DINAMICA SOCIALĂ – INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII

Prof.univ.dr. Florian Tănăsescu

În fiecare zi fie auzim, fie pronunţăm de zeci de ori, termeni precum

familie, şcoală, biserică, partid, administraţie, armată etc. fără să ne gândim
sau să realizăm cât de „prinşi” suntem în „capcana” instituţiilor şi
organizaţiilor, care au devenit parte integrantă a mediului în care trăim,
muncim, învăţăm sau ne relaxăm. În fond, de când ne naştem şi până trecem în
nefiinţă parcurgem etapă de etapă ca membrii ai acestora. Este oare posibil să
ne sustragem unui astfel de proces? Se pare că nu! Dacă nu, atunci de ce
individul este implicat sau, mai exact, ce factori şi condiţii îl fac să se implice în
demersurile unor instituţii şi organizaţii? Diferă aceştia de la o perioadă la alta
şi cum influenţează relaţia dintre oameni şi organizaţii ca şi raporturile dintre
organizaţii şi sistemul social global? Noilor provocări, cum sunt criza
financiară şi criza economică, care anunţă schimbări de esenţă ale sistemului
socio-economic şi politic, cum le răspund instituţiile şi organizaţiile şi,
reciproca, cum se adaptează societatea la transformările care pot apărea la
nivelul instituţiilor şi/sau organizaţiilor? Acestor interogaţii precum şi altora
încercăm să le răspundem în cele ce urmează.

I. COMPLEXITATEA ŞI DINAMICA SPAŢIULUI SOCIAL.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Concepte cheie: spaţiu social; dinamică (schimbare) socială şi statică

socială; progres; dezvoltare;industrializare; tradiţie; modernitate.

1
 Activitatea umană se desfăşoară în spaţii şi contexte diferite, generând o
mare varietate de structuri, relaţii şi comportamente sociale. Analiza sociologică
relevă că „în spatele” acestei mari diversificări de forme concrete şi
„dependente” de situaţii contextuale schimbătoare, există tendinţe şi direcţii
fundamentale de evoluţie care dau sens şi direcţionează întreaga arie de „unităţi”
şi „manifestări” sociale, după cum afirma cândva D. Gusti.
Cele două tendinţe – de proliferare şi diversificare a spaţiului social şi de
contracţie prin „mecanisme” de regrupare – sunt generate de dinamica socială,
care constituie una din trăsăturile esenţiale ale vieţii sociale.
Conceptul de dinamică, în accepţiune uzuală, are înţeles de dezvoltare a
unor fenomene sub acţiunea anumitor factori. Preluat de către gânditori sociali,
încă din perioada construcţiei sociologiei, generează dezbateri şi dispute, care se
prelungesc în timp, fiind prezente şi în zilele noastre. Deşi disputele cu privire la
dinamică şi progres social în sens modern demarează în a doua jumătate a
veacului al XVII-lea, acestea cunosc intensităţi importante la mijlocul veacului
al XIX-lea în contextul proceselor de industrializare şi democratizare a
societăţilor, proces care reclamă studiul impactului pe care îl produc acestea
asupra sistemelor instituţional şi organizaţional. Investigaţiile captează treptat
pe tot mai mulţi specialişti cu pregătiri profesionale diverse şi deopotrivă
domenii diferite (sociologie, psihologie, ştiinţe economice şi ştiinţe politice,
antropologie, demografie etc.).
Interesant ar fi, desigur, să urmărim evoluţia teoretică a problematicii
schimbării sociale, în perspectiva specializărilor enunţate. Din raţiuni lesne de
sesizat nu ne putem lansa într-o astfel de tentativă, punctând doar câteva aspecte
pe care le considerăm semnificative în orizont sociologic.
Un prim aspect care trebuie semnalat este cel referitor la distincţia cu care
operează Auguste Comte (1798-1857) în „Cours de philosophie positive” în
perimetrul dinamicii sociale. El îşi centrează discursul teoretic pe termenii de
statică socială (în înţeles de cerinţe de ordine socială) şi de dinamică socială

2
(având în vedere „determinanţii schimbării sociale”)1. Ulterior, conceptul de
statică socială este subînţeles, fiind mai rar utilizat, iar cel de dinamică devine
„echivalat” cu schimabarea socială.
În prezent, există un anume consens în a considera că prin schimbare
socială se înţelege trecerea unui sistem social (sau a unei componente a
acestuia) de la o „stare” la alta, care diferă sub raport calitativ şi/sau cantitativ2.
Se apreciază că schimbarea, ea înseşi, reprezintă o „stare”, fie şi tranzitorie, care
„permite” evidenţierea diferenţierilor între cele două stări succesive.
Schimbări sociale se înregistrează în întreaga evoluţie umană, epoca
modernă fiind însă considerată ca reprezentativă în acest sens. Se afirmă că este
o perioadă prin excelenţă definită de procese de schimbare socială, fapt ce a avut
un important rol în dezvoltarea preocupărilor pentru studiul dinamicii sociale,
generând specializări distincte, cum este şi sociologia schimbării sociale (sau a
dinamicii sociale).
Schimbarea socială este definită şi ca o modificare sau transformare
semnificativă în timp a unei societăţi, vizate fiind norme, valori, statusuri şi
roluri sociale, ca şi modificări tehnologice sau ale mediului fizic al societăţii. Nu
orice schmbare poate fi considerată însă drept schimbare socială. De pildă,
socializarea are efecte profunde asupra vieţii personale a fiecăruia dintre
indivizi, dar nu modifică fundamental organizarea familiei (deci nu are caracter
de schimbare socială). Pe de altă parte, faptul că în societatea modernă copiii
tind să fie socializaţi tot mai mult în instituţii publice (creşe, şcoli), spre
deosebire de societăţile tradiţionale, în care acest proces se desfăşura aproape
exclusiv în familie, reprezintă o schimbare socială importantă, ce reflectă un
proces mai amplu de dinamică socială.
Analiza schimbării sociale nu poate face abstracţie de ceea ce nu se
modifică şi rămâne stabil încă (pentru mai mult sau mai puţin timp). Schimbarea
poate fi privită şi în termenii duratei – fiind vorba de modificări temporare sau
1
Oxford, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. 117.
2
Dicţionar de sociologie (coord. Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir), Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 521.

3
permanente în societate (stilurile, moda etc. impun modificări de scurtă durată);
ai direcţiei, în sensul că poate să producă, fie dezvoltarea şi progresul, fie,
deopotrivă, declinul; mărimii şi forţei impactului, avându-se în vedere că se pot
produce atât schimbări parţiale, ce afectează unele segmente ale populaţiei pe
termen scurt cât şi schimbări majore, precum industrializarea, ce afectează,
permanent şi semificativ, întreaga societate. Cu alte cuvinte, schimbarea poate
să aibă caracter general (macrosocial) sau sectorial (microsocial). Prima vizează
societatea globală, fiind astfel avute în vedere creşterea/creşterile,
evoluţia/evoluţiile, dezvoltarea, progresul, declinul, regresul etc., a doua vizează
componentele sau subsistemele societăţii globale.
Rareori există coincidenţe între direcţiile şi ritmurile de schimbare ale
diferitelor componente ale sistemului social (cum sunt, de pildă, redistribuirea
relaţiilor de putere care nu influenţează procesele tehnologice sau organizarea
producţiei).
Ritmul este, de asemenea, un alt indicator al schimbării sociale, care poate
fi lentă sau rapidă, continuă sau în „salturi”, ordonată sau inegală.
Schimbarea socială cea mai „rapidă” (bruscă), cea mai radicală şi cu cele
mai profunde efecte este revoluţia socială, ce reprezintă o ruptură cu trecutul (cu
„starea” anterioară) şi o modificare substanţială sau fundamentală a organizării
socio-politice şi a direcţiilor de evoluţie macrosocială. Este evident că
schimbările bruşte, rapide şi radicale au şi efecte destructurante într-o mult mai
mare măsură decât schimbările lente.
Datorită gradului accentuat de interdependenţe pe care îl au componentele
sistemului social, schimbarea unui element are întotdeauna consecinţe şi asupra
altor elemente sociale. În general, se consideră că elementele dinamice majore
din societate sunt populaţia (modificările în compoziţia, distribuţia şi mărimea
acesteia), organizarea socială (schimbarea organizaţiilor politice, economice,
religioase etc.), mediul înconjurător şi tehnologia.

4
 Schimbarea socială (dinamica socială), s-a bucurat de atenţia privilegiată
a sociologilor, dar şi a altor specialişti, care au abordat-o în cele mai diferite
perspective teoretice, rezultând un set de teorii care s-au impus cu timpul.
Teoriile evoluţioniste (formulate de teoreticieni ca Auguste Comte,
Herbert Spencer şi, mai recent, Gerhart Lenski etc.) pornesc de la constatarea
că unele societăţi sunt simple, iar altele mai complexe, sugerând o tendinţă
generală a societăţilor de a se schimba în mod gradual, dar constant, în direcţia
unei mai bune adaptări şi creşteri a complexităţii lor.
Teoriile structural – funcţionaliste accentuează rolul relaţiilor dintre
diferitele părţi ale societăţii pentru păstrarea „echilibrului” şi perpetuarea
societăţii (care este comparată cu un organism ce caută să-şi menţină starea de
echilibru, este adevărat un echilibru dinamic, care se modifică continuu tocmai
pentru păstrarea stabilităţii acesteia). T. Persons, cel mai cunoscut exponent al
teoreticienilor structural- funcţionalişti, considera că există o diferenţă majoră
între procesele ce servesc la menţinerea echilibrului unui sistem şi cele ce
conduc la schimbarea lui, schimbarea fiind considerată mai degrabă ca un
fenomen de patologie socială.
Teoriile conflictului (cel mai important reprezentant al lor fiind Karl
Marx) susţin punctul de vedere potrivit căruia schimbarea este o parte
integrantă a vieţii sociale, a cărei sursă se află în competiţia şi conflictul dintre
forţele opuse, iar baza ultimă a acestui conflict ţine de interesele economice
(materiale) ale grupurilor aflate în competiţie („lupta de clasă”).
Uneori, schimbarea socială este rezultanta comportamentelor colective
sau ale mişcărilor sociale (organizate şi declanşate cu obiectivul schimbării
structurilor sau ideologiilor sociale şi desfăşurate în afara „canalelor” legitme
sau folosind aceste „canale” în modalităţi inedite). Mişcarea ecologistă,
mişcarea feministă, mişcările anti-globalizare sunt exemple de eforturi de a
schimba ordinea actuală a sistemului social.

5
 Aspectele prezentate nu sunt altceva decât puneri în temă asupra unei
probleme care, în viziunea sociologilor contemporani, „ocupă un loc central în
sociologia clasică şi modernă”3. Sute de lucrări, studii şi articole, zeci şi zeci de
reuniuni ştiinţifice şi dezbateri surprind prin vioiciunea cu care reînnoiesc
analizele asupra schimbării (dinamicii) sociale.
Revigorările nu sunt întâmplătoare, întrucât se referă la un subiect ce se
„mişcă” permanent, chiar dacă uneori „mişcările” sunt mai puţin vizibile. Se
recunoaşte, însă, că o dată cu procesele de dezvoltare, de modernizare şi
industrializare, în special după al doilea război mondial, a crescut considerabil
spaţiul controverselor ştiinţifice şi s-a accentuat confuzia, pe măsură ce mizele
politico-ideologice au devenit tot mai importante şi influente.
În acest context, este uşor pentru cei neavizaţi să cadă în capcana
confuziilor sau să încerce stări de frustrare. Complexitatea abordărilor şi
varietatea punctelor de vedere susţinute de specialişti nu trebuie să decurajeze,
dacă se încearcă a se reţine ceea ce este esenţial:
a) Chiar dacă analiza cauzelor sau factorilor („determinanţilor”, potrivit
unor sociologi francezi) este socotită abuzivă, nu se poate eluda cercetarea lor.
Desigur, pot să se manifeste nuanţări în ce priveşte atenţia acordată unor factori
(endogeni, de pildă), sau altora (exogeni), dar ignorarea lor nu comportă o
atitudine ştiinţifică. „Din punct de vedere cauzal, în cadrul unui sistem social,
distincţia dintre factorii structurali şi factorii culturali, dintre cauze interne şi
cauze externe este clasică. Pe de o parte, se încearcă măsurarea rolului factorilor
materiali sau aprecierea rolului ideilor şi valorilor în dinamica socială, pe de o
altă parte, se pun întrebări legate de caracterul endogen sau exogen al
schimbării. În general, teoriile schimbării exprimă amplificarea unui asemenea
factor sau accentuarea unui asemenea caracter”4.
b) Analiza factorilor, condiţiilor, cauzelor etc. schimbării sociale este de
dorit să fie cât mai nuanţată, indiferent de natura şi de importanţa lor. Fiecare
3
Tratat de sociologie (sub coord. lui Raymond Boudon), Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 355.
4
Ibidem, p. 366.

6
dintre acestea/aceştia pot la un moment dat să influenţeze mai multe
determinaţii, prin acţiuni reciproce convergente.
c) Varietatea şi complexitatea cauzelor dinamicii (schimbării) sociale,
care fac dificilă orice investigaţie în acest orizont, dilată spaţiul opţiunilor
interpretative, şi îl face mai permisiv, mai mobil, pentru a fi protejat de
prejudecăţi deterministe sau de alt tip.
d) Dacă sociologia, cum se afirmă adeseori, este „fiica revoluţiei
industriale”, înseamnă că „ştiinţa realităţii sociale” a apărut în legătură directă cu
schimbarea socială. Ori, din acest punct de vedere, o perspectivă socio-istorică
asupra evoluţiei schimbărilor sociale la nivel global sau la nivelul unor societăţi
este inevitabilă.
e) Perspectivele interpretative asupra originilor şi cauzelor dinamicii
(schimbării) sociale moderne şi contemporane sunt diverse. Enuţăm câteva
dintre acestea:
• tendinţa evoluţiei umane spre progres, dezvoltare, care generează
procese de schimbare;
• „inovaţia” este un factor propulsor al progresului şi dezvoltării, deci
şi al schimbării;
• opoziţia dintre tradiţie şi inovaţie (modernism) care declanşează
mecanisme de schimbare: pe plan economic (industrializare), care
schimbă ierarhia unităţilor economice, uzina (fabrica) situându-se
pe primul loc (şi nu familia ca în societatea tradiţională); pe plan
juridic („trecerea de la condiţiile personale la raportul contractual,
de la răspunderea colectivă la răspunderea individuală, de la justiţia
individuală la aceea publică, de la dreptul subiectiv la socializarea
dreptului”5; pe plan moral (reculul conştiinţei colective în faţa
conştiinţei individuale, a cărei ascendenţă este favorizată de
transformări în planul morfologiei sociale); în plan politic
5
Ibidem, p. 358.

7
 (eliberarea individului de constrângerile asupra iniţiativelor proprii
şi a drepturilor eligibile, tranformarea reprezentativităţii într-un
instrument al schimbărilor democratice) etc.;
• inegalităţile (disporporţiile) sociale, economice, politice, rasiale etc.
sunt generatoare de conflicte, opoziţii, tensiuni etc;
• contradicţiile ideologice, politice, culturale, religioase, rasiale,
etnice etc., la rândul lor, pot declanşa procese de diferenţiere, de
modificare şi tranformare fie sectoriale, fie macrosociale (mişcări
sociale, revoluţii, războaie etc.);
• interese (convergente sau divergente), motivaţii, nevoi umane de
împlinire generează comportamente de alt tip (de economisire, de
investigaţii, de inovare specifice dezvoltării capitaliste);
• predispoziţii psihice şi comportamentele ale populaţiei ce generează
stări, trăiri, manifestări etc. complexe, uneori imprevizibile şi cu
efecte asupra evoluţiei sociale.

BIBLIOGRAFIE
* Tratat de sociologie (coord. R. Boudon), Editura
* * Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 355-396
(Schimbarea socială)
Anthony Giddens, Sociologie, Editura ALL. Bucureşti, 2001, pp. 311-

8
 332 (Organizaţiile moderne) şi pp. 557-600
(Schimbările globale şi criza ecologică)
* Dicţionar de sociologie (coord. Gilles Ferréol),
* * Editura Polirom, Iaşi, 1998
* Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers
* * Enciclopedic, Bucureşti, 2003
* Larousse, Dicţionar de sociologie, Univers
* * Enciclopedic¸Bucureşti, 1996
* Dicţionar de Sociologie (coord. Zamfir, Lazăr
* * Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998
Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, Editura Polirom, Iaşi,
1998
Mihaela Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional,
Editura Polirom, Iaşi, 2003
Carmen Furtună, Sociologie generală, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2005