ANATOMIE II

Cuprins
Unitatea de curs 1. BAZELE ANATOMICE ALE FUNCŢIILOR DE NUTRIŢIE............................................5
Scopul unităţii de curs......................................................................................................................................................5
Obiectivele operaţionale...................................................................................................................................................5
1.1. APARATUL CARDIOVASCULAR........................................................................................................................5
1.1.1. Inima (Cordul)....................................................................................................................................................5
1.1.2. Arborele vascular................................................................................................................................................7
1.2. APARATUL RESPIRATOR..................................................................................................................................11
1.2.1. Căile respiratorii...............................................................................................................................................11
1.2.2. Plămânii............................................................................................................................................................12
1.3. APARATUL DIGESTIV........................................................................................................................................13
1.3.1. Tubul digestiv...................................................................................................................................................13
1.3.2. Glandele anexe ale tubului digestiv..................................................................................................................18
1.4. APARATUL EXCRETOR......................................................................................................................................20
1.4.1. Rinichiul...........................................................................................................................................................20
1.4.2. Căile urinare.....................................................................................................................................................22
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................................22
REZUMATUL UNITĂŢII DE CURS...........................................................................................................................22
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE................................................................................................................................23
TEMA DE CASĂ...........................................................................................................................................................23
Unitatea de curs 2. BAZELE ANATOMICE ALE FUNCŢIILOR DE RELAŢIE............................................24
Scopul unităţii de curs:...................................................................................................................................................24
Obiective operaţionale....................................................................................................................................................24
2.1. SISTEMUL NERVOS.............................................................................................................................................24
2.1.1. Dezvoltarea sistemului nervos..........................................................................................................................25
2.1.2. Sistemul nervos central.....................................................................................................................................26
2.1.3. Sistemul nervos periferic..................................................................................................................................37
2.1.4. Sistemul nervos vegetativ.................................................................................................................................40
2.2. ANALIZATORII.....................................................................................................................................................42
2.2.1. Analizatorul cutanat..........................................................................................................................................43
2.2.2. Analizatorul kinestezic.....................................................................................................................................44
2.2.3. Analizatorul olfactiv.........................................................................................................................................45
2.2.4. Analizatorul gustativ........................................................................................................................................45
2.2.5. Analizatorul vizual...........................................................................................................................................45
2.2.6. Analizatorul acustico-vestibular.......................................................................................................................47
2.3. SISTEMUL ENDOCRIN........................................................................................................................................49
2.3.1. Hipofiza............................................................................................................................................................49
2.3.2. Epifiza...............................................................................................................................................................50
2.3.3. Glanda tiroidă...................................................................................................................................................50
2.3.4. Glandele paratiroide.........................................................................................................................................50
2.3.5. Timusul.............................................................................................................................................................51
2.3.6. Pancreasul endocrin..........................................................................................................................................51
2.3.7. Glandele suprarenale........................................................................................................................................51
2.3.8. Glandele sexuale...............................................................................................................................................51
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................................51
REZUMATUL UNITĂŢII DE CURS...........................................................................................................................52
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE................................................................................................................................52
TEMA DE CASĂ...........................................................................................................................................................52
Unitatea de curs 3. BAZELE ANATOMICE ALE FUNCŢIEI DE REPRODUCERE.....................................53
Scopul unităţii de curs:...................................................................................................................................................53
Obiective operaţionale....................................................................................................................................................53
3.1. APARATUL GENITAL FEMININ........................................................................................................................53
3.1.1. Ovarul...............................................................................................................................................................53
3.1.2. Trompa uterină (tuba uterină)...........................................................................................................................54
3.1.3. Uterul................................................................................................................................................................54
3.1.4. Vagina...............................................................................................................................................................55
3.1.5. Vulva................................................................................................................................................................55
3.1.6. Glandele mamare..............................................................................................................................................55
3.2. APARATUL GENITAL MASCULIN....................................................................................................................56
3.2.1. Testiculul..........................................................................................................................................................56
3
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

3.2.2. Căile spermatice...............................................................................................................................................56

3.2.3. Glandele anexe.................................................................................................................................................56
3.2.4. Organele genitale externe.................................................................................................................................57
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................................57
REZUMAT UNITĂŢII DE CURS................................................................................................................................57
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE................................................................................................................................57
ANEXĂ..........................................................................................................................................................................58

4
 ANATOMIE II

Unitatea de curs 1.
BAZELE ANATOMICE ALE FUNCŢIILOR DE NUTRIŢIE
Scopul unităţii de curs
 însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice despre organizarea spaţială a elementelor structurale ale aparatelor cardiovascular,
respirator, digestiv şi excretor;
 cunoaşterea temeinică a inventarului morfologic normal, explorat la nivele submicroscopice şi microscopice.

Obiectivele operaţionale
După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:
 favorizeze formarea unei viziuni unitare asupra structurii organelor din corpul omenesc;
 integreze la nivel macroscopic datele microscopicului;
 dezvolte gândirea ştiinţifică, înţelegerea determinismului, cauzalităţii şi interdependenţei dintre structurile şi
funcţiile diferitelor organe.

* Sugerăm cursanţilor să folosească un caiet special în care să facă notaţii asupra problemelor studiate. În
acest caiet se vor scrie şi răspunsurile la întrebările de la finalul fiecărei unităţi de curs. Răspunsurule la cele două
teme de verificare vor fi redactate separat pe maximum 5 (cinci) pagini fiecare; pe baza acestor răspunsuri se va
realiza şi notarea.

1.1. APARATUL CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular este format din inimă şi sistemul de vase prin care circulă sângele şi limfa. în cadrul
său se disting: sistemul circulator sanguin şi sistemul limfatic.
Sistemul circulator sanguin este format din: inimă, artere, capilare şi vene. Din punct de vedere anatomo-
funcţional, se disting două circuite ale sângelui, strâns legate între ele: marea circulaţie (circulaţia sistemică) şi mica
circulaţie (circulaţia pulmonară).
La nivelul marii circulaţii se transportă prin artere sânge încărcat cu oxigen şi substanţe necesare
metabolismului circular; aceste substanţe ajung în reţeaua capilară, străbat peretele capilarelor şi împreună cu oxigenul
trec în lichidul interstiţial. Din lichidul interstiţial ele sunt preluate de celule. Bioxidul de carbon şi alţi produşi
proveniţi din metabolismul celular trec din celule în lichidul interstiţial şi de aici în capilarele sanguine. Din capilare
sângele venos este transportat prin vene la inimă, de unde este pompat mai departe spre organele de excreţie (plămâni,
rinichi, piele etc.).
La nivelul micii circulaţii, arterele duc sângele cu bioxid de carbon la plămâni unde se realizează schimbul de
gaze dintre organism şi mediul înconjurător (hemostaza). Bioxid de carbon iese în aerul alveolar, iar oxigenul, care intră
în sânge, este condus prin venele pulmonare înapoi la inimă.
Sistemul limfatic, reprezintă o cale derivată a aparatului cardiovascular, care transportă o parte a mediului
intern a organismului numită limfă. Limfa se formează din lichidul interstiţial şi este transportată prin capilare limfatice
şi vase limfatice, la ganglionii limfatici. În final, prin două trunchiuri colectoare limfatice mari, ea se varsă în sistemul
venos al marii circulaţii.

1.1.1. Inima (Cordul)

Este un organ musculos cavitar situat în cavitatea toracică între cei doi plămâni, în etajul inferior al
mediastinului anterior.
Configuraţia externă. Are formă de corn turtit, culcat pe diafragmă cu axul lung dispus oblic în jos, la stânga
şi înainte, astfel că 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului. Ea prezintă: o
faţă sternocostală convexă, o faţă diafragmatică plană, o margine dreaptă mai ascuţită şi o margine stângă mai
rotunjită (faţa pulmonară), un vârt orientat anterior şi la stânga şi o bază situată posterior şi la dreapta. Inima are o
mărime comparabilă cu cea a pumnului drept, greutatea variază între 250-300 g. şi o capacitate de peste 500 ml. Axul
mare al inimii este de 11 cm., iar cel transvers de 8-9 cm.
Vârful inimii orientat în jos şi spre stânga este situat în spaţiul V intercostal stâng, unde acest spaţiu este
intersectat de linia medioclaviculară stângă. Baza inimii priveşte înapoi şi spre dreapta; de la nivelul ei pleacă arterela
mari ale inimii (aorta şi trunchiul pulmonar) şi sosesc venele mari (cele două vene cave şi cele patru vene pulmonare).
La baza inimii se află atriile, iar spre vârf ventriculele. Pe faţa sternocostală, între cele două ventricule se află şanţurile
longitudinal anterior (pe faţa diafragmatică) şi posterior (inferior). Între atrii şi ventricule se găsesc şanţurile coronare
(stâng şi respectiv drept). În aceste patru şanţuri se găsesc arterele şi venele inimii. Locul unde şanţul interventricular

5
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

întretaie marginea dreaptă a cordului este numit incizura vârfului inimii; vârful inimii este format în întregime ddoar de
ventriculul stâng. Fiecare atriu are câte o mică prelungire, în fund de sac, numită auricul (urechiuşă) (fig. 1).
La exterior cordul este acoperit de pericardul fibros, care este un sac rezistent cu rol de protecţie şi format din
ţesut conjunctiv fibros care se continuă cu adventicea vaselor mari. Sacul pericardiac este fixat de stern, coloana
vertebrală şi diafragm prin ligamente; sub pericardul fibros se află pericardul seros, cu o foiţă parietatală care
căptuşeşte pericardul fibros şi o foiţă viscerală care aderă intim la miocard (constituind epicardul). Între foiţa parietală
şi viscerală se găseşte cavitatea pericardiacă. Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă, la locul de ieşire a vaselor
mari, formând câte o teacă separată pentru pediculul arterial şi pentru pediculul venos. Linia de reflexie a foiţelor
pericardului seros determină nişte funduri de sac (recesuri pericardiace). Pericardul seros are rol dinamic, deoarece
cantitate redusă de lichid din cavitatea pericardiacă permite alunecarea cordului în timpul ctivităţii lui, cu o frecare
minimă.
Cavităţile inimii. În interiorul cordului se află un sept longitudinal care separă complet partea dreaptă a inimii
cu sânge neoxigenat, de cea stângă cu sânge oxigenat; el se compune din septul interatrial (care desparte atriile) şi
septul interventricular care separă ventriculele. Perpendicular pe septul longitudinal este un sept transvers care separă
atriile de ventricule. Septul transvers este incomplet, prezentând orificiile atrioventriculare, prin care fiecare atriu
comunică cu orificiul respectiv.
Atriile sunt cavităţi aproximativ cubice situate spre baza inimii şi care nu comunică între ele; în viaţa
intreuterină a existat orificiul Botallo prin care cele două atrii au comunicat între ele; după naştere acest orificiu se
închide prin apariţia fosei ovale (mai subţire decât restul septului). Pereţii atriilor sunt mai subţiri decât pereţii
ventriculilor şi prezintă mai multe orificii. Fiecare atriu are o prelungire numită auricul (urechiuşă).
Atriul drept prezintă cinci orificii: în peretele superior prezintă orificiul venei cave superioare şi orificiul de
comunicare cu auriculul drept sau urechiuşa dreaptă; orificiul venei cave inferioare pe peretele inferior, orificiul său
având o valvulă incompletă (valvula Eustachio); orificiul sinusului coronar prevăzut cu valvula Thebesius; orificiul
atrioventricular drept prevăzut cu valvula tricuspidă. Spre faţa sternocostală pereţii atriului drept prezintă trabecule
musculare formate de muşchii pectinaţi (fig. 2).
Atriul stâng are şase orificii: pe peretele posterior şi pe cel lateral sunt patru orificii de deschidere a venelor
pulmonare; în partea anterioară orificiul atrioventricular stâng şi orificiul auriculului stâng sau urechiuşa stângă.
Ventriculele au formă piramidală triunghiulară cu baza spre orificiul ventricular. Pereţii lor nu sunt netezi ci
prezintă pe faţa internă trei categorii de trabecule cărnoase:
-de ordinul I, reprezentate de muşchii papilari, de formă conică, care prin baza lor aderă de pereţii ventriculilor, iar
vârful oferind inserţie cordajelor tendinoase care se prind pe valvulele atrioventriculare;
-de ordinul II, care se inseră prin ambele capete pe pereţii ventriculari;
-de ordinul III, care aderă pe toată întinderea lor de pereţi ventriculari, făcând relief în interiorul ventriculilor.
La baza ventriculeleor se află orificiile atrioventriculare (drept şi stâng), fiecare prevăzut cu valvula
atrioventriculră respectivă şi orificiile arteriale corespunzătoare. Pereţii ventriculilor sunt mai groşi decât cei atriali.
Ventriculul drept are trei pereţi: sternocostal (anterior), diafragmatic (inferior) şi septal (posterior). Peretele
septal are o parte membranoasă spre atrii şi alta musculară spre vârful cordului. Orificiul atrioventricular drept permite
comunicarea între atriul drept şi ventriculul drept şi este prevăzut cu valvula tricuspidă formată din trei valvule
(cuspide) de formă triunghiulară, prinse cu baza pe inelul fibros la orificiului, iar pe laturi dând inserţie cordajelor
tendinoase plecate de la mu;chii papilari. Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu trei valvule
semilunare (sigmoide), ca nişte cuiburi de rândunică. Ele au o margine aderentă de inelul firbros, iar alta liberă spre
lumen, care prezintă în partea mijlocie nodulul Morgagni.
Ventriculul stâng are un perete septal (anterior), pulmonar (posterior) şi un perete diafragmatic (inferior). La
baza ventriculului se află orificiul atrioventricular stâng, prevăzut cu valvula atrioventriculară stângă sau valvula
bicuspidă (valva mitrală); tot aici se află orificiul arterei aorte, prevăzut cu valvule semilunare (sigmoide) care au pe
marginea liberă nodulii Arantius. La nivelul valvulei sigmoide anterioare se găsesc orificiile de origine ale celor două
artere coronare (dreaptă şi stângă).
Structura pereţilor inimii. Peretele cardiac este alcătuit din trei tunici care, de la exterior spre interior sunt:
epicardul, miocardul şi endocardul.
Epicardul este foiţa viscerală a pericadrului seros, alcătuită din celule conjunctive, cubice.
Miocardul sau muşchiul cardiac este format din fibre musculare miocardice dispuse în fascicule circulare la
nivelul atriilor sau în fascicule oblicspiralate la nivelul ventriculelor. Fibrele musculare se inseră pe un schelet fibros
reprezentat de inelele fibroase ale orificiilor atrioventriculare şi arteriale; acest schelet separă complet miocardul atrial
de miocardul ventricular. Fibrele musculare cardiace spre deosebire de fibrele mu;chilor sheletici au câte un singur
nucleu central şi apar anastomozate între ele; dar la limita de separare dintre fibrele miocardice există discurile
intercalare, ceea ce demonstrează că muşchiul cardiac nu este un sinciţiu. În ventriculul stăng miocardul are grosimea
de 1 cm., iar în ventriculul drept este mai subţire; cel mai subţire este peretele atriilor.
Singura legătură anatomică şi funcţională între miocardul atriilor şi miocardul ventricului este realizată dintr-o
musculatură specifică care păstrează caracterele embrionare numită ţesutul nodal. Ţesutul nodal morfologic se
deosebeşte de cel contractil, prin aranjamentul neregulat al miofibrilelor care trec de la o celulă la alta sub formă de

6
 ANATOMIE II

reţele, cât şi prin abundenţa sarcoplasmei bogată în glicogen. Ţesutul nodal asigură automatismul cardiac şi este format
din noduli şi fascicule:
-nodulul sinoatrial (Keith-Flack) este situat în atriul drept în apropierea locului de deschidere a venei cave superioare;
-nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
-fasciculul atrioventricular (Hiss) care pleacă din nodulul atrioventricular şi străbate porţiunea membranoasă a septului
atrioventricular, constituind singura legătură între atrii şi ventricule; deasupra porţiunii musculare a septului
interventricular, se împarte în două ramuri (stângă şi dreaptă) care coboară în cele două ventricule unde se ramifică
formând reţeaua Purkinje (fig. 3).
Endocardul reprezintă stratul intern al peretelui cardiac şi este format dintr-un epiteliu simplu pavimentos, care
la nivelul atriilor se continuă cu endoteliul venelor, iar la nivelul ventriculilor, cu endoteliul arterial.
Vascularizaţia inimii.
Irigaţia arterială a cordului este asigurată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă) cu originea în bulbul
aortei ascendente. Coronara stângă după un scurt traiect se împarte în două ramuri: artera interventriculară anterioară ce
coboară în şanţul interventricular anterior, cealaltă artera circumflexă, ce străbate şanţul coronar stâng.
Coronara dreaptă se angajează în şanţul coronar drept apoi coboară prin şanţul interventricular posterior. Din arterele
coronare se desprind ramuri colaterale de tip terminal, ce nu se anastomozează cu ramurile vecine. Dacă una din aceste
colaterale se obliterează, prin spasm prelungit sau printr-un cheag de sânge (embolus), teritoriul respectiv nu mai
primeşte substanţe nutritive şi oxigen, se necrozează şi apare infarctul.
Majoritatea sângelui venos al cordului este strâns de colectorul venos principal al inimii (sinusul coronar), care
se găseşte în segmentul posterior al şanţului coronar stâng. Sinusul coronar se deschide în atriul drept printr-un orificiu
propriu prevăzut cu valvula Thebesius; există şi vene cardiace mici care se deschid direct în atriul drept.
Limfa inimii ajunge în ganglionii traheobronşici şi mediastinali.
Inervaţia inimii.
Inervaţia extrinsecă senzitivă este asigurată de nervul vag, iar cea efectoare, de fibrele simpatice provenite din
nervii cardiaci ai lanţului simpatic cervical şi fibre parasimpatice din nervii cardiaci ai vagului. Toate aceste fibre se
anastomozează formând plexul cardiac situat sub crosa aortei.

1.1.2. Arborele vascular

Arborele vascular este format din artere - vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre toate ţesuturile şi
organele, din capilare - vase cu calibru foarte mic care fac legătura între circulaţia arterială şi cea venoasă şi din vene,
prin care sângele este readus la inimă.
A. Structura pereţilor vasculari.
Arterele şi venele. Au peretele format din trei tunici, care de la interior spre exterior sunt: intima (internă),
media şi adventiţia (externă) (fig. 4).
Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie. În structura lor au următoarele tunici:
-endoteliul (tunica internă) alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale, turtite aşezate pe o membrană bazală; ea este în
continuarea endocardului ventricular;
-tunica medie, care la arterele mari (artere de tip elastic) este alcătuită din lame elastice dispuse concentric, rare fibre
musculare netede şi ţesut conjunctiv; în arterele mijlocii şi în cele mici (artere de tip muscular), media este groasă cu
numeroase fibre musculare netede şi rare fibre colagene şi elastice;
-adventiţia este formată din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi elastice şi este mai subţire decât la vene; în artere ca şi
în vene adventiţia prezintă şi vase mici de sânge (vasa vasorum) care hrănesc peretele vascular şi de asemenea, sunt
prezente fibre nervoase vegetative, mai numeroase la artere decât în vene.
Între aceste trei tunici există două membrane elastice: una internă care separă intima de media şi alta externă
care separă media de adventiciţia.
Calibrul venelor creşte de la periferie spre inimă, iar pereţii lor au în structura lor aceleaşi trei tunici, ca şi la
artere cu câteva deosebiri; cele trei tunici nu sunt bine delimitate, deoarece lipsesc cele două membrane elastice, tunica
mijlocie a venelor este mai subţire, adventiţia mai groasă, iar intima se continuă cu endoteliul atriilor. În venele situate
sub nivelul cordului, unde sângele circulă în sens opus gravitaţiei, endoteliul prezintă, din loc în loc, valvule în formă de
cuiburi de rândunică, având rolul de a fragmenta coloana de sânge.
La persoanele în vârstă fibrele elastice din tunica medie a arterelor se reduc, ca urmare arterele devin mai
rigide şi tensiunea arterială creşte. La unele persoane, în pereţii arterelor se depun lichide formând plăci ateromatoase.
Pereţii venelor pot suferi şi ei modificări patologice; astfel, la persoanele obligate prin profesie să stea mult în picioare
(stomatologi, frizeri), venele membrelor inferioare prezintă uneori dilataţii (varice). Inflamaşia pereţilor venelor se
numeşte flebită, însoţită de tulburări în circulaţia venoasă.
Capilarele. Sunt vase cu calibrul mic (4 - 12) răspândite în toate ţesuturile şi organele. De la interior spre
exterior, capilarele prezintă endoteliul, membrană bazală şi periteliul.
Endoteliul este format dintr-un singur rând de celule aplatizate şi prezintă pori de mărimi variabile prin care se
face schimbul de substanţe sau pori cu durată temporară prin care se realizează diapedeza (ieşirea elementelor figurate
ale sângelui).
Membrană bazală este bogată în fibre de reticulină şi mucopolizaharide.
7
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Periteliul este constituit dintr-un strat subţire de ţesut conjunctiv, cu fibre de colgen şi de reticulină, în care
sunt prezente şi fibre nervoase vegetative; unele celule au proprietăţi fagocitare şi un rol contractil. Pe lângă aceste
capilare, în ficat şi glandele endocrine, există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au un calibru mai mare (10 -
30 ), peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, nu au periteliu, iar lumenul este neregulat,
prezentând dilatări şi strâmtorări.
În structura arborelui circulator distingem două teritorii de circulaţii: circulaţia mare (sistemică) şi circulaţia
mică (pulmonară.)
- Circulaţia mică începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare şi se termină în atriul stâng prin cele patru
vene pulmonare.
- Circulaţia mare începe în ventriculul stâng prin artera aortă care transportă sângele spre ţesuturi şi organe şi se
termină în atriul drept prin cele două vene cave (superioară şi inferioară) şi sinusul coronar.
B. Sistemul arterial.
Sistemul arterial al micii circulaţii. Este reprezentat de sistemul trunchiului pulmonar cu ramurile lui.
Trunchiul pulmonar pleacă din ventriculul drept şi după un scurt traiect intrapericardiac, la stânga şi sub arcul
aortic se bifurcă în cele două artere pulmonare, dreaptă şi stângă. Fiecare arteră pulmonară ajunge la hilul pulmonar,
prin pediculul pulmonar respectiv. În pulmon, artera pulmonară dă ramuri care merg alături de bronhii şi se distribuie
segmentar ca bronhiile. Artera pulmonară dreaptă dă câte o arteră lobară superioară, medie şi inferioară (pentru cei trei
lobi), iar artera pulmonară stângă se ramifică în arteră lobară superioară şi alta inferioară pentru cei trei lobi. Arterele
lobare vor da ramuri segmentare, care se vor diviza ca şi bronhiile pe care le însoţesc, dând în final o arteriolă
intralobulară care va forma reţeaua de capilare perialveolare.
Sistemul arterial al marii circulaţii. Este reprezentat de sistemul aortic format de artera aortă cu ramurile ei
care se desprind din cele trei porţiuni ale acesteia: aorta ascendentă, arcul aortic şi aorta descendentă. La nivelul
vertebrei L4 - L5, aorta abdominală se împarte în ramurile terminale, reprezentate de cele două artere iliace comune
(stângă şi dreaptă).
a) Aorta ascendentă începe cu o regiune mai dilatată numită bulbul aortic, în care se disting cele trei valvule
semilunare; din ea se desprind cele două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm., se curbează şi formează crosa aortei.
b) Arcul aortic numit şi crosa aortei, se îndreaptă posterior peste pediculul pulmonar stâng. Din crosă urcă spre
baza gâtului trei ramuri care de la dreapta spre stânga sunt: trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă şi
artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se bifurcă după un traiect ascendent de câţiva cm., în artera
carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. cu excepţia originii lor din arcul aortic, carotidă comună şi
subclaviculara sunt simetrice în ceea ce priveşte traiectul şi ramificaţiile lor.
Arterele carotide comune urcă pe laturile faringelui până la marginea superioară a cartilajului tiroid, unde
prezintă o dilataţie numit sinus carotidian şi se bifurcă fiecare în carotida externă şi carotida internă.
Artera carotidă externă prin ramurile ei irigă gâtul, regiunea occipitală, temporală şi viscerele feţei.
Artera carotidă internă pătrunde în craniu printr-un canal osos săpat în stânca temporalului şi irigă encefalul,
globul ocular şi anexele sale.
Arterele subclaviculare, cu origini diferite se întind de la originea lor până la axilă de unde iau numele de
artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind mai multe ramuri:
-artera vertebrală care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se uneşte cu cea opusă şi formează artera bazilară;
aceasta se anastomozează cu ramurile cerebrale ale arterei carotide interne şi formează poligonul Willis, aşezat la baza
creierului, în jurul şeii turceşti;
-artera toracică internă, din care se desprind toate arterele intercostale anterioare;
-artera tiroidiană inferioară.
Artera axilară se întinde de la marginea inferioară a claviculei şi până la muşchiul marele pectoral în partea sa
inferioară, de unde se continuă cu artera brahială; irigă membrul superior, dar colateralele sale vascularizează pereţii
axilei şi peretele anterolateral al toracelui.
Artera brahială se întinde de la marginea inferioară a marelui pectoral, până la plica cotului unde împarte în
artera radială şi artera ulnară; ea irigă muşchii anteriori şi posteriori ai braţului.
Artera radială şi artera ulnară se întind de la plica cotului până la regiunea carpiană şi irigă antebraţul.
Arterele mâinii rezultă din anastomozarea arterei radiale şi arterei ulnare, din care se formează arcadele palmare, din
care se desprind arterele digitale comune, care distal se bifurcă în artere digitale proprii, care irigă palma şi degetele.
c) Aorta descendentă se împarte la rândul ei în aorta descendentă toracică şi aorta descendentă abdominală.
Aorta descendentă toracică se întinde până la diafragm şi ramuri parietale şi viscerale. Ramurile parietale
sunt arterele intercostale posteriare (în număr de 10) şi arterele diafragmatice superioare care irigă diafragmul şi
peretele toracic. Ramurile viscerale sunt arterele bronşice, pericardiace şi esofagiene.
Aorta descendentă abdominală este cuprinsă între diafragm şi vertera L 4. (unde se bifurcă în arterele iliace
comune); ea dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele lombare şi arterele
diafragmatice inferioare. Ramurile viscerale sunt la rândul lor repechi şi neperechi. Perechi sunt cele care
vascularizează aparatul urogenital fiind reprezentate de: artere suprarenale, renale şi genitale (respectiv testiculară şi
ovariană). Neperechi sunt ramurile care vascularizează tubul digestiv fiind reprezentate de: trunchiul celiac şi cele 2
artere mezenterice (superioară şi inferioară). Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri: splenică, gastrică stângă şi

8
 ANATOMIE II

hepatic. Artera mezenterică superioară vascularizează jejunul-ileonul, cecul, colonul ascendent şi jumătatea dreaptă a
colonului transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează jumătatea stângă a colonului transvers, colonul
descendent, sigmoid şi o parte din rect.
d) Ramurile terminale ale aortei. Arterele iliace comune (stângă, dreaptă) ajunse la articulaţia sacroiliacă se
împarte fiecare în arterele iliacă externă şi alta internă. Artera iliacă internă (hipograstrică) se distribuie în regiunea
pelvină, atât la pereţi, prin ramuri parietale (artera obturatorie, artera fesieră superioră şi inferioară), cât şi la
organele din bazin prin ramuri viscerale artere uterine, vezicale, vaginale, diferenţiale.
Artera iliacă externă, irigă membrul inferior, iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei unde
primeşte numele de artera femurală, irigând coapsa; ajunge pe faţa posterioară a genunchiului, unde ia nuele de arteră
poplitee, care se împarte în două artere tibiale (anterioară şi posterioară); cea anterioară irigă faţa anterioară a gambei
şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale. Artera
tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei, din ea desprinzându-se artera peronieră; în regiunea plantară a
piciorului, artera tibială posterioară se împarte în ramuri terminale numite artere plantare (internă şi externă), din care
se desprind arterele digitale plantare.

C. Sistemul venos.
Venele circulaţiei mici continuă reţeaua capilară perialveolară; din această reţea se formează venule dispuse
perilobular, care se continuă cu venele intersegmentare, care în drumul lor către hil, se unesc şi formează în cele din
urmă câte 2 vene pulmonare pentru fiecare plămân. După un scurt traiect în mediastin venele pulmonare se varsă în
atriul stâng.
Sistemul venos al marii circulaţii e reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă
inferioară, ce se deschid în atriul drept.
a) Vena cavă superioară drenează sângele venos de la jumătatea supradiafragmatică a corpului prin venele
jugulare interne şi de la membrele superioare şi torace prin venele subclaviculare. Ea se formează prin unirea în spatele
manubriului sternal a celor două vene brahiocefalice (dreaptă şi stângă). Fiecare venă (trunchi) brahiocefalică rezultă
din unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară de aceeaşi parte. Vena jugulară internă adună sângele de la
extremitatea cefalică şi îşi are originea în sinusurile venoase (vase situate în grosimea septurilor dureimater cerebrale).
Vena subclaviculară adună sângele venos al membrului superior, fiind continuarea venei axilare. În vena subclaviculară
se varsă şi limfa din organism adusă de canalul totacic, în stânga şi prin canalul limfatic drept, în partea dreaptă. Înainte
ca vena cavă superioară să se deschidă în atriul drept, primeşte ca afluent marea venă azygos.
Sângele venos al fiecărui membru superior este colectat de două sisteme venoase, unul profund şi altul
superficial. Venele profunde poartă aceeaşi denumire ca şi arterele pe care le însoţesc. De regulă, arterele mici şi
mijlocii sunt însoţite de câte două vene, iar arterele mari (artera axilară) numai de o singură venă. Venele suprficiale
(subcutanate) se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul liber prin transparenţă, datorită coloraţiei lor albastre.
Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde. La nivelul lor se fac injecţiile intravenoase. Dintre venele
superficiale menţionăm vena cefalică, care merge pe faţa externă a braţului şi se termină în vena axilară şi vena
bazilică ce merge pe faţa internă a braţului şi se termină într-una din venele brahiale. Venele profunde formează la
nivelul mâinii arcadele palmare (superificială şi profundă), care constituie originea venelor profunde.
Sistemul azygos este format din două vene azygos: marea venă azygos situată în dreapta coloanei vertebrale şi
mica venă azygos, situată în stânga coloanei vertebrale (fig. 5b). Sistemul azygos colectează sângele de la venele
intercostale, diafragmatice, bronşice, pericardiace, esofagiene. Marea venă azygos primeşte ca afluent mica venă
azygos, ce adună sângele din venele intercostale stângi.
b) Vena cavă inferioară drenează sângele venos de la jumătatea subdiafragmatică a corpului. Ea este aşezată
înaintea coloanei vertebrale lombare, la dreapta aortei, urcând de la L 5 pâna la orificiul venei cavei inferioare din
diafragmă. După un traiect de 1-2 cm., se deschide în atriul drept. Vena cavă inferioară adună sângele venos de la
membrele inferioare, pereţii şi viscerele din bazin, de la rinichi, glandele suprarenale, testicule sau ovare, cât şi sângele
venos de la ficat (vene suprahepatice). Ea se formează din unirea venei iliace comune, stângă şi dreaptă, care la rândul
lor sunt alcătuite din confluenţa venelor iliace internă şi externă, de aceeaşi parte.
Vena iliacă internă (hipograstrică) adună sângele de la viscerele şi pereţii bazinului prin ramuri viscerale
(vena uterină, venele rectale, venele vezicale, vena vaginală, vena diferenţială) şi prin ramuri parietale (venele fesiere
superioară şi inferioară, vena obturatorie).
Vena iliacă externă continuă vena femurală care colectează sângele venos de la nivelul mebrului inferior. Ca şi
la membrul superior se disting vene superficiale şi profunde. Venele superficiale încep din reţeaua de pe faţa dorsală a
piciorului şi sunt reprezentate de vena safenă mare şi vena safenă mică: vena safenă mare urcă pe partea medială până
la rădăcina coapsei unde se varsă în vena femurală; vena safenă mică merge pe partea posteriaoră a gambei şi se termină
în vena poplitee.
Venele profunde au un traiect invers arterelor şi sunt câte două pentru fiecare arteră mică şi mijlocie şi numai o
singură venă pentru artera poplitee şi femurală.
Sistemul venei porte aparţine şi el sistemului venei cave inferioare şi începe prin capilarele de la nivelul tubului
digestiv subdiafragmatic şi se termină în capilarele sinusoide hepatice. Vena port hepatică transportă spre ficat sânge
încărcat cu substanţe nutritive, rezultate în urma absorbţiei; se formează în spatele colului pancreasului din unirea venei

9
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

mezenterice superioare cu trunchiul mezenterico-splenic, rezultat din unirea venei splenice cu vena mezenterică
inferioară.
D. Sistemul limfatic.
Prin sistemul limfatic circulă limfa, care face parte din mediul intern al organismului şi ajunge în circulaţia
venoasă (fig. 5a); sub acest aspect sistemul limfatic poate fi considerat ca o derivaţie a sistemului cardiovascular.
Originea sistemului limfatic, este reprezentată de capilarele limfatice terminate în "fund de sac", bogat anastomozate
între ele şi dispuse atât superficial, cât şi profund. Capilarele limfatice depăşesc ca diametru capilarele sanguine şi pe
traiectul lor prezintă dilatări şi strâmtorări. Prin confluenţa capilarelor limfatice, se formează vase limfatice care au pe
traiectul lor valvule semilunare mai dezvoltate decât la vene, apărând macroscopic ca un "şirag de mărgele". În structura
vaselor limfatice se găsesc aceleaşi trei tunici existente în peretele arterelor şi venelor, dar sunt mai subţiri şi între
straturi nu există o limită netă. Pe traiectul vaselor limfatice se află ganglionii limfatici, dispuşi în general în grupe în
anumite regiuni ale corpului, deşi există şi ganglioni izolaţi.
În corpul omului se descriu ganglioni regionali superficiali sau profunzi, din care amintim:
- ganglioni ai capului, care strâng limfa organelor de la cap;
- ganglioni cervicali profunzi, situaţi în jurul venei jugulare interne, care colectează limfa de la viscerele gâtului;
-ganglioni axilari, situaţi la rădăcina membrului superior, care drenează limfa de la membrul superior, peretele anterior
al toracelui şi glanda mamară;
- ganglioni inghinali, situaţi la rădăcina membrului inferior, care drenează limfa de la membrul inferior, peretele
anterior al abdomenului şi perineului;
- ganglioni hilari, situaţi în hilul diferitelor organe (plămâni, ficat, splină, rinichi);
- ganglioni mediastinali, care colectează limfa viscerelor toracice;
- ganglioni mezenterici, care colectează limfa din intestinul subţire;
- ganglioni colici, care strâng limfa de la colon;
- ganglioni lombari, situaţi de-alungul aortei abdominale;
- ganglioni iliaci, aşezaţi pe traiectul vaselor iliace.
Structura ganglionului limfatic. La exterior, ganglionii limfatici sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă, de la care
pleacă radiar spre interior, septuri conjunctivo-vasculare ce delimitează spaţii (loji) în care este cuprins parenchimul
ganglionar. Parenchimul prezintă o zonă sub capsulă, numită corticală şi alta spre centru, numită medulară. În lojele
zonei corticale, unde septurile sunt mai îndepărtate între ele, se află aglomerări de limfocite ce formează foliculi
limfatici. În medulară, ţesutul limfoid se dispune în cordoane foliculare, anastomozate între ele. Atât în medulară cât şi
în corticală se găsesc spaţii (sinusuri), în care se deschid vasele aferente ganglionului, care pătrund în ganglion prin
periferia lui. Vasul eferent limfatic părăseşte ganglionul prin hilul său; tot prin hil pătrund în ganglioni şi vasele
nutritive sanguine.
Principalele trunchiuri limfatice. Capilarele limfatice, care se găsesc în toate organele corpului confluează şi
formează vase limfatice aferente, ale diferitelor grupe ganglionare, unde se îmbogăţesc cu limfocite. Vasele eferente ale
ganglionilor din acelaşi grup de ganglioni se unesc şi formează vase limfatice mai mari, care la rândul lor se unesc cu
alte vase similare şi formează trunchiuri limfatice, care colectează limfa dintr-o regiune a corpului. Se cunosc
următoarele trunchiuri limfatice mari:
-trunchiul jugular stâng şi drept, care colectează limfa de la cap şi gât;
-trunchiul subclavicular stâng şi drept, care colectează limfa de la membrul superior, din axilă şi glanda mamară;
-trunchiul bronhomediastinal stâng şi drept, care colectează limfa din pereţii şi viscerele toracice;
-trunchiul lombar stâng şi drept, care colectează limfa de la pereţii şi organele din bazin şi de membrul inferior;
-trunchiul intestinal (unic), care colectează limfa de la ganglionii mezenterici şi colici;
Aceste trunchiuri limfatice ajung în final în cele două colectoare mari, canalul toracic şi vena limfatică dreaptă.
Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic; el începe printr-o dilataţie numită cisterna Chyli (Pecqet),
situată înaintea vertebrei L2. Primeşte ca afluenţi cele două trunchiuri lombare, trunchiul intestinal, trunchiurile jugular,
subclavivular şi bronhomediastinal stâng. În final, canalul toracic drenează limfa din jumătatea subdiafragmatică a
corpului şi din partea stângă a jumătăţii supradiafragmatice. Canalul toracic urcă prin faţa coloanei vertebrale şi în
spatele aortei, străbate diafragmul şi pătrunde în torace. Deasupra vertebrei T 4, se îndreaptă spre stânga şi se deschide în
unghiul venos stâng, format din unirea venei jugulare din stânga cu vena subclaviculară stângă.
Vena limfatică dreaptă are o lungime de 1-2 cm. şi colectează trunchiurile jugular drept, subclavicular şi
bronhomediastinal drept. Ductul limfatic drept drenează deci, limfa jumătăţii drepte supradiafragmatice drepte a
corpului şi se termină la confluenţa dintre vena jugulară internă dreaptă şi vena subclaviculară dreaptă ( unghiul venos
drept).
Splina.
Splina este un organ abdominal, intraperitoneal, nepereche, care aparţine sistemului circulator sanguin, atât
structural, cât şi funcţional. Este însă un organ limfopoetic (formează limfocite) şi constituie un organ de depozit
sanguin pe care le trimite în circulaţie în timpul efortului fizic sau în hemoragii.
Splina este situată în loja splenică, între colonul transvers şi diafragm, în unghiul stâng la colonului. Este un
organ parenchimatos, de culoare roşie închisă şi cântăreşte cca. 160 g., având forma bobului de cafea. Splina are trei
feţe, trei margini, un vârf şi o bază. Feţele splinei sunt: diafragmatică, în raport cu diafragmul, gastrică care conţine

10
 ANATOMIE II

hilul şi este în raport cu stomacul şi o faţă renală, care este în raport cu rinichiul stâng. Baza splinei se numeşte şi faţa
colică, deoarece vine în raport cu colonul transvers şi mezocolonul.
Structura splinei. Splina este învelită la exterior de peritoneu, care continuându-se pe organele vecine,
formează două ligamente ce leagă splina de pancreas şi stomac. Sub peritoneu se află capsula splinei, care conţine fibre
colagene, elastice şi fibre musculare netede. Din capsulă se desprind trabecule conjunctive (septuri), pe calea cărora
pătrund în splină vasele şi nervii. Parenchimul splenic are în structura sa pulpă albă (ţesut limfoid ce formează foliculii
limfatici ai splinei) şi pulpa roşie, (ţesut în care găsim capilare sinusoide, din care iau naştere venele splinei).

1.2. APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimbului de gaze între
organism şi mediul înconjurător. Din punct de vedere anatomo-funcţional aparatul respirator este alcătuit din căile
respiratorii şi din plămâni.

1.2.1. Căile respiratorii.

Căile respiratorii sunt organe cu rol în vehicularea aerului şi cuprind căile respiratorii superioare formate din
cavităţile nazale şi faringe şi căile respiratorii inferioare formate din laringe, trahee şi bronhii.
Cavitatea nazală. Reprezintă primul segment al căilor respiratorii şi este divizată de septul nazal, în două
cavităţi simetrice numite fose nazale. Cavităţile nazale sunt aşezate sub baza craniului şi deasupra cavităţii bucale. Ele
au o primă porţiune numită vestibul nazal situată anterior la nivelul nasului şi alta mai întinsă, posterioară numită
cavitatea nazală propriu-zisă, situată în viscerocraniu. Cavităţile nazale osoase comunică anterior cu exteriorul printr-
un orificiu numit apertură piriformă. Nasul astupă apertura piriformă, permiţând comunicarea anterioară a fiecărei
cavităţi nazale, printr-un orificiu numit nară, situat la baza nasului. Posterior cavităţile nazale comunică cu faringele
prin cele două choane.
Piramida nazală (nasul extern). Piramida nazală are formă de piramidă triunghiulară. În structura ei se găseşte
un schelet osteocartilaginos, pe care se prind o serie de muşchi ai mimicii; aceştia determină dilataţia sau constricţia
narinelor. La exterior piramida nazală este acoperită de piele, aderentă la nivelul scheletului cartilaginos şi mobilă la
nivelul celui osos. Suprafaţa internă a vestibulului nazal prezintă un epiteliu, asemănător pielii, bogat în glande sebacee
şi peri cu rol de a opri impurităţile din aer. Fiecare fosă nazală propriu-zisă are patru pereţi: superior (îngust format din
lama ciuruită a etmoidului); inferior (format din palatul dur care separă fosele nazale de cavitatea bucală); lateral
(format de masele laterale ale etmoidului pe care sunt aşezate cornetele nazale). Cornetele nazale delimitează
depresiuni numite meaturi (superior, inferior şi mijlociu) (vezi fig. 10). În meaturile superior şi mijlociu se deschid
sinusurile paranazale (maxilare, sfenoidale, frontale şi etmoidale), iar în meatul inferior se deschide canalul
lacrimonazal. Septul nazal este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată ce poate genera hemoragii nazale (epistaxis).
Cavitatea nazală este căptuşită de mucoasa nazală, care prezintă două porţiuni: mucoasa olfactivă, situată în
partea superioară a cavităţii nazale şi mucoasa respiratorie (un epiteliu cilindric ciliat) în permanenţă umedă şi
abundent vascularizată pentru a favoriza încălzirea aerului.
Sinusurile paranazale au o mucoasă ce se continuă cu mucoasa foselor nazale. Ele menţin o temperatură
constantă şi au rol de cutie de rezonanţă în fonaţie; inflamaţia mucoasei lor se numeşte sinuzită.
Faringele. Faringele este al doilea organ al căilor respiratorii şi reprezintă locul de încrucişare a căilor
respiratorii şi digestive.
Laringele. Este situat în partea anterioară a gâtului, sub osul hioid, deasupra traheei unde proeminează sub
piele; pe lături se găsesc lobii glandei tiroide, iar anterior muşchii subtiroidieni. Laringele are formă de trunchi de
piramidă, cu baza mare orientată superior şi baza mică inferior, unde se continuă cu traheea. Are un schelet cartilaginos,
format din trei cartilaje neperechi (cartilajul tiroid, cricoid, epiglotic) şi trei perechi (cartilajele aritenoide, corniculate
şi cuneiforme) unite între ele prin ligamente sau articulaţii (fig. 6). În interior este căptuşit de o mucoasă care determină
în cavitatea laringelui patru plici numite corzi vocale, două superioare (false) şi două inferioare (adevărate); plicile
vocale sunt căptuşite cu un epiteliu pavimentos stratificat în timp ce restul mucoasei laringiene este de tip
pseudostratificat.
Muşchii laringelui sunt striaţi şi se împart în extrinseci care deplasează laringele în timpul deglutiţiei şi muşchi
intrinseci care se prind cu ambele capete de cartilajul laringelui (dilatatori ai glotei, constrictori ai glotei şi tensori ai
corzilor vocale). Spaţiul din cavitatea laringelui cuprins între corzile vocale superioare şi inferioare se numeşte etajul
glotic, deasupra lui se află etajul supraglotic, iar dedesubt etajul infraglotic, care se continuă cu traheea.
Traheea. Este un conduct cilindric fibrocartilaginos cu diametrul cca. 2cm., lung de cca. 12 cm., ce se întinde
de la marginea inferioară a laringelui C 6, până la bifurcarea ei în cele două brohii principale (T 4). Traheea este situată
anterior de esofag şi prezintă două segmente: unul cervical care anterior este în raport cu istmul glandei tiroide şi lateral
cu artera carotidă comună, vena jugulară internă şi nervul vag; unul toracal care anterior este în raport cu sternul şi
lateral cu faţa mediastinală a plămânilor. În structura traheei se găsesc 18-20 de inele cartilaginoase incomplete
posterior; aceste semiinele în formă de potcoavă sunt unite în partea posterioară de o membrană musculo-fibroelastică

11
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

care permite dilatarea esofagului şi înaintarea bolului alimentar în timpul deglutiţiei. La exterior se află ţesut conjunctiv,
iar în interior traheea este căptuşită de un epiteliu pseudostratificat.
Bronhiile principale. Sunt organe tubulare care reprezintă segmentul terminal al segmentelor respiratorii şi
fac legătura între trahee şi plămâni. Bronhiile principale dreaptă şi stângă provin prin bifurcarea traheei şi după un
traiect extrapulmonar prin mediastin şi pediculul pulmonar ajung la hilul pulmonar şi pătrund în plămân unde se
ramifică şi constituie arborele bronşic. Bronhia principală dreaptă este verticală şi mai scurtă, având în structura sa 4-7
inele cartilaginoase; bronhia principalâ stângă este oblică şi mai lungă, având 7-12 inele fibrocartilaginoase.

1.2.2. Plămânii.
Plămânii sunt organele principale ale aparatului respirator, deoarece la nivelul lor are loc schimbul de gaze
între organism şi mediu (hematoza). Plămânii sunt situaţi în cavitatea toracică, deasupra diafragmului şi au formă de
con turtit dinspre partea medială şi prezintă: o faţă medială, mediastinală, uşor concavă; o faţă costală, convexă, situată
lateral; o bază, pe diafragmă; vârful, situat deasupra coastei 1; marginile, care delimitează feţele între ele. Pe faţa
costală plămânul drept prezintă două fisuri (una oblică şi alta orizontală), iar plămânul stâng numai fisura oblică, ce
împart plămânii în lobi; faţa mediastinală este plană şi prezintă hilul plămânului prin care intră sau ies elementele
pedicului pulmonar (bronhia principală, artera şi venele pulmonare, arterele şi venele bronhice, nervii vegetativi, vase
limfatice). Culoarea plămânilor la copil este roză-gri, la adult cenuşie, iar la fumători şi cu pete negre. Greutatea
plămânilor este de 700 g., pentru plămânul drept şi 600 g., pentru cel stâng.
Structura plămânului. Plămânii sunt constituiţi din arborele bronşic, lobuli (formaţiuni piramidale situate la
nivelul ultimilor ramificaţii ale arborelui bronşic), ramificaţiile vaselor pulmonare şi bronşice, nervi şi vase limfatice,
toate cuprinse în ţesut conjunctiv (parenchimul pulmonar).
Plămânul drept prezintă trei lobi (superior, mijlociu şi inferior), iar plămânul stâng numai doi lobi (superior şi
inferior). Fiecare lob este alcătuit din segmente care reprezintă unităţile anatomice, funcţionale şi clinice ale plămânului;
segmentele au limite proprii, aeraţie proprie, vascularizaţie proprie şi structură proprie. Plămânul stâng are 11 segmente,
iar cel stâng 10. Fiecare segment este format din lobuli, care au formă piramidală, cu baza spre suprafaţa plămânilor, iar
vârful spre o bronhie supralobulară orientată spre hil. În jurul lobulului se află ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice,
celule conjunctive şi celule macrofage.
Arborele bronşic. După pătrunderea bronhiilor principale prin hil în plămâni, ele se ramifică în bronhii lobare,
care la rândul lor se ramifică în bronhii segmentare. Bronhiile lobare şi bronhiile segmentare au structură asemănătoare
cu structura bronhiilor principale, cu deosebirea că inelele lor fibrocartilaginoase sunt discotinui, fiind formate din plăci
fibrocartilaginose separate. Bronhiile segmentare se divid de mai multe ori şi dau naştere la bronhiile supralobulare,
care pătrund prin vârful lobulului pulmonar în interiorul lobulului devenind bronhiole intralobulare; ele nu mai au nici
plăci fibrocartilaginoase în structura lor găsindu-se fibre musculare netede, circulare. Bronhiolele la rândul lor se
ramifică în 50-100 bronhiole terminale, ce sunt ultimile ramificaţii ale arborelui bronşic cu rol în conducerea aerului.
Bronhiolele terminale dau naştere bronhiolelor respiratorii (acinoase) care se continuă cu canalele alveolare, ale căror
pereţi prezintă dilataţii în formă de saci (saci alveolari), în care se deschid alveolele. Totalitatea elementelor rezultate
dintr-o bronhiolă pulmonară formează acinul pulmonar (fig. 7). Alveolele pulmonare sunt în număr de 75-100 milioane,
realizând o suprafaţă de cca. 100 m2. Pe o membrană bazală se găsesc celule alveolare mici, cu nucleu mare şi celule
alveolare mari de formă ovoidală. Celulele epiteliului alveolar au rol respirator şi fagocitar.
În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare perialveolare careîmpreună cu pereţii alveolelor
formează bariera alveolo-capilară, în a cărei structură intră epiteliul alveolar, membrana bazală fibro-elastică a
alveolelor, membrana bazală a capilarului şi endoteliul capilarului. La nivelul acestei bariere au loc schimbul de gaze
dintre alveole şi sânge.
Vascularizaţia plămânilor.
Plămânii au o dublă vascularizaţie: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia nutritivă face parte din marea circulaţie şi este asigurată de arterele şi venele bronşice. Arterele
bronşice sunt ramuri ale aortei toracale, care aduc la plămâni sânge cu oxigen; ele însoţesc arborele bronşic şi ajung
numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii unde se termină în reţeaua capilară. Venele bronşice, cu originea în
reţeaua capilară, transportă sângele cu CO2, în sistemul azygos, care se deschide în vena cavă superioară.
Vascularizaţia funcţională face parte din mica circulaţie şi este asigurată de trunchiul pulmonar şi venele
pulmonare. Trunchiul pulmonar aduce la plămân sângele încărcat cu CO2 şi după un scurt traiect se împart în artera
pulmonară dreaptă şi stângă, pătrunzând fiecare în plămânul respectiv, prin hil. Ajunse în plămân, arterele pulmonare,
însoţesc ramificaţiile arborelui bronşic şi se capilarizează în jurul alveolelor pulmoare, unde formează reţea capilară
perialveolară. La acest nivel sângele cedează CO2 şi primeşte O2. De la reţeaua capilară pornesc venele capilare (câte
două pentru fiecare plămân). Ele ies din plămân prin hil şi se duc spre atriul stâng.
Pleura.
Fiecare plămân este acoperit de o membrană seroasă numită pleură. Pleura este formată din două foiţe: una
parietală şi alta viscerală. Foiţa parietală, căptuşeşte pereţii toracelui, iar foiţa viscerală, acoperă plămânul pătrunzând
şi în scizuri. Între cele două foiţe se află cavitatea pleurală, o cavitate virtuală, cu presiune negativă, care obligă cele
două foiţe să stea lipite una de cealaltă; între cele două foiţe există o peliculă fină de lichid pleural ce uşurează

12
 ANATOMIE II

alunecarea plămânului în timpul mişcărilor respiratorii. Cavitatea pleurală poate deveni reală când conţine aer
(pneumotorax), sânge (hemotorax) sau puroi (piotorax).
Mediastinul.
Este o regiune topografică limitată lateral de feţele mediale ale celor doi plămâni, acoperiţi de pleure
mediastinale. Anterior ajunge până la stern, posterior până la coloana vertebrală toracală şi la extremităţile posterioare
ale coastelor, inferior până la diafragm, iar superior comunică larg cu baza gâtului. În mediastin sunt situate: inima
învelită în pericard; baza vaselor mari (vena cavă superioară, vena cavă inferioară, cele patru vene pulmonare, artera
aortă, trunchiul pulmonar); traheea şi cele două bronhii principale. În plan posterior (mai aproape de coloana vertebrală)
se găsesc: aorta descendentă, esofagul, nervii vagi, lanţul toracal de ganglioni simpatici, sistemul venelor azygos şi
canalul limfatic toracic.

1.3. APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea organelor care au ca funcţie principală digestia şi absorbţia
alimentelor şi în acelaşi timp, eliminarea reziduurilor alimentare neabsorbite, prin actul defecaţiei. Aparatul digestiv
este format din tubul digestiv şi glandele anexe. Tubul digestiv (canalul alimentar) este cuprins între orificiul bucal şi
orificiul anal şi este alcătuit din: cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestinul subţire şi intestinul gros. (fig. 8) .
Glandele anexe se dezvoltă din epiteliul tubului digestiv, unele rămânând în interiorul peretelui (intramurale), iar altele
mai mari se depărtează de perete, dar păstrează legătura cu acesta prin canale de excreţie; astfel, glandele salivare sunt
anexate cavităţii bucale, iar ficatul şi parcreasului sunt anexate duodenului.

1.3.1. Tubul digestiv.

1.3.1.1. Cavitatea bucală.

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, cu rol în masticaţie, deglutiţie, supt, fonaţie, gust,
mimică şi în respiraţie. Este situat în etajul inferior al craniului visceral, sub cavitatea nazală. Comunică anterior cu
exteriorul prin orificiul bucal, delimitat de cele două buze, iar posterior prin istmul bucofaringian cu faringele. Istmul
este delimitat superior de vălul palatin de care este suspendată uvula (lueta), pe laturi de arcurile palatine anterioare
(glosopalatine), iar inferior de baza limbii. Este o cavitate virtuală când gura este închisă şi devine reală numai când
gura este deschisă.
Cavitatea bucală este împăţită de arcadele alveolo-dentare în vestibul (spaţiul cuprins între buze, obraji şi dinţi)
şi cavitatea bucală propriu-zisă, delimitată de arcadele dentare.
Cavitatea bucală propriu-zisă comunică cu vestibulul prin spaţiile interdentare şi spaţiu retromolar; peretele
superior este format din bolta palatină care o separă de fosele nazale. Bolta palatină este formată anterior de palatul dur,
iar posterior de vălul palatin, ambele coperite de mucoasa palatină ce se continuă lateral cu gingiile. Vălul palatin numit
şi palatul moale se prezintă ca o formaţiune musculo-membranoasă, mobilă, acoperită pe faţa bucală cu un epiteliu
pluristratificat pavimentos necheratinizat, în timp ce faţa faringiană este acoperită de un epiteliu cilindric ciliat. Palatul
moale prezintă o margine liberă ce se continuă median cu o proeminenţă ovală numită lueta (omuşor), iar lateral se
prelungeşte cu două arcuri (pilieri): unul anterior, celălalt posterior. Între pilieri, de o parte şi de alta, se află amigdala
palatină (cu rol antiinfecţios). Planşeul bucal conţine cei doi muşchi milohioidieni, glandele salivare sublinguale şi
corpul limbi.
Vascularizaţia cavităţii bucale este dată de ramuri ale arterei carotide externe; sângele venos este colectat de
vena jugulară internă, vasele limfatice ajung în ganglionii cervicali, iar inervaţia senzitivă este asigurată de ramuri ale
nervului trigemen.
În cavitatea bucală se găsesc limba şi dinţii.
Limba.
Limba este un organ muscular acoperit de mucoasă, cu rol în masticaţie, supt, deglutiţie, gust şi în limbajul
articulat. Limba are formă alungită, turtită dorso-ventral şi prezintă două porţiuni: corpul limbii ce constituie partea
orizontală liberă şi mobilă şi rădăcina ce constituie partea verticală fixă, dispusă posterior, fixată de osul hioid şi de
epiglotă. Faţa inferioară a corpului limbii, netedă, se leagă de mucoasa planşeului cavităţii bucale prin frâul limbii.
Mucoasa linguală (epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat) pe faţa dosală are aspect catifelat datorită
papilelor linguale care sunt de patru feluri:
- papile circumvalate în număr de 7-12 aşezate la limita dintre corpul şi rădăcina limbii în forma literei "V" ("V" - ul
lingual) deschis anterior; în centrul lor se află o ridicătură înconjurată de un şanţ circular;
- papile fungiforme cu extremitatea liberă în formă de ciupercă, dispuse la vârful limbii;
- papile foliate cu aspect de lame verticale, asemănătoare unor foi de carte, situate pe marginile laterale ale limbii;
Aceste trei feluri de papile sunt numite şi papile gustative deoarece sunt prevăzute şi cu receptori gustativi;
- papile filiforme, formaţiuni lungi, conice, cu vârful ramificat, lipsite de muguri gustativi; sunt situate pe faţa dorsală a
limbii, inervate de ramuri ale trigemenului şi au rol în sensibilitatea exteroceptivă.

13
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

În structura limbii, intră muşchii extrinseci (care vin de pe oasele şi organele vecine) şi muşchii intrinseci (cu
originea şi inserţia la nivelul limbii). Sângele este adus de artera linguală, ramură a arterei carotide externe; săngele
venos este colectat de vena linguală şi condus la vena jugulară internă. Limfaticele se deschid în ganglionii cervicali
profunzi. Inervaţia senzorială este realizată de facial (nervul VII bis), glosofaringian (IX) şi vag (X). Inervaţia senzitivă
(durere, tact, temperatură) este asigurată de nervul lingual (ramura trigemenului) pentru 2/3 anterioare. Inervaţia
motorie este realizată de nervul hipoglos (XII).
Dinţii.
Dinţii sunt cele mai dure organe din organism şi au rol în digestia fizică a alimentelor şi în fonaţie. Sunt fixaţi
în alveolr prin ţesut conjunctiv numit peridonţium, care are fibrele uşor oblice, cu rol de ligamente alveolodentare.
Totalitatea dinţilor formează dentiţia, care la om se prezintă în două etape: dentiţia temporară "de lapte" şi dentiţia
permanentă.
Dentiţia temporară, cuprinde 20 de dinţi, apare între 6 luni şi 2 ani, cu următoarea formulă dentară
I = 2/2; C = 1/1; M = 1/1.
Dentiţia permanentă, cuprinde 32 de dinţi, apare prin înlocuirea primilor dinţi între 6-13 ani, cu excepţia
molarului 3 (măseaua de minte) care apare mai târziu (între 18-20 ani) sau deloc, cu următoarea formulă dentară:
I = 2/2; C = 1/1; PM = 2/2; M = 1/1.
Configuraţia externă a dinţilor. Un dinte este format din: coroană, partea vizibilă la exterior, rădăcină, partea
ascunsă în alveolă şi col (gât) situat între coroană şi rădăcină şi acoperit de mucoasa gingivală. După forma coroanei
dinţii se împart în: incisivi, care au coroana ca o daltă pentru tăierea alimentelor, canini, cu coroana conică pentru
sfâşierea alimentelor, premolari cu 2 tuberculi şi molari cu 3-5 tuberculi; premolarii şi molarii sun folosiţi pentru
sfărâmarea alimentelor. Rădăcina se termină printr-un vârf (apex) pe unde pătrund vasele şi nervii dinţilor; rădăcina este
unică la incisivi, canini şi premolari superiori, la premolari şi molarii inferiori este bifurcată, iar la molarii superiori este
trifurcată.
Structura dinţilor. Dintele este alcătuit din dentină (ivoriul), o substanţă dură, galbenă ce reprezintă un ţesut
osos de tip special (fig. 9).Celulele sale se numesc odontoblaste şi prezintă prelungiri asemănătoare osteoblastelor. La
nivelul rădăcinii peste dentină, se găseşte cementul, iar la niveul coroanei se găseşte smalţul, cel mai dur ţesut din
organism cu grad de mineralizare de 95 %. Smalţul este secretat de celulele adamantine, care dispar înainte de erupţia
dinţlor. La nivelul coroanei se observă o cavitate centrală, numită cavitatea dentară, ce se continuă în rădăcină cu
canalul dentar, terminat printr-un orificiu, prin care pătrund vasele şi nervul dintelui. Cavitatea dintelui conţine pulpa
dentară, formată din ţesut conjunctiv, vase de sânge şi nervi.
Vascularizaţia dinţilor este realizată prin artera maxilară internă, ramură terminală a carotidei externe.
Limfaticele ajung în ganglionii cervicali profunzi. Dinţii sunt inervaţi de ramuri ale nervilor tirigemeni.

1.3.1.2. Faringele.
Este un organ tubular musculo-membranos, situat anterior de coloana vertebrală, de la baza craniului până la
C6 la adult, unde se continuă cu esofagul. Este o cale mixtă respiratorie şi digestivă, fiind locul de încrucişare a acestor
două căi, dar are sunt permeabile în mod alternativ. Cavitatea faringelui este împărţită în 3 etaje (fig. 10):
- rinofaringele, ce comunică cu fosele nazale prin choane şi se întinde de la baza craniului până la vălul palatin; pe
pereţii laterali, se găsesc orificiile tubelor auditive (trompa lui Eustachio), prin care comunică cu urechea medie, în
jurul cărora sunt prezente amigdalele tubare. Pe peretele posterior este amigdala faringiană, a cărei hipertrofie dă
vegetaţiile adenoide;
- bucofaringele, delimitat de vălul palatin şi un plan orizontal ce trece prin osul hioid; comunică anterior cu cavitatea
bucală prin istmul gâtului care e delimitat superior de vălul palatin, pe laturi de arcurile palatine, iar inferior de baza
limbii. Între cele 2 arcuri palatine, se găseşte vestibulul faringian, în interiorul căruia se află amigdala palatină; cele
două amigdale palatine împreună cu amigdalele faringiană, tubară şi limguală, formează inelul limfatic Waldeyer;
- laringofaringele, ce comunică anterior cu laringele prin orificiul laringian, protejat de epiglotă.
Structura faringelui. De la interior spre exterior se disting următoarele straturi:
- tunica mucoasă, reprezentată de un epiteliu pseudostratificat în rinofaringe, şi de un epiteliu pluristratificat pavimentos
necheratinizat în bucofaringe şi laringofaringe; sub membrana bazală se găsesc glande seroase şi glande mucoase.
- tunica submucoasă, formată din ţesut conjunctiv fibros dens (aponevroza faringiană);
- tunica musculară, alcătuită din muşchi striaţi, dintre care unii au fibre circulare ce micşorează lumenul (muşchi
constrictori), iar alţii au fibre longitudinale (muşchi ridicători şi dilatatori), care ridică faringele în timpul deglutiţiei,
împiedecând pătrunderea bolului alimentar în laringe;
- adventicea, dispusă la exterior şi formată din ţesut conjunctiv lax.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din artera carotidă, iar sângele venos este drenat în vena jugulară
internă. Limfaticele merg la ganglionii cervicali profunzi. Inervaţia senzitivă este asigurată de glosofaringian, cea
motorie de glosofaringian, vag şi simpaticul cervical.

14
 ANATOMIE II

1.3.1.3. Esofagul.
Esofagul este un organ tubular musculo-membranos, cu rol de conducere a alimentelor din cavitatea bucală în
esofag. El are o lungime de 25-30 cm., cu un diametru de 2 cm. şi străbate trei regiuni: cervicală, toracică şi abdominală
şi de aceea i se descriu topografic 3 regiuni. Traiectul său se află înaintea coloanei vertebrale, iar anterior în partea sa
superioară este traheea, iar sub arcul aortic se află atriul stâng. Pe părţile laterale este acoperit de pleura mediastinală,
iar în regiunea abdominală este acoperit de peritoneu.
Structura esofagului. Peretele esofagului este alcătuit din 4 tunici care de la interior spre exterior sunt:
-tunica mucoasă, ce formează 5-6 pliuri longitudinale (ce permit dilatarea lumenului esofagului în momentul trecerii
bolului alimentar) şi este reprezentată de un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat;
-tunica submucoasă, formată din ţesut conjunctiv lax ce asigură mobilitatea mucoasei pe musculară;
-tunica musculară, are fibre striate în 1/3 superioară, iar în rest fibre netede, trecerea făcându-se gradat. Fibrele
musculare alcătuiesc un start intern circular şi altul extern longitudinal;
-adventicea, dispusă la exterior şi formată din ţesut conjunctiv lax; în regiunea abdominală peste adventice se află
peritoneul.
Vascularizaţia este dată de artera tiroidiană, în regiunea cervicală, de arterele esofagiene din aortă pentru
esofagul toracic şi din ramuri ale arterei gastrice stângi, pentru regiunea abdominală. Venele au un traiect invers
arterelor şi vor duce sângele în vena jugulară internă, în vena mare azygos şi în vena portă; la nivelul esofagului
abdominal se realizează anastomoze porto-cave (între sistemul port şi sistemul cav superior). Limfaticele drenează în
ganglionii cervicali profunzi, ganglionii mediastinali şi în ganglionii gastrici. Inervaţia senzitivă este asigurată de nervul
vag, iar motilitatea este controlată de plexul asofagian, format de fibra simpatice şi vagale.
Cavitatea abdominală.
În interiorul trunchiului se descriu 2 cavităţi separate între ele prin diafragmă: superior cavitatea toracică, iar
inferior cavitatea abdominală care la rândul ei comunică cu cavitatea pelviană, situată în micul bazin. La nivelul
cavităţii abdominale se descrie seroasa peritoneală cu o foiţă parietală ce aderă de peretele extern şi o foiţă viscerală ce
înveleşte organele tubului digestiv. Formaţiunile alcătuite din peritoneu şi care se întind de la organele intraperitoneale
la peretele abdominal se numesc mezouri (care permit o mobilitate mai mare a organelor intraperitoneale). Spaţiul dintre
pereţii abdomenului şi foiţa parietală a peritoneului este denumit spaţiu extraperitoneal şi organele situate aici sunt fixe
şi au doar faţa dinspre cavitatea abdominală acoperită de peritoneul parietal. Spaţiul delimitat de peritoneul parietal este
cavitatea peritoneală.
Peritoneul visceral, după ce acoperă segmentul superior al tubului digestiv se refelctă pe peretele posterior al
cavităţii abdominale, formând mezourile, care sunt purtătoare de vase şi asigură şi mobilitatea organului respectiv
(mezocolon transvers, pentru colonul transvers, mezosigmoid, pentru colonul sigmoid, mezenter, pentru jejun-ileon).
Mezoul colonului transvers cu direcţie aproape orizontală împarte cavitatea peritoneală în etajul
supramezocolic şi etajul inframezocolic.
Mezenterul (mezoul intestinului subţire) cu o direcţie oblică, împarte etajul inframezocolic în firida colică
stângă şi dreaptă. pe peretele anterior al abdomenului viscerele pot fi proiectate la nivelul unor regiuni delimitate de 2
linii orizontale duse prin arcurile costale şi spinele iliace antero-superioare şi 2 linii verticale duse pe marginea laterală a
muşchilor drepţi abdominali. Se descriu astfel:
- etajul superior cu hipocondrul stâng şi drept, între ele fiind regiunea epigastrică;
- etajul mijlociu cu regiunile abdominale laterale stângă şi dreaptă, iar median regiunea ombilicală (mezogastrică);
- etajul inferior cu regiunile inghinală stângă şi dreaptă, având între ele regiunea pubiană (hipogastrică).
Organele acoperite în întregime de peritoneu se numesc organe intraperitoneale (stomac, jejun-ileon, colon
transvers şi sigmoid); cele acoperite numai anterior se numesc organe retroperitoneale (duoden, colon ascendent, colon
descendent).

1.3.1.4. Stomacul.
Stomacul este cel mai dilatat segment al tubului digestiv cu rol de depozit temporal al alimentelor. Este aşezat
în etajul supramezocolic, în dreptul hipocondrului stâng şi al hipogastrului, într-un spaţiu denumit loja gastrică. În mod
obişnuit la omul viu are forma literei "J", fiind ca un cârlig. Stomacul are: două feţe (anterioară şi posterioară); două
margini (stângă sau marea curbură şi dreaptă sau mica curbură) şi două extremităţi (superioară sau cardia prin care
comunică cu esofagul şi inferioară sau pilorul, prin care comunică cu duodenul). Are o lungime de cca. 25 cm şi o
capacitate de 1500 cm3.
Stomacul cuprinde două porţiuni: una verticală şi alta orizontală. Porţiunea verticală are, la rândul ei, două
părţi: fundul stomacului (fornix) şi corpul stomacului. Porţiunea orizontală are şi ea două părţi: una mai dilatată numită
antrul piloric, ce continuă corpul stomacului şi alta, canalul piloric, ce se continuă cu duodenul, prin orificiul piloric
(fig. 11).
Structura stomacului. Peretele stomacului este alcătuit din 4 tunici care de la interior spre exterior sunt:
- tunica mucoasă, ce formează 5-6 pliuri pe fiecare faţă; pe suprafaţa mucoasei, şanţuri puţin adânci delimitează zone
mici numite arii gastrice, pe suprafaţa cărora se află orificiile glandelor gastrice. Acestea sunt glande tubulare simple
sau ramificate ce secretă sucul gastric; după localizarea lor se disting glande cardiale, fundice şi pilorice. Mucoasa este

15
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

un epiteliul este simplu, cilindric şi conţine şi glande unicelulare ce secretă mucus. În mucoasă sunt şi foliculi limfatici
solitari;
- tunica submucoasă, formată din ţesut conjunctiv lax ce conţine vase de sânge şi plexul nervos vegetativ submucos
(Meissner), format din fibre simpatice şi parasimpatice;
- tunica musculară, formată din fibre musculare netede dispuse în trei straturi (la exterior fibre longitudinale, la mijloc
fibre circule şi în interior fibre oblice). Între stratul mijlociu şi cel superficial există plexul nervos vegetativ mienteric
(Auerbach) format din fibre simparice şi parasimpatice;
- tunica seroasă, reprezentată de foiţa viscerală a peritoneului.
Vascularizaţia este realizată de ramuri provenite din arterele trunchiului celiac, iar sângele venos ajunge în
vena portă. Limfaticele ajung în ganglionii marii şi micii curburi şi de aici în cisterna Chyli. Inervaţia stomacului este
asigurată de plexul gastric, constituit din fibre simpatice şi parasimpatice.

1.3.1.5. Intestinul subţire.

Este cel mai lung segment al tubului digestiv (4-6 m) şi este cuprins între stomac cu care comnică cu orificiul
piloric şi intestinul gros cu care comunică prin orificiul ileo-cecal, prevăzut cu valvula ileo-cecală. Intestinul subţire are
două porţiuni: una fixă, mai scurtă, duodenul şi alta mobilă, mai lungă, jejuno-ileonul.
Duodenul este un organ retroperitoneal, fixat de peretele posterior al cavităţii abdominale, la nivelul
vertebrelor L1 - L2, situat profund atât supra cât şi inframezocolic, atât în firida colică dreaptă cât şi cea stângă.
Duodenul are forma unei potcoave, în scobitura căreia se găseşte capul pancreasului. Are cca. 30 cm., se întinde de la
orificiul piloric până la flexura (unghiul) duodeno-jejunală. Duodenul curpinde 4 porţiuni: superioară, descendentă,
orizontală şi ascendentă.
- Porţiunea superioară (bulbul duodenal) cuprinsă între orificiul piloric şi vezica biliară.
- Porţiunea descendentă coboară prin faţa rinichiului drept până la polul inferior al acestuia (între flexura duodenală
superioară şi flexura duodenală inferioară).
- Porţiunea orizontală, care taie coloana vertebrală la nivelul vertebrei L4, (între flexura doudenală inferioară şi rădăcina
mezenterului).
- Porţiunea ascendentă, care este la stânga rădăcinii mezenterului şi se termină la flexura duodeno-jejunală.
Jejuno-ileonul (intestinul mezenterial). Aceste două segmente sunt mobile, intraperitoneale, fiind legate de
peretele posterior printr-o plică peritoneală numită mezenter. Este aşezat în etajul inframezocolic, în interiorul cadrului
colic sub forma 14-16 anse intestinale. Jejuno-ileonul se întinde de la flexura duodeno-jejunală până la orificiul ileo-
cecal, unde se deschide în cec. Mezenterul are două margini: una prin care se inseră de intestin (hilul intestinului) şi alta
rădăcina mezenterului lungă de 16 cm., oblică fixată pe peretele posterior, la nivelul unghiului ileo-colic.
Structura intestinului subţire. Intestinul subţire ca şi celelalte segmente ale tubului digestiv prezintă 4 tunici
care de la interior spre exterior sunt: tunica mucoasă, submucoasă, musculară şi seroasă.
- Tunica mucoasă, are la suprafaţă un epiteliul simplu, cilindric cu platou striat, striaţiile fiind date de microvilozităţile
specifice epiteliului absorbant. Sub epiteliul se găseşte corionul, un ţesut conjunctiv lax în care sunt celelalte
componente ale mucoasei. Corionul alcătuieşte scheletul plicilor circulare şi al vilozităţilor intestinale. Plicile circulare
(valvulele conivente) sunt nişte cute transversale, în număr de cca. 600, înalte de 7-8 mm., sunt mai numeroase în jejun,
dar lipsesc în duoden şi ileon. Valvulele conivente şi vilozităţile intestinale (cca. 4 milioane) măresc suprafaţa de
absorbţie până la cca. 10 m2 (fig. 12).
Vilozităţile intestinale sunt prelungiri filiforme lungi de 1-1,5 mm., care dau un aspect catifelat mucoasei
intestinale. Ele au la exterior epiteliul simplu cilindric (ce conţine din loc în loc şi celule caliciforme secretoare de
mucus), aşezat pe o membrană bazală. În vilozitate intră o ramură arteriolară, care după capilarizare formează una sau
două venule. În axul vilozităţii este chiliferul central, vasul limfatic care stă la originea colectorului intestinal limfatic.
În vilozitate sunt şi fibre musculare netede care prin contracţia lor golesc vilozitatea şi favorizează absorbţia. Glandele
intestinale (Lieberkühn) sunt glande tubuloase simple, răspândite în tot intestinul. Glandele duodenale (Brunner) au la
om o secreţie mucoidă şi sunt glande tubuloacinoase ramificate, prezente doar la nivelul duodenului, care ajung până în
submucoasă şi se deschid fie direct în intestin, fie în extremitatea profundă a glandelor Lieberkühn. Tot în mucoasă se
află foliculi limfatici izolaţi (solitari), în duoden şi jejun şi foliculi agregaţi (plăcile Peyer) grupaţi sub formă de
grămezi, prezenţi numai în ileon.
Musculara mucoasei separă mucoasa de submucoasă şi este alcătuită din fibre musculare netede, circulare în
partea internă şi longitudinale în partea externă. La nivelul duodenului se observă două proeminenţe ale mucoasei:
papila mare şi deasupra ei papila mică. În papila mare, se află sfincterul Oddi ce controlează orificiile canalului
coledoc şi canalului Wirsung, ce se deschid la acest nivel. În papila mică se deschide canalul Santorini (canalul accesor
al pancreasului).
- Tunica submucoasă este alcătuit din ţesut conjunctiv lax ce permite alunecarea mucoasei pe tunica musculară. La
acest nivel ajung glandele Brunner în duoden. În ea se găseşte plexul nervos submucos (Meissner).
- Tunica musculară cu fibre musculare netede circulare în partea internă şi longitudinale în partea externă; între ele este
plexunl nervos mienteric (Auerbach).
- Tunica seroasă este reprezentată de foiţa viscerală a peritoneului, ce înveleşte în întregime intestinul, formând
mezenterul care asigură mobilitatea jejuno-ileonului.

16
 ANATOMIE II

Vascularizaţia intestinului subţire este realizată pentru duoden şi capul pancreasului, de arterele pancreatico-
duodenale superioară şi inferioară, ce vin de la artera hepatică şi respectiv artera mezenterică superioară. Pentru jejuno-
ileon, artera mezenterică superioară dă 14-16 artere jejunale care fac arcade în grosimea mezenterului, de unde se
distribuie prin vasele drepte la peretele intestinal. Ileonul, primeşte ramuri din artera mezenterică superioară. Sângele
venos este colectat de vena mezenterică superioară prin care ajunge la vena portă. Limfaticele merg în ganglionii
mezenterali, iar de aici în trunchiul limfatic intestinal.
Inervaţia intestinului subţire este asigurată de plexul mezenteric superior. În peretele intestinal fibrele
vegetative participă la formarea plexului mienteric (Auerbach) din musculară şi plexul submucos Meissner.

1.3.1.6. Intestinul gros.

Intestinul gros este ultima parte a tubului digestiv, având un rol redus în digestie şi absorbţie, dar mai
important prin funcţia motorie de evacuare a reziduurilor alimentare. Are o lungime de 1,60 m. şi iniţial un diametru de
7 cm. care scade în partea terminală la 4 cm.; se întinde de la orificiul ileo-cecal până la orificiul anal şi este alcătuit din
cec, colon şi rect.
Cecul este primul segment al intestinului gros, situat în fosa iliacă dreaptă. Cecul se termină, în fund de sac,
deoarece orificiul ileo-cecal este situat la câţiva cm., subterminal, pe peretele său medial. În partea sa inferioară, tot
medial, se găseşte un diverticul rudimentar lung de 6-7 cm., numit apendice vermiform, care datorită bogăţiei în ţesut
limfoid se mai numeşte şi "amigdala abdominală".
Colonul situat în continuarea cecului, se termină cu rectul la nivelul vertebrei S 3. Colonul înconjură intestinul
subţire descriind un traseu în forma literei "U" răsturnate, denumit cadru colic, constituit din 4 segmente: ascendent,
transvers, descendent şi sigmoid (fig. 13).
- Colonul ascendent pleacă de la valvula ileo-cecală, urcă în dreapta până sub ficat unde formează flexura colică
dreaptă.
- Colonul transvers este cuprins între flexura colică dreaptă şi flexura colică stângă având un traiect aproape orizontal
ce pleacă de la rinichiul drept şi ajunge la rinichiul stâng sub polul inferior al splinei unde formează unghiul splenic
(flexura colică stângă).
- Colonul descendent coboară de la flexura colică stângă de-a lungul regiunii lombare până la creasta iliacă stângă, unde
se continuă cu colonul sigmoid.
- Colonul sigmoid are forma literei "S", începe în fosa iliacă stângă şi se termină la nivelul vertebrei S 3, unde se
continuă cu rectul. Colonul sigmoid vine în raport cu osul sacral şi vezica urinară, iar la femei şi cu uterul.
Intestinul gros prezintă caractere anatomice care-l deosebesc de intestinul subţire şi anume: teniile, plicile
semilunre, haustre şi apendice epiploice. Plicile semilunare sunt sugrumări ale colonului ce alternează părţi
proeminente numite haustre, dând aspectul de încreţituri largi; acestea se datorează faptului că benzile musculare din
lungul intestinului, numite tenii musulare, sunt mai scurte decât lungimea sa şi din această cauză îl cutează. Pe suprafaţa
intstinului gros se găsesc mici grămezi de grăsime acoperite de peritoneu, ce se numesc apendice epiploice.
Structura colonului. În structura colonului sunt aceleaşi 4 tunici la care distingem următoarele particularităţi:
- Tunica mucoasă are un epiteliu cilindric, simplu, ce nu prezintă vilozităţi, nici valvule conivente şi este mai slab
vascularizată decât mucoasa intestinului subţire; în schimb este bogată în celule caliciforme secretoare de mucus.
- Tunica musculară prezintă fibrele longitudinale organizate la exterior în tenii musculare în număr de 3 la colonul
ascendent, transvers şi descendent şi în număr de 2 la colonul sigmoid.
- Tunica seroasă la exterior reprezentată de peritoneului, care se comportă diferit:
 la nivelul cecului, peritoneul îl înveleşte pe toate feţele formând un mezou care se numeşte mezocec;
 la nivelul colonului ascendent şi descendent, foiţa viscerală a peritoneului le înveleşte numai anterior,
devenind astfel organe retroperitoneale;
 la nivelul colonului transvers foiţa viscerală formează mezocolonul transvers care împarte cavitatea
abdominală în două etaje, unul superior, supramezocolic şi altul inferior, inframezocolic. Colonul transvers
este legat de marea curbură a stomacului prin ligamentul gastrocolic, de el atârnă marele epiploon;
 la nivelul colonului sigmoid, peritoneul îl înveleşte în întregime (foiţa viscerală) formând un mezou numit
mezosigmoid.
Vascularizaţia cecului şi colonului ascendent, câ şi jumătatea dreaptă a colonului descendent, se realizează prin
ramuri din artera mezenterică superioară; jumătatea stângă a colonului tarnsvers, colonului descendent şi sigmoid
primesc ramuri din artera mezenterică inferioară; venele până la flexura stângă merg în vena mezenterică superioară, iar
restul în vena mezenterică inferioară; ambele contribuie la formarea venei porte ce merge la ficat. Limfaticele drenează
limfa în ganglionii mezocolici şi mezenterici şi mai departe spre colectorul limfatic intestinal.
Inervaţia este realizată de fibrele simpatice şi parasimpatice, de regulă pe calea vaselor, prin aşa numitele
plexuri perivasculare. În peretele intestinal fibrele vegetative formează plexul mienteric (Auerbach) din tunica
musculară şi plexul submucos (Meissner).
Rectul este ultima parte din intestinul gros ce continuă colonul sigmoid şi se termină la orificiul anal. Are o
lungime de 16-18 cm. şi prezintă două porţiuni: prima porţiune situată în pelvis este mai dilatată şi se numeşte ampula
rectală, iar a doua porţiune inferioară, este mai îngustă, străbate perineul şi se numeşte canalul anal. Posterior rectul
vine în raport cu osul sacrum, iar anterior la bărbat vine în raport cu vezica urinară de care este separat prin fundul de
17
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

sac peritoneal rectovezical; sub acesta se găsesc veziculele seminale, ampulele canalului deferent şi prostata. La femei
anterior de rect sunt aşezate vagina şi uterul; la ele fundul de sac peritoneal este rectouterin.
Structura rectului. Cele 4 tunici au unele particularităţi.
Mucoasa la nivelul rectului ampular prezintă 3 plici transversale (una în dreapta două în stânga), iar la nivelul
canalului anal prezintă nişte cute longitudinale numite coloane anale, separate prin depresiuni numite sinusuri anale,
care sunt limitate inferior de valvule anale. Mucoasa are un epiteliu cilindric simplu, care la nivelul canalelor anale
devine pavimentos stratificat, necheratinizat.
Submucoasa rectului este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găseşte un bogat plex venos (plexul
hemoroidal).
Tunica musculară prezintă în partea inferioară a canalului anal sfincterul anal intern, format de fibre musculare
netede, dispuse circular, inervat de fibre vegetative. Spre exterior există şi un sfincterul anal extern, inervat de fibre
somatomotorii prin nervul ruşinos intern. Cele două sfinctere prin tonusul lor asigură continenţa materiilor fecale,
depozitate în ampula rectală.
Tunica seroasă dispusă la exteriorul rectului; în partea sa antero-superioară el este învelit de o adventice peste
care se află foiţa viscerală a peritoneului care aşa cum s-a arătat la bărbaţi se răsfrânge pe vezica urinară, iar la femeie
pe uter.
Vascularizaţia rectului se realizează prin 3 arter rectale (superioară;, medie şi inferioară). Sângele venos din
treimea superioară a rectului ajunge în vena portă prin intermediul venei mezenterică inferioare, iar din 2/3 inferioară
ajunge în vena iliacă internă şi prin intermediul acesteia în vena cavă inferioară. Limfaticele rectului ajung în ganglionii
mezenterici şi ţn ganglionii iliaci interni; rectul terminal drenează limga la ganglionii inghinali.
Inervaţia rectului este asigurată de plexul rectal, provenit din plexul mezenteric şi din plexul hipogastric. În
porţiunea inferioară a rectului sosesc nervii rectali inferiori care sunt nervi somatici şi care prin ramurile nervului
ruşinos controlează sfincterul extern al anusului.

1.3.2. Glandele anexe ale tubului digestiv.

Sunt glande mari situate în afara tubului digestiv şi comunică cu cavitatea segmentului digestiv superior, prin
canale excretoare; sunt reprezentate de glandele salivare, ficatul şi pancreasul.

1.3.2.1. Glandele salivare.

Sunt glande anexe al căror produs se varsă în cavitatea bucală. Ele produc saliva cu rol deosebit în digestia
bucală, în vorbire şi sunt de două feluri: glande salivare mici şi glande salivare mari.
- Glande salivare mici sunt situate în grosimea mucoasei bucale şi a limbii. Sunt reprezentate prin: glande labiale
(mucoasa buzelor), glande palatine (mucoasa palatină), glande linguale (mucoasa linguală), glande molare şi bucale
(mucoasa obrajilor).
- Glande salivare mari sunt în număr de 3 perechi, parotide, submandibulare şi sublinguale (fig.14); sunt situate în afara
mucoasei bucale şi sunt glande exocrine de tip tubulo-acinos.
Glandele parotide. Sunt cele mai voluminoase şi sunt aşezate sub conductul auditiv extern (de unde şi numele
para = lângă, otos = ureche), în loja glandei parotide, înapoia ramurei mandibulei. Produsul lor de secreţie este fluid,
mai sărac în mucus, dar bogat în fermenţi (glandă de tip seros) şi se varsă prin canalul lui Stenon care se deschide în
vestibulul bucal, în dreptul molarului 2 superior.
Glandele submandibulare. Sunt tot glande tubulo-acinoase aşezate în loja submandibulară, sub planşeul bucal,
pe faţa internă a unghiului mandibulei. Produsul de secreţie este mai vâscos, conţine şi mucină şi fermenţi, fiind colectat
de canalul Warthon ce se deschide în caruncula salivară, de o parte şi de alta a frâului limbii.
Glandele sublinguale. Sunt aşezate sub limbă în planşeul bucal, fiind acoperită de mucoasa sublinguală. Este
formată dintr-o porţiune principală, anterioară şi mai multe porţiuni accesorii mai mici dispuse posterior. Porţiunea
principală are drept canal excretor canalul lui Bartholin, care se deschide în caruncula salivară lângă canalul glandei
submandibulare; porţiunile accesorii se deschid prin mai multe canale scurte, accesorii (canalele Rivinius), fie în canalul
Bartholin, fie direct în caruncula salivară sublinguală. Secreţia glandelor sublinguale este sero-mucoasă, vâscoasă, în
care predomină mucusul.
Vascularizaţia glandelor salivare mari este dată de vasele din vecinătatea lor. Arterele vin din carotida externă,
pentru parotidă, din artera facială, pentru submandibulară şi din artera sublinguală, pentru glandele sublinguale. Venele
conduc sângele în final în vena jugulară internă.
Inervaţia secretorie este asigurată de parasimpaticul cranian. Pentru glandele submandibulare şi sublinguale
fibrele pleacă de la nucleul salivator superior, din punte, prin nervul facial, coarda timpanului şi lingual, până la
ganglionul submandibular, unde fac sinapsă şi de unde pleacă fibrele postganglionare. Pentru parotidă fibrele
preganglionare pleacă de la nucleul salivator inferior, din bulb, trec prin nervul glosofaringian, nervul timpanic şi ajung
la ganglionul otic, de unde pleacă fibrele postganglionare care ajung la glandă pe calea nervului trigemen. Inervaţia
simpatică este asigurată de fibre ale simpaticului cervical.

18
 ANATOMIE II

1.3.2.2. Ficatul.
Este cea mai mare glandă din organism. Este un organ intraperitoneal situat sub diafragmă în loja hepatică a
etajului supramezocolic, în dreptul hipocondrului drept şi al epigastrului, în dreapta lojei gastrice. Ficatul are forma unui
semihomoid secţionat oblic cu o greutate de 1500 g., la care se adaugă cca. 800 g., reprezentând sângele depozitat în
ficat; are lungimea de 28 cm., un diametru anteroposterior de 18 cm. şi o înălţime de 8 cm. Ficatul are două feţe: o faţă
diafragmatică (superioară), convexă, în raport cu diafragmul şi o faţă viscerală (inferioară), concavă; prezintă o
margine anterioară, ascuţită la nivelul arcului costal şi o margine posterioară, rotunjită. Extremitatea dreaptă este mai
voluminoasă decât cea stângă.
Faţa superioară prezintă o plică peritoneală sagitală, numită ligamentul falciform, care o împarte în lobul drept
şi stâng. Posterior foiţele ligamentului falciform se continuă cu ligamentul coronar, între foiţele căruia se delimitează o
suprafaţă (area nuda) la nivelul căreia parenchimul hepatic neacoperit de peritoneu vine în contact cu diafragma; pe aici
trec esofagul abdominal şi vena cavă inferioară. Prin intermediul diafragmei, faţa superioară vine în raport cu inima,
învelită de pericard şi cu bazele celor doi plămâni acoperită de pleură (fig. 15). Ligamentele descrise reprezintă mijloace
de legătură între ficat şi diafragmă, pentru menţinerea ficatului în poziţie normală, pentru care mai intervin şi muşchii
presei abdominali.
Faţa inferioară prezintă 3 şanţuri în forma literei "H":
- şanţul sagital drept, ce conţine în partea anterioară vezica biliară şi în partea posterioară vena cavă inferioară;
- şanţul sagital stâng, ce conţine anterior ligamentul rotund, ce provine din fibrozarea venei ombilicale din viaţa fetală,
iar posterioar ligamentul venos Arantius, care s-a format după naştere prin obliterarea canalului venos Arantius, ce făcea
legătura între vena ombilicală şi vena cavă inferioară, în timpul vieţii fetale;
- şanţul transvers, reprezintă hilul ficatului, pe unde pătrunde pediculul hepatic, alcătuit din vena portă, artera hepatică,
canalul hepatic, vase limfatice şi nervi vegetativi.
Aceste 3 şanţuri împart faţa viscerală a ficatului în 4 lobi: lobul drept, situat în afara şanţului sagital drept,
lobul stâng, situat în afara şanţului sagital stâng, iar între ei, lobul patrat, situat anterior de şanţul transvers şi lobul
caudat (Spiegel), dispus posterior faţă de şanţul transvers.
Faţa viscerală este legată de esofag, stomac şi bulbul duodenal printr-o formaţiune peritoneală, numită
epiploonul mic, care conţine pediculul hepatic în marginea lui liberă.
Marginea inferioară prezintă 2 incizuri: ombilicală, în care se află ligamentul falciform şi ligamentul rotund al
ficatului; cistică, în care se găseşte fundul vezicii biliare. Marginea posterioară corespunde cu aria nudă a ficatului,
situată între vertebrele T10-T11.
Structura ficatului. Ficatul este o glandă amficrină deoarece celula hepatică elaborează şi secreţia endocrină
şi pe cea exocrină. Ficatul are o structură segmentară, fiind împărţită în lobi şi segmente: lobul drept este format dintr-
un segment anterior şi altul posterior, iar lobul stâng este format din segmentul lateral şi media, ultimul cuprinzând şi
lobii patrat şi caudat. Ficatul este acoperit de foiţa viscerală a peritoneului, sub care se află capsula fibroasă (Glisson),
formată din ţesut conjunctiv-vascular, care pătrunde prin hilul hepatic, în parenchimul hepatic, unde trimite prelungiri
(septuri), ce delimitează astfel lobulii hepatici. În felul acesta fiecare lob hepatic este împărţit într-un număr de lobuli
hepatici.
Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului şi au forma unor piramide cu 5-6 laturi
cu o înălţime de cca. 2 mm., vizibile cu ochiul liber ca nişte granulaţii. Baza lobului hepatic este orientată spre suprafaţa
ficatului şi vârful spre interior; în secţiune transversală are aspect poligonal. Între 2-3 lobuli hepatici se găseşte spaţiul
portal (Kiernan), în care se află ţesut conjunctiv, o ramură a venei porte, una a arterei hepatice, vase limfatice, nervi şi
un canal biliar interlobular.
În structura lobului se găsesc capilare sinusoide, provenite din ramificaţia venei porte, celule hepatice şi
canaliculi biliari. Ramura venei porte dă naştere venelor perilobulare din care pornesc radiar în lobulul hepatic,
capilare sinusoide ce se deschid în vena centro-lobulară. Peretele capilarelor sinusoide este constituit din celule
endoteliale, numite celule Kupffer şi celule ce acumulează lipide. Unele celule Kupffer se pot desprinde din capilare,
căpătând însuşiri fagocitare, iar altele formează, împreună cu reţeaua de reticulină a parenchimului hepatic, sistemul
reticulo-histiocitar al ficatului (ţesutul kupfferian). Între peretele capilarelor sinusoide şi hepatocite, se găseşte spaţiul
Disse, în care proemină microvilii hepatocitelor.
Venele centro-lobulare din mai mulţi lobuli se unesc şi formează venele sublobulare care la rândul lor se
unesc, formând de 2-3 vene hepatice, ce se deschid în vena cavă inferioară. Ramura arterei hepatice din spaţiul Kiernan,
formează şi ea ramificaţii ce pătrund în lobul şi se deschid la periferia acestuia în capilarele sinusoide, astfel
amestecându-se sângele oxigenat cu cel încărcat cu substanţe nutritive.
Venele perilobulare înainte de a forma capilarele sinusoide, prezintă un sfincter de intrare, iar capilarele
sinusoide, înainte de a intra în vena centrolobulară, prezintă un sfincter de ieşire. Arterele perilobulare prezintă un
sfincter arteriolar la locul de pătrundere în capilarele sinusoide. Venele centrolobulare prezintă, de asemeni un sfincter
muscular propriu, înainte de a se deschide în venele colectoare sublobulare. Toate aceste sfinctere musculare au rolul de
a regla fluxul sanguin la nivelul ficatului.
Celulele hepatice. În ochiurile reţelei de vase capilare se găsesc celule hepatice (hepatocitele) care formează
parenchimul hepatic. Acestea se dispun sub formă de cordoane radiare numite cordoane Remak, aşezate în jurul venei
centro-lobulare. Fiecare celulă hepatică prezintă un perete în raport cu capilarul sinusoid prin intermediul spaţiului

19
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Disse, în care trimite microvili şi un perete în raport cu canaliculul biliar intralobular. O parte din celulele hepatice sunt
binucleate, ca urmare a metabolismului lor intens, în special cele de la periferia lobulului (deoarece amestecarea
sângelui oxigenat cu cel încărcat cu substanţe nutritive se realizează la intrarea în lobul).
Canaliculele biliare. Între cordoanele celulare se găsesc spaţii în care se colectează bila, numite canalicule
biliare intralobulare; ele capătă pereţi proprii la ieşirea din lobul unde se unesc formând canaliculele biliare
perilobulare din spaţiile Kiernan. În drumul lor spre hil, acestea se unesc şi formează 2 canale hepatice, drept şi stâng,
care dau naştere canalului hepatic comun.
Vascularizaţia ficatului este dublă: funcţională şi nutritivă. Vascularizaţia nutritivă este dată de artera
hepatică, ramura trunchiului celiac, ce aduce sânge oxigenat. Vascularizaţia funcţională este reprezentată de
vena portă, ce colectează sângele de la tubul digestiv subdiafragmatic, pancreas şi splină. Ea se formează prin
unirea venei mezenterice superioare cu trunchiul rezultat din unirea venei splenice cu vena mezenterică
inferiară. În ficat, ramurile venei porte se distribuie segmentar, ultimile ramificaţii fiind prezente în spaţiul
portal.
Se descriu anastomoze porto- funcţionale cave, cu sistemul venei cave superioare, la nivelul esofagului inferior
şi cu cu sistemul venei cave inferioare, la nivelul rectului, care pot servi la drenajul sângelui portal, când patul capilar
hepatic diminuă. Unele vene, ca cele cistice de exemplu, după un scurt traiect se recapilarizează şi ele în ficat,
constituind venele porte accesorii. Sinusoidele duc atât sângele nutritiv, cât şi pe cel funcţional în vena centro-lobulară.
Sângele venos al ficatului este colectat de 2-3 vene hepatice care ajung în vena cavă inferioară.
Limfaticele drenează limfa în cea mai mare parte spre ganglionii hilari (din hilul hepatic), dar şi spre cei
mediastinali. Inervaţia ficatului este asigurată de plexul hepatic, format din fibre simpatice şi parasimpatice;
plexul hepatic se desprinde din plexul celiac.
Căile biliare, au rolul de a conduce bila secretată de hepatocite, până la duoden; ele se împart în căi
intrahepatice şi extrahepatice. Căile intrahepatice au fost descrise la structura ficatului; ele se termină prin formarea
la nivelul hilului a canalului hepatic comun. Căile extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepatic comun care se
uneşte cu canalul cistic, formând canalul coledeoc, cu o lungime de cca. 6-7 cm., ce se deschide în duoden, în ampula
Vater, împreună cu canalul pancreatic principal (Wirsung); la nivelul ampulei Vater se află sfincterul Oddi. Bila
secretată de celulele hepatice, se varsă direct în duoden în timpul prânzurilor, iar între mese prin canalul cistic
se varsă în vezica biliară. Vezica biliară este un organ cavitar cu aspect piriform, lungă de 10 cm., cu o capacitate
de 80 cm3 şi este aşezată în fosa vezicii biliare de pe faţa viscerală a ficatului. Ea este formată din 3 părţi: fundul,
gâtul (colul) şi corp.

1.3.2.3. Pancreasul.
Este aşezat profund în peretele abdominal posterior, în dreptul vertebrelor L 1-L2, posterior faţă de stomac, între
duoden şi splină. Este un organ retroperitoneal, cu o lungime de 14 cm., înălţime 4 cm., grosime 2 cm. şi o greutate de
70-80 g. Pancreasul este dispus orizontal şi e constituit din 4 regiuni: capul, colul, corpul şi coada.
Capul este aşezat în potcoava duodenului şi este porţiunea cea mai lată a sa; posterior se găseşte canalul
coledoc, iar anterior colonul transvers şi mezocolonul, ca urmare capul pancreasului prezintă un segment
supramezocolic şi altul inframezocolic.
Colul este porţiunea îngustă situată între cap şi corp, având raport posterior cu originea venei porte.
Corpul vine în raport anterior cu stomacul, iar posterior cu pediculul renal stâng, vena splenică şi rinichiul
stâng.
Coada reprezintă partea mobilă a pancreasului, ce se îndreaptă spre splină, de care este legată prin ligamentul
pancreato-splenic.
Structura internă a pancreasului. Pancreasul este o glandă mixtă (exocrină şi endocrină) acoperit de o capsulă
conjunctivă, de la care pleacă în interior, septuri conjunctivo-vasculare, ce separă lobulii pancreatici între ei. Pancreasul
exocrin reprezintă masa principală a glandei şi este o glandă tubulo-acinoasă compusă, formată din acini asemănători cu
cei de la glandele salivare (de unde şi numele de glandă salivară abdominlă). De la acini, pleacă canale colectoare
interlobulare şi interlobare, de unde sucul pancreatic este evacuat în duoden, prin două canale: canalul principal
(Wirsung) care străbate pancreasul de la coadă spre cap şi se deschide împreună cu canalul coledoc în papila mare a
duodenului prin ampula lui Vater, prevăzută cu sfincterul Oddi; canalul secundar (Santorini) este un canal mic format
în regiunea capului, ce comunică cu canalul Wirsung şi se deschide în papila mică a duodenului. Pancreasul endocrin
reprezintă 1-3 % din volumul glandei şi constituie insulele Largenhans.
Vascularizaţia pancreasului. Arterele provin din ramuri ale trunchiului celiac şi din artera mezenterică
superioară pentru capul pancreasului, în timp ce corpul şi coada primesc sânge prin arterele pancreatice provenite din
artera splenică. Venele conduc sângele în vena splenică şi mezenterică superioară, pentru vena portă. Limfaticele
pancreasului ajung în ganglionii pancreato-splenici. Inervaţia pancreasului provine din plexul celiac.

1.4. APARATUL EXCRETOR

Aparatul excretor cu rol în formarea şi eliminarea urinei este alcătuit din rinichi şi căile urinare.
20
 ANATOMIE II

1.4.1. Rinichiul.
Este principalul organ al excreţiei, fiind aşezat profund în loja renală a cavităţii abdominale, de o parte şi de
alta a coloanei lombare. Pe faţa lui anterioară este acoperit de seroasa peritoneală (rinichiul este un organ
retroperitoneal). În jurul rinichiului se găseşte o capsulă adipoasă, constituită din grăsimea perirenală. Rinichiul stâng
se proiectează la nivelul vertebrelor T 11, L3, iar cel drept este situat cu o vertebră mai jos, între T 12, L3. Rinichiul are
forma unei boabe de fasole şi prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară, ambele convexe), 2 margini (laterală şi medială)
şi 2 poli (superior şi inferior). Pe marginea medială se află hilul renal, pe unde intră sau ies elementele pediculului renal
(artera renală, nervii vegetativi şi ies vena renală, pelvisului renal şi limfaticele).
Hilul se prelungeşte în interior cu o cavitate numită sinus renal, unde se află calicelele renale, o parte din
pelvisul renal, vase şi nervi. Marginea externă este convexă şi acoperită de colonul ascendent la dreapta, iar la stânga de
colonul descendent. Pe polul superior este aşezată glanda suprarenală, faţa posterioară vine în raport cu peretele
posterior al abdomenului, iar faţa anterioară la rinichiul din dreapta vine în raport cu colonul ascendent, colonul
transvers, duodenul şi faţa inferioară a lobului drept al ficatului; faţa anterioară a rinichiului stâng vine în raport cu
colonul transvers şi descendent, cu faţa posterioară a stomacului, corpul pancreasului şi splina. Rinichiul are p lungime
de 12 cm., o lăţime de 6 cm şi o grosime de 3 cm; greutatea fiecărui rinicgi este de cca. 150 g.
Structura rinichiului. Rinichiul este acoperit de o capsulă fibroasă, rezistentă, ce conţine fibre colagene şi
elastice, iar în stratul profund şi rare fibre musculare netede, dispuse discontinuu. La nivelul hilului ea se continuă şi în
sinus pe care-l căptuşeşte. Sub capsula fibroasă se găseşte parenchimul renal, iar superficial se află capsula adipoasă,
peste care este fascia renală (ce delimitează în interiorul ei loja renală). Pentru fixarea rinichiului în lojă participă
pediculul renal şi fibre ca trec de la capsulă la parenchim şi presa abdominală.
Pe o secţiune longitudinală, frontală se disting 2 zone: la exterior zona corticală de culoare brun-gălbuie, iar
spre hil zona medulară, cu arii triunghiulare ce reprezintă 7-15 piramide renale (Malpighi) cu vârful (papilă renală)
orientat spre sinusul renal (fig. 16). Piramidele renale au aspect striat pe secţiune datorită tubilor colectori drepţi
(Bellini) ce se deschid în final în papila renală, prin 15-20 orificii. Din zona corticală pleacă prelungiri, între piramidele
Malpighi numite coloanele renale (Bertin). La baza piramidelor Malpighi se găsesc cca. 400 de piramide mici (pentru
fiecare piramidă Malpighi), numite piramidele Ferrein. Clasic, o piramidă Malpighi, cu zona corticală din dreptul ei
formează un lob renal. Fiecare piramidă Ferrein împreună cu zona corticală ce o înconjoară constituie un lobul renal.
Unitatea morfofuncţională a rinichiului este tubul urinifer format dintr-o parte secretoare, nefronul şi una
excretoare, tubul colector drept. Într-un rinichi se găsesc cca. 1 milion de nefroni, dar nu toţi funcţionează în acelaşi
timp. Nefronul este alcătuit din: corpusculul renal, tubul contort proximal, ansa lui Henlé şi tubul contort distal.
- Corpusculul renal (Malpighi) are 2 componente: glomerulul vascular şi capsula Bowmann. Glomerulul este
un ghem de cca. 50 capilare, lungi de 0,5 mm fiecare, neanastomozate între ele şi care provin din ramificarea arteriolei
aferente, ce pătrunde în corpuscul. Prin unirea capilarelor se formează arteriola eferentă, care are un calibru mai mic
decât cea aferentă şi care părăseşte corpusculul renal. Glomerulul este aşezat în capsul Bowmann ca într-o cupă.
Capsula are o foiţă viscerală care înveleşte fiecare ansă capilară în parte şi o foiţă parietală la exterior, care se continuă
cu tubul contort proximal. Între cele două foiţe se delimitează cavitatea capsulară în care apare urina primară rezultată
prin procesul de ultrafiltrare glomerulară. Membrana de ultrafiltrare este realizată de endoteliul capilar prevăzut cu
pori, de membrana bazală a capilarului şi de foiţa viscerală a capsulei Bowmann, ce are în structura sa podocite (celule
ce emit prelungiri).
- Tubul rinifer este situat în continuarea corpsculului renal şi este constituit din tubu contort proximal, ansa
Henlé şi tubul contort distal. Corpusculul renal are un pol vascular pe unde intră arteriola aferentă şi iese cea eferentă şi
un pol urinar, unde capsula se continuă cu tubul contort proximal (ce are o lungime de 15 mm.); acesta este situat între
zona corticală a rinichiului şi are un traiect sinuos, continuându-se cu ansa lui Henlé, care coboară în medulară, în
piramidele Malpighi. Ansa lui Henlé are cca. 10 mm. lungime şi este în forma literei "U", cu 2 ramuri: o ramură
descendentă, cu diametrul mai mic şi o ramură ascendentă, mai groasă, ce urcă spre corticală unde se continuă cu tubul
contort distal. Tubul contort distal are o lungime de 15 mm. şi se deschide în tubul colector renal, care colectează urina
de la mai mulţi nefroni, străbate piramida renală şi se deschide prin orificiile papilei renale în calicele renale.
Vascularizaţia rinichiului. Artera renală, ramură a aortei abdominale aduce sângele nutritiv şi funcţional. Este
o ramură directă, scurtă cu un calibru mare şi dispusă orizontal, ceea ce asigură sângelui o presiune mărită necesară
filtrării; când ajunge în hil arteral renală se împarte în 5 ramuri segmentare, din care se desprind arterele interlobulare,
care merg între piramidele Malpighi şi ajunse la baza lor, se încurbează şi devin artere arcuate. Din arterele arcuate se
desprind spre medulară arterele drepte (adevărate) şi spre corticală arteriole interlobulare, care urcă printre piramidele
Ferrein (fig. 17). Din arteriolele interlobulare se desprind în unghi drept arteriolele aferente, care pătrund în corpuscul,
ramificându-se şi formând glomerulul vascular, din care iese arteriola eferentă (exemplu de sistem port-arterial),
deoarece plecând din capilarul glomerular arteriola eferentă se capilarizează din nou în jurul tubului contort proximal şi
al ansei Henlé. Arteriolele eferente ale glomerulilor juxstamedulari (de lângă medulară) trimit în medulară arterele
drepte (false) care la fel cu cele provenite din artera arcuată (arterele drepte adevărate) au un calibru precapilar. Arterele
drepte (irigă nedulara) şi se continuă cu venele drepte. Arteriola eferentă a glomerulilor de la periferia corticalei se
termină în reţeaua de capilare de sub capsula renală. Pe arteriola aferentă lângă glomerul se află un dispozitiv specializat
în reglarea debitului sanguin numit aparat mioepitelial juxtaglomerular, care secretă o substanţă vasoconstrictoare
numită renină.
21
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Capilarele venoase, cu excepţia venelor drepte care se varsă direct în vena arcuată, se îndreaptă spre capsulă şi
formează prin confluare venele stelare, din care pornesc venele interlobulare, care se deschid în venele arcuate de la
baza piramidei Malpighi (venele arcuate spre deosebire de arterele arcuate, sunt anastomozate între ele). Venele arcuate
se continuă cu venele interlobare, care în hil formează vena renală ce se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţia este asigurată de plexul renal la care micul splahnic aduce fibrele simpatice, iar vagul aduce fibrele
parasimpatice.

1.4.2. Căile urinare.

Sunt conducte prin care urina formată în rinichi este colectată în vezica urinară de unde este eliminată prin
uretră la exterior.
Căile urinare intrarenale cuprind calicele mici, calicele mari şi partea bazală a bazinetului. Căile extrarenale
cuprind porţiunea apicală a bazinetului, ureterul, vezica urinară şi uretra. Calicele renale mici au aspect de cupă sunt
situate la vârful piramidelor (papile renale) şi corespund ca număr acestora 7-14; ele se unesc în 3 calice renale mari
(superioare, mijlocii şi inferioare). Calicele renale mari se unesc şi formează pelvisul renal (bazinetul) care prezintă o
parte dilatată, a cărui porţiune bazală este situată în rinichi (în sinusul renal), în timp ce partea dinspre vârf este situată
în afara rinichiului şi aparţin căilor extrarenale.
Ureterul situat în continuarea pelvisului renal este un conduct musculo-membranos, retroperitoneal, cu o
lungime de cca. 25 cm. şi un diametru de 3-5 mm. Ureterul prezintă o porţiune abdominală ce porneşte de la vârful
pelvisului şi o porţiune pelviană, ce se deschide pe faţa posterioară a vezicii urinare. Peretele ureterului prezintă la
exterior o adventice formată din ţesut conjunctiv, sub care se găseşte stratul muscular format din două pături
longitudinale între care se găsesc fibrele circulare. Lumenul ureterului este căptuşit cu un epiteliu special numit
uroteliu.
Arterele care irigă uroteliu provin din arterele renale, din arterele genitale (testiculare sau ovariene) şi din
arterele vezicale. Venele drenează sângele în vena cavă inferioară pentru porţiunea abdominală şi în vena iliacă internă
pentru porţiunea pelvină. Sensibilitatea ureterului este realizată de nervul vag, iar controlul motor din fibre
parasimpatice şi simpatice.
Vezica urinară este un organ cavitar aşezat sub peritoneu în spatele simfizei pubiene şi colectează urina între
două micţiuni. Vezica are formă globuloasă când este plină şi formă de cupă atunci când este goală; capacitatea ei este
de circa 300 cm3. Vezica prezintă un vârf (vertex), un corp şi un fund care este situat inferior unde între orificiile
ureterelor şi a ureteri se delimitează trigonul vezical. La bărbat, posterior, vezica este separată de rect printr-un fund de
sac peritoneal sub care sunt situate prostata, veziculele seminale şi ampulele canalelor deferente. La femeie, între vezică
şi rect se interpun uterul şi vagina, fundul de sac peritoneal fiind în acest caz uterovaginal.
Structura vezicii este realizată de 4 tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi externă. Mucoasa (reprezentată
de uroteliu) este cutată atunci când vezica este goală; cutele mucoasei dispar când vezica este destinsă. Submucoasa
este o lamă de ţesut conjunctiv ce permite alunecarea mucoasei pe musculară. Tunica musculară reprezintă stratul
mijlociu alcătuind muşchiul detrusor constituit din 3 straturi de fibre musculare netede: 2 straturi longitudinale (extern
şi intern) între care se află stratul fibrelor circulare. Din fibrele circulare se dezvoltă la originea ureterei ( colul vezical)
un inel muscular numit sfincterul intern al vezicii. Vezica urinară este acoperită la exterior de o adventice care la nivelul
vertexului este acoperită de seroasa peritoneală care se continuă la bărbat pe rect, iar la femeie pe uter.
Sângele arterial este adus de arterele vezicale superioare (ramuri din arterele ombilicale) şi de arterele vezicale
inferioare (ramuri ale arterei hipogastrice). Sâgele venos este colecta într-un plex venos de unde ajunge în vena
hipogatsrică (vena iliacă internă). Inervaţia vezicii urinare este asigurată de fibre parasimpatice cu originea în plexul
pelvin şi fibre simpatice cu originea în plexul hipogatsric.
Uretra este ultimul segment al căilor urinare care la bărbat serveşte şi pentru eliminarea lichidului spermatic.
La bărbat are o lungime de circa 20 cm. şi prezintă 3 porţiuni: prostatică, situată sub vezică ce străbate prostata şi în ea
se deschid cele 2 canale ejaculatoare, ce aparţin căilor genitale; membranoasă, ce străbate perineul şi este înconjurată de
sfincterul extern al uretrei; peniană, cu o lungime de cca. 15 cm, străbate corpul spongios al penisului şi se deschide
printr-un orificiu numit meat urinar. La femei uretra este mai scurtă (4-5 cm.), dar cu un diametru mai mare decât la
bărbaţi; prezintă un orificiu intern la nivelul vezicii şi un orificiu extern (meat urinar) ce se deschide în vestibulul
vaginal, anterior de orificiul vaginei. Uretra atât la bărbaţi cât şi la femei are peretele alcătuit dintr-o mucoasă la
interior, musculară şi adventice la exterior.

BIBLIOGRAFIE
1. Ifrim M. - Atlas de anatomie umană. vol. II - Organele interne, Ed. {tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984
2. Mişcalencu D., Maxim Gh. şi colab. - Anatomia omului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
3. Mogoş Gh., Ianculescu A. - Compendiu de anatomie şi fiziologie, Ed. {tiinţifică, Bucureşti, 1973
4. Papilian, V. - Anatomia omului, vol. II - Splanhnologia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
5. Ranga V., Teodorescu-Exarcu I. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969
6. Sbenghe, T. - Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999

22
 ANATOMIE II

7. Voiculescu I.C., Petricu I.C. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971

REZUMATUL UNITĂŢII DE CURS

Pentru menţinerea vieţii, repararea uzurilor, creştere şi reproducere, organismul are nevoie de substanţe pe care
le ia din mediul extern. În moleculele acestora este înmagazinată energia sub formă potenţailă care în urma unor procese
chimice complexe, se transformă în diferite forme de energie necesare desfăşurării proceselor fiziologice.
Substanţele strine organismului nu se pot încorpora şi nu pot elibera energia cuprinsă în moleculele lor, decât
în urma unor transformări complexe care sunt asigurate prin activitatea următoarelor aparate:
- aparatul digestiv care primeşte şi prelucrează hrana transformând-o în substanţe absorbabile şi asimilabile;
- aparatul respirator care primeşte oxigenul din aerul inspirat şi elimină bioxidul de carbon, rezultat din
arderile interne;
- aparatul circulator care transportă hrana şi oxigenul spre locul de utilizare şi produsele de dezasimilare la
locul de eliminare;
- aparatul excretor care epurează organismul de substanţele nefolositoare rezultate din reacţiile chimice ce se
petrec în interiorul celulelor şi în urma cărora se eliberează energia.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Cavităţile inimii.
2. Structura pereţilor vasculari.
3. Lobulul hepatic.
4. Specificaţi care sunt componentele nefronului.

TEMA DE CASĂ
1. Descrieţi configuraţia externă şi structura plămânului.
2. Analizaţi comparativ structura pereţilor segmentelor tubului digestiv.

23
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Unitatea de curs 2.
BAZELE ANATOMICE ALE FUNCŢIILOR DE RELAŢIE
Scopul unităţii de curs:
 constituirea fondului de bază al cunoaşterii sistemului nervos şi endocrin, a relaţiilor structurale dintre sistemul
nervos central şi cel periferic, dar şi între sistemul nervos somatic şi cel vegetativ;
 familiarizarea cursanţilor cu termenii de specialitate (uneori şi etimologia lor);
 edificarea nei gândiri anatomice logice, absolut necesare pentru inventarierea noţiunillor de bază sau a formulelor
mnemotehnice (asociaţii de idei) spre a elimina confiziile şi a fixa denumirile.

Obiective operaţionale.
După ce vor studia această unitate cursanţii vor putea să:
 îşi îmbunătăţească cunoştinţele de anatomie;
 utilizeze în mod logic unii termeni care au o semnificaţie foarte precisă;
 formeze deprinderea de a utiliza atlasele sau schemele de specialitate.

* Sugerăm cursanţilor să folosească un caiet special în care să facă notaţii asupra problemelor studiate. În
acest caiet se vor scrie şi răspunsurile la întrebările de la finalul fiecărei unităţi de curs. Răspunsurule la cele două
teme de verificare vor fi redactate separat pe maximum 5 (cinci) pagini fiecare; pe baza acestor răspunsuri se va
realiza şi notarea.

2.1. SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos reprezintă totalitatea organelor formate predominant din ţesut nervos ce recepţionează,
transmite şi integrează informaţiile primite din mediul extern sau intern şi permite elaborarea unui răspuns adecvat
mesajului primit. Recepţionarea mesajelor se realizează prin intermediul receptorilor, specializaţi în transformarea
stimulilot - ce poartă diferite forme de energie - în impuls nervos, ce reprezintă energia internă specifică organismului.
De la receptori, influxul nervos este transmis pe căile nervoase aferente (care aduc) spre centrii nervoşi de
integrare de la nivelul diferitelor etaje de la nivelul sistemului nervos central.
Integrarea nervoasă reprezintă prelucrarea de către centrii nervoşi, a mesajelor primite şi elaborarea comenzilor
pentru organele efectoare sau, aceste informaţii sunt stocate ca "acte de memorie" (formarea de engrame) şi
reactualizate ulterior. Răspunsurile care pleacă de la centrii sunt conduse pe căile nervoase eferente (care duc) spre
efectori, cărora le va determina intrarea în activitate (contracţia muşchilor scheletici, contracţia musculaturii viscerale,
activitatea gleandelor cu secreţie internă şi externă).
Sistemul nervos este împărţit în:
- sistemul nervos al vieţii de relaţie sau somatic ce stabileşte legătura între organism şi mediul extern;
- sistemul nervos al vieţii vegetative ce coordonează activitatea organelor interne, în strânsă legătură
cu sistemul nervos somatic şi cu sistemul endocrin (hormonii amplifică, generalizează şi prelungesc în timp, reacţiile
iniţiate de sistemul nervos vegetativ).
Sistemul nervos somatic este format din:
- sistemul nervos central (S.N.C.) sau axul cerebro-spinal sau nevrax, reprezentat de encefal şi
măduva spinării;
- sistemul nervos periferic (S.N.P.) ce cuprinde ganglionii nervoşi, nervii spinali şi nervii cranieni.
Sistemul nervos vegetativ este format din:
- sistemul nervos central cu centrii nervoşi vegetativi situaţi în axul cerebrospinal;
- sistemul nervos periferic cu ganglionii nervoşi vegetativi şi fibrelel nervoase vegetative
preganglionare şi postganglionare care intră în componenţa nervilor spinali şi cranieni.

24
 ANATOMIE II

2.1.1. Dezvoltarea sistemului nervos

Dezvoltarea filogenetică a sistemului nervos

Sistemul nervos apare la celenterate ca o reţea nervoasă în care celule sunt cu prelungirile în continuitate.
Sinapsele apar la artropode la care sistemul nervos are aspectul unor mase gelatinoase ce pot realiza reflexe simple. La
vertebrate schema de organizare devine mai complexă. Măduvei spinării care este centrul reflexelor simple segmentare,
i se suprapun centrii superiori de integrare. Treptat, apare cerebelul, creierul tectal (tuberculii cvadrigemeni), creierul
bazal (nucleii bazali), iar la mamifere şi om se dezvoltă preponderent creierul cortical, care se suprapune la rândul său
prin funcţii complexe şi coordonează în ultimă instanţă toată activitatea lui. Scoarţa cerebrală împreună cu centrii
subcorticali transformă omul într-un animal sociabil şi constituie substratul material al personalităţii umane.

Dezvoltarea ontogenetică a sistemului nervos

Sistemul nervos (SN) se dezvoltă din ectodermul feţei dorsale (placa neurală) a discului embrionar, care se
invaginează şi formează şanţul neural, mărginit de două buze, denumite creste neurale. Acesta se adânceşte şi se separă
de ectoderm devenind tub neural. În pereţii tubului neural prin multiplicarea celulelor se formează trei straturi: intern,
este zona germinativă cu celule în mitoză. Acestea vor genera neuroblaşti şi spongioblaşti care formează zona de manta.
Neuroblaştii devin neuroni, iar spongioblaşti celule gliale. În stratul extern sau zona marginală, prelungirile
neuroblaştilor dau naştere substanţei albe a SNC. Din lumenul tubului neural la nivelul măduvei se formează canalul
central (ependimar), iar la nivelul encefalului apar ventriculii cerebrali. Prin îngroşarea pereţilor tubului neural, apar:
lama bazală, anterior; lama dorsală, posterior; lamele fundamentale, antero-lateral şi lamele aleare, postero-lateral.
Măduva spinării ia naştere din partea mijlocie şi terminală a tubului neural. Fibrele nervoase ale substanţei albe
a măduvei sunt iniţial fără teacă de mielină. Aceasta apare în luna a IV-a intrauterină la nivelul cordoanelor posterioare
senzitive. Fibrele corticospinale încep să se mielinizeze după naştere, fapt ce explică posibilitatea apariţiei mersului mai
târziu după naştere. Encefalul se dezvoltă din trei vezicule cerecbrale denumite prozencefal, mezencefal şi rombencefal.
Prima şi ultima se mai segmentează ulterior şi astfel se ajunge la stadiu de 5 vezicule cerebrale. Din prozencefal iau
naştere telencefalul şi diencefalul. Mezencefalul rămâne nesegmentat, iar prin segmentarea rombencefalului iau naştere
metencefalul şi mielencefalul.
Din mielencefal se dezvoltă bulbul; din metencefal puntea şi cerebelul; din mezencefal pedunculii cerebrali şi
tuberculii cvadrigemeni; din diencefal, talamusul, hipotalamusul cu lobul posterior al hipofizei, subtalamusul,
metatalamusul şi epitalamusul; din telencefal emisferele cerebrale şi ganglionii bazali.
Datorită creşterii mai mari în lungime a veziculelor cerebrale decât a cutiei craniene apar o serie de curburi (a
vertexului, pentină şi nucală), iar emisferele ajung să acopere celelelalte formaţiuni şi suprafaţa lor se cutează,
adaptându-se la volumul cutiei craniene.
Sistemul nervos periferic şi cel vegetativ iau naştere din crestele ganglionare ce se dezvoltă din crestele
neurale. După formarea tubului neural crestele ganglionare se separă de el, aşezându-se între acesta şi somite. Din
crestele ganglionare se dezvoltă ganglionii spinali şi ai nervilor cranieni; tot din celule migrate de aici se vor forma
ganglionii vagetativi ai lanţului simpatic, ai plexurilor prevertebrale şi ai plexurilor nervoase intramurale ale organelor
cavitare.
Gruparea neuronilor în sistemul nervos
Pentru o mai bună înţelegere a unor termenilor specifici ai sistemului nervos este necesară precizarea unor
noţiuni ca: nuclei nervoşi, substanţă cenuşie, centrii nervoşi, gangioni nervoşi, substanţa albă, nervi, plexul nervos.
Nuclei nervoşi sunt grupări de corpi neuronali, localizaţi în sistemul nervos central, unde formează (împreună
cu fibrele amielinice) substanţa cenuşie; noţiunea de centrii nervoşi se referă la aspectele funcţionale ale nucleilor
nervoşi.
Ganglionii nervoşi sunt grupările de corpuri neuronale situate în sistemul nervos periferic; ei se împart în
ganglioni senzitivi (spinali şi cranieni) şi ganglioni vegetativi.
Fasciculele sau căile nervoase sunt grupări de fibre nervoase dispuse în interiorul sistemului nervos central
(intranervraxial) unde formează substanţa albă.; în masa lor nu există ţesut conjunctiv.
Nervii reprezintă gruparea fibrelor nervoase în sistemul nervos periferic (extranevraxial) şi sunt înveliţi în teci
conjunctive. Unii nervi conţin şi fibre mielinice şi amielinice. În unele regiuni ale corpului ramificaţiile nervului se
împletesc între ele şi formează plexuri nervoase, ce conţin şi celule nervoase.
Din punct de vedere fiziologic nervii pot fi: senzitivi, motori sau micşti. Nervii senzitivi sunt formaţi din fibre
nervoase senzitive, reprezentate de dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali sau cranieni; ei primesc
excitaţiile de la receptori şi le transmit la sistemul nervos central. Nervii motori conţin fibre nervoase motoare
reprezentate de axonii neuronilor motori din nucleii de substanţă cenuşie ai axului cerebrospinal; terminaţiile lor se
distribuie la diverse organe efectoare. Nervii micşti conţin fibre senzitive şi fibre motoare.

25
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

2.1.2. Sistemul nervos central

Este format din măduva spinării şi encefal care alcătuiesc la un loc sistemul nervos cerebrospinal sau nevrax.

2.1.2.1. Măduva spinării

Configuraţia externă. Măduva spinării este partea SNC adăpostită în canalul vertebral format din suprapunerea
găurilor vertebrale, completat între corpurile vertebrale de discurile intervertebrale, iar între arcuri de ligamentele
galbene.
Se întinde de la nivelul arcului anterior al atlasului unde iese primul nerv cervical până în dreptul discului L 1-
L2. La embrionul de 3 luni umple tot canalul vertebral până la coccis, dar ulterior creşte mai puţin decât coloana
vertebrală, realizându-se o ascensiune aparentă. La bărbat are o lungime de 45 cm, iar la femei de 43 cm.
Măduva spinării este un cordon cilindric antero-posterior cu diametrul de 12 / 9 cm. Ea prezintă două regiuni
mai umflate: una cervicală (intumiscentia cervicala) în dreptul vertebrelor C 3-T2 şi alta lombară (intumiscentia
lumbalis) în dreptul vertebrelor T9-T12. Aceste umflături sunt locul de unde pleacă nervii pentru membre şi dezvoltarea
lor este condiţionată de funcţionalitatea membrelor respective. De exemplu, cangurul nu are intumiscenţă cervicală,
foca pe cea lombară, şarpele nu are nici o intumiscenţă, iar la amputaţi sau la cei cu lipsă congenitală a unui membru
dispare sau scade intumiescenţa respectivă (fig. 18).
În partea inferioară unde măduva se termină cu conul medular care se prelungeşte până la coccis cu filum
terminale din substanţa albă. Rădăcinile nervilor spinali datorită ascensiunii aparente a măduvei vor coborî din ce în ce
mai oblic ca să ajungă la gaura de conjugare respectivă, aşa că sub L 1 vom găsi doar rădăcini ale nervilor lombari şi
sacrali alături de firul terminal, formând ceea ce se numeşte coada de cal.
Măduva spinării se împarte în mai multe segmente (miolomere) şi din fiecare iese câte un nerv spinal. Sunt 8
perechi de nervi spinali cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali şi
1 pereche de nervi coccigieni (fig. 19). Pe suprafaţa măduvei se văd mai multe şanţuri longitudinale a căror denumire
arată şi situaţia lor: fisura mediană anterioară, şanţul median posterior, şanţul lateral anterior pe unde ies rădăcinile
anterioare ale nervilor spinali şi şanţul lateral posterior pe unde intră rădăcinile lor posterioare. La nivelul măduvei
cervicale se descrie şi un şanţ intermediar posterior ce corespunde limitei între fasciculele Goll şi Burdach.
Sturctura internă. Pe secţiune transversală se constată că măduva spinării este alcătuită din substanţa cenuşie
situată central şi care pe secţiune are forma literei "H” şi subtanţa albă, aşezată la periferie. Datorită fisurii anterioare şi
a şanţuli median posterior care se prelungeşte în interior cu un sept median posterior, măduva apare împărţită în două
jumătăţi legate între ele prin două comisuri: una cenuşie posterioară, formată de bara transversală a "H”-ului şi alta albă
anterioară, între fundul fisurii mediene anterioare şi comisura cenuşie.
- Substanţa cenuşie. Prezintă pe suprafaţa sa de secţiune două prelungiri anterioare, numite coarne anterioare,
care în lungul măduvei realizează coloanele anterioare. Ele sunt mai umflate şi nu ajung până la suprafaţa măduvei.
Prelungirle posterioare se numesc coarne posterioare şi formează în lungul măduvei coloanele posterioare. Ele sunt
mai subţiri şi ajung până la şanţul colateral posterior de care sunt separate printr-o lamă de substanţă albă numită zona
marginală (Lissauer). Coarnele posterioare au un apex, un cap, un col şi o bază. Coarnele laterale formează în lungul
măduvei columna laterală întinsă între mielomerele C8-L2. În grosimea comisurii posterioare este situat canalul central.
Substanţa cenuşie este formată mai ales din corpul neuronilor. Datorită legii neurobiotaxiei care afirmă că toţi neuronii
cu aceeaşi funcţie stau grupaţi la un loc, în substanţa cenuşie se vor descrie nuclei. După funcţia neuronilor, în
substanţa cenuşie se descriu patru zone:
- Zona somatomotorie, în cornul anterior cu nucleii motori pentru musculatura striată scheletică. Se numesc şi
neuroni radiculari deoarece axonul lor intră în rădăcina anterioară a nervului spinal. Neuronii radiculari sunt de 2 tipuri:
alfa care inervează fibrele contractile ale muşchilor şi gama care sunt fusiformi. Neuronii motori au şi rol trofic asupra
fibrelor musculare.
- Zona visceromotorie la baza conului anterior şi în cornul lateral conţine nuclei vegetativi. Între C 8 şi L2 este
nucleul intermedio-lateral în care sunt centrii simpatici pentru tot organismul începând cu nucleul ciliospinal (C 8-T3)
care produce midriaza (dilatarea pupilei) şi terminând cu nucleul veziculo-spinal la L1 şi anorectul la L2.
În măduva sacrată sunt nucleii parasimpatici ai micţiunii, defecaţiei şi erecţiei. Axonii acestor neuroni trec prin
cornul anterior, rădăcina anterioară a nervului spinal şi din nervul spinal ajung prin ramul comunicant alb la lanţul
ganglionar simpatic laterovertebral.
- Zona viscerosenzitivă din partea posterioară a regiunii intermediare are neuronii care recepţionează
interoreceptivitatea şi care nu se grupează în nuclei. La ei vin fibrele nervoase de la viscere, prin rădăcina posterioară a
nervilor spinali.
- Zona somatoreceptivă din cornul posterior prezintă nucleul pericornual în care sub zona marginală
(Lissauer) se găseşte stratul zonal Waldeyer, iar mai profund substanţa gelatinoasă Rolando. Acest nucleu are
deutoneuronii pe calea exteroceptivă. La baza cornului posterior, în partea medială se găseşte nucleul toracic (Clark-
Stilling), iar în partea laterală nucleul latero-bazilar (Bechterow). Aceşti doi nuclei recepţionează stimulii proprioceptivi
pentru coodonarea motorie fiind alcătuiţi din deutoneuronii acestei căi. Pe lângă neuronii motori şi senzitivi, somatici şi
vegetativi, se găsesc şi numeroşi neuroni intercalari sau de asociere.

26
 ANATOMIE II

Substanţa reticulată a măduvei este formată din grămezi de celule nervoase dispuse “în reţea” în substanţa albă,
între canalul posterior şi cel lateral, în vecinătatea imediată a substanţei cenuşii.
-Substanţa albă este formată din 3 perechi de funicule sau cordoane. Cordonul anterior între fisura mediană
anterioară şi cornul anterior, cordonul lateral între cornul anterior şi septul median dorsal. Cordoanele sunt alcătuite din
fibre care pot fi grupate în: endogene care pleacă de la neuronii din măduvă şi care pot fi scurte şi lungi. Cele scurte nu
părăsesc măduva şi alcătuiesc fasciculele de asociere intersegmentară a măduvei (fasciculele fundamentale). Cele lungi
sau de proiecţie ies din măduvă spre etajele superioare formând căi ascendente. Fibrele exogene aparţin neuronilor din
afara măduvei. Dacă provin de la neuronii ganglionului spinal formează căi ascendente, pe când cele de centrii
superiori, căi descendente.

A. Căile ascendente. Ele conduc sensibilitatea la etajele superioare. Primul neuron (protoneuronul = N 1) pe
calea tuturor sensibilităţilor de la nivelul trunchiului şi membrelor este neuronul pseudounipolar din ganglionul spinal
de pe rădăcina posterioară a nervului spinal aflat lângă gaura de conjugare unde cele două rădăcini se unesc spre a
forma nervul. Pe căile sensibilităţilor, deutoneuronul conduce mesajul la al III-lea neuron care cu excepţia sensibilităţii
olfactive se află în talmus, de unde stimulul ajunge la cortex în zona respectivă de intergrare (fig. 20).
a) Căile sensibilităţii exteroceptive.
Dendrita protoneuronului se duce la periferie pe calea ramurilor nervului spinal de unde culege stimulii de la
exteroceptori (tactili, termici şi dureroşi), iar axonul pe calea rădăcinii posterioare ajunge la nucleul pericornual. Axonul
acestuia trece în jumătatea opusă a măduvei, devine ascendent şi formează în cordonul anterior, tractul spinotalamic
anterior, iar în cordonul lateral tractul spinotalamic lateral şi spinorectal. Prin tractul spinotalamic anterior este condusă
sensibilitatea de presiune şi tactilă grosieră, afectivă, difuză sau protopatică pe când sensibilitatea tactilă, fină gnostică
sau epicritică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach. Tractul spinotalamic lateral conduce termoalgezia.
Fasciculul spinotectal conduce sensibilitatea exteroceptivă la nivelul coliculilor optici din gama cvadrigemină.
b) Căile sensibilităţii proprioceptive.
Sunt diferite pentru stimulii ce deservesc coordonarea motorie de cei ce realizează simţul kinestezic. Pentru
sensibilitatea proprioceptivă kinestezică (aşa-zis "conştientă”), axonii protoneuronilor intră în măduvă, devin ascendenţi
formând fasciculele Goll şi Burdach din cordoanele posterioare şi merg să facă sinapsă cu al doilea neuron în nucleii
omonimi din bulb. De aici, pe calea lemnisculului medial mesajele ajung la talamus de unde sunt proiectate pe cotex.
Pentru sensibilitatea proprioceptivă de coordonare motorie mesajele recepţionate de la fusurile neuromusculare
şi corpusculii tendinoşi Golgi, sunt trimise de protoneuron la nucelii latero-bazilari şi toracici din măduvă. Axonii
acestora fac două fascicule ascendente ce merg la suprafaţa cordonului lateral. Tractul spinocerebelos posterior sau
direct (Flechsig) pleacă din nucleul toracic de aceeaşi parte, iar tractul spinocerebelor anterior încrucişat (Gowers) îşi
are originea în nucleul latero-bazilar din partea opusă.
c) Căile sensibilităţii interoceptive.
Ele nu au tracturi speciale la nivelul măduvei. Informaţiile culese de la viscere sunt conduse prin fibrele
tractului spinotalamic, dar mai ales din aproape în aproape cu multiple staţii în substanţa reticulată prin căile ascendente
nespecifice.

B. Căile descendente.
Aceste căi aduc comenzi de la etajele superioare pentru mişcări voluntare, automate, reflexe de echilibru, ca şi
pentru coordonarea lor. Cele pentru mişcări voluntare se numesc căi piramidale, iar celelalte căi extrapiramidale.
a) Căile pentru mişcările voluntare ale corpului şi ale membrelor.
Pleacă din girusul precentral din celulele giganto-piramidale Betz. La măduvă, ele formează tractul
corticospinal anterior (Türk) situat de o parte şi de alta a fisurii mediene anterioare (piramidal direct) şi tractul
corticospinal lateral (piramidal încrucişat) din fasciculul lateral. Fibrele tractului piramidal încrucişat, au făcut
decusaţia la nivelul bulbului. Cele ale tractului piramidal direct se încrucişează dar pe parcurs şi merg şi ele să se
termine la nivelul neuronilor motori din coarnele anterioare de partea opusă.
b) Căile pentru mişcările automate.
Sunt reprezentate de fasciculul tectospinal ce pleacă de la coliculii cvadrigemeni superiori.
c) Mişcările reflexe de echilibru.
Sunt comandate prin fasciculul vestibulospinal din cordonul anterior.
d) Alte căi extrapiramidale.
Sunt reprezentate de tractul rubrospinal de la nucleul roşu din mezencefal situat în cordonul lateral; tractul
olivospinal ce pleacă din oliva bulbară şi tractul reticulospinal. În substanţa albă a măduvei spinării, pe lângă sistemele
de fibre ascendente şi descendente sunt şi fibre intersegmentare aparţinând aparatului elementar al măduvei spinării.
Alături de fasciculele fundamentale situate în fiecare cordon lângă substanţa cenuşie, mai se descriu cu aceeaşi funcţie
şi fasciculul triunghiular, septomarginal şi semilunar.

2.1.2.2. Encefalul.
Reprezintă partea sistemului nervos central adăpostită în cutia craniană. Este alcătuit dintr-o parte axilară
denumită trunchi cerebral, înapoia căruia se găseşte cerebelul şi din creier sau cerebrum situat superior de acesta.

27
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

A. Trunchiul cerebral.
Trunchiul cerebral este aşezat în etajul inferior al endobazei, pe clivus (faţa dorsală a apofizei bazilare). Are
aspectul unei fâşii longitudinale de fibre albe peste care trece ca o bandă transversală, un alt mănunchi de fibre care
formează puntea.
Configuraţia externă.
La nivelul trunchiului cerebral se distinge o faţă antero-laterală şi alta posterioară.
- Faţa antero-laterală. Pe această faţă se observă foarte bine cele 3 componente ale trucnhiului cerebral:
bulbul, puntea şi superior pedunculii cerebrali ai mezencefalului (fig. 21).
a. Bulbul este limitat inferior de planul convenţional de sub desucaţia piramidelor, iar superior de şanţul
bulbopontin. Fiind în continuarea măduvei ale cărei formaţiuni superficale se continuă şi la acest nivel, se mai numeşte
şi măduva prelungită. Se observă astfel fisura mediană anterioară care este întreruptă inferior de decusaţia piramidelor.
Superior ea se termină cu o depresiune, foramen caecum, la nivelul şanţului bulbopontin. De o parte şi de alta a fisurii
mediane sunt două cordoane de substanţă albă proeminete, denumite piramide bulbare, situate în continuarea
cordoanelor anterioare ale măduvei. Lateral de acestea se află şanţul lateral anterior ce continuă pe cel din măduvă. Mai
lateral este cordonul lateral al bulbului în continuarea celui medular şi care va avea ca limită posterioară şanţul lateral
posterior.
În partea superioară a cordonului lateral se găseşte o umflătură ovoidală numită oliva bulbară, limitată anterior
de un şanţ retroolivar ce coincide cu şanţul retroolivar situat ceva mai înaintea şanţului lateral posterior. De pe suprafaţa
bulbului se descriu nervii cranieni de la perechea a VI-a la a XII-a şi anume: nervul abducens (VI) din şanţul
bulbopontin în dreptul piramidelor, nervul facial (VII) şi acusticovestibular (VIII) tot din şanţul bulbopontin în dreptul
unei depresiuni numită foseta supraretroolivară. Nervul glosofaringian (IX), nervul vag (X) şi nervul accesor (XI) din
şanţul lateral posterior, iar nervul hipoglos (XII) din şanţul preolivar sau lateral anterior.
b. Puntea este limitată inferior de şanţul bulbopontin, iar superior de un şanţ transversal paralel cu acesta
numit şanţul pontopeduncular care o separă de pedunculii cerebrali. Pe linia mediană se găseşte un şanţ denumit şanţul
artrei bazilare. Lateral de acesta se văd piramidele punţii, mai puţin proeminente care se continuă lateral şi posterior cu
braţele punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii. Din punte se desprinde nervul trigemen (V) la limita dintre piramide şi
braţele pontine.
Pedunculii cerebali sunt limitaţi inferior prin şanţul potopeduncular, iar superior se continuă cu diencefalul. Au
aspectul a două benzi divergente denumite picioarele pedunculilor cerebrali, între care se formează o depresiune
triunghiulară cu fundul perforat de vase sanguine numită substanţă perforată posterioară. În această fosă, de pe faţa
medială a picioarelor peduculilor cerebrali se desprinde nervul oculomotor (III). La baza acestei fose se găsesc corpii
mamilari, două proeminenţe de mărimea unui sâmbure de cireaşă, care aparţin diencefalului.
- Faţa posterioară a trunchiului cerebral nu poate fi observată decât după ridicarea cerebelului prin
secţionarea celor 3 perechi de pedunculi cerebeloşi (superiori, mijlocii şi inferiori). Pe această faţă limita dintre cele 3
componente ale trunchiului cerebral este mai puţin evidentă. Bulbul în jumătatea inferioară prezintă în continuare
formaţiile de la măduvă. Se observă şanţul median posterior ce separă între ele cordoanele posterioare formate de
fasciculele gracilla (Goll) şi cuneatus (Burdach). Aceasta se termină superior cu câte o proeminenţă ce corespunde
nucleilor Goll şi Burdach. În jumătatea superioară, cordoanele posterioare par că se continuă cu două benzi divergente
numite corpi restiformi sau pedunculi cerebeloşi inferiori. Jumătatea superioară a feţei posterioare a bulbului participă
la formarea ventriculului al IV-lea (fig. 22).
Ventriculul al IV-lea este o dilatare a canalului ependimar care apare datorită curburii pontine. Este situat la
nivelul trunchiului cerebral între bulb şi punte care îi formează podeaua şi cerebel care îi formează tavanul. I se vor
descrie o podea, pereţi laterali şi un tavan.
Podeaua este numită fosa romboidă, deoarece are o formă rombică. La nivelul trigonului inferior sau bulbar se
disting 3 zone: trigonul hipoglosului (aripa albă internă), fovea vegi (aripa cenuşie) ce corespunde nucleului dorsal al
vagului) şi cel mai lateral, aria vestibulară (aripa albă externă), care se întinde şi în trigonul pontin şi la nivelul căreia
se găsesc nucleii cohleari şi vestibulari. Fisura mediană posterioară împreună cu nişte filamente superficiale de
substanţă albă întinse lateral şi numite strii medulare formează calamus-ul scriptorius.
La nivelul triunghiului superior sau pontin se observă de o parte şi de alta a fisurii mediene, două proeminenţe
mediale fiecare având în partea inferioară câte o proeminenţă rotundă, numită coliculul facialului. În profunzime la
acest nivel se găseşte nucleul abducensului (VI). Mai lateral se găseşte o depresiune numită fovea rostralis căreia îi
corespunde în profunzime nucleul motor sau masticator al trigemenului. Pereţii laterali ai ventriculului al IV-lea vor fi
corpii restiformi în trigonul inferior, iar pentru trigonul pontin vor fi pedunculii cerebeloşi mijlocii (braţele punţii) şi
superiori (braţele conjunctive) (fig.23).
Tavanul, în trigonul pontin între breţele conjunctive este format de o lamă de substanţă albă numită văl
medular anterior. Pe diagonala mică a rombului, între braţele punţii este cerebelul, iar în trigonul bulbar este un înveliş
subţire – membrana tectoria care are 3 orificii: 2 laterale (Luschka) şi 1 median (Magendie), prin care sistemul cavitar al
nevraxului comunică cu spaţiul subarahnoidian la nivelul cisternei medulocerebeloase. La nivelul membranei tectoria,
vasele din piamater formează plexurile coroide ale ventriculului IV. Acestea sunt nişte franjuri vasculare ce proemină în

28
 ANATOMIE II

interiorul ventriculilor de lumenul cărora sunt separate prin învelişul lor ependimar. Ele formează lichidul
cerebrospinal.
c. Mezencefalul prezintă pe faţa posterioară tectum-ul mezencefalic sau lama cvadrigemină format din 2
coliculi superior sau optici şi 2 inferiori sau acustici separaţi între ei printr-un şanţ cruciat. Coliculul superior este legat
prin braţul coliculului superior de corpul geniculat, iar cel inferior prin braţul colicului inferior de corpul geniculat.
Corpii geniculaţi sunt nucleii diencefalici (aparţin metatalamusului). Sub coliculul inferior se desprinde nervul trohlear
(IV) singurul care îşi are originea pe faţa posterioară a trunchiului cerebral şi care se încrucişează în nevrax.

Structura internă.
Substanţa cenuşie este la interior, iar cea albă la exterior. Substanţa cenuşie nu mai este compactă ci datorită
fribrelor care se încrucişează este fragmentată în nuclei. Datorită apariţiei ventriculului IV zonele de substanţă cenuşie
care la măduvă erau suprapuse, aici sunt juxta-puse.
- Substanţa cenuşie. Se disting nuceli ai aparatului elementar consideraţi omologi cu cei formaţi de substanţa
cenuşie a măduvei şi fromaţiuni ale paratului supraelementar ce sunt reprezentate de nucelii şi de centri supraelementari
ce determină acte complexe, prin intermediul aparatului elementar.
- Aparatul elementar este alcătuit din următorii nuclei din coloana somatomotorie. În mezencefal sunt
nucleul oculomotorului (III) şi al trohlearului (IV), iar în punte nucleul abducensului (VI), toţi nervi motori pentru
musculatura extrinsecă a globului ocular. În bulb este nucleul hipoglosului (XII) motor pentru muşchii limbii.
Din coloana visceromotorie specială sau branhiomotorie, deoarece inervează musculatura striată derivată din
arcurile branhiale se descriu în punte nucleul motor al trigemenului şi al facialului, iar în bulb nucleul ambiguu.
Trigemenul inervează musculatura masticatoare, facialul pe cea a mimicei, iar nucelul ambiguu care îşi trimite fibrele
prin nervii IX, X şi XI este motor pentru muşchii laringelui, faringelui şi ai esofagului superior.
Din coloana vegetativă motorie (viscereomotorie generală) în mezencefal este nucleul accesor al nervului
oculomotor (Eddinger Westfall) cu rol iridoconstrictor; în punte se găsesc nucleii lacrimo-nazal şi salivar superior.
Primul determină secreţia glandelor lacrimale şi a glandelor mucoasei nazale, iar celălalt este secretor pentru glandele
submandibulară şi sublinguală. În bulb se găsesc nucleii salivar inferior secretor pentru glanda parotidă şi nucelul
dorsal al vagului numit şi centru cardiopneumoenteric deoarece inervează parasimpatic aceste viscere. De fapt, nucleii
din această coloană reprezintă şi centrii parasimpaticului cranian.
Din coloana viscerală aferentă se găsesc în bulb nucelul tractului solitar care culege gustul prin nervii VII, IX
şi X şi interoceptivitatea prin nervul IX şi X.
Din coloana somatică aferentă specială sunt nucleii cohleari şi vestibulari care culeg stimulii de auz şi
echilibru. Nucleii cohleari dorsali şi ventrali sunt în punte, iar nucleii vestibulari: superior, medial, lateral şi inferior,
atât în punte, cât şi în bulb.
Din coloana somatică aferentă generală nucleul tractului mezencefalic al trigonului culege
proprioceptivitatea kinestezică de la cap, iar nucleul principal senzitiv al trigemenului din punte şi nucleul tractului
spinal al trigemenului din bulb, pe cea exteroceptivă de la pielea feţei şi mucoasele cavităţilor feţei.
- Aparatul supraelementar este alcătuit din nucleii proprii şi centri supraelementari situaţi în formaţia
reticulată, a trunchiului cerebral. În bulb se găsesc nucleii Goll şi Burdach staţie pe calea proprioceptivă kinestezică
“conştientă” şi oliva bulbară, staţie pe calea de coordonare motorie. Se descriu apoi centrii unor funcţii vitale ca cel
respirator, vasomotor şi cardiomotor; centrii unot funcţii digestive ca: deglutiţia, salivaţia, suptul; centrii unor reflexe de
apărare ca: centrul vomei, tusei, strănutului, clipitului (corneean); centrii ai unor funcţii metabolice ca. Centrul
glicozuric şi centrii ai tonusului muscular.
În punte, ca nuclei proprii sunt nucelii pontini, staţie pe calea de coordonare motorie corticopontocerebeloasă.
Centrii supraelementari sunt reprezentaţi de centrul masticator, centrul salivar superior, centrul lacrimal, centrul
clipitului auditivo-palpebral, centrul reflexului audiooculocefalogir, centrii ai tonusului muscular etc.
În mezencefal se descriu ca nuclei proprii, nucleul roşu, substanţa neagră şi coliculii cvadrigemeni. Lama
cvadrigemină formează tectum-ul mezencefalic şi este limitată inferior printr-un plan convenţional ce trece prin
apeductul lui Silvius (fig. 24).
Sub tectum, este tegumentul mezencefalic limitat inferior de substanţa neagră care îl separă de picioarele
pedunculilor cerebrali situaţi sub substanţa neagră.
Substanţa neagră are celule bogate în pigmenţi. Ea este un centru al motilităţii extrapiramidale şi este legată şi
de substanţa reticulată a trunchiului cerebral. Nucleul roşu este situat în tegumentul mezencefalic şi are o formă ovalară.
Funcţional este un centru al motilităţii, reglând tonusul centrilor inferiori. Secţiunea sub nucleul roşu dă o hipertonie
marcată, determinată de centrii inferiori pontini şi bulbari, care nu sunt inhibaţi (rigiditate prin decerebrare).
Coliculii cvadrigemeni constituie un organ superior de integrare la vertebratele inferioare. La om, funcţiile lui
au fost preluate de centrii superiori. Coliculii optici (superiori) sunt legaţi de reflexele oculocefalogire, fotomotorii,
reflexul retinopalpebral, ca şi de o serie de mişcări automate pentru care trimit comanda prin fasciculele tacospinal şi
tectonuclear. Au o structură laminată şi primesc aferenţe vizuale de la retină, exteroceptive prin tractul tractul
spinotectal, proprioceptive de la cerebel şi de auz de la coliculul acustic. Coliculii optici trimit fibre eferente către
nucleii motori din trunchiul cerebral şi măduvă prin tracturile tectobulbar şi tectospinal; către cerebel prin tracturile
tectocerebelos superior şi inferior şi către cortex, de la care primeşte şi aferenţe corticotectale.

29
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Coliculii acustici (inferiori) au o structură ganglionară. Ei primesc aferenţe de la lemniscul lateral şi sunt
centrii pentru reflexele declanşate de stimulii acustici (reflexul acusticooculocefalogir). Ca centrii supraelementari se
descriu centru de veghe, centrul reflexelor de redresare etc.
- Substanţa albă. Substanţa albă a trunchiului cerebral este alcătuită din căi ascendente şi descendente care
asigură funcţia de conducere a acestui segment.
Căile ascendente.
Cuprind fibrele ascendente ce duc sensibilitatea de la trunchi şi membre, fibrele ce duc sensibilitatea de la
nivelul extremităţii cefalice şi fibrele ascendente din căile de coordonare motorie.
a) Căile senzitive de la măduvă sunt reprezentate de următoarele fascicule:
- pentru sensibilitatea exteroceptivă este tractul spinotalamic anterior şi lateral, care de la punte formează un
singur traiect spinotalamic ce se termină în nucleul ventral postero-lateral talamic. Tractul spinotectal conduce
exteroceptivitatea la coliculii optivi.
- sensibilitatea kinestezică (proprioceptivă "conştientă”) ajunge prin fasciculul Goll şi Burdach la nucelii
omonimi din bulb, unde este deutoneuronul acestei căi. Axonii deutoneuronilor se încrucişează şi formează în
continuare lemniscul medial (panglica Reil) care urcă până la nucleul ventral postero-lateral talamic unde este al III-lea
neuron.
- sensibilitatea proprioceptivă de coordonare motorie ce merge prin tractul spinocerebelos posterior, urcă la
cortexul cerebelos prin pedunculii cerebeloşi inferiori, iar cea adusă de tractul spinocerebelos anterior străbate tot
trunchiul cerecbral şi prin pedunculii cerebeloşi superiori se îndreaptă spre cortexul cerebelos.
- sensibilitatea interoceptivă de la măduvă urcă prin substanţa reticulată cu multiple staţii şi parţial prin tractul
spinotalamic.
b) Căile senzitive de la extremitatea cefalică sunt reprezentate de următoarele fascicule:
- lemniscul trigeminal (fasciculul trigeminotalamic) conduce extero şi proprioceptivitatea extremităţii cefalice.
El este format din axonii deutoneuronilor din nucleii senzitivi ai trigemenului situaţi în tot lungul trunchiului cerebral.
El se termină la nucleul ventral postero-medial (arcuat) talamic unde este al III-lea neuron.
- calea cohleară este formată din axonii deutoneuronilor din nucleii cohleari; aceşti axoni se încrucişează la
nivelul punţii formând corpul trapezoid care separă partea tegumentală de cea bazilară a punţii, apoi devin ascendenţi şi
alcătuiesc lemniscul lateral care urcă spre corpii geniculaţi mediali. Din lemniscul lateral merg colaterale la coliculii
acustici ce mijlocesc reflexe ale trunchiului cerebral declanşate de auz.
- sensibilitatea gustativă şi cea interoceptivă culeasă de glosofaringian şi vag merg prin fibre solitariotalamice
la al III-lea neuron din talamus.
c) Căile ascendente fac parte din căile de coordonare motorie sunt reprezentate în bulb de fasciculul
vestibulocerebelos şi fibrele clivocerebeloase, iar în mezencefal de fasciculele dentotalamic, dentorubric şi dentotectal.
Căile descendente.
Acest căi duc comenzile de la etajele superioare şi din trunchiul cerebral, pentru mişcările voluntare, automate,
reflexe de echilibru, ca şi pentru coordonarea lor. Cele pentru mişcări voluntare se numesc căi piramidale, iar celelalte
căi extrapiramidale.
a) Căile pentru mişcări voluntare ale trunchiului şi membrelor merg prin fasciculul corticospinal, iar cele
pentru mişcările voluntare de la nivelul capului, prin fasciculul corticonuclear (fasciculul geniculat). Ambele fascicule
pleacă din girul precentral. La nivelul diencefalului fasciculul corticospinal trece prin braţul posterior al capsulei
interne, o zonă de substanţă albă situată între talamus şi nucleul lentiform, iar fasciculul corticonuclear prin genunchiul
capsulei interne şi de aceea este numit şi fasciulul geniculat. Fasciulul geniculat merge în trunchiul cerebral la nucleii
motori ai acestuia. La nivelul bulbului, peste 80 % din fibrele fasciculului corticospinal se încrucişează ( decusaţia
piramidelor) aşa că în partea inferioară a bulbului şi în măduvă se găseşte fasciculul corticospinal anterior (piramidal
direct) şi unul lateral (piramidal încrucişat).
b) Căile pentru mişcări automate ale trunchiului şi membrelor ca şi calea pentru mişcările automate de la
nivelul capului merg prin fasciculul tectospinal şi tectonuclear. La origine în mezencefal, tracturile tectospinale se
încrucişează formând decusaţia dorsală a tegmentului (Meynert).
c) Mişcările reflexe de echilibru sunt comandate prin fasciculul vestibulospinal, ce va străbate bulbul şi
măduva.
d) Alte căi extrapiramidale sunt reprezentate de: tractul rubrospinal şi rubronuclear, tractul corticopontin,
tractul olivospinal şi tractul reticulospinal. Tracturile rubrospinale se încrucişează în mezencefal formând decusaţia
ventrală a tegmentului (Forel). De la nucleii pontini unde se opreşte tractul corticopontin, pleacă fibrele
pontocerebeloase prin pedunculii cerebeloşi mijlocii, spre scoarţa cerebrală.
Căile proprii.
Căile proprii ale trunchiului cerebral sunt asociative între diferiţi nuclei ai acestuia. Printre acestea se descriu:
- fasciculul longitudinal medial care asociază nucleii vestibulari cu nucleii nervilor motori oculari şi cu nucleul
accesorului, intervin astfel în menţinerea axului de prvire prin coordonarea mişcărilor capului şi globilor oculari, în
funcţie de stimulii veniţi de la receptorii vestibulari din urechea internă.
- fasciculul longitudinal dorsal cu fibre de natură vegetativă ce pleacă de la centrii vegetativi diencefalici spre
nucelii vegetativi ai trunchiului cerebral.

30
 ANATOMIE II

- fasciculul central al tegmentului sau palidorubroolivar este pe calea extrapiramidală de coordonare motorie.

B. Cerebelul.
Configuraţia externă.
Cerebelul sau creierul mic este un organ nervos cu rol în coordonarea motorie. Se dezvoltă din lamele alare ale
metencefalului. Cerebelul are o formă de hemiovoid cu o faţă superioară care este separată de lobii occipitali ai
emisferelor cerebrale printr-o prelungire orizontală a dureimater denumită cortul cerebelului. Faţa inferioară a
cerebelului este în raport cu fosele cerebeloase ale scuamei occipitalului, iar faţa anterioară vine în raport pe linia
mediană cu trunchiul cerebral de care o desparte ventriculul IV, iar pe lături cu faţa posterioară a stâncilor temporalului.
Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin 3 perechi de pedunculi cerebeloşi. Pedunculii cerebeloşi inferiori
sau corpii restiformi îl leagă de bulb, pedunculii cerebeloşi mijlocii sau braţele punţii îl leagă de punte, iar pedunculii
cerebeloşi superiori sau braţele conjunctive îl leagă de mezencefal.
Clasic este împărţit prin 2 şanţuri sagitale într-o parte mediană denumită vermis şi 2 părţi laterale, lăţite
denumite emisferele cerebeloase. Mai recent, corespunzând şi din punct de vedere fiziologic şi filogenetic, se descriu
şanţuri orizontale care împart atât vermisul, cât şi emisferele în lobi. {anţurile primare separă între ei, lobul anterior
(paleocerebelul) de lobul mijlociu care este mai recent apărut (neocerebelul), iar fisura postero-laterală separă lobul
mijlociu de lobul floculonodular care este cel mai vechi filogenetic (arhicerebelul) (fig. 25).
Fisura orizontală separă faţa superioară de faţa inferioară a cerebelului. şanţurile mai puţin adânci determină o
lobulaţia a vermisului căreia îi corespunde o lobulaţie a emisferelor cerebeloase. În final şanţuri şi mai puţin adânci
separă suprafaţa cerebelului în folii sau lamele, mărind astfel suprafaţa acestuia. Dinainte înapoi se disting în vermis
lobuli, care au corespondentul în emisferele cerebeloase.
În lobul anterior se descrie lingula cu frâurile lingulei, lobulul central cu aripa lobulului central, culmen cu
lobul cvadrangular anterior, posterior de care este şanţul primar.
În lobul mijlociu sunt declive cu lobul cvadrangular posterior (culmen şi declive formează împreună
monticulus), iar lui folium îi corespunde lobul semilunar superior. Faţa superioară este separată de faţa inferioară prin
fisura orizontală.
În continuare pe faţa inferioară, dar în sens postero-anterior se disting: tuber, vermis cu lobul semilunar
inferior, piramida cu lobulul biventer, uvula cu tonsila sau amigdala cerebelului, iar după fisura postero-laterală
nodulus cu floccus ce aparţin arhicerebelului. De remarcat, că piramidele şi uvula sunt formaţiuni paleocerebeloase.

Structura cerebelului.
Cerebelul este alcătuit din substanţă cenuşie dispusă la suprafaţă formând scoarţa sau cortexul cerebelos, iar
substanţa albă formată din fibre se află la interior. În substanţa albă se mai găsesc grămezi de neuroni care formează
nucleii cerebelului.
- Substanţa cenuşie. Cortexul cerebelos este alcătuit dint 3 straturi celulare. Stratul superificial sau stratul
molecular, pentru că este format din celule mici are printre celulele sale unele denumite "în coşuleţ”. Acestea îşi trimit
axonii către stratul următor unde colateralele lor se ramifică în jurul celulelor Purkinje, cuprinzându-le ca într-un coş.
Al doilea strat este denumit stratul ganglionar sau al celulelor lui Purkinje, cu cele mari piriforme, bipolare
care trimit dendritele în stratul molecular, iar axonii în substanţa albă spre nucleii cerebelului. Cel mai profund este
stratul granular format din celule mici, stelate al căror axon urcă în stratul molecular unde se ramifică în "T”, făcând
sinapsă cu dendritele neuronilor Purkinje.
Nucleii cerebelului sunt reprezentaţi de nucleii fastigiali în dreptul vermisului şi lateral de ei, spre emisferele
cerebeloase sunt nucleii globoşi, emboliformi şi dinţaţi. Toţi sunt paleocerbeloşi cu excepţia unei părţi din dinţat care
este de apariţia neocerebeloasă.
- Substanţa albă. Este situată la interior şi apare pe o secţiune medio-sagitală cu un aspect ramificat
caracteristic, care a fost numit "arborele vieţii”. În ea se disting fibre asociative intracerebeloase care leagă puncte din
aceeşai emisferă cerebeloasă, fibre comisurale care leagă zone simetrice şi fibre de proiecţie aferente şi eferente.
Aferenţele ajung la cortexul cerebelos, iar eferenţele pleacă de la nucleii cerebelului. Toate conexiunile cerebelului se
realizează prin intermediul pedunculilor cerebeloşi.
Pentru a înţelege conexiunile cerebelului trebuie să amintim că cerebelul are rol principal în coordonarea
motorie. El poate realiza această coordonare datorită faptului că centrii care comandă mişcările voluntare, automate şi
de echilibru (cortexul cerebral, coliculii optici, nucleii vestibulari) informează în derivaţie şi cerebelul prin căile
corticopontocerebeloase, tectocerebeloase superioare şi inferioare şi respectiv, vestibulo-cerebeloase.
În acelaşi timp prin fasciculele spinocerebeloase anterioare şi posterioare, cerebelul este informat de ceea ce s-
a executat din mişcarea comandată. El integrează aceste aferenţe şi printr-un mecanism de feed-back (conexiune
inversă) reinformează centrii care au dat comanda, ca să şi-o modifice în funcţie de gradul ei de executare. Această
informare şi modelare a centrilor motori se face prin: fasciculul cerebelo-dento-talamo-cortical pentru centrii corticali
ce au comandat mişcări voluntare; prin fasciculul cerebelo-dento-tectal pentru coliculii optici care au determinat
mişcările automate; şi prin fasciculele cerebelo-fastigio-vestibular pentru nucleii vestibulari care au imprimat mişcări
reflexe de echilibru.

31
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Concomitent cerebelul intervine şi direct la periferie acţionând asupra grupelor de muşchi antagonişti pentru a
bloca mişcarea la momentul necesar, fapt care se realizează prin multiple căi, ca de exemplu cerebelo-dentro-rubro-
spinală şi rubrospinală, cerebelo-fastigio-recticulo-spinală, cerebelo-fastigi-oolivo-spinală, cerebelo-fastigio-olivo-
spinală etc.
În pedunculii cerebeloşi inferiori, aferente sunt fibrele din fasciculele spinocerebelos posterior, tectcerebelos
inferior, vestibulocerebelos, olivocerebelos, iar eferente cele din fasciculele fastigiovestibular, fastigioolivar,
fastigioreticular.
În pedunculii cerebeloşi mijlocii se descriu doar fibre aferente pontocerebeloase. În pedunculii cerebeloşi
superiori fasciculul spinocerebelos anterior şi tectocerebelor superior sunt aferente, iar fasciculele dentotalamic,
dentorubric şi dentotectal sunt eferente.

C. Diencefalul
Diencefalul sau creierul intermediar se dezvoltă din vezicula diencefalică ce rezultă din segmentarea
prozencefalului. Din diencefal se desprind veziculele optice care vor da naştere tracturilor, chiasmei şi nervilor optici,
ca şi unei părţi din globul ocular (retina). În vezicula primitivă se vor evidenţia cele 3 straturi (ependimar, paleal şi
marginal), care se dezvoltă mult şi fac la nivelul diencefalului, mase mari cenuşii, cu substanţă albă redusă.
Diencefalul este aşezat în continuarea mezencefalului sub emisferele cerebrale care îl acoperă lăsând vizibilă la
exterior doar faţa inferioară ce corespunde hipotalamusului. În interiorul său se găseşte ventriculul al III-lea.
Diencefalul este alcătuit din talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus şi hipotalamus, situate în jurul ventriculului
al III-lea (fig. 26a).
Configuraţia exterioară.
Pe singura faţă vizibilă la exterior sau faţa bazală care corespunde hipotalamusul (HT) se observă în partea
anterioară chiasma optică de la care pleacă spre corpii geniculaţi laterali, tracturile optice ce limitează lateral această
faţă bazală. Pe linia mediană, înapoia chiasmei optice se găseşte o formaţiune proeminentă denumită tuber cinerum, cu
o prelungire în formă de plâlnie denumită infundibulum de care printr-o tijă este prinsă glanda hipofiză. Posterior se
găsesc 2 mici proeminenţe denumite corpi mamilari (fig. 26b). Faţa superioară a diencefalului este făcută de talamus, ce
participă la formarea ventriculilor laterali. Feţele laterale sunt separate prin capsula internă de corpii striaţi.
Ventriculul al III-lea situat median este o dilatare care provine din cavitatea primitivă a tubului neural. Podeaua
ventriculului este formată de hipotalamus, pereţii laterali sunt formaţi în cea mai mare parte de talamus, dar o porţiune
mică inferioară unui şanţ numit şanţ hipotalamic este formată de hipotalamus.
Tavanul este format de pânza coroidiană epitelială a ventriculului III, căptuşită de piamater. La nivelul
tavanului se găsesc plexurile coroide ale acestui ventricul. Pânza coroidiană este întinsă între 2 benzi subţiri de
substanţă albă numite strii medulare (habenulare) care se află la marginea ce separă faţa superioară de cea medială a
talamusului. În partea posterioară, ventriculului III comunică prin apenductul Syvius cu ventriculul al IV-lea, iar
anterior şi lateral prin 2 orificii denumite găurile interventriculare (Monroe) cu ventriculii laterali (I şi II) din interiorul
emisferelor cerebrale.
Structura diencefalului.
Talamusul este format din 2 mase mari cenuşii, cu o formă ovoidă cu polul anterior mai ascuţit numit rosturm,
iar cu cel posterior mai rotunjit numit pulvinar. Lateral, braţul posterior al capsilei interne îl separă de nucleul lentiform.
În interior o lamă medulară internă de substanţă albă, bifurcată anterior ca un “Y”, îl separă în nuclei. Se descriu
următorii nuclei: rostral, posterior, medial, lateral şi ventral.
În nucleul ventral sunt 3 subdiviziuni: nucleul ventral anterior, nucleul ventral lateral şi nucleul ventral
posterior, care la rândul său este împărţit într-un nucleul lateral şi altul medial sau arcuat. Tot în talamus, majoritatea
specialiştilor include şi corpul geniculat lateral şi cel medial, metatalamusul rămânând mai mult o noţiune topografică.
Aferenţele talamusului cu excepţia căilor olfactive, toate celelalte căi ascendente către cortex, cu al III-lra
neuron în talamus. Fasciculul spinotalamic cu exteroceptivitatea şi lemniscul medial cu proprioceptivitatea kinestezică
de la corp, merg la nucleul ventral posterolateral. Exteroceptivitatea şi proprioceptivitatea kinestezică de la extremitatea
cefalică, ca şi stimulii gustativi, ajung la nucleul ventral postero-medial sau arcuat prin lemniscul trigeminal.
Interoceptivitatea vine din hipotalamus la nucleii rostrali. Auzul condus prin lemniscul lateral ajunge la corpul
geniculat medial, iar stimulii optici prin tractul optic ajung la corpul geniculat lateral.
Eferenţele talamusului. Fibrele care pleacă de la talamus formează pedunculii sau radiaţiile talamice, care
merg spre aria corticală de integrare a sensibilităţii respective şi care vor fi studiate la emisferele cerebrale. Se descriu
radiaţii optice, acustice, gustative etc.
Substalamusul este situat între talamus şi mezencefal. La nivelul lui se găsesc: nucleul subtalamic, zona
incertă şi câmpul lui Forell cu 2 fascicule de substanţă albă, formaţiunile lui sunt staţii de legătură ale sistemului
extrapiramidal, strâns legate funcţional de corpii striaţi de la baza emisferelor cerebrale.
Epitalamusul este situat în partea posterioară şi superioară a diencefalului şi este format din:
- glanda epifiză legată printr-o tulpină de comisura habenulei;
- trigonul habenulei cu nucleul habenular;
- striile habenulei.

32
 ANATOMIE II

Prin comisura şi striile habenulare nucleul habenulei se leagă de centrii olfactivi de la baza emisferelor
cerebrale constituind un centru al reflexelor olfactivo-somatice.
Hipotalamusul este situat în partea inferioară a diencefalului unde formează podeaua şi partea inferioară a
pereţilor laterali ai ventriculului al III-lea. Este alcătuit dintr-o porţiune supraoptică unde se individualizează NPV, din
tuber cinerum unde se găsesc nucleii tuberali regiune căreia îi aparţin şi neurohipofiza, iar posterior din corpii mamilari.
În rest nucleii din hipotalamus (HT) nu pot fi bine individualizaţi, dar sunt parasimpatici în hipotalamusul
antero-posterior şi simpatici în hipotalamusul posterior, deci hipotalamusul poate fi considerat ca un creier vegetativ. În
plus în hipotalamus se află şi centrul somnului, centrul matabolismului glucidic, protidic, lipidic şi al apei; centrul setei,
centrul foamei, centrul saţietăţii. Tot în el sunt centrii ce intervin în funcţiile sexuale şi în coportamentul individului.
Conexiunile hipotalamusului sunt internucleare sau asociative şi de proiecţie. Hipotalamusul primeşte aferenţe
de la centrii vegetativi inferiori, pe care la proiectează pe cortexul cerebral direct sau prin intermediul nucleilor rostrali
talamici în ariile 14, 15, 24, 28, 32 (interoceptive) de pe faţa medială a emisferelor cerebrale, în girus cinguli.
Hipotalamusul primeşte informaţii şi comenzi de la cortex, trimiţând eferenţe spre centrii vegetativi inferiori (fasciculul
dorsal Schütz).
Din punct de vedere funcţional, hipotalamusul apare ca un tablou central de comandă pentru reglarea
majorităţii funcţiuinilor din organism.
El este informat prin 2 căi: umorală şi nervoasă. Umoral prin calităţile sângelui care-l irigă, iar nervos prin
căile aferente atât ascendente, cât şi desendente de la cortex. El prelucrează mesajele şi ia decizii pe care le trimite la
organele efectoare tot prin cele 2 căi (nervoasă şi umorală).
Calea nervoasă este realizată de căile descendente către centrii vegetativi inferiori, care prin fibrele simpatice
şi parasimpatice modifică activitatea efectorilor, dar şi prin intervenţia pe componenta somatică (ex. frisonul termic).
Calea umorală prin care hipotalamusul intervine la periferie este reprezentat de secreţiile hipofizei, glandă cu
care are strânse legături. De la nucleul supraoptic şi paraventricular care secretă ADH şi ocitocina prin axonii tractului
hipotalamohipofizar aceste neurosecreţii ajung în neurohipofiză unde sunt depozitate. De aici ele sunt eliminate în
sânge în funcţie de necesităţi. Rolul de depozit al neurohipofizei a fost dovedit prin ligatura tijei care a făcut să scadă
cantitatea de hormoni din glandă şi să se acumuleze în tijă deasupra ligaturii.
Nucleii tuberali reglează activitatea adenohipofizei. Ei secretă factori de eliberare (RF = releasing factors) care
pe calea adenohipofiză, determinând secreţia de hormoni tropi a acesteia. Sistemul venos porthipofizar are reţeaua
primară în HT, venele în tija hipofizei, iar reţeaua capilară secundară în adenohipofiză.
Secreţia nucleilor tuberali este reglată printr-un mecanism umoral de conexiune inversă de către concentraţia
hormonilor specifici secretaţi de glande sub acţiunea hormonilor tropi adenohipofizari.

D. Emisferele cerebrale.
Emisferele cerebrale în număr de două sunt separate de fisura interemisferică, se dezvoltă din vezicula
telencefalică şi formează, împreună cu diencefalul, creierul sau cerebrum. La om scoarţa cerebrală are întinderea
maximă şi o structură complexă, devenind centrul superior de integrare a tuturor funcţiilor somatice şi vegetative ale
organismului. Emisferele sunt legate prin comisuri, graţie cărora ele funcţionează simultan, iar în interior conţin cavităţi
denumite ventriculi laterali.
Configuraţia exterioară.
Emisferele cerebrale de formă ovoidă şi cu axul mare antero-posterior, au 3 feţe: convexă, medială, bazală şi 3
poli: frontal, temporal şi occipital. Pe suprafaţa lor se văd şanţuri mai adânci care delimitează lobii, iar la nivelul lobilor
şanţuri mai puţin adânci care separă între ei girii cerebrali. Fisuraţia şi giraţia duc la creşterea suprafeţei scoarţei
cerebrale (fig. 27).
Faţa convexă prezintă 2 şanţuri mai adânci: şanţul lateral şi şanţul central. {anţul lateral (Sylvius) separă lobul
temporal situat dedesubt de lobii frontal şi parietal situaţi deasupra lui. {anţul lateral începe pe faţa bazală înconjură
marginea laterală şi se îndreaptă oblic în sus şi posterior. În fundul şanţului se vede o proeminenţă numită lobul insulei.
{anţul central aproape perpendicular pe cel precedent separă între ei lobul frontal situat anterior, de lobul parietal situat
posterior. Capul şanţului parietooccipital separă incomplet lobul parietal de cel occipital.
Lobul frontal are 2 şanţuri orizontale – şanţul frontal superior şi inferior care sunt biturcate posterior, formând
şanţul precentral. Aceste şanţuri delimitează girii frontal, superior, mediu, inferior şi precentral.
Lobul parietal prezintă un şanţ postcentral care limitează posterior girul postcentral şi un şanţ intraparietal
care separă lobulul parietal superior de cel inferior care prezintă girul supramarginal la capătul şanţului lateral Sylvius şi
mai posterior girul angular în jurul capului şanţului temporal superior.
Lobul temporal are la nivelul buzei inferioare a şanţului lateral Sylvius 2 şanţuri temporale transverse, care
delimitează girii temporali transverşi, iar pe faţa convexă se află şanţurile temporal superior şi mediu, ce separă girii
temporal superior, mijlociu şi inferior.
Lobul occipital are şanţul transvers şi lateral ce mărginesc girii occipitali superior şi laterali. Faţa medială este
vizibilă după secţionarea formaţiunilor comisurale interemisferice. Pe faţa superioară a corpului calos este şanţul
corpului calos. Superior şi lateral cu acest şanţ se află şanţul cingului ce devine ascendent în partea sa posterioară. Din
el se desprinde şanţul paracentral cu traiect ascendent. În lobul parietal se observă şanţul subparietal, iar posterior
şanţul perietooccipital.

33
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Sub aceste şanţuri delimitează următorii giri: girul cinguli, paralel cu corpul calos care în partea posterioară
printr-un istm se continuă cu girul parahipocampal ce aparţine feţei bazale. Deasupra şanţului cingului se găseşte girul
frontal superior (intern). Posterior de el este lobulul paracentral. Înaintea şanţului parietoocipital este o parte a
lobulului parietal numită precuneus, iar acest şanţ şi fisura calcarină se află cuneusul ce aparţine lobului occipital
(fig.28a).
Faţa bazală a emisferelor cerebrale este formată de faţa inferioară a lobilor: frontal, temporal şi occipital. La
nivelul lobului frontal se găseşte şanţul olfactiv, cu direcţia antero-posterioară care adăposteşte bulbul şi tractul olfactiv.
Medial de acest şanţ se află girul drept (fig. 28b). Lateral de el se găsesc şanţurile orbitale, de forma literei "H”, care
delimitează girii orbitali al lobului frontal. În partea temporooccipitală, girul temporal inferior este separat prin şanţul
temporal inferior de lobul temporooccipital. Acesta este împărţit printr-un şanţ colateral în 2 giri temporooccipitali.
Girul temporooccipital lateral se numeşte şi girul fusiform, iar cel medial se subdivizează în girul lingual situat
posterior, care formează buza inferioară a şanţului calcarin şi girul parahipocampic situat anterior, care prezintă o
formaţiune ca un cârlig numită uncus (lat. uncus = cârlig). Girul parahipocampic este limitat medial de şanţul
hipocampului care proemină în interiorul ventriculului lateral unde formează cornul lui Ammon sau hipocampul.
Structura emisferelor cerebrale.
- Substanţa cenuşie ca şi la cerebel este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală şi la baza emisferelor
alcătuind nucleii bazali sau corpul striat.
Scoarţa cerebrală (pallim).
Scoarţa cerebrală este organul superior de integrare a funcţiilor întregului organism. Prin giraţie şi fisuraţie
suprafaţa ei a crescut ajungând la 1300-2300 cm 2, cuprinzând un număr de cca. 14 miliarde de neuroni. Cortexul
cerebral are o regiune mai veche, netedă şi redusă ca întindere denumită paleocortex, corespunzătoare riencefalului şi
alta de achiziţie recentă, cu giraţie şi figuraţie bogată şi cu întindere mare în suprafaţă, denumită neocortex.
Structura scoarţei cerebrale.
La microscop se constată că scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni şi prelungirile lor, dispuşi în mai multe
straturi. Există o regiune cu 2-3 straturi numită allocortex şi alta mai întinsă, alcătuită din 6 straturi, denumită izocortex.
La nivelul allocortexului care corespunde în mare parte riencefalului, se disting 2 straturi celulare: unul superficial,
stratul granular, format mai ales din celule receptoare şi altul profund, stratul piramidal, cu celule motorii şi de
asociere.
La nivelul izocortexului se descriu începând dinspre suprafaţă următoarele straturi:
- stratul molecular, alcătuit din celule mici cu numeroase prelungiri dendritice şi axoni care formează o reţea;
- stratul granular extern, format din celule mici poligonale sau tringhiulare, cu nucleu mare, care îi dau aspect
granular;
- stratul piramidal extern, cu celule piramidale mici, cu o dendrită care pleacă de la vârf şi ajunge în stratul
molecular. Celelelalte dendrite rămân la nivelul acestui strat. Axonii trec în substanţa albă;
- stratul granular intern, cu celule asemănătoare stratului granular extern şi ale căror prelungiri nu părăsesc
scoarţa;
- stratul piramidal intern sau ganglionar, alcătuit din celule piramidale mari şi altele foarte mari (giganto-
piramidale Betz) ale căror prelungiri se comportă ca şi acelea ale stratului piramidal extern;
- stratul polimorf, format din celule numeroase, cu aspecte variate. Unele dintre ele, celulele lui Martinotti îşi
trimit axonul în stratul molecular.
Celulele granulare au rol receptor, iar cele piramidale un rol efector. Izocortexul la nivelul căruia cele 6 straturi
sunt dezvoltate proporţional se numeşte homotipic, spre deosebire de cortexul heterotipic în care predomină dezvoltarea
mai mare a unor straturi. Astfel, se descrie un izocortex heterotipic piramidal sau granular în zonele cu funcţie motorie
şi un izocortex heterotipic granular sau coniocortex, în zonele senzitive şi senzoriale.
Se descriu la nivelul scoarţei cerebrale o citoarhitectonică ce se ocupă de celulele din cortex şi dispoziţia lor şi
a mieloarhitectonică ce analizează dispoziţia fibrelor din scoarţa cerebrală. Scoarţa cerebrală cuprinde zone sau
câmpuri corticale cu structură şi funcţii specifice, între care nu există limite nete. Brodmann, bazându-se pe
citoarhitectonică, a descris la nivelul cortexului 52 de câmpuri sau arii corticale, cu funcţii specifice.
1. Ariile senzitive şi senzoriale sunt locul de proiecţie a sensibilităţii generale şi senzoriale. În ceea ce priveşte
fiziologia la nivelul ariilor receptoare se disting 2 zone: una primară de maximă specializare, zona receptoare propriu-
zisă şi a cărei distrugere duce la dispariţia sensibilităţii respective, iar una în jurul acesteia aşa-zisa arie senzitivă
secundară sau psihosenzorială, de asociaţie. Lezarea ei duce la pierderea posibilităţilor de asociere a senzaţiei primare
cu informaţii de la ceilalaţi analizatori, la incapacitatea de formare de reprezentări şi noţiuni. La nivelul ariilor
receptoare se găseşte coniocortex.
Câmpurile 3, 2 şi 1 din girul postcentral reprezintă aria somestezică unde sunt centrii de integrare a
sensibilităţii generale somatice. Aici ajunge sensibilitatea tactilă epicritică, termică, dureroasă şi kinestezică
(proprioceptivă "conştientă”). Unii proiectează kinestezia şi la nivelul ariei 4 care este însă predominant motorie. Se
descrie şi o somatotopie a neuronilor ce realizează aşa numitul homunculus senzitiv.
Câmpurile 5 şi 7 din lobul parietal sunt arii de asociaţie ce deservesc somestezia. Câmpurile 13, 14, 24, 25, 32
de pe faţa medială a emisferelor şi din girus cinguli reglează funcţiile vegetative, fiind în strânsă legătură cu centrii
vegetativi diencefali (HT). Câmpurile 17, 18, 19 reprezintă aria vizuală situată de o parte şi de alta a fisurii calcarine.

34
 ANATOMIE II

Câmpul 17 se numeşte şi arie striată pentru că la nivelul lui scoarţa are şi o strie de substanţă albă. Ariile 18 şi 19 se
numesc peristriată şi respectiv parastriată (fig. 29). Câmpurile 41, 42, 22 reprezintă aria de integrare a mesajelor
acustice. Câmpul 43 de la piciorul girului postcentral este centrul gustativ.
2. Ariile motorii sunt acelea de la care pleacă comenzi pentru mişcările voluntare ca şi pentru coordonarea lor.
Câmpul 4 din girul precentral este locul de origine a tracturilor corticospinale şi corticonucleare. La acest nivel se
găseşte izocortex heterotipic piramidal cu numeroase celule gigantopiramidale. Excitarea la nivelul câmpului 4 produce
contracţia muşchilor scheletici, iar distrugerea sa dă paralizii musculare.
Există o somatotropie a neuronilor motori care realizează aşa-zisul homunculus motor (Penfield) cu
reprezentare răsturnată deoarece de la piciorul girului pleacă inervaţia pentru cap (1/3), din partea mijlocie cea pentru
membrul superior şi trunchi (1/3), iar cea din partea superioară a girului (1/3) şi chiar de la nivelul feţei interemisferice,
pentru membrul inferior şi perineu.
Reprezentarea este inegală datorită raportului de inervaţie al unităţilor motorii. Un neuron din cortex inervează
numai 3-6 fibre la muşchii care execută mişcări fine cum sunt cei ai globului ocular sau ai policelui şi 300-600 fibre de
la nivelul muşchilor spatelui.
Câmpurile 6 şi 8 sunt arii motorii de asociere, coordonând mişcări complexe ca oculocefalogiria, masticaţia,
deglutiţia, etc. Distrugerea lor duce la lipsa de coordonare a mişcărilor complexe şi nu dă paralizie. Acste câmpuri
reprezintă şi segmentul cortical al căilor extrapiramidale.
3. Ariile de asociere sau zonele psihice, care se formează în cursul veţii, se împart în zone de asociaţie motorie
ca centrii vorbirii şi ai scrisului şi arii de asociere senzitivă ca centrul înţelegerii cuvintelor scrise sau vorbite.
Câmpurile 44 şi 45 din girul frontal inferior reprezintă centrul limbajului articulat (câmpul 44 este centrul lui
Broca). La stângaci se află în hemisfera dreaptă. Lezarea lui dă tulburări de vorbire (disartrie). Centrul scrisului se
dezvoltă lanivelul girului frontal mijlociu, lezarea lui produce incapacitatea de a scrie sau agrafia.
Câmpul 22 este şi locul înţelegerii cuvintelor vorbite. Lezarea lui dă surditatea verbală (deşi aude nu înţelege
ce vorbeşte). Câmpurile 39 şi 40 au funcţii complexe de analiză şi de sinteză, lezarea lor produce şi incapacitatea de a
înţelege cuvintele scrise sau alexia. Câmpurile 9, 10 şi 11 de la nivelul lobului frontal, reprezintă sediul integrării
sentimentelor, de stăpânire a emoţiilor etc. Lezarea lor produce tulburări de comportament. În general lobul frontal este
sediul personalităţii umane.
Nucelii bazali.
Sunt mase de substanţă cenuşie, situate la baza emisferelor cerebrale, superior şi lateral de talamus. Din cauza
aspectului pe care îl au pe secţiune se numesc şi corpul striat. Sunt formaţi din: nucleul caudat înfăşurat în jurul
talamusului şi din nucleul lentiform alcătuit la rândul său dintr-o parte laterală numită putamen şi alta medială mai
decolorată numită globus pallidus. Nucleului caudat i se descriu un cap, un corp şi o coadă, care se termină în nucleul
amigdalian. Anexat nucelilor bazali este şi claustrum care apre ca o lamă cenuşie lateral de putamen.
Prezenţa nucleilor bazali datermină în substanţa albă de la baza emisferelor formarea unor lame de substanţă
albă. Acestea sunt reprezentate de capsula internă, externă şi extremă. Capsula internă are un braţ anterior între capul
nucleului caudat şi nucleul lentiform şi unul posterior între talamus şi nucleul lentiform. La unirea celor 2 braţe se
găseşte genunchiul capsulei interne. Ea este străbătută de fibre de proiecţie ale emisferelor cerebrale. Capsula externă
este situată între nucleul lentiform şi claustrum, iar capsula extremă este între claustrum şi scoarţa lobulului insulei.
Nucleii bazali se leagă prin fibre nervoase între ei şi au conexiuni şi cu scoarţa cerebrală, talamusul, hipotalamusul,
subtalamusul, nucleul roşu, substanţa neagră, nucleul olivar şi formaţiunea reticulată.
- Substanţa albă a emisferelor cerebrale.
Formează cemtrul emisferelor, masa de substanţă albă, denumită centrul semioval. Este formată din fibre
nervoase: de asociere, comisurale şi de proiecţie.
- Fibrele de asociere leagă între ele puncte din aceeaşi emisferă cerebrală. Cele scurte se întind între 2 giri.
Fibrele mijlocii fac legătura între 2 lobi sau între 2 giri ceva mai îndepărtaţi, iar cele lungi leagă regiuni îndepărtate ale
scoarţei ce de exemplu, fasciculul longitudinal superior care uneşte scoarţa lobului frontal cu cea a lobilor parietal şi
occipital. Fornixul sau trigonul este formaţiunea care în majoritate este constituită din fibre asociative între hipocamp
sau cornul lui Ammon şi corpul mamilar de aceeaşi parte. Fornixul este aşezat sub corpul calos şi între aceste 2
formaţiuni, anterior, pe linia mediană se găseşte o membrană denumită septum pellucidum care desparte cei 2 ventriculi
laterali. El are un corp central triunghiular cu vârful anterior, din dreptul căruia pleacă spre corpii amilari 2 tracturi
numite columnele fornixului. Din unghiurile posterioare se desprind alte 2 tracturi numite picioarele fornixului care se
îndreaptă spre hipocamp. Prin intermediul picioarelor şi a părţii posterioare a corpului fornixului trec şi fibre comisurale
între cei 2 hipocampi (comisura interamoniană sau comisura fornicis).
- Fibrele comisurale sunt acelea care leagă între ele cele 2 emisfere cerebrale, realizând funcţia lor simultană.
Ca formaţiuni comisurale se descriu corpul calos, comisura albă anterioară şi comisura fornicis.
Corpul calos este un sistem de fibre care în interiorul emisferelor formează tavanul ventriculilor laterali. Pe o
secţiune medio-sagitală este ca o lamă care descrie un arc cu concavitatea inferioară. I se descriu o prelungire anterioară
sau rostrum care schimbându-şi direcţia, formează genunchiul corpului calos, după care urmează corpul corpului calos
care la extremitatea posterioară este mai îngroşată şi se numeşte splenium. Comisura albă anterioară este subţire şi leagă
între ei bulbii olfactivi şi scoarţa lobului temporal.

35
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

În interiorul substanţei albe se găsesc ventriculii laterali I şi II, cavităţi pline cu lichid cefalorahidian.
Ventriculii laterali sunt separaţi între ei prin septum pellucidium şi comunică prin găurile interventriculare (Monroe) cu
ventriculul III. Tavanul ventriculilor laterali este format de corpul calos. Fiecare ventricul are câte o prelungire în lobul
frontal, occipital şi temporal denumite respectiv, corn anterior, posterior şi inferior. {i la nivelul acestor ventriculi există
o pânză coroidiană ca va produce lichidul cefalorahidian din interiorul ventriculului.
Sistemul limbic (Rinecefalul).
Este partea cea mai veche ca apariţie filogenetică a emisferelor cerebrale, îndeplinind la animalele inferioare
funcţii olfactive. Este alcătuit din bulbul olfactiv aşezat în şanţul omonim al lobului orbital. În bulbii olfactivi se termină
nervii olfactivi. Bulbul olfactiv se continuă cu tractul olfactiv care merge posterior până la trigonul şi tuberculul
olfactiv. Aceste formaţiuni se leagă cu centrii corticali ai rinencefalului: aria parolfactorie, nucelii septali, substanţa
perforată anterioară, nucleul amigdalian. Scoarţa cerebrală a acestor centrii este reprezentată de allocortex.
Sistemul cavitar al nevraxului.
În interiorul sistemul nervos central se găsesc o serie de canale sau regiuni mai dilatate numite ventriculi, care
sunt derivate din lumenul tubului neural primitiv. În interiorul măduvei spinării, în grosimea comisurii cenuşii se
găseşte canalul central. Acesta are un diametru de cca. 1-2 mm, putând însă să fie astupat pe alocuri. În dreptul conului
medular prezintă o mică dilataţie numită ventricul terminal. În partea superioară, canalul central se continuă cu
ventriculul IV situat între bulb şi punte care-i formează podeaua şi cerebel care-i formează tavanul.
Formaţiunile care-l delimitează au fost descrise la trunchiul cerebral. La unghiul său anterior, ventriculul al IV-
lea se continuă cu apeductul lui Sylvius săpat în grosimea mezencefalului la limita dintre tegment şi tectum. La capătul
său anterior apeductul se deschide într-o nouă dilataţie situată în diencefal, numită ventriculul III (fig. 30).
Prin găurile interventriculare (Monroe) situate anterior şi lateral se face comunicarea între ventriculul III şi
ventriculii laterali I şi II din interiorul emisferelor cerebrale şi care au fost descrişi odată cu substanţa albă a emisferelor.
În sistemul cavitar al nevraxului ca şi în spaţiul subarahnoidian se găseşte un lichid incolor, lichidul cefalorahidian
(LCR). Acesta este secretat incontinuu de pânza coroidiană a fiecărui ventricul. Plexurile coroide sunt franjuri vasculare
ale vaselor pieimater care proemină în interiorul ventriculilor, dar rămân separate de cavitatea ventriculară printr-o lamă
epitelială de natură ependimară (interventriculare şi extraventriculare).
Din ventriculul I şi II, LCR trece în ventriculul III unde se adaugă cel secretat aici şi prin apeductul lui Sylvius
dernează mai departe în ventriculul IV. De aici prin găurile laterale (Luschka) şi mediană (Megendie) din membrana
tectria a acestui ventricul, LCR trece în spaţiul subarahnoidian la nivelul cisternei medulocerebeloase. Din spaţiul
subarahnoidian este incontinuu resorbit şi trecut în circulaţia venoasă de către granulaţiile arahnoidale (Pachioni). El se
mai absoarbe şi la nivelul tecilor durale ale nervilor spinali. Dacă congenital sau în urma unei meningite la copii se
astupă parţial găurile din tavanul ventriculului IV, LCR se acumulează în sistemul cavitar destinde encefalul şi apare
hidrocefalia internă. Când la copii posibilităţile de resorbţie sunt afectate poate apare o hidrocefalie externă. LCR este
deci, într-o continuă reînnoire.

Meningele.
Meningele sunt 3 membrane conjunctive de protecţie, care învelesc măduva spinării şi encefalul. Meningele
spinale se continuă la nivelul găurii occipitale cu meningele cerebrale. Membrana exteriară denumită duramater (lat.
dura = tare + mater = mamă), formată din ţesut fibros şi elastic dens, este mai groasă. Arahnoida (gr. Arachne =
păianjen + eidos = aspect) situată sub duramater, împreună cu piamater (lat. pia = bună + mater = mamă) care înveleşte
la suprafaţă măduva spinării şi encefalul sunt mai subţiri.
Duramater spinală este despărţită de peretele osteofibros al canalului vertebral printr-un şpaţiu plin cu ţesut
adipos şi numeroase vene, denumit spaţiul extradural sau epidural. Acest spaţiu este străbătut de rădăcinile nervilor
spinali în jurul cărora duramater formează teci radiculare, care se continuă la periferie cu perinervul. În acest spaţiu se
fac anesteziile rahidiene epidurale.
Duramater cerebrală, spre deosebire de cea spinală aderă strâns de oasele cutiei craniene, formând periostul
intern al acestor oase şi se continuă la nivelul suturilor cu periostul extern. În interiorul cutiei craniene ea trimite o
prelungire orizontală care separă emisferele cerebrale de cerebel, denumită cortul cerebelului care se inseră pe buzele
şanţului transvers şi pe marginea superioară a stâncii temporalului.
De pe faţa inferioară a acestuia pleacă o mică prelungire sagitală, denumită coasa cerebelului care proemină
între emisferele cerebeloase. O altă prelungire a membranei duramater, cu direcţia sagitală şi perpendiculară pe faţa
superioară a cortului cerebelului este coasa creierului, care părtunde în fisura interemisferică şi ajunge în profunzime,
până la faţa superioară a corpului calos. Aceasta desparte cele 2 emisfere cerebrale. O prelungire a membranei
duramater acoperă şaua turcească, formând loja glandei hipofize. Ea poartă denumirea de diafragma şeii şi prezintă în
centru un orificiu prin care trece tija glandei hipofize.
În grosimea membranei duramater craniene sunt cuprinse şi sinusurile venoase ale acesteia. Între duramater şi
arahnoidă se află un mic spaţiu capilar, străbătut de tracturi fibroase şi vase sanguine, denumit spaţiul subdural.
Piamater aderă de suprafaţa măduvei şi a encefalului şi este o membrană vasculară. Prin ea şi prelungirile pe
care le trimite, pătrund în sistemul nervos central, vasele sanguine. Între piamater şi arahnoidă se află spaţiul
subarahnoidian, plin cu lichid cafalorahidian.

36
 ANATOMIE II

Măduva spinării este ancorată de duramater în părţile laterale prin prelungiri ale membranei piamater situate în
plan frontal, între rădăcinile anterioare şi posterioare ale nervilor spinali, denumite ligamente dinţate. Piamater
cerecbrală trimite prelungiri bogate în vase sanguine, în ventriculii cerebrali, care formează plexurile coroide ale
ventriculilor, cu rol în secreţia lichidului cefalorahidian. Spaţiul subarahnoidian cerebral este mult mai neregulat decât
cel spinal. Astfel, la baza encefalului el prezintă, în dreptul depresiunilor, lacuri pline de LCR denumite cisterne
aubarahnoide, cum sunt: cisterna pontină, cisterna interpedunculară, cisterna chiasmatică, cisterna cerebelomedulară
din dreptul găurii Megendie, cisterna şanţului lateral şi cisterna corpului calos.

2.1.3. Sistemul nervos periferic.

Sistemul nervos periferic este alcătuit din 12 perechi de nervi cranieni şi 31 de perechi de nervi spinali.

2.1.3.1. Nervii cranieni.

Din punct de vedere funcţional pot fi:
-receptori: olfactivul (I); opticul (II); acusticul (VIII);
-motori: oculomotor comun (III); pateticul (IV); oculomotor extern (VI); spinal (XI); hipoglosul (XII);
-micşti: trigemenul (V); facialul (VII); pneumogastricul (IX); glosofaringianul (X).
În afară de primele 2 perechi care sunt derivate ale veziculelor cerebrale, restul ies din trunchiul cerebral şi au
o origine reală şi alta aparentă dacă au fibre motorii şi o terminare aparentă şi alta reală dacă au fibrele senzitive. Nervii
senzitivi ca şi nervii micşti pentru fibrele lor senzitive, vor avea pe traiectul lor cel puţin un ganglion unde se vor găsi
protoneuronii receptori ai sensibilităţii culeasă de nervul respectiv. Nucleii motori din trunchiul cerebral vor fi originea
reală, iar cei senzitivi vor reprezenta terminarea reală a nervilor cranieni.
Originea sau terminarea aparentă va fi locul unde nervii se desprind din trunchiul cerebral.
I. Nervii olfactivi. Sunt reprezentaţi de un număr de 20-30 de filete nervoase formate din axonii neuronilor din
mucoasa olfactivă, care este singurul epiteliu senzorial propriu-zis, adică un neuroepiteliu. Axonii se termină la celulele
mitrale din bulbul olfactiv.
II. Nervul optic este alcătuit din axonii neuronilor multipolari din retină. Fibrele care vin de la retină nazală se
încrucişează cu cele simetrice formând chiasma optică de la care pleacă apoi tracturile optice, care se termină în corpii
geniculaţi laterali.
III. Nervul oculomotor are fibre somatomotorii cu originea reală în nucleul oculomotorului din tegmentul
mezencefalic în dreptul coliculilor optici sub apeductul lui Sylvius. Originea aparentă este situată pe faţa medială a
picioarelor pedunculilor cerebrali.
Ei inervează cea mai mare parte a muşchilor exterinseci ai globului ocular, respectiv: muşchiul drept superior
şi muşchiul ridicător al pleoapei superioare, muşchiul drept medial, muşchiul drept inferior şi muşchiul oblic inferior.
Nervul oculomotor are şi fibrele vegetative parasimatice cu originea în nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-
Westphal), care sunt iridoconstrictoare. Ele fac sinapsă în ganglionul ciliar ataşat ramurei oftalmice a trigemenului, cu
neuronul postganglionar.
IV. Nervul trohlear are fibrele somatomotorii cu originea reală în nucleul trohlearului din tegmentul
mezencefalic în dreptul coliculilor acustici. Originea aparentă este dorsal de coliculilor acustici. Originea aparentă este
dorsal de coliculii acustici, fiind singurul nerv cranian care se încrucişează în SNC şi iese de pe faţa dorsală a
trunchiului cerebral. Prin fisura orbitală superioară pătrunde în orbită şi inervează muşchiul oblic superior.
V. Nervul trigemen este nerv mixt. Pe traiectul lui se află ganglionul semilunar (Gasser) de la care pleacă cele
3 ramuri ale lui: oftalmicul, maxilarul şi mandibularul, care se distribuie în teritoriile feţei corespunzătoare denumirii
lor.
- Fibrele motorii pleacă din nucleul branhimotor din tegumentul pontin şi merg prin ramura mendibulară la
muşchii masticatori, muşchiul tensor al vălului palatin şi la muşchiul tensor timpanic.
- Culege sensibilitatea exteroceptivă de la pielea feţei şi de la mucoasele cavităţilor feţei prin toate cele 3
ramuri. Protoneuronul este situat în ganglionul Gasser, iar deutoneuronul în nucleii senzitivi din bulb şi punte.
- Culege sensibilitatea propioceptivă de la aparatul masticator prin ramura mandibulară. Protoneuronii sunt
situaţi în ganglionul Gasser, iar axonii lor merg la nucleul tractului mezencefalic al trigemenului unde sunt
deutoneuronii.
Pe ramurile trigemenului se găsesc ganglionii vegetativi parasimpatici şi fibrele vegetative ale parasimpaticului
cranian.
VI. Nervul abducens este motor pentru muşchiul drept extern al globului ocular. Originea reală a fibrelor este
în nucleul somatomotor al abducensului din dreptul coliculului facialului (eminenţa rotundă) din fosa romboidă.
Originea aparentă este din spaţiul bulbopontin în dreptul piramidelor.
VII. Nervul facial este nerv mixt şi pe traiectul lui are ganglionul geniculat:
– fibrele motorii pleacă din nucleul branhiomotor din tegmenul pontin şi merg la muşchii mimicii, muşchiul

37
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

stilohiodian şi la muşchiul scăriţei;

- fibrele senzitive culeg gustul de la 2/3 anterioare ale limbii. Protoneuronul este situat în ganglionul geniculat.
Axonii se duc la nucleul tractului solitar (din bulb);
- fibrele visceromotorii (vegetative) pentru glanda lacrimală şi glandele mucoasei nazale pleacă din nucleul
lacrimonazal, iar cele pentru glandele submandibulară şi sublinguală sunt situaţi în tegmentul pontin.
Nervul se desprinde la nivelul şanţului bulbopontin în dreptul fosetei supraretroolivare. Fibrele vegetative şi
senzoriale sunt descrise de unii autori ca nervul VII bis (nervul intermediar Wriesberg).
VIII. Nervul acusticovestibular este senzorial. El are pe traiectul său 2 ganglioni: Corti şi Scarpa.
- culege excitaţiile acustice de la organul lui Corti prin dendritele neuronilor situaţi în ganglionul spinal Corti
(protoneuronul). Axonii lor fac ramura cochleară şi merg să se termine în nucleii cochleari din punte (deutoneuronul);
- culege excitaţiile de echilibru de la receptorii vestibulari. Protoneuronul se află în ganglionul Scarpa, iar
axonii lor fac sinapsă ramura vestibulară a perechii a VIII-a care se termină în nucelii vestibululari din dreptul unghiului
lateral al fosei romboide. Nervul se termină în şanţul bulbopontin (originea aparentă) în foseta supraretroolivară, lateral
de nervul facial.
IX. Nervul glosofaringian este mixt şi pe traiectul lui se găsesc 2 ganglioni: intra şi extracranian.
– fibrele motorii pentru muşchii faringelui pleacă din nucleul ambiguu din bulb (originea reală);
- fibrele senzoriale ale protoneuronului din ganglionul extracranian culeg gustul de la "V-ul” lingual şi de la o
îngustă zonă posterioară acestuia;
- fibrele interoceptive de la sinusul carotidian îşi au protoneuronl în ganglionul extracranian şi ca şi cele
gustative se duc în bulb la nucleul tractului solitar;
- culege sensibilitatea exteroceptoare de la 1/3 posterioară a limbii şi sensibilitatea faringelui. Protoneuronul
este în ganglionul intracranian, iar axonul se duce la nucleii exteroceptivi ai trigemenului din punte şi bulb
(deutoneuronul);
- fibrele visceromotorii (vegetative) pleacă de la nucleul salivator inferior din bulb şi determină secreţia
parotidei.
Nervul glosofaringian se desprinde din dreptul şanţului lateral posterior al bulbului (originea aparentă).
X. Nervul vag este nerv mixt şi pe traiectul lui se găsesc 2 ganglioni: jugular (superior) şi nodos (inferior). Are
cel mai mare teritoriu de inervaţie viscerală, distribuindu-se în torace şi apoi la nivelul abdomenului unde ajunge până la
unghiul splenic al colonului:
– fibrele motorii pentru o parte din muşchii faringelui şi pentru cei ai laringelui şi ai esofagului superior îşi au
originea în nucleul ambiguu;
- fibrele senzoriale ale neuronilor din ganglionul nodos culege gustul din regiunea posterioară a limbei şi de la
valecule (cele 2 fosete gloso-epiglotice);
- fibrele interoceptive de la zonele reflexogene cardiovasculare de la aparatul respirator, de la tubul digestiv
până la unghiul splenic, şi de rinichi şi căile urinare până la ureter inclusiv, îşi au originea în protoneuronul din
ganglionul nodos. Ca şi cele de gust ele se duc în bulb la nucleul tractului solitar;
- culege sensibilitatea exteroceptivă de la pielea conductului auditiv extern. Protoneuronul este în ganglionul
jugular, iar axonii se duc la nucleii exteroceptivi ai trigemenului din punte şi bulb;
- fibrele visceromotorii pleacă de la nucleul dorsal al vagului din bulb (coloana visceral eferentă generală).
Acest nucleul, datorită teritoriului său de distrtibuţie este denumit şi centrul cardio-pneumo-enteric şi asigură inervaţia
parasimpatică a organelor respective.
Nervul vag se desprinde din dreptul şanţului lateral posterior al bulbului (originea aparentă), sub glosofaringian
şi deasupra accesorului.
XI. Nervul accesor este motor. El are o dubllă origine: bulbară şi medulară. După unirea celor 2 rădăcini, el se
împarte într-un ram intern şi altul extern:
- fibrele care provin din nucleul ambiguu vor părăsi nervul prin ramul intern care se alătură nervului vag şi
ajung la laringe prin nervul laringean inferior;
- fibrele din nucleul spinal (medular) merg prin ramul extern la muşchii trapez şi sternocleidomastoidian.
XII. Nervul hipoglos este motor pentru muşchii limbii. Originea reală este în nucleul somatomotor din fosa
romboidă în dreptul aripii albe interne (trigonul hipoglosului). Originea aparentă este în şanţul preolivar.

2.1.3.2. Nervii spinali.

Nervii spinali sunt 31 de perechi metamerice care se subîmpart în: 8 perechi cervivali, 12 perechi toracali, 5
perechi lombari, 5 perechi sacrali şi 1 nerv coccigian pereche.
Fiecare nerv spinal este un nerv mixt, ce se formează prin unirea în apropierea găurii de conjugare a rădăcinii
ventrale cu rădăcinea dorsală. Pe traiectul ădăcinii posterioare se află ganglionul spinal unde sunt situaţi protoneuronii
receptori pe calea extero, proprio şi interoceptivă. Axonii acestor neuroni pseudounipolari merg prin rădăcina
posterioară şi intră prin şanţul lateral posterior la nucleii senzitivi din nevrax (fig.31).
Funcţional rădăcina posterioară este senzitivă, aferentă, iar cea anterioară eferentă sau motorie, deşi s-au
descris fibre, care fac excepţie de la regulă. Rădăcina anterioară este formată din axonii neuronilor somato şi
visceromotorii din măduvă, care ies prin şanţul lateral anterior şi merg la organele efectoare. Trunchiul comun, format

38
 ANATOMIE II

prin unirea celor 2 rădăcini este foarte scurt şi imediat ce iese prin gaura intervertebrală se împarte în 4 ramuri
periferice.
- Ramura meningeală care reintră în canalul vertebral prin gaura intervertebrală asigurând sensibilitatea
meningelor. Tot pe ea merg şi fibrele vasomotorii.
- Ramura comunicantă conduce fibrele vegetative. Poate fi albă şi cenuşie. Cele albe conţin fibre
preganglionare simpatice şi fibre aferente vegetative. Ramura comunicantă cenuşie are fibre postganglionare ce vin la
nervul spinal din lanţul simpatic.

- Ramura posterioară. Aceste ramuri nu se anastomozează între ele păstrându-si dispoziţia metamerică,
segmentară. Ramurile posterioare prin fibrele lor senzitive culeg exteroceptivitatea de la pielea cefei şi a spatelui în
interiorul ariei delimitată de linia parieto-acromio-trochantero-coccigiană. Prin fibrele lor motorii inervează musculatura
autohtonă a spatelui. Ceilalţi muşchi ai spatelui care deservesc membrele sunt inervaţi de ramurile anterioare ale
nervului spinal. Primul nerv cervical nu are fibre senzitive, iar fibrele celui de-al doilea nerv, alcătuiesc marele nerv
occipital.
- Rădăcina anterioară. Ramurile ventrale se distribuie cutanat şi motor la peretele antero-lateral al trunchiului şi
la membre. Dintre ele, îşi păstrează dispoziţia segmentară numai cele ale nervilor toracici, care formează nervii
intercostali. Celelalte ramuri se anastomozează între ele şi formează 5 plexuri nervoase: cervical, brahial, lombar, sacral
şi coccigian.
Plexul cervical.
Este format de anastomozele ramurilor anterioare ale primilor 4 nervi cervicali spinali (C 1, 2, 3, 4.). De la el
pronesc anastomoze pentru nervul hipoglos (XII) şi nervul accesor (XI). Acest plex dă 2 feluri de ramuri: ramuri
profunde care formează plexul cervical profund; ramuri cutanate (superficiale) care formează plexul cervical
superficial.
- Ramurile profunde sunt ramuri motorii. Ele alcătuiesc ramurile musculare şi inervează muşchii gâtului
(muşchiul lung al capului, muşchiul lung al gâtului, muşchiul scalen mediu, muşchiul sternocleidomatsoidian) şi unii
muşchi ai spatelui (trapezul, ridicătorul scapulei).
Ansa hipoglosului este formată dintr-o ramură descendentă laterală (ramura nervului hipoglos, provenită din
C1) şi o ramură descendetă medială, provenită din C 2 şi C3. Ea inervează muşchii subhioidieni (omohiodianul,
sternohioidianul şi sternotiroidianul).
Nervul frenic este format din fibre provenite din C3,C 4, şi C5 şi coboară prin gât, apoi prin torace şi traversează
diafragmul, prin orificiul venei cave inferioare şi orificiul esofagian. Nervul frenic dă ramuri pentru diafragm şi alte
ramuri frenico-abdominale traversează diafragmul prin orificiile amintite, se anastomozează cu ramuri ale nervilor
intercostali şi împreună cu fibre simpatice alcătuiesc plexul diafragmatic, situat pe faţa inferioară a diafragmului.
- Ramurile cutanate sunt ramuri senzitive şi se împart în 2 grupuri: un grup de 3 nervi şi alt grup format care
formează un trunchi.
Primul grup se compune din:
- nervul occipital mic, care inervează pielea din regiunea parietală şi occipitală a capului;
- nervul auricular mare, care inervează pielea de pe feţele anterioară şi posterioară ale pavilionului urechii;
- nervul cutanat al gâtului, care inervează pielea din regiunile suprahioidiană, subhioidiană şi cervicală.
Al doilea grup formează un trunchi ce se divide în 3 ramuri: ramura suprasterală, ramura supraclaviculară şi
ramura supraacromială care inervează pielea din regiunea antero-superioară a toracelui şi antero-laterală a umărului.
Plexul brahial.
Este format prin anastomoza ramurilor anterioare ale ultimilor 4 perechi de nervi cervicali (C 5 ,C 6, ,C7, ,C8 ) şi
ale primei perechi de nervi toracali (T 1). El prezintă o porţiune supraclaviculară şi o porţiune infraclaviculară (axilară)
şi este format din 3 trunchiuri primare: superior (C5 -C 6, ), mijlociu (C7 ) şi inferior (C8 ,T1,), care dau fiecare ramuri
ventrale şi dorsale.
Ramurile dorsale ale celor 3 trunchiuri formează fasciculul posterior al plexului brahial.
Ramurile ventrale ale trunchiului primar, superior şi mijlociu, formează fasciculul lateral, iar ramura ventrală a
trunchiului inferior, fasciculul medial al plexului brahial.
Ramurile colaterale ale plexului brahial sunt: nervul dorsal al scapulei, nervul toracic lung, nervul
subscapular, nervul subclavicular, nervul pectoral medial şi lateral, nervul suprascapular şi nervul toracodorsal.
Ramurile terminale ale plexului brahial sunt: nervul median, care ia naştere prin 2 rădăcini (una din fasciculul
medial şi alta din fasciculul lateral), nervul musculo-cutanat (din fasciculul lateral), nervul ulnar, nervul cutanat brahial
medial, nervul cutanat antibrahial medial (din fasciculul medial), nervul radial şi axilar (din fasciculul posterior).
Plexul brahial inervează, prin ramurile colaterale şi terminale tegumentul umărului şi al membrului superior,
muşchii centrurii scapulare şi ai extremităţii libere al membrului superior.
Nervii intercostali.
În regiunea toracală, ramurile anterioare ale nervilor spinali nu formează plexuri. Sunt 12 perechi de nervi
toracali, dintre care numai 10 (T 2-T11) alcătuiesc nervii intercostali, deoarece T 1 participă la formarea plexului brahial,
iar T12 la formarea plexului lombar. Nervii intercostali formează ramuri intercostale şi ramuri cutanate. Ei străbat
spaţiile intercostale mergând împreună cu vasele omonime în şanţul costal. Inervează muşchii peretelui toracic şi al

39
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

jumătăţii superioare a peretelui abdominal, ca şi pielea aceleiaşi regiuni prin ramurile lor cutanate. Pentru abdomen
merg ultimii 6 nervi intercostali.
Plexul lombar.
Este format din anastomozele ramurilor anterioare ale T 12 şi ale primilor 4 nervi lombari (L 1, L2, L3, şi parţial L4).
Ramurile plexului lombar sunt ramuri colaterale (nervul patratul lombelor şi nervul psoas) şi terminale.
Ramurile colaterale formează:
- nervul iliohipogastric prin ramura muscuară inervează muşchii laţi ai abdomenului şi drepţi abdominali; o
altă ramură este cutanată şi inervează pielea din regiunea şoldurilor, din regiunea pubiană şi a scrotului la bărbat şi a
labiilor mari la femeie;
- nervul ilioinghinal inervează pielea scortului la bărbat sau a labiilor mari la femei;
- nervul femurocutanat lateral inervează pielea regiunii fesiere şi pielea regiunii laterale a coapsei;
- nervul genitofemural inervează pielea feţei mediale a coapsei şi pielea scrotului sau a labiilor mari.
Ramurile terminale formează:
- nervul obturator care are o ramură anterioară şi alta posterioară; ramura anterioară inervează muşchiul
obturator extern, muşchiul pectineu, muşchii adductor lung şi scurt, precum şi pielea din regiunea genunchiului şi a feţei
mediale a coapsei; ramura posterioară inervează muşchiul adductor mare şi articulaţia coxofemurală.
- nervul femural este cel mai voluminos nerv al plexului lombar; în cavitatea pelviană dă ramuri pentru
muşchiul psoas iliac, muşchiul pectineu şi formează ramuri pentru muşchii din loja antero-medială a coapsei, ca şi
pielea acestei regiuni.
Plexul sacral.
Rezultă din anastomozele ramurilor anterioare ale trunchiului lombosacral (anastomoză L 4-parţial L5) şi ale
primilor 3 nervi sacraţi (S1, S2, S3). Este cel mai voluminos plex şi se află situat în bazin. Are forma unui triunghi a cărui
baze corespunde găurilor sacrale anterioare, iar vârful situat în scobitura sciatică (incizura ischiatică) a osului coxal.
Ramurile plexului sacral sunt: nervul fesier superior, nervul fesier inferior, nervul cutanat femural posterior
(micul sciatic), nervul ridicătorului anal, nervul obturatorului, gemenului superior şi inferior, piramidalului şi nervul
ischiatic (marele sciatic), cel mai voluminos nerv din organism.
Ramurile terminale ale marelui sciatic sunt: nervul peronier comun şi nervul tibial.
Nervul peronier comun dă nervul cutanat sural lateral (ca ramură colaterală) şi ca ramuri terminale nervul
peronier superficial (nervul musculo-cutanat) şi nervul peronier profund (nervul tibial anterior).
Nervul tibial dă nervul cutanat sural medial (nervul safen extern) ca ramuri colaterale musculare şi ca ramuri
terminale nervul plantar medial şi nervul plantar lateral.
Nervul marele sciatic provine deci din toate componentele plexului sacral şi părăseşte bazinul prin gaura
ischiatică, inervând tegumentul regiunii fesiere (neinervat de plexul lombar) şi muşchii din grupul posterior al coapsei,
precum şi muşchii gambei şi ai piciorului (muşchiul biceps femural, muşchiul semitendinos, semimembranos şi
aductorul mare).
Plexul ruşinos.
Rezultă din anastomozele ramurilor anterioare ale celui de-al patrulea nerv sacral (S 4); el este o anexă a
plexului sacral cu care se leagă printr-o ramură a nervului S 3, iar cu plexul următor, coccigian prin unirea unei ramuri a
nervului S4, cu o ramură a nervului S5.
Acest plex conţine întreg parasimpaticul pelvian, având ramuri musculare şi viscerale (motorii şi senzitive).
Prin ramurile musculare inervează muşchii ridicători anali şi ischiococcigianul.
Prin ramurile viscerale formează nervii rectali inferiori (nervi hemoroidali inferiori), nervii perineali, nervii
scrotali posteriori, nervii labiali posteriori, nervul dorsal al penisului şi nervul dorsal al clitorisului.
Plexul coccgian.
Ia naştere din anastomozele ramurilor anterioare ale lui S 5 cu nervul coccigia. Ramurile cutanate inervează
muşchiul ischiococcigian şi pielea cuprinsă între vârful coccisului şi orificiul anal. Ramurile viscerale intră în alcătuirea
plexului hipogastric.

2.1.4. Sistemul nervos vegetativ.

Sistemul nervos vegetativ (SNV) integrează şi coordonează, în strânsă legătură cu SNC, funcţiile viscerale. El
este alcătuit din centrii nervoşi vegetativi cu rol de integrare, din căi nervoase aferente care conduc mesajele spre centrii
nervoşi şi din căile eferente care transmit organelor efectoare, comenzile centrilor.
În cadrul SNV se disting o parte simpatică şi alta parasimpatică cu acţiune antagonistă la nivelul organelor
efectoare, în sensul că acolo unde simpaticul este excitat, parasimaticul este inhibitor şi invers. Baza structurală şi
funcţională a SNV o constituie arcurile reflexe vegetative.
A. Calea aferentă.
Pentru viscerele pelvine colonul stâng o parte din organele retro-peritoneale şi din mediastinul posterior, ca şi
pentru interceptorii din muşchi, protoneuronul receptor este reprezentat de neuronul pseudounipolar situat lanivelul
genglionului spinal. Se mai găsesc însă neuroni receptori la nivelul lanţului simpatic, a plexurilor prevertebrale şi chiar
intramurali.

40
 ANATOMIE II

Cea mai mare parte a viscerelor toracice, a celor abdominale incluzând tubul digestiv până la unghiul splenic,
ca şi a zonelor reflexogene vasculare au sensibilitatea recepţionată de nervul vag. Protoneuronul este situat în
ganglionul nodos, iar axonul lui se duce nucleul tractului solitar. De la sinusul carotidian, excitaţiile sunt culese de
neuroni din ganglionul extracranian al glosofaringianului şi conduse tot la nucleul tractului solitar.
B. Centrii vegetativi.
În ordinea apariţiei lor filogenetice se disting centrii nervoşi inferiori în trunchi şi măduvă, centrii supraetajaţi
subcorticali în hipotalamus şi centrii vegetativi corticali.
- Centrii vegetativi inferiori se numesc şi centrii preganglionari. De la ei pleacă spre periferie calea eferentă. Se
disting centrii parasimpatici în trunchiul cerebral şi în măduva sacrată şi centrii simpatici în măduva toracolombară.
- Centrii vegetativi subcorticali sunt situaţi în hipotalamus. Cei parasimpatici la nivelul regiunii lui antero-
laterale, iar cei simpatici în partea posterioară. Hipotalamusul este principalul centru subcortical de reglare a activităţii
simpaticului şi parasimpaticului. El este informat de la centrii inferiori prin căi ascendente nespecifice, multineuronale,
iar influenţa lui se exercită prin căile descendente ca fasciculul dorsal Schütz şi prin substanţa reticulată. Proiectează
informaţiile directe pe scoarţa cerebrală sau prin intermediul nucleilor rostrali talamici şi este controlat de cortexul
cerebral prin căi descendente corticohipotalamice.
- Centrii vegetativi corticali au fost menţionaţi mai sus. Se descriu cu funcţii viscerale câmpurile corticale 13,
14, 24, 25, 32, de pe feţele orbitală şi medială ale lobului frontal ca şi cornul lui Ammon. Astăzi se crede că în scoarţa
cerebrală există centrii în raport cu inervaţia simpatică şi parasimpatică.
C. Calea eferentă.
Calea eferentă a reflexului vegetativ spre deosebire de cea a reflexului somatic este formată din 2 neuroni: unul
situat în centrul vegetativ preganglionar din măduvă sau trunghiul cerebral, a cărui prelungire formează fibra
preganglionară care face sinapsă cu al doilea neuron numit neuron postganglionar, situat într-un ganglion periferic.
Fibra postganglionară merge la organul efector pe calea nervilor somatici, prin nervii vegetativi proprii sau pe
calea vaselor sanguine cu plexuri perivasculare. Neuronii postganglionari simpatici sunt aşezaţi în apropierea
nervraxului, în lanţul latero-vertebral sau într-un plex prevertebral, pe când cei parasimatici se află cel mai frecvent în
imediata apropiere sau chiar în peretele viscerului respectiv (intramurali).

2.1.4.1. Sistemul nervos simpatic.

Centrii preganglionari simpatici se întind între mielomerele C 8-L2, la nivelul cornului lateral, unde formează
nucelul intermedio-lateral. Începând cu centrul ciliospinal de la C 8-L2, care produce iriodilataţie se înşiră toţi centrii
simpatici în succesiunea lor firească, terminându-se cu centrul vezicospinal la L 1 şi ano-raectal la L2.
Fibra preganglionară merge prin cornul anterior, rădăcina anterioară a nervului spinal, nervul spinal, ramura
comunicantă albă şi ajunge la lanţul ganglionar latero-vertebral. Dacă fibra se distribuie la viscerele supradiafragmatice
sau la partea somatică, face sinapsă în lanţul simpatic. Dacă este pentru viscerele subdiafragmatice trece fără oprire în
nervii splahnici abdominali şi pelvini către plexurile prevertebrale.
Nervul postganglionar este situat aşa cum se poate deduce după comportarea fibrei preganglionare fie în lanţul
latero-vertebral simpatic, fie în plexurile prevertebrale.
Fibra postganglionară se comportă diferit după organul efector la care se distribuie. Cele pentru partea
somatică merg prin ramura comunicantă cenuşie înapoi la nervul spinal şi cu ramificaţiile acestuia se distribuie la
periferie.
Pentru viscerele supradiafragmatice părăsesc lanţul simpatic ca nervii vegetativi prorpii (ex. nervii cardiaci)
sau ca plexuri perivasculare (plexul subclavicular, plex vertebral, carotidian etc.). Desigur că la viscerele corpului va
ajunge ca plexuri perivasculare cu ramurile carotidelor. Pentru viscerele subdiafragmatice pleacă de la plexurile
prevertebrale celiac şi hipogastric ca plexuri perivasculare şi cu arterele care irigă viscerul respectiv ajung la destinaţie.
A. Lanţul simpatic.
Lanţul ganglionar simpatic latero-vertebral este alcătuit din 22-23 ganglioni alungiţi, uniţi prin cordoane de
substanţă albă ca un şirag. În ganglioni se găsesc neuroni postganglionari pentru partea somatică şi viscerele
supradiafragmatice ca şi neuronii receptori.
Aferenţele lui sunt reprezentate de fibrele senzitive de la viscere şi de ramuri comunicante albe. Eferenţele
pleacă prin ramul comunicant cenuşiu şi prin nervii splanhnici. Din punct de vedere funcţional i se descriu mai multe
porţiuni:
-partea cervicală alcătuită din 3 ganglioni, superior, mijlociu şi inferior. Fibrele lor eferente se distribuie la
viscerele capului, gâtului şi ale mediastinului anterior. Ultimile realizează un plex cardiac la care se adaugă şi o
componentă parasimatică vagală.
-partea toracică este alcătuită din 10-11 ganglioni. Primii 5 ganglioni toracici trimit eferenţe la viscerele
toracice din mediastinul posterior formând plexurile pulmonar, esofagian şi aortic. Ultimii 6 dau fibre abdominale sub
forma nervului mare şi mic splanhnic abdominal ce merg spre plexul celiac.
-partea lombară este formată din 3-4 ganglioni ale căror eferenţe merg la plexul aortic şi apoi cu ramurile
aortei ajung ca plexurile perivasculare la viscere.
-partea pelvină este formată din 3-4 ganglioni. Nervii splanhnici sacrali, merg în plexul hipogastric şi de aici
cu vasele laperiferie.

41
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

B. Plexurile prevertebrale.
La nivelul aortei abdominale se descrie în partea superioară plexul celiac, iar inferior şi în continuarea lui
plexul hipogastric.
Plexul celiac este alcătuit din ganglionii celiaci, mezenteric superior, aortico-renali şi mezenteric inferior legaţi
între ei prin cordoane nervoase. Sunt formaţi din neuronii postganglionari simpatici şi din neuronii receptori. Aferenţele
sunt reprezentate de fibrele preganglionare din marele şi micul nerv splanhnic abdominal, de fibre senzitive, dar şi din
fibre preganglionare parasimpatice vagale ce trec fără oprire spre a face sinapsă cu neuronul postganglionar care este
situat intramural. Eferenţele merg ca plexuri parietale spre viscere fiind alcătuite din fibre simpatice postganglionare şi
parasimpatice preganglionare.
Plexul hipogastric are componenta simpatică parasimpatică adusă de nervii splanhnici pelvini (erectori). {i aici
fibrele parasimpatice trec prin plex fără oprire, iar cele ale splanhnicilor simpatici sacrali fac sinapsă cu neuronul
postganglionar. Calea spre viscere este tot ca plex imtramural.

2.1.4.2. Sistemul nervos parasimpatic.

După situaţia neuronului preganglionar se descrie un parasimpatic cranian şi altul sacrat.
A. Parasimaticul cranian.
Centrii preganglionari sunt reprezentaţi de nucleii din trunchiul cerebral: nucleul accesor al nervului
oculomotor (Eddinger-Westphal) din mezencefal, nucleii lacrimali şi salivator superior din tegmentul pontin, nucleul
salivator inferior şi nucleul dorsal al vagului din bulb.
Fibrele preganglionare merg pe calea nervilor cranieni formând aşa-zisele cabluri vegetative. De exemplu de
la nucleul Eddinger-Westphal merg pe calea oculomotorului; de la nucelul salivator superior spre glandele
submandibulară şi sublinguală pe calea nervului facial, coarda timpanului şi apoi ramul mandibular al trigemenului, iar
de la nucleul salivator inferior pe calea nervului glosofaringian.
Nervii postganglionari sunt situaţi în nişte ganglioni de lângă nervul oftalmic în orbită; ganglionul
pterigopalatin lângă nervul maxilar şi ganglionul otic şi submandibular alăturaţi mandibularului.
Fibrele postganglionare merg fie ca nervi proprii, fie sub forma unor fascicule vegetative spre organele
efectoare.
Vagul are o situaţie deosebită deoarece fibrele lui preganglionare merg să facă sinapsă cu neuronii
postganglionari situaţi în imediata vecinătate a viscerelor inervate de el sau chiar în pereţii acestora.

B. Parasimpaticul sacrat are centrii preganglionari în nucleii micţiunii, erecţiei şi defecaţiei din măduva
sacrată. Fibrele preganglionare trec prin cornul anterior, rădăcina anterioară, nervii sacrali şi se desprind din aceştia
din urmă dub numele de nervi errectori (nervul splachnici pelvini), care se duc la plexul hipogastric. În continuare la
plexuri perivasculare (perirectale, perivezicale etc.), împreună cu fibrele postganglionare simpatice ajung la rect în
vezică, vasele peniene etc.

2.2. ANALIZATORII
Analizatorii sunt formaţiuni anatomo-funcţionale prin care sistemul nervos recepţionează informaţiile din
mediul înconjurător sau din interiorul organismului şi le integrează în centrii nervoşi, transformându-le în senzaţii.
Analizatorii reprezintă canalele informaţionale ale sistemului nervos şi anatomic. Se compun din 3 părţi:
- segmentul periferic sau organul de simţ propriu-zis, care recepţionează stimulii;
- segmentul intermediar cu rol de conducere a excitaţiilor spre centrii nervoşi;
- segmentul central reprezentat de centrul nervos cortical care integrează informaţiile şi le transformă în senzaţii.
Segmentul periferic. Receptorii periferici percep stimulii fizici sau chimici din mediul intern sau extern şi îi
transformă în impuls nervos. După locul de unde preiau informaţiile se disting trei categorii de receptori: exteroceptori,
proprioceptori şi interoceptori.
- Exteroceptorii culeg stimulii din mediul extern şi se împart în: exteroceptorii de contact (receptorii cutanaţi tactili,
termici, de presiune, durere, olfactivi, gustativi), exteroceptorii de la distanţă sau telereceptori (receptorul vizual şi
receptorul acustic).
- Proprioceptorii sau receptorii profunzi ai aparatului locomotor, sunt reprezentaţi de fusurile neuromusculare,
corpusculii tendinoşi Golgii, corpusculii Vater-Pacini; ei dau informaţii privind poziţia corpului sau a segmentelor lui în
repaus şi în mişcare.
- Interoceptorii (visceroceptori) culeg stimulii de la organele interne (viscere) şi sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase
intraepiteliale, din mucoasa organelor cavitare, de terminaţiile nervoase difuze din seroase şi vase sanguine, de
corpusculii Vater-Pacini din viscere, de corpusculii genitali din organele genitale externe.
Segmentul intermediar (de conducere) este format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la
scoarţa cerebrală. Căile ascendente sunt directe şi indirecte. Căile de conducere directe, cu sinapse puţine, conduc rapid
impulsurile ce sunt proiectate pe o arie corticală specifică fiecărui analizator. Calea de conducere indirectă, utilizează
sistemul reticulat ascendent activator, prin care impulsurile nervoase sunt conduse lent şi proiectate cortical, ţn mod
difuz şi nespecific.
42
 ANATOMIE II

Segmentul central este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală, la care ajunge calea de conducere şi la nivelu
căreia excitaţiile sunt transformate în senzaţii conştiente specifice. În mijlocul segmentului central există o zonă de
specializare maximă (arie primară); lezarea ei duce la pierderea simţului respectiv. Zona din jur este o zonă asociativă
şi este denumită arie psiho-senzorială (arie secundară); lezarea ei duce la pierderea posibilităţii de asociere a senzaţiei,
cu informaţii de la ceilalţi analizatori. Date recente au stabilit că din centrii corticali ai analizatorului prin sisteme de
fibre cortico-fugale, poate fi influenţată direct activitatea celulelor receptoare, modificând pragul de excitabilitate al
acestora.

2.2.1. Analizatorul cutanat.

Segmentul periferic a analizatorului cutanat este situat în piele.

2.2.1.1. Pielea.
Pielea este învelişul extern la organismului, de natură conjunctivo-epitelială, care îl separă de mediul extern şi
se continuă la nivelul orificiilor naturale cu mucoasele. Pielea este un organ de protecţie faţă de agenţii fizici, chimici,
microbieni; organ de excreţie prin secreţie sudorală, eliminând apă, uree şi produşi de catabolism; organ de absorbţie a
unor substanţe medicamentoase; organ cu rol în termoreglare; organ cu funcţii hemodinamice, depozitând sânge în
reţeaua capilară. Pe lângă toate acestea, datorită receptorilor pe care-i conţine, pielea are un important rol de organ de
simţ.
De la suprafaţă spre profunzime, pielea este alcătuită din 3 straturi: epidermul, dermul şi hipodermul (ţesutul
subcutanat). Pielea are o dublă origine embrionară provenită din ectoderm (epidermul) şi din mezoderm (dermul şi
hipodermul). Suprafaţa pielii la omul adult este de cca. 1,5 m 2, iar greutatea cca. 18 kg. Mobilitatea pielii pe planurile
subiacente este mai mare pe feţele de extensie ale articulaţiilor (cot, genunchi, partea dorsală a mâinii) şi redusă sau
chiar absentă pe feţele de flexiune (plica cotului, palma, planta piciorului).
Epidermul este format dintr-un epiteliu pluristratificat pavimentos, cheratinizat, aşezat pe o membrană bazală.
În partea sa profundă se află pătura germinativă (constituită din stratul bazal şi stratul spinos), iar deasupra ei pătura
cornoasă (ce curpinde stratul glanular, lucid şi stratul cornos) (fig.32).
- Stratul bazal format dintr-un singur rând de celule prismatice, aşezate pe membrana bazală care le desparte de derm.
- Stratul spinos format din 6-20 de rânduri de celule poliedrice, legate între ele, prin prelungiri în formă de spini
(desmozomi). În ambele straturi se găsesc celule cu pigment melanic produs de melanocite, care sunt localizate în derm.
Pigmentul melanic dă culoarea mai închisă sau mai deschisă a pielii. Celulele din pătura germinativă se divid activ,
asigurând reînnoirea straturilor superficiale ale epidermului.
- Stratul granular este format din 1-5 rânduri de celule aplatizate, care conţin granulaţii de keratină în citoplasmă.
Nucleii se fragmentează deoarece la nivelul acestui strat celulele epidermului încep să moară.
- Stratul lucid este format din celule turtite, cu nucleul degenerat, cu citoplasmă omogenă şi transparentă datorită
eleiedinei, pe care o conţine şi care provine din degradarea keratinei.
- Stratul cornos conţine celule foarte turtite, cu un înveliş de keratină, o proteină bogată în sulf, rezistentă şi elastică;
acest strat este foarte gros pe palme şi pe planta piciorului. Celulele keratinizate sunt celule moarte, iar legăturile dintre
ele slăbesc încet şi se descuamează (se desprind şi cad). În epiderm nu pătrund vase de sânge, în schimb se găsesc
numeroase terminaţii nervoase libere.
Dermul (corionul) este stratul de sub epiderm, mai gros decât acesta şi format din ţesut conjunctiv dens.
Dermul este alcătuit dintr-un strat papilar superficial şi un strat rticular profund.
- Stratul papilar ridică spre epiderm o serie de proeminenţe conice, numite papile dermice, cu aspect ondulat pe
suprafaţa de secţiune. Pe suprafaţa degetelor, în palmă şi în talpa piciorului papilele sunt mai proeminente şi formează
ridicături cunoscute sub numele de creste papilare, a căror întinpărire constituie amprentele digitale. Stratul papilar este
format din ţesut conjunctiv cu substanţă fundamentală abundentă, fibroblaşti, melanoblaşti, fibre elastice şi de
reticulină, capilare şi fibre nervoase.
- Stratul reticular continuă stratul precedent, care este mai bogat în fascicule de fibre colagene şi lame elastice, care dau
rezistenţă pielii. Conţine de asemenea capilare sanguine şi limfatice, fibre nervoase.
În derm sunt glande sebacee, canalele de excreţie ale glandelor sudoripare, partea superficială a foliculilor
piloşi, reţeaua vasculară a dermului şi numeroşi receptori nervoşi.
Hipodermul (stratul subcutanat) este format din ţesut conjunctiv lax, bogat în celule adipoase, grupate în
lobuli adipoşi (paniculi adipoşi) printre care se găsesc fibre conjunctive. În stratul subcutanat se află glomerulul
glandelor sudoripare, partea profundă a foliculilor piloşi, reţeaua vasculară subcutanată, nervii subcutanaţi, receptorii
nervoşi (corpusculii Vater-Pacini, Ruffini, Golgi-Mazzoni).
Anexele pielii sunt cornoase (firele de păr şi unghiile) şi glandulare (glandele sudoripare, sebacee, glandele
mamare).

43
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

2.2.1.2. Receptorii cutanaţi.

Receptorii cutanaţi (tactili, dermici, dureroşi şi de presiune) sunt exteroceptori de contact situaţi la nivelul
pielii. Din punct de vedere structural receptorii cutanaţi sunt de 2 tipuri: terminaţii nervoase libere şi receptorii
incapsulaţi (fig. 33).
Terminaţii nervoase libere sunt arborizaţii dendtritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali, distribuite
printre celulele păturii geminative a epidermului. La om au fost descrise două varietăţi morfologice de terminaţii
nervoase intraepidermice:
- reţeaua intraepidermică e formată din fibre amielinice situate în profunzimea epidermului din care se desprind
expansiuni nervoase ce se termină la suprafaţa celulelor sub formă de butoni ce recepţionează excitaţiile dureroase;
- expansiunile iederiforme (discurile tactile Merkel) fac trecerea către receptorii incapsulaţi şi sunt reprezentate prin
fibre mielinice provenite din plexul nervos din derm, care se termină sub forma unui disc neurofibrilar concav în care
este aşezată o celulă epitelială modificată; recepţionează stimulii tactili.
Receptorii incapsulaţi sunt expansiuni nervoase în care terminaţiile senzitive sunt izolate în interiorul unei
capsule conjunctive, ansamblul numindu-se corpuscul senzitiv. Capsula este formată din mai multe lamele concentrice,
iar porţiunea axială este reprezentată de una sau mai multe fibre nervoase amielinice.
- Corpusculii Meissner sunt situaţi în papilele dermice, mai numeroşi la nivelul palmei şi plantei piciorului. Au formă
ovoidă şi o lungime de cca. 100 (microni); recepţionează excitaţiile de presiune şi tactile.
- Corpusculii Krausse sunt situaţi la nivelul papilelor dermice, au formă sferoidală, în interiorul lor fibra nervoasă este
bogat ramificată realizând aspect de reţea. Recepţionează stimulii termici reci.
- Corpusculii Ruffini sunt localizaţi în dermul profund şi în hipoderm, fibra nervoasă, cu ramificaţii fine este cuprinsă
într-o stromă conjuctivă acoperită la exterior de o capsulă subţire din lamele concentrice. Recepţionează stimulii termici
calzi, dar şi tracţiunile şi deformările care se exercită asupra fibrelor conjunctive din straturile profunde ale dermului.
- Corpusculii Vater-Pacini sunt corpusculi lamelari, de formă ovoidală, cu lungimea de 1-5 mm., vizibili şi cu ochiul
liber. Recepţionează stimulii daţi de presiunea şi tracţiunea pielii şi sunt foarte numeroşi la nivelul pulpei degetelor.
Sunt formaţi din multiple lame concentrice în axul lung urcând fibra nervoasă.
- Corpusculii Golgi-Mazzoni au o structură asemănătoare celor precedenţi, dar sunt mai mici, localizaţi în hipodermul
pulpei degetelor. Recepţionează stimulii daţi de presiuni mai mici decât corpusculii Vater-Pacini.
Segmentul de conducere. Sensibilitatea tactilă protopatică, grosieră se transmite prin fasciculele spinotalamice
anterioare, iar cea tactilă epicritică, pe calea fasciculelor Goll şi Burdach. Sensibilitatea dureroasă este condusă pe calea
fasciculuui spinotalamic lateral. Toate acest căi de conducere după încrucişare ajung la talamus, unde este al treilea
neuron.
Segmentul central este situat în aria senzitivă primară, din lobul parietal, de partea opusă celei receptoare.

2.2.2. Analizatorul kinestezic.

Segmentul periferic e reprezentat de proprioreceptori situaţi în muşchi, tendoane, capsule articulare şi periost.
Receptorii kinestezici din capsule articulare, tendoane, periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei
din piele; sunt sensibili la mişcări şi modificări de presiune.
-Corpusculii Ruffini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi recepţionează informaţii în legătură cu
poziţia şi mişcările din articulaţii.
-Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă
articulară cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării.
-Corpusculii neuro-tendinoşi Golgi sunt situaţi la limita dintre corpul muşchiului şi tendon. Sunt formaţi dintr-o reţea de
fibre nervoase terminate sub formă de butoni, printre fasciculele tendinoase. La exterior fasciculele sunt înconjurate de
o capsulă subţire conjunctivă. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice, care la intrare îşi pierd teaca de mielină (fig. 34).
Terminaţiile nervoase sunt excitate de întinderea puternică a tendonului în timpul contracţiei musculare.
- Fusurile neuro-musculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafusale, învelite într-o
capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafusale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear, lungi, groase cu o parte
centrală, dilatată, fără striaţii, ce conţin 40-50 nuclei şi fibre cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte cu nucleii aşezaţi în şir pe
toată lungimea lor. Capetele fusului neuro-muscular, care conţin fibre extrafusale contractile, primesc terminaţii
nervoase motorii.
Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie.
Inervaţia senzitivă este asigurată de dentritele neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre ele se
numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, alte terminaţii nervoase "în buchet" se
termină pe ecuatorul cu lanţ nuclear (fig. 35).
Inervaţia motorie este asigurată de axonii motoneuronilor  (gama) din cornul anterior al măduvei. Excitarea
neuronului , activează zonele polare ale fibrelor intrafusale, care prin contracţie excită receptorul situat în zona
ecuatorială.
Segmentul de conducere. Impulsurile aferente de la proprioceptori sunt conduse pe 2 căi:

44
 ANATOMIE II

-pentru sensibilitatea kinestezică (simţul poziţiei şi al mişcării în spaţiu), prin fasciculele spinobulbare (sensibilitatea
proprioceptivă conştientă); excitaţiile sunt colectate de la corpusculii Golgi, Ruffini, Pacini şi terminaţiile nervoase
libere;
-pentru sensibilitatea proprioceptivă de control a mişcării (simţul tonusului muscular), prin fasciculele
spinocerebeloase ventrale şi dorsale (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă); receptorii acestei căi sunt fusurile
neuro-musculare;

2.2.3. Analizatorul olfactiv.

Segmentul periferic este situat în mucoasa olfactivă ce acoperă lama ciuruită a etmoidului, faţa medial a
cornetului nazal superior şi o mică parte din septul nazal. Epiteliul mucoasei olfacive este format din celule de susţinere,
celule nervoase senzitive bipolare şi celule bazale. Celulele bipolare au rol de receptor sunt fusiforme, iar dendrita lor se
termină la suprafaţa mucoasei cu un buton olfactiv de la care pleacă 5-6 cili olfactivi. În corionul mucoasei sunt glande
seroase care menţin umedă mucoasa.
Segmentul de conducere. Axonii celulelor olfactive străbat lama ciuruită se înmănunchează şi formează 10-20
nervi olfactivi, ce fac sinapsă cu deutoneuronul căilor olfactive reprezentat de celulele mitrale multipolare din bulbul
olfactiv. Axonii acestor neuroni mitrali formează tractul olfactiv, care se termină prin trigonul olfactiv, de la care pleacă
stria olfactivă medială, laterală ce delimitează substanţa perforată anterioară. Calea olfactivă nu are legături directe cu
talamusul.
Segmentul central. Centrii primari unde ajung fibrele deutoneuronilot sunt formaţi de trigonul olfactiv,
substanţa perforată anterioară şi nucleii septali. Aceşti centri au legătură cu centrii olfactivi secundari, din hipocamp
(lobul temporal) şi nucleul amigdalian.

2.2.4. Analizatorul gustativ.

Segmentul periferic. Receptorii analizatorului gustativ sunt reprezentaţi de mugurii gustativi situaţi în mucoasa
linguală (papilele caliciforme, fungiforme şi foliate). Mugurii gustativi se prezintă ca formaţiuni ovoide formate de
celeule de susţinere, între care se găsesc 5-20 de celule senzoriale, ce au la polul apical câte 3-6 cili, care pătrund în
orificiul de la suprafaţă numit porul gustativ al mugurului; cilii vin în astfel în contact cu substanţele sapide dizolvate.
La polul bazal celulele gustative vin în contact cu terminaţiile nervoase senzitive ale nervilor facial, glosofaringian şi
vag.

Segmentul intermediar. Primul neuron se află situat în ganglionii de pe traiectul nervului VII (ganglion
geniculat), IX (ganglion extracranian) şi X (ganglion plexiform al vagului). Axonii protoneuronilor ajung la nucleul
solitar din bulb, unde fac sinapsă cu deutoneuronii, iar al treilea neuron este în talamus.
Segmentul central se găseşte în aria 43 din lobul parietal din porţiunea inferioară a girusului postcentral.

2.2.5. Analizatorul vizual.

Segmentul periferic al analizatorului vizual este alcătuit din globul ocular şi organele anexe ale acestuia.

2.2.5.1. Globul ocular.

Este alcătuit dintr-un perete format din 3 tunici concentrice şi o cavitate în care se află mediile refringente
(transparente) ale ochiului (fig. 36).
Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica este opacă şi mai
mare ca întindere şi anterior corneea, redusă ca suprafaţă şi transparentă. Sclerotica este membrana albă-sidefie, dură,
care prezintă în partea postero-mediană lama ciuruită, o zonă perforată prin care trec fibrele nervului optic. Corneea
este o membrană conjunctivă transparentă, care nu are vase de sănge, dar conţine fibre nervoase amielinice. Între
sclerotică şi cornee, se află şanţul sclerocorneean, în profunzimea căruia se află canalul Schlemm, prin care trece
umoarea apoasă spre sistemul venos.
Tunica medie sau vasculară este bogată în celule pigmentare şi vase de sânge, cuprinde 3 părţi: coroida, corpul
ciliar şi irisul.
- Coroida este o membrană abundent vascularizată şi are un rol important în nutriţia globilor oculari. Coroida căptuşeşte
sclerotica şi prin celule pigmentare pe care le conţine contribuie la formarea camerei obscure. Posterior, coroida
prezintă un orificiu cu diametrul de 1,5 mm, prin care iese nervul optic; el corespunde lamei ciuruitei a sclerei.
- Corpul ciliar continuă anterior coroida şi este o formaţiune conjunctivo-vasculară; în structura sa intră procesele
ciliare şi muşchii ciliari. Procesele ciliare sunt alcătuite din cute vasculare în număr de 60-80, printre care se găseşte
ţesut elastic; ele secretă umoarea apoasă.
- Muşchii ciliari sunt alcătuite din fibre musculare netede dispuse longitudinal, circular şi radial, ce acţionează asupra
cristalinului prin intermediul ligamentului suspensor (Zinn), care se întinde de la corpul ciliar la cristalin.
- Irisul reprezintă partea anterioară a tunicii mijlocii şi are forma unui disc, în centrul căruia se află orificiul numit
pupilă. Muşchii irisului sunt alcătuiţi din fibre musculare netede, circulare şi radiale, cu rol în micşorarea sau mărirea

45
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

diametrului pupilei. În iris se găsesc celule conjunctive ce conţin pigment care dă culoarea ochiului: un număr mare de
celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră.
Tunica internă sau nervoasă este reprezentată de retină (de origine nervoasă), responsabilă de recepţia şi
transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere funcţional i se disting 2 regiuni: retina oarbă
care vine în raport cu corpul ciliar şi cu irisul şi nu conţine celule fotosensibile; retina vizuală situată în partea
posterioară, ce prezintă 2 regiuni importante (pata galbenă şi pata oarbă).
Pata galbenă (macula luteea) situată în dreptul axului vizual prezintă în centrul său o scobitură de 1,5 mm. 2 numită
foveea centralis în care se găsesc numai celule cu conuri.
Pata oarbă (papila optică) situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din
globul ocular şi de intrare a arterelor; aici nu există elemente fotosensibile.
Retina are o structură stratificată datorită aşezării în lanţ a neuronilor şi a legăturilor lor sinaptice. Se deosebesc
10 straturi (fig. 37) în care se găsesc 3 feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice: celule fotoreceptoare cu
prelungiri în formă de con şi celule cu prelungire în formă de bastonaş, celule bipolare şi celule multipolare. În afara
acestora se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Începând de la coroidă, cele mai importante sunt:
-stratul celulelor pigmentare alcătuit dintr-un rând de celule încărcate cu pigment melanic; ele trimit prelungiri
citoplasmatice ce se dispun în jurul cornurilor şi bastonaşelor, formând camere obscure;
-stratul celulelor vizuale constituit din elemente fotoreceptoare (celule cu bastonaşe şi celule cu conuri).
Celulele cu bastonaşe sunt celule nervoase modificate în număr de 125 milioane. Sunt mai numeroase în partea
periferică a retinei, iar în pata galbenă numărul lor este mic, lipsind în foveea centralis. Celulele cu bastonaşe sunt
adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai multe celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai
multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară (fenomenul de convergenţă a impulsurilor) ceea ce explică
faptul că la o celulă multipolară corespund circa 200 celule cu bastonaşe. Celulele cu bastonaşe conţin o substanţă
fotosensibilă numită rodopsină.
Celulele cu conuri şi ele sunt celule nervoase modificate în număr de 7 milioane; mai numeroase în pata
galbenă, iar în foveea centralis sunt numai cele cu conuri. Fiecare celulă cu conuri face sinapsă cu o singură celulă
bipolară, iar aceasta cu o singură celulă multipolară; acestea permit vederea diurnă, colorată, la lumină intensă. Celulele
cu conuri conţin o substanţă fotosensibilă numită iodopsina.
- stratul neuronilor bipolari, format din celule bipolare care reprezintă primul neuron al căii optice. Dendrtitele lor fac
sinapsă cu prelungirile interne ale celulelor cu conuri şi bastonaşe. Axonii acestor celule fac sinapsă cu dendritele
celulelor multipolare;
- stratul neuronilor multipolari, format din celule multipolare care reprezintă al doilea neuron al căii optice. Dendritele
lor fac sinapsă cu axonii celulelor bipolare, iar axonii lor formează fibrele nervului optic.
Mediile refringente au rolul de a refracta razele de lumină, proiectând imaginea pe retină. În afară de cornee,
care face parte din tunica externă a globilor oculari, mediile transparente sunt: umoarea apoasă, cristalinul şi corpul
vitros.
Umoarea apoasă este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare care umple camera anterioară a
ochiului între cristalin şi iris şi de aici prin pupilă ajungând în spaţiul dintre cornee şi iris.
Cristalinul este organul cel mai important al aparatului dioptric, el are forma unei lentile biconvexe aşezat în
plan frontal, între iris şi corpul vitros. La exterior este acoperit de o membrană subţire dar rezistentă numită capsula
cristalinului. Marginile capsulei sunt fixate prin intermediul ligamentului suspensor de procesele ciliare. Muşchiul ciliar
prin intermediul ligamentului suspensor, modifică curbura cristalinului (în special a feţei anterioare) intervenind astfel
în acomodarea la distanţă.
Corpul vitros este o substanţă gelatinoasă, omogenă şi transparentă, secretată tot de procesele ciliare. Ocupă
camera posterioară a globilor oculari dintre cristalin şi retină. La exterior el prezintă un strat dens, subţire ce se numeşte
membrană heloidă.

2.2.5.2. Anexele globului ocular.

Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.
Anexe de mişcare asigură mişcarea globilor oculari în diferite direcţii. Ele sunt reprezentate de muşchii
extrinseci ai globilor oculari care sunt muşchi striaţi (spre deosebire de muşchii intrinseci (irisul şi corpul ciliar) care
sunt muşchi netezi). Sunt 4 muşchi drepţi şi 2 muşchi oblici.
Muşchi drepţi (superiori, inferiori, externi şi interni) au formă de trunchi de con, cu baza (inserţia) pe
sclerotică, înaintea zonei ecuatoriale a globilor oculari şi vârful (originea) pe un inel tendinos comun (tendonul Zinn)
fixat în vecinătatea orificiului optic din orbită.
Muşchi oblici superiori au aceeaşi origine cu muşchii drepţi, dar trec mai întâi printr-un inel fibro-cartilaginos
situat în unghiul intern al orbitei şi se inseră în partea latero-superioară a scleroticii. Muşchi oblici inferiori au originea
pe osul lacrimal şi inserţia pe partea latero-inferioară a scleroticii.
Mişcările globilor oculari sunt conjugate prin acţionarea bilaterală a unui număr de muşchi. Mişcarea de
lateralitate, dreaptă sau stângă, se efectueză prin contracţia dreptului extern de la un ochi împreună cu dreptul intern de
la ochiul opus. Mişcarea de convergenţă a ochilor se realizează prin contracţia ambilor muşchi drepţi interni. Mişcarea

46
 ANATOMIE II

în sus se realizează prin contracţia muşchilor drepţi superiori şi a celor oblici inferiori, bilateral. Mişcarea în jos se
realizează prin contracţia drepţilor inferiori şi a oblicilor superiori, bilateral.
Nervul III (oculomotor) inerează muşchii: muşchii drept superior, drept inferior, drept intern şi oblic inferior.
Nervul IV (tohlear) inervează muşchiul oblic superior, iar nervul VI (abducens) inervează muşchiul drept extern.
Anexe de protecţie sunt reprezentate de sprâncene, pleoape, conjunctiva, aparatul lacrimal.
Sprâncenele sunt formate din fire de păr situate deasupra orbitei, care împiedică scurgerea transpiraţiei pe
globul ocular.
Pleoapele sunt două cute (superioară şi inferioară) musculo-fibroase acoperite de piele şi căptuşite pa faţa
internă de conjunctivă cu rolul de a proteja corneea transparentă. Pe marginile pleoapelor se găsesc genele ce reţin
particulele de praf. Pleoapele delimitează deschiderea palpebrală şi conţin glande sebacee modificate (Mebomius)
dispuse la baza genelor, glande sudoripare modificate (Moll) şi glande ciliare care se deschid pe marginea liberă a
pleoapelor.
Conjunctiva este o membrană fină, transparentă ce tapetează faţa posterioară a pleoapelor şi cea anterioară a
globilor oculari, până la periferia corneei, unde se continuă cu epiteliul acesteia. În unghiul intern al ochiului acoperă o
proeminenţă numită caruncula lacrimală, iar lateral de aceasta se află plica semilunară (rest al celei de a treia pleoapă
de la păsări).
Aparatul lacrimal cuprinde glandele lacrimale şi conductele lacrimale. Glandele lacrimale sunt localizate în
partea latero-superioară a orbitei. Sunt glande tubulo-acinoase ce secretă lacrimile eliminate prin 18-20 canalicule
excretoare la nivelul conjunctivei. Prin mişcarea pleoapelor lacrimile sunt dirijate către unghiul intern al pleoapelor, în
lacul lacrimal, de unde sunt preluate de canalele lacrimale care încep pe marginea liberă a pleoapelor; canalele
lacrimale conduc lacrimile spre sacul lacrimal şi de aici prin canalul nazo-lacrimal ajung în fosele nazale, la nivelul
meatului nazal inferior.
Segmentul intermediar al analizatorului vizual (calea optică) este alcătuit din înlănţuirea a 3 neuroni:
protoneuronul este reprezentat de celule bipolare, care primesc excitaţiile de la celulele cu conuri şi cu bastonaşe, iar
deutoneuronul este reprezentat de celule multipolare. Axonii celulelor multipolare formează nervul optic. La nivelu
chiasmei optice, fibrele ce vin din jumătatea nazală a retinei se încrucişează, mergând în tractul optic în partea opusă.
Fibrele din jumătatea temporală a retinei, nu se încrucişează şi merg în tractul optic de aceeaşi parte. Deci, nervul optic
conţine fibre de la un singur ochi, iar tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. Axonii deutoneuronilor (din tractul
optic) ajung la metatalamus în corpul geniculat extern, unde fac sinapsă cu al treilea neuron.
Segmentul central. Axonii neuronilor din corpul geniculat extern se îndreaptă spre scoarţa cerebrală şi se
termină în lobul occipital, de o parte şi de alta a scizurii calcarine, în câmpurile 17, 18, 19, ce reprezintă aria vizuală, în
care excitaţiile luinoase se transformă în senzaţii vizuale.

2.2.6. Analizatorul acustico-vestibular.

Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia spaţială a corpului în repaos şi
mişcare) sunt două aparate receptoare situate în urechea internă. Fiecare au însă receptorii, căile de conducere şi
segmentele centrale separate; receptorii sunt însă situaţi împreună în urechea internă. Perfecţionarea aparatului acustic a
determinat dezvoltarea unor anexe importante (urechea externă şi urechea medie) care nu au nici o relaţie cu aparatul
vestibular. Urechea este alcătuită din 3 părţi cu structură şi funcţii distincte: urechea externă, urechea medie şi urechea
internă.
Urechea externă.
Această porţiune este alcătuită din pavilionul urechii şi contuctul auditiv extern.
Pavilionul urechii este situat în partea laterală a capului în spatele articulaţiei temporo-mandibulare, având o
formă de pâlnie şi prezintă pe suprafaţa sa proeminenţe şi depresiuni cu rolul de a dirija undele sonore spre conductul
auditiv extern. În centrul său se găseşte o depresiune numită concă. În structura sa are un schelet fibrocartilaginos,
învelit pe ambele feţe de piele. În partea inferioară există o prelungire numită lobul urechii, lipsită de cartilaj. Pavilionul
este legat de oasele din jur de către muşchii auriculari (extrinseci), care la om sunt rudimentari; mai conţine ligamente
şi muşchi intrinseci (muşchii tragusului, helisului etc.) care au rol în menţinerea pliurilor.
Contuctul auditiv extern are o lungime de 3 cm. şi se întinde de la conca auriculară la membrana timpanică. În
partea laterală, are o structură fibro-cartilaginoasă, iar în partea medială, osoasă. Este acoperit cu piele, ce prezintă peri
şi glande ceruminoase (glande sebacee modificate) al căror produs de secreţie, cerumenul, are rol de protecţie împotriva
pătrunderii corpurilor străine.
Urechea medie.
Este o cavitate situată în interiorul stâncii temporalului, care prezintă central cavitatea timpanică, cu rolul de a
transmite vibraţiile aerului spre urechea internă. Anterior cavitatea timpanică comunică cu nazofaringele, prin trompa
lui Eustachio, ce contribuie la egalizarea presiunii de o parte şi de alta a timpanului. Peretele posterior are un orificiu
prin care cutia timpanică comunică cu cavităţi din interiorul apofizei mastoide, numite celule mastoidiene. Peretele
medial corespunde urechii interne şi prezintă în centru o proeminenţă numită promontoriu, care separă 2 orificii:
superior, fereastra ovală (vestibulară), acoperită de talpa scăriţei, iar inferior fereastra rotundă.
Peretele extern este reprezentat de membrana timpanică, formată dintr-un strat fibros cu fibre circulare şi
radiare, învelit lateral spre conductul auditiv de piele, iar medial de mucoasa cavităţii timpanice. Pe timpan se inseră
47
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

mânerul ciocanului. Între timpan şi fereastra ovală se află un lanţ de 3 oscioare articulate între ele: ciocan, nicovală şi
scăriţă. Ciocanul se sprijină cu mânerul pe membrana timpanică şi se articulează cu nicovala, iar aceasta cu scăriţa care
se fixează cu talpa pe membrana ferestrei ovale. Rolul acestor oscioare este de a transmite vibraţiile timpanului spre
membrana feretsrei ovale şi de aici prin perilimfă, receporilor acustici.
Urechea internă.
Este formată dintr-un sistem de cavităţi ce comunică între ele, săpate în stânca temporalului care în ansamblu
alcătuiesc labirintul osos, în interiorul căruia, mulându-se pe el, este labirintul membranos, în care sunt receptorii
acustici şi vestibulari. Între labirintul osos şi membranos se află un lichid numit perilimfă, iar în labirintul membranos,
endolimfă.
Labirintul osos este format din vestibul, canale semicirculare şi melcul osos.
- Vestibulul este o cavitate centrală, cu şase pereţi. Pe peretele lateral se găseşte fereastra ovală (acoperită de talpa
scăriţei) şi rotundă (acoperită de membrana elastică). Peretele posterior şi superior prezintă 5 orificii de deschidere ale
canalelor semicirculare. Vestibulul comunică şi cu melcul osos.
- Canalele semicirculare osoase sunt în număr de 3, în formă de potcoavă, dispuse perpendicular între ele, în cele 3
planuri ale spaţiului; canalul anterior şi posterior sunt verticale, iar cel lateral este orizontal. Din cele 2 extremităţi ale
unui canal, una este mai dilatată şi se numeşte ampulă, capetele neampulare (lipsite de dilataţii) ale canalelor anterior şi
posterior, sunt fuzionate aşa încât în vestibul sunt 5 orificii.
- Melcul osos este situat anterior de vestibul şi este format dintr-un canal spiralat, care descrie 2 spire şi jumătate în
jurul unui ax central, numit columelă (modiol). De pe columelă pleacă o lamă subţire, numită lama spirală osoasă (mai
lată la bază şi îngustată spre vârf) ce separă incomplet canalul osos într-un compartiment superior, numit rampa
vestibulară şi altul inferior numit rampa timpanică. Separarea celor 2 rampe este completată de o formaţiune fibroasă
numită membrana bazilară, care se întinde de la marginea liberă a lamei spirale osoase, până la peretele lateral al
melcului osos (fig. 38a).
Comunicarea între cele 2 rampe se face printr-un orificiu numit helicotremă, situat la vârful melcului. La baza
lamei spirale este un canal spiral în care se găseşte ganglionul spinal al lui Corti. În acest canal, se deschid canalicule
aferente din lama spirală, prin care trec dendritele neuronilor receptori şi canale eferente, cu traiect longitudinal în
columelă, prin care plecă axonii ce alcătuiesc ramura cohleară a nervului VIII.
Labirintul membranos este situat în interiorul labirintului osos (fig. 38b) şi este format din 2 vezicule mici,
utricula şi sacula, 3 canale semicirculare membranoase şi melcul membranos (canalul cohlear).
- Utricula are o formă elipsoidală în ea deschizându-se cele 3 canale semicirculare membranoase prin 5 orificii. Printr-
un canal endolimfatic, comunică cu un mic diverticul, plin cu endolimfă, numit şi sac endolimfatic care ajunge până la
duramater; din acesta pleacă un alt canal ce stabileşte legătura cu sacula.
- Sacula este o veziculă sferică, mai mică decât utricula şi situată inferior faţă de aceasta.
- Canalele semicirculare membranoase corespund celor osoase deschizându-se prin 5 orificii în utricule (2 se
contopesc) dintre care 3 sunt mai dilatate şi se numesc ampulele canaelor semicirculare membranoase.
- Melcul membranos (canalul cohlear) descrie ca şi melcul osos 2 spire şi jumîtate. Pe o secţiune transversală are o
formă triunghiulară, cu un perete format din membrana vestibulară (Reissner), care-l separă de rampa vestibulară, altul
format de membrana bazilară care-l separă de rampa timpanică şi un perete lateral opus lamei spirale osoase. În ambele
rampe se găseşte perilimfă şi comunică între ele prin helicotremă, iar în canalul cohlear se găseşte emdolimfa. Canalul
cohlear cumunică printr-un mic canal cu sacula.

2.2.6.1. Segmentul periferic.

Receptorii acustici se găsesc în canalul cohlear şi sunt reprezentaţi de organul spiral (Corti) aşezat pe
membrana bazilară (fig. 39). La nivelul său se descriu 2 stâlpi extern şi intern, formaţi din celule de susţinere înalte,
depărtate la bază şi apropiate la vârf, care delimitează tunelul lui Corti. Celulele senzoriale acustice sunt aşezate în 3
şiruri laterale şi un şir medial faţă de tunelul Corti, sprijinite pe celule de susţinere mai mici numite celule Deiters;
celule de susţinere internă sunt dipuse pe un singur rând, iar cele externe pe 3 rânduri ca şi celulele auditive. Celule de
susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă, de un epiteliu cubic simplu, în timp ce celulele de susţinere
externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear, de celule înalte numite celulele Hensen; acestea la
rândul lor diminuă şi se continuă cu celule cubice numite celulele Claudius.
Celulele auditive sunt mici şi la polul apical prezintă cili (80-100 pentru cele externe şi 40-60 pentru cele
interne), care străbat o membrană subţire numită membrana reticulară; iar la polul bazal sunt înconjurte de terminaţii
dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionul spiral Corti (situat în columelă). Deasupra organului lui Corti se află
membrana tectoria, care printr-o extremitate aderă de lama spirală osoasă, iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă.
Toate formaţiunile organului Corti descriu cele 2 spire şi jumătate ca şi canalul cohlear.
Receptorii vestibulari se găsesc în utriculă, saculă şi ampulele canalelor semicirculare membranoase.
- În utriculă şi saculă se găseşte câte o proeminenţă numită macula utriculei şi macula saculei, ambele alcătuite dintr-un
epiteliu cu celule senzoriale, ciliate aşezate pe celule de susţinere.
Cilii celulelor senzoriale, situate la polul apical, pătrund într-o substanţă gelatinoasă care se găseşte la
suprafaţa maculei şi care prezintă granule de carbonat de calciu numite otolite, de unde şi denumirea de organe
otolitice. La polul bazal al celulelelor senzoriale sosesc dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul vestibular Scarpa.

48
 ANATOMIE II

Gravitaţia deformează membrana otolitică şi astfel, mişcându-se cilii, se excită celulele senzoriale. Maculele
recepţionează deci, stimulii declanşaţi de poziţia capului (simţul static) (fig.40a).
- Canalele semicirculare prezintă la nivelul ampulelor nişte proeminenţe transversale pe planul canalului, numite creste
ampulare. Acestea prezintă de asemenea, celule de susţinere şi celule senzoriale vestibulare cu cili ceva mai groşi.
Creasta este acoperită de o masă gelatinoasă sub formă de cupolă, din care lipsesc otolitele. La polul bazal al celulelor
senzoriale sosesc de asemenea dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa (fig. 40b). Crestele ampulare
recepţionează stimulii declanşaţi de mişcarea capului, în timpul căreia, datorită inerţiei, în canalul semicircular apare un
curent de endolimfă care înclină cupola ampulară şi îndoaie cilii celulelor senzoriale care vor fi excitate. Curentul apare
doar atunci când canalul semicircular este deplasat în lungul axului lui.

2.2.6.2. Segmentul de conducere.

Calea acustică (cohleară). Primul neuron este situat în ganglionul spinal Corti şi dendritele ale ajung la polul
bazal al celulelor auditive din organul Corti; axonii protoneuronilor formează nervul cohlear, care împreună cu nervul
vestibular constituie nervul VIII cranian (acustico-vestibular), care străbate stânca temporalului, prin meatul auditiv
după care pătrunde în trunchiul cerebral la nivelul şanţului bulbo-pontin, în dreptul şanţului retroolivar. Axonii se
termină în nucleii cohleari (ventral şi dorsal) din planşeulul ventricului IV, unde se găsesc deutoneuronii căii acustice.
Axonii deutoneuronilor se încrucişează pe linia mediană, formând corpul trapezoid, în vecinătatea căruia se
găseşte nucleul olivar pontin. După încrucişare axonii capătă un traiect ascendent, formând lemniscul lateral, care se
îndreaptă spre coliculul inferior, unde se găseşte al III neuron. Urmează al patrulea neuron al căii acustice este situat în
metatalamus, în corpul geniculat medial; axonul acestuia formează radiaţiile acustice, ce se proiectează pe scoarţa
cerebrală.
Calea vestibulară. Protoneuronii se găsesc în ganglionul vestibular Scarpa, situat pe traiectul nervului, în
urechea internă. Dendritele primului neuron, merg la celulele senzoriale vestibulare din macule şi crestele ampulare, iar
axonii constituie ramura vestibulară a nervului VIII cranian, care pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbopontin
la nivelul fosetei retroolivare. Deutoneuronii se găsesc în nucleii vestibulari bulbari (superior, inferior, lateral şi
medial) şi prin axonii lor constituie următoarele fascicule:
- fasciculul vestibulo-spinal, spre măduvă;
- fasciculul vestibulo-cerebelos, spre cerebel;
- fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii de origine ai nervilor III, IV (din mezencefal) şi VI din punte;
- fasciculul vestibulo-talamic, spre talamus de unde prin fibrele talamo-corticale se proiectează spre scoarţa cerebrală
(probabil în girusul temporal superior);

2.2.6.3. Segmentul central.

Centrii corticali ai auzului sunt situaţi în ariile 41, 42 din girusul temporal superior, unde există o somatotopie
(corespondenţă spaţială) între cohlee şi zona corticală. Centrii auzului au ample conexiuni cu câmpurile 6 şi 8 din lobul
frontal şi mai ales cu centrul vorbirii din aria 44, vorbirea fiind strâns legată de simţul auditiv.
Centrii corticali vestibulari sunt mai puţin cunoscuţi. Unii îi consideră în girurusul temporal superior, alături
de aria auditivă. Cercetări recente au decelat impulsuri vestibulare, tot cu proiecţie controlaterală în girusul postcentral,
ceea ce sugerează că la nivel cortical proiecţia ar putea fi legată de aferenţele proprioceptive.

2.3. SISTEMUL ENDOCRIN

Glandele endocrine (endo = înăuntru, krino = a secreta) sau glandele cu secreţie internă sunt organe
specializate în secreţia unor substanţe cu acţiune specifică, denumite hormoni (ormao = a excita), pe care-i varsă direct
în sânge. Prin hormoni se înteleg substanţe elaborate de un anumit organ sau de anumite teritorii celulare, care
acţionează la distanţă asupra altor organe sau ţesuturi, exercitând o acţiune caracteristică metabolică sau morfogenetică,
în sens stimulator sau inhibitor.
Acest sistem prin elaborarea hormonilor specifici, realizează coordonarea hormonală a funcţiilor organismului,
în strânsă dependenţă cu coordonarea nervoasă. Coordonarea nervoasă este complexă, mult diferenţiată şi rapidă, în
timp ce coordonarea endocrină, controlată la rândul său de sistemul nervos, este auxiliară reglării nervoase, continuuă şi
lentă. Buna funcţionare a glandelor endocrine este o condiţie esenţială pentru realizarea coordonării umorale. Glandele
endocrine sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele, partea endocrină a pancreasului şi a
glandelor genitale.

2.3.1. Hipofiza.
Glanda hipofiză sau creierul endocrin are un rol important în reglarea funcţiilor metabolice ale organismului,
atât prin legăturile sale intime cu sistemul nervos central, cât şi prin interrelaţiile cu majoritatea celorlaltor glande
endocrine. Ea este situată în cutia craniană, la baza diencefalului, înapoia chiasmei optice şi înaintea corpilor mamilari,
îm şaua turcească a osului sfenoid. Hipofiza are mărimea unui bob de fasole, este legată de partea bazală a

49
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

hipotalamusului (tuber cinereum), printr-o formaţiune numită tija hipofizară şi este formată din 3 lobi: anterior
(adenohipofiza), posterior (neurohipofiza) şi lobul intermediar care la om este rudimentar.

2.3.1.1. Adenohipofiza.
Adenohipofiza reprezintă partea secretorie a glandei şi cuprinde 75 % din întreaga glandă. Este alcătuită din
cordoane celulare neregulate, ce vin în relaţie strânsă cu reţeaua de capilare sinusoide dintre ele. În funcţie de afinitatea
pentru coloranţi se disting 2 tipuri de celule: cromofobe şi cromofile. Celulele cromofobe sunt considerate celulele
secretorii imature, iar celulele cromofile sunt celule mature, secretoare ale hormonilor şi sunt la rândul lor acidofile şi
bazofile. Produsul de secreţie al fiecărui tip de celulă este un hormon specific, numit hormonul trop. Aceşti hormoni
influenţează atât creşterea, cât şi activitatea celorlaltor glande şi sunt reprezentaţi de: hormonul de creştere sau
somatotrop (STH), hormonul tireotrop (TSH), hormonul adenocorticotrop (ACTH) şi hormonii gonadotropi (PSH şi
ICSH).
Între adenohipofiză şi hipotalamus există o strânsă corelaţie funcţională, realizată printr-o legătură vasculară
denumită sistemul port-hipotalamo-hipofizar descris în 1929 de românul Gr. T. Popa şi englezul Aiuna Fielding. Acest
sistem îşi are originea într-un plex capilar din hipotalamus, din care iau naştere vase portale, care la rândul lor se vor
capilariza în hipofiză. Unii neuroni hipotalamici elaborează diferite substanţe chimice (neurosecreţie) pe care le
descarcă în capilarele hipotalamice şi care prin vasele portale, ajung în hipofiza anterioară, de unde neurosecreţiile
ajung în ţesutul gandular. Produşii de neurosecreţie au proprietatea de a stimula secreţia celulelor adenohipofizare
(hormoni hipotalamici de eliberare) sau de a inhiba secreţia celulelor adenohipofizare (hormoni hipotalamici
inhibitori).

2.3.1.2. Lobul intermediar.

Lobul intermediar este o lamă subţire de ţesut epitelial glandular care aderă de lobul anterior şi de
neurohipofiză şi reprezintă numai 2 % din masa hipofizei. Secretă homonul stimulator al melanocitelor (MSH).

2.3.1.3. Neurohipofiza.
Neurohipofiza este alcătuită dintr-o stromă conjunctiv vasculară, din celule gliale şi din numeroase fibre
nervoase care sunt prelungiri axonice ai neuronilor hipotalamici (nucleul supraoptic şi nucleul paraventricular) care au
proprietăţi neurosecretoare. Produsul de neurosecreţie reprezentat de hormonul antidiuretic (ADH) şi ocitocină, este
condus pe cale axonilor neuronilor secretori ce alcătuiesc tractul hipotalamo-hipofizar, către hipofiza posterioară, unde
este depozitat şi de unde este eliberat îm sânge după necesităţi.

2.3.2. Epifiza.
Epifiza are formă conică asemănătoare unui con de pin (glanda pineală) şi este situată în şanţul median dintre
tuberculii cvadrigemeni superiori. La exterior este învelită într-o capsulă, formată din piamater, ce trimite în interior
septuri ce împart parenchimul glandei în lobi. Prin baza sa aderă de o regiune diencefalică cu care alcătuieşte
epitalamus. Parenchimul este format din celulele principale (pinocite), celule gliale, celule pigmentare şi celule
nervoase, la care se adaugă celule conjunctive, vase de sânge, fibre vegetative postganglionare simpatice. După naştere
în epifiză au loc depuneri treptate de săruri de calciu şi de magneziu, astfel că după pubertate ea poate fi calcifiată în
întregime. Epifiza secretă mai mulţi hormoni, dintre care cel mai cunoscut este malatonina.

2.3.3. Glanda tiroidă.

Glanda tiroidă este cea mai mare dintre glandele endocrine, având la adult o greutate de 40-60 g. (la femeie
este puţin mai voluminoasă decât la bărbaţi); situată în regiunea anterioară şi laterală a gâtului în loja tiroidiană, pe faţa
anterioară a laringelui şi traheei. Are forma literei "H" şi prezintă 2 lobi laterali (stâng şi drept), legaţi printr-o porţiune
numită istm. La exterior prezintă o capsulă fibroasă care trimite la interior septuri conjunctive, ce împart parenchimul
tiroidian în lobuli. În structura unui lobul se găseşte ţesut conjunctiv (stroma conjunctivă) şi ţesut glandular propriu-zis
(parenchimul glandular). Lobulii sunt alcătuiţi din vezicule sau foliculi tiroidieni. Peretele foliculului este mărginit la
periferie de o membrană bazală pe care spre interior sunt aşezate celule epiteliale tiroidiene, de formă cubică în perioada
de secreţie redusă, dar care devin înalte în perioada de activitate crescută. În cavitatea foliculului se găseşte o substanţă
gelatinoasă, omogenă care poartă numele de holoid, care este în cantitate redusă când glanda este foarte activă; el
conţine iod, care este legat chimic de o proteină denumită tiroglobulina ce conţine hormonul tiroidian (tiroxina) şi alte
substanţe iodate (diiodotironina şi triiodotironina). În stroma conjunctivă dintre foliculii tiroidieni se găsesc celule C,
ce sintetizează calcitonina (secretată şi de paratiroide).

2.3.4. Glandele paratiroide.

Glandele paratiroide sunt 4 formaţiuni mici, ovoidale, cu diametrul de 0,5 cm., de culoare galbenă-brună,
aşezate perechi pe faţa posterioară a lobilor glandei tiroide, în afara capsulei acesteia. Două corespund lobului stâng şi
două corespund lobului drept al tiroidei. Glandele paratiroide sunt învelite la exterior de o capsulă fibroasă proprie ce

50
 ANATOMIE II

trimite în interior septuri conjunctive, care împart glanda în lobuli. Celulele glandulare ce alcătuiesc parenchimuri sunt
de două tipuri: celule principale, care secretă hormonul paratiroidian şi celule oxifine, dispuse în cordoane care probabil
sunt formele îmbătrânite ale celor principale. Există şi celule parafoliculare identice cu celulele C de la tiroidă,
secretoare de calcitonină.

2.3.5. Timusul.
Timusul este un organ cu funcţie limfoidă şi endocrină, situat în etajului superior al mediastinului anterior,
retrosternal. El începe să se dezvolte în săptămâna 6 a vieţii intrauterine, creşte până la pubertate, cănd începe să
involueze transformându-se în cea mai mare parte într-o masă de ţesut adipos, în care se mai păstrează la adult mici
zone de ţesut timic. La naştere timusul are 5-6 cm. lungime, greutate 10-15 g., culoarea roşie-cenuşie şi este alcătuit din
2 lobi (drept şi stâng) uniţi între ei pe linia mediană şi acoperiţi de o capsulă conjunctivă care trimite în interior
prelungiri delimitând lobuli.
Lobulul timic prezintă o zonă corticală la periferie constituită din limfocite speciale numite timocite şi o zonă
medulară spre interior mai deschisă la culoare în care se află celulele reticulare şi limfoblaşti. Pe lânga funcţia
limfopoetică şi imunitară, timusul are o funcţie endocrină (deşi nu a fost încă individualizaţ hormonul timic), prin care
influenţează creşterea şi maturarea sexuală.

2.3.6. Pancreasul endocrin.

Pancreasul endocrin este alcătuit din insulele de celule răspândite în interiorul lobulilor pancreasului exocrin,
numite insulele Langerhans. Aceste insule sunt alcătuite din cordoane celulare care se anastomozează formând o reţea
în ochiurile căruia se găsesc capilare sanguine. Cordoanele glandulare se compun din 2 tipuri de celule: celule alfa,
puţine la număr, ce secretă glucagonul şi celule beta, ce reprezintă 75 % din celulele insulare şi sunt dispuse în zona
periferică a pancreasului endocrin, secretoare de insulină.

2.3.7. Glandele suprarenale.

Glandele suprarenale sunt 2 mase mici (10-12 g), de formă tringhiulară, situate deasupra polului superior al
rinichiului, de care sunt separate printr-un sept conjunctiv. Glanda este alcătuită din 2 porţiuni: una situată la exterior în
zona corticală, denumită corticosupraranală şi alta în partea internă denumită medulosuprarenală. Corticala este de
origine mezodermică, ca şi glandele sexuale, iar medulara de origine nervoasă (ectodermică), provenind din celulele
crestelor ganglionare din care se dezvoltă şi sistemul nervos simpatic. La exterior, glanda suprarenală este învelită într-o
capsulă fibroasă din care pleacă tracturi conjunctive în parenchimul glandular.
Corticosuprarenala. Are parenchimul format din celule epiteliale, dispuse în cordoane separate prin sinusuri
venoase. După modul cum sunt dispuse cordoanele, se disting 3 zone care de la exterior spre interior sunt:
-zona glomerulară, mai subţire, alcătuită din celule mici dispuse în grupe ovoide sau glomerulare şi secretă
hormonii mineralocorticoizi, cel mai activ fiind aldosteronul;
-zona fasciculată, la mijloc, cea mai groasă, alcătuită din celule poliedrice, dispuse în cordoane paralele şi
anastomozate; secretă hormonii glucocorticoizi (cortizolul);
-zona reticulată, alcătuită din cordoane celulare anastomozate, între care se află o bogată reţea capilară;
prezintă cea mai mare dezvoltare la pubertate şi secretă hormonii 17-cetosteroizi (androgeni şi estrogeni).
Medulosuprarenala. Este formată din cordoane celulare scurte ce reprezintă neuroni simpatici postganglionari,
care nu mai prezintă axoni, dar care secretă adrenalina şi noradrenalina, pe care le varsă în reţeaua de capilare
sinusoide, foarte densă la acest nivel.

2.3.8. Glandele sexuale.

Ovarul endocrin este reprezentat de celulele tecii interne a foliculilor ovarieni, care secretă hormonii estrogeni
- foliculina şi de celulele corpului galben care secretă progesteronul sau luteina.
Testiculul endocrin este reprezentat de celulele interstiţiale Leydig, care se găsesc în ţesutul conjunctiv dintre
tubii seminiferi contorţi. Totalitatea celulelor interstiţiale secretă testosteronul.

BIBLIOGRAFIE
1. Ifrim M. - Atlas de anatomie umană. vol. III - Sistemul nervos şi organele de simţ, Ed. {tiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985
2. Mişcalencu D., Maxim Gh. şi colab. - Anatomia omului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
3. Mogoş Gh., Ianculescu A. - Compendiu de anatomie şi fiziologie, Ed. {tiinţifică, Bucureşti, 1973
4. Ranga V., Teodorescu-Exarcu I. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969
5. Sbenghe, T. - Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999
6. Voiculescu I.C., Petricu I.C. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971

51
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

REZUMATUL UNITĂŢII DE CURS

Raporturile care se stabilesc între organism şi mediul său ambiant constituie funcţiile de relaţie. În căutarea
hranei sau pentru diferite activităţi corpul se deplasează, se mişcă, mişcarea se realizează cu ajutorul a două sisteme:
sistemul osos şi sistemul muscular. Servind şi pentru deplasarea organismului ele alcătuiesc aparatul locomotor. Pe de
altă parte, muşchii nu se contractă şi nu pun în mişcare oasele decât dacă primesc impulsuri motorii pe care le
elaborează sistemul nervos central, ca urmare a informaţiilor primite prin intermediul organelor de simţ.
Aceste organe sunt excitate de anumiţi agenţi externi şi interni, iar excitaţiile sunt transmise prin căile nervoase
ale sensibilităţii la creier unde se transformă în senzaţii şi, de unde, pe căile nervoase motorii se transmit comenzile la
organele efectoare (muşchi şi glande).
Se poate afirma că fiecare organ are anumită structură funcţională. Orice schimbare survenită în structura sa
determină schimbări corespunzătoare în activitatea sa. De asemenea, modificarea funcţiei unui organ influenţează
structura organului respectiv. Să ne gândim la dezvoltarea mare pe care o ia muşchii unu isportiv în raport direct cu
activitatea lor. Unitatea dintre structură şi funcţie se realizează pe două căi: calea nervoasă şi cale umorală.
Aceste două căi de reglare se influenţează reciproc, formând ele însele o unitate. Activitatea glandelor cu
secreţie internă este controlată de sistemul nervos, hipotalamusul stabilind legături nervoase cu hipofiza posterioară şi
legături vasculare cu hipofiza anterioară. Hipotalamusul controlează strâns activitatea hipofizei anterioare care prin
hormoniii săi tropi condiţionează activitatea celor mai multe glande endocrine. La rândul lor glandele cu secreţie internă
elaborează hormoni a căror concentraţie sanguină influenţează activitatea hipotalamică, frânând sau, dimpotrivă,
stimulând controlul hipotalamic.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Căile ascendente ale măduvei spinării.
2. Substanţa cenuşie a trunchiului cerebral.
3. Retina.
4. Hipohiza.

TEMA DE CASĂ
1. Nervii cranieni.
2. Analizatorul kinestezic.

52
 ANATOMIE II

Unitatea de curs 3.
BAZELE ANATOMICE ALE FUNCŢIEI DE REPRODUCERE
Scopul unităţii de curs:
 familiarizarea cursantului cu structura organelor de reproducere, pentru a determina o atitudine conştientă faţă de
regulile de igienă personală, pentru organizarea raţională a vieţii, pentru prevenirea bolilor acestor organe;
 însuşirea noţiunilor specifice necesare înţelegerii poziţiei omului în lanţul evolutiv al lumii animale, el încadrându-
se în clasa mamiferelor şi reprezentând o verigă în acest lanţ complex al lumii vii.

Obiective operaţionale.
După ce vor studia această unitate cursanţii vor putea să:
 utilizeze în mod adecvat termenii medicali de specialitate ce se referă la structura şi funcţiile propriului lor
organism;
 formeze deprinderea de a utiliza atlasele sau schemele de specialitate.

* Sugerăm cursanţilor să folosească un caiet special în care să facă notaţii asupra problemelor studiate. În
acest caiet se vor scrie şi răspunsurile la întrebările de la finalul fiecărei unităţi de curs. Răspunsurule la cele două
teme de verificare vor fi redactate separat pe maximum 5 (cinci) pagini fiecare; pe baza acestor răspunsuri se va
realiza şi notarea.

Funcţia de reproducere asigură perpetuarea speciei umane. Fenomenule de reproducere la om sunt identice cu
celelalte mamifere. Reproducerea este sexuată. Noul organism ia naştere din dezvoltarea unei singure celule, oul
fecundat care este format din două elemente, gameţii: unul femel, ovulul şi altul mascul, spermatozoidul.

3.1. APARATUL GENITAL FEMININ

Aparatul genital feminin este alcătuit din ovar sau gonada feminină, din calea genitală formată din trompele
uterine, uter şi vagină şi dintr-un organ genital extern-vulva.

3.1.1. Ovarul.
Ovarul este un organ pelvian pereche situat pe pereţii laterali ai pelvisului, cu funcţie mixtă, exocrină
(producând ovulele) şi endocrină (secretând hormonii sexuali feminini, foliculina şi luteina). Ca şi testiculul ovarul se
dezvoltă în regiunea lombară. Are formă ovoidă, turtită şi prezintă: o faţă medială, acoperită de franjurile trompelor
uterine; o faţă laterală ce vine în contact cu peretele lateral al pelvisului.
De asemenea, are o margine mezoovarică la nivelul căreia se află hilul ovarului şi care printr-o plică
peritoneală denumită mezoovar, se leagă de ligmentul lat al uterului şi o margine liberă, dorsală. Extremitatea uterină
este legată de uter în ligamentul propriu al ovarului (ligamentul uteroovarian), iar extremitatea tubară este orientată
lateral şi superior. Ovarul se leagă de tuba uterină dar şi de peretele lateral al pelvisului prin ligamentul suspensor al
ovarului, străbătut de vasele ovariene (fig. 41).
Structura ovarului. Ovarul este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă (medulara ovarului) şi dintr-un ţesut
epitelial (corticala ovarului) care formează foliculii ovarieni, dispuşi în partea periferică (fig. 42). Ţesutul conjunctiv
din corticală formează la periferie sub stratul epitelial, o lamă subţire denumită tunica albuginee.
Foliculii ovarieni, în care se află ovulul, se găsesc în stadii succesive de evoluţie: foliculii primari, secundari şi
de maturaţie (foliculii de Graaf). La naştere, în ambele ovare există circa 4000 de foliculi, din care se maturează 300-
400 foliculi, câte unul lunar, începând de la pubertate până la instalarea menopauzei; restul foliculilor involuează.
Foliculii primordiali reprezintă forma iniţială şi au aspectul unor corpusculi sferici plini ce conţin o celulă mare sferică,
situată central, numită ovocit I, iar la periferie se găseşte un start de celule mici, numite celule foliculare.
Maturaţia foliculilor începe de la pubertate sub influenţa hormonului foliculo-stimulant hipofizar (F.S.H.). În
fiecare lună câte un folicul matur expulzează ovulul, care este captat de tuba uterină şi poate fi fecundat. Epiteliul
folicular proliferează devine pluristratificat constituind membrana granuloasă; acest stadiu reprezintă foliculii
seccundari, când între celulele granuloase se formează o cavitate ce se umple cu lichid folicular. Ovocitul înconjurat de
membrana pellucida (groasă, rezistentă, cu rol trofic) este situat la periferia foliculului, fiind ataşat de membrana
granuloasă.
La periferia foliculului secundar plin care ulterior devine cavitar se formează 2 teci: internă şi externă. Teaca
internă are funcţie endocrină şi secretă estrogenii (depozitaţi în lichidul folicular) sub influenţa hormonului luteinizant
anterohipofizar (LH). Teaca externă are o structură conjunctivă.

53
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Foliculul matur, terţiar (De Graaf) este cel mai voluminos şi este format din teacă externă, internă şi
membrana granuloasă care delimitează cavitatea foliculară. Ovocitul este dispus la periferie, într-o zonă îngroşată a
membranei granuloase numită discul proliger. Ovocitul este înconjurat de celule foliculare dispuse radiar (coroana
radiată), care însoţesc ovocitul expulzat, asigurându-i nutriţia. Ovocitul de ordinul I este diploid (are 46 cromozomi),
dar înainte de ovulaţie devine haploid (cu 23 cromozomi) şi se numeşte ovocit II, formă sub care este expulzat în
momentul ovulaţiei. Restul foliculului ovarian rămas după eliminarea ovocitului se tranformă în corp galben la care
celulele foliculare secretă progesteronul. În final corpul galben involuează formând o cicatrice şi se numeşte corpul alb.
Ovarul primeşte sânge prin artera ovariană (ramură din aorta abdominală) şi prin artera uterină (ramură din
artera iliacă internă). Sângele venos este colectat de vena ovariană dreaptă (afluent al venei cave inferioare) şi de vena
ovariană (afluent al venei renale stângi). Limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci externi şi lombari, situaţi în
lungul venei iliace externe. Inervaţia este dată de fibre nervoase, provenite din plexul aortic şi plexul hipogastric.

3.1.2. Trompa uterină (tuba uterină).

Tropma uterină reprezintă primul segment al căii genitale feminine, are o lungime de 10-12 cm. şi se întinde
între ovar şi uter, fiind constituite din 4 porţiuni:
- intrauterină, cuprinsă în peretele uterului;
- istmul trompei uterine, o porţiune mai îngustă;
- ampula trompei uterine, o porţiune mai dilatată, dispusă lateral;
- infundibulul trompei uterine, o porţiune mai dilatată în formă de pâlnie care prezintă un orificiu prevăzut cu o serie de
franjuri (fimbriile tubei uterine), dintre care una mai lungă (fimbria ovarică) ajunge la ovar.
În structura tubei uterine se observă la exterior o tunică seroasă, formată din peritoneul ligamentului lat
(mezoovarul), sub care se află tunica adventice, alcătuită din ţesut conjunctiv. După aceasta, urmează tunica musculară,
cu fibre longitudinale la exterior şi circulare la interior, tunica subucoasă şi tunica mucoasă, alcătuită dintr-un epiteliu
cilindric ciliat, unistratificat.
Vascularizaţia trompelor uterine se realizează prin ramuri tubare ale arterei uterine şi prin ramura tubară a
arterei ovariene.

3.1.3. Uterul.
Uterul este organul cel mai dezvoltat al căii genitale feminine, fiind aşezat între tubele uterine şi vagin. Este
un organ cavitar, nepereche, situat median în cavitatea pelviană, înapoia vezicii urinare (de care este despărţit prin
fundul de sac peritoneal utero-vezical), înaintea rectului (de care sete despărţit prin fundul de sac peritoneal utero-rectal
sau Duglas) şi deasupra vaginei.
Uterul se aseamănă ca formă cu o pară fiind uşor turtit în sens antero-posterior. Extremitatea superioară, de
unde pleacă trompele uterine se numeşte fundul uterului, după care urmează corpul uterului, care se continuă inferior cu
istmul uterului, în prelungirea căruia urmează extremitatea inferioară numită colul uterin. Pe circumferinţa colului
uterin, se inseră extremitatea superioară a vaginei (fig. 43). Datorită acestei inserţii colul prezintă o porţiune
supravaginală, situată deasupra liniei de inserţie a vaginei şi o porţiune intravaginală, situată în interiorul vaginei.
Structura uterului. Corpul uterului este acoperit la exterior de peritoneu, care se reflectă de pe feţele anterioară
şi posterioară a corpului uterin, pe pereţii laterali ai pelvisului, formând ligamentele late, împreună formează perimetru.
Colul uterului nu este acoperit de peritoneu.
Tunica musculară (miometru) este cel mai gros strat al peretelui uterin şi este alcătuit din 3 straturi: un strat de
fibre radiar-spiralate, la interior; un strat extern cu fibre circulare şi longitudinale; un strat plexiform (strat vascular) ce
conţine în ochiurile reţelei vase sanguine provenite din arterele uterine. Dispoziţia radiar-spiralată a fibrelor musculare
permite creşterea dimensiunilor uterului în timpul sarcinii.
Tunica mucoasă (endometru), aplicată direct pe tunica musculară (uterul nu posedă o tunică submucoasă), este
formată dintr-un epiteliu cilindric simplu, acoperă suprafaţa uterină internă şi este bogată în glande tubulare care
pătrund până în miometru. Endometru are o evoluţie ciclică lunară şi în timpul sângerării menstruale se elimină în cea
mai mare parte, urmând ca în ciclul următor, să se refacă din epiteliul fundului glandelor uterine, care nu se elimină în
timpul menstrei.
Cavitatea uterină este mai largă la nivelul fundului şi corpului uterin şi prin orificiul intern al uterului, care
este mai strâmt şi corespunde istmului uterului; el se continuă cu canalul cervical. Cavitatea uterină comunică deci, în
jos cu vagina, prin orificul extern al uterului, iar sus şi lateral cu cele 2 trompe uterine.
Uterul primeşte sânge prin arterele uterine, ramuri din artera iliacă internă. Din artera uterină se desprind
ramuri pentru vagină, trompa uterină şi ovar. Sângele venos este colectat de vena uterină, ce trece prin perimetru şi se
varsă în vena iliacă internă. Limfaticele uterului ajung la ganglionii lombari şi iliaci. Inervaţia uterului este asigurată de
fibrele simpatice (provenite din plexul hipogastric) şi parasimpatice provenite din nervul pelvic (ramuri ale perechilor
de nervi S3-S4).

54
 ANATOMIE II

3.1.4. Vagina.
Vagina ste un organ cavitar în formă de tub turtit antero-posterior, care la extremitatea superioară se inseră pe
colul uterin, iar inferior se deschide prin orificiul vaginal în vestibulul vaginal (spaţiul delimitat între labiile mici). La
limita dintre orificiul vaginal şi vestibul se află o membrană denumită himen, care închide incomplet acest orificiu.
Vagina are o lungime de 7-8 cm. şi prezintă un perete anterior şi altul posterior; peretele anterior al vaginei are
raporturi cu fundul vezicii urinare şi cu uretra; peretele posterior are raporturi cu rectul, iar în partea superioară şi cu
fundul de sac utero-rectal (Duglas), unde peritoneul este în contact cu peretele vaginal. Fundurile de sac laterale vine în
raport cu ureterele, care trec prin vezică. În părţile laterale, vagina aderă de marginea medială a muşchilor ridicători
anali (fig. 44).
Structura vaginei. Peretele vaginal, mult mai subţire decât cel uterin, este alcătuit, începând dinspre exterior
către interior, de următoarele tunici:
-tunica adventice, situată la exterior şi formată din ţesut conjunctiv;
-tunica musculară, alcătuită din fibre musculare netede, dispusă într-un strat longitudinal la exterior şi altul circular spre
partea internă;
-tunica mucoasă formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat; nu are glande, mucusul ce acoperă
epiteliul vaginei fiind secretat de glandele din colul uterin. Tunica mucoasă prezintă pe cei 2 pereţi o serie de creste
transversale şi câte o creastă longitudinală. În partea inferioară, unde se deschide în vestibulul vaginal, vagina este
înconjurată de sfincterul extern al vaginei, care are fibre musculare striate, deci controlate voluntar.
Vascularizaţia vaginei este realizată de ramuri vaginale ce provin din arterele uterină, vezicală inferioară şi
ruşinoasă internă. Venele conduc sângele în vena iliacă internă. Limfaticele merg la ganglionii limfatici interni (pentru
partea superioară) şi la ganglionii inghinali (pentru partea inferioară).
Inervaţia este asemănătoare cu cea a uterului, din plexul hipogastric şi nervul pelvic, care dau ramuri ce
formează un plex perivaginal. Sensibilitatea termică şi cea dureroasă sunt diminuate la nivelul vaginului.

3.1.5. Vulva.
Vulva este organul genital extern al femeii, situat la nivelul perineului şi se continuă anterior cu o proeminenţă
rotunjită acoperită cu păr, numită muntele Venus. Vulva este constituită din formaţiunile labiale, spaţiul interlabial şi
aparatul erectil.
Formaţiunile labiale. Vulva are forma unei fante, alungită în sens sagital şi măginită lateral de către 2 cute
tegumentare (buze), numite labiile mari şi labiile mici:
-labiile mari, situate lateral, se unesc anterior la nivelul muntelui Venus (spre simfiza pubiană) şi posterior la câţiva cm.
de anus, formând comisura anterioară şi respectiv comisura posterioară. Fiecare labie prezintă, o faţă laterală
prevăzută cu peri şi glande sebacee mari şi o faţă medială despărţită de labia mică prin şanţul interlabial;
-labiile mici sunt situate medial de labiile mari, au direcţie paralelă cu precedentele şi mărginesc între ele vestibulul
vaginal. Labiile mici se unesc între ele anterior de clitoris, formând prepuţul clitorisului; tot de la ele pleacă 2 pliuri
mediale ce se întâlnesc pe faţa posterioară a clitorisului, alcătuind frâul clitorisului. Vestibulul vaginei are 2 părţi: o
partea anterioară în care se deschide orificiul extern al uretrei şi o partea posterioară ce corespunde orificiului vaginei,
prevăzut lateral cu deschiderile canalelor glandelor vulvo-vaginale (Bartholin), glande situate în partea posterioară a
buzelor mari, ce umectează intrarea în vagin.
Aparatul erectil. Vulva, asemănător cu penisul prezintă organe erectile, reprezentate de bulbii vestibulari şi de
clitoris. Bulbii vestibulari corespund corpului spongios al uretrei de la bărbat şi sunt situaţi profund la baza buzelor
mari. Clitorisul analog penisului de la bărbat, dar de dimensiuni foarte mici este alcătuit din corpii cavernoşi şi se
termină cu glandul, căruia labiile mici îi formează un prepuţ.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri vaginale ce provin din artera uterină, artera rectală şi artera ruşinoasă
internă. Venele se deschid în vena iliacă internă, iar limfa este colecată în ganglionii inghinali. Inervaţia somatică este
dată de nervul ruşinos intern, iar pentru organele erectile este asigurată de fibre vegetative venite de la plexul
hipograstric şi de la nervul pelvic.

3.1.6. Glandele mamare.

Glanda mamară este situată pe peretele toracic anterior între coastele III-VII în grosimea mamelelor. Glanda
mamară este o glandă pereche anexă a aparatului genital feminin. Creşterea în volum la pubertate constituie unul din
caracterele sexuale feminine. Glanda este învelită într-o grăsime periglandulară, în spatele căreia se află muşchii
pectorali, iar anterior se află tegumentul care prezintă o suprafaţă circulară de culoare mai închisă numită areolă
mamară, cu diametrul de cca. 3 cm; în centrul areolei se află o proeminenţă - mamelonul în vârful căreia se deschid 15-
20 canale galactofore.
Structural glanda mamară este o glandă tubuloacinoasă formată din 15-20 lobi, fiecare având câte un canal de
excreţie numit canal galactofor; lobii sunt formaţi din lobuli, iar lobulii din acini care reprezintă unităţile secretorii ce
secretă laptele. Sângele arterial este adus de artera subclaviculară şi de arterele intercostale, iar sângele venos este
colectat în venele omonime. Limfaticele drenează limfa în ganglionii axilari. Inervaţia senzitivă a mamelelor este

55
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

asigurată de ramuri din nervii intercostali T 3-T5, iar inervaţia secretorie este realizată de fibre vegetative din simpaticul
cervical.

3.2. APARATUL GENITAL MASCULIN

Aparatul genital masculin este alcătuit din testicul sau gonada masculină, din calea spermatică cu glandele
anexe şi organele genitale externe (fig. 45).

3.2.1. Testiculul.
Testiculul este un organ pereche, de cca. 25 g, situat îm scrot, dar având originea în regiunea lombară a
cavităţii abdominale; el este o glandă mixtă cu secreţie exocrină şi endocrină. Testiculul are formă ovală şi este turtit în
sens transversal. La suprafaţă este învelit de o membrană fibroasă de culoare albă-sidefie, denumită tunica albuginee,
care pe marginea posterioară se continuă cu o masă densă de ţesut conjunctiv, denumită mediastinul testicular, de la
care pleacă radiar spre albuginee numeroase septuri conjunctive, care împart parenchimul testiculului în 150-200 de
lobuli testiculari (fig. 46).
Lobulul testiculuui are formă conică, fiind îndreptat cu vârful spre mediastinul testicular şi baza spre
albuginee; în interior conţine 2-3 tubi seminiferi contorţi, în interiorul căruia se formează spermiile (celulele sexuale
masculine), în procesul denumit spermatogeneză (funcţia exocrină). Tot în interiorul lobulului, în ţesutul conjunctiv
dintre tubii seminiferi contorţi, se găsesc celulele interstiţiale Leydig, care formează componenta endocrină a testiculuui
ce secretă hormonul sexual masculin (testosteron). Tubii seminiferi contorţi se unesc şi formează spre vârful lobulului
tubii seminiferi drepţi, care părăsind lobulul, intră în mediastinul testicular unde se anastomozează între ei formând
reţeaua testiculară (Haller). Din această reţea pleacă 12-13 canale eferente care se deschid în canalul epididimar, ce
face parte din căile spermatice extratesticulare.
Epididimul are forma unei virgule, cu o lungime de 5-6 cm şi este aşezat pe extremitatea superioară şi
marginea posterioară a testicului, până la polul inferior al acestuia. Epididimul conţine canalul epididimar cu o lungime
de 4-6 m., care la coada epididimului îşi schimbă direcţia cu 1800 şi continuă cu canalul deferent.
Vascularizaţia testicului şi epididimului se realizează prin artera testiculară (ramură a aortei abdominale) şi
artera deferenţială (raură a arterei iliace interne). Sângele venos e colectat de vena testiculară care la dreapta ajunge în
vena cavă inferioară, iar la stânga în vena renală stângă. Limfaticele dreanează limfa în ganglionii lombari. Inervaţia
este dată de plexul testicular, provenit din plexul aortic şi de plexul deferenţial cu originea în plexul hipogastric.

3.2.2. Căile spermatice.

Căile spermatice sunt căi excretoare ale spermiilor şi lichidului spermatic. Ele se împart în căi intratesticulare
(tubii drepţi şi reţeaua testiculară) şi extratesticulare (canalele eferente, canalul epididimar, canalul deferent şi canalul
ejacuator).
Canalul deferent continuă coada epididimului, are un diametru de 1,5-2 mm şi o lungime de 50-60 cm şi se
termină printr-o parte dilatată, denumită ampula canalului deferent. După regiunile pe care le străbate, se împarte în 4
porţiuni:
-porţiunea liberă, care ţine de la coada epididimului la orificiul subcutanat al canalului inghinal;
-porţiunea inghinală, care ţine de la orificiul subcutanat la orificiul profund al canalului inghinal;
-porţiunea pelviană, cuprinsă între orificiul profund al canalului inghinal şi faţa posterioară a vezicii urinare, unde se
încrucişează anterior cu ureterul pelvian, ajungând în spaţiul rectovezical;
-porţiunea ampulară, situată înapoia fundului vezicii urinare şi medial de veziculele seminale; ampula canalului
deferent, primeşte canalul de excreţie a veziculei seminale.
Canalul ejaculator rezultat din unirea canalului deferent şi a canalului de excreţie a veziculei seminale, are o
lungime de 2 cm., străbate prostata şi se deschide în uretra prostatică.

3.2.3. Glandele anexe.

Sunt reprezentate de prostată, veziculele seminale şi glandele bulbouretrale care, prin produsul lor de secreţie
participă la formarea spermei, împreună cu spermatozoizii.
Prostata este o glandă exocrină unică, de forma unei castane cu vârful în jos; este străbătută de uretră în sens
vertical, iar canalele ejaculatoare o străbat oblic, dinapoi înainte, pentru a se deschide în uretra prostatică. La exterior se
găseşte o capsulă conjunctiv-vasculară sub care se află parenchimul gandular alcătuit din 30-50 de glande tubulo-
alveolare, care printr-un număr mai mic de canale excretoare (dar cu un calibru mai mare) se deschid tot în iretra
prostatică.
Vezicula seminală este un organ pereche situat lateral de ampula canalului deferent şi medial de ureter, în
spaţiul rectovezical. Are o formă ovoidală, lungă de 4-5 cm, cu lumenul compartimentat în mai multe diverticule.
Glandele bulbo-uretrale sunt 2 formaţiuni ovoide, situate de o parte şi de alta a bulbului uretral. Se deschid
prin 2 canale în uretra spongioasă (peniană).

56
 ANATOMIE II

3.2.4. Organele genitale externe.

Organele genitale externe ale bărbatului sunt reprezentate prin penis şi scrot.
Penisul este un organ cu funcţie genitală şi urinară situat deasupra scrotului şi înaintea simfizei pubiene.
Penisul este alcătuit din rădăcina penisului, corp şi gland.
Rădăcina penisului formează partea fixă a organului, corpul are formă cilindrică şi prezintă o faţă dorsală
(superioară) şi o faţă uretrală (inferioară). Glandul reprezintă extremitatea liberă în formă de con, care la baza sa
proemină şi depăşeşte circumferinţa corpului de care se separă printr-un şanţ circular, denumit colul glandului. Glandul
prezintă la vârf orificiul extern al uretrei (meatul urinar). Învelişul tegumentar al penisului se continuă la nivelul
glandului, cu prepuţul, un manşon cutanat care se termină în fund de sac.
În structura penisului se disting organele erectile şi învelişurile.
Organele erectile sunt formaţiuni fibro-musculare areolate, care fiind umplute cu sânge determină erecţia şi
sunt reprezentate de 2 corpi cavernoşi şi un corp spongios. Corpii cavernoşi au formă cilindrică şi formează cea mai
mare parte a corpului penisului ocupând faţa dorsală şi laturile. Corpul spongios ocupş spaţiul median dintre corpii
cavernoşi şi este străbătut de la un capăt la altul de uretra peniană; extremitatea sa posterioară începe printr-o porţiune
dilatată (bulbul uretral), iar cea anterioară se continuă cu glandul. Corpii cavernoşi sunt acoperiţi de un înveliş fibros
foarte rezistent numit tunica albuginee, care acoperă şi corpul spongios.
Învelişurile penisului. Penisul este învelit de piele care se continuă cu pielea scrotului şi a regiunii pubine. Sub
aceasta se găseşte o lamă musculară subţire care formează dartosul penian. În interior se află o tunică conjunctivă laxă,
în care se află vase superficiale, iar mai profund fascia penisului, care înveleşte corpii cavernoşi şi corpul spongios.
Penisul primeşte sânge prin ramuri de la artera iliacă internă, iar sângele venos este colectat în vena iliacă
internă. Inervaţia organelor erectile este dată de fibre vegetative provenit din plexul hipograstic şi nervul pelvic, cu rol
dilatator, iar învelişurile penisului de nervul ruşinos.
Scrotul este partea organelor genitale externe care participă la formarea învelişurilor testiculilor. El are forma a
două pungi cutanate (burse scrotale) separate de rafeul scrotal care se continuă cu rafeul penisului, iar în interior
corespunde septului scrotal. Pielea scrotului este încreţită, bogată în peri şi glandele sebacee. În totalitatea lor,
învelişurile testiculului sunt formate din tunici, care corespund straturilor peretelui abdominal. În perioada embrionară,
testiculele ajung în scrot, coborând prin canalul inghinal din regiunea lombară. Există posibilitatea ca unul sau ambii
testiculi să nu ajungă în scrot, situaţie patologică numită ectopie testiculară.

BIBLIOGRAFIE
1. Ifrim M. - Atlas de anatomie umană. vol. II - Organele interne, Ed. {tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984
2. Mişcalencu D., Maxim Gh. şi colab. - Anatomia omului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
3. Mogoş Gh., Ianculescu A. - Compendiu de anatomie şi fiziologie, Ed. {tiinţifică, Bucureşti, 1973
4. Papilian, V. - Anatomia omului, vol. II - Splanhnologia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
5. Ranga V., Teodorescu-Exarcu I. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969
6. Teodorescu-Exarcu I. - Fiziologia şi fiziopatologia reproducerii umane, Ed. Medicală, Bucureşti, 1977
7. Voiculescu I.C., Petricu I.C. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971

REZUMAT UNITĂŢII DE CURS

Aparatul genital se diferenţiază după sex din luna a III-a embrionară, odată cu dezvoltarea glandelor genitale.
Glandele genitale sunt glande cu secreţie mixtă. Ele îndeplinesc două funcţii: funcţia exocrină şi funcţia endocrină.
Funcţia exocrină constă în formarea şi eliminarea gameţilor, iar funcţia endocrină din producerea unor hormoni care
influenţează metabolismul şi determină caracterele sexuale primare şi secundare.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Descrieţi foliculul matur.
2. Structura uterului.
3. Structura testicolului.
4. Glandele anexe ale căilor spermatice.

57
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

ANEXĂ

Figura 1. Secţiune longitudinală prin inimă.

Faţa anterioară a inimii

da

58
 ANATOMIE II

Figura 2. Compartimentele inimii da

Figura 3. Ţesut nodal (embrionar)

da

59
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 4. Structura vaselor sanguine de calibru mediu: A - arteră; B - venă

Figura 5. Sistemul limfatic (B) şi venos azygos (A)

60
 ANATOMIE II

Figura 6. Secţiune frontală prin laringe

da

Figura 7. Acinul pulmonar

61
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 8. Schema generală a sistemului digestiv

da

62
 ANATOMIE II

Figura 9. Structura dintelui: A - incisiv; B - molar

63
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 10. Cavitatea nazală, cavitatea bucală, faringele (etajele faringelui), laringele

da

64
 ANATOMIE II

Figura 11. Secţiune longitudinală prin stomac da

Figura 12. Valvulă coniventă cu vilozităţi intestinale

65
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 13. Intestinul gros (colonul) da

Figura 14. Glandele salivare

66
 ANATOMIE II

ad da

Figura 15. Ficatul - faţa viscerală (inferioară)

Figura 16. Secţiune longitudinală prin rinichi da

67
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 17. Nefronul (tubul urinar) şi vascularizaţia lui

68
 ANATOMIE II

da

69
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 21. Căile de conducere ale măduvei spinării

70
 ANATOMIE II

Figura. 22. Trunchiul cerebral - faţa anterioară

da

71
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura. 23. Trunchiul cerebral - faţa posterioară

da

72
 ANATOMIE II

Figura 24. Secţiune prin mezencefal

Figura 25. Cerebelul - faţa superioară (sus), faţa inferioară (jos)

73
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 26a. Regiunea habenulară şi faţa superioară a talamusului

Figura 26b. Hipotalamusul

74
ANATOMIE II

75
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 28a. Faţa medială a emisferei cerebrale

da

Figura 28b. Faţa bazală (inferioară) a emisferei cerebrale

da

76
 ANATOMIE II

Figura 29a. Cortexul feţei externe a emisferei cerebrale stângi (Brodmann)

Figura 29b. Zonele senzoriale de pe faţa internă a emisferei cerebrale drepte.

77
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 30. Ventriculii encefalului - vedere sagitală

Figura 31. Schema structurii nervului spinal (rahidian)

78
 ANATOMIE II

Figura 32. Structura epidermului în regiunea palmară

79
80
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 33. Tipuri de receptori cutana]i: A - discurile tactile Merkel; B - corpusculii Meissner;
C - corpusculii Krause; D - corpusculii Ruffini
 ANATOMIE II

Figura. 34. Tipuri de receptori kinestezici: A - corpusculul Vater Paccini; B - fusul neuromuscular;
C - corpusculul tendinos Golgi

Figura 35. Legăturile fibrelor nervoase terminale cu fibrele musculare sacciforme şi

cu fibrele musculare nucleare în lanţ

81
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 36. Secţiune sagitală prin global ocular

Figura 37. Structura retinei vizuale

82
 ANATOMIE II

Figura. 38. Secţiune prin melcul osos (sus),

83
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 39a. Secţiune transversală prin melc

Figura 39b. Structura organului Corti

84
 ANATOMIE II

Figura 40a. Secţiune prin macula vestibulară

Figura 40b. Secţiune prin creasta ampulară

85
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 41. Sistemul genital la femeie

Figura 42. Structura ovarului

86
 ANATOMIE II

Figura 43. Uterul: A - faţa anterioară; B - secţiune prin uter

Figura 44. Secţiune sagitală prin bazinul de femeie

87
Autor: lector univ. Maxim Gheorghe

Figura 45. Sistemul genital la bărbat

Figura 46. Schema căilor spermatice intertesticulare şi extratesticulare

88