CULTURA ŞI DREPTURILE OMULUI

Conf.univ.dr. Ion Diaconu

Abstract
Culture is closely connected to human rights in many ways. Culture is marking human life in
time and in space, in all its aspects. We have in mind culture in its largest meaning, including
ideas, conceptions, intellectual and material values created by persons, groups and peoples,
briefly the way of life of different segments of a society. International documents on human
rights, as well as those on culture, emphasize, along with cultural rights, the identity and the
diversity of cultures as some of the main features of our time. These documents stipulate also the
obligation of States to promote and to protect the cultural identity and diversity of all persons and
groups. Most countries are nowadays multicultural and characterized by cultural pluralism. All
cultures are part of the universal cultural heritage of mankind; but there are local traditions and
cultures which imply violations of fundamental human rights, like the right to life, the
prohibition of torture or other serious violations of human dignity; there is a hard core of human
rights which have to be respected in spite of any local tradition or culture.
Keywords: cultural identity, the right to difference, the notion of culture, indigenous peoples,
collective rights, collective dimension, special measures, hard core, cultural relativism, cultural
pluralism, multiculturalism.

1. Considerente introductive
Omenirea este confruntată în zilele noastre cu erupţia fenomenului cultural pe terenul
confruntărilor sociale. Desigur tensiunile interculturale sunt cunoscute de secole, dar numai în
ultimul timp conceptul de cultură a dobândit o semnificaţie politică, prin integrarea explicită a
problematicii interculturale în acţiunile politice.
Analişti ai acestor tensiuni consideră că ele sunt expresia opoziţiei între „puterile omogenizante
şi capacităţile diferenţiale”[1], a contradicţiei între răspândirea tehnologiilor, cu corolarul lor
cosmopolit şi nivelator, şi identitatea culturală a persoanelor şi grupurilor.
Identitatea culturală este esenţa perenităţii popoarelor; ea conferă omului specificitate şi
grupurilor unitate, caracter irepetabil şi ireductibil; ea constituie legătura între trecutul, prezentul şi
viitorul lor. Cultura condiţionează întreaga experienţă a omului, de la naştere până la moarte. A
priva persoanele sau grupurile de identitatea lor culturală înseamnă a le priva de istoria lor, a nega în
ultimă instanţă dreptul lor la existenţă [2].
Omul datorează demnitatea sa culturii sale şi vocaţiei sale de a fi civilizat; de aceea, în filozofia
drepturilor omului, un loc central ocupă, după viaţa şi integritatea fizică, modurile de exprimare
culturală: libertatea de expresie, de conştiinţă, de gândire, de reuniune şi de asociere, dreptul la
educaţie [3].
Dreptul la identitate culturală este o expresie a diversităţii culturale a lumii, a dreptului la
diferenţă. În acest sens, Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, adoptată de Conferinţa
generală a UNESCO la 27 noiembrie 1978, afirma, în art. 2, că „Toate persoanele şi toate grupurile
au dreptul să fie diferite, să se considere şi să fie percepute ca atare”. Respectarea identităţii
culturale nu trebuie şi nu poate să invite la o percepţie a diferenţelor ca o stigmatizare a grupurilor
diferite, şi în consecinţă la tendinţa de a le crea o poziţie dezavantajoasă, şi nici la negarea
asemănărilor persoanelor sau grupurilor respective cu altele, a apartenenţei lor la valorile comune
culturii universale. Aşa numita „dilemă a diferenţei” [4] nu are sens decât dacă acordăm consecinţe

1
extreme acesteia; negarea diferenţelor sau evitarea abordării lor, de teama falsei dileme, ca şi
exagerarea sau absolutizarea lor, ne-ar îndepărta şi de realităţi şi de soluţii conforme cu nivelul
general la care a ajuns protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
De asemenea, Declaraţia asupra principiilor cooperării culturale internaţionale, adoptată de
Conferinţa generală a UNESCO în 1966 postulează, în art.I, că fiecare cultură are demnitatea şi
valoarea sa, care trebuie să fie respectate şi protejate, şi că „în bogata lor varietate şi diversitate”, şi
în „influenţele reciproce pe care le exercită una asupra alteia, toate culturile fac parte din moştenirea
comună aparţinând întregii omeniri”. În consecinţă, aşa cum s-a arătat, identitatea culturală apare
atât ca o identitate de deosebire, cât şi ca una de apartenenţă [5], legând dreptul la specificitate cu
cel la universalitate.
În această concepţie, dreptul la identitate culturală se adresează în acelaşi timp fiecărei persoane,
în individualitatea ei, cât şi diverselor comunităţi umane, în specificitatea lor. Un asemenea drept
are, deci, atât dimensiuni individuale, cât şi colective. Dreptul la identitate, ca şi dreptul la diferenţă
nu pot fi justificate însă decât ca drepturi „pentru” şi nu ca drepturi „contra”; exagerarea sau
afirmarea exclusivă, fie a dimensiunii individuale, fie a celei colective, pot conduce la excludere,
atât a persoanei, cât şi a comunităţii. De aceea, trebuie să asociem evidenţierea diferenţelor cu cea a
asemănărilor. Dacă menţinerea identităţii culturale este un obiectiv în sine, protejat prin standardele
actuale de drept, ea rămâne şi calea privilegiată de deschidere şi comunicare între persoană şi
comunitatea, respectiv comunităţile cărora le aparţine, inclusiv comunitatea umană în ansamblul ei.
Declaraţia Conferinţei din Mexico asupra politicilor culturale din 1982 a ilustrat această
abordare, afirmând că „Indentitatea culturală a unui popor se reînnoieşte şi se îmbogăţeşte la
contactul cu tradiţiile şi valorile altor popoare. Cultura înseamnă dialog, schimburi de idei şi
experienţe, aprecierea altor valori şi tradiţii; în izolare ea se epuizează şi moare”.
Este esenţial să acceptăm că identitatea culturală ţine în esenţă de alegerea proprie a fiecărei
persoane, care trebuie să fie liberă de a se recunoaşte în valorile, tradiţiile şi practicile unei
comunităţi determinate şi a le impărtăşi. Nu pot, deci, să existe drepturi ale comunităţilor asupra
persoanelor; identitatea comunităţilor este recunoscută şi protejată numai ca mijloc pentru protecţia
şi punerea în valoare a dreptului la identitate a persoanelor care le compun.
Documentele internaţionale se referă la elementele esenţiale ale identităţii persoanelor, ca fiind
tradiţiile şi patrimoniul lor cultural; rezultă că identitatea culturală este întemeiată pe existenţa
obiectivă a acestor elemente. Aceasta este concepţia care stă la baza Convenţiei europene din 1994
privind protecţia minorităţilor. În acest sens, raportul explicativ la art.3 pragr.1 din Convenţie - care
a fost adoptat odată cu Convenţia, deci are caracter de interpretare autentică a acesteia - arată că
textul nu implică pentru o persoană dreptul de a alege arbitrar să aparţină la o minoritate anume [6].
Alegerea subiectivă a unei persoane este indisolubil legată de criterii obiective relevante pentru
identitatea culturală a persoanei.
Pornind de la Declaraţia de la Mexico City asupra politicilor culturale, se apreciază că titulari ai
identităţii culturale sunt atât ţările, regiunile şi popoarele, cât şi persoanele şi grupurile [7]. În fapt,
identitatea culturală se adresează atât fiecărei fiinţe umane, în individualitatea ei, cât şi comunităţii
din care face parte din punct de vedere cultural, fie o minoritate, fie majoritatea populaţiei. Ea
prezintă atât dimensiuni individuale, fiind proprie fiecărei persoane, cât şi dimensiuni colective [8],
caracterizând ansamblul persoanelor care formează comunitatea respectivă.

2. Noţiunea de cultură
În ciuda discuţiilor îndelungate privind cultura şi drepturile culturale, în cadrul UNESCO şi în

2
alte instanţe, nu s-a ajuns la o definiţie general acceptată a noţiunii de cultură.
Noţiunea de cultuzră este folosită fie în sens larg - ca expresie a relaţiilor sociale de zi cu zi, ca
sumă a tuturor activităţilor umane, a cunoştinţelor şi practicilor, tot ceea ce face omul diferit de
natură - fie în sens restrâns, cuprinzând activităţile creatoare, realizările intelectuale ale omului în
domeniile muzicii, literaturii, artelor, arhitecturii, filmului şi celelalte domenii ale creaţiei spirituale
[9].
Analiza diferitelor documente şi a practicii internaţionale demonstrează acceptarea clară a
noţiunii de cultură în sensul ei cel mai larg. Deja Recomandarea din 1976 a Conferinţei generale a
UNESCO asupra participării popoarelor la viaţa culturală şi contribuţiei lor la aceasta precizează,
încă din preambul, că prin cultură înţelege „nu numai o acumulare de lucărări şi de cunoştinţe
produse de o elită ...”; „cultura nu este limitată la accesul la lucrări de artă şi la creaţiile literare, ci
înseamnă în acelaşi timp dobândirea cunoştinţelor, cerinţa unui mod de viaţă şi nevoia de a
comunica”. În acelaşi sens, raportul final al Conferinţei mondiale din 1982 asupra politicilor
culturale declara: „Cultura cuprinde deci, creaţia artistică împreună cu interpretarea, executarea şi
difuzarea lucrărilor de artă, cultura fizică, sporturile, jocurile şi activităţile în aer liber, precum şi
modul în care o societate şi membrii săi îşi exprimă sentimentele pentru frumuseţe şi armonie şi
viziunea lor asupra lumii, ca şi modurile de creaţie ştiinţifică şi tehnologică şi de control asupra
mediului lor natural”.
Mergând mai în profunzime, unii autori se referă la obiceiuri, moravuri, tradiţii, ritualuri, tip de
locuinţă, dar şi producerea de obiecte de artă, cultivarea muzicii, stabilirea de organizaţii culturale,
publicarea de cărţi în limba proprie, transmiterea culturii proprii prin educarea generaţiilor viitoare,
fie în şcoli separate, fie prin asigurarea respectului pentru cultura minorităţilor în şcolile publice, iar
în ceea ce priveşte popoarele indigene, la legătura lor ancestrală cu pământul [10].
De aceea, cultura nu poate fi considerată ca limitată la o sumă a operelor artistice, ci mai curând
ca un sistem de simboluri, de valori, cunoştinţe [11], creaţii spirituale şi materiale în continua
evoluţie; este un capital complex în care oamenii găsesc, selecţionează şi crează idei pentru a-şi
organiza acţiunea.
Are loc, totodată, un schimb continuu de valori între creatori şi consumatori culturali, o
dinamică culturală descendentă şi ascendentă, într-un proces de identificare, apropiere şi transfer, de
comunicare verticală şi orizontală, în care creatorii sunt ei înşişi consumatori, iar consumatorii
participă sub diferite forme la creaţia culturală.
Prin extinderea şi diferenţierea lor, valorile culturale operează în toate domeniile vieţii sociale.
Ele permit şi influenţează elaborarea limbajului, formarea codurilor morale, juridice, estetice,
tehnice şi ştiinţifice, ca şi comunicarea în toate aceste domenii.
Operele şi procesele culturale pătrund şi influenţează întreaga realitate socială. Permiţând
fiecărui individ şi grup să se exprime şi să-şi libereze creativitatea, dar şi să devină constient de
poziţia sa în societate, cultura stimulează capacitatea creatoare şi participarea la schimbarea lor
însăşi şi a societăţii ca atare [12]. Aceasta este, în esenţă, democraţia culturală.
Cultura este supusă unor evoluţii constante, ca fenomen social viu, în care fiecare generaţie
asimilează valorile create anterior, le filtrează prin propriile ei percepţii şi criterii şi creează alte
valori în alte condiţii istorice, în care fiecare popor sau grup social preia şi filtrează valori create de
alte popoare şi grupuri, creind propriile sale valori, într-un proces neîntrerupt de schimburi în timp
şi spaţiu. Schimburile culturale, ca şi dispariţia şi asimilarea unor culturi sunt procese inevitabile în
istorie. Unele culturi, bine cunoscute în istoria omenirii, au dispărut, ca de altfel şi popoarele care le-
au creat. Nu ne putem propune să izolăm culturile de procesele de schimbare naturală, păstrându-le

3
intacte ca nişte piese de muzeu. În conformitate cu dezvoltările şi standardele internaţionale privind
drepturile omului, obiectivul pe care trebuie să ni-l propunem este să asigurăm că aceste procese au
loc în contextul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât orice persoană, orice
grup să poată participa la dezvoltările şi schimbările respective, să poată alege ele însele direcţia pe
care o va urma cultura lor [13].

3. Reglementări internaţionale privind identitatea culturală şi drepturile culturale

Treptat, documentele internaţionale - atât cele ale UNESCO, cât şi cele privind drepturile
omului- au inclus prevederi referitoare la identitatea culturală şi la drepturile culturale.
Astfel, Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, adoptată de Conferinţa generală a
UNESCO în 1978, proclamă că „Orice persoană şi orice grup au dreptul de a fi diferite, de a se
considera diferite şi de a fi acceptate ca atare”; persoanele au dreptul de a-şi menţine identitatea
culturală; ele trebuie să respecte dreptul altor persoane, ca şi al oricărui grup la identitatea lor
culturală şi la dezvoltarea vieţii lor culturale distincte în contextele naţional şi internaţional.
Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice, adoptat de Adunarea generală a ONU în
1966, consacră în art.27- chiar dacă numai indirect - dreptul persoanelor şi al comunităţilor pe care
le formează de a-şi menţine şi dezvolta identitatea culturală, prevăzând obligaţia statelor de a nu
priva persoanele de dreptul de a se bucura de propria lor cultură, în comun cu ceilalţi membri ai
grupului lor. În acelaşi sens, Declaraţia asupra drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi
naţionale sau etnice, religioase şi linvistice, adoptată de Adunarea generală a ONU în 1992, afirmă
încă din primul său articol, că „statele vor proteja existenţa şi identitatea naţională sau culturală ... a
minorităţilor de pe teritoriile lor şi vor încuraja condiţiile pentru promovarea acestei identităţi”.
Menţionăm, în context, şi Convenţia asupra drepturilor copilului, adoptată de Adunarea generală
a ONU la 20 noiembrie 1989, care prevede angajamentul statelor părţi ca educaţia copilului să fie
îndreptată, între altele, spre dezvoltarea respectului pentru identitatea culturală, limba şi valorile
părinţilor, ca şi ale copilului, pentru valorile naţionale ale ţării în care copilul trăieşte, ale ţării din
care este originar, ca şi pentru civilizaţii diferite de a sa.
În acelaşi sens, Convenţia internaţională asupra protecţiei drepturilor tuturor muncitorilor
migranţi şi membrilor familiilor lor, adoptată de Adunarea generală la 18 decembrie 1990, prevede
ca statele părţi vor asigura respectarea identităţii culturale a muncitorilor migranţi şi a membrilor
familiilor lor şi nu-i vor împiedica să-şi menţină legăturile culturale cu statul de origine; statele pot
să ia măsuri adecvate pentru a sprijini şi încuraja eforturi în acest scop.
În ceea ce priveşte popoarele indigene, Convenţia 169 adoptată în 1989 de Conferinţa generală a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, pornind de la aspiraţia acestor popoare de a-şi menţine şi
dezvolta identitatea în cadrul statelor în care trăiesc, prevede că acţiunea guvernelor statelor părţi
trebuie să includă măsuri de natură să promoveze deplina realizare a drepturilor sociale, economice
şi culturale ale acestor popoare, cu respectarea identităţii lor sociale şi culturale, a obiceiurilor şi
tradiţiilor şi a instituţiilor lor. În cadrul altor dispoziţii, statele participante s-au angajat să
recunoască şi să protejeze valorile şi practicile sociale, culturale, religioase şi spirituale ale acestor
popoare şi să respecte integritatea acestor practici; de asemenea, să respecte importanţa specială pe
care o are pentru cultura şi valorile spirituale ale popoarelor autohtone respective relaţia acestora cu
pământul sau cu teritoriile pe care locuiesc. Tot în ceea ce priveşte popoarele autohtone, menţionăm
Declaraţia [14] adoptată recent de Adunarea generală, în urma unor eforturi de peste un deceniu
începute în cadrul Subcomisiei pentru eliminarea discriminării şi protecţia minorităţilor.
Declaraţia prevede că autohtonii, ca popoare şi persoane, au dreptul de a nu face obiectul

4
asimilării forţate sau al distrugerii culturii lor; statele sunt obligate să creeze mecanisme de
prevenire şi de reparaţie eficiente faţă de orice acte care au ca scop să-i priveze de valorile lor
culturale sau de identitatea lor etnică ; popoarele autohtone au dreptul de a observa şi revigora
tradiţiile culturale şi obiceiurile lor, mai ales dreptul de a păstra, proteja şi dezvolta manifestările
trecute, prezente şi viitoare ale culturii lor, cum sunt siturile arheologice şi istorice, artizanatul,
desenele şi modelele, tehnicile, artele vizuale şi ale spectacolului şi literatura; statele trebuie să
acorde reparaţii pentru asemenea bunuri culturale care le-au fost luate; autohtonii au dreptul ca
educaţia şi mijloacele de informare să reflecte corect demnitatea şi diversitatea culturilor, tradiţiilor,
istoriei şi aspiraţiilor lor, au dreptul de a păstra, controla, proteja şi dezvolta patrimoniul lor cultural.
Multe din normele enunţate în Declaraţie se referă la dreptul popoarelor autohtone de a-şi practica şi
revitaliza tradiţiile culturale şi obiceiurile, de a revitaliza, folosi, dezvolta şi transmite viitoarelor
generaţii istoriile lor, limbile, tradiţiile orale, filozofiile, sistemele de scris şi literaturile.
Poate mai mult decât altele, drepturile culturale se exercită în comun, au o dimensiune colectivă
mai pronunţată. Ele se referă, desigur, la persoana omului ca atare, dar în principal considerat ca
membru al unei comunităţi [15]. Ele rămân drepturi individuale, dar persoana omului, ca subiect al
acestor drepturi nu poate fi tratată izolat, deoarece pentru a-şi păstra cultura şi a beneficia de ea este
necesară supravieţuirea colectivă a moştenirii culturale şi promovarea ei de către întreaga
comunitate. Deci, este avut în vedere omul în amplitudinea sa socială, în contextul său cultural [16].
Dimensiunea colectivă a identităţii culturale nu poate să primeze asupra dimensiunii individuale
a acesteia, căci dacă factorul cultural ar deveni apanajul exclusiv sau predominant al comunităţii, al
minorităţii, el s-ar putea transforma în mijloc de constrângere asupra persoanei şi ar compromite
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dreptul la păstrarea, exprimarea şi
dezvoltarea identităţii culturale este un „drept pentru” şi nu un „drept contra”; el nu poate şi nu
trebuie să fie folosit contra unor persoane, ca de altfel nici contra altor comunităţi, fie ele minoritare
sau majoritare.
Deoarece identificarea culturală se întemeiază pe alegerea liberă a fiecărei persoane de a se
recunoaşte în valorile, tradiţiile şi practicile unei comunităţi determinate şi a le împărtăşi, nu pot să
existe drepturi ale comunităţii asupra persoanei; orice persoană are dreptul la cultura sa, ca şi dreptul
la inserţie comunitară: nici o cultură nu poate avea drepturi asupra persoanei; o comunitate poate să
pretindă a avea ea însăşi dreptul la păstrarea identităţii culturale numai în beneficiul persoanelor
care o compun, nu împotriva voinţei sau a drepturilor acestora [17].
Pe de altă parte, păstrarea identităţii culturale nu are un sens absolut şi nu poate fi confundată cu
izolarea culturală sau cu un paseism desuet; păstrarea identităţii culturale este o cale privilegiată spre
deschidere, dialog şi comunicare între persoană şi alte persoane, ca şi cu diferitele comunităţi cărora
ea le aparţine, de la grupul minoritar la popor şi la comunitatea umană în întregul ei.

4. Drepturi culturale
Documentele internaţionale privind drepturile omului prezintă drepturile culturale împreună cu
cele economice şi sociale, separat de drepturile politice şi civile. Această grupare se întemeiază pe
faptul că şi drepturile culturale necesită o acţiune efectivă a statului, pentru a fi realizate: programe,
localuri, instituţii, echipamente. Se subliniază însă pe drept cuvânt că unele drepturi culturale - mai
ales libertatea de expresie, de creaţie, de comunicare - ţin de drepturile politice şi civile, în timp ce
dreptul la participare culturală ţine de drepturile sociale, iar dreptul la educaţie este considerat un
drept mixt, fiind în serviciul drepturilor politice şi civile, iar din punctul de vedere al înfăptuirii
strâns legat de cele sociale [18].

5
 Orice asemenea grupare ar trebui să evite o concepţie utilitaristă asupra culturii, ca un oarecare
bun de consum ; sociale; fără a reduce cultura la nivelul elitelor, ea reprezintă, pentru persoane şi
pentru grupurile sociale, mult mai mult decât un bun de consum.
Într-un sens larg, toate drepturile omului pot fi considerate „culturale”, deoarece ele se
întemeiază pe cultură [19], având o dimensiune culturală, iar cultura în sensul larg pe care l-am
prezentat mai sus, de „mod de viaţă”, presupune respectarea celor mai multe din drepturile omului.
Din documentele internaţionale privind drepturile omului desprindem în esenţă următoarele
categorii de drepturi culturale:
- Dreptul la creativitate culturală înseamnă în primul rând libertatea de a se exprima, în orice
domeniu, cu mijloace artistice, dar şi crearea condiţiilor materiale care să faciliteze exprimarea
artistică, respectul şi protecţia acordate creatorilor. Putem include, în acest context, şi dreptul la
protecţie a intereselor morale şi materiale care decurg din producţia literară şi artistică, inclusiv
dreptul de autor;
- Dreptul de acces la cultură include ansamblul posibilităţilor concrete aflate la îndemâna
oricărei persoane de a lua cunoştinţă de creaţia culturală sub cele mai diferite forme ale acesteia, de
valorile culturale şi patrimoniul cultural, naţional şi universal, de a obţine în mod liber informaţie
culturală, dreptul de acces la muzee, biblioteci, expoziţii şi alte instituţii culturale. Aceasta include,
în sens larg, şi protecţia proprietăţii culturale, a moştenirii culturale a omenirii, ca şi dreptul de a
participa la contactele şi schimburile culturale internaţionale;
- Dreptul de participare la viaţa culturală include dreptul fiecărei persoane de a lua parte la toate
manifestările culturale, de a se exprima liber, a comunica cu alţi participanţi, a se angaja în activităţi
creatoare şi a beneficia de acestea, inclusiv dreptul de a lua parte la procesul de decizie referitor la
politicile culturale şi la evaluarea rezultatelor acestora, în esenţă o abordare activă a dreptului de
acces la cultură. Unii autori includ în această categorie şi libertatea de conştiinţă şi religie;
- Dreptul de a participa la progresul ştiinţific înseamnă dreptul de a dobândi o formaţie
ştiinţifică, a avea acces la informaţii şi a lua parte la cercetarea şi creaţia ştiinţifică, a lua parte la
schimbul de idei şi cunoştinţe în acest domeniu şi a beneficia de rezultatele ştiinţei şi tehnologiei şi
de aplicaţiile acestora, a publica rezultatele creaţiei proprii şi a-i fi protejate drepturile morale şi
materiale de autor. Se porneşte de la faptul că activitatea creatoare poate fi cu greu divizată în
ştiinţifică şi artistică, deoarece în multe cazuri noile forme şi modalităţi de expresie sunt determinate
de progresul ştiinţific şi tehnologic. Accesul la informaţie, ca şi protecţia interesului moral şi
material al autorului, sunt la fel de importante pentru creaţia artistică şi cea ştiinţifică.
- Dreptul la informaţie este considerat ca o precondiţie pentru exercitarea drepturilor omului,
fără îndoială a drepturilor culturale; înseamnă, în acest context, între altele accesul la informaţie,
prin toate mijloacele şi difuzarea de informaţie artistică, asigurarea fluxului liber de idei, prin
cuvinte şi imagine, circulaţia liberă a materialelor cu caracter educativ, ştiinţific şi cultural,
participarea la procesul de comunicare;
- Dreptul la educaţie include în primul rând accesul liber la învăţământul de toate gradele,
dreptul de acces la orice formă de educaţie permanentă, dreptul părinţilor de a alege şcoala pe care
s-o urmeze copii şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor în conformitate cu conştiinţa
lor, dreptul de a înfiinţa instituţii educative şi şcoli private, cu condiţia respectării standardelor
minime stabilite de statul respectiv, dreptul la orientare şi la formare profesională conform
aptitudinilor şi voinţei fiecărei persoane.
Este necesar să înţelegem, în acest context, care este relaţia dintre drepturile culturale şi
identitatea culturală; respectarea şi exercitarea acestor drepturi este de natură să asigure protecţia

6
identităţii culturale a persoanei. Protecţia identităţii minorităţilor se asigură prin protecţia drepturilor
persoanelor care fac parte din acestea, în principal a drepturilor nculturale. Este concepţia reţinută
de Consiliul Europei şi pusă la baza ansamblului documentelor şi mecanismului privind protecţia şi
promovarea drepturilor omului în plan european, ca de altfel şi în cadrul ONU.
Astfel, protecţia identităţii culturale a minorităţilor, ca grupuri, se realizează prin protecţia
identităţii persoanelor care le compun, deci prin respectarea şi promovarea drepturilor culturale ale
persoanelor respective.
Înfăptuirea drepturilor culturale ale persoanei permite astfel depăşirea opoziţiei individ-
minoritate [20] şi păstrarea identităţii culturale care le caracterizează pe ambele, în relaţia lor
indestructibilă, dar complexă: identitatea persoanei, identitate de diferenţă faţă de alte persoane, dar
şi de apartenenţă la grupul minoritar, la care este oricând liberă să renunţe; identitatea minorităţii,
identitate de diferenţă faţă de alte grupuri, dar şi de apartenenţă la cultura naţională şi universală,
ceea ce presupune deschidere şi comunicare şi respingerea închistării sau izolării [21].
Drepturile culturale presupun şi obligaţii din partea persoanelor, dar şi din partea statului.
În ceea ce priveşte persoanele, dincolo de obligaţiile de ordin general ale cetăţenilor -
respectarea constituţiei şi legilor, fidelitatea faţă de ţară, respectarea drepturilor şi libertăţilor altor
persoane, obligaţiile care ţin de serviciul militar - este vorba de îndatoririle care decurg din
necesitatea iniţiativei, a acţiunii directe în exercitarea drepturilor personale. Accesul la cultura,
creaţia şi comunicarea culturală presupun o participare deliberată, o folosire a drepturilor acordate.
Aceasta este cu atât mai necesară în cadrul unei comunităţi restrânse, care, pentru a-şi păstra
identitatea, trebuie să şi-o exprime prin acţiunea efectivă a membrilor săi.
Totodată, orice persoană are obligaţia de a respecta drepturile altor persoane de acces la orice
cultură şi sub toate formele sale, inclusiv ale persoanelor care fac parte din aceeaşi minoritate.
Desigur, exercitarea atât a drepturilor cât şi a îndatoririlor culturale de către persoane presupune
respectarea de către stat a obligaţiilor sale. Este vorba de obligaţiile de recunoaştere şi respectare a
acestor drepturi, de a permite, încuraja şi favoriza realizarea lor, de a le proteja împotriva oricui, dar
şi de a crea condiţiile necesare pentru a permite persoanelor să-şi exercite aceste drepturi şi de
asigurarea posibilităţilor de acces la cultură în condiţii de egalitate, fără nici o discriminare. În
esenţă, exercitarea majorităţii drepturilor culturale implică o acţiune pozitivă din partea statului,
respectiv crearea şi asigurarea funcţionării instituţiilor necesare, alocarea de fonduri şi crearea altor
facilităţi care să permită persoanelor să beneficieze de aceste drepturi.
De regulă, acţiunea statului în acest domeniu vizează întreaga sa populaţie, indiferent de
apartenenţa la majoritate sau la minorităţi, cu preocuparea de a garanta nediscriminarea şi egalitatea
în drepturi.
În unele cazuri, astfel de măsuri pot şi trebuie să fie adoptate numai în favoarea persoanelor care
fac parte dintr-un grup rasial sau etnic, adică să reprezinte măsuri speciale în favoarea acestora,
atunci când sunt necesare pentru a asigura progresul grupului rasial sau etnic respectiv, cu scopul de
a-i garanta exercitarea drepturilor omului, a drepturilor culturale în cazul nostru, atâta timp cât sunt
necesare pentru a atinge acest obiectiv şi fără a menţine drepturi distincte pentru grupuri diferite
(art.1 par.4 din Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965).
Este cunoscut faptul că implicarea statului în promovarea culturii şi mijloacele folosite diferă
sensibil de la ţară la ţară. În unele ţări, statul nu adoptă o politică culturală şi intervine puţin sau
deloc în sprijinul activităţilor culturale, considerând cultura şi accesul la cultură ca probleme
individuale şi lăsând acţiunea în acest domeniu la iniţiativa asociaţiilor neguvernamentale. În alte
ţări, atât federale cât şi unitare, problemele culturale nu intră în competenţa guvernelor centrale, ci

7
sunt lăsate în întregime la latitudinea autorităţilor locale, cu posibilitatea acordării de subvenţii,
atunci când este necesar. În multe state, probabil în majoritatea acestora, anumite forme ale creaţiei
culturale - literatura, muzica, artele plastice, cinematografia, teatrul - sunt sprijinite de guvernul
central, prin alocaţii bugetare directe sau pe alte căi. Aceasta depinde, pentru fiecare ţară, de
resursele disponibile şi de politicile culturale promovate.
În ultima instanţă, însă, nici un stat nu poate face, pe termen lung, abstracţie de faptul că
dezvoltarea culturii şi accesul la cultură al întregii sale populaţii - majoritate şi grupuri minoritare -
deci exercitarea drepturilor culturale la un nivel cât mai ridicat, de un număr cât mai mare al
cetăţenilor săi, reprezintă parte integrantă a unei dezvoltări sănătoase a ţării, fără de care nici o viaţă
politică democratică normală, nici o creştere economică reală nu sunt posibile. Neglijarea
dezvoltării culturale duce la rămâneri în urmă cu caracter general, a căror recuperare necesită
eforturi şi mai mari.
În acelaşi timp, statul este obligat să protejeze exercitarea acestor drepturi culturale împotriva
oricăror încălcări sau piedici.
Aşa cum rezultă din documentele care le prevăd şi din natura fiecăruia din aceste aspecte,
obligaţiile care revin statelor prezintă grade diferite de stricteţe, în mare fiind obligaţii de a permite,
încuraja şi favoriza, a proteja realizarea drepturilor respective, dar în unele cazuri şi de a lua măsuri
şi a crea condiţii pentru realizarea unora din drepturi, în cadrul politicilor lor culturale de ansamblu.
Totodată, orice persoană are obligaţia de a respecta drepturile altor persoane de acces la orice
cultură şi sub toate formele sale, inclusiv ale persoanelor care fac parte din aceeaşi minoritate; nici
comunităţi, nici asociaţii sau alte persoane nu au dreptul da a aduce atingere diferitelor aspecte ale
culturii unei persoane, a o discrimina, a-i nega protecţia egală în faţa legii sau a o împiedica să
exercite drepturi care dau expresie culturii sale.

5. Cultura şi drepturile omului

Este necesar să înţelegem bine relaţia indivizibilă care există între cultură şi drepturile omului.
Pe de o parte, însăşi concepţia despre drepturile omului face parte din cultura noastră şi formularea,
conceptualizarea, promovarea drepturilor omului reprezintă parte a fenomenului cultural în evoluţia
sa. Pe de altă parte, unul din obiectivele pe care şi le propun drepturile omului, în concepţia
modernă, este de a concilia diversitatea oamenilor, deci identitatea lor culturală diferită, cu ceea ce
este comun şi universal pentru toţi oamenii, deci cu un standard universal minim al respectării
drepturilor omului. Exagerarea tendinţei universaliste poate duce la încercări şi politici de eliminare
a diferenţelor, deci a identităţilor culturale, iar exagerarea particularismelor, la relativizarea
drepturilor omului, punând în discuţie universalitatea acestora. De asemenea, respectarea drepturilor
omului şi a valorilor pe care ele se întemeiază contribuie la progresul diferitelor culturi, în
specificitatea lor şi la construcţia culturii universale.
Drepturile culturale fac parte integrantă din drepturile omului; drepturile omului sunt şi drepturi
ale persoanelor care fac parte din minorităţi, iar drepturile acestor persoane - comune cu ale
celorlalţi cetăţeni sau specifice - sunt drepturi ale omului.[22]
Specificităţile culturale pot să dea conţinut drepturilor recunoscute în plan universal,
îmbogăţindu-le cu valorile proprii fiecărei culturi; dificultăţile apar atunci când, în raporturile
comunitate - individ, acesta nu dispune de un minimum de libertate, iar drepturile sale sunt alienate,
şi mai ales atunci când culturile şi practicile numite „tradiţionale” aduc atingere integrităţii
persoanei, în ansamblu drepturilor omului ca atare.
Există, în mod evident, un „nucleu intangibil” al fiecărui drept şi al ansamblului drepturilor

8
omului, dincolo de care nu se mai poate vorbi de respectarea acestora. Orice cultură şi tradiţie
trebuie respectate în funcţie de valorile pozitive pe care le poartă. Diversitatea culturală nu poate fi
un pretext pentru a motiva o insuficientă recunoaştere sau respectare a unuia din drepturile
fundamentale ale omului.
Aceasta ne conduce la examinarea concepţiilor cunoscute sub formula de „relativism cultural”
[23]. Termen împrumutat din antropologie şi filozofie, relativismul cultural este concepţia potrivit
căreia tradiţiile culturale locale (inclusiv practicile religioase, politice şi juridice) ar determina
existenţa şi întinderea drepturilor civile şi politice de care se bucură persoanele într-o societate
anumită. Relativiştii pretind că standardele drepturilor omului diferă, în funcţie de cultură, că ceea
ce reprezintă într-o ţară încălcare a drepturilor omului poate fi legal într-o altă ţară; admiţând chiar
că ar exista un set de norme cutumiare sau convenţionale general-acceptate privind drepturile
omului, ei susţin că sensul acestora diferă substanţial de la cultură la cultură şi deci se aplică diferit
la diferite societăţi. Unii din relativişti acceptă că unele drepturi ale omului cu caracter fundamental,
ca dreptul la viaţă şi dreptul de a nu fi supus torturii, sunt absolute, în sensul că nu le pot fi opuse
culturile tradiţionale, dar alte drepturipot avea un conţinut, şi deci o aplicare, diferite de la ţară la
ţară.
Reamintim că niciunul din documentele internaţionale privind drepturile omului - nici pactele
privind drepturile omului, nici cele regionale, cum sunt Convenţia americană a drepturilor omului
din 1969 şi Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor din 1981 - nu acordă guvernelor în nici
un fel dreptul de a nu respecta drepturile şi libertăţile prevăzute, prin invocarea tradiţiilor locale şi
nu prevede nici o excepţie sau derogare decurgând din culturile şi obiceiurile locale. De altfel, toate
aceste documente conţin clauze de nediscriminare pe motiv de rasă, sex, religie sau alte criterii. O
clauză similară este cuprinsă în art.1(3) al Cartei ONU, potrivit căruia unul din obiectivele majore
ale Organizaţiei este de a realiza cooperarea internaţională în încurajarea şi promovarea „respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie”.
În aplicarea documentelor internaţionale, comitetele însărcinate să supravegheze acţiunea
statelor nu au acceptat derogări sau excepţii de la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
în temeiul unor culturi sau tradiţii. Astfel, Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva
femeilor, creat prin Convenţia cu acest titlu din 1979, în Recomandările generale [24] adoptate în
activitatea sa de supraveghere a aplicării Convenţiei, constatând că rapoartele prezentate de state
arată existenţa unor concepţii stereotipe despre femei, conducând la inegalitate în drepturi, ca
urmare a factorilor social-culturali, cere statelor să acţioneze prin măsuri de educaţie şi informare
pentru eliminarea prejudecăţilor şi practicilor curente, care împiedică asigurarea deplinei egalităţi în
drepturi. Comitetul constată că atitudini şi practici tradiţionale duc la perpetuarea violenţei şi
constrângerii faţă de femei în familie şi la căsătorii forţate, pun în pericol sănătatea femeilor şi a
copiilor, cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale. În afară de măsuri de educaţie, se
cere statelor să identifice natura şi întinderea atitudinilor, obiceiurilor şi practicilor care perpetuează
violenţa împotriva femeilor şi să ia măsuri legislative pentru pedepsirea celor vinovaţi. Se insistă
asupra necesităţii eliminării practicilor care încalcă egalitatea în drepturi în ceea ce priveşte
căsătoria, drepturile faţă de copii şi viaţa de familie. Într-o recomandare separată, Comitetul atrage
atenţia asupra consecinţelor grave asupra sănătăţii femeilor ale practicilor tradiţionale de
circumcizie a femeilor şi cere statelor să ia măsuri efective pentru eradicarea acestor practici.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, organism judiciar creat prin Convenţia europeană din
1950,cu modificările aduse prin Protocolul 11 din 1998, a decis că nici o consideraţie locală nu

9
poate permite unui stat parte să aplice pedepse penale cu încălcarea prevederilor Convenţiei care
interzic pedepsele degradante. [25]
Notăm însă faptul că unele state cu populaţie majoritar de religie islamică au formulat rezerve la
aderarea la Convenţia privind eliminarea discriminărilor faţă de femei din 1979, iar recent, prin
Carta arabă a drepturilor omului din 2004 afirmă că în ceea ce priveşte drepturile femeii vor aplica
normele sharia şi alte norme specifice dreptului islamic. In esenţă, este vorba despre egalitatea în
drepturi a femeii cu bărbatul în probleme de familie, căsătorie, divorţ, succesiuni, cu privire la copii
şi altele [26]. Ele şi-au menţinut în mod continuu această poziţie, deşi unele din statele cu populaţie
islamică (Turcia, Tunisia) au adoptat norme care se apropie de standardele universale [27], iar în
alte domenii, ca participarea la viaţa politică, în majoritatea lor există o evoluţie certă spre egalitatea
în drepturi între femei şi bărbaţi.
În ciuda acestei abordări, limitată la unele aspecte ale drepturilor omului, pe care o considerăm
provizorie, supusă evoluţiei, considerăm că dreptul de a beneficia de propria cultură prezintă unele
limite, care decurg din respectarea celorlalte drepturi şi libertăţile fundamentale ale omului. A
practica tradiţii sau culturi care încalcă aceste drepturi şi libertăţi, care dăunează omului, încălcând
standardele juridice şi morale contemporane, ar însemna a refuza progresul social, progresul culturii
înseşi, a se închide într-un relativism absolut.
Putem fi încurajaţi de unele documente juridice africane recente privind drepturile femeilor şi
copiilor, prin care se cere statelor părţi punerea în valoare a femeilor la adăpostul unor modele
stereotipe de atitudini şi practici sociale şi culturale bazate pe concepţii de inferioritate sau
subordonare a femeii şi respectiv interzicerea practicilor dăunătoare, care afectează bunăstarea,
demnitatea, creşterea normală şi dezvoltarea copiilor. În numele respectării culturii, nu pot fi admise
practici îndreptate împotriva integrităţii fizice (pedepse corporale, mutilarea fizică sau sexuală),
împotriva libertăţii individuale (căsătorii precoce sau forţate, servajul), împotriva sănătăţii (o
farmacopee sau o medicină dăunătoare), care ar reprezenta o negare a drepturilor civile şi politice
fundamentale ale omului. Cultura, toate culturile au dreptul la respect; dar omul, ca atare, are dreptul
la şi mai mult respect; el este criteriul suprem al valorii fiecărei culturi. Toate culturile fac parte din
patrimoniul comun al umanităţii, aşa cum proclamă Declaraţia principiilor cooperării culturale a
UNESCO din 1966, cu condiţia ca ele să respecte umanitatea. [28]
În acelaşi sens, propunând reconcilierea normelor şi procedurilor internaţionale privind
drepturile omului cu cultura (cu multiple culturi), unii autori susţin necesitatea de a distinge
orientările culturale acceptabile de cele neacceptabile, asigurând respectarea unui minimum de
decenţă în existenţa persoanelor şi grupurilor, prin stabilirea unui dialog adecvat despre standardele
de comportare adecvate. Respectarea acestor standarde trebuie să se impună prin deschiderea
culturii respective şi nu prin impunerea din afară. [29]

6. Pluralism cultural - multiculturalism

Cultura înseamnă comunicare, schimb, îmbogăţire reciprocă, întâlnire fecundă cu alte culturi;
exercitarea drepturilor culturale presupune comunicarea cu alte culturi şi accesul la acestea;
identitatea culturală nu înseamnă izolare culturală.
Istoria culturii universale, istoria diferitelor culturi demonstrează raporturile de interacţiune şi
influenţă reciprocă între culturile diferitelor popoare, ale minorităţilor şi majorităţilor, indiferent
care au fost relaţiile politice, de putere, între ele.
În acest sens, potrivit Declaraţiei asupra principiilor culturale internaţionale, adoptată de
UNESCO în 1966, toate culturile formează parte a moştenirii comune a întregii omeniri, în bogata

10
lor varietate şi diversitate şi în influenţele reciproce pe care le exersează fiecare asupra celeilalte.
Între obiectivele cooperării culturale internaţionale, Declaraţia prevede asigurarea pentru oricine a
accesului la cunoştinţe, a beneficiului artelor şi literaturii tuturor popoarelor, a beneficiului
progreselor ştiinţei în toate părţile lumii şi al rezultatelor acestora, ca şi cerinţa de a contribui la
îmbogăţirea vieţii culturale.
Procesul de globalizare are loc, în lume, în acelaşi timp cu cel de particularizare culturală. Are
loc o intercomunicare culturală crescândă, dar şi o manifestare pronunţată a identităţilor şi
diversităţii culturale. Aceasta corespunde concepţiei şi standardelor moderne privind respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care fac parte
din minorităţi. În lumina acestei concepţii şi a acestor standarde, trebuie să respingem tendinţele sau
pretenţiile de omogenizare lingvistică, spirituală şi culturală, care consideră diversitatea ca o eroare,
un păcat sau expresie a haosului, precum şi orice tip de fundamentalism care preconizează
închiderea frontierelor, izolarea de lume şi refugiul în vechile mituri şi obiceiuri.
Aceasta ridică problema relaţiilor între diferitele culturi care pot să existe şi să se manifeste pe
teritoriul unui stat, ceea ce caracterizează situaţia în multe ţări ale lumii. Se folosesc, pentru a
califica această situaţie, denumiri ca „multiculturalism” sau „pluriculturalism”, care au şi
semnificaţia legitimităţii existenţei mai multor culturi; alţi autori preferă formula de
„interculturalism”, care ar sublinia mai bine interacţiunea între culturi.[30]
În acest, context, trebuie să facem distincţia între asimilare culturală şi integrare socială şi
culturală. Asimilarea culturală desemnează procesul prin care un grup de persoane începe să-şi
piardă obiceiurile, limba, tradiţiile şi alte trăsături culturale şi să îmbrăţişeze cultura şi valorile
majorităţii societăţii în care trăieşte. Întegrarea socială şi culturală desemnează procesul de
convieţuire a grupurilor majoritare şi minoritare din cadrul unei ţări, cu respectarea şi menţinerea
identităţii lor, a obiceiurilor, limbii şi altor aspecte ale culturii lor.
În esenţă, este necesară edificarea unei „culturi a multiculturalului”[31], în care diversitatea şi
identitatea culturală să fie recunoscute şi acceptate ca valori importante ale omenirii, ca moduri
legitime de exprimare a personalităţii omului. Este, de altfel, singura cale pentru a asigura
menţinerea şi dezvoltarea optimală a bogăţiei lingvistice şi culturale a lumii, în condiţiile unei
evoluţii paşnice, ale evitării războaielor etnice sau de alt ordin, care cel mai adesea au distrus sau au
pus în pericol valori culturale, culturi seculare şi au exacerbat conflictele, în loc să le soluţioneze.

7. Concluzii
În analiza relaţiei dintre cultură şi drepturile omului, pornim de la definiţia largă a conceptului
de cultură, incluzând ansamblul valorilor şi obiectelor produse de spiritul uman, incluzând creaţia
sub diferitele sale forme, conduite, moravuri, ca şi civilizaţia materială, într-un cuvânt modul de
viaţă al unei persoane şi al comunităţii în cauză. Cultura este astfel un fenomen dinamic, într-o
evoluţie continuă, influenţând tot mai mult întreaga realitate socială şi fiind supusă, la rândul său,
proceselor de schimbare naturală, ca parte a vieţii sociale. De aici decurge importanţa culturii, a
identităţii culturale, pentru respectarea drepturilor omului în ansamblul lor.
Documentele internaţionale, cu caracter global sau regional, mai ales cele adoptate în ultimii
ani, acordă un loc predominant dreptului la păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea identităţii culturale.
Aceasta are o dimensiune individuală şi una colectivă, fără să însemne acordarea de drepturi
colective şi fără ca dimensiunea colectivă să primeze asupra celei individuale ; libertatea persoanei
de a se identifica cu o cultură, de a şi-o exprima, ca şi de a avea acces la alte culturi, cu influenţele şi
îmbogăţirea care rezultă pentru personalitatea ei, rămâne criteriul ultim al recunoaşterii şi protecţiei

11
tuturor acestor drepturi.
Identităţii culturale îi corespunde o serie de drepturi, cunoscute în documentele internaţionale şi
în literatura juridică sub denumirea de „drepturi culturale”, între care dreptul la creativitate culturală,
dreptul de acces la cultură, de participare la viaţa culturală, ca şi la progresul ştiinţific, dreptul la
informaţie şi la educaţie.
Drepturile culturale, identitatea culturală, ocupă un loc central în cadrul drepturilor omului, în
ansamblul lor, aflându-se într-o relaţie conceptuală dinamică. Însăşi concepţia privind drepturile
omului se impune tot mai mult în cultura universală, iar drepturile culturale sunt drepturi individuale
specifice care condiţionează exercitarea ansamblului celorlalte drepturi şi libertăţi. Aceasta conduce
la o concepţie care să permită conjugarea armonioasă a identităţii persoanelor, a celei a grupurilor
minoritare şi a apartenenţei lor naţionale şi universale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. În această concepţie, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu pot fi
restrânse sau încălcate, în anumite părţi ale lumii, prin recurgerea la formula „relativismului
cultural”, la practici şi atitudini tradiţionale.
În acelaşi context este abordată şi relaţia dintre diferite culturi, dintre grupurile culturale
coexistente pe teritoriul unui stat, în procesul lor de interacţiune, intercomunicare şi influenţare
reciprocă, dar cu respectarea identităţii şi diversităţii culturale. Aceasta conduce la respingerea
tendinţelor sau pretenţiilor de omogenizare spirituală şi culturală, dar şi a celor spre izolare,
închistare şi refugiu în vechile mituri şi obiceiuri.
Interacţiunea culturală şi multiculturalismul nu trebuie, de asemenea, să fie confundate cu lupta
pentru putere politica şi accesul la putere, ori cu existenţa unor instituţii separate, politice ori de alt
ordin. Problema comunicării între culturi, a coexistenţei lor, poate fi soluţionată fără ca unele culturi
să fie expuse dispariţiei forţate, dar şi fără a cădea într-un relativism absolut şi izolaţionist. O
asemenea evoluţie formează o parte integrantă a realizării unei societăţi democratice.

Bibliografie
1. Abu-Laban, Yasmeen, Stasiulis, Daiva, „Ethnic Pluralism under Siege. Popular and Partisan
Opposition to Multiculturalism” in Canadian Public Policy, February 1993;
2. Ben Achour, Yahd, „Souverainete etatique et protection internationale des minorites” in
RCADI vol 245 (IV), 1994;
3. Ben Achour, Yahd, „La civilisation islamique et le droit international” in RGDIP, t. CX, 1, 2006;
Decaux, Emmanuel, „Le multiculturalisme” in Multiculturalisme et droits de l `homme,
L`Observateur des Nations Unies, 2007;
4. Donnelly, Jack, Universal Human Rights in Theory & Practice, Publisher: Cornell University
Press, 2 edition, 2002;
5. Falk, Richard, „Cultural Foundation for the International Protection of Human Rights” in Human
Rights in Cross-cultural Perspectives-a quest for consensus, ed.Abdullahi An Na Im, 1995;
6. Lefebre, Henri, Le Manifest différentialiste, Collection Idées, Gallimard: Paris, 1970;
7. Meyer-Bisch, Patrice, „De l`universalité des principles á l`universation des droits de l`homme” in
Avancées el confins actuels des droits de l`homme, Editions Bruylant, bruxelles, 2003;
8. Meyer-Bisch, Patrice, Les droits culturels forment-ils une categorie specifique de droits de
l'homme, in Actes du 8e Colloque interdisciplinaire sur le droits de l`homme, Editions
Universitaires, Fribourg, Suisse, 1993;
9. Jean-Bernard Marie, Les droits culturels: interface entre les droits de l'individu et les droits des
communautes, in Actes du 8e Colloque interdisciplinaire sur le droits de l`homme, Editions

12
Universitaires, Fribourg, Suisse, 1993;
10. Symonides, Ianusz, Human Rights: New Dimensions and Challenges, UNESCO Publishing,
Paris, 1998;
11. Symonides, Ianusz, Human Rights: Concept and Standards, UNESCO Publishing, Paris,
2000;
12. Symonides, Ianusz, Human Rights: International Protection, Monitoring, Enforcement,
UNESCO Publishing, Paris, 2003;
13. Teson, R. Fernando, „ International Human Rights and Cultural Relativism” in International
Human Rights: Overviews, 1993
14. Wilhelm, Marianne, L'étendue des droits ŕelatifs a l'identite a la lumiere des droits
autochtones, in „Les droits culturels, une categorie sous-developpee de droits de l'homme”,
Collection interdisciplinaire (vol.22), 1991.

Note:
[1] Lefebre Henri, Le Manifest différentialiste, Collection Idées, 1970, p.49; Marianne Wilhelm,
L'étendue des droits ŕelatifs a l'identite a la lumiere des droits autochtones, in „Les droits
culturels, une categorie sous-developpee de droits de l'homme”, Collection interdisciplinaire
(vol.22), 1991, p.221-222.
[2] Marianne Wilhelm, art.cit., p.222
[3] Ben Achour, Souverainete etatique et protection internationale des minorites, RCADI vol 245
(IV), 1994, p.332.
[4] A se vedea Patrice Meyer-Bisch, Les droits culturels forment-ils une categorie specifique de
droits de l'homme?, în "Les droits culturels ...", p.26-27.
[5] În acest sens Jean-Bernard Marie, Les droits culturels: interface entre les droits de l'individu et
les droits des communautes, în Les droits culturels ...op.cit., p.209-210.
[6] Doc. CM(94)161, p.17.
[7] Ianusz Symonides, The history of the paradox of cultural rights and the discussion within
UNESCO, în "Les droits culturels ..., p.62. Jean -Bernard Marie, art.cit., p.210.
[8] Cf. Jack Donnelly, Universal Human Rights in Theory & Practice, 1991, capitolul „Cultural
Relativism”, p.158.
[9] Cf. Ianusz Symonides, art.cit., p.51.
[10] Ibidem
[11] Cf. Michel Bassand, Developpement regional et democratie culturelle: quelques aspects d'un
projet complexe, in „Les droits culturels...”, p.168.
[12] Cf. Marianne Wilhelm, art. cit., p.229.
[13] În acest sens, P.Thornbery, International Law and the Rights of Minorities, 1991, p.141.
[14] Adoptată prin rezoluţia Adunării generale nr.61/295 din 13 septembrie 2007.
[15] Cf. Jack Donnelly, art., p.156.
[16] Cf. Patrice Meyer Bisch, art.cit., p.38.
[17] În acelaşi sens Jean-Bernard Marie, art.cit, p.210-211.
[18] Vezi Patrice Meyer Bisch, art, cit., p.18.
[19] J.Donnelly, art. cit., p.155.
[20] J. B. Marie, art. cit., p. 210.
[21] P. M. Bish, art. cit., p.25/26.
[22] P. Leuprecht, Le sous-developpement des droits culturels, vu depuis le Conseil de l’Europe, în

13
Les droits culturels...,p. 74-75.
[23] Cf.Fernando R.Teson, International Human Rights and Cultural Relativism, in „International
Human Rights: Overviews”, 1993, p.42-54.
[24] Compilation of General Comments and General Recommendations, doc.HRI/GEN/1/Rev.2 of
29 March 1996, p. 101-129.
[25] Cu privire la acest caz, a se vedea Fernando R.Teson, art.cit., p.45.
[26] Emmanuel Decaux, Le multiculturalisme, în Multiculturalisme et droits de l `homme,
L`Observateur des Nations Unies, 2007-2, vol. 23, p.137.
[27] Yahd Ben Achour, La civilisation islamique et le droit international, în RGDIP, t. CX, 1, 2006,
p.19 şi urm.
[28] În acest sens Ben Achour, curs citat, p.427-428.
[29] Cf. Richard Falk, Cultural Foundation for the International Protection of Human Rights, în
Human Rights in Cross-cultural Perspectives-a quest for consensus, ed.abdullahi An Na Im, 1995,
p.45 si 49.
[30] Pentru o prezentare a dezbaterii asupra acestor concepte în Canada, a se vedea Yasmeen Abu-
Laban şi Daiva Stasiulis, Ethnic Pluralism under Siege; Popular and Partisan Opposition to
Multiculturalism, în Canadian Public Policy, February 1993, p.365-379.
[31] Cf. Jose Bengoa, Report on "Education and Minorities”, prezentat Subcomisiei pentru
prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, doc.E/CN.4/Sub2/AC.5/1996, W.P.3/22 March
1996, p.3.

14