.

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOZOFIE ŞI TEOLOGIE
SPECIALIZAREA: FILOZOFIE SOCIALĂ

VIOLENŢA ÎN FAMILIE

Student,

Soceanu Corina Nicoleta, anul 1

Master. Filozofie socială.

GALAŢI-2010

1
 VIOLENŢA ÎN FAMILIE

1.1 Definiţii conceptuale:

Încercarea de a defini fenomenul se loveşte de dificultatea cuprinderii tuturor aspectelor pe

care acesta le implică. Într-o primă instanţă, violenţa domestică poate fi definită astfel: “orice act
violent comis de o persoană de pe poziţia unui rol marital, sexual, parental sau de ocrotire asupra altor
persoane cu roluri reciproce”.
Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie
de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă
o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. (Legea nr. 217 din
22/05/2003).
Ca şi arie de cuprindere, violenţa domestică se referă la: abuzul copilului în
familie; violenţa la nivelul relaţiei de cuplu (violenţa maritală); violenţa între fraţi; abuzul
şi violenţa asupra părinţilor/membrilor vârstnici ai familiei.
Violenţa în familie poate afecta orice persoană, indiferent de religie, culoare sau
statut social.
Violenţa se poate întâlni atât în familiile bogate, cât şi în cele sărace, în familiile
monoparentale şi în cele cu ambii părinţi. Pot fi întâlnite forme de violenţă exercitate atât
asupra femeii, copilului, persoanelor vârstnice, cât şi asupra bărbatului şi tinerilor.
Violenţa în cadrul familiei sau între locuitorii aceleiaşi case a fost denumită violenţă
domestică. (Lado, 1997).
Deşi violenţa domestică este un fenomen care a însoţit dintotdeauna construirea şi dinamica
familiei, intrarea ei în atenţia ştiinţelor juridice şi sociale este dată recentă. Doar în ultimii douăzeci de
ani, ştiinţele sociale şi reglementările legale internaţionale fac referinţă la violenţa domestică.
O dată intrată în conştiinţa publică, profesionişti şi ploiticieni, separat sau în întâlniri comune,
au prezentat, în cadrul unor manifestări ştiinţifice de anvergură internaţională sau naţională, diferite
aspecte ale violenţei domestice.
Abordarea fenomenului de violenţă domestică s-a petrecut ulterior generalizării, în rândurile
profesioniştilor şi ale comunităţilor, a interesului privind prevenirea maltratării copilului. Primele
adăposturi pentru femeile bătute au apărut în Statele Unite în anii’70.

2
 Majoritatea femeilor implicate într-o relaţie violentă conştientizează amploarea pericolului
violenţei pe care o suportă abia în momentul în care manifestările copiilor le trezesc sentimental
responsabilităţii parentale.
Cu toate acestea, unul dintre cele mai frecvente argumente ale femeilor care rămân în relaţie cu
un partener violent este: În momentele bune, el stie să fie un tată bun, iar copiii au nevoie de amândoi
părinţii.
Pe de altă parte, decizia lor de a lua măsuri de protecţie faţă de partenerul violent se leagă, în
numeroase cazuri, de conştientizarea pericolului ce planează asupra copiilor sau care a atins deja
copiii.
Principala funcţie a familiei şi a părintelui luat izolat -protejarea copiilor- este cel mai adesea
neglijată în cadrul familiilor violente.

2.2 Funcţii parentale şi violenţa în familie

Principala funcţie a familiei, este aceea de a creşte tinerele generaţii, făcându-le capabile de o
viaţă autonomă şi de a-şi asuma responsabilitatea creşterii generaţiei următoare, este profund alterată
de violenţă.
Brazelton şi Greenspan (2001) identifică nevoile copilului pentru o dezvoltare normală ca fiind
următoarele:
- Nevoia de a avea relaţii emoţionale, calde, apropiate, stabile;
- Nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranţă şi o viaţă protejată;
- Nevoia de experienţe adaptate nivelului de dezvoltare a copilului;
- Nevoia de limite, de viaţă cotidiană structurată şi de responsabilităţi adecvate nivelului de
dezvoltare;
- Nevoia de experienţe adecvate diferenţelor individuale ale copilului, intereselor lui
particulare;
- Nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul şi cultura acesteia;
- Nevoia de a avea un viitor protejat;
Dacă punem în discuţie pe rând aceste nevoi ale copilului pentru o dezvoltare normală, în cazul
violenţei în familie, nici una dintre ele nu va fi realizată optim.
Părinţii violenţi expun copii la riscuri fizice, fie prin ţintirea lor în timpul incidentelor de
violenţă, fie prin neglijarea lor. S-a constatat că majoritatea copiilor care suferă arsuri grave ca urmare
a accidentelor domestice provin din familii cu părinţi care îi neglijează.
Copiii agresaţi vor deveni la rândul lor părinţi violenţi (deoarece bătăuşul frustrează dar creează
şi modelul).

3
 Gilles observă că violenţa este mai mare în familiile sărace, cu educaţie precară, cu familii
disociate, în familii cu peste 4 copii. Socializarea copiilor prin bătaie apare la părinţii care au mai
puţine aspiraţii pentru copiii lor. Pedepsele variază şi în funcţie de sexul şi trăsăturile părinţilor şi a
copiilor, în funcţie de rolul pregătit copiilor în viaţa adultă.
În ceea ce priveşte protecţia comunităţii, sprijinul acesteia, se ştie că regula existenţei familiilor
violente este marginalizarea lor în comunitate.
Ca o consecinţă a acestei marginalizări, din rândurile familiilor violente provin cei mai mulţi
copii analfabeţi sau cu abandon şcolar.
Într-o încercare de soluţionare a problemei analfabetismului copiilor dintr-un sat din Banat, în
1998, primarul ales al comunei ne-a declarat, cu referire la o familie: “Sunt de râsul oamenilor... se
bat, fură... ar merita puşi la zid... eu nici nu le dau ajutoare când primim din Germania...”
Estimăm că numărul real al cazurilor de violenţă în familie este mult mai mare datorită faptului
că multe victime nu se prezintă la instituţiile competente sau nu declară problema reală cu care se
confruntă.
Câteva date statistice din diferite ţări ale lumii ne arată o precădere a fenomenului, după cum
urmează:
- În Elveţia, un studiu realizat în 1997 indică, în ultimele 12 luni, un procent de 6% femei
bătute, în vreme ce proporţia femeilor care au fost victime ale violenţelor în cuplu, luând în considerare
întreaga lor viaţă, este de 21% (o femeie din cinci).
- În Finlanda, în 1998, studiul indică un procent de 9% femei bătute în ultimele 12 luni şi 22%
de-a lungul întregii vieţi.
- În Canada, 8% femei bătute în ultimele 12 luni şi 29% de-a lungul întregii vieţi.
- În Franţa, se consideră că 10% dintre femei sunt victime curente ale partenerilor violenţi.
Documentele ONU, dar mai ales Platforma de acţiune - a celei de-a IV-a Conferinţe Mondiale
a Femeilor, Beijing, 1995 au prevăzut măsuri distincte pe care toate statele semnatare trebuie să le
adopte în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei împotriva femeii.
Consiliul Europei a formulat o serie de recomandări pentru guvernele statelor membre "să
informeze opinia publică asupra caracteristicilor specifice şi dimensiunea acestui fenomen şiş a
adopte măsuri care au drept scop combaterea violenţei faţă de femeie, inclusiv a violenţei domestice".
Totodată, se recomandă ca statele să încurajeze înfiinţarea de agenţii, asociaţii şi fundaţii
menite să contribuie la ajutorarea şi asistarea victimelor violenţei în familie.
În România amploarea fenomenului de violenţă în familie reiese din datele statistice colectate
de Agenţie începând cu anul 2004, an în care numărul de cazuri de violenţă în familie a fost de 8.104,
iar 84 de cazuri s-au soldat cu decesul victimei; în anul 2005, numărul de cazuri raportate a crescut la
9.537 de cazuri şi 69 de decese; în anul 2006 au fost înregistrate 9.372 cazuri şi 151 decese, iar în anul
2007 numărul de cazuri de violenţă în familie a fost de 8787 şi 136 de decese.

4
 3.3 Ciclul violenţei în familie

Cel mai bun predicator al violenţei domestice este existenţa unui incident produs anterior
momentului în care se discută riscul de violenţă în familie. O nevinovată remarcă de genul: “Nu-mi
place cum ţi-ai aranjat părul” sau “nu-mi place cum te ai îmbrăcat” va atrage după sine, în timp,
consecinţe tot mai dramatice.
Se descrie un ciclu al violenţei domestice cu treceri recognoscibile între diferitele faze ale
ciclului. Imediat după incident apar regrete, remuşcările agresorului, compasiunea pentru victimă,
teama de a fi părăsit.
Victima este speriată, într-o stare de alertă, şocată de evenimentul violent şi, mai ales la
început, dornică de a se proteja. Poate măsurile pe care le ia nu sunt cele mai nimerite, ţinând seama de
starea de panică pe care o trăieşte, dar de regulă ele se centrează pe impulsul de a pleca, de a părăsi
situaţia şi pe agresor.
În subordinea acestei faze apar tentativele agresorului de a convinge victima să îl ierte, prin
autoculpabilizare şi daruri. După o rezistenţă iniţială, proporţională cu gradul de luciditate al victimei,
ea va ceda şi se va umple de speranţe. Cuvintele şi darurile o vor convinge că ceea ce s-a petrecut este
un incident izolat şi o vor face deasemenea să îşi găsească o parte din vină în declanşarea conflictului.
În următoarea fază a ciclului violenţei în familie, reîncepe o acumulare a tensiunilor. Incidente
mici, inerente vieţii cotidiene a familiei, conduc la tensiuni ce nu se soldează cu izbucniri la început,
dar care se acumulează. Primele izbucniri agresive vor fi mai vagi, mai generalizate şi mai nevinovate.
În această perioadă victima se afla în perioada speranţelor şi a încrederii. El se va enerva
împotriva copiilor care sunt prea gălăgioşi, a colegului, a supei care nu e suficient de caldă, a
politicienilor care conduc etc. Va avea o proastă dispoziţie tot mai accentuată şi persistentă. Ea îi va da
dreptate, va înjura politica şi politicienii, va potoli copiii. Mintea ei e plină de soluţii menite să îl
calmeze.
Agresivitatea crescută începe să se direcţioneze în următoarea fază, înspre victimă. La început
sunt cuvinte neplăcute, grele, ameninţătoare, apoi gesturi de bruscare şi ţinta se conturează tot mai clar.
E o fază în care relaţiile dintre cei doi devin raporturi de vânător-pradă.

4.4 Portretele victimelor şi agresorilor.

Agresorii au avut, în 75% din cazuri copilării violentate. Ei au fost victimele unor abuzuri
provocate de adulţii din jur, cei care aveau responsabilitatea de a le răspunde nevoilor.
5
 Ei nu sunt persoane sigure de ele, sunt incapabili de a îşi identifica sentimentele şi manifestă o
instabilitate de atitudine. Sunt geloşi, posesivi în relaţiile cu partenerele pe care le schimbă mereu.
În conversaţii doresc să domine, deşi nu sunt persoane cu bune abilităţi de exprimare şi au
tendinţa de a fi ironici sau critici. Au în general o atitudine negativă faţă de femei şi nu consideră că
partenera este egalul lor. Sunt nemulţumiţi de locul de muncă, adeseori consumă alcool, au o atracţie
deosebită faţă de arme şi sunt convinşi că puterea şi controlul se obţin prin violenţă.
Femeia victimă dezvoltă trăsături de personalitate ce sunt urmarea mecanismelor defensive
ce sunt puse în funcţiune pentru a face faţă situaţiilor. Ea îşi va pierde încrederea în sine şi sentimentul
că deţine un control asupra situaţiei.
Va simţi că înnebuneşte şi va deveni tot mai neglijentă în ceea ce o priveşte. Adeseori ea începe
să consume alcool, medicamente, substanţe care să îi aducă o stare de îndepărtare psihică de realitatea
pe care o trăieşte. Poate avea tentative de suicid, orientându-şi agresivitatea asupra ei însăşi, sau poate
dezvolta comportamente de deplasare a furiei asupra copiilor, devenind o mamă violentă.
Copiii care cresc în familii violente prezintă probleme fizice, boli inexplicabile, sunt victime
ale unor accidente domestice şi au o creştere mai lentă. Ei trăiesc o frică de abandon, o anxietate mărită
şi diferite probleme emoţionale şi mintale. Ei au diferite probleme de comportament de tipul
agresivităţii sau al pasivităţii la agresivitatea celor din jur, au probleme cu somnul, tulburări de control,
se bat cu alţi copii, uneori au tendinţa d a se automutila.
Ca adolescenţi, consumă alcool, droguri, au relaţii sexuale şi sarcini la vârste mici, şi o rata
crescută a tentativelor de suicid.
În final, concluzia la toate aceste afirmaţii este că violenţa în familie se afla la originea
celor mai dificile probleme sociale ale comunităţilor. Pare de necrezut faptul că atenţia publică şi a
specialiştilor pentru această maladie socială datează de puţin timp.
Atâta vreme cât violenţa domestică e ignorată, lăsată să îşi continue existenţa secretă şi
devastatoare, nu putem vorbi de o reală politica socială, tinzând spre o bună calitate a vieţii individului
şi a familiei.

6
Bibliografie

1. Adrian Neculau, Gilles Ferreol – “Violenţa. Aspecte psihosociale”, Editura

Polirom, 2003.
2. Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, "Ghid de bune practici pentru
prevenirea abuzului asupra copilului” , Iaşi, 2002.
3. Legea nr. 217/ 2003 cu privire la prevenirea şi combaterea
violenţei în familie;
4. Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară Iaşi , “Violenţa

Domestică –Ghid de Recunoaştere şi Asistare”, Iaşi,

2002