„Popa Tanda” de Ioan Slavici

- Încadrarea în specia nuvelei-

Nuvela este o lucrare literară în proză, de întindere mijlocie, având un singur fir
narativ şi un număr redus de personaje. De obicei, intriga acesteia este riguros construită,
întâmplările se organizează în jurul unui conflict concentrat, iar accentul cade mai mult asupra
personajelor decât asupra întâmplărilor. Tonul relatării este obiectiv, autorul aflându-se în
afara acţiunii.
Textul „Popa Tanda” de Ioan Slavici este operă literară, deoarece autorul creează un
univers nou, inspirat din realitatea satului ardelenesc din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, iar mesajul este transmis prin intermediul cuvântului, într-o exprimare deosebită de cea
obişnuită.
Opera literară “Popa Tanda” este o lucrare epică în proză, având o acţiune bine
structurată de-a lungul unui singur fir narativ, autorul exprimându-şi indirect gândurile,
sentimentele şi atitudinea pe care le are faţă de aspectul general din viaţă prezentat, prin
intermediul acţiunii săvârşite de un număr redus de personaje, folosind ca mod de expunere
predominant naraţiunea obiectivă la persoana a III-a, precum şi o serie de procedee şi tehnici
specifice genului epic. Se urmăreşte aici drumul în viaţă al unui om, preotul Trandafir, de la
începuturile activităţii sale duhovniceşti, până la bătrâneţe. Părintele Trandafir apare în text
ferm hotărât să schimbe atât situaţia materială, cât şi mentalitatea, atitudinea locuitorilor
satului Sărăceni faţă de muncă, biserică şi şcoală.
Conflictul operei este riguros construit şi are natură etică: este un conflict interior,
constând în îndelungile frământări ale preotului, determinate de dorinţa lui de a salva umanul,
prin scoaterea ţăranilor din inerţie şi integrarea lor într-o lume în care munca devine normă
morală. Există, însă şi un conflict exterior, între intenţiile preotului şi atitudinea sătenilor,
deosebit de leneşi şi de reticenţi. Prin întinderea temporală a întâmplărilor prezentate – mai
multe zeci de ani - şi prin plasarea lor în mai multe locuri (la şcoală, în Butucani, la Sărăceni),
“Popa Tanda” depăşeşte dimensiunile unei schiţe, având o întindere mijlocie.
Ca în orice altă operă epică, se recunosc aici cele cinci momente ale subiectului:
expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul, iar
materialul epic este structurat în trei capitole.
Primul capitol cuprinde o succintă retrospectivă a tinereţii preotului Trandafir, a
“ostenelii” depuse în anii de şcoală şi a privaţiunilor materiale prin care trecuse. Urmează o
prezentare a scurtei perioade de preoţie din Butucani şi primii ani de încercări eşuate de a le
schimba viaţa oamenilor din Sărăceni, sat situat în Valea Seacă.
 Al doilea capitol este dedicat anilor lungi de muncă, în care preotul reuşeşte să scape de
propria sărăcie şi să devină un exemplu pentru săteni.
Capitolul al treilea reprezintă finalul compensator: după vreme îndelungată, când părintele
Trandafir ajunsese cărunt şi avea nepoţi, Sărăcenii se transformă într-un sat bogat, cu oameni
harnici şi mulţumiţi.
Aşadar, ca şi în alte opere epice, naraţiunea este modul de expunere predominant, ea
apărând armonios îmbinată cu dialogul şi descrierea sau cu monologul interior. Specific este
faptul că accentul cade pe oralitatea stilului, în scopul sugerării de către autor a autenticităţii
acţiunii şi a personajelor.
Deşi este urmărit destinul protagonistului, Părintele Trandafir, în text mai apar şi alte
tipuri de personaje: secundare (sătenii, preoteasa, clopotarul Cozonac, Marcu Florii Cucului),
dar şi episodice (Măriuca, Ileana, Trandafirică şi Costel).
De remarcat este faptul că Ioan Slavici se află printre primii scriitori români, alături de
Costache Negruzzi, care introduce în opera sa personajul colectiv, reuşind o prezentare
nuanţată, complexă, a personajului principal, prin raportare la acesta (Popa Tanda în relaţie cu
enoriaşii săi).
Atât protagonistul – preotul – cât şi antagonistul - personajul colectiv – se
caracterizează printr-o mare complexitate, cel mai important argument în acest sens fiind
faptul că personajele evoluează, se schimbă, sunt dinamice de-a lungul textului. Pentru o mai
puternică şi nuanţată prezentare a lor, autorul le prezintă în mediul lor de viaţă, pe coordonate
spaţio-temporale uşor de identificat (localităţile Sărăceni, Butucani; Valea Seacă, Valea
Rapiţei). Acestea au, însă, valoare simbolică prin însuşi conţinutul lor.
Chiar dacă autorul urmăreşte să demonstreze un principiu moral, acţiunea este verosimilă,
cuprinzând numeroase aspecte din realitatea satului transilvănean. Tonul relatării este
obiectiv, scriitorul aflându-se în afara acţiunii, iar prezentarea fiind făcută la persoana a III a.
O altă trăsătură a nuvelei constă, deci, în faptul că accentul cade asupra personajelor
şi nu asupra acţiunii. Moralistul Slavici urmăreşte să demonstreze că munca şi exemplul
personal sunt cele mai bune strategii de convingere. În consecinţă, îşi construieşte personajul
central ca un Păstor, în sens simbolic, conducător spiritual al obştii, contopit cu destinul ei.
Având în vedere dimensiunile textului, situate între cele ale schiţei şi ale romanului,
conflictul puternic şi concentrat, urmărirea unui singur fir narativ, complexitatea personajelor,
statutul obiectiv al naratorului, modurile de expunere folosite, procedeele şi tehnicile narative
specifice, se poate afirma că această operă literară este o nuvelă.
 „Câinele şi căţelul”
- Încadrarea în specia fabulei –

de Grigore Alexandrescu

Fabulele sunt opere literare în versuri sau în proză care prezintă

întâmplări puse pe seama animalelor, plantelor sau obiectelor şi care critică
anumite defecte omeneşti, cu scopul de a le îndrepta.
Toate trăsăturile definitorii ale fabulei se regăsesc şi în opera literară
„Câinele şi căţelul” de Grigore Alexandrescu. Compoziţional, textul este
alcătuit din două părţi inegale ca dimensiuni: sceneta propriu-zisă şi
morala, concentrată în doar două versuri, care decodifică întâmplarea
povestită, sugerând şi atitudinea scriitorului.
În primul rând, această operă literară are caracter epic, deoarece
gândurile, sentimentele şi atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect,
prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Astfel, autorul prezintă o
întâmplare pusă pe seama animalelor, iar firul narativ se desprinde implicit
din dialogul personajelor. Dulăul Samson susţine, în mod demagogic, în
faţa unui „bou oarecare”, ideea egalităţii între toate dobitoacele,
dezaprobându-i pe cei care se laudă cu obârşia lor nobilă, dar îşi schimbă
brusc atitudinea când căţelul Samurache îşi manifestă adeziunea la aceste
idei: îl ameninţă pe căţel şi îl avertizează că el, Samson, doreşte egalitatea,
„dar nu pentru căţei”.
Ca în orice fabulă, acestei povestiri alegorice îi urmează morala,
conţinută în ultimele două versuri ale textului, prin care autorul avertizează
că ipocrizia şi dorinţa de parvenire sunt atitudini întâlnite în realitatea
cotidiană şi că niciodată nu trebuie să avem încredere în afirmaţiile
mincinoase ale celor mari şi puternici.
 O altă trăsătură a fabulei identificabilă în acest text este caracterul
satiric şi moralizator: prin cele narate, autorul adoptă o atitudine critică faţă
de cei care doresc să urce în ierarhia socială, ironizând făţărnicia,
intoleranţa şi ipocrizia lor.
Personajele, deşi luate din lumea animalelor, reprezintă anumite tipuri
umane. Astfel, în alegorie, dulăul Samson îl reprezintă pe omul ipocrit,
demagog, nemulţumit de poziţia sa socială şi care, pentru a parveni,
apelează la minciună, adoptând o atitudine de falsă modestie. Căţelul
Samurache sugerează imaginea omului simplu, naiv şi credul, simbolizează
slăbiciunea şi o anumită limită în capacitatea de înţelegere a intenţiilor
reale ale dulăului. Cel de-al treilea personaj – un „bou oarecare” – face
parte din categoria celor care au reuşit să ajungă la putere, fiind parvenit
recent şi de aceea nici nu reacţionează la spusele dulăului.
Aceste trăsături ale personajelor sunt evidenţiate prin felul lor de a
vorbi, prin alternarea de limbaje şi de atitudini, prin folosirea unor
elemente ale limbii vorbite. Antiteza dintre personaje, nepotrivirea dintre
aparenţă şi esenţă, dintre intenţie şi realitate sunt surse ale umorului,
realizând caracterul satiric şi efectul comic al fabulei. Se poate, astfel,
observa diferenţa dintre cuvinte şi expresii ca „nobil”, „civilizaţie”,
„domnia voastră” şi cele de tipul „potaie”, „lichea neruşinată”.
Ca şi în limba vorbită, se întâlnesc în text cuvinte ca „fiştecine”, „se
ciopleşte” sau construcţii interogative şi exclamative: „şi ce-ţi pasă?”, „Noi,
fraţii tăi?”, mărci ale oralităţii, deci ale folosirii dialogului, ca mod de
expunere, îmbinat armonios cu naraţiunea.
Deoarece acestă operă literară are un caracter epic, reprezentând o
povestire alegorică, datorită folosirii personificării ca figură de stil
predominantă şi datorită atitudinii satirice, moralizatoare a autorului faţă
de defectele omeneşti întruchipate de personaje, se poate afirma că textul
„Câinele şi căţelul” de Grigore Alexandrescu este o fabulă.
 „Baltagul”
- Încadrarea în specia romanului-
de Mihail Sadoveanu
Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune mai complicată şi de
dimensiuni mai mari decât ale celorlalte specii, desfăşurată cel mai adesea pe mai multe
planuri narative, cu conflicte puternice şi cu numeroase personaje, oferind o imagine amplă
şi profundă a vieţii, alternând naraţiunea cu descrierea şi cu dialogul, accentul căzând
asupra naraţiunii.
Spre deosebire de schiţă, povestire sau nuvelă, romanul are o mai mare capacitate de
cuprindere a vieţii, de sondare mai adâncă a sufletului omenesc. Este o creaţie epică
deoarece gândurile, sentimentele şi atitudinea autorului-narator faţă de un aspect esenţial al
vieţii sunt transmise indirect, prin intermediul acţiunilor săvârşite de personaje, folosindu-
se ca mod de expunere predominant naraţiunea.
În ceea ce priveşte aspectul fundamental de viaţă prezentat în opera literară „Baltagul”,
se pot aplica textului mai multe grile de lectură, acesta putând fi interpretat în diferite
feluri:
- ca roman monografic – oglindă a unei lumi străvechi, care luptă la începutul secolului
al XX-lea să-şi apere tradiţiile şi valorile morale;
- ca roman mitic – care preia şi dezvoltă motivele principale din balada „Mioriţa” sau din
unele mituri universale, a căror temă este moartea;
- ca roman iniţiatic – imagine a transformării lăuntrice a personajelor care traversează
experienţe fundamentale (ieşirea Vitoriei Lipan din spaţiul cunoscut al satului de munte;
formarea şi maturizarea lui Gheorghiţă, fiul acesteia);
- ca roman poliţist – urmărirea cauzelor şi a circumstanţelor unei crime pentru
descoperirea şi pedepsirea făptaşilor.
O a doua trăsătură definitorie a acestei opere literare o constituie acţiunea care este mai
complicată şi de mai mare întindere decât a celorlalte opere epice în proză. Întinderea operei
„Baltagul” este considerabilă, dar nu foarte mare (şaisprezece capitole) şi, spre deosebire de
majoritatea operelor care aparţin aceleiaşi specii literare, acţiunea se desfăşoară aparent pe un
singur plan narativ; la o analiză mai nuanţată, se poate descoperi că firul epic se desfăşoară pe
două coordonate: una a timpului concret (deceniul al treilea din secolul al XX-lea) şi alta a
timpului etern, ancestral, mitic, păstrat prin tradiţie.
 Acţiunea operei se constituie în secvenţe narative organizate logic: expoziţiunea şi intriga
sunt cuprinse în primele şase capitole – Vitoria Lipan, rămasă acasă cu fiica sa Minodora, este
îngrijorată că soţul său nu s-a mai întors; îi scrie fiului său Gheorghiţă şi, neavând încredere în
autorităţi, pleacă împreună cu acesta pe urmele lui Nechifor. Desfăşurarea acţiunii – cuprinsă
în capitolele VII-XIII – prezintă drumul femeii în căutarea soţului dispărut, drum care se
îndreaptă spre Vatra Dornei şi de acolo spre Suha. Află de la un hangiu că turmele lui
Nechifor erau însoţite doar de Calistrat Bogza şi de Ilie Cuţui şi îşi dă seama că soţul său a
dispărut între localităţile Sabasa şi Suha. Acest moment al acţiunii este urmat de punctul
culminant şi deznodământ: la Sabasa îl descoperă pe Lupu, câinele lui Nechifor, iar cu
ajutorul acestuia descoperă osemintele soţului pe care îl înmormântează creştineşte. La
praznicul de înmormântare conduce astfel discuţia, încât îi determină pe Bogza şi Cuţui să se
deconspire; primul dintre aceştia moare sugrumat de câine şi lovit cu baltagul de Gheorghiţă,
iar al doilea este arestat de către autorităţi. Actul justiţiar fiind înfăptuit, Vitoria se pregăteşte
să plece acasă, iar viaţa îşi continuă cursul firesc.
Chiar şi din prezentarea sumară a subiectului acestei opere literare rezultă un alt element
definitoriu pentru roman: conflictul puternic este unul exterior (moartea lui Nechifor impune
găsirea vinovaţilor şi pedepsirea lor), dar şi unul interior (drama sufletească trăită de Vitoria,
care nu-şi găseşte liniştea sufletească până nu îşi înmormântează soţul după datină).
Un alt element definitoriu al acestei opere literare îl constituie faptul că nu are un număr
mare de personaje, dar acest lucru se explică prin faptul că ele sunt învestite cu valoare
simbolică: Nechifor Lipan, ca şi ciobănaşul din „Mioriţa” este tipul omului cu destin tragic,
Vitoria Lipan, asemenea anticei Antigone, reprezintă tipul femeii sfâşiate între datorie şi
pasiune, Gheorghiţă este întruchiparea ideii de continuitate a vieţii mai presus de orice
accident existenţial, Bogza şi Cuţui sunt simple instrumente ale destinului.
Complexitatea acestor personaje rezultă nu atât din prezentarea directă de către autor, cât
din caracterizarea indirectă, din felul în care se comportă şi vorbesc, din trăirile lor interioare.
O trăsătură definitorie a lucrării „Baltagul” o constituie modul de expunere
predominant – naraţiunea – care, îmbinată armonios cu descrierea, dialogul şi monologul
interior contribuie la crearea unui portret complex al personajelor.
Toate aceste trăsături, precum şi folosirea persoanei a treia în relatare, gradarea acţiunii
către un final moralizator, simbolic, derularea secvenţelor narative şi mijloacele specifice de
legare a acestora în discursul epic sunt tot atâtea argumente pentru a încadra opera literară
„Baltagul” în specia romanului.
 „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale
- Încadrarea în specia comediei –

Comedia este specia genului dramatic ce satirizează întâmplări, aspecte sociale,

moravuri, prin intermediul personajelor ridicole, între care se nasc conflicte puternice. Scopul
acesteia este îndreptarea defectelor umane şi sociale prin râs, având, deci, rol moralizator. Ca
mijloace artistice, se utilizează satira şi sarcasmul, folosite pentru a crea ridicolul sau
grotescul, atât în ilustrarea aspectelor imorale din societate, cât şi a caracterelor umane.
Mijloacele de construire a comicului sunt foarte variate: comicul de situaţie, de limbaj, de
moravuri, de caracter, de intenţie, de nume etc.
„O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale este o comedie de moravuri politice, ilustrând
dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi.
Pe fondul agitaţiei oamenilor politici, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei –
Caţavencu şi grupul de intelectuali independenţi – şi membrii partidului de guvernământ:
Tipătescu, Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu.
Locul acţiunii este capitala unui judeţ de munte, iar timpul în care se petrec
întâmplările este plasat la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acţiunea poate fi rezumată pe
momentele subiectului, principalele moduri de expunere fiind dialogul şi monologul. Ca
mijloace artistice, subiectul este construit prin comicul de situaţii în care sunt puse
personajele, conturate, la rândul lor, prin comicul de caracter sau comicul de limbaj.
Expoziţiunea îl prezintă pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, care îi raportează servil
lui Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, urmările misiunii pe care o avusese noaptea trecută.
El aflase că Nae Caţavencu este în posesia unui document important care va face posibilă
alegerea acestuia în Camera Deputaţilor. Acest fapt declanşează intriga, deoarece documentul
misterios era o scrisoare de amor a prefectului către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, şeful
filialei partidului din acest judeţ. Caţavencu vrea să obţină, cu orice preţ, candidatura de
deputat, de aceea îl şanatajează pe prefect cu „scrisorica de amor” furată de la Cetăţeanul
turmentat. De aici încep să se contureze faptele cuprinse în desfăşurarea acţiunii. Dornic de a
parveni, Caţavencu ameninţă că va publica scrisoarea, dar promite să o înapoieze în cazul în
care va obţine candidatura. În cele din urmă, Caţavencu reuşeşte să obţină promisiunea Zoei
pentru candidatură, deoarece aceasta era îngrozită că va fi compromisă moral în societate.
Punctul culminant se declanşează o dată cu venirea de la „centru” a dispoziţiei ferme de a
trece pe lista candidaţilor pe un oarecare Agamemnon Dandanache. Fiecare politician devine
agitat, atmosfera este tensionată atât între membrii partidului, cât şi în opoziţie, la care se
adaugă disperarea celor doi amanţi. În timpul unei încăierări, Caţavencu pierde pălăria, în
căptuşeala căreia se afla scrisoarea compromiţătoare. Deznodământul este construit printr-o
succesiune rapidă de situaţii comice inedite. Noul candidat se dovedeşte un ticălos mai mare
decât Caţavencu, deoarece apelase tot la şantaj pentru a fi propus pe listele electorale,
Cetăţeanul turmentat recuperează scrisoarea şi o înapoiază „andrisantului”, Caţavencu devine
umil şi servil, iar atmosfera de după alegeri este veselă, deşi votarea în sine fusese o
mascaradă.
Se observă că principala modalitate artistică de construire a subiectului este comicul, care
la Caragiale îmbracă cele mai variate forme de manifestare. Comicul de caracter conturează
personaje ridicole, adevărate tipologii umane, dominate de trăsături definitorii pentru
caracterul acestora. Ghiţă Pristanda este tipul slugarnicului lipsit de demnitate, funcţionar
servil care încalcă legea în mod conştient. Zaharia Trahanache ilustrază tipul încornoratului
simpatic, Nae Caţavencu întruchipează tipul parvenitului şi al demagogului, cuplul Farfuridi-
Brânzovenescu reprezintă tipul politicianului incult şi prost, Zoe Trahanache este tipul
cochetei şi al adulterinei, iar Agamemnon Dandanache acumulează toate trăsăturile negative
ale celorlalţi: parvenitismul, demagogia, prostia, incultura, perfidia, ramolismentul.
Comicul de nume ilustrează principalele trăsături de caracter ale personajelor. Numele lui
Ghiţă Pristanda sugerează lipsa de personalitate, caracterul servil faţă de şefi, deoarece
pristandaua este un joc popular ce se dansează după reguli prestabilite de către un conducător.
Caţavencu este derivat de la „caţă”, care înseamnă palavragioaică, dar şi haină cu două feţe,
de unde rezultă demagogia şi ipocrizia personajului. Sarcasmul lui Caragiale atinge, însă,
apogeul comicului prin numele lui Agamemnon Dandanache, constând în alăturarea ridicolă a
numelui unui mare strateg grec cu „dandana”, care înseamnă „încurcătură”, sugerând, astfel,
grotescul personajului.
În opera literară „O scrisoare pierdută”, autorul satirizează cu ironie şi sarcasm
întâmplări, aspecte sociale şi defecte umane, prin intermediul personajelor ridicole, cu scopul
de a le îndrepta. Principalele moduri de expunere sunt dialogul şi monologul, iar
caracterizarea personajelor se face indirect, prin vorbele, faptele sau gândurile lor, ori direct,
de către celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile autorului, cuprinse
între paranteze, ca indicaţii scenice, prin care autorul dă viaţă personajelor, folosind comicul,
sub cele mai variate forme ca principal mijloc artistic. Datorită tuturor acestor trăsături, se
poate afirma că „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale aparţine genului dramatic şi se
încadrează în specia comedie.
„Deşteaptă-te, române!”
de Andrei Mureşanu
-Încadrarea în specia imnului-

Imnul naţional este un cântec patriotic adoptat de către o naţiune pentru a o reprezenta
şi pentru a fi intonat în cadrul unor ceremonii publice naţionale sau internaţionale. Poezia
„Deşteaptă-te, române!”, intitulată iniţial „Un răsunet”, de Andrei Mureşanu a fost, mai întâi,
imnul revoluţiei de la 1848 şi a fost cântat la manifestarea Marii Uniri, din Alba Iulia, la 1
decembrie 1918.
Titlul este format dintr-un verb la imperativ „deşteaptă-te!” şi un substantiv în vocativ
„române”, urmate de semnul exclamării şi exprimă un îndemn hotărât adresat tuturor
românilor de a se trezi la luptă împotriva tiraniei şi a tuturor duşmanilor ţării.
Textul este alcătuit din 11 catrene, care conţin numeroase îndemnuri, toate având ca
principală modalitate de exprimare verbe la imperativ, implicând şi adresarea directă către
neamul românesc.
Prima strofă reia titlul, îndemnându-i pe toţi românii la deşteptare naţională, la
eliberare de sub tiranie, încurajându-i să-şi construiască soarta pe care o merită. Fermitatea
tonului prin care românii sunt impulsionaţi să-şi croiască o viaţă demnă – „acum ori
niciodată” – se continuă şi în strofa a doua, poetul adăugând argumentul originii poporului
român. Mândria de a fi urmaşii romanilor este exprimată prin faima de care se bucură şi azi
conducătorul latinilor: „triumfător în lupte, un nume de Traian”.
Vitejia romanilor se regăseşte în sângele fiecărui român, idee exprimată în strofa a treia
prin comparaţii: „stau ca brazi în munte”, „sar ca lupi în stâne”, urmate de o enumaraţie care
sugerează unitatea poporului: „bătrâni, bărbaţi, juni, tineri”.
Strofa a patra începe printr-o invocaţie retorică adresată direct figurilor istorice ale
neamului, care pot vedea că românii sunt urmaşi demni ai luptei lor pentru independenţă şi
libertate. Îndemnul este exprimat prin verbul la imperativ „priviţi” şi prin enumerarea unor
domnitori exemplari: „Mihai, Ştefan, Corvine”. Curajul şi spiritul lor de sacrificiu s-au
transmis generaţiilor care au urmat, însetate, la rândul lor, de libertatea ţării: „viaţă-n libertate,
ori moarte! Strigă toţi”.
 Idealul de unire al tuturor românilor este exprimat în strofa a cincea prin două
simboluri sugestive: „Milcov şi Carpaţi” şi prin jurământul pe care aceştia îl fac în numele
întregii naţiuni: „Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!”.
În următoarele două strofe se compune imaginea patriei prin metafora personificatoare
„mamă văduvită”, sugerând ideea că nerealizarea unităţii naţionale este dureroasă şi ţara cere
sprijinul fiilor săi, rostind şi un blestem împotriva trădătorilor: „De fulgere să piară, de trăsnet
şi pucioasă”.
Strofele a opta şi a noua aduc în memoria românilor asuprirea otomană, exprimată prin
metafora „iataganul barbarei Semilune”, ce a provocat suferinţe şi chinuri atâtor generaţii.
Românii jură să nu mai îndure niciodată tirania nimănui, fiind conştienţi că ţara este în
permanenţă pândită de primejdii.
Penultima strofă exprimă o adresare directă către toţi românii, cu aceeaşi fermitate ca
la începutul poeziei – „acum ori niciodată” -, îndemnând la unire „în cuget şi-n simţiri”.
Neamul românesc are datoria de a aduce la cunoştinţa întregii lumi faptul că teritoriul ţării a
fost redus prin şiretenie şi intrigi politice. Îndemnurile din această strofă sunt realizate prin
substantivul în vocativ „români” şi verbele la imperativ „uniţi-vă” şi „strigaţi”.
Ultima strofă se adresează preoţilor, părinţii spirituali ai românilor, pe care autorul îi
îndeamnă la luptă pentru libertatea poporului şi a ţării, care este sfântă. O altă idee ce se
desprinde din aceste versuri este aceea că neamul românesc este creştin, credinţa în
Dumnezeu fiind ilustrată prin metafora „oastea e creştină”. Ultimele două versuri ale poeziei
exprimă ideea sacrificiului suprem pe care românii sunt capabili să-l facă din dragoste pentru
pământul străbun: „murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină / Decât să fim sclavi iarăşi pe
vechiul nost-pământ!”.
De remarcat în această poezie este tonul solemn şi retoric, ilustrat şi prin semnele de
exclamare aşezate la sfârşitul strofelor, sugerând imperativ dorinţa românilor de a-şi apăra
ţara şi poporul, de a lupta pentru libertate şi demnitate naţională. Aceste idei sunt exprimate
într-o formă prozodică deosebită: versurile sunt lungi, cu măsura de 13-14 silabe, rima este
încrucişată, iar ritmul iambic, toate conferind o muzicalitate aparte poeziei.
Textul „Deşteaptă-te, române!” are, deci, evidente calităţi de imn, constituindu-se într-
un adevărat manifest ce militează pentru unitatea şi independenţa poporului român şi a ţării,
fapt remarcat şi de Nicolae Bălcescu, personalitate care a numit-o „Marseilleza românilor”.
 „Doina”
- Încadrarea în specie-

Poporul român a realizat de-a lungul timpului un tezaur artistic deosebit,

caracterizat prin diversitate afectivă şi tematică: basme, legende, balade, doine,
snoave, strigături şi multe altele.
Între acestea, un loc aparte îl ocupă operele lirice, deoarece, prin intermediul
lor, oameni talentaţi din popor – autori anonimi – şi-au exprimat direct
sentimentele, aspiraţiile şi convingerile.
În literatura populară, doina ilustrează cu prisosinţă caracterul liric, dovedit de
prezenţa eului liric ce exprimă în mod direct, nemijlocit, propriile sentimente de
dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de doină, faţă de melodia ei – „Doină,
doină, / Cântic dulce” - de rolul pe care aceasta îl ocupă în viaţa oamenilor.
Prezenţa eului liric este dovedită şi de adresarea directă către doină, care
apare personificată, sau de verbele şi de pronumele la persoana I: „aud”, „m-aş
duce”, „eu stau”, „eu cânt”.
O trăsătură esenţială care face ca opera literară în discuţie să aparţină speciei
literare doină o reprezintă lirismul textului, diversitatea şi profunzimea
sentimentelor exprimate. Astfel, autorul anonim, prezent în textul literar în
ipostază de eu liric, este fermecat de armonia doinei care îi alină suferinţele, dar
şi de capacitatea ei de a exprima durerea profundă, de aceea numind-o „cântic
dulce” şi „viers cu foc”. El iubeşte profund şi statornic doina, pentru că îl
însoţeşte în orice moment şi pretutindeni: primăvara, iarna, toamna, „pe-afară”,
„în vale”, „în casă”.
Permanenţa doinei în viaţa omului şi legătura lor strânsă sunt sintetizate în
ultimele patru versuri ale textului, când trăirile eului liric ating cote maxime:
„Doina zic, doina suspin, / Tot cu doina mă mai ţin. / Doina cânt, doina şoptesc, /
Tot cu doina vieţuiesc”.
 Ca în orice text aparţinând acestei specii literare, şi aici sentimentele
(dragostea, preţuirea, admiraţia) sunt exprimate în mod gradat şi sunt deosebit
de adânci – substantivul „doină”, obiectul admiraţiei eului liric, este repetat de
paisprezece ori în textul poetic.
Aceluiaşi scop stilistic îi servesc şi repetiţiile verbului „cânt”, ale
substantivului „zilele” şi ale adverbului „tot”, acesta din urmă evidenţiind
permanenţa doinei în viaţa omului.
Textul poetic se caracterizează prin concizie, cuprinzând o definire poetică a
doinei, în strânsă legătură cu viaţa omului simplu, din popor. Permanenţa doinei
ca mod de manifestare a sentimentelor omului este sugerată printr-o serie de
verbe din sfera semantică a zicerii şi a existenţei: „suspin”, „cânt”, „şoptesc”,
„vieţuiesc”, „mă ţin” şi prin repetarea adverbului „tot” cu sensul de „mereu”.
Figurile de stil - în afara repetiţiilor, a enumeraţiilor, a personificării doinei –
sunt puţine la număr: epitete („cântic dulce”, „iarna viscoloasă”), metafora
„viers cu foc” sau personificarea frunzei codrului care „învie”. Acestea au rolul
de a evidenţia anumiţi termeni şi de a conferi textului literar simplitatea
caracteristică poeziei populare. Tot prin simplitate se caracterizează şi
versificaţia: ritm trohaic, rima împerecheată, măsura de şapte-opt silabe, toate
având rolul de a spori muzicalitatea versurilor, sugerând armonia doinei.
Valoarea acestei creaţii populare este dată atât de lirismul ei copleşitor, cât şi
de profunzimea sentimentelor exprimate, trăsături care o individualizează între
creaţiile similare. Doina este – aşa cum aprecia Vasile Alecsandri – „cântecul cel
mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu în lume”, iar acest
lucru se explică prin faptul că „este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a
gândirii” – M. Eminescu.
Din toate aspectele prezentate, rezultă că opera literară în discuţie aparţine
genului liric, putând fi încadrată în specia literară a doinei.
 „Mezul iernei”
Încadrarea în specia pastelului
De Vasile Alecsandri

Pastelul este creaţia lirică în versuri, în care se descrie un tablou de

natură (privelişte, moment al unui anotimp), prin intermediul căruia
autorul îşi exprimă în mod direct sentimentele.
Poezia „Mezul iernei” de Vasile Alecsandri a apărut în revista
„Convorbiri literare”, iar conţinutul său se relevă încă din titlu:
descrierea anotimpului hibernal, deja instalat şi în plină manifestare,
zăpada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele sălbatice cutreierând
nestingherite alba întindere pustie.
Compoziţional, textul conţine patru catrene, dispuse succesiv,
conform celor două planuri: prima şi ultima strofă aparţin planului real,
iar strofele a doua şi a treia ţin de planul transfigurat.
O trăsătură specifică tuturor pastelurilor, care se manifestă şi în
acest text este îmbinarea spaţiului terestru cu cel cosmic, Alecsandri
compunând tabloul anotimpului descris prin imagini vizuale, auditive
şi figuri de stil care particularizează lirismul creaţiei.
Prima strofă ilustrează planul real, alcătuit din elemente terestre şi
cosmice. În primele două versuri, propoziţiile sunt scurte şi sacadate,
pentru a exprima concentrat caracteristicile anotimpului hibernal,
conturând o natură statică, încremenită, într-o noapte geroasă de iarnă:
„În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par
îngheţate, cerul pare oţelit.” Poezia începe, deci, cu fixarea spaţiului
hibernal şi pentru a exprima atitudinea de contemplaţie obiectivă a
poetului, care înregistrează ca spectator şi descrie pentru cititor tabloul
naturii. Elementele terestre – pădurile şi stejarii – se îmbină cu cele
cosmice – stelele, cerul – formând o imagine vizuală unitară prin
manifestarea gerului şi a zăpezii care acoperă întreaga natură. Forţa
gerului este susţinută de imagini auditive, redate prin verbe sugestive –
„trăsnesc”, „scârţâie” – şi prin epitetul dublu „amar, cumplit”. Semnele
exclamării din primul vers sugerează emoţia puternică a poetului,
atitudinea de uimire şi încântarea care îl cuprind în faţa frumuseţii
acestei naturi încremenite. Comparaţiile din versul al doilea - „stelele
par îngheţate, cerul pare oţelit” – completează imaginea anotimpului
geros care a cuprins deopotrivă terestrul şi cosmicul.
 În strofa a doua, se compune o imagine vizuală monumentală a
iernii, conturându-se un tablou măreţ prin enumerarea detaliilor cu
efect fabulos, exprimate prin epitete sugestive: „fumuri albe”,
„văzduhul scânteios”, „templu maiestuos”, „bolta... senină”. Trăsătura
dominantă a tabloului este lumina strălucitoare, ireală, care îmbracă
deopotrivă pământul şi cosmosul – cerul îşi sprijină bolta pe fumurile
ce ies din hornurile caselor, iar luna, personificată, străluceşte misterios
peste întreaga fire. Prezenţa oamenilor este doar sugerată în cadrul
acestei naturi feerice, prin fumurile albe ce se înalţă în văzduh din
hornurile caselor.
Strofa a treia se deschide cu o interjecţie „O!”, sugerând
sentimentele de uimire şi de admiraţie ale poetului în faţa acestui
tablou ireal şi încântător, exprimate printr-un dublu epitet: „tablou
măreţ, fantastic!”. Emoţia eului liric este accentuată prin semnul
exclamării şi punctele de suspensie, care îndeamnă la meditaţie şi la
reflecţie. Dimensiunea cosmică a peisajului este redată prin strălucire
cerească, imagine vizuală realizată cu ajutorul epitetelor: „stele
argintii”, „nemărginitul templu”. Metaforele compun o imagine sacră,
creând o stare de religiozitate eului liric, în faţa acestui tablou al
naturii. Liniştea încremenită de gerul nemilos este străpunsă de
şuieratul crivăţului care „pătrunde, scoţând note-ngrozitoare”,
realizându-se, astfel, o imagine auditivă impresionantă.
Ultima strofă reia imaginea iniţială, aceea a naturii statice,
încremenite, realizată printr-o enumeraţie gradată ascendent: „fără
viaţă, fără glas”. Peisajul este dinamizat, în finalul poeziei prin
prezenţa unei fiinţe care s-a încumetat să iasă din adăpost, stârnind
uimirea şi teama eului liric, sentimente exprimate cu ajutorul
interogaţiei retorice: „Dar ce văd?... în raza lunei o fantasmă se arată.../
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată”.
La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene cu ritm
trohaic şi rimă împerecheată, iar versurile sunt lungi, ca în majoritatea
pastelurilor sale, de 15-16 silabe.
Deoarece Vasile Alecsandri creează un tablou în versuri al naturii
feerice, prin intermediul căruia îşi exprimă şi propriile sentimente de
încântare şi admiraţie pentru măreţia acestuia, poezia „Mezul iernei”
este un pastel.
 „Iarna”
de Vasile Alecsandri
- Încadrarea în specia pastelului-

Pastelul este o poezie lirică în care autorul descrie un colţ din natură –
privelişte, moment al unui anotimp, aspecte din lumea plantelor sau a
animalelor – prin intermediul căreia îşi exprimă direct gândurile şi
sentimentele.
Vasile Alecsandri este considerat creatorul acestei specii în literatura
română, iar ciclul său de „Pasteluri” a fost apreciat de criticul literar Titu
Maiorescu drept „cea mai mare podoabă a poeziei lui, o podoabă a literaturii
române îndeobşte”.
Poezia „Iarna” zugrăveşte un grandios şi tulburător tablou hibernal într-un
colţ de natură campestru. Imaginea de basm se conturează încă din primele
versuri, discursul poetic începând brusc: „Din văzduh cumplita iană cerne norii
de zăpadă, / Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă...”
Iarna apare aici ca o fiinţă fantastică, răspândind „fiori de gheaţă” şi
acoperind totul cu o haină albă, scânteietoare. Întreaga ţară s-a îmbrăcat în
„zale argintie”, iar zăpada cade neîncetat. Totul apare ca o diafană, pastelată
pată albă, iar senzaţia infinitului se accentuează o dată cu liniştea ninsorii.
Drumurile au dispărut sub covorul de omăt, iar satele de-abia se mai văd.
Soarele, cu palidele-i raze, „se prevede printre nori”, asemenea viselor de
tinereţe, a iluziilor. Totul este alb, siluetele plopilor se pierd în depărtare, iar
satele par învăluite în „clăbucii albi de fum”. O dată cu apariţia soarelui, cerul
se înseninează, ninsoarea încetează, iar astrul zilei alintă întinderile fără sfârşit.
Imensitatea peisajului este sugerată de metafora „oceanul de ninsoare”,
precum şi de surprinderea dimensiunii terestre şi cosmice a decorului. Tabloul
este însufleţit, în final, de apariţia neaşteptată a unei sănii care aduce voioşia
clinchetelor de zurgălăi.
 Impresionat de acest peisaj de iarnă, al cărui farmec îl redă cu o deosebită
măiestrie, poetul comunică, prin intermediul limbajului artistic, sentimentele
de admiraţie, de bucurie, de încântare faţă de priveliştea de basm a naturii, dar
şi de teamă în faţa măreţiei anotimpului, idee sugerată cu ajutorul epitetului
antepus „cumplita iarnă”.
Tabloul hibernal este realizat cu o deosebită şi delicată plasticitate, la
conturarea imaginilor contribuind în special epitetele şi comparaţiile. Cu
ajutorul acestora, peisajul descris este adus în faţa cititorilor. Specifice
pastelului, ca figuri de stil, sunt epitetele substantivale – personificatoare, cel
mai adesea – şi comparaţiile construite cu ajutorul substantivelor şi
adjectivelor. Ca mod de expunere este folosită descrierea de tip impresionist,
în culori diafane, contururile obiectelor fiind mai mult ghicite, decât
evidenţiate.
Deoarece un element caracteristic al anotimpului prezentat este zăpada,
cele mai multe epitete şi comparaţii au la bază albul sau nuanţele de alb: „nori
albi”, „umeri dalbi”, „zale argintie”, „fantasme albe”, „clăbucii albi”.
Specifice pastelului ca specie a genului liric sunt imaginile artistice. Vasile
Alecsandri aduce în poezia „Iarna” un element de certă originalitate,
dovedindu-se precursor al simbolismului românesc: îmbină cu o deosebită
măiestrie imaginile vizuale statice şi pe cele dinamice, imaginile acustice,
creând veritabile corespondenţe între diferitele simţuri, prin care reuşeşte să
cucerească sensibilitatea cititorului şi să-l determine a trăi un sentiment de
contopire a sufletului cu peisajul descris.
Deoarece este prezentat în acest text un tablou din natură, folosindu-se ca
mod de expunere descrierea şi ca figuri de stil mai ales epitetele şi
comparaţiile, deoarece se întâlnesc diferite imagini artistice, iar limbajul
poetic doar sugerează, nu explică sentimentele eului liric, se poate conchide că
„Iarna” de Vasile Alecsandri este un pastel ce aparţine genului liric.
 „D-l Goe...”
- Încadrarea în specia schiţei –
de Ion Luca Caragiale

Schiţa este opera literară epică în proză, cu dimensiuni reduse, cu acţiune

limitată în timp şi spaţiu, care înfăţişează un episod caracteristic din viaţa
unuia sau a câtorva personaje.
Aşa cum rezultă din definiţie, trăsătura cea mai importantă o constituie
caracterul epic: în opera „D-l Goe...” este prezentată o acţiune – călătoria cu
trenul de 10 mai la Bucureşti – la care participă câteva personaje: o bunică, o
mătuşă, o mamă şi un băiat numit ironic de către autor „domnul Goe”.
Ceea ce dă specificitate acestei opere literare sunt câteva aspecte
identificabile în definiţie: are dimensiuni reduse (mult mai mici decât cele ale
nuvelei), înfăţişează un singur episod caracteristic din viaţa unui număr mic de
personaje, acţiunea este simplă, plauzibilă, având rolul de a prezenta un tablou
moralizator al epocii în care a trăit Caragiale.
Acţiunea este lineară, iar compoziţia este riguros orientată către
deznodământ. Lucrarea începe cu prezentarea pe scurt a intrigii („Ca să nu mai
rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis
tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai”) şi continuă cu expoziţiunea
(prezentarea locului în care începe acţiunea: peronul gării din Urbea X, dar şi a
personajelor).
Desfăşurarea acţiunii se constituie din faptele săvârşite de către Goe în
tren, într-un interval scurt de timp (durata călătoriei spre Bucureşti): copilul
scoate capul pe fereastră şi îşi pierde pălăria în a cărei panglică avea biletul de
călătorie, doamnele fiind astfel obligate să plătească un alt bilet şi o amendă;
băiatul se loveşte cu nasul de clanţa uşii compartimentului; rămâne blocat în
toaleta vagonului; trage semnalul de alarmă, provocând întârzierea trenului.
 Un alt element esenţial al acestei opere literare îl constituie personajele.
Specific textului ca schiţă este faptul că numărul lor este redus, că reprezintă
oameni simpli, dar tipici pentru o anumită categorie: Goe este tipul copilului
răsfăţat, arogant, fără o educaţie corespunzătoare vârstei pe care o are; cele trei
cucoane reprezintă tipul persoanelor inculte, dar cu pretenţii aristocratice,
ilustrând diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, sursă a comicului.
Însuşirile personajelor rezultă mai ales din prezentarea indirectă –
comportament, limbaj, atitudine – decât din prezentarea directă de către autor.
Se reuşeşte, astfel, păstrarea unei aparente obiectivităţi în raport cu faptele
prezentate.
O altă trăsătură a acestui text ca schiţă o reprezintă faptul că naratorul este
bine reliefat: el nu participă direct la acţiune, exprimându-şi cu ascunsă, dar
vădită ironie părerile, judecăţile asupra situaţiei sau a personajului surprins
într-un moment al acţiunii; el povesteşte puţin, lăsând personajele să
vorbească şi să acţioneze.
Ca moduri de expunere, predomină naraţiunea şi dialogul, care se îmbină
armonios şi care contribuie la conturarea portretului moral al personajelor, dar
se întâlnesc şi scurte pasaje descriptive cu rol în prezentarea portretului fizic
al acestora.
Limbajul textului este unul obişnuit, fără prea multe prelucrări literare,
accentul căzând pe prezentarea vocabularului folosit de către personaje. Acesta
are, şi el, rolul de a le caracteriza şi de a crea comicul de limbaj: „ciucalată”,
„beret”, „bulivar” etc.
În text predomină folosirea verbelor, dar există şi enunţuri scurte, uneori
eliptice de predicat. Toate acestea contribuie la imprimarea de dinamism şi de
concizie lucrării.
Din analiza elementelor acestei opere literare epice şi din evidenţierea
trăsăturilor ei specifice rezultă că „D-l Goe...” de Ion Luca Caragiale este o
schiţă.
 „Prâslea cel voinic şi merele de aur”

- Încadrarea în specia basmului –

Basmul este opera literară epică, de mare întindere, în versuri sau în proză, în care

personaje supranaturale, cu valoare de simbol, reprezentând binele, se confruntă cu forţe

potrivnice, pe care le biruie.

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un text popular, întrucât a fost creat de un autor

anonim şi transmis pe cale orală din generaţie în generaţie, rolul lui Petre Ispirescu fiind acela

de a-l culege şi de a-l publica în volumul din 1872 „Legendele şi basmele românilor”.

Cea mai importantă dintre trăsăturile acestei opere literare o reprezintă caracterul

fantastic, predominant imaginar al acţiunii şi al personajelor. Într-un basm, „eroii nu sunt

numai oameni, ci şi anumite fiinţe himerice, iar atunci când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi

himerici, n-avem de-a face cu un basm” – George Călinescu, „Estetica basmului”.

Acţiunea prezentată în text este una amplă şi se desfăşoară pe mai multe planuri: unul

principal, cel al faptelor lui Prâslea şi altul secundar, cel al acţiunilor celor doi fraţi mai mari

ai acestuia. Toate faptele, obstacolele întâmpinate de erou sunt, de altfel, trepte ale iniţierii în

tainele vieţii, esenţiale pentru un conducător.

Ca în orice basm, şi aici timpul şi locul acţiunii nu sunt precizate cu exactitate, sunt

nedeterminate: „A fost odată ca niciodată...”, într-o împărăţie. Prin această formulă iniţială,

ascultătorul este avertizat asupra intrării într-o lume altfel decât cea reală şi, totodată, asupra

unicităţii faptelor expuse. Astfel, necesitatea captării atenţiei dovedeşte caracterul oral al

operei, fapt completat pe parcurs de construcţiile exclamative şi interogative, de enunţurile

eliptice de predicat sau de prezenţa proverbelor şi a zicătorilor, mărci ale vorbirii directe.

Formula de încheiere „Şi încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa” este întâlnită

şi în alte basme, subliniind şi ea caracterul oral al acestor naraţiuni populare.

 Firul istorisirii se ţese între real şi supranatural, antrenând împăraţi, zmei, balauri şi

oameni de rând. Cifra trei, cu valoare magică, se repetă: împăratul are trei fii, zmeii sunt în

număr de trei, ca şi palatele pe care le au, acestea din urmă sunt prefăcute în trei mere,

prinţesele sunt tot în număr de trei.

În basm, acţiunea este centrată pe conflictul dintre bine şi rău, care este unul radical, pe

viaţă şi pe moarte, iar deznodământul prezintă triumful forţelor binelui asupra răului, acest

fapt fiind semnificativ pentru aspiraţiile omului spre idealul perfecţiunii.

Personajul principal din această operă literară, Prâslea, biruie în tot ce face, deoarece luptă

pentru valorile morale eterne, de aceea este ajutat de fiica cea mică a împăratului sau de fiinţe

cu puteri supranaturale (corbul, pentru a-l învinge pe zmeul cel mic, zgripsoroaica, pentru a

ieşi pe tărâmul oamenilor). Acesta, pe lângă însuşirile obişnuite – drept, cinstit, curajos,

inteligent, generos – are şi însuşiri supranaturale – se luptă cu cei trei zmei, transformă

palatele acestora în mere de aur, înţelege graiul necuvântătoarelor.

Structura operei este şi ea una specifică: este prezentată o situaţie iniţială de echilibru (un

împărat avea în grădină un pom care făcea mere de aur), apoi un eveniment care modifică

echilibrul iniţial (furtul merelor), are loc o acţiune reparatorie, marcată printr-o faptă eroică

(plecarea lui Prâslea însoţit de fraţii săi în căutarea hoţului rănit, lupta cu cei trei zmei,

salvarea puilor de zgripsoroaică, îndeplinirea, împreună cu argintarul, a dorinţelor fetei celei

mici), iar în cele din urmă se reface echilibrul iniţial şi eroul este răsplătit (pedepsirea fraţilor

trădători, căsătoria cu fata cea mică şi primirea coroanei împărăteşti).

Aşadar, existenţa unor formule tipice (de început, mediane şi de încheiere), relatarea unor

întâmplări cu caracter supranatural, timpul etern al naraţiunii, valorile simbolice ale

personajelor, existenţa unor fiinţe care îl ajută pe erou în acţiunile sale, oralitatea stilului,

tendinţa spre reprezentare scenică, prezenţa unor secvenţe-şablon sunt argumente adecvate

pentru a încadra lucrarea „Prâslea cel voinic şi merele de aur” în specia basmului.
 „Mioriţa”
- Încadrarea în specia baladei –

Balada este o specie a genului epic, în versuri, de mare întindere, uneori cu un

pronunţat caracter liric, în care se relatează o acţiune eroică, un fapt istoric, o profundă idee
filosofică, se evocă o puternică personalitate istorică sau legendară.
În structura operei literare „Mioriţa” se disting două mari planuri: unul epic, în cadrul
căruia autorul anonim narează faptele şi construieşte personajele reale sau fabuloase şi celălalt
lirico-dramatic, ce se defineşte prin exprimarea gândurilor, sentimentelor şi prin atitudinea
ciobanului moldovean în faţa morţii. Textul ilustrează mitul popular mioritic, poetul anonim
exprimând aici ideea că omul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieţii, o concepţie
filosofică străveche.
Sentimentele, gândurile autorului anonim sunt exprimate indirect, prin intermediul
acţiunii şi al personajelor. Ca în orice operă epică, se manifestă aici timpul şi spaţiul în care se
desfăşoară acţiunea: toamna, în timpul transhumanţei, într-un peisaj mirific, asemănător unei
guri de rai.
Ca în orice operă epică, acţiunea poate fi structurată pe momentele subiectului.
Prezentarea locului şi a timpului în care urmează să se desfăşoare acţiunea constituie
expoziţiunea; complotul urzit de ciobanul ungurean şi de cel vrâncean împotriva păstorului
moldovean formează intriga; desfăşurarea acţiunii începe o dată cu mărturisirea pe care oiţa
bârsană o face stăpânului despre posibilul omor, precum şi reacţia ciobănaşului la aflarea
complotului; punctul culminant este încărcat de dramatism prin concepţia testamentară a
ciobănaşului moldovean, care include alegoria moarte-nuntă şi monologul măicuţei bătrâne;
deznodământul lipseşte, finalul baladei dând naştere la interpretări multiple privind reacţia
ciobanului moldovean la aflarea complotului.
Atitudinea ciobanului în faţa morţii este un element filosofic, meditativ, prin care
„Mioriţa” capătă valori profunde. Se îmbină aici, în mod armonios, mitul vieţii pastorale, al
transhumanţei, cu cel al morţii, ilustrând artistic concepţia mitologică românească despre viaţă
şi moarte prin îmbinarea elementelor epice, lirice şi dramatice, precum şi prin manifestarea
motivelor populare care compun mitul mioritic: al transhumanţei, al complotului, al oiţei
năzdrăvane, al testamentului, al alegoriei moarte-nuntă şi motivul măicuţei bătrâne.
Personajele, reale sau fabuloase, au atitudini specifice în acţiune, în funcţie de rolul pe
care îl atribuie autorul anonim fiecăruia în parte: cei doi ciobani pun la cale un omor, oiţa
năzdrăvană este îngrijorată pentru moartea stăpânului, ciobănaşul moldovean priveşte moartea
cu seninătate, măicuţa bătrână îşi caută cu înfrigurare fiul.
Personajul principal din „Mioriţa” este ciobanul moldovean, el fiind, în acelaşi timp un
personaj mitic, deoarece el exprimă, prin atitudinea lui, înţelepciunea populară a acceptării
morţii ca pe un dat firesc. Portretul fizic se realizează cu ajutorul descrierii, întrucât trăsăturile
sale sunt vizualizate prin ochii măicuţei îndurerate. Prin mijloacele caracterizării directe, este
compus un portret de o frumuseţe impresionantă, la care se adaugă cu subtilitate duioşia şi
dragostea mamei.
Trăsăturile fizice ale tânărului le sugerează pe cele morale, atât în zona sensibilităţii,
cât şi în aceea a priceperii şi pasiunii pentru meserie. El este o fire blândă şi iubitoare, un om
harnic şi priceput, prietenos şi sensibil, deoarece dorinţa lui este aceea de a rămâne alături de
cei dragi, în eventualitatea morţii. Portretul ciobanului accentuează zbuciumul lăuntric al
bătrânei sale mame, sugerând afectivitatea maternă ce atinge sublimul artistic şi emoţional.
Mioriţa este un personaj fabulos, deoarece este înzestrată cu puteri miraculoase,
semnificând, în plan mitic, comuniunea desăvârşită dintre om şi animal, iar în plan real,
armonia perfectă dintre cioban şi meseria sa.
Principala figură de stil prin care se defineşte oiţa este personificarea, cu ajutorul căreia
aceasta este umanizată, deoarce înţelege complotul urzit de cei doi ciobani şi poate să-l
comunice stăpânului. Dativul etic argumentează şi el loialitatea oiţei şi comuniunea străveche
dintre om şi natură, fapt ce reiese din menirea acesteia de a duce la îndeplinire testamentul, ea
fiind cea mai apropiată fiinţă pentru tânărul afalt într-o situaţie limită.
Limbajul artistic ilustrează profunda sensibilitate a creatorului anonim, prin varietatea
figurilor de stil: metafore - „picior de plai” - , epitete – „oi mândre şi cornute”-, personificări –
„soarele şi luna / mi-au ţinut cununa”-, diminutive populare – „mioriţă, bolnăvioară”.
Prozodia este reprezentată de ritmul trohaic, iar rima împerecheată şi monorima,
precum şi măsura de 7-8 silabe conferă versului o tonalitate gravă, melancolică.
În „Mioriţa”, principalul mod de expunere este naraţiunea, aşadar este o operă epică, în
care se manifestă, însă, elemente lirice şi dramatice. Subiectul poate fi structurat pe momente,
iar la acţiune participă personaje reale şi fabuloase, prin intermediul cărora se argumentează
credinţa populară a existenţei umane alcătuită din două elemente: viaţa şi moartea, precum şi
tema folclorică a comuniunii om-natură. Limbajul este predominant popular, iar autorul este
anonim. Toate acestea sunt argumente pentru a demonstra că „Mioriţa” este o baladă
populară.
 Frunză verde magheran…
Argumentarea apartenenţei la specia doinei

Poezia „Frunză verde magheran...” este o operă lirică, o doină populară de haiducie,
surprinzând un aspect important din viaţa poporului nostru – lupta pentru dreptate socială,
ideal căruia îşi închină viaţa haiducul.
Textul are un autor anonim şi a fost transmis pe cale orală, trăsături ale oricărei creaţii
populare. Poezia are un ritm trohaic, asemenea multor texte folclorice, rimă împerecheată şi
măsura de 7-8 silabe.
Titlul este alcătuit din două substantive şi un adjectiv, cele 3 elemente alcătuind un
epitet dublu ce sugerează în primul rând legătura dintre om şi natură.
Poezia este strucutată pe 5 strofe inegale ca mărime şi surprinde trei etape din viaţa
unui tânăr – prima strofă reprezintă prima etapă şi este o introducere în subiectul poeziei, a
doua strofa reprezintă o altă periadă din viaţa voinicului, iar ultimele strofe prezinta perioada
matură din viaţa acestuia.
Strofa I reia titlul “Frunză verde magheran...” şi fixează locul originii tânărului prezentat:
pe plaiuri mehedinţene: ”voinicel mehedinţean”. Cominicarea omului cu natura, temă
dominantă în creaţiile populare, este reliefată prin ideea că românul s-a născut, a trăit
întotdeuna în mijlocul naturii şi în strânsă legătură cu aceasta: „sunt născut pe frunzi de
fag”(…)”Şi-s scăldat de mic în Olt”(…)”Şi-s frecat cu busuioc”. Acest ultim vers aduce
referire şi la credinţă, busuiocul fiind o plantă sfântă.
Poezia este scrisă la persoana I singular, marcă a eului liric. Românul îşi exprimă direct
dorinţa să fie iubit, viteaz şi norocos: „ca să fiu la lume drag”(…)”să mă fac viteaz de
tot”(…)”să am zile cu noroc”. Limbajul artistic este popular, atât prin expresia “frunză
verde”, formulă tipică în literatura populară, cât şi prin forma “frunzi”, ori diminutivul
“voinicel”.
În strofa a II-a, exprimarea este tot la persoana I, autorul anonim simbolizându-l pe
românul care-şi mărturiseşte devenirea ca haiduc, pe meleagurile natale. Ajungând la vârsta
adolescenţei, tânărul a fugit în munţi şi s-a făcut haiduc, „cu trei rânduri de pistoale” şi cu o
„inimă de oţel”. De aici reiese o altă însuşire a românului, aceea care îl face însetat de
dreptate; de aceea cei viteji se refugiau în munţi sau în păduri :”C-am fugit de la părinţi
(…)Şi-am ajuns un voinicel cu inima de oţel”. Curajul şi mândria sufeltească, neînfricarea
haiducului sunt exprimate sugestiv prin epitetul metaforic “de oţel”.
 Strofa a-III-a începe cu o exclamaţie retorică tipică limbajului popular “Aoleu ! ce foc de
dor” – care exprimă bucuria că va avea prilejul de a se alătura revoluţiei şi idealurilor lui
Tudor Vladimirescu.
Expresia populară “frunză verde păducel” marchează începutul strofei a IV-a, prin care se
sugerează atracţia pe care o aveau haiducii pentru mişcarea revoluţionară pornită de Tudor
Vladimirescu impotriva asupritorilor „cine-a merge după el?”. Alte trăsături sunt evideţiate în
continuare, trăsături pe care ar trebui să le aibă un om pentru a fi demn de armata acestuia:
ţintaş neîntrecut si curajos: „Care ştie să chitească, rândunica sa lovească “- călăreţşi luptător
priceput: „şi mai ştie de călare să se lupte-n fuga mare”- îndrăzneţ şi viteaz “şi mai ştie să
înoate vâslind Dunărea din coate”.
Ultima strofă reprezintă dorinţa arzătoare a haiducului de a-şi împlini menirea, idee
sugerată de exclamaţia retorică populară „Aoleo! mă arde focul (…)Aoleo! de rău, de bine”.
Prin acestea, haiducul exprimă bucuria şi dorinţa pentru care este în stare să suporte şi rău şi
bine, lăsându-se totuşi în voia sorţii, chiar dacă acest fapt presupune sacrificiul uman. Ultimul
vers evidenţiază starea de revoltă a românului, răzvrătit împotriva nedreptăţilor şi însetat de
libertate :”Ţipă sufletul în mine”.
Poezia degajă o notă de optimism, de înflăcărare tinerească, voinţa hotărâtă de a-şi pune
viaţa în slujba unui ideal. În text, autorul popular îşi exprimă propriile sentimente. Ca doină
de haiducie, acesta dezvăluie o parte din viaţa şi sentimentele haiducului, faţă de care autorul
anonim nutreşte o adâncă admiraţie.
Portretul tânărului haiduc, caracterizat prin tinereţe, curaj, pricepere în mânuirea
armelor reprezintă pentru popor un adevărat ideal de frumuseţe fizică şi morală.
Paleta artistică expresivă cuprinde, şi ea, modalităţile obişnuite ale liricii populare:
formula introductivă („frunză verde”), diminutivele („voinicel”, „mehedinţel”), enumeraţiile
(„sunt născut”, „şi-s scăldat”, „şi-s frecat cu busuioc”).
Limba populară (pe frunzi, maică, badea, şoiman, să chitească, să-mi cerc) aduce un plus
de autenticitate acestei poezii.
Deoarece exprimarea sentimentelor puternice ale autorului anonim se face în mod
direct, limbajul este expresiv, în text este prezentă vocea creatorului, sub forma eului liric, se
poate afirma că „Frunză verde magheran...” aparţine genului liric, fiind o doină.