii doar aici) putem face mari schimbări.
Anonimi, p. 61) Contează prea puţin dacă îi mai
Resentimentele sunt mici sentimente cunoaştem pe aceşti oameni sau dacă fac
insidioase. Sunt insidioase pentru că sunt atât parte din „istoria noastră antică”. Contează
de mici – atât de mici încât e uşor să le treci prea puţin dacă aceştia au murit sau nu – e
cu vederea. Totuşi, ele sunt un combustibil posibil să avem resentimente puternice şi
permanent pentru văpaia greşelilor şi motivul faţă de o persoană decedată. Ce e important
din spatele celor mai multe lucruri care nu e că resentimentele pot fi smulse din
merg bine în viaţa noastră. Principala lor rădăcini şi pot fi „dezamorsate”.
funcţie este de a ne face să facem lucruri rele. La fel de importantă ca şi
Scopul lor este să alimenteze păcatul. resentimentele este frica. Frica este un
Începem să avem resentimente încă termen cuprinzător folosit pentru a descrie
de când ne naştem. Când începem să vorbim, diferite stări emoţionale dintre care
avem deja tot felul de resentimente. majoritatea sunt distructive. Cel mai
Persoana aflată în recuperare trebuie surprinzător e că uneori frica e pur şi simplu
să se întrebe: faţă de cine am resentimente şi o altă formă de mânie - un alt cuvânt cu o
de ce? Bill W. spune explicit că dacă un definiţie cuprinzătoare.
alcoolic nu poate răspunde satisfăcător la Există patru arii principale ale vieţii în
această întrebare, el va bea din nou. Non- care aproape oricine are probleme, cel puţin
alcoolicul nu are o astfel de ameninţare la un anumit moment. Banii sunt uneori un
deasupra lui, dar aceste cuvinte ar trebui să motiv de angoasă, fie din cauza

87
extravaganţei, fie din nesiguranţă financiară
sau din ambele. Aproape orice are de-a face
cu sexul poate deveni o problemă, indiferent
dacă cineva este singur sau căsătorit.
Obiceiurile alimentare şi mâncarea în general
sunt o altă sursă de durere pentru mulţi
oameni. Astfel, chiar şi fără alcool sau o altă
substanţă adictivă pentru care să se
îngrijoreze, non-dependentul are destul de
multe probleme obişnuite asupra cărora să se
concentreze.
Suntem femei şi bărbaţi complicaţi.
Gândurile şi sentimentele ne străbat în
permanenţă corpurile. Aproape tot ce e nobil,
adevărat, bun şi drăguţ poate deveni rău,
ruşinos, mizer atunci când e folosit inadecvat.
E lăudabil să te înţelegi bine cu oamenii, dar
să încerci să le faci mereu pe plac oamenilor e
deja deplasat. A fi un bun părinte e o sarcină
dificilă (dacă nu chiar imposibilă), dar a avea
un simţ supra-dezvoltat al responsabilităţii
pentru copii nu e deloc de folos. Trebuie să
recunoaştem când ne băgăm nasul în treburile
altora; la fel, trebuie să recunoaştem şi amplul
şi dificilul subiect al controlului. În acest
univers complex, putem să facem tot felul de
lucruri, dar controlul nu e unul dintre acestea.
Umilinţa e bună; stima de sine scăzută, nu.
Respectul e bun; teama de autoritate, nu.
Indignarea îndreptăţită faţă de un act perfid e
demnă de laudă; furia, nu. Trebuie să simţim,
dar nu să lăsăm sentimentele să ne conducă.
Trebuie să fim responsabili, serioşi şi orientaţi
spre performanţă, dar se pare că Dumnezeu
vrea ca noi să ne şi distrăm. Fiecare dintre noi
avem şi o latură sexuală, dar, totuşi, în ce
priveşte exprimarea sexualităţii trebuie să
88
avem foarte mare grijă.
În fiecare dintre aceste arii, măsura
în care există un anume element e mai
importantă decât existenţa în sine a
acestuia. Aici nu prea e loc pentru gândirea
de tip “alb-negru” pentru că acestea nu sunt
lucruri care fie există, fie nu.
Din acest motiv, Pasul Cinci urmează
după Pasul Patru. E posibil, chiar foarte
posibil, ca cineva de unul singur să facă o
încurcătură foarte mare din Pasul Patru.
Totuşi, această greşeală va dura numai
până la facerea Pasului Cinci, atunci când o
altă fiinţă umană e prezentă pentru a ajuta
persoana care lucrează la Paşi să vadă
lucrurile puţin mai clar.
În Biblie nu există exemple foarte
clare a unor oameni care să facă Pasul
Patru, de vreme ce toată acţiunea Pasului
Patru e privată. Manifestarea publică a
acesteia, însă, poate fi exemplificată printr-
un număr mare de situaţii, aşa cum se va
vedea în continuare.
Dacă ar fi existat vreodată vreun
concurs pentru “cel mai mare păcătos”, o
singură persoană ar câştiga şi nimeni în
afară de Dumnezeu nu ar putea arbitra un
astfel de eveniment. În sens spiritual, însă, e
bine ca fiecare persoană să se creadă pe el
sau pe ea ca fiind cel mai mare păcătos care
a existat vreodată – nu pentru că el sau ea
nu ar putea fi iertaţi, ci tocmai pentru că pot
fi iertaţi!
Deci, alcoolicul îşi priveşte
resentimentele, greşelile, slăbiciunile şi
defectele de caracter. El e îndemnat să fie
fără teamă – pentru că poate fi periculos să
laşi în urmă un resentiment cât de mic.
Resentimentele sunt ca nişte scântei care, în
final, pot deveni o masă incandescentă de
emoţii distructive. Pe alcoolic, emoţiile
distructive îl conduc spre singurul lucru de
care încearcă să scape: băutul.
Sunt disponibili mulţi ghizi şi caiete de
lucru care să îi îndrume pe oameni în lucrarea
Pasului Patru. Unul dintre cei mai buni pe care
i-am văzut este publicat de Overeaters
Anonymous 11
(n. tr. “Bulimicii Anonimi”). Un
altul se găseşte în relevantele capitole ale
cărţii medicului Patrick Carnes, A Gentle Path
through the Twelve Steps12 (n. tr. “Calea
blândă prin cei Doisprezece Paşi”).
Observaţi că în această fază nu
încercăm să facem nimic cu informaţiile culese
despre noi înşine. Acum suntem pur şi simplu
conştienţi că ele există. Cel mai întâlnit şi cel
mai eficient mod de a scăpa de resentimente
este de a ne ruga chiar pentru acei oameni
cărora le purtăm pică. Chiar dacă, iniţial,
trebuie să ne rugăm pentru ei cu dinţii
încleştaţi, acesta e măcar un început. Odată
ce am iniţiat această activitate, e mai uşor să
începem să ne iertăm pe noi înşine pentru
rolul pe care l-am jucat noi în evenimentele
care ne-au cauzat resentimentele. E imposibil
să încerci să te ierţi pe tine fără să îi ierţi pe
ceilalţi.
11
The Twelve-Step Workbook of Overeaters
Anonymous, Overeaters Anonymous, Torrance,
CA, 1993
12
Calea Blândă prin cei Doisprezece Paşi, Patrick
Carnes, Ph.D., Hazelden, Center City Minnesota,
1993
89
Pasul Cinci: “Am mărturisit lui
Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe
umane, natura exactă a greşelilor
noastre.”
„Să lepădăm dar lucrurile
întunericului” (Romani 13, 12)
„Mărturisiţi-vă aşadar unul altuia
păcatele şi rugaţi-vă unul pentru
altul, ca să vă vindecaţi.” (Iacob 5,
16)
„Dacă ne mărturisim păcatele,
credincios este El şi drept ca să ne
ierte păcatele şi să ne curăţească de
toată nedreptatea.” ( I Ioan 1, 9)
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
Dacă există un singur lucru la care alcoolicii
nu sunt deloc buni – indiferent dacă au băut
sau nu – este să spună adevărul despre ei
înşişi. Întreaga situaţie a dependenţei se
bazează în mare parte pe lipsa adevărului.
Deşi Pasul Patru nu e la fel de
explicit ca Pasul Cinci, pe când ajungem la
acesta e destul de evident că avem nevoie
să vorbim despre greşelile noastre. Altfel
spus, lucrurile pe care le-am greşit în trecut
pot să ne rănească şi în prezent sau în
viitor, pe când cele pe care le-am făcut bine
probabil nu vor face acelaşi lucru. Toate
emoţiile contrare pe care le avem şi care ne
fac să ne simţim vinovaţi trebuie înlăturate,
“aerisite” şi “scuturate”, înainte ca ele să îşi
reocupe poziţiile adecvate în repertoriul
nostru de interacţiuni umane. Trebuie să
ştergem şi să curăţăm răbojul.
Formularea Pasului e la fel de explicită
şi într-un alt sens. Suntem invitaţi să ne
mărturisim greşelile Lui Dumnezeu (mai întâi),
nouă înşine (după aceea) şi apoi altei fiinţe
umane. Condiţia nu e explicită, dar se
aşteaptă ca respectiva fiinţă umană să fie în
viaţă, trează şi în aceeaşi cameră cu noi
atunci când facem Pasul Cinci cu ea. Nu e
deloc întâmplător faptul că Dumnezeu e primul
pe listă. După ce persoana în recuperare a
făcut deja primii patru Paşi, ea ajunge – mai
mult ca sigur – la concluzia că Dumnezeu o
cunoaşte mai bine decât se cunoaşte ea
singură. Nu prea are rost să te prefaci în faţa
lui Dumnezeu.
Recunoaşterea greşelilor din trecut
faţă de propria persoană e o noutate pentru
alcoolic care, în vremea în care bea, era
destul de bun în a afirma că negrul este alb şi
în a se convinge pe el însuşi de acest lucru.
Un vechi prieten de-al meu care e în A.A.
vorbea despre faptul că atunci când era beat
obişnuia să îşi scrie bileţele în care îşi spunea
lucruri de genul: “Totul e în regulă” sau “Nu s-
a întâmplat nimic rău”. Crede că făcea asta
pentru a se simţi mai sigur în ziua următoare
atunci când încerca să pună laolaltă activităţile
din seara precedentă. Din păcate, aceste
bileţele aveau însă efectul opus pentru că a
doua zi dimineaţa presupunea în mod normal
că încerca să se păcălească pe el, să îşi joace
lui o festă şi, astfel, acele bileţele combinate
cu paranoia endemică a alcoolicului nu-l
făceau decât să se simtă şi mai rău, lăsându-l
să se întrebe despre ce făcuse el de fapt.
Admiterea greşelilor în faţa unei alte
90
fiinţe umane este un semn sigur că
alcoolicul e în recuperare. Odată ce îşi dă
seama cât de uşor e să spui adevărul (de
vreme ce nu mai e nici o pânză încurcată de
ţesut, de ţinut minte sau de coordonat),
spunerea adevărului aduce un puternic
sentiment de eliberare, indiferent de cât de
neplăcute pot fi detaliile.
Desigur, în acest moment, persoana
aflată în recuperare începe să se distanţeze
de “vechea persoană” şi, cu cât va putea
spune mai multe poveşti adevărate despre
cât de rea devenise viaţa ei, cu atât sunt mai
mari şansele de a avea o recuperare mai
rapidă şi mai de durată.
Alcoolicii sunt deseori atenţionaţi că
e important să includă în acest Pas toate
greşelile făcute. Pasul nu se referă doar la
greşelile comise în timp ce erau băuţi. Ideea
e, de fapt, mult mai subtilă. În primul rând,
băutul devine un punct de sprijin atât de
prietenos şi datorită dificultăţii persoanei de
a trăi cu sentimente de vinovăţie şi eşec.
Înlăturarea rădăcinilor motivelor din care bea
cineva e o parte necesară a tratamentului,
iar Pasul Cinci e locul în care ne asigurăm
că acest lucru se întâmplă. Nu reprezintă
întreg tratamentul, dar e o importantă parte
din el.
Acesta e primul dintre Paşi care e
rezultatul direct al unui Pas anterior.
Pregătirea şi acţiunea sunt separate aici într-
un mod care e contrar metodei alcoolicului
de a proceda. Mai întâi, lui i se cere să
contemple ceva, dar să nu acţioneze. Apoi, i
se cere să acţioneze în baza contemplării.
Pentru cei mai mulţi dintre alcoolici nu e uşor
să facă asta pentru că ei preferă, în general,
să acţioneze şi să gândească în acelaşi timp,
sperând că nimeni nu va observa că nu o face
pe nici una foarte bine.
Aproape tot ce spune un alcoolic e
modificat într-un fel sau altul, conform unui
complicat şi personalizat set de reguli şi
standarde. Jumătăţile de adevăr, exagerările
şi hiperbolele sunt doar începutul. Dacă un
alcoolic activ spune că e bun într-un fel, el
încearcă de obicei să ascundă vreun defect
mai mare şi mai important. Dacă se acuză pe
el însuşi pentru că e rău, face acest lucru de
obicei cu scopul de a câştiga simpatia
ascultătorului.
Pe când e pregătit să-şi facă Pasul
Cinci, el începe să facă pace cu onestitatea şi
adevărul. E de folos să fie încurajat să
vorbească fără a face nici un fel de ajustări
mentale. Treptat, el ajunge să-şi dea seama
că viaţa e aşa cum o vede el.
Pentru un creştin ortodox
Pasul Patru seamănă foarte mult cu pregătirea
cuiva pentru spovedanie. În cele mai multe
împrejurări, e posibil să combinăm Pasul Cinci
cu spovedania sau să folosim acelaşi material
de două ori, o dată în contextul Paşilor cu un
naş (n.tr. – în engleză, termenul este
“sponsor” cu sensul de ghid, îndrumător în
programul de recuperare) laic, iar mai apoi în
contextul Tainei Spovedaniei cu un preot.
‘Inventar’ e un cuvânt destul de modern care
sugerează trecerea în revistă a vieţii cuiva.
‘Inventarul moral’ plasează activitatea între
anumite limite, iar aceste limite sunt de obicei
91
ariile în care avem nevoie de spovedanie şi
de iertarea lui Dumnezeu. Merită să ţinem
minte că ‘inventarul moral’ nu e neapărat
limitat la lucrurile pe care le-am făcut rău. De
cele mai multe ori, va exista şi un moment în
care să facem inventarul a ce anume e bun
în viaţa noastră, într-o formă pe care
spovedania o ia rareori.
Greşelile pe care oamenii le fac de
multe ori în spovedanie sunt cam aceleaşi
pe care cineva ar trebui să încerce să le
evite în Paşii Patru şi Cinci, dacă doresc să
obţină beneficiile complete ale acestora.
Unii oameni îşi petrec tot timpul unei
spovedanii vorbind despre greşelile altora.
Acest lucru e deseori formulat într-un
asemenea mod încât păcatul aparent (din
partea vorbitorului) este un sentiment de
mânie faţă de acţiunea persoanei care nu e
prezentă.
Există două aspecte de urmărit aici.
Primul e acela că a avea un sentiment nu e,
de fapt, un păcat. Nu e un păcat să simţi
mânie, tristeţe sau fericire; acestea sunt
sentimente. Cu siguranţă, aici există şi o
zonă gri pentru că uneori putem încuraja
anumite sentimente (în acest caz, păcatul
poate fi implicat), însă nu le putem crea cu
adevărat. Ele vin şi pleacă. De vreme ce
avem o autoritate minimă asupra lor (în
acest sens general), e foarte greu ca
sentimentele să fie păcătoase; păcatul
presupune că vrem ca ceva rău să se
întâmple. Putem însă păcătui – şi încă
destul de uşor – atunci când acţionăm în
baza unui sentiment, mai ales a unui
sentiment negativ. De exemplu, dacă
suntem mânioşi şi exprimăm acest lucru într-
un mod duşmănos, lipsit de onestitate, atunci,
cu siguranţă, putem păcătui. Dacă plănuim să
rănim pe cineva pentru că suntem mânioşi,
greşim deja. Cu toate acestea, sentimentul de
mânie în sine nu este un păcat.
Mai există aici un aspect. Uneori, la
spovedanie, oamenii sunt atât de ocupaţi să
justifice ceea ce au făcut încât abia apucă să
amintească ce anume au greşit. Pentru a
preveni acest lucru, e destul de potrivit să spui
la început: „Iată greşelile făcute de la ultima
mea spovedanie”, iar mai apoi să faci pur şi
simplu o listă cu evenimentele şi situaţiile în
care ai făcut mai puţin bine decât ai fi putut.
Spovedania şi Paşii Patru şi Cinci nu
sunt ocazii în care trebuie să ne prezentăm pe
noi înşine în cea mai bună lumină şi nici să
zugrăvim cea mai întunecată imagine posibilă.
Întregul scop al exerciţiului este de a ne vedea
pe noi mai clar, fără să ne exagerăm punctele
slabe, fără să încercăm să ne justificăm
acţiunile. Este purificator să poţi să vorbeşti
despre propria persoană folosind un limbaj
direct. Nu trebuie să fim mândri de păcatele
noastre, dar e bine să ştim că atunci când ne
recunoaştem păcatele într-un mod direct şi
clar stăm umăr lângă umăr cu toţi sfinţii
Bisericii, nu cu păcătoşii; sfinţii sunt cei care
îşi conştientizează cu sinceritate propria
nevrednicie în faţa tronului lui Dumnezeu, nu
ceilalţi.
În procesul dezvoltării e foarte dificil să
eviţi conflictele cu părinţii, fraţii sau surorile
sau cu alte persoane importante. De la
membrii familiei, de la profesori şi de la alţii,
percepem şi adoptăm atitudini care afectează,
92
în general, modul în care gândim despre
aproape orice lucru; facem asta fără să
examinăm aceste atitudini cu prea multă
atenţie. Uneori, pe parcursul Pasului Patru e
necesar să ne examinăm atitudinile faţă de
tot felul de lucruri şi să decidem dacă aceste
atitudini ne-au condus spre Dumnezeu sau
ne-au îndepărtat de El. Unele atitudini iau
forma credinţelor, dar altele nu sunt nimic
altceva decât prejudecăţi. Pasul Patru ne
arată destul de clar că suntem responsabili
pentru ele din momentul în care acţionăm
conform lor. Nu putem invoca nici un fel de
imunitate faţă de efectele atitudinilor noastre
doar pentru că nu ne amintim de unde
provin ele.
Un fenomen foarte straniu care încă
mă uimeşte e faptul că, uneori, oamenii au
anumite atitudini şi chiar prejudecăţi preluate
de la alte persoane, chiar dacă celelalte
persoane au avut o contribuţie mai mult rea
decât bună în viaţa lor. Mă gândesc la un
caz concret, la o femeie care a avut o mamă
alcoolică pe care a ajuns să o urască.
Totuşi, fiica a adoptat un mare număr din
atitudinile mamei. Încercând să facă lumină
în situaţia respectivă, a trebuit să privească
atent cerinţele Pasului Patru şi să înlăture
influenţa pe care o avea mama ei asupra
propriei percepţii despre ce înseamnă să fii
o persoană.
E foarte greu să faci faţă atitudinilor.
Unul dintre marii educatori din domeniul
alcoolismului, Pr. Joseph Martin, a spus
odată că atitudinile sunt mai puternice decât
toate celelalte părţi ale persoanei noastre
puse laolaltă – atât de puternice încât pot să
supravieţuiască morţii trupeşti. În recuperare,
e imperativ ca toate atitudinile noastre să fie
examinate.
Nu e deloc greşit faptul că iniţialele
A.A. pot să fie şi prescurtarea de la „Atitudini
Alterate”.
În pregătirea Pasului Patru e destul de
important să ne dăm seama că unii dintre cei
mai mari păcătoşi din istoria Bisericii au
devenit mari sfinţi. Atunci când Regele David
ne-a dat “de viaţă schimbătoarele cuvinte” din
iubitul psalm „Doamne, miluieşte-mă… că am
greşit Ţie” el comisese un păcat teribil şi de
mari proporţii: a trimis un om la moarte sigură
pentru ca să poate continua o relaţie
nepotrivită cu soţia acestuia. Însă, prin mila
Domnului, căinţa lui a fost atât de mare încât
Regele David a devenit unul dintre cei mai
mari eroi din Vechiul Testament.
Mai aproape de noi în timp, Sfântul
Petru nu e cunoscut ca “Sfântul Petru,
Trădătorul”, deşi actul său de trădare - atunci
când a negat că îl cunoaşte pe Iisus – a fost
unul foarte grav. Trădarea lui nu a fost finalul
poveştii, căci, în cele din urmă, şi Sfântul
Petru devine unul dintre marii lideri ai întregii
Biserici. Sfântul Pavel, tovarăşul său ca şi lider
al Apostolilor, a comis violenţe teribile
împotriva Bisericii înainte ca el să-şi schimbe
viaţa; cu toate acestea, a devenit unul dintre
cei mai influenţi Apostoli ai Bisericii aflate în
dezvoltare.
Nivelul de sfinţenie la care a ajuns Sf.
Maria Egipteanca e dificil de egalat în orice
perioadă a istoriei Bisericii; deşi păcatele ei
erau foarte mari, sunt puţini cei care îşi pot
imagina viaţa ei ascetică, pocăinţa ei, şi sunt
93
şi mai puţini cei care o pot întrece. Poate că
ea e demnă de atenţie mai ales pentru că
sfinţenia ei se datorează aproape în
totalitate căinţei ei. Ea va fi readusă în
discuţie ceva mai târziu, la Pasul Zece.
Există câteva momente în viaţa unui
creştin ortodox când ar fi o idee bună să
facă o spovedanie generală – adică o
spovedanie care se referă la evenimentele
din întreaga viaţă, incluzând lucruri amintite
în spovedanii anterioare. Acest lucru nu e
necesar din punctul de vedere al lui
Dumnezeu pentru că iertarea Lui e totală şi
absolută. Se întâmplă mai des ca noi să nu
vrem să acceptăm iertarea lui Dumnezeu
decât ca El să nu ne ierte, însă astfel de
spovedanii sunt folositoare de multe ori –
pentru noi, nu pentru Dumnezeu.
Atunci când un adult vine pentru
Sfântul Botez în Biserica Ortodoxă sau când
primeşte Sfânta Taină a Mirungerii, e normal
ca acea persoană să facă o spovedanie
generală. Alte momente în care o astfel de
spovedanie e potrivită este înainte de a
deveni monah, înainte de căsătorie, de
hirotonire şi în bolile grave. De câte ori
facem acest lucru trebuie să fim cât de
meticuloşi posibil, dar suntem atenţionaţi în
general să nu fim prea aspri cu noi înşine şi
să nu exagerăm măsura greşelilor noastre.
E nevoie de claritate, nu de condamnare.
Scopurile unei spovedanii generale şi
a Pasului Cinci sunt foarte asemănătoare. În
ambele cazuri, ele ajută persoana să se
elibereze de sentimentele de vinovăţie care
au rezultat din acumularea greşelilor; ele îi
permit preotului sau naşului să facă o
introspecţie în viaţa persoanei în cauză.
Fiul risipitor e de actualitate şi gata să
ne ajute să ne apropiem de Pasul Cinci. În
momentul în care se întâlneşte cu tatăl său, el
spune: „Tată, am greşit la Cer şi înaintea Ta şi
nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”
(Luca 15,18-19). Aceasta este esenţa Pasului
Cinci.
       
PLÂNGEREA PSALMISTULUI ne
încurajează:
Eu am zis, „Doamne, miluieşte-mă;
vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie”
(Psalmul 40, 4)
La fel, una dintre rugăciunile zilnice ale
Bisericii:
„O, Doamne, lasă, şterge şi-mi iartă
mie greşelile mele cele de voie şi cele fără de
voie, cele cu cuvântul, cu gândul sau cu
lucrul, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, pentru că
Tu eşti bun şi de oameni iubitor” (din Ceaslov).
Capitolul 11
Pregătirea pentru schimbare
Pasul 6: Ne-am pregătit pe deplin ca
Dumnezeu să ne scape de toate aceste
defecte de caracter.
Pasul 7: Cu umilinţă, I-am cerut să ne
îndepărteze slăbiciunile.
94
„Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi
morţi păcatului, dar vii pentru
Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul
nostru.” (Romani 6, 11)
„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea
voastră de mai înainte, de omul cel
vechi, care se strică prin poftele
amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul
minţii voastre” (Efeseni 4, 22-23)
„Supune-te Domnului şi roagă-L;”
(Psalmul 36, 7)
Aceşti doi Paşi sunt complet diferiţi
de ceilalţi Paşi din câteva motive. Ei se află
mai mult sau mai puţin în punctul de mijloc şi
nu pretind nici o decizie, nici o acţiune, ci o
stare mentală.
Pasul Şase nu spune că „ne-am
forţat să ne pregătim”, ci „ne-am pregătit”.
Ca şi viaţa spirituală pe care o
încurajează Paşii, acest Pas e complet
dincolo de controlul nostru. Tocmai asta îl
face să fie atât de crucial şi, într-un fel, atât
de mistic. Nu se poate întâmpla dacă vrem
noi să îl facem să se întâmple. Poate avea
loc doar dacă îi permitem noi să aibă loc.
Acest Pas e o distilare a tuturor Paşilor
laolaltă. Poate avea loc doar după ce o
spiritualitate nouă a fost dezvoltată prin Paşii
precedenţi.
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
Deşi poate părea evident pentru restul lumii,
alcoolicul nu îşi să seama că puterea din afara
lui nu poate face nimic decât dacă el e hotarât
să facă ceva. Odată ce ideea că există o
putere mai mare decât propria persoană a fost
sădită, conceptul trebuie să se dezvolte în
ceva cu adevărat semnificativ în
persoanei aflate în recuperare. Treptat, lui
Dumnezeu i se permite să intre în viaţa
persoanei, însă (în mod firesc)
presupunerea tacită că această relaţie va
semăna cu toate celelalte relaţii din viaţa
alcoolicului – el (alcoolicul) va trebui să o
manipuleze şi să o controleze pe cealaltă
persoană dacă poate obţine vreun beneficiu
din această relaţie. Abia în acest Pas apare
noţiunea că Dumnezeu este o forţă complet
independentă şi puternică şi că persoana în
recuperare nu are nimic altceva de făcut
decât să fie pregătită, să aştepte
Dumnezeu să acţioneze. El marchează şi
punctul în care alcoolicul începe să înţeleagă
că Dumnezeu poate, dacă El decide, să facă
orice.
Pentru un creştin ortodox
„Aşteptând am aşteptat pe Domnul
şi S-a plecat spre mine. A auzit
rugăciunea mea” (Psalmul 39, 1)
Aşteptând ca Dumnezeu să acţioneze
este, într-un fel, starea naturală a sfântului şi
comportamentul învăţat al persoanei care
experimentează creşterea spirituală.
Aşteptarea este şi starea naturală a Bisericii.
„De la nădejdea mea spre Dumnezeul meu,
ochii mei au ajuns să slăbească (Psalmul
68, 3). Trăim 'ultimele zile’ (Eshatonul) încă
de când Duhul Sfânt a coborât de Rusalii, iar
acest lucru e exprimat în aşteptarea
Bisericii. Viaţa Bisericii este o veghe şi o
aşteptare eternă şi vigilentă ca Mirele să
viaţa revină.
Chiar şi aşa, aşteptarea nu e o
activitate pasivă – un vid pe care
există Dumnezeu, în timpul hotărât de El, îl va
umple. Aşteptarea e plină de activităţi, nu
ceva steril şi neroditor. Aşteptarea este deja
plină de iubirea lui Dumnezeu. În toată
această perioadă, există un şuvoi constant
şi nesecat de informaţii ce sosesc de la
Dumnezeu către Biserică şi către oameni.
Există multe informaţii date şi primite
despre problemele personale – probleme
de-ale minţii şi de-ale inimii – despre toate
ca lucrurile care ne compun viaţa: sentimentele,
gândurile, faptele şi persoanele. Unele dintre
aceste informaţii pretind un răspuns din
partea noastră; multe dintre ele nu.
În timp ce aşteptăm, Dumnezeu ne
susţine şi are grijă de noi. El ne oferă un
mediu înconjurător pentru ca viaţa noastră
fizică să se dezvolte şi ne înzestrează cu ce
avem nevoie pentru ca acelaşi lucru să fie
posibil şi cu vieţile noastre spirituale. Atât
presiunea atmosferică corectă, cât şi
oportunitatea de a deprinde răbdarea din
anumite încercări ale vieţii noastre sunt în
aceeaşi măsură manifestarea iubirii lui
Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu e
interesat chiar de detaliile mărunte; cu
siguranţă, El nu poate să nu fie preocupat
de lucrurile care ne încearcă.
95
 Unul dintre paradoxurile existenţei Dumnezeu acţionează; Dumnezeu ia parte.
umane este că nu există nici un loc în care Nu pentru că El poate fi controlat prin
Dumnezeu să nu fie. Chiar dacă e normal să porunca unui biet om; El participă în viaţa
presupunem că El e mai preocupat de fiecărui individ care îl caută pe Creatorul său
anumite părţi ale vieţii noastre decât de altele, din nesecata Lui iubire pentru oameni.
Dumnezeu nu e nici pe departe atât de
restrictiv ca noi. Una dintre cele mai bune        
analogii pe care le-am întâlnit este că
Dumnezeu e fascinat de noi – cine suntem noi UNUL DINTRE CELE MAI IMPORTANTE
şi ce facem. Nici un detaliu al vieţii noastre nu ASPECTE ale rugăciunii e pur şi simplu să
e suficient de mic pentru interesul Lui infinit. te dai la o parte din calea lui Dumnezeu.
Nu putem să ne apropiem de Asta e ceea ce face acest Pas. Gradul în
Dumnezeu fără să fim schimbaţi. În cazul care o persoană poate să „le lase şi să-L
femeii care a fost vindecată atunci când l-a lase pe Dumnezeu să lucreze” este gradul
atins pe Iisus pe ascuns, în mulţime, întâlnirea în care acest Pas are succes sau nu. Nu
cu Dumnezeu i-a schimbat viaţa. La fel e şi cu poate fi măsurat în nici un fel, de vreme ce
noi. Fiecare întâlnire cu Dumnezeu, indiferent nu e nimic de măsurat. Acţiunea e în
de cât este de întâmplătoare sau aparent întregime preluată de Dumnezeu, iar munca
lipsită de semnificaţie, implică atât judecata, persoanei care face Pasul e de a permite ca
cât şi transformarea. acest lucru să se întâmple.
Acesta este momentul în care
        individul ajunge să conştientizeze că deşi el
face Paşii, munca Paşilor e, de fapt, munca
CHIAR LA ÎNCEPUTUL DUMNEZEIEŞTII lui Dumnezeu. Acest sentiment de a fi în
LITURGHII, după ce preotul a spus directă cooperare cu Dumnezeu este foarte
rugăciunile pregătitoare, s-a îmbrăcat cu profund şi îl ajută pe individ să ajungă la
sfintele veştminte, a tăiat şi a pregătit pâinea, concluzia că Dumnezeu e interesat de cele
a turnat şi amestecat vinul, el spune mai nesemnificative detalii din viaţa unei
rugăciunea ’darurilor puse înainte’. În acest persoane. Totuşi, acţiunea lui Dumnezeu
moment, diaconul, dacă există unul, spune: poate fi, şi deseori chiar este, limitată de
Kairos tou poiesai to Kyrio. Deşi aceasta are către individul în cauză, căruia Dumnezeu i-
mai degrabă semnificaţia de “Vremea este a a dat puterea de veto sub forma libertăţii.
sluji Domnului”, el conţine şi un alt înţeles, mai Cei mai mulţi oameni cresc
profund: “E timpul ca Domnul să acţioneze”. gândindu-se că poate există un Dumnezeu,
Ca şi cuvintele din Pasul Şase, dar că influenţa Lui e fie foarte, foarte mică,
aceasta e atât o afirmaţie, cât şi o rugăciune; fie e păstrată „de rezervă până când apare
e afirmarea unui fapt şi un act de credinţă. ceva cu adevărat important. Oamenii pot să

96
sufere pentru decizii mari şi îi cer lui
Dumnezeu să îi ghideze în alegerea unui soţ,
a unui nou serviciu sau a unei noi case.
Straniu, se pare că presupunem că există
anumite domenii în care intervenţia
Dumnezeu nu ar fi benefică. Încercăm deseori
să Îl facem pe Dumnezeu să fie interesat de o
listă de oameni bolnavi şi de problemele
politice ale lumii, dar încercăm – la fel de
grijulii – să îl ţinem departe de probleme ce au
de-a face cu sexul sau cu situaţia bancară.
Cele mai multe rugăciuni care încep cu
„Dragă Doamne, te rog…” nu primesc răspuns
– cel puţin, nu în modul cel mai direct. Dacă ar
primi răspuns, ar exista o singură religie şi
toată lumea ar face parte din aceasta. Ar fi o
lume haotică în care egoul uman, cu dorinţele
lui nesfârşite, ar fi rege.
Tindem să rezervăm rugăciunea
pentru deciziile mari, iar mai apoi să privim
consecinţele de parcă rezultatul rugăciunii nu
contează deloc.
Ideea că rugăciunea e esenţa relaţiei
care guvernează totul în viaţa unei persoane
până la cele mai mici detalii este o idee nouă
şi care trebuie înţeleasă în acest Pas.
Dumnezeu e implicat până la ultimul detaliu;
fiecare aspect, fiecare gând, fiecare sentiment
poate fi folosit pentru manifestarea relaţiei cu
Dumnezeu.
Pasul 7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne
îndepărteze slăbiciunile.
„Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a
lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la
timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija
voastră, căci El are grijă de voi.”
(1 Petru 5, 6-7)
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi
lui cineva glasul Meu şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi
el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20)
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi
afla; bateţi şi vi se va deschide”.
(Matei 7, 7)
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
În Cartea Mare, prezentarea acestui Pas
începe cu rugăciunea:
„Creatorule, acum sunt dornic să mă
abandonez Ţie, cu bune şi cu rele.
Mă rog Ţie să înlături din caracterul
meu toate acele defecte care mă
împiedică să-ţi fiu de folos Ţie şi
semenilor mei. Dă-mi puterea de a-ţi
îndeplini voia, începând chiar din
această clipă. Amin.” (Alcoolicii
Anonimi, pag. 73)
Alcoolicul este atât de obişnuit să
trăiască împreună cu propria inadecvare
încât e convins că va rămâne blocat cu orice
trăsături de caracter are şi că trebuie doar
să înveţe să trăiască astfel. Acest Pas se
apropie de ideea centrală că, deşi alcoolicul
a fost poate eliberat de compulsia de a bea
şi că viaţa lui a început să se
îmbunătăţească, el este încă îngrijorat că nu
se poate schimba şi că nu se vor schimba
97
prea multe dincolo de faptul că a încetat
băutul. Gândirea A.A. nu acceptă însă acest
lucru pentru că nu oferă imaginea completă.
Băutul nu e decât un simptom al unei tulburări
din interiorul personalităţii, şi nu boala însăşi.
Boala trebuie confruntată şi tratată, sau
simptomul va reveni.
Confruntarea cu boala are loc în Pasul
Şapte.
Alcoolicii activi trăiesc cu un amestec
curios (dar mortal) de mândrie şi ură faţă de
sine. Ei pot ba să aibă încredere doar în ei
înşişi, ba să nu aibă deloc încredere în ei
înşişi. Se apără cu fiecare fărâmă de energie
pe care o au, dar ştiu şi că nu merită, că sunt
dincolo de dispreţ. Bineînţeles, băutorul tinde
să asocieze acest amestec de sentimente cu
băutul său şi aproape orice alcoolic simte că,
la un moment dat, dacă ar putea să înceteze
băutul, toate celelalte ar fi în regulă. Totuşi,
odată ce alcoolicul încetează băutul şi începe
să lucreze Paşii, devine tot şi tot mai evident
că trebuie să muncească din greu pentru a-şi
păstra şi a-şi dezvolta abstinenţa. A te îmbăta
e o activitate pasivă: pur şi simplu, torni
suficient alcool pe gât, iar corpul tău, mintea şi
spiritul vor face restul. A deveni abstinent
necesită vindecarea corpului, a minţii şi a
spiritului, iar vindecarea are un preţ; preţul
pentru această vindecare este bunăvoinţa.
În momentul în care alcoolicul crede că
nu sunt prea multe de făcut în legătură cu
starea sa, apare o nouă idee. Aceasta e
prezentată atât de încet, atât de subtil încât e
posibil să nu o observe. De multe ori, la citirea
celor Doisprezece Paşi, Paşii 6 şi 7 trec fără
să fie observaţi prea mult. De fapt, ei sunt
98
inima programului, o culme mistică. În acest
moment, relaţia cu Dumnezeu există şi
începe să se dezvolte. Acum e pusă la
încercare. Lui Dumnezeu i se cere să
schimbe caracterul persoanei care lucrează
Paşii.
Bineînţeles, Pasul nu spune nimic
despre cum va face Dumnezeu asta sau în
ce mod va îndeplini El acest lucru. Acesta
este în totalitate prerogativul lui Dumnezeu,
iar Paşii sunt foarte atenţi în a nu sugera că
e posibil – în vreun moment - să prezicem
intenţia lui Dumnezeu.
E destul de sigur că dacă cineva i-ar
spune unui băutor: „opreşte-te din băut!”,
comanda lui ar fi ignorată sau încorporată în
vreun sistem de mecanisme defensive pe
care alcoolicul le-a dezvoltat pentru a se
menţine pe sine şi băutul său în siguranţă.
Dacă aceeaşi persoană i-ar spune
alcoolicului: „Opreşte-te din băut, apoi
permite schimbarea ta până când nu o să te
mai recunoşti”, comanda nu numai că ar fi
ignorată, dar probabil ar fi luată în batjocură.
Totuşi, exact asta face Pasul de faţă.
Aceasta e schimbarea care trebuie să aibă
loc, astfel încât acea abstinenţă care există
deja să prindă rădăcini şi să crească.
E o caracteristică a Paşilor faptul că
cele mai solicitante şi mai dificile sarcini sunt
deseori strecurate în text fără ‚fanfară’. Însă,
aici e cea mai grea sarcină. Aici are loc
recuperarea. Aici i se cere lui Dumnezeu să
schimbe personalitatea alcoolicului. Şi tot
acesta e locul în care Dumnezeu face exact
acest lucru.
Însă, acest proces nu îl face pe
individ perfect. Mai sunt încă multe de făcut. În
viziunea filosofică generală a Paşilor e căutat
progresul, nu perfecţiunea. Perfecţiunea e
limitată doar la Dumnezeu şi, totuşi, acţiunea
lui Dumnezeu asupra personalităţii îl atrage pe
individ către bunătate.
Pentru un creştin ortodox
“Duhul trândăviei, al grijii de multe, al
iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert,
nu mi-l da mie.”
(Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)
Acesta e Pasul cu ocazia căruia
trebuie privite cu atenţie alte aspecte ale
modului în care folosim Taina Spovedaniei.
În timpul vieţii mele ca şi ortodox am
întâlnit o varietate de perspective privind taina
Spovedaniei. În unele tradiţii, spovedania e
privită ca fiind pregătirea principală pentru
Sfânta Împărtăşanie şi frecvent, uneori chiar
săptămânal, spovedania reprezintă o regulă.
După cum se ştie, asta tinde să existe în
bisericile care au fost influenţate de tradiţia
rusă. Cu mulţi ani în urmă, am participat la
Dumnezeiasca Liturghie în Finlanda, înainte
de a fi hirotonit, şi la momentul Sfintei
Împărtăşanii m-am apropiat de Potir. Pentru
că preotul nu m-a recunoscut, am fost condus
pe margine de către un băiat de altar. Apoi, un
alt preot a venit şi mi-a ascultat spovedania –
în timp ce restul parohiei aştepta. Problema
era că preotul şi cu mine nu aveam un limbaj
comun: el vorbea finlandeza şi suedeza, iar eu
nu. În cele din urmă, mi s-a cerut să
îngenunchez, am simţit patrafirul preotului pe
capul meu şi a fost citită o rugăciune. Doar
99
atunci am putut să mă apropii de Potir şi să
primesc Sfânta Împărtăşanie.
Cam în aceeaşi perioadă, am avut
parte de o reacţie complet diferită a unui alt
preot. Am fost la o biserică pe Coasta de
Sud a Angliei unde aproape toţi enoriaşii
erau din Cipru. Pentru că nu-l cunoşteam pe
preot, am venit mai devreme la slujbă şi am
cerut să mă întâlnesc cu el. A ieşit din altar,
dar a făcut un semn simplu cum că era
destul de ocupat şi că avea lucruri mai bune
de făcut. Cu toate astea, l-am întrebat dacă
puteam să primesc Împărtăşania la
Liturghie. M-a privit uluit. „Dar nu poţi să vii
odată cu toţi ceilalţi?”, a spus el. [n. teol. 9].
       
ÎN GENERAL, ACOLO UNDE EXISTĂ
OBICEIUL spovedaniei frecvente, Taina e
văzută ca o oportunitate pentru preot şi
pentru penitent de a analiza aspecte diferite
din viaţa individului. Persoana care se
spovedeşte vorbeşte în termeni destul de
generali despre greşelile sale, oferind de
bunăvoie informaţiile, punând laolaltă
chestiunile mici cu cele mari. E posibil ca
preotul să pună anumite întrebări despre
unele lucruri, mai ales pentru a clarifica cele
spuse. Frecvent, oamenii folosesc
eufemisme în confesiune sau un fel de
‚limbaj bisericesc’, încât uneori e dificil de
înţeles ce anume vrea să spună, de fapt,
persoana. În general, la final, preotul
vorbeşte într-un mod binevoitor, încurajând
acolo unde e nevoie, accentuând că toţi
oamenii sunt păcătoşi şi că e necesar să îi
permitem iubirii lui Dumnezeu să strălucească
în ciuda slăbiciunilor noastre. După aceea,
preotul spune rugăciunea iertării păcatelor.
Formularea rugăciunii folosite în tradiţia
rusească e puternic influenţată de gândirea
romano-catolică şi conţine o declarare a
iertării în forma directă – ‚Te iert’.
În alte biserici, mai ales în cele cu
tradiţie greacă, spovedania e văzută deseori
într-o lumină complet diferită. Pentru început,
spovedania nu e neapărat considerată a fi o
pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie. Sfânta
Împărtăşanie şi Spovedania sunt taine destul
de separate. În această tradiţie, pregătirea
principală pentru primirea Sfintei Împărtăşanii
tinde să fie postul. Mai mult, Spovedania e
văzută ca ceva rezervat păcatelor serioase şi
cu consecinţe majore. Cineva merge la
spovedanie aşteptându-se să primească o
serie de avertismente serioase şi chiar să fie
chestionat în detaliu cu privire la păcatele
sale. Există rugăciuni de iertare, iar acestea
sunt citite, deşi deseori cu ceva mai puţină
ceremonie decât în tradiţia rusească;
formularea acestor rugăciuni conţine puţin din
certitudinea şi din caracterul direct al
rugăciunilor de iertare ruseşti.
Întâmplător, atunci când există diferite
tradiţii în cadrul Bisericii Ortodoxe, aşa cum
există cu siguranţă în cazul spovedaniei,
oamenii care vin la Biserică din rândul altor
credinţe ar trebui să aibă grijă la a se
conforma normelor general practicate în
episcopia aleasă. Nu are nici un rost să-i acuzi
pe ruşi că nu sunt greci, sau vice versa.
Biserica e suficient de mare pentru a încadra
un mare număr de tradiţii diferite în multe arii
100
ale vieţii sale, iar indivizii trebuie să accepte,
nu să judece.
       
CU ANI ÎN URMĂ, S-A ÎNTÂMPLAT SĂ FIU
la Muntele Athos într-o situaţie în care,
datorită unor circumstanţe speciale, vroiam
să merg la spovedanie. Fiind obişnuit cu
tradiţiile micuţei Biserici Ortodoxe din
Oxford, m-am aşteptat să fiu întâmpinat cu
blândeţe şi încurajare. În schimb, preotul (de
fapt, era un stareţ) m-a bruscat la încercarea
de a vorbi despre ce vroiam eu să vorbesc şi
a început să mă interogheze în legătură cu
viaţa mea, cu problemele sexuale în general
şi cu anumite probleme sexuale în special,
lucru care mi s-a părut destul de jignitor.
Pentru el era ca un chestionar cu ‚da şi nu’,
urmat de o prelegere aspră. A început să îmi
ţină o predică lungă cu privire la valorile
relative ale stilurilor de viaţă grec şi britanic,
predică în care ţara mea natală nu “dădea
prea bine”. Am fost puternic dezamăgit şi am
plecat simţindu-mă ’agresat’. Bineînţeles,
preotul urma pur şi simplu tradiţia cu care
era obişnuit… până la urmă, în gândirea lui,
de ce să merg la spovedanie dacă nu asta
aşteptam… totuşi, m-am simţit rănit, întristat
şi puternic deziluzionat.
Practica grecească descrisă aici pare
să fie mai apropiată de practica Bisericii
timpurii. În primele secole ale erei creştine,
păcatele comise după botez, neapărat cele
foarte serioase, erau mărturisite în public;
pedeapsa era şi ea o chestiune publică,
vizibilă şi evidentă pentru toţi, chiar până la
a fi încorporată în arhitectura Bisericii
Bizantine tipice.
La intrarea în clădirea unei biserici
ortodoxe tradiţionale, credincioşii trec printr-o
zonă numită naos (uneori, şi prin pro-naos). În
zilele noastre, principala funcţie a acestei zone
este de a adăposti stativele cu lumânări şi
icoanele la care se închină oamenii înainte de
a intra propriu-zis în biserică. În mănăstiri şi în
comunităţile foarte tradiţionaliste, unele slujbe,
mai ales Litia Vecerniei (uneori, şi Utrenia),
precum şi unele părţi ale Tainei Cununiei sau
Botezului au loc în această parte a bisericii.
Totuşi, e bine să ne amintim că această parte
a bisericii a fost folosită timp de sute de ani ca
loc pentru cei care erau în penitenţă (şi se
practicau câteva nivele diferite de canon),
pentru cei cărora nu li se permitea să intre în
sanctuarul propriu-zis cu restul credincioşilor
şi nici măcar să vadă zona altarului. Numărul
penitenţilor din naos era sporit de prezenţa
catehumenilor şi a celor care nu erau încă
membri ai bisericii. În unele texte antice pare
destul de clar că, cel puţin în bisericile mari,
naosul era o zonă vastă, plină de oameni; în
mod firesc, toţi cei care stăteau în naos erau
văzuţi de cei care aveau dreptul de a intra în
corpul principal al bisericii, atunci când treceau
pe lângă ei. Vă puteţi imagina că aceste
situaţii erau puternic încărcate emoţional.
Pedeapsa publică e, în mare, un lucru
ce ţine de trecutul Bisericii Ortodoxe, cu
excepţia cazurilor excomunicărilor laicilor şi a
caterisirii clerului. Chiar dacă anumite reguli şi
regulamente publicate deseori în colecţia
Canoanelor Bisericii menţionează multe
păcate pentru care au fost impuse canoane
101
fixe într-un moment sau altul al istoriei
Bisericii, acest lucru se întâmplă numai
rareori în lumea modernă [n. teol. 10].
       
OBSERVAŢI CĂ FORMULAREA PASULUI
ŞAPTE nu se referă în mod explicit şi
exclusiv la iertare, deşi aceasta e, în mod
evident, inclusă. Chiar în cazul oamenilor cu
o sănătate mentală relativ bună, pare să fie
mult mai uşor pentru Dumnezeu să ierte,
decât pentru noi să primim iertarea Lui.
Poate că de asta, Iisus a arătat mai întâi
mulţimii cum putea El să facă un om
paralizat să meargă (ceva ce ei puteau să
vadă) pentru a le arăta că El putea să ierte
păcatele (ei neputând să vadă efectele
iertării). De multe ori, avem şi noi nevoie să
reflectăm asupra acestui lucru.
Iertarea lui Dumnezeu trebuie să fie
acceptată înainte de a avea vreo valoare
pentru noi. E de folos să considerăm că
iertarea e un fapt, o declaraţie, o informaţie,
nu un sentiment. Dacă aşteptăm să simţim
că am fost iertaţi, înseamnă de multe ori că,
în primul rând, am pierdut sentimentul că ce
am făcut trebuia să fie iertat. Atunci când ne
iertăm unul pe altul, aşa cum ni se cere
frecvent să facem în viaţa Bisericii noastre, e
important să ne amintim că iertarea nu e un
sentiment, ci o decizie. Sentimentele noastre
pot – sau nu – să se potrivească cu decizia
noastră de a ierta. De fapt, e posibil ca
iertarea să fie mai semnificativă atunci când
are loc împotriva sentimentelor noastre.
Dacă spunem „Te iert” şi nu simţim nimic,
probabil înseamnă că spunem, de fapt, că am
uitat de o anumită greşeală, nu că am iertat-o.
Atunci când sentimentele noastre sunt
răvăşite, decizia noastră de a ierta e, de
obicei, mult mai semnificativă. Sentimentele
noastre pot (sau nu pot) să ţină pasul cu
deciziile noastre – dar ele nu afectează în nici
un fel şi nu influenţează iertarea.
       
PASUL ŞAPTE VORBEŞTE DESPRE
ÎNDEPĂRTAREA SLĂBICIUNILOR noastre,
nu despre iertarea păcatelor. Acest fapt
aruncă o lumină deosebit de puternică asupra
diferenţelor dintre religie şi spiritualitate aşa
cum e ea definită de cei Doisprezece Paşi.
„Îndepărtarea slăbiciunilor” poate fi acceptată
ca şi concept de către oamenii care aparţin
oricărei religii sau nici uneia, pe când iertarea
păcatelor presupune o conştientizare
dezvoltată atât a păcatelor, cât şi a iertării.
Porunca frecventă a lui Iisus în
Evanghelii, „Du-te şi nu mai păcătui”, are
exact acelaşi sens cu înlăturarea defectelor de
caracter ale cuiva. În cuvinte şi fapte, se
aşteaptă că acea persoană să se schimbe.
Adevărat, se poate trezi cu aceleaşi greşeli
câteva zile mai târziu, dar în acel moment
există sentimentul că întâlnirea cu Dumnezeu,
fie ea în cadrul Paşilor sau a Spovedaniei, are
drept rezultat schimbarea sau transformarea
persoanei.
În Pasul Şapte, toate misterele
dezvăluite în Pasul Patru cu privire la
resentimente, la încercarea exagerată de a-i
mulţumi pe oameni, la grija faţă de ceilalţi,
102
teama de autoritate şi toate celelalte, sunt
rezolvate. Acestea sunt exact lucrurile pe
care Îl rugăm pe Dumnezeu să ni le înlăture,
zi de zi, pentru tot restul vieţii noastre.
„... eu am zis: Doamne, miluieşte-
mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie”
(Doxologia Mare)
Rugăciunea Sfântului Efrem este una
dintre cele mai iubite din nesfârşitul număr
de rugăciuni disponibile creştinilor ortodocşi.
E recunoscută ca fiind o rugăciune deseori
însoţită de mătănii. Gestul mătăniei e bun
pentru suflet, dar şi pentru trup. Totuşi,
acţiunea nu ar trebui să ne îndepărteze
niciodată de importantele cuvinte ale
rugăciunii, rugăciune potrivită din multe
puncte de vedere a fi rostită ca şi rugăciune
a Pasului Şapte:
“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe şi
al iubirii de stăpânire, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
a răbdării şi a dragostei, dăruieşte mie,
slugii Tale.
Aşa, Doamne dăruieşte să îmi văd
păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele
meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Amin”.
Capitolul 12
Îndreptarea greşelilor
Pasul 8: Am întocmit o listă cu toate
persoanele cărora le-am făcut necazuri şi
am consimţit să reparăm aceste rele.
Pasul 9: Ne-am reparat greşelile direct
faţă de acele persoane acolo unde a fost
cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi trebuie înscrise pe lista “reparaţiilor” din
putut face vreun rău lor sau altora.
Pasul 8. Pentru ca orice afirmaţie să fie
autentică sau legitimă, aceasta trebuie să fie
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii
adevărată, trebuie să fie necesară şi să fie
lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5,
amabilă. De fapt, acesta e un bun set de
9)
criterii prin care să analizăm orice afirmaţie
făcută de oricine, în orice moment. La fel,
„Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la
dacă aplicând aceste criterii ne dăm seama
altar şi acolo îţi vei aduce aminte că
că nu ne rămâne nimic de zis, trebuie să ne
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă
revizuim întregul mod de a vorbi.
darul tău acolo, înaintea altarului, şi
Odată ce îşi însuşesc un concept,
mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău
alcoolicii sunt în pericolul de a-l vedea într-o
şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei
manieră alb–negru. Alcoolicii trebuie să
5, 23-24)
înveţe că deşi ceva poate fi adevărat, nu e
neapărat bine sau etic să spună acel
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
adevăr. Asta e foarte dificil pentru ei. În
pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine
formularea Paşilor, mai ales a Pasului Nouă,
celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru
se spune că e important să spunem
cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.”
adevărul (în cazul acesta, faţă de relele
(Matei 5, 44)
reale sau imaginare făcute altora), dar nu şi
atunci când adevărul poate să cauzeze mai
Semnificaţia pentru o persoană
mult rău – caz în care trebuie să ne abţinem
dependentă.
să facem ceva. Asta ne împiedică să folosim
Sinceritatea e o lecţie importantă pentru
Paşii pentru a justifica vreun comportament
alcoolicul în recuperare, mai ales pentru că
care, în timp ce pretindem că ne reparăm
mediul natural al alcoolicului activ e minciuna
greşelile (sau cerem iertare) ar cauza, de
şi înşelătoria. Aici se simte el cel mai fericit şi
fapt, mai multă durere decât cea pe care
mai sigur. Amintiţi-vă că deseori un alcoolic va
dorim să o înlăturăm – altfel, el va lua forma
spune mai degrabă o minciună decât adevărul
unei pedepse, nu a unei încercări de
pentru că el poate ‘controla’ minciuna, pe când
reparare a greşelilor.
adevărul e dincolo de controlul său. O
Din cauza modului în care lucrează
minciună poate fi orice doreşte el să fie, pe
mintea umană, e destul de posibil ca sub
când adevărul ‘vine de-a gata’.
masca reparării greşelilor, să cauzăm mai
Conform înţelepciunii populare, deseori
mult rău. Asta se poate întâmpla dacă, de
auzită în întâlnirile A.A., există trei criterii
exemplu, o persoană a comis cu ani în urmă
pentru a judeca dacă ceva trebuie spus sau
un adulter, însă aventura s-a terminat fără
nu, iar aceste criterii sunt folositoare cu
alte complicaţii. Totuşi, atunci când devine
precădere în a determina dacă anumite lucruri
103
abstinent şi ajunge mai apoi la Pasul Opt,
aceeaşi persoană simte că e necesar să îi
spună soţului fostei amante despre aventura
respectivă – pentru a-şi repara greşelile. Asta
nu ar însemna repararea greşelilor; poate să
fie adevărat, dar ar cauza mai multă durere şi
asta nu ar fi permis.
       
SINCERITATEA NU E CEA MAI BUNĂ
REGULĂ. Sinceritatea e singura regulă.
Sinceritatea de dragul sincerităţii e necesară
la orice nivel al vieţii persoanei aflate în
recuperare, mai ales pentru a combate faptul
că lipsa sincerităţii e atât de uşoară. E nevoie
de mari eforturi pentru a fi sincer tot timpul, în
special dacă am fost privit de către familia de
origine ca o persoană indecentă, periculoasă
sau, pur şi simplu, incomodă. De exemplu, în
familiile alcoolicilor în care tatăl bea, faptul că
el bea şi cauzează probleme, poate să nu fie
un subiect de discuţie sau nici măcar de
comentat. În acest fel, copiii învaţă că există
anumite subiecte care, pur şi simplu, nu pot fi
discutate, astfel că le şterg de pe lista
lucrurilor despre care vorbesc.
Ruşinea poate şi ea să-i facă pe
oameni să-şi transforme lumea într-o viziune
care nu e chiar adevărată. Îmi amintesc bine
de o familie dintr-o fostă parohie de-a mea,
familie în care mama era deseori internată în
spital pentru o tulburare nervoasă. Îmi plăceau
toţi foarte mult, însă exista o regulă nespusă a
familiei, şi anume boala mintală nu era
recunoscută. Boala ei nu era menţionată
niciodată, nu era discutată niciodată şi orice
104
întrebare din partea mea era primită cu o
privire goală şi cu o schimbare de subiect.
Pot să existe o mulţime de subiecte
pe care o anumită familie (probabil,
influenţată de o persoană puternică din
cadrul acesteia) le ignoră ca şi cum ele nici
nu ar exista. Copiii care învaţă să păşească
peste corpul unui părinte beat fără să
comenteze vor învăţa în cele din urmă să nu
simtă nimic şi, mai apoi, să nu vadă nimic. Ei
au învăţat deja să nu spună nimic. E o
situaţie foarte periculoasă care conduce
familii întregi către o viaţă în negare.
În istorie, există exemple în care
naţiuni întregi au trăit în negare. Germania
Nazistă e un astfel de caz. Deşi era destul
de evident din multe puncte de vedere că
Hitler şi adepţii lui erau foarte răi, nu exista
aproape nici o voce organizată care să se
opună conducerii naziste pentru că devenise
prea periculos să fii în opoziţie. Aproape nici
o voce nu s-a ridicat să rostească ce era
atât de evident şi, astfel, ce era ‘evident’ a
fost răstălmăcit – o viziune distorsionată la
care fiecare adera, cel puţin verbal.
Onestitatea străpunge negarea.
Acest lucru e bine ilustrat de băieţelul din
povestea împăratului care a fost convins că
hainele sale erau atât de frumoase încât nu
puteau fi văzute decât de oamenii cu
adevărat inteligenţi. Deşi împăratul ştia că el
nu-şi poate vedea hainele, a presupus că
toţi cei din jurul său le puteau vedea; dacă ar
fi făcut vreun comentariu, şi-ar fi trădat
propria lipsă de inteligenţă. Fireşte, toţi
ceilalţi au presupus că împăratul putea să-şi
vadă hainele şi că doar lipsa lor de
inteligenţă îi împiedica să le vadă şi ei.
Bineînţeles, nimeni nu putea să vadă hainele,
pur şi simplu pentru că nu exista nici o haină.
A fost nevoie de încrederea neprihănită a unui
băieţel care a strigat că împăratul era, de fapt,
dezbrăcat.
Chiar şi în ţările cu o conducere
democratică, patronii companiilor, profesorii,
organizaţiile militare, uneori şi liderii politici şi
religioşi care sunt complet nepotriviţi pentru
munca respectivă, sunt înconjuraţi de oameni
ca cei din povestea de mai sus – oameni care
au decis că e mai bine să nu spui nimic decât
să rişti să fii tratat ca un tip incomod.
Pentru individul care lucrează Paşii,
costul sincerităţii poate fi considerabil,
presupunând mari schimbări doar pentru a
trăi într-un mediu în care sinceritatea poate să
guverneze.
       
A REPARA GREŞELI NU E ACELAŞI LUCRU
cu a salva lumea sau cu a transforma viaţa
persoanei faţă de care ne reparăm greşeala.
Uneori, aceasta abia va observa, iar alteori
(de exemplu, atunci când persoana a murit
sau s-a mutat) nu e posibil să-ţi repari
greşelile decât în moduri simbolice. Principiul
important aici e că nu ne reparăm greşelile de
dragul lor, ci de al nostru. Calitatea reparării
greşelilor e importantă, iar răspunsul e, de
fapt, irelevant.
Un alt aspect care li se poate părea
dificil oamenilor este că ei presupun că dacă
se recuperează din alcoolism, îşi repară
greşelile faţă de cei pe care i-au rănit în
105
perioada alcoolismului lor. Acest lucru e
doar parţial adevărat. Pasul Opt şi Pasul
Nouă sunt mai eficienţi dacă includ toate
relele pe care respectiva persoană le-a făcut
altora.
Pentru un creştin ortodox
Atunci când Zaheu a venit şi i-a spus
Domnului, “Iată, Doamne, jumătate din
avuturile mele le dau săracilor, şi dacă am
nedreptăţit pe cineva, dau împătrit înapoi”, el
făcea Pasul Nouă.
Ce a făcut Zaheu a fost să meargă
dincolo de cerinţele Legii lui Moise, cu duhul
iubirii şi al recunoştinţei. Creştinii ar trebui să
îi urmeze exemplul. Mai mult, în repararea
greşelilor nu ar trebui să fim preocupaţi de
greşelile altor oameni faţă de noi – chiar
dacă sunt aceiaşi oameni faţă de care ne
reparăm noi greşelile.
       
DINTRE FRUMOASELE AMINTIRI PE
CARE le am de la primele mele contacte cu
Biserica Ortodoxă, una dintre cele mai
puternice a fost o vecernie la care am
participat în mica Biserică Ortodoxă din
Oxford. În acea vreme, eram student la
Universitate şi ‘am dat’ peste Biserica
Ortodoxă când, împreună cu câţiva colegi de
facultate, am hotărât ca în dimineţile de
duminică, după ce participam la mai mult
sau mai puţin obligatoria liturghie de la
Capela facultăţii, să vizităm cele mai
importante Biserici din Oxford.
În prima săptămână am vizitat o
Biserică Anglicană în care un preot încântător
şi destul de excentric a ţinut o slujbă în care
atât el, cât şi parohia s-au purtat de parcă
Reforma nu ajunsese niciodată în Anglia.
Biserica avea un fel de spiritualitate
italienească amestecată, ciudat, cu o doză
mare de reţinere englezească.
În a doua săptămână am vizitat
Biserica Ortodoxă. În acel moment, această
comunitate (sau mai degrabă, comunităţi –
una grec-ortodoxă, cealaltă rus-ortodoxă) se
ruga încă în mica încăpere în care, în epoca
de glorie, fusese biblioteca faimosului dr.
Spooner13. După ce am intrat în spaţiul mic,
plin de tămâie, m-am simţit imediat acasă. Mi-
am lăsat prietenii să continue vizitarea altor
biserici în duminicile ce au urmat pentru că
găsisem ceea ce căutam, deşi nu avusesem
niciodată o idee clară despre ce anume
căutam. Trei ani mai târziu, am fost primit în
Biserica Ortodoxă.
Am început să frecventez micuţa
Biserică în mod regulat şi, destul de repede,
m-am alăturat corului, asta însemnând că ‘m-
am împrietenit’ destul de bine cu slava, dar şi
cu puţină greacă. M-am familiarizat cu ritualul
liturgic ortodox şi am început să apreciez
vasta întindere a vieţii liturgice din Biserica
Ortodoxă.
La vremea respectivă, am participat la
Vecernia care marca începutul Postului Mare.
În Oxford, aşa cum se întâmplă în majoritatea
Bisericilor ruseşti şi a mănăstirilor greceşti,
13
Dr. W. A. Spooner (1844-1930) a fost Custode al
New College, Oxford. E faimos pentru greşelile pe
care le făcea prin înlocuirea primelor litere ale
cuvintelor; de ex., ‚dunguţa cu boi pani’ în loc de
‚punguţa cu doi bani’ - de aici, ‚spoonerism’.
106
exista o slujbă numită “Vecernia Iertării”. La
sfârşitul Vecerniei, preotul a ieşit din spatele
Iconostasului şi, calm şi serios, a cerut
enoriaşilor să îl ierte pentru orice faptă de-a
lui care i-ar fi putut răni. A urmat o mică
ceremonie în care fiecare membru al
parohiei s-a apropiat şi s-a închinat în faţa
preotului, cerând iertare. Preotul făcea
acelaşi lucru, binecuvântând persoana
înainte ca aceasta să se ridice. Persoana se
aşeza apoi la dreapta preotului, astfel că
fiecare membru al parohiei venea în faţa
preotului, apoi în faţa celui din dreapta lui;
fiecare era întâmpinat cu o înclinare
reciprocă şi cu o cerere reciprocă de iertare.
Acţiunea era completată de trei sărutări şi,
astfel, fiecare membru al parohiei se
întâlnea cu fiecare dintre ceilalţi membri ai
parohiei – multă iertare era oferită şi primită.
Pentru mine, unul dintre cele mai
emoţionante elemente ale acestei ceremonii
a fost că la aceasta participau câţiva membri
mai în vârstă şi foarte importanţi ai
Universităţii. M-am regăsit îngenunchind în
faţa lor şi cerându-le iertare, în timp ce ei
făceau acelaşi lucru în faţa mea. În cele mai
multe situaţii, şi cu siguranţă în alte
universităţi din toată lumea, aceştia erau
oamenii cu care cu greu aş fi avut şansa să
discut. Însă, în acest context, acest lucru a
dat o mare profunzime experienţei mele
crescânde în ortodoxie.
Bineînţeles, o astfel de ceremonie
poate deveni un simbol gol. Îmi aduc clar
aminte că, după câţiva ani, m-am întâlnit cu
doi călugări care trăiau în aceeaşi mănăstire
şi care se displăceau atât de mult încât
aveau o înţelegere reciprocă de a se evita
unul pe celălalt în astfel de ceremonii. Însă, ce
descoperisem la Oxford fusese atât un
remarcabil exemplu de umilinţă, cât şi un
important exemplu de pragmatism în viaţa
spirituală.
Pasul Nouă e o versiune non-
religioasă a Vecerniei Iertării.
În mai multe momente ale
Dumnezeieştii Liturghii, preotul se întoarce cu
faţa spre oameni şi se apleacă. În rugăciunile
pregătitoare, înainte de Vohodul Mare şi, mai
apoi, înainte de Sfânta Împărtăşanie, el le cere
iertare oamenilor şi îi iartă şi el.
A cere iertare reprezintă o parte
normală şi importantă a vieţii creştine, trăită nu
ca o pedeapsă, ci în libertate, ca o bucurie a
copiilor lui Dumnezeu. Asta e important mai
ales înainte de a ne apropia de Sfântul Potir
pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Domnul
nostru ne spune în mod explicit că a căuta şi a
oferi iertarea este o cerinţă preliminară pentru
a primi Trupul şi Sângele lui Hristos în faţa
altarului. Nu putem fi prezenţi pe deplin în faţa
Domnului dacă nu suntem în armonie cu fraţii
şi surorile noastre.
Repararea greşelilor faţă de oamenii
care au murit se face rugându-ne pentru ei.
Acest lucru se aplică şi în cazul celor cu care
nu putem intra direct în contact. Orice
persoană care poate fi contactată direct ar
trebui abordată pentru a i se spune de ce e
necesar să le vorbim. Bineînţeles, nu suntem
responsabili pentru reacţiile lor. Ei pot fi
prietenoşi sau dispreţuitori. Totuşi, dacă ne
facem partea noastră aşa cum trebuie,
înseamnă că am făcut Pasul Nouă.
107
Capitolul 13
Păstrarea curăţeniei
Pasul 10: Ne-am continuat inventarul
personal şi ne-am recunoscut greşelile,
de îndată ce ne-am dat seama de ele.
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu
intraţi în ispită. Căci Duhul este
osârduitor, dar trupul neputincios.”
(Marcu 14, 38)
„Şi ne iartă nouă păcatele noastre,
căci şi noi înşine iertăm tuturor celor
ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce
pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de
cel rău.” (Luca 11, 4)
„Pe cât sunt de departe răsăriturile
de la apusuri, depărtat-a de la noi
fărădelegile noastre.” (Psalm 102,
12)
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
Odată ce mare parte a Paşilor au fost făcuţi,
efectul e cel de ştergere a tablei. Alcoolicul a
învăţat să dea ochii cu Dumnezeu, cu el
însuşi şi cu restul lumii. Nu mai are „schelete
în dulapurile trecutului” şi, deşi pot să existe
unele ‚resturi’ de sentimente – de obicei,
ruşine sau regrete – el are, totuşi, o nouă
viaţă. Trecutul s-a terminat şi, câtă vreme nu
bea, nu trebuie să se întoarcă la el.
După ce şi-a curăţit casa sufletului, el
are nevoie să găsească o modalitate de a o
menţine curată. Pasul Zece e menit să facă
exact acest lucru. Inventarul personal, odată
aplicat întregii sale vieţi (în Pasul Patru) e
aplicat acum cu aceeaşi rigurozitate, însă în
fiecare zi.
Bineînţeles, unele dintre lucrurile care
păreau să domine Pasul Patru nu mai sunt o
problemă în acest stadiu. Aproape cu
siguranţă, alcoolicul a încetat deja băutul, iar
comportamentele evidente care însoţesc
băutul au dispărut. Amintiţi-vă, totuşi, că
pentru alcoolic băutul nu e decât vârful
icebergului – un vârf extrem de evident, însă
numai un vârf. Tulburarea care îi hrăneşte
alcoolismul activ este sensibilă la modul în
care alcoolicul în recuperare se priveşte şi se
simte faţă de propria persoană. Acum, el
trebuie să recunoască ce anume greşeşte şi
să înveţe cum să facă faţă greşelilor, până
când a face acest lucru devine o reacţie
instinctivă.
În formularea Pasului, persoanei în
recuperare i se spune să-şi identifice, apoi să-
şi admită greşelile. Nu ar fi ieşit din comun ca
el să îşi dea seama şi de lucrurile pe care le
face bine – un inventar moral are o latură cu
‚plus’, aşa cum are şi una cu ‚minus’. Însă,
greşelile şi relele făcute de el sunt cele care îl
vor bântui şi ele sunt cele care trebuie incluse
neapărat.
A-ţi face un inventar zilnic, preferabil
spre sfârşitul zilei, e un mod bun de a-ţi lua
“temperatura spirituală”. Acest lucru îţi permite
să priveşte mai mulţi factori, inclusiv starea de
dispoziţie, viaţa de rugăciune şi relaţiile cu
ceilalţi. E momentul în care să revizuieşti arii
108
în care ai depus eforturi deosebite: folosirea
timpului sau a banilor, folosirea limbajului,
participarea la discuţii sau activităţi inutile.
De altfel, exerciţiul e bun pentru oricine.
Pentru alcoolicul care vrea să rămână
abstinent e o necesitate.
Pentru un creştin ortodox
Uneori, avem nevoie ca lucrurile să ajungă
într-un punct extrem înainte de a le observa.
Atunci când lucrurile sunt făcute cu
moderaţie, ele tind să ne scape.
Acesta e, poate, motivul din care
Biserica a lăsat o duminică pe an, în Postul
Mare, pentru a privi exemplul dat nouă de
Sf. Maria Egipteanca. Dincolo de orice
imaginaţie, Sf. Maria a dus un stil de viaţă
extrem, mai întâi în dezmăţ, iar mai apoi în
pocăinţă.
În tinereţe, Sf. Maria a petrecut mulţi
ani în destrăbălare. Păcatele ei erau mai
ales de natură sexuală; există la ea şi o
anumită naturaleţe cu care cei mai mulţi
dintre oameni se identifică într-o anumită
măsură, chiar dacă şi numai în imaginaţie.
Mergând la Ierusalim, a trăit o experienţă
spirituală profundă atunci când a încercat să
intre în Biserica Sfântului Mormânt şi, în
consecinţă, şi-a petrecut restul vieţii în
deşertul iudaic în condiţii de ascetism
extrem.
Motivaţia pentru noua ei viaţă era de
a căuta iertare pentru păcatele pe care le
făcuse - şi a făcut asta cu o mare
înflăcărare. Totuşi, pe parcurs, munca ei
dură şi devotamentul i-au adus o viaţă
supranaturală, plină de înţelepciune şi de
conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu.
Dorinţa ei fizică nestăvilită a fost transformată
într-o sete nepotolită pentru Dumnezeu.
Apetitul ei pentru mâncare şi băutură a fost
transformat într-un dor pentru
Împărtăşanie. Atacată de cel rău şi de tentaţii
periculoase, ea s-a luptat şi s-a luptat până
când a triumfat, astfel că, la sfârşit, ea nu mai
era deranjată nici de căldură, nici de frig şi se
hrănea direct cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Sf. Maria Egipteanca e o eroină pentru
întreaga Biserică, însă mai ales
monahii care încearcă să ajungă măcar în
parte la eforturile şi entuziasmul ei pentru
Dumnezeu. Ea demonstrează un mod de viaţă
care e mai apropiat de cel al îngerilor decât de
cel al fiinţelor umane, iar aceasta e una dintre
viziunile care dau viaţă idealurilor monahale.
Laicii nu sunt monahi, însă şi viaţa lor
e la fel de rodnică şi de binecuvântată ca şi a
monahilor, deşi poate în moduri mai puţin
evidente. Dar şi laicii, bărbaţi şi femei, sunt
încurajaţi să se familiarizeze cu
mănăstirilor, să le viziteze, să asculte, să
participe la viaţa monahală, cel puţin pentru
perioade scurte de timp.
Ca şi Paşii, calea monahală implică o
re-evaluare radicală a valorilor societăţii
umane. De la bun început, egoul e pus
deoparte, iar prin rugăciune şi post, prin
disciplină şi efort, monahul îşi ‚croieşte’ drumul
către Dumnezeu. Conştientizarea păcatului în
viaţa de zi cu zi e un element important al
procesului de metanoia (de pocăire) şi, cu
fiecare păcat recunoscut, calea devine tot şi
tot mai atrăgătoare.
Pe de altă parte, oricine e capabil din
punct de vedere teoretic să intre în viaţa
monahală şi chiar poate să facă asta,
exceptând situaţiile în care acest lucru ar
cauza dificultăţi oricui se află în grija
Sfânta respectivei persoane. În monahism, se
petrece oferirea propriei persoane – a
libertăţii, a vieţii şi a voinţei – lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi membri ai Bisericii nu
vor deveni călugări şi maici, cel puţin nu în
viitorul apropiat, iar ofranda propriei
persoane făcută vieţii monastice va fi mereu
pentru ceva neobişnuit, ceva ieşit din comun.
Totuşi, fiecare poate participa, cel puţin în
parte, la viaţa monastică prin lucrarea
Pasului Zece. Comparativ cu viaţa
monastică, poate părea un lucru mărunt.
Însă, făcând asta ne legăm pe noi de
imensitatea înţelepciunii monahale şi de
puterea spirituală pe care mănăstirile o aduc
în viaţa Bisericii.
În slujba de trecere la monahism,
persoana ce urmează să fie călugărită stă în
viaţa faţa superiorului monastic. I se cere de trei
ori să ridice foarfecele cu care superiorul îl
va tunde, tăierea părului fiind un semn al
terminării vieţii seculare şi începerii vieţii
monahale. Uneori, cu entuziasm, superiorul
va arunca efectiv foarfecele la pământ – un
gest neprietenos, desigur, dar care arată cu
claritate că persoana care urmează să intre
în familia monahală face acest lucru conform
propriei voinţe, căci e alegerea lui/ei dacă să
ridice sau nu foarfecele şi să îl înapoieze în
mâinile superiorului.
Permiţând să îi fie tăiat părul,
monahul începător simbolizează faptul că
renunţă la libertatea sa – în favoarea
109
monahului superior, desigur, dar într-un sens
mai profund şi mai important, în favoarea lui
Dumnezeu Însuşi. Într-un mod asemănător, la
botez, individul îşi acceptă noul titlu de „rob al
lui Dumnezeu”, permiţând să îi fie tăiat părul.
În slujba ortodoxă de oficiere
Cununiei există o ceremonie similară acestei
acţiuni. Însă, în loc de foarfece, soţul şi soţia
se iau de mână şi păşesc conduşi de preot de
trei ori în jurul măsuţei de cununie pe care se
află Sfânta Evanghelie. Aici, cuplul îşi dă
ascultare unul altuia în primul rând, iar apoi
plasează întreaga lor relaţie în mâinile lui
Dumnezeu.
Ortodoxia nu are prea multe de spus
despre oamenii singuri. O persoană singură
nu are pe nimeni în viaţa sa care să îi
Zece în mod regulat, chiar dacă nu zilnic,
pune în practică pocăinţa şi păşeşte pe
calea îngerilor.
a Capitolul 14
Ajungând să Îl cunoaştem
pe Dumnezeu
Pasul 11: Am căutat, prin rugăciune şi
meditaţie, să ne întărim contactul
conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl
înţelegea fiecare dintre noi, cerându-I
doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte
şi să ne dea puterea s-o împlinim.
„Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci

primească ascultarea. În aşezămintele întru toate, prin închinăciunile şi prin

monahale, călugării sau maicile aparţin familiei rugă cu mulţumire, cererile voastre

monahale şi aceea e familia care are grijă de să fie arătate lui Dumnezeu.”

respectivele persoane, chiar dacă pregătirea (Filipeni 4, 6)

şi experienţa pot fi dificile. În căsnicie, cuplul

îşi dă ascultare unul altuia şi, în schimb, au „Şi aceasta este încrederea pe care

grijă unul de celălalt şi promit să stea o avem către El, că, dacă cerem

împreună şi atunci când lucrurile vor fi dificile. ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.”

În general, nu e bine pentru noi să fim (I Ioan 5, 14)

singuri, dar, în anumite situaţii, Paşii pot să-i

ofere unei persoane singure ceva asemănător „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă

structurii şi responsabilităţii pe care o primesc, cu credinţă, veţi primi.” (Matei 21,

prin familiile lor, călugării, maicile şi oamenii 22)

căsătoriţi. Aparţinând unui grup de 12 Paşi,

apar multe ocazii de intimitate spirituală care
ne ajută să ne menţinem pe drumul bun şi ne Semnificaţia pentru o persoană
dă îndrumarea pe care alţii o primesc prin dependentă.
apartenenţa la familiile lor. Odată ce a avut loc miracolul
Pasul Zece este, oarecum, esenţa abstinenţei, alcoolicul trebuie să fie conştient
vieţii creştine, iar persoana care face Pasul că abstinenţa continuă pe care o

110
experimentează face parte din relaţia lui cu
Dumnezeu. Dumnezeu îi dă darul de a fi
abstinent, aşa cum tot Dumnezeu îi dă darul
vieţii … fiecare zi la rândul ei. Ce i se cere e
să trăiască conform voii Lui. Poate că nu vom
şti niciodată, cu siguranţă, ce anume
înseamnă această voie. E actul căutării a ce
suntem capabili – actul rugăciunii şi asta ni se
cere să facem.
Nu e pe deplin clar de ce autorul
Paşilor a separat rugăciunea de meditaţie.
Desigur, Paşii au fost scrişi înainte să aibă loc
o mişcare în masă de promovare a meditaţiei,
aşa cum s-a întâmplat în perioada Flower
Power. Bill W. avea o lectură bogată din multe
domenii şi e posibil ca el să fi avut ceva
anume în minte. Dacă a fost aşa sau nu, el nu
spune nimic despre asta, nici în Cartea Mare,
nici în “Doişpe şi Doişpe”, unde se pare că
foloseşte aceste cuvinte alternativ.
Cel mult, putem presupune că cele
două cuvinte „rugăciune” şi „meditaţie” se
referă la tipul activ şi pasiv de rugăciune, la
vorbire şi la ascultare. Însă, nici asta nu e
ceva sigur. Ce e important e ca persoana în
recuperare să privească rugăciunea şi
meditaţia ca fiind sursa însemnătăţii şi a
puterilor sale. El nu dobândeşte mintea lui
Dumnezeu, dar tinde spre El. E actul căutării
care dă autenticitate noi-găsitei sale vieţi.
       
DACĂ O PERSOANĂ A FOST RELIGIOASĂ
înainte de a deveni alcoolică, e posibil, deşi nu
obligatoriu, ca ea să trebuiască să-şi
revizuiască gândirea şi comportamentul
111
religios înainte de a începe procesul de
recuperare. Dacă privim alcoolismul ca pe o
boală spirituală, e aproape sigur că acea
persoană a folosit pe parcursul dependenţei
sale teme religioase şi spirituale într-o
manieră distorsionată şi parţială. Asta nu
înseamnă neapărat că ceva nu e în regulă
cu religia sa, ci se referă la modul în care
foloseşte el acea religie. Înseamnă aproape
sigur că perspectiva lui asupra lui
Dumnezeu e disfuncţională. Alcoolicii activi
ştiu cum să se roage – cel puţin, ştiu cum să
încerce să negocieze cu Dumnezeu. E
posibil ca ei să petreacă mai mult timp stând
în genunchi decât călugării obişnuiţi, însă
altarul în faţa căruia se roagă e de sticlă şi,
de obicei, nu are asociaţii religioase.
Alcoolicul trebuie să înveţe că
rugăciunea şi meditaţia care îl vor ghida de-
a lungul abstinenţei seamănă puţin sau
deloc cu activitatea care se chema
rugăciune în trecut. Dincolo de orice altceva,
acum, rugăciunea încetează a mai fi o
‚învoială’. Se pare că Dumnezeu nu vrea să
cadă la învoială prea des. Mai mult,
rugăciunea dă rezultate. Alcoolicul e obişnuit
să-şi strige rugăciunile în direcţia cerului, dar
fără să simtă că va primi vreun răspuns
pozitiv. E obişnuit ca Dumnezeu să-l ignore,
să-l înşele, să-l dezamăgească. Aproape
prin definiţie, se poate spune că nu există
nici o relaţie între Dumnezeu şi alcoolic – cel
puţin, nu una personală. Alcoolicul
pendulează între a-L urî pe Dumnezeu şi a-I
nega existenţa, iar Dumnezeu aşteaptă.
Alcoolismul, ca orice lucru care implică
durere şi suferinţă, care e crud şi pervertit,
care e trist şi nedrept, face parte din preţul pe
care Dumnezeu Îl plăteşte pentru a ne da
nouă libertate.
Odată ce alcoolicul a încetat să joace
rolul de „dumnezeu”, el permite treptat ca
perspectiva lui greşită şi letală asupra lumii să
fie înlocuită cu alta. În această
perspectivă, există un Dumnezeu - altul decât
propriul ego - care e cea mai înaltă expresie a
existenţei. Voia Lui a guvernat toată creaţia
şi acest lucru se va întâmpla şi după ce
individul va muri. Voia Lui e o expresie a
bunătăţii şi iubirii şi e resimţită de întregul
univers în toată imensitatea sa, dar şi în cele
mai mici detalii ale vieţii fiecărei persoane. O
viaţă care merită trăită, o viaţă bună, o viaţă
abstinentă, implică şi căutarea
Dumnezeu şi împlinirea acesteia. Căutarea e
importantă, şi nu cunoaşterea. Odată ce
alcoolicul crede că el cunoaşte voia lui
Dumnezeu, e foarte uşor pentru el să revină la
vechile obiceiuri, iar rezultatul e că, în loc să
aibă o viaţă distrusă ca şi om beat, are o viaţă
distrusă ca şi om abstinent.
Atunci când alcoolicul caută voia lui
Dumnezeu şi încearcă din toate puterile să o
împlinească (puteri care vin tot
Dumnezeu), el face ceea ce trebuie să facă.
Viaţa lui e plină, e formată din micile sarcini
care constituie existenţa umană
îndeplineşte ceea ce se cere de la el, fiecare
sarcină la rândul ei. Uneori, sarcina va fi mică
– aparent nesemnificativă – precum spălatul
mâinilor sau închiderea ochilor pentru a
adormi. Alteori, sarcinile vor fi de un nivel mai
înalt – petrecerea timpului în rugăciune sau
făcând un serviciu unei alte persoane. Nimic
nu e pasiv în această relaţie cu Dumnezeu.
El nu stă, aşteptând ca Dumnezeu să îi
vorbească din mijlocul tornadei sau din
vârful fulgerului. Dumnezeu îl întâlneşte în
situaţiile obişnuite ale vieţii, iar individul
învaţă să reacţioneze cu umilinţă şi
nouă recunoştinţă în toate situaţiile. Niciodată nu
e foarte sigur că face ce anume i se cere,
dar, ştiind că Dumnezeu are o anumită
dorinţă pentru el, e plin de speranţa că o
împlineşte pe aceasta. Siguranţa nu face
parte din „zona sigură” pentru alcoolicul în
recuperare – pentru că e prea aproape de
genul de comportament pe care Bill W. îl
numea „îndărătnicia egoistă neînfrânată”.
Căutarea e suficientă – este suficientă.
voii lui
Pentru creştinul ortodox
Pasul 11 e o ocazie de a evalua ce anume
faci în viaţa ta de rugăciune şi să te întrebi
unele lucruri abordate mai rar. Pentru ce te
rogi? Ce sau cum te rogi? Îţi place să citeşti
rugăciuni sau să fii spontan? De fapt, te
rogi? Când mergi la biserică, îţi petreci tot
timpul cu lucruri de mică (sau, cel puţin, de
secundară) importanţă? Te rogi dimineaţa şi
de la seara? Singur sau cu alţii?
Pentru ce te rogi? Uneori, avem
tendinţa să îi dăm lui Dumnezeu o listă de
şi el cumpărături cu ce e rău în lumea Lui, listă în
care facem şi o aluzie (nu prea discretă)
cum că ar putea să facă lucrurile mai bine.
Alteori, rugăciunea devine o simplă listă de
plângeri despre nedreptăţile pe care le
vedem noi în lumea aceasta. Dacă una
dintre aceste variante e adevărată, trebuie
făcut ceva.
112
 Cele mai bune lecţii le putem învăţa
din viaţa de rugăciune a Bisericii, din Sfânta
Liturghie şi din toate celelalte slujbe pe care
Biserica le foloseşte pentru sfinţirea unor
oameni, momente sau locuri. E bine să vedem
ce anume facem în biserică şi apoi să
încercăm să aducem acea experienţă în vieţile
noastre. Înainte de începutul părţii publice a
Dumnezeieştii Liturghii, preotul spune anumite
rugăciuni, îşi pune veşmintele, îşi spală
mâinile şi merge în faţa altarului de Jertfă,
Sfântul Proscomidiar. Acolo pregăteşte pâinea
şi vinul, tăind pâinea într-un anumit fel, aşa
cum spune tradiţia, şi aşezând bucăţelele de
pâine pe Sfântul Disc, vasul special pe care îl
folosim pentru pâine.
După ce termină partea oficială şi
tradiţională a pregătirii sale, preotul poate apoi
să pomenească oamenii, pe fiecare după
numele lui. Pentru fiecare nume sau listă de
nume, el taie o bucăţică de pâine şi o pune în
locul tradiţional, sub bucata rectangulară de
pâine ce va fi transformată în Trupul lui
Hristos. În timp ce aşează fiecare bucată de
pâine, spune: „Doamne, pomeneşte pe N”,
punând primul nume (creştin) al persoanei
pentru care se roagă în locul literei N. Poate
că va spune foarte puţine nume în acest
moment sau poate va rosti câteva mii. Uneori,
va fi rugat de cei din parohie să-i pomenească
pe anumiţi oameni şi, deseori, un preot paroh
va avea o listă (de multe ori, ştiută pe de rost
şi destul de lungă) cu toţi membrii parohiei.
Membrii comunităţii pot aduce liste cu
nume pentru ca preotul să le pomenească în
acest moment, indiferent dacă au copt ei înşişi
sau nu prescuri ce devin pâinea de
113
împărtăşanie. Singura problemă e că ei
trebuie să aducă lista la timp pentru ca
preotul să nu întrerupă slujba pentru a citi
liste lungi cu nume, după ce a început
Liturghia Catehumenilor („Binecuvântată fie
Împărăţia…”).
E bine ştiut că anumiţi episcopi şi
preoţi erau recunoscuţi pentru că citeau
foarte multe nume în acest moment al
slujbei, iar asta e foarte bine atât timp cât nu
interferează cu rugăciunile personale ale
credincioşilor.
Preotul se roagă simplu: „Doamne,
pomeneşte pe robul tău N.” El continuă,
fără a cere nimic în mod special pentru acea
persoană. Rugăciunea „Doamne,
pomeneşte” e suficientă, include toate
situaţiile şi e o frumoasă expresie a iubirii. În
ce priveşte mijlocirea, iată ce este
rugăciunea: o expresie a iubirii. Nici nu îi
spunem lui Dumnezeu ceva ce El ştie deja,
nici nu încercăm să Îl forţăm şi să Îl facem
să se răzgândească.
Indiferent dacă persoana pentru care
s-a spus rugăciunea e în viaţă sau
decedată, rugăciunea „Doamne, pomeneşte”
îi aduce împreună pe cel ce se roagă, pe cel
pentru care se roagă şi pe Dumnezeu.
În rugăciunile pentru grupuri de
oameni, ecteniile Sfintei Liturghii servesc
drept model. Ne rugăm pentru oameni,
grupându-i în categorii: bolnavi, suferinzi etc.
Observaţi că aici se menţionează prea puţin
ce anume aşteptăm ca Dumnezeu să facă
pentru aceşti oameni, în afară de faptul că
cerem mântuirea lor. Aici, rugăciunea nu e o
listă de porunci către Dumnezeu: fă aia sau
cealaltă, pentru persoana cutare sau cutare, ci
e pur şi simplu un act de a-i aduce pe aceştia
în faţa lui Dumnezeu, în iubire. Nu are nici un
sens să începem să Îi povestim lui Dumnezeu
despre acei oameni, ca şi cum El nu ar şti cine
sunt sau de ce au nevoie. Parţial, acesta e
motivul din care, în rugăciunile noastre,
folosim doar prenumele - Dumnezeu ştie
numele fiecăruia încă „din pântecele mamei
sale” şi El ştie mai bine decât noi pentru cine
ne rugăm.
Înainte de sosirea mea la Universitate,
un bătrân episcop ortodox rus vizitase
Oxfordul şi îşi petrecuse o mare parte din timp
rugându-se nominal pentru oameni la altarul
punerii înainte. Uneori, i se înmânau lungi liste
cu nume scrise în greacă, iar pentru el
acestea erau dificil de citit şi de pronunţat. Se
spune că el obişnuia să ridice astfel de liste
spre cer, pentru ca Dumnezeu să le citească
singur.
Dacă cineva analizează rugăciunile
oficiale ale bisericii, sunt puţine rugăciunile în
care individul se roagă pentru el însuşi. Iar
cele care există, sunt aproape întotdeauna
rugăciuni de iertare.
Formularea Pasului Unsprezece aduce
în atenţie o idee care corespunde rugăciunii
oficiale a bisericii: rostul rugăciunii e cel de a
afla voia lui Dumnezeu pentru noi. „...învaţă-
mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul
meu” şi „în Lumina Ta vom vedea lumina”
(ambele din Doxologia Mare). Fiecare membru
al Trupului lui Hristos e învăluit în iubirea lui
Dumnezeu, o relaţie care se dezvoltă şi creşte
mereu. Când, în Sfânta Liturghie, Trupul lui
Hristos (enoriaşii) se întâlnesc şi mănâncă
114
Trupul lui Hristos din Potir, icoana e
completă. Pentru un moment, identitatea lui
Dumnezeu şi identitatea copiilor Lui nu mai
e o problemă de contrast, ci una de armonie.
Graniţele egoului sunt estompate, iar
Biserica din interiorul Bisericii participă la
viaţa lui Dumnezeu.
Însă, acest moment va dura pentru
totdeauna doar la sfârşitul vremii, când totul
va deveni actual şi voia lui Dumnezeu nu va
mai fi experimentată în moduri tainice. Până
atunci, trebuie să ne mulţumim cu indicii, cu
sugestii. Dar aceste indicii ne dau curaj şi
speranţă. Atunci când ne luăm rămas bun
de la Trupul lui Hristos din Potir, cântăm:
„Am văzut lumina cea adevărată; am primit
Duhul cel Ceresc; am aflat Credinţa cea
adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi
închinându-ne, căci Aceasta ne-a mântuit
pe noi”. Ca şi apostolii care părăseau locul
Înălţării Domnului nostru, ne întoarcem la
vieţile obişnuite, bucurându-ne că şi acolo
voia lui Dumnezeu e la fel de puternică şi de
necesară ca şi în munca dătătoare de viaţă
a lui Dumnezeu Însuşi.
Ceea ce face preotul în momentul
Sfintei Proscomidii e ceva ce poate fi preluat
şi în rugăciunea privată. Punând laolaltă o
listă cu oameni pe care îi întâlnim pe
parcursul vieţii noastre şi rugându-ne regulat
pentru ei („Doamne, pomeneşte…”),
reprezintă o modalitate frumoasă de a-ţi
oferi propria experienţă de viaţă lui
Dumnezeu şi de a fi, în acelaşi timp, ecoul
rugăciunii oficiale a bisericii din Sfânta
Liturghie. Pomenirea membrilor familiei, a
prietenilor, profesorilor şi cunoştinţelor e o
rugăciune puternică, pe parcurs ce Îi pomenim
fiecare nume lui Dumnezeu. După o vreme,
lista va deveni un fel de odisee spirituală,
reflectând diferite stadii ale vieţii noastre şi
diferiţi oameni cărora ne-a încredinţat
Dumnezeu.
Bineînţeles, e important să-i includem
pe oamenii care au avut contribuţii negative în
vieţile noastre, ca şi pe cei care au contribuit
în mod pozitiv. Asta ne permite să împlinim
într-un mod simplu şi practic porunca iubirii
duşmanilor. Citirea numelor unor astfel de
oameni ne poate pune în legătură cu
sentimentele pe care am prefera să le ignorăm
(sau de care să scăpăm de tot); dar nu uitarea
este drumul pe care Dumnezeu îl aşterne
înaintea noastră. Nu ne iertăm duşmanii
uitându-i. Asta nu e iertare, ci uitare. Ne iertăm
duşmanii rugându-ne pentru ei. Chiar dacă
instinctele şi emoţiile noastre se îndreaptă într-
o altă direcţie, asta ni se cere să facem.
Pentru creştinul ortodox, cuvântul
‘meditaţie’ poate să nu fie folositor imediat, cel
puţin nu la prima vedere, pentru că nu e un
cuvânt care să fie folosit prea des în literatura
ortodoxă. Însă, e aproape sigur că autorul
Paşilor a folosit acesta cuvânt pentru a indica
ascultarea - o parte necesară a rugăciunii şi
foarte familiară în practica ortodoxă.
În tradiţia noastră, această ‚linişte’ a
fost puternic amplificată în practica rugăciunii
lui Iisus. Această scurtă rugăciune, „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
ne pe noi”, e la fel de potrivită pentru
începători, ca şi pentru cei ce se apropie de
sfinţenie. E o armă puternică, un instrument
spiritual. Recitată în linişte, în adâncul fiinţei
115
noastre, ea devine un fel de puls al
rugăciunii. Indiferent dacă e spusă o dată
sau de mai multe ori, rar sau cu fermitate, ea
ne linişteşte mintea şi ne face disponibili
pentru Dumnezeu. Ne apropie de puterea lui
Dumnezeu pentru ca El să ne răscumpere şi
să ne salveze, să ne apropie într-un mod
pentru care nu e nevoie nici de imaginaţie,
nici de ego, nici de cunoştinţe speciale:
Doamne, miluieşte-ne.
Folosirea Rugăciunii lui Iisus a
devenit cea mai semnificativă caracteristică
a vieţii de rugăciune a multor oameni. În
trecut, se considera a fi rezervată celor
extrem de pioşi şi se vorbea rareori de ea în
afara mănăstirilor. Bineînţeles, rugăciunea
nu-i aparţine unei persoane sau unui grup
de persoane anume – e un element din viaţa
bisericii. E adecvată a fi folosită de cei mai
mulţi dintre oameni; deşi poate fi un mare
avantaj să o foloseşti sub îndrumarea unui
om spiritual, e disponibilă tuturor şi poate fi
folosită de oricine. Două perioade de
rugăciune a câte 5 minute pe parcursul unei
zile poate transforma în mod dramatic viaţa
de rugăciune a unei persoane. Însă, e
posibil să nu se întâmple aşa. Nu rostim
această rugăciune sau orice altă rugăciune
personală pentru ceva anume. Ne rugăm
pur şi simplu. Răspunsul e în întregime
lucrarea lui Dumnezeu, iar asta e complet
dincolo de controlul nostru. Tot ce trebuie să
facem noi e să depunem efortul necesar.
Pot să existe şi oameni pentru care
Rugăciunea lui Iisus nu e satisfăcătoare. În
general, pentru cineva care are o fire
compulsivă sau obsesivă, poate fi mai
potrivit să găsească alte forme de rugăciune,
mai active. Şi în acest caz, ca şi în multe alte
aspecte ale vieţii bisericeşti, se recomandă
consultarea unui preot sau a cuiva cunoscut
ca având o experienţă spirituală.
„Miluirea” e un cuvânt frumos şi se
referă la generozitatea lui Dumnezeu. Oferită
cu uşurinţă, chiar şi atunci când nu e meritată,
mila cerească e cea care face posibil ca noi să
devenim copiii lui Dumnezeu. E o greşeală,
cred eu, să confundăm ‚miluirea’ (n.tr. -
caritatea) cu ‚mila’ (n.tr. compătimirea). ‚Mila’,
ca şi ‚simpatia’, e unul dintre acele cuvinte
folosite pentru o serie de sentimente şi acţiuni
care îi încurajează pe oameni să nu renunţe la
suferinţa lor. „Vai, săracul de tine” trebuie să
fie una dintre cele mai dăunătoare expresii din
limba engleză, pentru că, inevitabil, invită
persoana în cauză să rămână în durerea ei
pentru a primi mai multă atenţie. ‚Miluirea’, pe
de altă parte, serveşte drept tratament
universal şi îl încurajează pe individ să-şi vadă
de viaţă, nu să rămână blocat în faţa unui
obstacol.
În greacă, cuvântul are şi mai multă
profunzime şi semnificaţie. În forma cu care
suntem familiarizaţi (în „Doamne, miluieşte” -
„Kyrie eleison”), cuvântul ‚miluire’ seamănă
foarte mult cu cuvântul ‚elaion’ care înseamnă
“ulei de măsline”.
Când am plecat din Anglia în Grecia
pentru prima dată, la mijlocul anilor `70, am
locuit câteva luni la Mănăstirea Sf. Ioan
Evanghelistul din Patmos. Vorbeam doar
puţină greacă şi, deşi am fost primit cu
căldură, eram sigur că cele mai multe dintre
lucrurile importante pentru mine le-au derutat
116
pe gazdele mele. Aveam atât de multe de
învăţat – cum să trăiesc într-o mănăstire,
într-o ţară departe de casă, unde se vorbea
o limbă pe care nu o cunoşteam. Am ajuns
să iubesc slujbele, chiar pe cele de la miezul
nopţii, deşi aveam o preferinţă clară pentru
zilele obişnuite în care cântarea era vioaie şi
cu puţine întreruperi. În zilele mari de post,
călugării invitau pe unul dintre preoţii locali
de pe insulă să vină şi să cânte. Sunt sigur
că avea o voce bună, dar stilul său era‚de
operă’, extrem de ornamental şi îmi era greu
să-l suport. În acele zile, slujbele mi se
păreau cu adevărat lungi - şi nu doar din
cauza lungimii lor propriu-zise.
Dintre toate lucrurile pe care mi le
amintesc, unul dintre cele mai contradictorii
a fost raţia lunară de ulei de măsline. În
acea vreme, mănăstirea era condusă ca o
casă în care călugării aveau un anumit grad
de independenţă. Mai exact, fiecare călugăr
trebuia să se descurce singur când era
vorba de mâncare. I se dădeau bani şi se
aştepta ca el să se hrănească singur. Ce se
întâmpla de obicei era că cei mai mulţi dintre
călugări formau grupuri mici în care fie
găteau pe rând, fie făceau un fel de
aranjamente în privinţa gătitului. Un călugăr
a cărui familie locuia într-un oraş apropiat îşi
primea mâncarea în fiecare zi când sosea
autobuzul. Familia lui avea un restaurant; îi
pregăteau mâncarea, o împachetau şi i-o
trimiteau.
Am fost repartizat unui diacon (în
acel moment, eram şi eu diacon) a cărui
treabă era să aibă grijă de mine, să-mi
gătească, să mă ţină curat şi, în general, să-
mi arate împrejurimile. Cred că i-am făcut
viaţa foarte dificilă.
Cel mai misterios lucru dintre toate şi
scopul întregii evocări a fost că fiecare călugăr
din mănăstire primea o porţie lunară de ulei. În
Anglia, eram obişnuit să primesc laptele acasă
în fiecare zi, dar când am aflat că fiecare
dintre noi avem o raţie de ulei şi că aceasta
era dată în fiecare lună, am fost mai mult
decât perplex. La ce puteam folosi un galon
de ulei de măsline pe lună? [n. tr. - 1 galon =
3,78 litri]
Înainte de terminarea timpului acolo,
mi-am dat seama că s-a întâmplat deseori să-
mi folosesc raţia de ulei înainte de finalul
fiecărei luni şi că trebuia să mai cumpăr din
magazin. Uleiul era folosit pentru absolut
orice: pentru gătit (pentru îngroşat, prăjit,
condimentat) şi pentru arderea în mici candele
în faţa icoanelor; era folosit la curăţarea
anumitor lucruri şi era panaceul universal
pentru orice, de la o durere de spate până la
un deget umflat. Era o soluţie la îndemână
pentru orice şi ajutorul din viaţa de zi cu zi.
Asta era uleiul de măsline. Era tămăduirea şi
bunăstarea dintr-o sticlă.
Merită să ţinem minte şi că atunci când
spunem rugăciunea “Kyrie eleison” ne rugăm
(cel puţin, în părţile greceşti!) şi pentru uleiul
de măsline şi pentru toate acele lucruri pe
care le reprezintă. Luaţi în considerare şi că
uleiul de măsline şi ramurile de măslin sunt
simbolurile universale ale păcii (turnat peste
ape agitate şi, respectiv, în gura porumbelului
lui Noe), rugăcinea devenind astfel şi o
rugăciune pentru pace.
117
Capitolul 15
Răspândirea veştilor bune
Pasul 12: După ce am trăit o trezire
spirituală ca rezultat al acestor paşi, am
încercat să transmitem acest mesaj altor
alcoolici şi să punem în aplicare aceste
principii în toate domeniile vieţii noastre.
„Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-
le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum
te-a miluit.” (Marcu 5,19)
„Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, aşa încât să
vadă faptele voastre cele bune şi să
slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri.” (Matei 5,16)
„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să
mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat
să beau; străin am fost şi M-aţi
primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat;
bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în
temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând
şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-
am dat să bei? Sau când Te-am
văzut străin şi Te-am primit, sau gol
şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am
văzut bolnav sau în temniţă şi am
venit la Tine? Iar Împăratul,
răspunzând, va zice către ei:
Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut
unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea
 mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 35-
40)
Semnificaţia pentru o persoană
dependentă.
Pasul Doisprezece reprezintă înfăptuirea
unei vieţi transformate. Persoana care a
început să lucreze Paşii a devenit o persoană
diferită. Aici, întrebarea din inima gândirii şi
practicii A.A. capătă şi mai mult sens: devine
alcoolicul abstinent pentru a lucra
Doisprezece Paşi sau lucrează
Doisprezece Paşi pentru a deveni abstinent?
E posibil, deşi extrem de improbabil, ca
persoana care ajunge la Pasul Doisprezece să
aibă în mod regulat necazuri cu băutul.
Evident, se întâmplă aşa nu din cauză că nu
poate bea – va avea întotdeauna libertatea de
a se întoarce la băut, dacă va decide asta – ci
din cauză că în noua lui viaţă nu mai este loc
pentru băut. El s-a privit şi a făcut pace cu el
însuşi – cu lucrurile bune şi rele; a făcut tot ce
a putut pentru a repara acele părţi din viaţa lui
care aveau nevoie de „reparaţii”.
important, el a început să îşi rectifice relaţia cu
Dumnezeu, un proces profund personal şi
ascuns în mare parte în inima lui.
Deşi îi aparţine, natura noii lui vieţi,
această ‚recuperare’ e ceva ce nu poate
păstra doar pentru el. Ca şi multe alte lucruri
importante în viaţă – iubirea, iertarea, liniştea
sufletească – poate păstra doar ce dăruieşte.
Dacă încearcă să păstreze ceva pentru el sau,
mai rău, dacă nu-l împarte cu ceilalţi de teamă
că va rămâne fără el, va pierde cu siguranţă
acel lucru.
În contextul A.A., unde acest Pas îşi
are semnificaţia originală, există un îndemn
clar şi real pentru alcoolicul care şi-a început
recuperarea. Nimeni nu poate ajunge mai
departe de atât – nu există nimeni care să
fie ‚complet recuperat)’. Mereu mai este
ceva de învăţat, mai mult de făcut, există loc
de mai bine. Relaţia cu Dumnezeu poate
deveni mereu mai profundă sau mai intensă.
Pe de altă parte, e o contradicţie în termeni
cei atunci când vorbim despre ‚recuperare
cei parţială’. Undeva, pe parcursul lucrării
Paşilor, individul trece de o linie. E puţin
probabil ca aceasta să fie o experienţă de
transformare cutremurătoare – ceea ce
poate părea straniu, de vreme ce ne-am
aştepta la aşa ceva din partea Paşilor; până
la urmă, Paşii sunt puternic înrădăcinaţi în
experienţa religioasă americană, o
experienţă marcată deseori de importante
transformări personale, de o conştiinţă a 're-
naşterii’. Cineva s-ar putea aştepta şi la
versiunea acceptării lui Dumnezeu ca şi
Mai salvatorul personal al cuiva, perspectivă
obişnuită în experienţa evanghelică
americană. Totuşi, nici aceasta nu e
prezentă. În Paşi, Dumnezeu este cel care îl
abordează pe individ, şi nu individul e cel
care face un pas conştient către Dumnezeu.
Alcoolicii nu se pricep la a face paşi
conştienţi în nici o direcţie!
Undeva, între începutul Paşilor şi
Pasul Doisprezece, poate mai repede, poate
mai târziu, alcoolicul trece de o linie, iar viaţa
lui e transformată. Pe când ajunge la
sfârşitul Paşilor, el e pregătit să-şi
împărtăşească experienţa cu alţii.
118
 În istoria Alcoolicilor Anonimi,
existat momente în care persoana care avea
douăzeci de minute de abstinenţă putea să îl
îndrume pe cel care bea încă. Prin îndurarea
Domnului, acea perioadă a trecut de mult, deşi
în anumite situaţii o astfel de procedură poate
fi încă extrem de importantă pentru anumiţi
indivizi.
La început, primii alcoolici
recuperare simţeau ce anume trebuiau să facă
în Pasul Doisprezece – trebuiau să transmită
mesajul altor alcoolici. Deşi poate părea
ciudat, aceşti oameni aveau, de fapt, o
motivaţie egoistă. Simţeau că pentru a-şi
menţine propria abstinenţă aveau nevoie „să o
dea mai departe”. Şi asta au şi făcut. La
început, căutau beţivi şi încercau să îi
convertească. Acesta era lucrul cel mai
evident de făcut, luând în considerare trecutul
celor implicaţi. Totuşi, după o vreme, a devenit
clar că în lume erau, de fapt, două feluri de
alcoolici – cei care erau încă pregătiţi pentru
recuperare pentru că ajunseseră la ‚fundul
sacului’ şi cei care nu erau pregătiţi, adică cei
care nu ajunseseră la ‚fundul sacului’. Ei şi-au
dat seama că era aproape imposibil să
încerce să forţeze pe oameni în recuperare
împotriva voinţei lor. Era destul de dificil să
încerci să îi ajuţi pe cei care doreau să devină
abstinenţi. Totuşi, cei care doreau să se
recupereze aveau de departe cel mai bun
prognostic. În cazul celor care nu doreau să
se recupereze, situaţiile erau mai mult sau mai
puţin imposibile.
Pe parcurs ce AA-ul s-a mai dezvoltat,
numărul oamenilor care se făceau bine în A.A.
a crescut, desigur; este adevărat şi faptul că
au majoritatea celor care se recuperează simt
că A.A.-ul este o parte indispensabilă a
recuperării lor – milioane de oameni şi-au
dobândit abstinenţa şi recuperarea prin
apartenenţa la A.A. Bineînţeles, odată cu
fiecare nou membru care devine abstinent,
experienţa, puterea şi speranţa A.A. cresc
per ansamblu. Influenţa A.A.-ului creşte şi
în ea. A.A.-ul e ocupat cu transmiterea
mesajului către alcoolicii din lumea întreagă,
incluzând locuri care, în trecut, au fost
nepermisive pentru astfel de influenţe. De
vreme ce A.A.-ul nu pretinde subscrierea la
o doctrină religioasă anume, poate să fie de
ajutor în situaţii extrem de diferite.
De-a lungul timpului, A.A.-ul a trebuit
să-şi adapteze perspectivele la faptul că
profesia medicală (care a fost mereu
interesată de recuperarea din dependenţa
de alcool) e acum mulţumită în mare măsură
de folosirea modelului A.A. de recuperare în
programele de tratament din spitale şi clinici.
Judecătorii şi alţii din domeniul aplicării legii
au văzut beneficiile A.A.-ului şi se aşteaptă
ca oamenii să beneficieze de pe urma
forţării participării la întâlnirile A.A.
Vechiul mod de a proceda era că,
odată identificaţi, alcoolicii erau vizitaţi, de
multe ori la ei acasă, de unul sau doi membri
A.A. Această activitate se numeşte ‚munca
Pasului Doisprezece’, din motive evidente.
Atunci când băteau la uşă, vizitatorii nu
puteau fi niciodată siguri de ce vor găsi.
Uneori, găseau un cadavru… solicitarea
ajutorului venise prea târziu. Alteori, găseau
pe cineva care ‚uitase’ complet de faptul că
ceruse ajutor şi care era extrem de
119
nemulţumit de deranj. Puteau găsi pe cineva
înarmat şi periculos – nimic ieşit din comun,
mai ales în ţări în care armele sunt deja
disponibile. Combinaţia dintre alcool şi armele
de foc e letală în orice circumstanţe. Nici un fel
de educaţie nu va face dintr-o persoană beată
una responsabilă faţă de o armă.
Uneori, însă, vizitatorii găseau pe
cineva care, deşi nu era neapărat prea
coerent, era în mod clar o persoană care
ajunsese la concluzia că el (sau ea) a suferit
destul; deşi confuză, era gata să înceapă
călătoria către recuperare. Bineînţeles, pot să
apară multe alunecări şi căderi pe parcurs.
Fericit cu adevărat e cel care devine abstinent
de la primul său contact cu A.A.-ul. Însă, prin
orice contact stabilit cu A.A.-ul, se sădesc
seminţele recuperării, chiar dacă ele nu dau
rod timp de mai mulţi ani.
Conversaţia care se leagă între un
băutor şi membrii A.A. poate să fie prima
conversaţie ‚reală’ pe care acea persoană a
avut-o de foarte mult timp. Câteodată,
sentimentele de eliberare sunt
incomensurabile şi (în funcţie de cât de multe
îşi aminteşte) imaginea acestei întâlniri va fi
mereu fundaţia pentru recuperarea noului
venit. După mult timp, aceasta poate să fie
prima conversaţie importantă care să includă
şi bunătate sau care să îi permită alcoolicului
să aibă vreun sentiment de demnitate.
Deşi oamenii care fac Pasul
Doisprezece sunt în întregime responsabili
pentru organizarea acestei vizite, ei nu sunt
responsabili pentru rezultat, nici nu preiau
problemele alcoolicului. Nici unul dintre aceşti
factori nu pare să aibă vreun sens la prima
120
vedere, dar ei conţin informaţii foarte
importante. Aşa cum s-a spus deja, membrii
A.A. care fac Pasul Doisprezece fac acest
lucru în primul rând pentru beneficiul lor.
Acest lucru e adevărat atât la nivel altruist
(nevoia de bază ca fiinţele umane să se
ajute unele pe altele), cât şi la nivel practic.
Întâlnindu-se cu persoana beată, văzând-o
în condiţiile în care locuieşte (sau lipsei
acestora), întâlnind pericolele şi disconfortul
alcoolismului activ, li se aminteşte în mod
constant de trecutul lor şi de propriul început
în Comunitate. Ei sunt încurajaţi să-şi
compare propria experienţă cu cea a
persoanei pe care o întâlnesc şi să caute
asemănările, nu diferenţele. Aceasta e o
temă de bază în A.A. şi e adevărată pentru
fiecare dintre cei Doisprezece Paşi.
Nu e deloc un clişeu să spunem că
alcoolicii mor cel mai adesea de “unicitate
terminală”. Ei simt că, în întregul univers, ei
sunt în întregime unici, în întregime singuri.
Le place să creadă că problemele lor sunt
nu numai mai mari decât cele cu care s-a
confruntat vreodată cineva, ci şi că sunt
complet de nerezolvat. Acesta e unul dintre
modurile în care ei pot să-şi suporte stilul de
viaţă dificil şi distructiv. Odată ajunşi în
Comunitate, însă, ei descoperă că
problemele lor sunt, în mare, similare cu
problemele celorlalţi. Asta se întâmplă mai
ales atunci când deprind îndemânarea de a
căuta asemănări (noul comportament) şi de
a da deloc sau puţină importanţă
diferenţelor – ceea ce (până acum) fusese
perspectiva lor preferată.
Odată cu apariţia centrelor de
tratament în aproape toate spitalele mari din
Statele Unite şi din alte părţi, modul de a face
Pasul Doisprezece s-a schimbat foarte mult.
Aşteptarea ca alcoolicul să ajungă la ‚fundul
sacului’ a fost înlocuită acum de încercarea de
a ridica ‚fundul sacului’ pentru „a-l lovi pe
alcoolic, de preferinţă, cu putere şi în bărbie”
(sau în orice mod îi va atrage atenţia şi îl va
încuraja să renunţe la „coconul negării şi al
amăgirii”). Bineînţeles, centrele de tratament
trebuie să fie profitabile într-un mod în care
Alcoolicii Anonimi nu trebuie să fie. A.A.-ul ia
măsuri serioase pentru a se asigura că nu e
niciodată motivat de „linia de total” sau de
oricare altă implicare a banilor sau prestigiului.
A.A. nu are acţionari, se auto-finanţează prin
propriile contribuţii şi priveşte aproape orice
contact cu banii ca pe o ‚chestiune externă’,
un subiect care îi distrage de la scopul primar
- acela de a-i ajuta pe alcoolicii care suferă
încă. Mare parte din această politică vine din
experienţa timpurie a Comunităţii când multe
dintre tentaţiile alcoolicilor, mai ales
grandomania, întâmpinau o rezistenţă
puternică şi erau respinse în tăcere.
Asta nu înseamnă că, individual,
membrii A.A. nu sunt implicaţi în centrele de
tratament. Din contră, dacă aceste centre
folosesc programul A.A. într-o formă sau alta,
poate fi la fel de bine să angajeze oameni care
au cunoştinţe solide despre Paşi. Însă,
această situaţie nu afectează, de fapt, A.A.-ul
ca întreg. Există membri A.A. în aproape toate
domeniile vieţii şi ar fi foarte ciudat dacă nu ar
fi liberi să lucreze în centrele de tratament,
dacă au astfel de abilităţi.
Asta nu înseamnă însă că centrele de
121
tratament înlocuiesc întâlnirile locale ale
A.A.-ului. Nu înseamnă nici că centrele de
tratament nu pot avea propriile întâlniri A.A.
În cele mai multe situaţii, orice grup de
oameni care doreşte să se intituleze grup
de Alcoolici Anonimi, poate să facă acest
lucru.
Ce e trist e că grupurile din centrele
de tratament nu sunt întotdeauna căminele
puternice ale abstinenţei aşa cum sunt în
alte părţi. Cele mai multe dintre întâlnirile de
grup beneficiază de pe urma unei varietăţi a
membrilor săi – din diferite domenii ale vieţii,
cu o situaţie socială şi cu vârste diferite. Într-
un centru de tratament lucrul care îi leagă pe
cei mai mulţi dintre oameni nu e dorinţa de a
înceta băutul, ci necesitatea de a fi într-un
astfel de centru, voluntar sau nu. Din acest
motiv, e o idee bună ca astfel de centre să
încurajeze mereu membrii A.A. din localitate
să participe la aceste grupuri pentru că
prezenţa lor poate să transforme grupul într-
unul mult mai productiv.
A.A.-ul nu încearcă să forţeze pe
nimeni să facă nimic. Centrele de tratament
urmăresc să atingă un obiectiv (de obicei,
abstinenţa imediată, cu post-cura care
presupune participarea la întâlnirile A.A.). În
timp ce e obligat să colaboreze într-o
anumită măsură cu centrele de tratament
(pentru că adăpostesc alcoolici care doresc
să înceteze băutul), A.A-ul. trebuie să
rămână separat şi distins în conducere şi
organizare pentru a fi consecvent tradiţiilor
cu ajutorul cărora îşi administrează
activităţile. Din multe puncte de vedere,
aceste Tradiţii (douăsprezece la număr,
exact ca şi Paşii) sunt la fel de importante ca
şi Paşii pentru că ele plasează lucrarea
Paşilor într-un mediu spiritual, sigur.
În cele din urmă, pentru alcoolicul care
ajunge la abstinenţă, premiul cel mare este
„trezirea spirituală” care rezultă din lucrarea
Paşilor. Transmiterea mesajului către alţi
alcoolici e pur şi simplu o expresie a acestei
treziri.
Pentru creştinul ortodox
În Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din
Postul Mare, citim povestea lui Filip şi a lui
Natanael. În ea găsim următoarele rânduri:
„Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am
aflat pe Acela despre Care au scris
Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus,
fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis
Natanael: Din Nazaret poate fi ceva
bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.” (Ioan,
1, 45-46)
Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret
poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi
Aici, într-o manieră aparte şi succintă,
avem modelul cu ajutorul căruia Biserica
Ortodoxă s-a extins în ultimele două mii de
ani: „Vino şi vezi!”. În general, metodele
agresive de prozelitism, agreate de multe
grupuri protestante (şi, în unele privinţe, şi de
Biserica Romano-Catolică) nu au caracterizat
comportamentul normal al creştinilor
ortodocşi. Într-adevăr, în cea mai mare parte a
celor două mii de ani de istorie, noţiunea de
convertire individuală de la o religie la alta ar fi
fost de neconceput. Familiile, da; triburile,
poate; naţiunile, cu siguranţă. Însă, deşi acum
122
reprezintă o imagine obişnuită, noţiunea de
convertire individuală, trebuie privită ca o
invenţie modernă, dar una care nu se
potriveşte prea bine cu imaginea de
ansamblu a istoriei Bisericii Ortodoxe.
Biserica Ortodoxă are conştiinţa că
ea e adevărata Biserică a lui Hristos şi că
doar în cadrul Bisericii Ortodoxe poate fi
găsită credinţa creştină în deplinătatea ei.
Însă, atunci când susţine asta, o face cu
sentimentul celei mai profunde umilinţe şi
recunoştinţe. Cu toate cotiturile şi
schimbările din istoria bisericii, mai ales din
perioadele în care se dezvolta doctrina
bisericii, au fost făcute mari eforturi, uneori
cu costuri personale enorme, pentru a se
ajunge cât mai aproape de adevăr posibil.
Acest proces, însă, nu a fost unul speculativ
şi nici nu a fost văzut ca succes politic sau
numeric. Ortodoxia nu a fost inventată, ci
descoperită, iar procesul acestei descoperiri
a luat întorsături stranii. Deseori, “campionii”
ortodoxiei erau văzuţi ca rataţi în timpul vieţii
lor şi, de câteva ori, cei care au sprijinit
doctrina ortodoxă constituiau o minoritate
faţă de majoritatea credincioşilor. Mai ales,
în trei momente, ortodoxia pare să fi fost
apărată de câte un singur om – Sf. Atanasie
cel Mare în secolul al IV-lea, Sf. Maxim
Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sf.
Marcu al Efesului în secolul al XV-lea.
Astfel, ortodoxia nu e ceva bun sau
perfect în ochii oamenilor, ci mai degrabă
ceva bun în ochii lui Dumnezeu. Asta face
ca ortodoxia să fie ceea ce implică şi numele
său - ‚gloria dreaptă’, o expresie autentică a
Bisericii.
 Această stare de fapt respinge ideea
că Biserica Ortodoxă ar trebui să fie cea mai
mare, cea mai bună sau cea mai puternică.
Într-adevăr, ea nu are nevoie să revendice
astfel de atribute pentru că ea, ca şi întreg,
este expresia adevărului lui Dumnezeu.
Astfel, dacă Biserica Ortodoxă deţine
adevărul lui Dumnezeu, deplinătatea revelaţiei
creştine, atunci succesul bisericii e în grija lui
Dumnezeu, nu în a noastră. Sarcina noastră e
să fim tot ceea ce putem fi, dar nu e sarcina
noastră să încercăm să îi convingem pe alţii
de dreptatea cauzei noastre.
În copilărie, am întâlnit un preot bătrân.
Era remarcabil din multe puncte de vedere,
dar şi pentru că era, cred, primul alcoolic pe
care l-am întâlnit. Singura parte
alcoolismului lui pe care am recunoscut-o a
fost faptul că se întâmpla deseori să bea
înainte de slujbă, întotdeauna după slujbă şi,
uneori, chiar şi în timpul slujbei. De vreme ce
vinul pentru altar era mereu la îndemână, era
probabil inevitabil pentru el să facă altfel. Din
câte îmi amintesc, a murit fără a-şi rezolva
problema cu băutul.
Poate şi mai remarcabilă era agilitatea
lui duhovnicească şi profunzimea viziunii lui
spirituale. Era ca şi cum Dumnezeu îi trecea
cu vederea cel mai izbitor defect de caracter
al său şi îi permitea să vadă înălţimile cerului.
Era un om bun şi îi plăcea să spună o
rugăciune specială împreună cu băieţii
prezenţi în altar, înainte de a le da drumul la
finalul Liturghiei. Nu îmi pot aminti întreaga
rugăciune, dar conţinea un vers care suna
cam aşa: „Fie ca atunci când părăsim locul
acesta, să trăim într-un mod care să lase
lumea să vadă că noi am fost cu Iisus”. Prin
asta, el nu se referea la o încruntare pioasă
sau la o înfăţişare religioasă. Vroia să spună
că prin comportamentul nostru, prin tot ce
ţinea de noi, trebuia să fie evident că noi
fuseserăm în prezenţa lui Iisus, ca şi cum
oamenii care treceau pe lângă biserică ne-ar
fi arătat cu degetul şi s-ar fi uitat la noi în
timp ce ieşeam din biserică.
Această noţiune, indiferent de cât de
dificilă poate fi, se potriveşte foarte bine cu
ideea A.A.-ului despre răspândirea
mesajului său. Acest lucru trebuie făcut prin
atracţie, mai degrabă decât prin promovare.
Ca şi ortodocşi, ar trebui să ne trăim vieţile
într-un asemenea mod încât viaţa noastră
a religioasă să devină irezistibilă pentru cei cu
care împărţim lumea. În Evanghelie, Hristos
ne cere să ne căim, ne cere să fim buni.
Prezenţa unei comunităţi ortodoxe
într-o zonă ar trebui resimţită prin iubirea şi
serviciul pe care le emană. O comunitate
ortodoxă care se auto-deserveşte nu face
nimic pentru a promova Împărăţia, cu
excepţia, poate, de a face ca lumina
ortodoxiei să fie disponibilă şi pentru
generaţiile următoare; chiar şi aşa, se
transmite o imagine palidă şi tristă a
ortodoxiei.
Prezenţa Bisericilor şi Capelelor
Ortodoxe ar trebui să fie o expresie reală a
prezenţei lui Dumnezeu în societatea
noastră. În Grecia, pământul e plin de
capele, multe dintre ele foarte mici şi folosite
doar o singură dată pe an. Ele sunt
adevărate puncte de lumină pentru că
fiecare dintre ele reprezintă Împărăţia
123
prezentă în societatea umană.
       
IATĂ O DESCRIERE CARE S-AR PUTEA
POTRIVI cuiva care a lucrat cei Doisprezece
Paşi şi care îşi va folosi această experienţă
pentru a se apropia de Dumnezeu:
„Un om care stă într-un loc înalt şi
respiră aer curat e mai plin de voioşie şi de
putere decât cineva care stă jos, în întuneric,
respirând posomorât aer stătut. La fel, omul
care datorită speranţei sale faţă
promisiunile Duhului munceşte cu credinţă
neclintită primeşte mare mângâiere, bucurie,
încurajare şi e mai sfinţit de către Duh decât
omul care cu remuşcări, tristeţe, amărăciune
şi nemulţumire în inimă munceşte doar pentru
el, fără mângâierea de a ajunge în portul
speranţei”. (Sf. Isaac Sirul)14
Capitolul 16
Sloganuri şi proverbe
Iată câteva dintre sloganurile
proverbele oficiale şi neoficiale care pot fi
auzite în cadrul şi în afara întâlnirilor de
Doisprezece Paşi şi care-i ajută pe oameni să
se concentreze asupra recuperării lor. Acestea
sunt cunoscute de toată lumea ca fiind banale,
chiar dacă nu sunt chiar clişee. Oricum, dacă
14
Din Tratate Ascete, anexa B, 1:50, pg. 398,
Mănăstirea Schimbarea la Faţă, Boston MA, 1984.
ele ajută doar o singură persoană să
rămână în viaţă, atunci li se poate scuza
naivitatea.
1. Scoate-ţi vata din urechi şi
bag-o în gură.
Chiar dacă acesta nu este cel mai
politicos lucru pe care îl poţi auzi la o
întâlnire de Doisprezece Paşi, conţine
totuşi multă înţelepciune.
Nimeni nu va fi surprins să afle că
alcoolicii activi nu ştiu să asculte. De fapt, ei
de
trăiesc într-un mediu în care nimeni nu
ascultă nimic. Într-un cămin normal de
alcoolici are loc multă vorbărie, dar nici un
pic de ascultare. Comunicarea este un
aspect foarte dificil pentru toate fiinţele
umane, iar alcoolicii şi familiile acestora stau
şi mai prost la acest capitol. Conversaţiile
care au loc tind să fie copii ale unora care s-
au desfăşurat cu mult timp în urmă. Este mai
mult un scenariu, decât un efort de a face
schimb de informaţii.
Mintea obişnuită este plină de pre-
supoziţii (în cel mai bun caz) şi de
prejudecăţi (în cel mai rău caz).
şi Dependentul este în aceeaşi situaţie, dar
într-o măsură mult mai mare. Abilitatea de a
asculta cu mintea deschisă sau, mai precis,
cu o inimă deschisă este o cerinţă necesară
pentru recuperare.
În mănăstire, există practica de
impunere a tăcerii pentru cei care sunt la
începutul căii monahale. Fie că e o tăcere
de câteva ore sau pentru o perioadă mai
mare de timp, mesajul este acelaşi: este mai
bine să asculţi decât să vorbeşti. Vorbirea îi
124
pune pe muţi tineri în dificultate, iar tinerii
călugări şi călugăriţe nu fac excepţie. A 2. Lasă-le şi lasă-L pe Dumnezeu
petrece ceva timp ştiind că nu trebuie să îşi
să lucreze
dea cu părerea, să-şi apere un punct de
Această reţetă simplă la auz are în
vedere sau să facă o remarcă în cadrul
miezul său expresia finală a temeinicei
acestei noi familii are efectul de a elibera acea
relaţii spirituale dintre Dumnezeu şi om.
persoană de nevoia de a domina sau de
Atâta timp cât o persoană se luptă să-şi
nevoia de a atrage atenţia.
controleze propria viaţă, ea blochează
Ascultarea este începutul supunerii, şi
acţiunea lui Dumnezeu în viaţa sa. În
asta este valabil indiferent dacă Îl ascultăm pe
momentul în care le lasă – în momentul în
Dumnezeu sau pe o altă fiinţă umană. Deşi
care se predă – începe să câştige.
acest tip de supunere cerută în mănăstiri este
Următorul poem a fost scris original
rareori cerută şi în exteriorul familiei monahale
în olandeză de cineva aflat în timpul primelor
(într-adevăr, nici nu este prea bine să faci
sale zile de abstinenţă:
asta), merită să ţii minte că ascultarea, nu
vorbirea, reprezintă începutul creşterii
Doar pentru azi
spirituale.
Trebuie să ne predăm pentru a
În ceea ce priveşte rugăciunea, e
câştiga lupta,
posibil să interpretăm Pasul Unsprezece, care
Murim pentru a trăi,
încurajează rugăciunea şi meditaţia, ca
Ne îmbolnăvim pentru a ne câştiga
referindu-se la rugăciunea rostită şi la
sănătatea,
rugăciunea ascultată. Citirea din Sfânta
Trebuie să dăm ceea ce vrem să
Scriptură rar şi pe un ton meditativ, o activitate
păstrăm. În acestea se găseşte
care are un loc important în viaţa Bisericii,
paradoxul predării…
ţine, de asemenea, de ascultare.
Atunci când oamenii se alătură
Comunităţii celor Doisprezece Paşi, cea mai
3. Fiecare zi la timpul ei
importantă abilitate pe care au nevoie să şi-o Viaţa e trăită zi de zi, clipă de clipă.

dezvolte este ascultarea, pentru că cea mai Dependenţii se pricep foarte bine la a

mare parte dintre lucrurile pe care trebuie să încerca să rezolve problemele întregului

le ştie pentru a începe recuperarea din boala univers şi să modeleze istoria conform

lor va fi obţinut prin intermediul urechilor. La nevoilor lor. În recuperare, unul dintre cei

celălalt capăt al spectrului, sfântul Îl ascultă în mai importanţi factori este să înveţi că

mod constant pe Dumnezeu. Între cele două trebuie să înfrunţi doar problemele fiecărei

capete, sunt multe lucruri pe care le avem de zile, la timpul ei. Iisus a exprimat asta în

ascultat. următoarele cuvinte: „Nu vă îngrijiţi de ziua

de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de

125
ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6,
34).
4. Cu răbdarea treci marea
Alcoolicii încearcă să „năvălească” în
rai, agăţându-se de orice mică dificultate şi
transformând-o într-un război. Foarte des,
este necesar pentru ei (dar şi pentru alţii) să
înceteze a se strădui aşa de tare. În esenţă,
Dumnezeu este la cârmă şi, chiar dacă nu ne
place să acceptăm acest lucru, El conducea
foarte bine universul înainte ca noi să apărem
în scenă şi va continua probabil şi mult timp
după ce noi vom fi plecat. Este foarte
important să avem o perspectivă corectă
asupra noastră.
5. Fiecare lucru la timpul său
Alcoolicii vor să facă totul deodată şi
nu prea văd diferenţa dintre lucrurile care
contează şi cele care nu contează. Ei sunt
absolut lipsiţi de speranţă atunci când trebuie
să-şi stabilească priorităţile. Ei trăiesc în
lumea lui “totul sau nimic” în care, de obicei,
aleg a doua variantă. Este crucial pentru ei să
vadă că trebuie să păstreze lucrurile simple şi
că cele mai importante lucruri sunt cele pe
care şi le amintesc prima dată. Pentru alcoolic,
asta înseamnă să ţină minte că întregul scop
al abstinenţei este de a putea trăi fără a
consuma alcool. Dacă acest lucru nu este o
prioritate, şansele ca el să bea din nou sunt
foarte mari.
126
6. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să
trăiască
Întreaga atitudine a Paşilor faţă de
progresul personal, fie de natură spirituală,
fie în alt aspect al vieţii, este că persoana în
cauză este capabilă să ia decizii pentru ea
însăşi, dar nu este capabilă să ia decizii
pentru nimeni altcineva. Aduceţi-vă aminte
că, iniţial, alcoolicul vroia să-şi rezolve toate
problemele, schimbând restul lumii. În
abstinenţă, învaţă repede că trebuie să fie
foarte atent la gândurile, acţiunile, credinţele
sale, dar că nu trebuie să fie câinele de pază
al întregii lumi. El învaţă să-şi folosească
toate forţele religioase, de exemplu, pentru
a-şi transforma propria viaţă, şi nu pentru a-i
schimba pe ceilalţi oameni. Această situaţie
nu se schimbă în mod misterios pe parcursul
recuperării sale, chiar dacă e politician.
7. Doar prin îndurarea lui
Dumnezeu…
Se întâmplă uneori ca alcoolicii în
recuperare să se întâlnească cu alcoolici
activi. Când acest lucru se întâmplă,
alcoolicii în recuperare ar trebuie să ţină
minte acest slogan. Ideea nu este că ar
trebui să aibă sentimente de îngâmfare şi
superioritate – dimpotrivă – ar trebui ca
prima reacţie să fie de recunoştinţă, atâta
timp cât doar prin îndurarea lui Dumnezeu
nu se aflăşi el în aceeaşi situaţie ca omul
beat. Această vorbă poate fi adaptată la
orice situaţie în care e nevoie de
recunoştinţă.

8. Păstrează totul simplu (n.tr. Nu
te complica)
Alcoolicii urăsc simplitatea pentru că
nu o pot controla. Ei preferă complexitatea,
preferabil până la punctul în care nimeni nu
înţelege despre ce vorbesc. Atunci, alcoolicul
se simte în control complet. Totodată, el se
află într-o minoritate formată dintr-o singură
persoană, poziţia lui fiind atât inutilă, cât şi
dăunătoare.
Uneori, acest proverb e prelungit în:
“Păstrează totul simplu, prostule” [n. tr. – în
engleză, “Keep It Simple, Stupid!”, de unde
acronimul “K.I.S.S.”]. Acesta este, de obicei,
modul în care o persoană îşi critică acele
acţiuni pe care le-a făcut într-un mod pompos
sau întortocheat.
Un alt acronim important este HALT [n.
tr. – în engleză, “H.A.L.T.” de la “Hungry,
Angry, Lonely and Tired”] – flămând, mânios,
obosit şi singur – cele patru situaţii în care
alcoolicul în recuperare trebuie să pună mâna
pe telefon şi să ceară ajutor de la o altă
persoană în recuperare, înainte de a pune
mâna pe primul pahar.
9. Recunoştinţa
Recunoştinţa este reacţia de bază a
oamenilor faţă de Dumnezeu. Mulţi oameni o
folosesc pentru a se concentra pentru că
exprimarea recunoştinţei te pune într-o relaţie
aproape imediată cu Dumnezeu. A mulţumi
este foarte simplu, însă mulţumirea este
implicată în forma supremă de a-I aduce
daruri lui Dumnezeu - mai ales, în Sfânta
127
Liturghie. Deseori, un „mulţumesc” şoptit
printre dinţii încleştaţi este suficient pentru a
te aduce într-o stare mentală spirituală.
10. Eşti lipsit de apărare în faţa
primului pahar
Alcoolicul este învăţat că nu trebuie
să se teamă de al şaselea sau al zecelea
pahar – acelea care, pretinde el (până
acum), i-au ruinat viaţa. În mod categoric,
primul pahar este cel care i-a fost fatal, acel
pahar care este băut în (relativă) abstinenţă.
Nu trebuie să-i fie frică să nu comită o
infracţiune într-un episod de rupere a
filmului; nu trebuie să-i fie teamă că va fi
închis într-o instituţie pentru infractorii
bolnavi psihic; nu trebuie să-i fie teamă că-şi
va pierde slujba, familia sau libertatea -
trebuie doar să înveţe să se teamă de primul
pahar. Acesta este reprezentativ pentru
întregul proces al băutului, de la aducerea
paharului la gură, până la punerea sicriului
în groapă. Atâta timp cât nu bea primul
pahar, el nu poate să se îmbete, iar al
zecelea pahar devine irelevant.
Mai mult, alcoolicul în recuperare
poate sta linişti, ştiind că nu poate prin
forţele proprii să evite să bea din nou.
Puterea de a se opri din băut îi aparţine doar
lui Dumnezeu, şi doar prin cooperare cu
voinţa lui Dumnezeu va reuşi alcoolicul să
transforme abstinenţa în realitate în propria
viaţă.
11. Poate că am un alt beţiv în
mine, dar nu am o altă
recuperare
Este o vorbă deseori întâlnită, în
special la oamenii mai în vârstă. Fiecare
alcoolic se poate îmbăta din nou. Fiecare
alcoolic este doar la un pahar depărtare de o
beţie – astea sunt lucruri sigure. Ce nu e sigur
însă e dacă, odată ce s-a îmbătat din nou,
persoana va reuşi să regăsească drumul spre
abstinenţă. Din mai multe motive, nu merită să
experimentezi aşa ceva, iar o astfel de zicală
e folosită pentru a sublinia şi mai mult acest
aspect.
12. Acceptarea
Acceptarea este opusul negării. Dacă
negarea presupune incapacitatea sau lipsa
dorinţei de a accepta modul în care
Dumnezeu a organizat universul, acceptarea
este o atitudine de încredere care Îi permite lui
Dumnezeu să fie Dumnezeu, chiar şi atunci
când nu ne plac sau nu înţelegem detaliile pe
care ni le dă El. Uneori, este util să acceptăm
faptul că detaliile pe care putem să le vedem
fac parte dintr-o imagine mai amplă pe care
noi nu o vedem. E acceptabil să credem că
Dumnezeu are un plan pentru fiecare nivel al
existenţei, dar e posibil ca noi, ca indivizi, să
nu ştim niciodată care este acel plan – cel
puţin, nu în această viaţă. Capacitatea de a
prezice intenţiile lui Dumnezeu nu înseamnă
acceptare. Capacitatea de a lua ceea ce
Dumnezeu ne oferă fără zbucium interior
reprezintă esenţa experienţei acceptării, aşa
cum ne arată şi această poveste:
128
A fost odată un fermier sărac care
avea un fiu şi un mic teren undeva în munţii
Greciei, pe vremea dominaţiei turceşti. Viaţa
era grea şi viaţa era scurtă.
Într-o zi, pe când săracul fermier
lucra pe câmp, un superb cal alb a apărut şi
s-a aşezat lângă fermier, păscând în linişte.
Răspândindu-se vestea, toţi vecinii
fermierului au venit la el, felicitându-l pentru
animalul găsit. “Ce noroc pe tine!” au spus
ei. “Acum vei putea să foloseşti calul ca să
ari pământul şi să te duci căruţa la piaţă – o
să te îmbogăţeşti”.
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu
dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el.
“Tot ce ştiu e că lucram pământul, când,
dintr-o dată, a apărut acest cal şi a început
să pască. Etsi einai15 – asta e!”
În următoarele zile, calul a rămas,
dar nimeni nu a venit după el, iar fiul
fermierului a vrut să vadă dacă îl poate
călări. Cu toate că băiatul nu avea şa, a
văzut că putea să călărească fără şa - şi
duşi au fost. Din nefericire, după un timp au
ajuns la nişte crengi plecate, iar fiul
fermierului a fost aruncat de pe cal, a căzut
şi şi-a rupt piciorul.
Vecinii fermierului au venit în fugă.
“Ce ghinion pe tine!”, spuneau ei. “Fiul tău a
căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul. Nu va
mai putea să te ajute la câmp şi mai mult
decât sigur veţi muri de foame”.
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu
dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el,
15
O expresie grecească uzuală care, în
traducere brută, înseamnă (cu o ridicare din
umeri) “asta e”.
“Tot ce ştiu e că lucram la câmp şi a apărut un
superb cal alb; fiul meu a încercat să-l
călărească, dar a căzut şi şi-a rupt piciorul.
Etsi einai – asta e!”
Două zile mai târziu, garda sultanului a
sosit în sat, căutând recruţi pentru armată. Pe
acea vreme, sultanul purta o luptă împotriva
unui duşman foarte puternic. Soldaţii l-au găsit
pe fiul fermierului (care ar fi fost un soldat
ideal), dar când şi-au dat seama că băiatul are
un picior rupt, l-au lăsat şi au mers în satul
următor pentru a căuta recruţi acolo.
Când au auzit veştile, sătenii au venit
în fugă, “Ce noroc pe tine!”, i-au spus.
“Oamenii sultanului au venit să-ţi ia fiul, dar
când au văzut că are un picior rupt l-au lăsat şi
au plecat în satul următor. Dumnezeu te
iubeşte cu adevărat!
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă
sunt norocos sau ghinionist”, spuse el, “Tot ce
ştiu e că lucram pământul şi a apărut un
superb cal alb; fiul meu a încercat să-l
călărească, dar a căzut şi şi-a rupt piciorul.
Gărzile sultanului au venit să-mi ia băiatul în
armată, dar când au văzut că are un picior
rupt, l-au lăsat şi au mers mai departe în satul
următor. Etsi einai – asta e!”
Zilele au trecut şi piciorul băiatului a
început să se vindece. Dar, într-o dimineaţă,
fermierul s-a trezit şi a văzut că, peste noapte,
calul dispăruse.
Când au auzit veştile, sătenii au venit
în fugă. “Ce ghinion pe tine!”, spuseră ei.
“Frumosul cal alb a dispărut – un animal aşa
de bun, şi aşa de valoros. Ce pierdere gravă!
Nu mai ai pentru ce trăi!”
129
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu
dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el,
“Tot ce ştiu e că lucram pământul, şi a
apărut un superb cal alb; fiul meu a încercat
să-l călărească, dar a căzut şi şi-a rupt
piciorul. Gărzile sultanului au venit să-mi ia
băiatul în armată, dar când au văzut că are
un picior rupt, l-au lăsat şi au mers mai
departe în satul următor. Apoi, frumosul cal
a dispărut în mijlocul nopţii. Etsi einai – asta
e!”
Pe măsură ce zilele treceau, fiul
fermierului s-a însănătoşit şi a putut să
umble din nou. Când a fost suficient de bine,
a mers să caute frumosul cal alb.
Zilele au trecut şi fermierul a
continuat să lucreze pământul. Uneori era
foarte cald, alteori era frig, şi, din când în
când, era tocmai bine.
Câteva luni mai târziu, fiul fermierului
s-a reîntors. “Nu o să-ţi vină să crezi ce s-a
întâmplat”, spuse el. “Am mers pe urmele
calului cât am putut de bine şi l-am găsit la
vreo 20 de mile distanţă. Pe spatele său
călarea cea mai frumoasă fată pe care am
văzut-o vreodată. Până la urmă, i-am cerut
tatălui ei mâna fiicei sale şi, ca zestre, mi-a
dat calul alb. Aşa că eu m-am întors, calul s-
a întors şi am şi cea mai frumoasă soţie din
lume”.
Cum au auzit veştile, sătenii au venit
în fugă. “Ce noroc pe tine!”, spuneau toţi.
“Fiul tău a plecat să caute calul şi s-a întors
nu numai cu calul, dar şi cu o nevastă
frumoasă. Cât de norocos eşti! Cred că eşti
cel mai norocos om de pe pământ”.
 Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă
sunt norocos sau ghinionist. Tot ce ştiu e că
lucram pământul şi că a apărut un superb cal
alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a
căzut şi şi-a rupt piciorul. Gărzile sultanului au
venit să-mi ia băiatul la luptă, dar când au
văzut că are un picior rupt, l-au lăsat aici.
Apoi, calul a fugit şi când fiul meu a mers să-l
caute şi-a găsit nevasta visurilor sale şi a
adus-o aici. Etsi einai – asta e!”.
Lunile au trecut şi într-una din zile
bătrânul a murit.
Când au aflat veştile, vecinii au venit în
fugă. “Ce trist!,” îi spuneau ei fiului. “Când
toate mergeau aşa de bine, tatăl tău a murit”.
Tânărul nu a spus nimic, dar i-a condus pe
vecini în camera unde era aşezat tatăl său.
Pe buzele bătrânului era încă un surâs
blând.
Capitolul 17
După Paşi?
Cei Doisprezece Paşi pot fi ignoraţi,
aşa cum poate fi ignorată şi Evanghelia; cei
Doisprezece Paşi sunt o provocare în acelaşi
fel în care Evanghelia e o provocare.
În cele mai multe situaţii, e posibil ca
un creştini să evite provocările mai dificile ale
Evangheliei. Ei fac asta pentru că a răspunde
Evangheliei va însemna deseori o modificare
radicală a propriilor vieţi şi o re-evaluare a
unor aspecte precum prejudecăţile, economia,
onestitatea, umilinţa, puterea personală şi
averea personală. Noi, creştinii, cu toţii, din
toate confesiunile, depunem un mare efort în a
130
ne asigura că reuşim să evităm unele
aspecte importante, şi facem asta în mai
multe feluri.
Una dintre cele mai răspândite
metode de a evita Evanghelia este confuzia
dintre a te gândi la învăţăturile ei şi a pune
în aplicare aceste învăţături. De exemplu,
auzim în Evanghelie că suntem obligaţi să
ne iubim duşmanii şi, pentru o vreme, stând
în biserică, poate chiar ne gândim la ce ar
însemna să facem asta. Din păcate, destul
de des, atunci când plecăm de la biserică,
suntem tentaţi să credem că prin simpla
contemplare a ideii iubirii duşmanilor am
îndeplinit, de fapt, porunca lui Hristos; ne
întoarcem apoi la treburile noastre, poate
puţin mai satisfăcuţi de noi înşine decât
înainte. Însă, din nefericire, a te gândi la
subiect, chiar şi cu seriozitate, nu e ceea ce
ni se cere. Însuşi Domnul nostru (şi toţi
Sfinţii din toate timpurile) ne pretinde
acţiune.
Porunca de a ne abţine de la a-i
judeca pe alţii pare o idee bună în contextul
Predicii de pe Munte şi poate că savurăm
înţelesurile şi implicaţiile sale. Totuşi, ştim că
ni se pare un lucru complet irealist în viaţa
de zi cu zi; puţini oameni ar folosi această
poruncă drept regulă în sala de şedinţe, de
exemplu, sau în sala de tribunal.
Doar pentru că Evanghelia conţine
unele pretenţii dificile nu avem permisiunea
de a ignora ceea ce spune. Chiar dacă
unele cuvinte ale Evangheliei conţin texte
foarte dificile, provocatoare, pline de
subtilităţi, ele conţin în acelaşi timp adevărul
sublim. Desigur, sunt scrieri spirituale
complexe ale căror semnificaţie e pe deplin
experimentată în cadrul bisericii pentru care
au fost scrise, însă ele ar trebui citite şi re-
citite până când cuvintele lor ajung să trăiască
în conştiinţa noastră. Totuşi, doar să punem
mâna pe una dintre Evanghelii şi să o citim e
rareori suficient pentru a realiza schimbări
majore în viaţa cuiva, mai ales în lumea
modernă.
Societatea în care a trăit Iisus era
foarte diferită de a noastră. El a crescut într-o
ţară guvernată de brutala forţă cotropitoare a
unui imperiu străin. Asta trebuie să Îl fi
impresionat foarte mult şi nu e dificil să vedem
că El a adaptat unele dintre învăţăturile sale la
problemele contemporane. „Dacă cineva te
obligă să mergi cu el o milă…” nu era o
problemă ipotetică – era un lucru de zi cu zi,
căci soldaţii romani aveau dreptul de a
pretinde astfel de servicii de la oamenii locului.
Chiar şi aşa, ştiind că învăţăturile sale vor fi
extrem de nepopulare, Iisus a cerut ca o astfel
de persoană să se ofere să meargă două mile.
Nu era mai uşor să-ţi iubeşti duşmanii acum
două mii de ani decât este astăzi.
Din vremea lui Iisus până azi au fost
multe schimbări. Imperii şi întregi sisteme
religioase au apărut şi au dispărut de atunci,
factori politici şi economici au adus un set
complet diferit de provocări pentru lumea
modernă. E posibil ca întreaga problematică a
adicţiei şi a comportamentului adictiv să existe
în lumea de azi într-un mod diferit decât cel de
acum două mii de ani. Chiar dacă e posibil ca
Sf. Pavel să facă aluzii la dependenţă (sau la
comportamentul adictiv) atunci când spune:
„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe
131
care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”
(Romani 7, 19), e posibil să fi vorbit în
general despre tendinţa umană de a greşi.
Însă, merită să ţinem minte că
dependenţa e o forţă în lumea modernă,
chiar dacă nu era aşa acum două mii de ani.
Alimentată de bunăstarea materială,
combinată cu o lipsă tot mai mare a scopului
şi a identităţii, adicţia e probabil mai
importantă pentru mai mulţi oameni din
lumea modernă decât a fost vreodată pentru
o mică parte a strămoşilor noştri.
Aşa cum e normal acum ca sângele
să fie analizat pentru anticorpi HIV înainte
de a fi dat pacienţilor prin transfuzii, la fel, ar
fi necesar ca tot mai mulţi oameni (şi chiar
grupuri de oameni) să fie evaluaţi din punct
de vedere al adicţiei (inclusiv pentru
diferitele forme ale acesteia), înainte de a
putea folosi ei înşişi alte metode de
dezvoltare personală sau spirituală.
Dacă, într-adevăr, adicţia e o
problemă modernă, Paşii sunt o soluţie
modernă. Adicţia nu va înlocui niciodată
păcatul ca şi ultimă provocare pentru
Dumnezeu, iar Paşii nu vor înlocui niciodată
Evanghelia ca şi voce a lui Hristos.
La sfârşitul secolului al XIX - lea, Sf.
Teofan Zăvorâtul scria: La sfârşitul
secolului nouăsprezece, Sf. Teofan
Pustnicul scria:
„Dacă principalul scop al păcătosului
pocăit ar trebui să fie comuniunea totală,
purtătoare de lumină şi binecuvântată cu
Dumnezeu, atunci obstacolul ar fi existenţa
unor patimi încă active şi funcţionale în
interiorul său – virtuţile nefiind încă
descoperite în el –şi necinstea puterilor sale.
Astfel, principala sa muncă pentru
transformare şi pocăinţă ar trebui să fie
dezrădăcinarea patimilor şi dezvoltarea
virtuţilor – într-un cuvânt, îndreptarea lui.”
(Episcopul Teofan Zăvorâtul: Calea spre
mântuire).
Dificultatea majoră în aplicarea
cuvintelor Sf. Teofan în lumea de azi este că
voinţa umană (de ex., “partea cu îndreptarea
lui”) îi este, în exemplul său, complet dedicată
lui Dumnezeu. Din păcate, conform modului
nostru de a-l înţelege pe alcoolic sau pe alt
dependent, acest lucru nu se aplică aici. Acea
parte a personalităţii de care are nevoie pentru
a se îndrepta e atât de bolnavă încât nu poate
lua deciziile necesare; nu poate, de vreme ce
îi lipseşte complet integritatea.
În Treapta 26 din Scara Raiului, autorul
face următorul comentariu: „Cel ce doreşte
să-şi înfăţişeze trupul curat înaintea lui
Dumnezeu şi să-I arate o inimă neprihănită
trebuie să-şi apere cu grijă virtuţile
libertatea faţă de mânie, căci fără acestea,
toată munca noastră e inutilă”. Auzind aceste
cuvinte, un dependent n-are idee de unde să
înceapă. Instrumentele spirituale menţionate
ca fiind necesare sunt atât de departe de
înţelegerea sa încât nici nu-şi poate imagina
cum poate arăta o viaţă în virtute şi în libertate
faţă de mânie.
E complet inutil să îi spui unui
dependent să „fie mai bun”, „să încerce mai
mult” sau altceva de genul acesta. El are
nevoie să fie tratat pentru dependenţa sa mai
întâi, înainte ca astfel de sfaturi să aibă vreun
sens pentru el.
Exact acest gen de tratament poate fi
oferit de către Paşi. Paşii sunt scrişi pentru
fiecare om. Ei nu sunt sofisticaţi, greoi şi
aproape că nu lasă loc de interpretare
personală. Ei sunt atât de direcţi în limbaj,
atât de lipsiţi de compromis în formulare,
încât nu există absolut nici un dubiu referitor
la ce înseamnă, cel puţin în aspectele
relevante. Paşii nu încearcă să conţină
adevăruri divine, nici să dezvăluie nimic
etern. Pur şi simplu, ei le sugerează
oamenilor ce să facă dacă doresc să se
recupereze din alcoolism şi sunt folosiţi, în
general, de oameni care se recuperează din
tot felul de adicţii.
La fel de uşor, ei ar putea fi folosiţi
pentru a-l conduce pe păcătos către
pocăinţă. Ei pot la fel de uşor să fie
folosiţi pentru a-l conduce pe păcătos către
pocăinţă.
Deşi Paşii pot fi utilizaţi cu mari
beneficii în dezvoltarea vieţii spirituale, ei, de
şi unii singuri, nu oferă mântuirea. Tot ce fac
Paşii pentru alcoolic e să îi prezinte
posibilitatea vieţii în abstinenţă. Această
viaţă începe acolo unde cei Doisprezece
Paşi se termină. Însă, Paşii nu garantează
nici măcar că un alcoolic care i-a lucrat pe
toţi doisprezece va putea să rămână
abstinent faţă de alcool pentru restul vieţii.
Abstinenţa cere efort şi, mai mult decât
orice, bunăvoinţă.
Paşii ne cheamă către o cale de
integritate pe care e dificil să eviţi poruncile
Evangheliei. Paşii îndeamnă la onestitate
riguroasă, la o auto-evaluare fără teamă, la
îndreptarea explicită a greşelilor şi la o
132
viziune asupra existenţei umane în care supraponderal, sau că are o relaţie
Dumnezeu e cel care guvernează universul, şi întortocheată cu banii, sau că modul său de
nu egoul propriu sau al altcuiva. Pentru a face afaceri e puţin prea dur.
creştinul implicat, Paşii îl atrag pe individ către Odată ce a lucrat Paşii, persoana
Evanghelie. Din multe puncte de vedere, Paşii poate ajunge la un nou nivel de înţelegere
nu sunt un scop, ci un mijloc. Aşa cum nu despre ce înseamnă să fii un om bun, iar
există nici un mod în care cineva poate finaliza această înţelegere conduce inevitabil la
Paşii, ei nu au un sens al desăvârşirii în ei schimbare. Contează călătoria, nu
înşişi – ei conduc către lucruri mai măreţe. destinaţia.
Ideea conform căreia cineva poate Înseamnă asta că începe să lucreze
absolvi după lucrarea celor Doisprezece Paşi cei Doisprezece Paşi cineva care e
induce în eroare. Deşi ei constituie, în anumite condamnat să caute mereu moduri de a-şi
sensuri, o linie dreaptă care trebuie pornită de îmbunătăţi viaţa ? Într-un sens, da. Nici
la început şi continuată până la finalizare, desăvârşirea, nici complacerea nu sunt
formularea Paşilor înşişi dezvăluie că aceasta esenţa nici unuia dintre cei Doisprezece
nu e imaginea completă. Formularea Paşilor Paşi; este apreciat progresul, nu
Zece şi Unsprezece se referă la continuarea perfecţiunea. Cu ajutorul lui Dumnezeu,
procesului început în paşii anteriori. Pasul ‚bunul’ poate deveni ‚mai bun’, iar ‚nu prea
Doisprezece se referă la starea de „trezire bun-ul’ poate fi îmbunătăţit.
spirituală” care e câştigată ca rezultat al Şi acest lucru va fi mereu valabil.
lucrării celor unsprezece paşi precedenţi. Paşii
formează o spirală, dar ca şi o panglică Anexa A
spirituală Mobius, se dovedeşte că pasul care
urmează după Pasul Doisprezece este Pasul Cei Doisprezece Paşi pentru uzul
Unu – nu în acelaşi loc în care a fost întâlnit general
pentru prima dată, ci adaptat nevoilor şi
problemelor ‚noii’ persoane care s-a născut pe 1. Am admis că eram neputincioşi [în faţa
parcursul lucrării Paşilor. …] - că nu mai eram stăpâni pe viaţa
noastră.
Bineînţeles, în timp se dovedeşte că
odată ce ai făcut cei Doisprezece Paşi referitor 2. Am ajuns la credinţa că o Putere
superioară nouă înşine ne-ar putea reda
la o singură problemă apăsătoare (de obicei, sănătatea mintală.
cea care cauzează cea mai mare durere),
3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa
există alte probleme de care trebuie să te în grija unui Dumnezeu, aşa cum Îl
ocupi. În sens practic, se poate întâmpla ca înţelegea fiecare dintre noi.
cineva să fi reuşit să înveţe multe despre 4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral
abstinenţa faţă de alcool, dar să îşi dea seama amănunţit al propriei persoane.
acum că folosirea ţigărilor nu e bună, sau că e 5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă
133
înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă
a greşelilor noastre.
6. Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu
să ne scape de toate aceste defecte de
caracter.
7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze
slăbiciunile.
8. Am întocmit o listă cu toate persoanele
cărora le-am făcut necazuri şi am consimţit
să reparăm aceste rele.
9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de
acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă,
dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun
rău lor sau altora.
10. Ne-am continuat inventarul personal şi
ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-
am dat seama de ele.
11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să
ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu,
aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi,
cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne
priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.
12. După ce am trăit o trezire spirituală ca
rezultat al acestor paşi, am încercat să
transmitem acest mesaj altora şi să punem în
aplicare aceste principii în toate domeniile
vieţii noastre.
Anexa B
Cele Douăsprezece Tradiţii
ale Alcoolicilor Anonimi
1. Bunăstarea noastră comună ar trebui să
se afle pe primul loc; recuperarea
personală depinde de unitatea Comunităţii
A.A.
2. Întru atingerea scopului nostru comun,
de grup, nu există decât o autoritate
fundamentală: un Dumnezeu al iubirii aşa
cum se poate exprima El în conştiinţa
noastră de grup.
3. Singura cerinţă pentru a deveni membru
A.A. este dorinţa de a înceta băutul.
4. Fiecare grup ar trebui să fie autonom în
134
toate privinţele, cu excepţia chestiunilor
care afectează alte grupuri sau A.A.-ul în
ansamblu.
5. Fiecare grup are un singur scop
primordial – cel de a transmite mesajul
său alcoolicului care suferă încă.
6. Un grup A.A. nu ar trebui să sprijine,
să finanţeze şi să permită folosirea
numelui de A.A. nici unei alte instituţii
conexe sau unei companii externe, pentru
ca nu cumva problemele legate de bani,
proprietate sau prestigiu să ne distragă
de la obiectivul nostru primordial.
7. Fiecare grup A.A. ar trebui să se
autofinanţeze şi să refuze contribuţiile din
afară.
8. Alcoolicii Anonimi ar trebui să rămână
mereu nonprofesionişti, însă centrele
noastre de servicii pot angaja personal
calificat.
9. A.A.-ul ca şi comunitate ar trebui să nu
aibă vreodată o organizare strictă; putem
constitui însă consilii sau comitete de
servicii direct responsabile faţă de cei în
slujba cărora se află.
10.Comunitatea A.A. nu exprimă nici o
opinie referitoare la vreun subiect extern;
astfel, numele A.A.-ului nu ar trebui
niciodată să fie implicat în controverse
publice.
11.Politica noastră de relaţii publice se
bazează mai degrabă pe atragere decât
pe promovare; trebuie să ne păstrăm
întotdeauna anonimatul personal la nivel
de presă, radio şi film.
12.Anonimatul este baza spirituală a
tuturor tradiţiilor noastre şi ne reaminteşte
neîncetat să plasăm principiile deasupra
personalităţilor.
Despre autor
Pr. Meletios Webber este un preot
ortodox şi este parohul Bisericii Grec-
Ortodoxe Profetul Ilie din Santa Cruz,
California. A fost primit în Biserica
Ortodoxă în 1971 de Episcopul
 Kallistos Ware. Mai apoi, a absolvit lupta cu diavolul, cu ispita ce vine nu o
Teologia la Universitatea Oxford. Pr. datã pe zi, ci adeseori de zeci de ori în
Mel are, de asemenea, un doctorat în decursul unei ore, cu propria fire
consiliere şi mulţi ani de experienţă ca pãcãtoasã - zdrenţuitã pânã la epuizare
şi terapeut, mai ales în domeniul de puterea drogului şi în definitiv cu
spiritualităţii şi adicţiei. moartea prematurã - nu este şi aceasta
lupta lui Hristos în trupul şi duhul Sãu ce
culmineazã cu Învierea şi Înãlţarea,
despre care scrie atât de persuasiv Sf.
Postfaţã Nicolae Cabasila?
Nu întâmplãtor autorul ne trimite
la Scara duhovniceascã a Sfântului Ioan
Pr. Dr. Călin Popovici Scãrarul şi nu întâmplãtor e comparat
programul de recuperare cu lupta
Citind şi recitind cu atenţie cartea
monahului. În câteva rânduri de maximã
Pãrintelui Meletios Weber, ca preot
concentrare, Pãrintele Weber ne
duhovnic profund interesat şi implicat (în
introduce în tainele filocalice ale
mãsura posibilitãţilor) în Programul Sf.
spiritualitaţii ortodoxe, identificând cu
Dimitrie Basarabov - început la Cluj-
multã compasiune şi dragoste efortul
Napoca de cãtre admirabilul meu prieten
alcoolicului cu zdroaba monahului. Într-
Floyd Frantz, am considerat cã s-ar cuveni
adevãr, la inima acestei terapii colective
explicate şi subliniate douã aspecte, ce ar
se aflã încãpãţânarea de a lupta cu tine
putea apare la prima vedere creştinului
însuţi, în vreme ce orbecãind prin noapte
ortodox drept controversate, dar care, cred
cauţi cu disperare mâna lui Dumnezeu
eu, conferã în fond cãrţii şi implicit
care sã te tragã în sus. „Ca şi Paşii –
Programului, valoare metodologicã
scrie Pãrintele Meletios Weber – calea
înzestrându-le cu forţa proverbialului
monahalã implicã o reevaluare radicalã
pragmatism american.
a valorilor societãţii umane. De la bun
Primul aspect, mult mai puţin
început, egoul e pus deoparte, iar prin
discutabil, este lãudabila idee a autorului
rugãciune şi post, prin disciplinã şi efort,
de a identifica Programul celor 12 paşi cu
monahul îşi ’croieşte’ drumul cãtre
urcuşul duhovnicesc propus de mistica şi
Dumnezeu. Conştientizarea pãcatului în
ascetica ortodoxã. Terapia salvatoare a
viaţa de zi cu zi e un element important
acestui program este una pur spiritualã, în
al procesului de metanoia (de pocãire)
care sufletul omului e provocat sa declare
şi, cu fiecare pãcat recunoscut calea
rãzboi contra unui pãcat irezistibil,
devine tot şi tot mai atrãgãtoare.” (pag.
înveşmântat în hainele magnetice ale
96)
viciului, sã lupte cu boala necruţãtoare
Cu siguranţã vor fi existând în
care-l ţine îngenuncheat şi chircit, nu prin
lumea ortodoxã şi persoane mai
confortul unor medicamente care îşi fac
rigoriste, care vor privi probabil cu
ele singure treaba lucrând pentru tine, ci
uşoarã neîncredere un astfel de demers,
„doar” prin forţa credinţei şi a speranţei în
în care alcoolicii de diferite confesiuni se
izbãvire, ba în plus, recunoscând
reunesc şi se roagã împreunã la o
paradoxal cã singur şi lipsit de ajutor nu
„Putere Superioarã” ce nici mãcar nu
poţi face nimic. Dar ce luptã eroicã este
este identificatã cu Iisus Hristos, ba mai
aceea în care ştii cã vei fi cu siguranţã
mult, având libertatea riscantã de a şi-L
rãnit, dacã nu „ucis” de mai multe ori.... şi
imagina pe Dumnezeu dupã cum îi taie
atunci ne întrebãm: oare lupta alcoolicului
capul. Pentru ei, ca persoane cuvioase,
cu alcoolul, a drogatului cu drogul, nu este
trãitoare în duhul Ortodoxiei va fi simplu
şi aceasta un episod din Rãzboiul
sã spunã cã îndreptarea cea mai reuşitã
duhovnicesc al Sf. Nicodim Aghioritul? Iar
se obţine prin refugiul în atmosfera de
135
rugãciune şi profundã duhovnicie a
mãnãstirilor ortodoxe. E perfect adevãrat
acest lucru, dar din nefericire, realitatea
crudã a vieţii moderne ne demonstreazã
cã în puţinãtatea credinţei omului
contemporan, mãnãstirile noastre apar ca
fiind prea îndepãrtate şi prea ascunse prin
munţi şi codrii, comoditãţii orãşanului
‚robotizat’ de astãzi. Mã întreb, retoric, cât
de mare e numãrul alcoolicilor care si-au
gãsit salvarea printr-o astfel de fugã din
lume, când se ştie deja numãrul mare al
abstinenţilor din cadrul grupurilor AA, şi
care rezistã ispitei, neretraşi din lumea
care, cu indiferenţã rãutãcioasã ar vrea sã
le umple asceţilor, aproape zilnic, paharul
recãderii?
Cel de-al doilea aspect la care aş
dori sã fac referire, este unul sensibil şi se
referã la divergenţa care apare între
învãţãtura de credinţã ortodoxã şi
convenţia, sau mai exact concepţia
Comunitãţii Alcoolicilor Anonimi, descrisã
în capitolul 5 al cãrţii, privind „distincţia”
sau „diferenţa” care se face între teologie
şi spiritualitate.
Capitolul „Religie şi spiritualitate”
încearcã sã ofere un fundament teoretico-
metodologic Programului de recuperare
prin „Calea celor 12 paşi”, însã recurge la
teoretizãri scolastice, care din necesitãţi
strategice uşor de înţeles, se îndepãrteazã
de concepţia ortodoxã. Aşadar, din raţiuni
practice autorul afirmã cã religia şi
spiritualitatea sunt concepte aliate, dar
fiecare se concentreazã pe aspecte
diferite: religia e preocupatã cu persoana
lui Dumnezeu, spiritualitatea este
preocupatã cu ceea ce face Dumnezeu,
una este speculativã, iar cealaltã este
practicã ş.a.m.d. (pag.46). Când spune
„religie” autorul se referã de fapt la
dogmatica unei religii, adicã la conţinutul
ei doctrinar. Orice credinţã religioasã,
chiar şi aceea care respinge conştient
noţiunea de dogmã, în fapt se bazeazã tot
pe un sistem dogmatic: „totul este relativ”
este de exemplu „dogma” fundamentalã a
relativismului, întrucît din punctul ei
subiectiv de vedere, afirmaţia are un
caracter absolut.
136
Scolastic vorbind, dogmatica şi
spiritualitatea alcãtuiesc religia,
spiritualitatea fiind traducerea în acţiune
a ceea ce se crede în cuprinsul
dogmaticii. Împãrtãşind viziunea
scolasticã a creştinismului occidental,
autorul separã dogmatica (impropriu
numitã „religie”) de spiritualitate, deşi în
dinamica viziunii ortodoxe aceşti doi
termeni nu pot fi sub nici o formã
disociaţi, ori asamblaţi într-o simplã
relaţie de ”aliere” sau asociere
utilitaristã.
Dacã asemãnãm metaforic religia
cu lumina fizicã, atunci s-ar putea spune
cã dogmatica este substanţa religiei aşa
cum corpusculul este substanţa luminii,
iar spiritualitatea este aspectul de undã
al dogmaticii tot aşa cum în natura
luminii, unda luminoasã este de fapt
chiar corpusculul aflat în mişcare.
Aşadar ele sunt dualitatea înfãşuratã
prin care se exprimã un acelaşi întreg:
fascicolul de luminã (simultan corpuscul
şi undã), respectiv trãirea religioasã
(simultan teologie dogmaticã şi
spiritualitate).
În capitolul I, intitulat sugestiv „O
sensibilitate dezbinatã”, a cãrţii sale
apãrute în limba românã cu titlul
„Desluşirea Tainei”, teologul ortodox
englez Andrew Louth pledeazã extrem
de convingãtor contra imensei erori a
creştinismului occidental de a disocia
într-un mod schizoid experienţa
intelectului de mişcarea inimii în
cuprinsul trãirii credinţei religioase,
nefericitã inspiraţie, ce a condus
creştinismul în extrema aridã a
raţionalismului scolastic, sau, prin
contrareacţie, în cealaltã extremã a unui
pueril pietism lipsit de orice direcţie şi
claritate duhovniceascã. Bine echilibrat
şi adânc ancorat în Tradiţia creştinã – ce
rãmâne autenticã şi deci fertilã doar în
zona patristicii, Andrew Louth demascã
una din cauzele esenţiale ale rãtãcirii
duhovniceşti: „separarea dintre minte şi
inimã”: „Un mod în care se manifestã
divizarea în teologie îl constituie
separaţia dintre teologie şi spiritualitate,
dezbinarea dintre gândirea despre
Dumnezeu şi mişcarea inimii cãtre
Dumnezeu”. Iar aici s-a ajuns pentru cã
mulţi teologi au avut şi au tendinţa de a
reduce teologia la statutul de „ştiinţã”
construitã prin instrumentarul speculaţiei
filosofice, şi care, binenţeles, nu poate
depãşi obsesia mai vechiului duşman al
Revelaţiei creştine adicã a Gnozei,
pãcãtuind astfel grav prin orgolii
antropocentriste. Louth încearcã sã ne
reaminteascã ceea ce s-a uitat atât de
uşor în special în Europa de vest:”şi
anume cã „pentru Pãrinţi theologia este
mai largã decât termenul nostru, fiindcã
înseamnã nu doar învãţãtura despre Sf.
Treime, ci şi contemplarea Treimii”.
Unilateralitatea accentuãrii doar pe
elevaţia discursului teologic duce la un
creştinism abstract, teoretic, cu atât mai
agresiv sau cu atât mai permisiv, cu cât
este mai neputincios „în Duh şi Adevãr”.
În altã ordine de idei, cealaltã
unilateralitate, şi anume a focalizãrii pe
„spiritualitatea creştinã” ruptã de izvoarele
ei revelate supranatural (biblic şi patristic),
ne duce spre zona obscurã şi impersonalã
a umbrelor platonice animate artificial pe
pereţii de peşterã ai fanteziei minţii
umane, de „proiectorul” care este astãzi
diversiunea hindusã îmbrãcatã în straie
occidentale. Este vorba despre mişcarea
şi filosofia New-Age. Şi ajungând aici sã
facem şi o primã remarcã: spiritualitatea
lipsitã de un conţinut doctrinar limpede,
poate fi orice, inclusiv manifestare
maleficã (de exemplu satanismul este tot
un fel de spiritualitate). De altfel
satanismul îl şi gãsim în burta cea
slinoasã şi plinã cu de toate a New-Age-
ului, dosit în cufãrul mefistofelic pe care
scrie vrãjitorie (wicca).
Am dus discuţia pânã în acest colţ
al realitãţii, pentru a-i scuti pe
necunoscãtori de spaima descoperirii
accidentale a „Cãii celor 12 paşi” – trecut
abuziv în indexul de cuprins al
Almanahului New-Age. New-Age-ul, care
a şi pus ochii sãi lacomi pe <<terapia celor
12 paşi>>, se doreşte a fi un mozaic de
spiritualitãţi rupte de sursele lor (diferitele
137
doctrine religioase ori filosofice) şi care
chipurile demonstreazã unitatea
transcedentalã a tuturor religiilor ca şi
cum mozaicul New-Age reprezintã
supremumul sapienţial ce depãşeşte în
altitudine spiritualã orice „mãrginitã”
religie sau filosofie, ca sumã (eliberatã
de conflicte şi contradicţii) a tuturor
acestora. Justificarea acestui demers al
utopiei new-age-iste se bazeazã pe
convenţia metodologicã a separãrii
teologiei de spiritualitate în cadrul
Programului, şi pe care, nu din raţiuni
teoretice, ci din raţiuni practice creştinul
ortodox participant la grup trebuie sã o
accepte. Într-adevãr, Almanahul New-
Age alcãtuit de J. Gordon Melton,
Jerome Clark şi Aidan A. Kelly în 1991
include Programul celor 12 paşi între
celelalte mişcãri considerate parte a
buchetului new-age-ist, intre paginile
259-262. De vreme ce programul pare
sã funcţioneze în conjuncţie cu aproape
orice tip de religie formalã, autorii trag
urmãtoarea concluzie: „În general – spun
ei – membrii AA vor afirma, dupã cum se
şi obişnuieşte, cã AA este o frãţie
spiritualã sau o disciplinã spiritualã, nu o
religie, ceea ce însemneazã cã AA nu
este o bisericã, de vreme ce nici nu este
o organizaţie formalã.”
Ceea ce îi încânta la culme pe
new-age-işti este cã în cadrul grupurilor,
Dumnezeul ’numitor comun’ al
alcoolicilor nu mai are un nume biblic, ci
doar impersonala definire de „Putere
superioarã” şi mai ales faptul cã
alcoolismul nu mai este considerat drept
pãcat (în realitatea cãruia ei nu cred
defel) ci doar „boalã”. Dumnezeu nu mai
apare ca Judecãtor ce iartã pãcatele, ci
în ipostaza nu doar senilã ci chiar
demonicã a „Dumnezeului iubirii
necondiţionate şi a iertãrii
necondiţionate” (!). Ei nu
conştientizeazã, din nefericire, cã un
asfel de Dumnezeu care iartã automat şi
necondiţionat rãutatea (chiar şi cea
fãcutã în cazul drogurilor contra sinelui)
este un Dumnezeu autor şi propagator al
rãului prin actul incalificabil al îngãduirii.
Nu voi insista în combaterea pãgânismului
de tip New-Age şi nici în demascarea
deturnãrii Programului în pofida unor astfel
de asemãnãri ce ţin mai mult de
instrumentarul tehnic al metodelor
psihologiei moderne, ci mã voi întoarce la
susţinerea viziunii holiste ortodoxe.
Prin urmare, prezentând
dezvoltãrile maligne ale celor douã
extreme pe care le introduce nesanãtoasa
despicare a teologiei de spiritualitate, sã
observãm cã aceastã diviziune practicatã
atât de cãtre scolastica occidentalã cât şi
de cãtre hibrizii new-age-işti ai ezoterismul
platonic, neoplatonic, teosofic,
antroposofic, hindus sau de altã nuanţã,
nu înţelege şi nu vrea sã ştie care sunt
consecinţele antropologice ale aserţiei
antignostice prin care Sf. Ap. si Ev. Ioan
îşi începe practic Evanghelia: „Şi Cuvântul
S-a fãcut trup”16[4] Referindu-ne la tema
noastrã, printr-un alt fel de a spune
lucrurilor pe nume, sã zicem cã aceste
cuvinte pline de miez existenţial s-ar putea
traduce şi prin expresia „dogma s-a fãcut
spiritualitate”, adicã adevãrul despre
Dumnezeu s-a fãcut adevãr despre om -
prin comunicarea însuşirilor celor douã
naturi: divinã şi umanã în persoana
teandricã a Mântuitorului Iisus Hristos.
Taina aceastei perpetue
interschimbabilitãţi între teologia
dogmaticã şi spiritualitatea ortodoxã ce
descrie trãirea în Hristos, rãmâne greu de
pãtruns pentru cã e învãluitã în mistagogia
(caracterul ascuns al lucrãrii) Sf. Treimi.
Dogma ortodoxã este cheia acestei
cãutãri reciproce între om şi Dumnezeu.
Dar ce este dogma?
Dogma ortodoxã este breşa pe care
a fãcut-o întruparea Domnului în
umanitatea sãrãcitã prin care sã o poatã
umple pe aceasta cu bogãţia Sa inefabilã.
Este deschizãtura gnoseologicã prin care
divinitatea umple cu viaţã eternã ontologia
omului şi implicit a cosmosului. Ea este
aparatul montat în conştiinţa omului prin
care Dumnezeu suflã în el focul
energizator al harului dumnezeiesc.
16
138
Dogma naşte spiritualitatea întocmai
cum spune Simbolul credinţei: „luminã
din luminã” şi demonstreazã cã
nemãrginitul, prin ea, se poate mãrgini
pentru a se dãrui, aşa cum atât de
minunat se exprimã Pãrintele Dumitru
Stãniloae: „Caracterul definit al dogmelor
– spune marele nostru teolog – nu
contrazice, ci dimpotrivã, asigurã
conţinutul lor infinit. Renunţarea la
delimitãrile lor ar transforma adâncimea
fãrã de fund a misterului într-o baltã fãrã
de semnificaţie, în care e posibil orice,
dar nimic cu adevãrat nou şi profund. În
conţinutul atotcuprinzãtor al formulelor
dogmatice care delimiteazã strict acest
infinit, în bogãţia neconfundatã a
aspectelor lui de inepuizabilã adâncime
şi complexitate, teologia are un obiect de
interminabilã reflecţie. Dogmele au
nevoie de o punere în luminã a
conţinutului lor viu şi infinit în
corespondenţã cu viaţa duhovniceascã a
sufletului credincios, cu modul în care le-
au înţeles şi trãit sfinţii Pãrinţi ai Bisericii
şi cu nevoile fiecãrei epoci. Opera
aceasta o face Biserica prin teologie.”
Aşadar adevãrata spiritualitate este
adevãratã teologie şi viceversa:
adevãrata teologie este adevãratã
spiritualitate. Teologia dogmaticã şi
spiritualitatea nu sunt relaţionate şi
angrenate asemenea subansamblelor
unui tractor, ci sunt faţete ale unei
aceleiaşi exprimãri a trãirii unitare
sufleteşti omeneşti, doar cã locul de
manifestare este diferit: dogma
sãlãşluieşte în raţiune, în vreme ce
spiritualitatea se exprimã prin acţiunea
comunã a sentimentului şi voinţei.
Disocierea lor presupune dezintegrarea
sufleteascã a omului şi duce la apariţia
bolilor „scolastice” sau ezoterice. În final
ajungem la reţeta isihastã ce afirmã
necesitatea coborârii minţii în inimã.
Dogma trebuie sã „coboare” în
spiritualitate pânã la identitatea dintre
credinţã şi lucrãri. Abia atunci omul
devine teofor, adicã purtãtor al Sf.
Treimi. Altfel, dacã scãdem dogma
ortodoxã din orice fel de spiritualitate, nu
putem obţine decât pe diavol, mai mult
sau mai puţin prezent în orice laborator al
minţii autonome, cãci spiritualitatea fãrã
suport dogmatic nu e decât delirul pãgân
narcisist pentru cã e şi el antropocentric, al
mişcãrii şi filosofiei New-Age.
Şi totuşi, în pofida a tot ce s-a spus
în apãrarea integritãţii credinţei ortodoxe,
trebuie respectat pragmatismul
Comunitãţii Alcoolicilor Anonimi, ce afirmã
cã promovarea anonimatului teologic în
timpul terapiilor de grup este
fundamentalã. Personal, aseamãn
aceastã disociere (nefireascã repet în
Ortodoxie) dintre teologie şi spiritualitate în
cadrul întâlnirilor AA, cu sincopa, pauza
muzicalã dintre douã note ale partiturii, ce
permite tuturor instrumentelor
(participanţilor la grup) sã intre simultan în
aceeaşi linie melodicã, adicã în aceeaşi
stare generalizatã de empatie sufleteascã.
Concluzionând în final, ca unul ce
încearcã prin cuvânt şi faptã sã se
regãseascã în interioritatea celor descrise,
cred cu tãria celui ce a vãzut cu ochii sãi
puterea terapiilor spirituale de recuperare,
cã Programul celor 12 paşi precum şi
cartea Pãrintelui Meletios Weber (ce are
meritul de a traduce acest binecuvântat
program în limbajul spiritualitãţii ortodoxe),
sunt deosebit de importante pentru viaţa
duhovniceascã a credincioşilor ortodocşi.
Personal socot „Paşii transformãrii” ca
fiind o prezenţã indispensabilã pentru
biblioteca parohiei şi biblioteca personalã
a preotului şi în acelaşi timp nelipsitã în
dezbaterile seminariilor catedrei de
misiune şi activitãţi pastorale din cadrul
Facultãţiilor de Teologie Ortodoxã.
Programul salveazã vieţi şi familii ce apar
în ochii societãţii drept ruinate şi distruse
prin puterea drogului, în vreme ce cartea
este un adevãrat manual de iniţiere în
paşii acestui program. Duhovnicia
ortodoxã nu cuprinde doar cãrţile de slujbe
şi rugãciuni ci şi metode, practici,
rânduieli, reguli şi canoane menite sã
organizeze activitatea duhovniceascã
tocmai pentru a o face mai eficientã şi a o
scoate din arbitrariul unui subiectivism
haotic.
139
Existã din nefericire şi preoţi care
nu atât din indiferenţã cât din
nepricepere, înţeleg combaterea
patimilor propriilor lor credincioşi, doar
prin bombardarea conştiinţei
neputincioase a acestora cu tirul unei
retorici sterile trâmbiţate adeseori pe ton
judecãtoresc, care, în definitiv, reduce
lamentabil mesajul viu al Evangheliei la
sloganurile fixiste, înţepenite în teorie,
plictisitoare prin recursivitatea lor, ale
unui moralism veşnic neconvingãtor
pentru cã e mort. O astfel de atitudine nu
face decât sã-i îndepãrteze pe oamenii
nefericiţi de Bisericã şi în acelaşi timp sã
alimenteze jalnica smintealã de tip New-
Age. A sosit cred timpul sã dãm noi
dimensiuni pastoraţiei, receptivi la
schimbãrile de paradigmã ale
modernitãţii, să-L urmãm pe Hristos
care, dupã ce ţinea o cuvântare plinã de
prezenţa Duhului Sfânt, intra în mijlocul
oamenilor şi le tãmãduia orice boalã şi
orice neputinţã cu puterea Tatãlui.
Cercul fratern al întâlnirilor de grup ale
AA nu poate fi complet fãrã prezenţa
preotului care trebuie sã ofere atunci
când e nevoie, umãrul sãu celor cãzuţi
sub cruce.
Este imposibil ca un preot
ortodox, odatã ce a avut privilegiul de a
participa la o întâlnire de grup AA sau Al
Anon, sã nu fie mişcat de prezenţa
harului dumnezeiesc ce se reversã peste
aceşti adevãraţi asceţi. Ceea ce
convinge şi impresioneazã cu forţã
irezistibilã pe cel ce asistã la întâlnirile
AA, este tocmai aceastã încleştare a
braţelor dintre fraţii care mereu se scot
reciproc, cu îndelungã rãbdare şi
mutualã înţelegere, din groapa
mocirloasã a propriilor lor neputinţe.
Fraţii adevãraţi înţeleg, aşa cum
sesiseazã Pãrintele Kallistos Ware, cã
existã salvare pentru ei, dar cã „nimeni
nu se salveazã singur”, şi toţi învaţã sã
dãruiascã celuilalt ceea ce fiecare în
parte, prin mica lui vrednicie, a primit în
dar de la un Dumnezeu atotputernic, viu,
personal şi mai ales iubitor.
 Acesta nu este doar drumul ieşirii
din iadul adicţiei, ci mai mult decât atât,
este gura de rai spre care se îndreaptã
uneori alergând cu lacrimi de bucurie, iar
alteori târându-se prin noroi cu lacrimi de
disperare, cei ce prin „grup”, adicã prin
forţa comuniunii hristice, nu se lasã
niciodatã a se ţine de mânã: fiii risipitori
care, împreunã, se întorc acasã la Hristos:
Calea, Adevãrul şi Viaţa.

Citatele scripturistice sunt luate din

Biblia sau Sfânta Scriptură, apărută
la Editura Institutului Biblic şi de
Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1988

140