Sunteți pe pagina 1din 113

STRUCTURILE POPULAŢIEI

Acest capitol va trata, în conformitate cu concepţia aici


adoptată, problematica legată de acţiunea câtorva variabile
structurante la nivelul populaţiei, tematică ce va fi abordată,
mai întâi, din punct de vedere al aspectelor formale, adică
din cel al analizei demografice, urmând apoi discutarea unor
chestiuni cu o mai mare relevanţă socială. Studiul de faţă
vizează doar acei factori de structură care intră în sfera cea
mai restrânsă a demografiei, fiind vorba mai exact despre
caracteristicile sex şi vârstă şi, într-o anumită măsură, de
starea civilă.
De multe ori autorii lucrărilor demografice de sinteză
nu rezistă tentaţiei de a lua în discuţie şi alte variabile, de
natură extrademografică, cum sunt cele socio-economice
precum ocupaţia, ramura de activitate, nivelul şcolar,
religia, naţionalitatea etc. şi mai ales cele geografice, ţinând
de distribuţia teritorială a populaţiei unei ţări, pe unităţi
administrativ teritoriale, pe medii (urban/rural) ş.a.m.d. Aşa
cum am mai precizat şi cu altă ocazie (Rotariu, 2003, p.17),
în opinia mea, aceste aspecte ies din câmpul demografiei
„pure” şi ţin de alte discipline cu care demografia oricum se
suprapune inevitabil. Fireşte că toate aspectele menţionate –
şi încă multe altele – sunt în relaţie cu factorul demografic,
fiind influenţate sau influenţându-l, şi de aceea ele nu vor fi
ocolite nici în lucrarea de faţă, însă evocarea lor se va face
sub un unghi bine precizat: ele neaparţinând câmpului
demografic propriu-zis nu vor fi abordate în partea de
„analiză demografică”; având însă puternice legături cu
fenomenele şi structurile demografice vor fi introduse (de
regulă ca variabile cu rol determinativ, de influenţare a
fenomenelor demografice) în secţiunile cu tentă descriptiv-
explicativă, adică în contextul „demografiei sociale” ori al
„sociologiei demografice”.
În secţiunea destinată tehnicilor demografice voi
prezenta doar cele trei variabile menţionate, chiar dacă
unele instrumente forjate în câmpul demografiei se pot
aplica şi altor fenomene din afara ei. De pildă, pentru că
pomeneam aici de variabila şcolaritate, se va înţelege că
structura după nivelul şcolar a populaţiei adulte este
rezultatul parcurgerii de către indivizi a treptelor (ierarhice)
ale sistemului de învăţământ, proces care se aseamănă cu
parcurgerea scării vârstelor. În fiecare moment, unii vor
„supravieţui” în sistemul şcolar, urcând treptele acestuia, în
vreme ce alţii vor abandona, ieşind din sistem. Luând o
generaţie de copii care intră în acelaşi an în clasa I, ea poate
fi urmărită cu tehnica tabelei, aşa cum s-a procedat la
mortalitate sau la primele căsătorii. În ciuda acestui
împrumut metodologic, nu cred că nivelul de şcolaritate
devine o variabilă demografică, chiar dacă, în plus de
analogia formală menţionată, el are şi o puternică influenţă
asupra fertilităţii, nupţialităţii şi chiar a mortalităţii.
Revenind la variabile demografice propriu-zise, mai
este de reamintit ceea ce spuneam şi în volumul anterior, şi
anume că, în logica adoptată de mine pentru a prezenta
corpul de cunoştinţe al demografiei, structura populaţiei,
după factorii menţionaţi, este privită ca fiind rezultatul
acţiunii pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă a
fenomenelor demografice. De pildă, structura pe vârste a
populaţiei este rezultatul conjugat al acţiunii fenomenelor de
fertilitate, mortalitate şi migraţie. Tot aşa, structura pe sexe
se constituie la un moment dat ca rezultat al evoluţiei
fertilităţii şi mortalităţii populaţiei în cauză precum şi
eventualei intervenţii selective a migraţiei. De aceea, am
preferat să tratez capitolul destinat structurilor după cele pe
care le-am consacrat fenomenelor demografice. Este evident
că această opţiune de structurare a textelor nu este perfectă,
întrucât şi în analiza fenomenelor demografice, a trebuit de
nenumărate ori să se facă referire nu doar la variabilele
vârstă, sex, stare civilă, ci chiar şi la modalitatea în care
populaţia este structurată după aceste criterii. Asta
înseamnă că nu avem o direcţionare precisă a lucrurilor,
structurile fiind nu doar rezultatul acţiunii fenomenelor, ci şi
condiţie pentru realizarea acestora şi chiar, uneori, factori ce
influenţează manifestarea reală a fenomenelor.
Aceste legături sunt invocate de numeroşii autori de
manuale, care încep tratarea problematicii demografiei cu
populaţia ca întreg şi cu structurile acesteia. Personal cred
că opţiunea mea se sprijină totuşi pe argumente mai multe şi
mai tari. N-aş vrea să-l invoc decât pe acela că intervenţia
structurilor populaţiei în manifestarea fenomenelor
demografice este privită, cel mai adesea, ca un factor
perturbator, accidental, de a cărei influenţă trebuie
„curăţită” manifestarea fenomenului ca atare. Deci, în
secţiunile care au avut ca obiectiv prezentarea fenomenelor,
acolo unde structura populaţiei a apărut, ea a jucat fie rolul
de „dat obiectiv”, ce trebuie luat ca atare (aşa cum este, de
pildă, şi volumul populaţiei la un moment dat sau cum este
efectivul iniţial al unei cohorte), fie de „element
perturbator”, ce trebuie înlăturat (cum s-a întâmplat, de
exemplu la compararea ratelor de mortalitate).
Urmează, în continuare, să înţelegem care sunt
mecanismele prin care populaţia se structurează, care este
deci contribuţia diferiţilor factori demografici la constituirea
componentelor structurale şi apoi, în partea secundă, să
discutăm impactul social al anumitor stări şi tendinţe de
structurare a populaţiilor.

1. Descrierea structurilor

Analizele de structură sunt, în general, analize


sincronice, privind întregul structurat într-un anume fel,
după unul sau mai multe criterii, la un moment dat. În cazul
demografiei, întregul este o populaţie bine definită şi
circumscrisă, iar momentul poate să fie orice tăietură pe axa
timpului. Cele mai frecvente momente utilizate în descrierea
demografică a structurilor sunt începutul anului (1 ianuarie
ora zero), sfârşitul anului (31 decembrie ora 24) sau mijlocul
anului (1 iulie). Cele mai simple calcule sunt cele pentru
începutul (sau sfârşitul anului, ceea ce e, în fapt, acelaşi
lucru) întrucât, pe de o parte, atunci vârsta coincide cu
generaţia şi, pe de alta, există o balanţă clară a naşterilor,
deceselor şi migraţiilor, evenimente care se contabilizează pe
ani calendaristici şi cu ajutorul cărora se recalculează
populaţia. Cât priveşte structura la mijlocul anului (care
joacă rolul de stare mijlocie, în cursul perioadei de un an
calendaristic, perioadă în care populaţia şi structurile ei se
schimbă necontenit), de multe ori aceasta se calculează doar
printr-o simplă medie aritmetică între starea iniţială şi cea
finală, fiind deci nu atât o populaţie la 1 iulie, cât o populaţie
medie. Utilitatea valorilor medii sau de la mijlocul anului se
vede în descrierea fenomenelor demorafice, aceste valori
fiind cele care intervin frecvent în calcularea unor indicatori
de intensitate (ratele, în special).
Un alt moment important pentru fixarea compoziţiei
structurale a populaţiei îl constituie datele calendaristice de
recensământ. Aceste momente nu coincid decât rareori cu
începutul sau finele unui an şi de aceea, pentru a se uşura
anumite analize, se recalculează, pe baza structurilor la
recensământ, situaţia la cea mai apropiată dată de început
(sfârşit) de an calendaristic faţă de care se plasează
momentul când s-a făcut înregistrarea. De pildă, în cazul
unui recensământ efectuat în luna martie, cum a fost la noi
cel din 2002, se va recalcula, pe baza evenimentelor
demografice curente, printr-o procedură de
proporţionalitate, populaţia pentru 1 ianuarie a anului
respectiv.

1.1. Structura pe vârste

În demografie, se utilizează mai multe sisteme de


clasificare a populaţiei pe vârste. Cea mai detaliată scală este
cea care exprimă vârsta în ani împliniţi1. Vom distinge astfel
populaţia de zero ani (P0), populaţia de un an (P1), populaţia
de doi ani (P2) etc. Cum spuneam mai sus, valorile acestea
sunt fie valori calculate la un moment dat, în sensul propriu
al termenului, adică luând o tăietură pe axa timpului, fie
1
Variabila vârstă este prezentă, în lucrările de demografie, sub două forme principale: vârsta în ani
împliniţi şi vârsta atinsă în cursul unui an. Aceasta din urmă desemnează, de fapt, generaţia căreia îi
aparţine un individ. De pildă, orice individ care a împlinit în anul 2000 vârsta de 10 ani aparţine
generaţiei 1990 şi, reciproc, toţi supravieţuitorii din generaţia 1990 împlinesc, în 2000, 10 ani. Din
acest motiv, în structurarea populaţiei la un moment t este preferabilă forma cealaltă, care conferă o
valoare variabilei sub formă de numere întregi: 0, 1, 2, ..., înţelegând că aceste valori subestimează
vârsta, valoarea reală fiind pe intervalul dintre două numere consecutive.
valori medii, atunci când prin „moment” înţelegem de fapt
un interval relativ scurt de timp, necesar pentru a evidenţia
manifestarea fenomenelor demografice.
Dacă, pentru interesele studiului, demograful nu are
nevoie de o asemenea clasificare fină, atunci el poate
proceda la o grupare a vârstelor, de pildă, pe intervale
cincinale:
- populaţie de 0-4 ani, P0-4;
- populaţie de 5-9 ani, P5-9;
- populaţie de 10-14 ani, P10-14;
etc.
Clasificarea cincinală este foarte des utilizată în analiza
fenomenelor demografice, întrucât, cu anumite excepţii,
aceste intervale sunt suficient de mici pentru ca variaţia
indicatorilor demografici în interiorul lor să nu genereze,
din cauza comasării vârstelor, erori prea mari. Uneori este
suficientă chiar o clasificare decenală, însă aceasta se
utilizează mult mai rar decât cea precedentă. Aşadar, se
poate, în principiu aprecia că, în lipsa unor date pe ani de
vârstă, e permis să se recurgă la intervale cincinale, dar,
dincolo de acestea, este mult prea riscant să se meargă pe
linia simplificării lucrurilor.
În fine, mai există o clasificare după vârstă, la care se
face apel nu atât pentru a obţine o scală utilizabilă în analiza
fenomenelor demografice, cât pentru a evidenţia modalitatea
de structurare, ca efect al factorilor demografici. E vorba de
diviziunea populaţiei pe grupe mari de vârstă, distincţie care
se foloseşte şi în alte domenii precum economia. De altfel,
cum se va vedea raţiunea acestei clasificări demografice este,
în fapt, economică şi socială. De obicei, se utilizează trei
asemenea grupe de vârstă, care poartă diferite denumiri,
dar, cel mai frecvent ele se numesc:
- grupa persoanelor tinere (copii),
- grupa persoanelor adulte,
- grupa persoanelor vârstnice (de vârsta a treia).
Valorile care delimitează aceste grupe nu sunt nici ele
întotdeauna aceleaşi: primul prag e plasat fie la 15 fie la 20
de ani, pe când al doilea se situează la 60 ori la 65 de ani. Aşa
se face că există practic patru variante diferite de clasificare
trihotomică a vârstelor:

Tineri 0 – 14 ani 0 – 19 ani 0 – 14 ani 0 – 19 ani


Adulţi 15 – 59 ani 20 – 64 ani 15 – 64 ani 20 – 59 ani
Vârstni 60 ani şi 65 ani şi 65 ani şi 60 ani şi
ci peste peste peste peste

Prima dintre aceste variante a fost folosită până de


curând în prelucrarea datelor în statistica demografică
românească şi uneori mai este şi acum folosită. De exemplu,
în publicaţia, în formă de CD-ROM a INS, dedicată
recensământului din 2002, în partea de comentarii şi analiză
a rezultatelor, se foloseşte această trihotomie, conform
căreia, la 18 martie 2002, tinerii sub 15 ani reprezentau
17,6% din populaţia ţării, adulţii între 15 şi 59 ani împliniţi
63,0%, iar vârstnicii de 60 de ani şi peste deţineau o pondere
de 19,4%. A doua şi a treia variantă de clasificare sunt
utilizate frecvent în statistica altor ţări, fiind regăsite adesea
şi în statisticile internaţionale (ONU, Eurostat etc.). Ultima
variantă menţionată are o circulaţie ceva mai redusă,
apărând doar în anumite statistici.
Oricare ar fi varianta utilizată, se vede că clasificarea
nu are la bază vreun temei demografic (doar pragul de 15
ani marchează, cum ne amintim de la fertilitate, capătul de
jos al intervalului de vârstă fertilă, însă nici 20, nici 59 şi nici
64 de ani nu sunt valori ce ar putea fi invocate pentru vreo
schimbare majoră de comportament demografic), ci, aşa
cum s-a spus, perspectiva este una economică, mai exact una
legată de forţa de muncă. În fond, s-a încercat să se
delimiteze, prin nişte praguri folosite în clasificările
cincinale din demografie, populaţia „în vârstă de muncă” de
cea care încă nu a atins această vârstă şi de cea care a
depăşit-o. Numai că limitele reale ale unei asemena
clasificări sunt mai greu de stabilit, ele fiind dependente de
legislaţia muncii din diferite ţări, precum şi de o serie de
caracteristici ale populaţiei (cea mai simplă fiind sexul), în
funcţie de care o persoană aparţine categoriei „în vârstă de
muncă” sau nu. Tocmai datorită acestei varietăţi s-a recurs
la nişte jaloane fixe; mai întâi s-a luat intervalul 15-59 ani,
apoi, mai ales datorită prelungirii duratei medii de
şcolarizare, vârsta inferioară s-a ridicat la 20 de ani iar, mai
apoi sau în acelaşi timp, datorită creşterii speranţei de viaţă
şi chiar a limitei de pensionare, pragul superior a urcat la 64
de ani.
Prin urmare, populaţia mijlocie este, convenţional
vorbind, considerată a fi în vârstă de muncă, adică cea care
formează segmentul activ2, aducător de venit, iar cea care

P0−14 + P60 +
Rd =
P15 −59
acoperă celelalte intervale, populaţia întreţinută sau
dependentă de prima. Conform acestei convenţii, se
calculează şi se interpretează raportul de dependenţă, Rd:
sau
sau
P + P65 +
Rd = P00−−14
19 + P65 +
Rd = P15 −64
P20 −64

raport care se exprimă, de obicei, în procente, arătând câte


persoane tinere şi vârstnice revin la 100 de adulţi. Valoarea
raportului de dependenţă se poate calcula şi cu cifre relative.
De exemplu, luând ponderile celor trei grupe de vârstă
menţionate mai sus, pentru populaţia României la
recensământul din 2002, obţinem:

Rd = (17,6+19,4)/63,0 = 37/63 = 0,587

adică 58,7%. Este bine de reţinut că, în fond, mărimea


raportului de dependenţă depinde doar de ponderea
populaţiei adulte (din grupa mijlocie de vârstă). În adevăr,
primul raport mai sus prezentat se poate scrie:

2
Nu e locul să intru aici în detalii privitoare la tipologiile populaţiei în relaţie cu activitatea şi ocuparea
sa. Cititorul va găsi în lucrările de specialitate distincţia cuvenită între o serie de concepte precum:
„populaţie în vârstă de muncă”, „resurse de muncă”, „populaţie activă”, „populaţie ocupată” etc.
1 − p15 −59
Rd =
p15 −59

unde cu p15-59 am notat proporţia grupei respective în totalul


populaţiei. Aceasta înseamnă că indicele respectiv nu se
modifică atunci când, de pildă, o diminuare a segmentului
tânăr este compensată de o dilatare a celui vârstnic.
Lucrurile se văd şi mai bine dacă observăm că raportul
de dependeţă se descompune în suma a două rapoarte:

p0 −14 p
Rd = + 60 +
p15 −59 p15 −59
sau

Rd = Rdt + Rdv
adică raportul dintre efectivul populaţiei tinere şi cel al
populaţiei adulte – numit raportul de dependenţă al tinerilor
– plus raportul dintre efectivul de vârstnici şi cel de adulţi –
raportul de dependenţă al vârstnicilor. Este limpede că o
eventuală creştere a uneia din cele două componente nu
conduce automat la o creştere corespunzătoare a raportului
de dependenţă, valoarea acestuia variind în concordanţă cu
suma celor două valori specifice şi care pot avea evoluţii
divergente.
Revenind la latura strict demografică a clasificării
trihotomice, voi mai sublinia doar faptul că ponderea
fiecărei grupe mari de populaţie este relevantă pentru starea
populaţiei (ca rezultat al devenirii, adică al acţiunii
îndelungate a fenomenelor demografice) precum şi pentru
capacitatea ei de a genera şi de a întreţine manifestarea
aceloraşi fenomene. De pildă, o pondere scăzută a tinerilor
este un indiciu că, într-o perioadă relativ scurtă, s-a produs
un declin al fertilităţii, noile generaţii apărute fiind mai
reduse decât altele mai vechi.
Această interpretare demografică – dar şi raţiuni ce ţin
de utilizarea forţei de muncă sau de implicaţiile sociale ale
structurii demografice – sugerează uneori că clasificarea
trihotomică clasică apare ca insuficient de fină, apărând
necesitatea „spargerii” uneia sau alteia din cele trei
componente. Aşa de pildă, pe site-ul de internet al Oficiului
Federal de Statistică din Elveţia3, am găsit la un moment dat
următoarea structură a populaţiei acestei ţări, pentru anul
1999:
0-19 ani – 23,2%
20-39 ani – 29,2%
40-64 ani – 32,3%
65-79 ani – 11,3%
80 şi peste – 4,0%
Iar Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice
(INSEE) al Franţei dă structura populaţiei acestei ţări, la
recensământul din 19994:
0-19 ani – 24,6%
20-39 ani – 28,1%
40-59 ani – 26,0%
60-74 ani – 13,6%
75 şi peste – 7,7%
Se vede că, în ambele cazuri se face uz de cinci trepte de
vârstă, clasificare obţinută din cea trihotomică prin
divizarea în două a vârstei mijlocii şi a celei superioare,
numai că limitele alese sunt altele în cele doă ţări. Statistica
elveţiană pleacă de la a doua variantă a clasificării
trihotomice, în vreme ce INSEE uzează de cea de a patra
variantă.
Denumirile pentru asemenea noi diviziuni încep să
devină consacrate: primul fragment al grupei mijlocii
formează „populaţia adultă tânără” iar al doilea „populaţia
adultă vârstnică”; primul fragment al populaţiei vârstnice se
poate numi „vârsta a treia”, dacă celuilalt îi vom zice
„vârsta a patra”. Din păcate, limitele sunt, cum se vede
schimbătoare, pentru că sunt încărcate de un mare grad de
convenţionalitate, ceea ce îngreunează comparaţia datelor.
În afara raportului de dependenţă, se întâlnesc şi alţi
indicatori sintetici legaţi de structurarea pe vârste a
populaţiei. Dintre aceştia, ar trebui amintită cu prioritate
vârsta medie a unei populaţii la un moment dat. Valoarea se
3
http://www.statistik.admin.ch/stat_ch/ber01/eu0107.htm
4
http://www.recensement.insee.fr/
obţine în mod firesc dacă înţelegem că în orice clipă se poate,
în principiu, realiza o distribuţie statistică a populaţiei după
vârsta atinsă de fiecare individ la momentul respectiv. O
clasificare după vârsta în ani împliniţi înseamnă o variabilă
statistică cu intervale de valori (0,1), (1,2) etc. cărora, pentru
calcului mediei li se atribuie o valoare mijlocie. Aşadar, dacă
frecvenţele (respectiv numărul indivizilor) ce corespund
acestor intervale sunt P0, P1, ... iar suma lor (adică populaţia
totală) este P, atunci vârsta medie se calculează ca orice
indicator de această natură, când se lucrează cu intervale de
valori:

∑ P ( x + 0,5)
x
x= x =0

Interpretarea indicatorului nu este deloc simplă; oricum el


nu spune despre o distribuţie statistică nimic mai mult decât
o face oricare valoare medie. În fapt, aici spune chiar mai
puţine lucruri interesante decât în alte cazuri, lucru vizibil şi
prin reticenţa demografilor în calcularea şi utilizarea acestui
indice. În esenţă, vârsta medie a populaţiei la un moment dat
este dependentă de (i) efectivele iniţiale ale diferitelor
generaţii care formează populaţia la acel moment, de (ii)
supravieţuitorii până în momentul respectiv ai fiecărei
generaţii şi de (iii) balanţa migratorie a generaţiilor
respective.
Uneori se întâlneşte în textele demografice dedicate
structurii pe vârste aşa-numitul indice de îmbătrânire a
populaţiei, care este un simplu raport între efectivul
populaţiei vârstnice şi cel al grupei tinerilor, în sensul
clasificării trihotomice menţionată mai sus. Cel mai adesea e
vorba de raportul:
P60+/ P0-14
sau de
P65+/ P0-14
valori exprimate în procente.
Reîntorcându-ne la ideea clasificării având ca substrat
problematica activităţii populaţiei, s-ar mai putea aminti aici
câţiva indicatori:
- indicele de reînnoire a populaţiei de vârstă activă (în
vârstă de muncă), obţinut prin luarea în considerare a
raportului între efectivul unei grupe de vârstă ce
caracterizează persoanele ce intră în activitate (de exemplu,
20-24 ani, pentru ţările dezvoltate, sau 15-19 ani) şi efectivul
uneia ce corespunde celor care ies din activitate (de pildă,
55-59 ani sau 60-64 ani);
- indicele de îmbătrânire a populaţiei în vârstă de muncă,
definit prin raportarea efectivului de adulţi vârstnici la cel
de adulţi tineri (exemplu: P40-59/P20-39);
- raportul de susţinere economică potenţial, care este, în
fapt, inversul raportului de dependenţă pentru vârstnici,
adică populaţia în vârstă de muncă supra populaţia
vârstnică (de pildă: P15-64/P65+);
- coeficientul de presiune (charge, în franceză)
parentală, calculat în ideea că persoanele de vârstă foarte
înaintată (de pildă, peste 85 de ani) reclamă sarcini sporite
de îngrijire care revin descendenţilor acestora, dincolo de
situaţia sistemului de asistenţă socială destinat acestei
categorii de vârstă; raportul este: P85+/P50-64.
Un alt indicator, având şi el calităţi expresive modeste,
este raportul copii/femei, mai exact raportul dintre numărul
copiilor de la 0 la 4 ani şi numărul femeilor de vârstă fertilă
(de la 15 la 49 sau 44 de ani). Este, în fapt un indicator ce
porneşte de la date de structură, dar care are, propriu-zis
vorbind, rolul de a indica nivelul de fertilitate a populaţiei.

1.2. Structura pe sexe

Variabila sex induce cea mai simplă clasificare, cea


dihotomică, fiecare persoană din populaţie fiind aşezată –
chiar dacă nu întotdeauna acest lucru e uşor de făcut – în
una şi numai una din cele două categorii: bărbat sau femeie.
La nivelul întregii populaţii (de volum P, să zicem), la
un moment dat, vom avea o subpopulaţie masculină (Pm) şi
una feminină (Pf). Aceste cifre absolute ne permit să
calculăm diverse valori relative, precum:

a) Proporţia sexelor:
- proporţia bărbaţilor
Pm
b=
P
- proporţia femeilor
Pf
f =
P
Cei doi indici sunt legaţi prin relaţia:
b + f =1
sumă care poate fi şi 100, atunci când ponderile se exprimă
în procente.
De exemplu, la 18 martie 2002, din cei 21.680.974
locuitori ai României recenzaţi, 10.568.741 erau bărbaţi şi
11.112.233 femei, ceea ce conduce la o proporţie a bărbaţilor
de 48,75% şi, deci, la una de 51,25% pentru femei. De
regulă, în populaţiile actuale, proporţia femeilor este mai
mare decât cea a bărbaţilor, situaţie care nu este totuşi
generală şi pe care o vom explica imediat.

b) Raportul de masculinitate/feminitate
Se obţine raportând numărul (proporţia) bărbaţilor la
numărul (proporţia) femeilor şi invers. Adică:
- raportul de masculinitate
Pm m
rm = =
Pf f
- raportul de feminitate
Pf f
rf = =
Pm m
Şi aceste valori se pot exprima în procente şi atunci primul
ne arată câţi bărbaţi revin la 100 de femei, iar al doilea câte
femei revin la 100 de bărbaţi. Cu datele mai sus pomenite, în
România anului 2002, avem 95,1 bărbaţi la 100 de femei şi
105,1 femei la 100 de bărbaţi.
De un interes deosebit se bucură, în demografie,
distribuţia pe sexe a nou-născuţilor, în decursul unui an
calendaristic. Aceştia nu formează o populaţie, ci sunt
rezultatul unei mase de evenimente petrecute în perioada de
referinţă. Formal, vom avea aceiaşi indicatori ca şi pentru
populaţii:

a) Proporţia sexelor la naştere:


- proporţia băieţilor
Nm
b0 =
N
- proporţia fetelor
Nf
f0 =
N
unde la numitor avem totalul născuţilor vii, în cursul anului,
iar la numărător, este efectivul băieţilor, respectiv, al fetelor.
b) Raportul de masculinitate/feminitate al naşterilor:
Ca şi mai înainte, se calculează:
- raportul de masculinitate al naşterilor:
Nm
RMN =
Nf
- raportul de feminitate al naşterilor:
Nf
RFN =
Nm
Şi aceste proporţii se exprimă, cel mai frecvent, în procente.
Dacă pe totalul populaţiei, predomină, în general,
persoanele de sex feminin, la naştere, avantajul este de
partea bărbaţilor. În adevăr, există o remarcabilă
regularitate (unii o numesc chiar „lege”), în sensul că
ponderea băieţilor este constant mai mare decât cea a
fetelor. Fără a avea de a face cu o constantă precum cele din
ştiinţele fizice, ponderea băieţilor se găseşte într-un interval
de valori a cărui limită inferioară este, pentru populaţii
mari, întotdeauna deasupra lui 0,5 (50%)5. Pentru fixarea
ideilor, se acceptă ca regulă faptul că raportul de
masculinitate al naşterilor este de circa 105, însemnând deci
5
În majoritatea cazurilor, pentru populaţii mari, raportul de masculinitate al naşterilor se află între 103
şi 107.
că la 100 de fete se nasc aproximativ 105 băieţi. Asta
înseamnă că valorile:
105
b0 = = 0,512
205
100
f0 = = 0,488
205

pot fi luate ca proporţii „normale” sau „aşteptate”, atunci


când nu cunoaştem datele respective sau procedăm la
calcule prospective.

1.3. Structura pe sexe şi vârste

Cele două variabile descrise până acum pot fi folosite şi


împreună, ceea ce, simplu spus, duce la evidenţierea
structurii pe vârste în mod separat la cele două categorii de
populaţie: bărbaţii şi femeile. Pentru descrierea cea mai
clară, se calculează proporţia bărbaţilor sau a femeilor în
cadrul fiecărei vârste sau categorii de vârstă.
Coroborând două din constatările cu cel mai mare
grad de generalitate în demografie, şi anume faptul că la
naştere regăsim mai mulţi băieţi decât fete şi aceea că
mortalitatea femeilor este mai redusă decât cea a bărbaţilor
la fiecare vârstă, începând chiar de la naştere, vom regăsi o
nouă regularitate demografică: la vârstele tinere predomină
persoanele de sex masculin, iar la cele înaintate dominaţia
numerică trece de partea sexului feminin. Pe ansamblu,
ponderea femeilor sau bărbaţilor va depinde de ponderea pe
care grupele de vârstă o au în structura populaţiei. O
colectivitate cu foarte mulţi copii şi cu o speranţă de viaţă
redusă va conţine mai mulţi bărbaţi decât femei sau, în orice
caz, o pondere mai mare de bărbaţi decât o populaţie cu
puţini copii şi mulţi bătrâni, ceteris paribus.
În fapt, urmărind, în populaţiile mari, proporţia
sexelor odată cu urcarea pe scara vârstelor, începând de la 0
ani, vom observa, în general, cum „dominanţa” masculină se
reduce treptat, ponderile celor două sexe apropiindu-se din
ce în ce mai mult, pentru ca, după un interval de relativă
egalizare, proporţia femeilor să o depăşească tot mai clar pe
cea a bărbaţilor, ajungând ca la vârstele mari diferenţa în
favoarea sexului „slab” să fie impresionantă. De pildă, la noi
în ţară, în ultimii ani egalizarea mai sus pomenită se face în
jurul vârstei de 40 de ani, ajungând ca printre persoanele de
85 de ani şi peste femeile să deţină o pondere de circa 65%.
Vârsta la care se produce echilibrul sexelor este variabilă,
după cum variabilă este şi ponderea femeilor la vârste mari.
Situaţia României apare, din acest punct de vedere, ca fiind
una de mijloc. Există ţări în care femeile devin majoritare la
vârste ceva mai mici, iar la cele înaintate ajung să deţină o
pondere mult mai ridicată decât se întâmplă azi la noi, după
cum există ţări cu o structură pe sexe mai echilibrată la toate
vârstele şi chiar situaţii în care bărbaţii sunt majoritari şi la
vârstele înalte.
Pentru a ilustra eterogenitatea situaţiilor şi a înţelege
mai clar că regularităţile demografice, atâtea câte există, se
manifestă ca situaţii tipice sau mijlocii ale unui număr de
cazuri, uneori de mare diversitate, să luăm cu titlul de
exemplu câteva situaţii relevante, chiar dacă datele nu sunt
de ultimă oră (tabelul 1). Am ales patru ţări, două europene
şi două asiatice, care evidenţiază tipuri diferite de situaţie.
India aparţine zonei în care se constată încă şi azi o
supramortalitate feminină la o mare parte din vârste, ceea
ce conduce la valori supraunitare ale indicelui de
masculinitate până după 80 de ani. Japonia şi Suedia aparţin
unui tip „normal” de ţări în privinţa diferenţei de
mortalitate între sexe, numai că prima se distinge prin
scăderea bruscă a indicilor de masculinitate după vârsta de
55 de ani (în anul de referinţă 1980!) fapt ce reflectă
pierderile de vieţi în cursul ultimei conflagraţii mondiale,
pierderi net superioare în rândul sexului bărbătesc. Un
acelaşi efect îl găsim şi în fosta Uniune Sovietică, numai că
aici acesta se suprapune şi cu o supramortalitate masculină
accentuată, adică mai ridicată decât în alte ţări cu un acelaşi
nivel general de mortalitate. Diferenţa aceasta însemnată de
mortalitate între cele două sexe conduce la situaţia ca la 100
de femei de peste 80 de ani să întâlnim doar 33 de bărbaţi,
adică circa un sfert din acest efectiv. Date mai recente (G.
Caselli, J. Valli, G. Wunsch 2001, p.40), arată că fenomenul
are azi o pregnanţă şi mai puternică, dacă luăm numai
teritoriul Rusiei. Astfel, în 1995, raportul de masculinitate al
populaţiei de 80 de ani şi peste era de 25%, iar cel al
populaţiei de 85 de ani de doar 21%, revenind, la această
ultimă grupă de vârstă, 202 mii de bărbaţi la 942 mii de
femei! Sau, cu alte cifre şi prin comparaţie, dacă în România
femeile deţin 65% din populaţia de peste 85 de ani, în Rusia
ponderea lor depăşeşte 82%.

Tabelul 2. Raportul de masculinitate (număr de bărbaţi


la 100 de femei) pe grupe de vârstă, în câteva ţări, în anul
1980
Grupa de Ţara
vârstă India Japonia Suedia U.R.S.S.
0-4 ani 106 106 105 104
5-9 ani 108 105 105 105
10-14 ani 108 105 105 104
15-19 ani 106 104 103 104
20-24 ani 106 103 111 105
25-29 ani 107 101 104 103
30-34 ani 107 101 104 100
35-39 ani 105 100 107 96
40-44 ani 105 100 104 94
45-49 ani 111 100 100 90
50-54 ani 115 97 98 79
55-59 ani 115 81 97 57
60-64 ani 112 77 95 53
65-69 ani 108 79 91 47
70-74 ani 104 78 82 46
75-79 ani 103 74 72 37
80ani şi 100 59 59 33
peste
Sursa datelor primare: United Nations (1982)

Structurarea simultană a populaţiei pe sexe şi vârste


conduce la o formă grafică de prezentare de foarte largă
circulaţie: piramida vârstelor. Acest grafic este, în fapt, o
dublă histogramă. Pe axa verticală este reprezentată vârsta
persoanelor ce compun populaţia la un moment dat;
intervalele de vârstă marcate prin segmente pe această axă
pot fi de un an sau reprezentând grupe cincinale de vârstă.
Pe axa orizontală este marcat efectivul populaţiei, în cifre
absolute sau relative (procente sau redus la un alt total sub
formă de număr rotund: 10.000, 100.000 etc.). Dubla
histogramă apare din aceea că efectivele de indivizi pentru
fiecare grupă de vârstă marcată pe axa verticală apar sub
formă de bare orizontale, îndreptate spre stânga, pentru
sexul masculin, şi orientate spre dreapta, pentru cel feminin.
Ceea ce trebuie neapărat subliniat aici este principiul
de bază al construcţiei oricărei histograme, ce constă în
aceea că efectivul de indivizi reprezentat de o bară
dreptunghiulară nu este proporţional cu lungimea acesteia, ci
cu suprafaţa ei. Asta înseamnă că dacă folosim, de pildă,
grupe de vârstă cincinale ca bază a dreptunghiurilor, atunci
lungimea dreptunghiului este doar a cincea parte din
efectivul grupei de vârstă respectivă. Spre exemplu, dacă în
grupa de vârstă 5-9 ani avem un efectiv de 1.000.000 de
bărbaţi, se va construi, spre stânga, pe segmentul de pe axa
verticală ce marchează acest interval de vârstă, un
dreptunghi a cărui lungime corespunde gradaţiei 200.000 pe
axa orizontală (şi nu celei de un milion).
În principiu, dacă în populaţie n-ar interveni
modificări în privinţa numărului de naşteri sau variaţii ale
mortalităţii ori influenţe ale migraţiei, figura rezultată ar
avea forma unei piramide (de fapt, triunghi, căci e vorba de
o figură plană) barele de la bază, corespunzătoare vârstelor
mai mici, fiind cele mai lungi şi, pe măsură ce se urcă pe
sacra vârstelor, ca urmare a mortalităţii, efectivele de
populaţie se „subţiază”. În realitate, rareori avem de a face
cu forme cât de cât regulate. Ceea ce intervine cu cea mai
mare influenţă în deteriorarea acestor forme este
modificarea fertilităţii: acest fenomen poate prezenta (i)
schimbări lente de intensitate şi atunci, de exemplu când
scade treptat fertilitatea, vom asista la restrângerea lungimii
segmentelor inferioare ale piramidei, care vor deveni chiar
mai scurte decât cele mediane sau (ii) schimbări bruşte, ceea
ce conduce la apariţia unor „goluri” în piramidă (când avem
de a face cu câţiva ani cu fertilitate mai redusă, cum este
cazul perioadelor de război) sau a unor „umflături”, ce
reflectă momente temporare de revigorare a fertilităţii.
Fiecare piramidă a vârstelor oferă o foarte sugestivă
imagine de sinteză asupra istoriei populaţiei respective pe o
perioadă de aproape un secol. Să luăm spre exemplificare
piramida vârstelor populaţiei României, aşa cum apare din
datele recensământului din 7 ianuarie 1992 (figura 1).
Urmărind situaţia de sus în jos, întâlnim mai întâi un gol în
jurul vârstelor de 73-76 de ani, vârstă ce aparţine
persoanelor născute în vremea primului război mondial.
Aici efectivele masculine sunt foarte reduse căci, în plus,
aceşti bărbaţi, ca şi cei din alte câteva generaţii apropiate de
ale lor, au fost afectaţi de pierderile de vieţi din cel de al
doilea război. Şi în perioada acestui din urmă război
naşterile au fost ceva mai reduse, fapt vizibil pe piramidă
prin golul de la grupele de vârstă 45-50 de ani; între cele
două goluri se evidenţiază generaţiile numeroase născute în
perioada interbelică. După război, fertilitatea revine la
valori ridicate vreme de câţiva ani şi piramida se lărgeşte în
jurul vârstei de 35 de ani; după aceea se produce o
restrângere a efectivelor, pentru ca să asistăm la un moment
dat la o bruscă lărgire, dată de naşterile excesive din anii
1967 şi 1968, care au urmat celebrului decret din 1966 de
interzicere a avorturilor. Următoarele două goluri şi
umflături corespund unor momente de relaxare sau de
înăsprire a măsurilor de control ale regimului comunist,
pentru ca restrângerea accentuată de la bază să reflecte
scăderea puternică a fertilităţii din anii 1990 şi 1991.
După un deceniu, la recensământul din 2002, piramida
are forma prezentată în figura 2 şi se observă deplasarea în
sus a tuturor formelor vizibile în 1992, la care se adaugă
efectul evenimentelor ultimului deceniu: o bază tot mai
îngustă a piramidei generată de menţinerea unei natalităţi
scăzute.
99
96
92
88
84
80
76
72
68
64
60
56
52
48
44
40
36
32
28
24
20
16
12
8
4
0
Femei Bărbaţi
Figura 1. Piramida vârstelor populaţiei României, la
recensământul din 7 ianuarie 1992
99

95

90

85

80

75

70

65

60

55

50

45

40

35

30

25

20

15

10

0
Femei Bărbaţi
Figura 2. Piramida vârstelor populaţiei României la
recensământul din 18 martie 2002

1.4. Structura după starea civilă

Starea civilă este o variabilă cu aplicabilitate mult mai


limitată, în demografie, comparativ cu sexul sau vârsta. De
asemenea, utilizarea ei ca factor explicativ sau perturbator
al fenomenelor demografice are sens doar în corelaţie cu
aceste două variabile, întrucât căsătoriile se contractează
doar de la o anumită vârstă, alta pentru fiecare sex, şi deci
trecerea de la statutul de celibatar la cel de căsătorit – de la
care poate apoi urma cel de văduv sau divorţat – este
dependentă de vârstă şi sex. Aşadar, luată ca atare,
structura după starea civilă a întregii populaţii nu ne spune
mare lucru. Este clar că toţi tinerii până la vârsta minimă
legală de căsătorie vor avea statutul de celibatar şi, prin
urmare, dacă acest segment de vârstă e mai bine sau mai
puţin bine reprezentat, asta va conduce la o pondere mai
mare sau mai mică a celibatarilor în totalul populaţiei. La
fel, mortalitatea diferită a persoanelor de sex masculin şi
feminin influenţează ponderea văduvilor; dacă diferenţa de
mortalitate este mai mare, atunci, ceteris paribus, proporţia
văduvilor în populaţie va fi mai ridicată, predominând
desigur văduvii de sexul cu mortalitate mai redusă – femeile,
de regulă.
Aceste considerente şi altele conduc la ideea că
structura după starea civilă devine interesantă doar pe
fragmente de vârstă şi sexe. Obţinem astfel informaţii
interesante despre formarea şi desfacerea căsătoriilor,
despre convieţuirea în cuplu conjugal la diferite vârste de
către bărbaţi şi femei precum şi alte aspecte ce pot fi corelate
cu starea civilă. Aşa de pildă, ponderea mai mare a
celibatarilor la vârste tinere (dar deasupra celei minime de
căsătorie) ne va indica o vârstă mai ridicată la căsătorie sau
chiar o nupţialitate mai redusă ca intensitate; la vârstele
înaintate (peste 50 de ani) ponderea celibatarilor este un
indicator al intensităţii celibatului definitiv. Etc.
Datele de recensământ referitoare la starea civilă,
mai exact cele care ne redau ponderea celibatarilor la fiecare
vârstă, ne ajută şi la a realiza o aproximaţie privind vârsta
medie la prima căsătorie, evident în condiţiile în care
calendarul căsătoriilor nu suferă schimbări foarte rapide, de
vreme ce un calcul pe date transversale vrea să redea o
situaţie de natură longitudinală. Acest mod de calcul, propus
prima dată de cunoscutul demograf J. Hajnal şi a fost
ilustrat, printre alţii, de G. Tapinos (1985). Ideea de bază
este aceea că vârsta la prima căsătorie a unei persoane este
egală cu numărul de ani trăiţi de acest individ în stare de
celibat, iar pentru un grup (generaţie) vârsta medie la prima
căsătorie este egală cu numărul mediu de ani de celibat ce
revine unei persoane care finalmente se căsătoreşte.
Parcurgând scara vârstelor, în pespectivă transversală,
vom putea calcula numărul de ani de celibat, ce revine unui
efectiv teoretic (generaţie fictivă) de 1000 de persone (femei,
de regulă), în conformitate cu proporţia celibatarelor la
fiecare vârstă. Pe scurt, calculul conţine următorii paşi.
1. Până la 15 ani, toate persoanele sunt celibatare; vom
avea deci :
15 ani x 1.000 = 15.000 ani de celibat
2. Între 15 şi 50 de ani, pentru fiecare vârstă sau grupă
de vârste avem o proporţie a celibatarelor care, dacă ne
imaginăm că urmărim o generaţie ne arată, în medie, pe
fiecare an de vârstă, câţi ani de celibat revin. Lucrând cu
grupe cincinale de vârstă, aşa cum se procedează cel mai
adesea, vom înmulţi cu 5 aceste proporţii, aduse la 1.000, şi
vom avea astfel, pentru fiecare grupă cincinală, numărul
anilor de celibat trăiţi de generaţia noastră fictivă.
Însumând valorile respective pentru toate intervalele
cincinale, de la 15 la 50 de ani, se obţine suma anilor de
celibat după 15 ani şi înainte de 50. Întrucât fiecare
proporţie se înmulţeşte cu 5, acesta va fi un factor comun şi
se poate face mai întâi însumarea şi apoi înmulţirea sumei cu
5.
3. Numărul anilor de celibat astfel obţinuţi se adaugă
celor de la punctul precedent şi se obţine totalul anilor de
celibat, de la 0 la 50 de ani, corespunzător celor 1000 de
femei. Numai că totalul rezultat în acest mod, revine atât
persoanelor care se căsătoresc precum şi celor care nu se
căsătoresc. Or, acestea din urmă trebuie scoase din calcul. E
nevoie deci să introducem o nouă ipoteză, referitoare la
celibatul definitiv.
4. Proporţia femeilor celibatare la 50 de ani este
considerată proporţia celibatului definitiv, în generaţia
fictivă de referinţă. Dacă datele sunt pe grupe cincinale, se
poate estima proporţia respectivă prin media aritmetică a
ponderilor celibatarilor în cadrul grupelor de vârstă aflate
în jurul lui 50: 45-49 ani şi 50-54 ani.
Proporţia celibatarelor la 50 de ani (calculată la 1000)
se înmulţeşte cu 50 (numărul anilor de celibat ce revine
acestui fragment din generaţie, până la 50 de ani) iar
valoarea obţinută se scade din suma obţinută la punctul
precedent. Se obţine astfel numărul anilor petrecuţi în stare
de celibat de către femeile care se căsătoresc. Numărul
acestora este 1000 minus proporţia (la mie) a celor definitiv
celibatare. Raportând valoarea anilor de celibat mai sus
calculată la acest efectiv de femei, rezultă o valoare medie
care, aşa cum am mai spus, poate fi interpretată ca vârstă
medie la prima căsătorie a unei generaţii fictive care
reproduce starea de moment luată în calcul6.

2. Starea şi evoluţia structurilor demografice

2.1. Structura pe sexe a populaţiilor

6
Voi realiza imediat o aplicaţie a acestei proceduri, pe datele ultimelor recensăminte din România, şi
atunci se va înţelege mai clar modul de calcul.
În ceea ce priveşte structura pe sexe a populaţiilor,
lucrurile se prezintă destul de simplu, atât referitor la
situaţia actuală, cât şi la evoluţia de-a lungul timpurilor.
Pornind de la cele două constatări fundamentale, menţionate
deja de mai multe ori, şi anume că la naştere avantajul este
de partea sexului masculin – în sensul că se nasc mai mulţi
băieţi decât fete – iar apoi, pe parcursul vieţii, el trece, de
partea celui feminin – în sensul că la fiecare vârstă, începând
chiar de la 0 ani, ratele şi probabilităţile de deces sunt mai
mari în cazul bărbaţilor – rezultă următoarea constatare cu
caracter general, regulă valabilă acolo unde structura pe
sexe nu a fost afectată direct de pierderi masive datorate
războaielor, de efectele migraţiei sau de comportamente
sociale puternic discriminatorii faţă de sexul feminin.

În populaţiile în care, din diverse motive, ponderea


persoanelor tinere este foarte mare, vom avea, pe ansamblu,
un indice de masculinitate supraunitar, în vreme ce acolo
unde vârstele înaintate deţin o pondere ceva mai ridicată,
situaţia se inversează, femeile devenind majoritare, în totalul
populaţiei.

Formularea de mai sus este destul de imprecisă, fiind,


de altfel, greu de precizat unde începe şi unde se termină o
anumită situaţie din cele două puse în evidenţă. Probabil că
cel mai bine este să prezint câteva date, pentru a ilustra
această relaţie. Spre pildă, cum am mai spus, în populaţia
actuală a României, ponderea sexului feminin a ajuns să
depăşească în ultimii ani valoarea de 51%, mai exact, la
recensământul din 18 martie 2002, din cei 21.680.974
locuitori, femeile erau în număr de 11.112.233, reprezentând
deci 51,25% din populaţie. Dacă ne întoarcem puţin în timp,
vom constata că, la recensământul din 1977, ponderea
respectivă era ceva mai mică, respectiv de 50,7%, pentru ca
în anii anteriori să regăsim din nou cifre mai ridicate pentru
femei, ca urmare a perturbaţiilor induse de cele două
războaie mondiale, care au pricinuit pierderi mai însemnate
în rândul bărbaţilor şi au ridicat astfel ponderea femeilor
(de exemplu, în 1948, acestea deţineau 51,7% din totalul
populaţiei). Dar, dacă mergem şi mai mult înapoi, pentru a
evita situaţia indusă de cele două conflagraţii mondiale, vom
putea constata că, de pildă, în Transilvania, provincie
pentru care avem date la îndemână, la finele secolului al
XIX-lea, când populaţia era net mai tânără, femeile erau în
minoritate, cu doar 49,7 procente din total.
La nivel mondial, la începutul mileniului trei, populaţia
are încă o structură tânără pe vârste, proporţia bărbaţilor
menţinându-se uşor deasupra celei a femeilor: circa 101
bărbaţi la 100 de femei. Dintre ţările mai importante, iată
câteva cu de indici de masculinitate superiori şi respectiv
inferiori lui 100, calculaţi după datele recente:

Raport de masculinitate sub Raport de masculinitate


100 peste 100
Argentina – 98 Bangladesh – 106
Belarus – 88 China – 106
Brazilia – 98 Egipt – 102
Germania – 96 India – 107
Japonia – 96 Iran – 103
Rusia – 88 Kuwait – 151
România – 95 Libia – 106
Ucraina – 86 Tunisia – 102
Statele Unite – 96 Taiwan – 105

Relaţia cu compoziţia pe vârste este evidentă şi nu


necesită alte argumente şi explicaţii. Aşadar, se poate afirma
că, dacă migraţia sau alte evenimente nu produc
dezechilibre substanţiale între persoanele de cele două sexe,
structura pe sexe a populaţiei totale apare ca fiind dependentă,
în bună măsură, de structura ei pe vârste.
Tot discursul acesta este valabil pentru populaţiile
cunoscute până de curând, respectiv pentru acele populaţii
în care proporţia sexelor la naşterea copiilor nu este
influenţată prin intervenţie umană, adică este cea naturală.
În cursul anilor 1980, apare însă un fenomen ce capătă o
amploare în mai multe ţări asiatice, inclusiv cele două puteri
demografice mondiale, China şi India: numărul băieţilor
născuţi la 100 de fete întrece clar media „naturală” de 105,
apropiindu-se de (şi uneori chiar depăşind) valoarea de 120
(Pison, 2004). Este clar vorba de o intervenţie de „dirijare” a
sexului, care însă nu poate fi actualmente realizată decât
eliminând, pe acest motiv, prin avort, copiii ce nu sunt
doriţi. Or, cum în aceste ţări (din Asia de Sud şi Est, dar şi
din zona Caucazului) urmaşii de sex masculin sunt mai
puternic valorizaţi, se produce o intervenţie împotriva celor
de sex feminin, acţiune făcută posibilă de mijloacele actuale
(ecografia, mai ales, datorită costului redus) de aflare a
sexului copilului la un moment în care se mai poate interveni
pe calea avortului. Situaţia se manifestă cu mai multă
claritate în perioada recentă7 din două motive: pe de o parte,
anterior nu exista posibilitatea pentru masa largă a
populaţiei de a afla înainte de naştere sexul copilului şi, pe
de alta, problema se pune cu mare intensitate în momentul
în care fertilitatea se reduce sensibil, căci, la o medie de 1-2
copii pe femeie, apare un risc real ca familia să nu aibă un
urmaş de sex masculin.
Consecinţele unui asfel de comportament sunt extrem
de serioase şi ele se vor amplifica, prin propagarea pe un
fragment tot mai mare al scalei vârstelor, dacă tendinţele
apărute în ultimele două decenii continuă. E suficient să
menţionăm doar impactul asupra căsătoriilor sau a formării
cuplurilor pe care un astfel de dezechilibru îl are dar şi
asupra reproducerii populaţiei căci, aşa cum subliniază şi
Pison, la un raport de masculinitate de 120 băieţi la 100 de
fete, este nevoie de o rată de fertilitate de 2,25 copii pe
femeie pentru reproducerea generaţiei şi nu de mai puţin de
2,1 cât e nevoie în condiţii obişnuite azi.

2.2. Îmbătrânirea demografică

7
Şi anterior în unele dintre aceste ţări raportul de masculinitate al naşterilor era mai mare decât în alte
părţi, numai că el apărea artificial ridicat, din cauza infanticidului feminin ascuns.
Pun sub titlul de mai sus întreaga problematică a
structurii pe vârste a populaţiei, privită în dimensiunea sa
temporală. În adevăr, procesul universal întâlnit la nivelul
tuturor populaţiilor pentru care avem informaţii statistice
fiabile este acela al îmbătrânirii ei, proces care, chiar dacă
nu posedă un moment bine precizat de declanşare, devine
evident odată cu scăderea nivelului natalităţii şi/sau al
mortalităţii. Majoritatea demografilor acceptă o definiţie
operaţională simplă a respectivului proces: este vorba de
creşterea ponderii populaţiei vârstnice în populaţia totală.
Singurele deosebiri între ei apar atunci când se alege pragul
de jos al grupului populaţiei vârstnice. Oricum, acesta nu
poate fi sub 50 de ani, dar, de regulă se face apel la cifrele
incluse în clasificarea trihotomică pomenită anterior, cifre ce
marchează pragul ultimei categorii de vârstă.

Prin urmare, pentru demografi, îmbătrânirea


populaţiei înseamnă, simplu, creşterea procentului reprezentat
de persoanele de 60 de ani şi peste – sau de cele de 65 de ani şi
peste – în cadrul efectivului total.

Fireşte că o astfel de creştere este însoţită mereu şi de


alte evoluţii: sporirea vârstei medii sau mediane a populaţiei,
scăderea procentuală a altui segment de populaţie etc. Mai
ales acest din urmă aspect trebuie privit cu atenţie, căci fiind
vorba aici de o modificare structurală, orice schimbare a
ponderii unui element induce automat modificarea în sens
invers a altui (sau altor) segment(e), de vreme ce mereu
totalul este de 100%. Cu alte cuvinte, putem asista, de pildă,
la o îmbătrânire a unei populaţii (creşterea procentului de
vârstnici) urmare a faptului că, într-o perioadă relativ
scurtă de timp, a avut loc emigrarea unui număr mare de
indivizi mai tineri, deteriorându-se efectivele celorlalte
grupe de vârstă. În acest caz, nu îmbătrânirea indivizilor e
responsabilă de îmbătrânirea populaţiei.
De altfel, mulţi demografi critică utilizarea termenului
de „îmbătrânire”, preluat ca atare din fanţuzeşte
(„vieillissement”), considerând că acesta induce mai multe
genuri de interpretări greşite: (1) pe plan tehnic, apare ideea
că fenomenul ar fi consecinţa doar a schimbărilor petrecute
în cadrul fenomenului de mortalitate, în special prin
prelungirea vieţii maxime a indivizilor sau creşterea
numărului mediu de ani trăiţi după împlinirea vârstei de 60
(sau 65) de ani; (2) pe planul consecinţelor sociale,
îmbătrânirea populaţiei este asimilată, ca efecte, cu
îmbătrânirea organismului uman (biologic), însemnând aici
degradarea funcţiilor vitale ale individului, reducera
mobilităţii, fizice şi psihice, a creativităţii şi capacităţii de
inovare etc., efecte care s-ar regăsi, sub o anumită formă, şi
la nivel social; (3) chiar din punct de vedere lingvistic se
introduce o confuzie între un proces – înaintarea în vârstă –
şi o stare – de îmbătrânire, cu o clară valorizare negativă,
motiv pentru care se exprimă părerea că englezescul
„ageing” este mult mai adecvat pentru a desemna acest
proces. În adevăr, şi dacă-i vorba de o persoană, nu orice
înaintare în vârstă e numită îmbătrânire (de pildă trecerea
de la 15 la 16 ani); cu atât mai puţin adecvată pare
terminologia vizavi de populaţii.
În ciuda acestor critici, termenul s-a impus ca atare şi
în română şi în franceză şi probabil şi în celelalte limbi
romanice şi trebuie folosit ca atare, pentru a nu bloca
comunicarea. Totuşi, denumirea este generatoare de confuzii
şi e nevoie de o atenţie sporită pentru a folosi conceptul aşa
cum este el definit în demografie şi nu în alte sensuri.

2.2.1. Descrierea procesului

Voi reveni la timpul potrivit asupra chestiunilor


semnalate mai sus. Deocamdată să înţelegem că
îmbătrânirea demografică este, în sensul strict al definiţiei,
un proces real şi indubitabil, vizibil în modul cel mai simplu
atunci când evidenţiem evoluţia structurii pe vârste a
populaţiei unei ţări sau dacă punem în paralel ţări cu situaţii
demografice foarte contrastante. Pentru prima comparaţie
am ales, mai întâi, ca ilustrare situaţia ţării noastre, la
câteva momente de timp (anii în cifre rotunde şi cei ai
ultimelor două recensăminte), începând din perioada
interbelică şi până în prezent. Datele sunt prezentate în
tabelul 3 şi ele sunt preluate din publicaţiile Institutului
Naţional de Statistică.

Tabelul 3. Structura pe grupe mari de vârstă a populaţiei


României, în perioada 1930-1999 (%)
Vâr Anul
sta 193 196 197 198 199 199 200 200
0 0 0 0 0 2 0 2
0-14 33, 28, 25, 26, 23, 22, 18, 17,6
5 1 9 7 5 7 3
15- 59, 61, 60, 60, 60, 60, 62, 63,0
59 1 1 8 0 8 9 8
60+ 7,4 10, 13, 13, 15, 16, 18, 19,3
8 3 3 7 4 9
Tot 100 100 100 100 100 100 100 99,9
al

Concluzia este imediată şi constă în faptul că ponderea


persoanelor de vârsta a treia creşte sensibil – începând de la
momentul iniţial – şi că această creştere este acompaniată de
o scădere a ponderii grupei tinere, în vreme ce populaţia
adultă nu cunoaşte decât modificări minore din punctul de
vedere al ponderii sale în totalul populaţiei.

Grupa de populaţie vârstnică sporeşte, în România,


mai ales după război, constatându-se aproape o dublare a
ponderii ei la începutul anilor 70. După aceea, se produce o
stagnare a creşterii, ce poate fi pusă pe seama măsurilor
pronataliste ale regimului comunist, în special cea privitoare
la interzicerea avorturilor din 1966, care au mărit
fertilitatea şi au contribuit la încetinirea ritmului
îmbătrânirii, lucrul fiind vizibil şi prin redresarea ponderii
tinerilor. În cursul anilor 80, după ce se epuizează efectele
„decretului” asupra grupei tinere, generaţiile
supradimensionate din 1967 şi 1968 intrând în grupa
mijlocie (grupă care, din cauza masivităţii sale, nu este
afectată de acest val decât cu vreo 2 puncte procentuale), se
reia ritmul îmbătrânirii corelat cu scăderea tinerilor, proces
ce se accelerează după 1989.
O imagine mult mai completă asupra desfăşurării
procesului de îmbătrânire o putem avea dacă luăm o
populaţie cu statistici demografice net mai vechi decât
România; este, de pildă, cazul Suediei, ţară pentru care
există nenumărate informaţii în domeniul ce ne interesează
aici încă din secolul al XVIII-lea. Preiau, după Eggerickx şi
Tabutin (2001, p. 12) un set de date foarte interesante,
aşezate în tabelul 4. Se observă cu claritate de aici că
procesul îmbătrânirii se declanşează mult mai târziu decât
perioada în care devin accesibile datele, şi anume în finalul
secolului al XIX, mai exact în deceniile 1880-1890, atunci
când începe să urce semnificativ atât ponderea celor de 65
de ani, respectiv 80 de ani, în totalul populaţiei, cât şi a celor
de la 80 de ani în sus în subpopulaţia vârstnică.
Evoluţia acestui din urmă aspect are, de fapt, două
etape: la începutul secolului al XX-lea se produce un mic salt
al ponderii octogenarilor în rândul vârstnicilor (trecere de la
10-12% la circa 16%), după care urmează o stagnare a
acestei mişcări până în anii 1970-1980, când brusc procesul
se declanşeză cu o viteză impresionantă: în ultimele patru
decenii ale secolului trecut ponderea octogenarilor suedezi în
rândul vârstnicilor (persoanele de la 65 de ani în sus)
aproape se dublează, trecând de la 16% la 29%.

Tabelul 4. Evoluţia îmbătrânirii populaţiei Suediei, între


1750-2000 şi proiectarea până în 2050, pe sexe

A % % celor de % celor de % celor de % Rapoa


nu cel 65 ani şi 80 ani şi 80 ani şi femei rte
l or peste în peste în peste în la (%)
su populaţia populaţia populaţia
b totală totală de 65 ani şi
15 peste
an Bă Fe To Bă Fe To Bă Fe To 65 80 65 65
i r- - tal r- - tal r- - tal an an +/ +/
în ba m ba m ba m i i 0- 15
po ţi ei ţi ei ţi ei şi şi 14 -
pu pe pe 64
- ste ste
laţ
ia
tot
al
ă
17 33 5, 7, 6, 0, 1, 0, 13 13 13 59 60 19 11
51 ,8 4 0 3 7 0 8 ,3 ,6 ,5
17 34 4, 6, 6, 0, 0, 0, 13 13 13 61 64 18 10
60 ,2 8 8 0 6 9 7 ,2 ,5 ,4
17 33 4, 6, 5, 0, 0, 0, 13 13 13 59 60 17 9
70 ,2 7 2 5 6 9 7 ,3 ,9 ,6
17 32 4, 5, 4, 0, 0, 0, 8, 11 10 58 64 15 8
80 ,0 2 5 9 5 6 6 2 ,7 ,7
17 32 4, 6, 5, 0, 0, 0, 8, 10 9, 58 64 17 9
90 ,0 7 1 4 4 6 5 2 ,3 4
18 32 4, 6, 5, 0, 0, 0, 7, 9, 8, 58 64 17 9
00 ,6 8 1 5 4 6 5 4 3 5
18 31 4, 5, 5, 0, 0, 0, 7, 11 9, 58 65 16 8
10 ,9 4 7 2 4 6 5 7 ,3 8
18 32 4, 6, 5, 0, 0, 0, 7, 8, 8, 59 64 17 9
20 ,1 6 1 4 3 5 4 0 6 0
18 35 4, 6, 5, 0, 0, 0, 8, 9, 9, 59 64 15 9
30 ,1 5 1 3 4 6 5 1 9 2
18 33 3, 5, 4, 0, 0, 0, 8, 11 10 60 66 14 8
40 ,9 9 5 7 3 6 5 5 ,2 ,1
18 32 3, 5, 4, 0, 0, 0, 9, 10 10 61 64 15 8
50 ,9 9 7 8 4 6 5 1 ,9 ,2
18 33 4, 6, 5, 0, 0, 0, 8, 10 10 59 65 16 8
60 ,4 4 0 2 4 7 5 5 ,9 ,0
18 34 4, 6, 5, 0, 0, 0, 8, 11 10 59 65 16 9
70 ,8 5 2 4 4 7 6 6 ,3 ,2
18 32 5, 6, 5, 0, 0, 0, 9, 12 11 58 66 18 10
80 ,6 1 6 9 5 9 7 7 ,9 ,5
18 33 6, 8, 7, 0, 1, 0, 9, 11 10 56 62 23 13
90 ,3 9 3 6 6 0 8 5 ,7 ,7
19 32 7, 9, 8, 0, 1, 1, 11 13 12 56 59 26 14
00 ,4 6 1 4 9 2 1 ,5 ,4 ,6
19 31 7, 9, 8, 1, 1, 1, 15 16 16 56 59 27 14
10 ,7 6 2 4 2 6 4 ,1 ,9 ,1
19 29 7, 9, 8, 1, 1, 1, 15 17 16 56 58 29 13
20 ,3 7 1 4 2 6 4 ,5 ,0 ,3
19 24 8, 10 9, 1, 1, 1, 14 16 15 55 58 37 14
30 ,8 4 ,0 2 2 6 4 ,6 ,3 ,6
19 20 8, 10 9, 1, 1, 1, 15 16 16 54 57 45 13
40 ,4 7 ,2 4 3 7 5 ,3 ,9 ,2
19 23 9, 10 10 1, 1, 1, 13 15 14 53 56 45 16
50 ,4 7 ,9 ,5 4 7 5 ,8 ,5 ,8
19 22 11 12 12 1, 2, 1, 15 16 16 54 56 54 18
60 ,0 ,0 ,9 ,0 7 2 9 ,6 ,7 ,2
19 20 12 15 13 1, 2, 2, 15 18 17 55 59 66 21
70 ,8 ,3 ,2 ,7 9 8 3 ,6 ,2 ,0
19 19 14 18 16 2, 4, 3, 16 22 19 56 64 87 26
80 ,1 ,6 ,6 ,6 4 2 3 ,6 ,2 ,8
19 18 15 20 17 3, 5, 4, 19 27 24 57 65 99 28
90 ,0 ,3 ,2 ,8 0 5 2 ,6 ,2 ,0
20 18 15 19 17 3, 6, 5, 23 32 28 57 65 97 27
00 ,2 ,0 ,8 ,5 6 4 0 ,8 ,1 ,7
20 16 17 21 19 4, 7, 5, 23 32 28 56 64 12 30
10 ,0 ,3 ,6 ,5 1 1 6 ,5 ,9 ,8 2
20 15 21 25 23 4, 7, 5, 21 29 25 55 63 15 37
20 ,1 ,0 ,2 ,1 4 3 9 ,2 ,2 ,5 3
20 15 23 27 25 6, 10 8, 28 36 33 55 61 16 43
30 ,8 ,3 ,6 ,5 7 ,1 4 ,8 ,6 ,0 1
20 15 24 29 27 7, 11 9, 29 38 34 55 62 17 47
40 ,4 ,8 ,5 ,2 4 ,2 3 ,7 ,1 ,3 6
20 15 24 29 26 8, 12 10 34 42 38 55 60 17 46
50 ,8 ,3 ,1 ,7 3 ,4 ,4 ,3 ,7 ,9 0
Cazul Suediei, coroborat cu cel al altor societăţi care au
produs date demografice de încredere în secolele XVIII-
XIX, ne sugerează ideea conform căreia, chiar dacă în
epocile mai vechi au putut avea loc unele schimbări în
structura pe vârste a populaţiilor, un proces ca cel despre
care vorbim aici nu este caracteristic decât unei faze târzii a
societăţilor moderne.
În privinţa extensiunii sale, putem spune că procesul
este general, el afectând puternic toate societăţile civilizaţiei
occidentale şi fiind deja iniţiat în restul ţărilor lumii. Lucrul
etse vizibil dacă revenim în prezent şi aruncăm o privire
asupra structurii pe vârste a tuturor populaţiilor, la nivel
naţional. De pildă România, cu toată evoluţia spectaculoasă
menţionată a procesului de îmbătrânire a populaţiei, nu
ocupă deloc o poziţie singulară. Ea se găseşte în „plutonul”
mijlociu-inferior al ţărilor europene, în sensul că cea mai
mare parte a ţărilor continentului nostru au un procent de
vârstnici ceva mai ridicat decât cel întâlnit în România, dar
există şi ţări aflate la nivelul nostru şi sub acest nivel. La
rândul ei, Europa este continentul cel mai îmbătrânit.
Pentru a ilustra în mod cât mai sintetic şi mai clar
situaţia actuală a îmbătrânirii populaţiei diferitelor ţări ale
lumii, am construit un tabel statistic (tabelul 5) cu cele 153
de ţări şi teritorii ce depăşesc un milion de locuitori. Ţările
au fost grupate pe continente precum şi în funcţie de
procentul persoanelor care au atins şi depăşit 65 de ani, pe
baza cifrelor prezentate de Gilles Pison (2001). Menţionez
că, fiind vorba de o estimare pentru chiar anul în care datele
au fost publicate, 2001, valorile procentuale sunt oferite în
cifre întregi. Să reţinem că ţara noastră figurează aici cu
13% populaţie ce depăşeşte vârsta de 65 de ani8, în timp ce
procentul respectiv la nivelul întregii Europe este de 15 iar
la nivel planetar de doar 7.

8
La recensământul din 2002, ponderea populaţiei de 65 ani şi peste, în România, era de 14,1%.
Tabelul 5. Distribuţia ţărilor lumii cu peste 1 milion de
locuitori, pe continente, în funcţie de ponderea populaţiei de
65 de ani şi peste

Contine Ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste Total


ntul (%)
1-3 4-6 7-9 10-12 13-15 16+
Africa 35 12 - - - - 47
74,5 25,5 100%
% %
Americ 2 14 3 3 3 - 25
a 8,0% 56,0 12,0 12,0 12,0 100%
% % % %
Asia 10 23 6 2 1 1 43
23,3 53,5 14,0 4,7% 2,3% 2,3% 100%
% % %
Europa - 1 2 5 18 9 35
2,9% 5,7% 14,3 51,4 25,7 100%
% % %
Oceania - 1 - 2 - - 3
33,3 66,7 100%
% %
TOTAL 47 51 11 12 22 10 153
30,7 33,3 7,2% 7,8% 14,4 6,5% 100%
% % %

Aşadar, la nivelul mondial, cea mai mare parte a


ţărilor lumii se află încă într-un stadiu incipient al
procesului de îmbătrânire demografică; continentul african
este de departe cel mai tânăr, nici una dintre ţările mai
importante de aici neatingând valoarea mediei mondiale
(7%) a ponderii vârstnicilor de 65 de ani şi peste. La polul
opus se află, cum spuneam Europa; din cele 10 ţări cu
pondere a vârstnicilor de cel puţin 16%, 9 se află pe acest
continent, în vreme ce dintre cele 22 cu ponderi între 13 şi 15
%, 18 sunt ţări europene. Doar trei state americane (SUA,
Canada şi Uruguay) ajung la 13% pentru ponderea
populaţiei de 65 de ani şi peste, şi două state asiatice ating
sau depăşesc această valoare: Georgia-13%, Japonia-17%.
De altfel, cu acest procent de vârstnici Japonia este, alături
de Suedia, Belgia, Spania şi Grecia, imediat în urma Italiei,
ţară care, cu 18% vârstnici, ocupă prima poziţie în
clasamentul mondial, contrastând cu ţări precum Kuwait-ul
şi Emiratele Arabe, care deţin recordul invers cu doar 1%
persoane de peste 65 de ani.
La acest succint tablou al situaţiei astăzi existente ar
mai fi de adăugat că evoluţia diferitelor populaţii aflate
acum în stadii similare de îmbătrânire demografică nu a fost
aceeaşi; mai exact, nivelele actuale au fost atinse în urma
unor procese care au avut durate şi ritmuri diferite. Iată, în
acest sens, după calculele mai vechi ale lui A. Sauvy9, anul în
care câteva ţări vest-europene au atins anumite procente de
sexagenari (tabelul 6).
Tabelul 6. Anul în care, în unele ţări occidentale,
procentul persoanelor de 60 de ani şi peste a atins anumite
valori.
Proporţia
sexagenari Franţa Suedia Marea Germania
lor Britanie
8% 1788 1860 1910 1911
10% 1850 1882 1925 1925
12% 1870 1912 1931 1937
14% 1931 1948 1938 1950
15% 1939 1950 1940 1954
16% 1947 1956 1952 1960
17% 1961 1959 1961 1962

De asemenea, sunt elocvente cifrele invocate de P.


Laslett şi P. Paillat (1999, p. 257) pentru câteva ţări
occidentale în anii 1880, adică din perioada în care

9
Informaţia e preluată dintr-o carte recentă – A. Sauvy (2000), p. 107 – ce cuprinde o culegere din
textele demografice ale autorului francez, în special din cunoscuta sa lucrare Théorie générale de la
population (1963, 1966). E interesant că titlul ales de realizatorul selecţiei – J.-C. Chesnais – vizează
chiar problematica îmbătrânirii demografice: La vieillesse des nations.
majoritatea dintre ele intră în tranziţia fertilităţii,
diferenţele între procentele de vârstnici fiind practic, aşa
cum se vede în tabelul 7, fără nici o legătură cu speranţa de
viaţă la naştere, influenţată decisiv atunci de mortalitatea
infantilă.

Tabelul 7. Proporţia sexagenarilor şi speranţa de viaţă la


naştere în câteva ţări occidentale, în anii 1880.
Ţara Anul Procentul populaţiei Speranţa de
de 60+ viaţă
Bărba Femei Total Bărba Femei
ţi ţi
Anglia şi 1881 6,94 7,81 7,38 44,2 47,5
Ţ.Galilor
Franţa 1881 12,00 12,62 12,31 40,8 43,4
Italia 1881 9,04 8,88 8,96 33,3 33,9
Spania 1877 7,81 7,88 7,83 33,8 35,7
Suedia 1880 8,44 10,25 9,37 48,5 54,1
Elveţia 1880 8,60 9,10 8,85 40,6 43,2

Aşadar, Franţa, plecată cel mai devreme pe drumul


îmbătrânirii, ca urmare a unei fertilităţi ce a intrat mult mai
curând în declin, se detaşează net de celelalte ţări la finele
secolului al XIX-lea, dar ea este ajunsă, în acest proces, la
începutul anilor 1960 de către ţările occidentale menţionate.
Dincolo de modelul general, e limpede că fiecare ţară
europeană a avut, în trecut, traiectoria sa proprie, iar astăzi
asistăm la o mare omogentizare a situaţiilor pe acest
continent. În adevăr, aşa cum se vede din tabelul 8, cu câteva
excepţii (Irlanda, Malta, Cipru) ponderea persoanelor de la
65 de ani în sus se situează, în anul 2000, pe un interval
destul de îngust, aproximativ de la 14 la 17%, graţie
evoluţiei convergente din ultima jumătate de secol.

Tabelul 8. Evoluţia ponderii persoanelor de 65 de ani şi


peste şi a vârstei mediane, în ţările europene în a doua
jumătate a secolului XX.
Ţara % persoande de 65 Vârsta mediană a
ani şi + populaţiei
1950 1975 2000 1950 1975 2000
RFG 9,4 14,3 16,2 34,6 35,2 41,1
Belgia 11,1 13,9 15,9 35,6 34,1 38,9
Danemarca 9,1 13,4 16,8 31,8 33,0 39,6
Spania 7,3 10,0 15,5 27,7 29,7 34,2
Franţa 11,4 13,5 15,1 34,5 31,6 37,3
Grecia 6,8 12,5 16,1 26,0 33,9 36,7
Irlanda 10,7 11,0 11,2 29,6 26,4 28,7
Italia 8,3 12,1 17,6 29,0 33,3 38,5
Luxebourg 9,8 13,1 14,8 35,0 34,4 40,3
Olanda 7,7 10,9 14,2 28,0 29,4 38,7
Portugalia 7,0 9,9 14,0 26,2 28,7 33,7
Regatul Unit 10,7 14,0 15,3 34,6 33,9 37,7
Austria 10,4 15,0 14,8 35,8 33,9 38,5
Elveţia 9,6 12,6 14,5 33,3 33,0 41,1
Finlanda 6,7 10,6 14,8 27,7 30,7 39,0
Islanda 7,7 9,3 11,8 26,5 25,4 33,4
Norvegia 9,7 13,7 15,3 32,7 32,5 38,1
Suedia 10,3 15,1 17,3 34,3 35,3 40,6
RDG 10,6 16,2 37,3 35,3 37,9
Bulgaria 6,7 10,9 15,9 27,3 34,0 36,4
Ungaria 7,3 12,6 14,3 29,9 34,2 38,0
Polonia 7,6 12,1 12,0 30,2 31,4 34,6
România* 5,3 9,6 12,2 26,1 30,5 32,7
Ex- 7,6 12,1 30,2 31,4 34,6
Cehoslovacia
Albania 7,0 4,5 5,8 20,6 19,5 25,4
Cipru 6,0 9,7 11,2 23,7 27,1 33,6
Malta 5,8 9,8 12,5 23,7 27,1 33,6
Sursa: P. Laslett şi P. Paillat (1999, p. 271)
*) Datele recente despre România sunt vizibil eronate.
La recensământul din 18 martie 2002, ponderea celor de 65
ani şi peste a fost, cum spuneam, de 14,1%, iar valoarea
mediană a vârstelor a atins, la acea dată, după calculele
mele, cifra de 35,1 ani, valori care arată un grad mai înalt de
îmbătrânire pentru ţara noastră decât lasă să se întrevadă
cifrele din tabel, chiar dacă acolo e vorba de anul 2000. Nu
am verificat sistematic cifrele altor ţări, doar în cazul
Suediei avem în tabelul 4 o cifră de control: 17,5% persoane
de 65 de ani şi peste, apropiată de cea de aici:17,3%.

Ţările ce formează aşa-zisa lume în curs de dezvoltare


urmează sau vor urma, probabil, şi ele o cale care să le
poarte la un moment dat spre o stare similară celei din ţările
actualmente dezvoltate. Pentru cele mai multe dintre ele,
procesul nu va fi vizibil decât peste 2-3 decenii. Altele, unde
lucrurile au evoluat mai rapid vor ajunge mult mai repede
aici. În funcţie de rapiditatea cu care s-a redus sau se va
reduce nivelul fertilităţii – elementul cel mai important în
procesul de îmbătrânire – se află şi durata fazelor de
îmbătrânire. De pildă, populaţia Chinei, ţară în care
măsurile susţinute de reducere a fertilităţii au fost foarte
eficiente, va trece de la o pondere a celor de 65 ani şi peste de
7% la una dublă, de 14%, într-un răstimp de 25 de ani, în
vreme ce aceeaşi tranziţie a durat 115 ani în Franţa, 85 în
Suedia, şi 66 în SUA. (Sandron, 2002 , p.39)

În descrierea procesului de îmbătrânire demografică,


s-a încercat marcarea anumitor momente, prin privilegierea
valorilor rotunde ale unor indicatori. Aşa de exemplu, s-a
urmărit definirea momentului în care într-o populaţie putem
vorbi de o „vârstă a treia”, adică determinarea perioadei în
care cantitativ vârstnicii devin o parte importantă a unei
societăţi. P. Laslett şi P. Paillat (1999) propun ca moment
definitoriu pentru naşterea vârstei a treia perioada în care se
îndeplinesc simultan două condiţii:
- raportul dintre supravieţuitorii la 70 de ani şi cei la 25
de ani (S75/S25 – cunoscut sub numele de „indicele lui
Laslett”) să depăşească valoarea 0,5, ceea ce ar corespunde
cu o speranţă de viaţă la 70 de ani de circa 10 ani şi
- ponderea persoanelor de 65 ani şi peste să fie de cel
puţin 10% (p.267).
În tabelul 9 este prezentată sitaţia Angliei, după cele
două criterii. Se vede că indicele lui Laslett rămâne, cu
variaţiile de rigoare, aproximativ la valoarea din 1591 până
în 1891, în sensul că mai puţin de 40% dintre persoanele de
25 de ani aveau şansa să ajungă la 70 de ani. După aceea,
indicele creşte, dar rămâne sub 0,5 până spre mijlocul
secolului al XX-lea când atinge valoarea critică şi cel de al
doilea parametru: 10% persoane de 65 de ani şi peste. De
atunci, adică din anii 1940-50, se poate vorbi, în Anglia, în
lumina criteriilor de mai sus, de „apariţia vârstei a treia”, ca
fenomen cu semnificaţie socială.

Tabelul 9. Evoluţia valorilor celor doi indicatori


(indicele lui Laslett şi procentul celor de 65 de ani şi peste)
utilizaţi de Laslett şi Paillat (1999, p. 268) pentru determinarea
momentului de apariţie a vârstei a treia în Anglia.
Ani S70/S25 Ani S70/S25 % 65 ani
+
Ambele Femei Bărbaţi Ambele
sexe sexe
1541- 0,292 1891 0,372 0,301
1545
1591- 0,348 1901 0,456 0,375 4,9
1595
1641- 0,325 1911 0,517 0,416 5,2
1645
1691- 0,310 1921 0,582 0,492 5,9
1695
1741- 0,297 1931 0,595 0,497 7,6
1745
1791- 0,338 1940 0,629 0,471 9,5
1795
1841- 0,391 1951 0,695 0,532 10,9
1845
1881- 0,374 1960 0,749 0,581 11,7
1885

O altă încercare de stabilire a unor repere pe parcursul


procesului la care ne referim şi care cred că merită
menţionată am găsit-o în lucrarea semnată de Eggerickx şi
Tabutin (2001), menţionată deja mai sus. Autorii cred că pot
stabili limitele care să marcheze începutul şi sfârşitul
procesului de îmbătrânire demografică. Ei utilizează doar
proporţia vârstnicilor şi consideră că procesul începe atunci
când populaţia de 65 de ani şi peste atinge pragul ponderea
de 5% din efectivul total şi se încheie când ajunge la 20%. În
fapt, obiectivul autorilor este acela de a evidenţia viteza
procesului de îmbătrânire, limitele alese fiind necesare
pentru a calcula durata acestui proces, care se dovedeşte
diferită în funcţie de timp şi loc.
Conform primei valori alese, procesul începe în Europa
în 1860, în America de Nord în 1935, în Japonia în 1952, în
China în 1982, iar în ansamblul Americii de Sud în 1991. Ca
repere mari, se apreciază că îmbătrânirea demografică a
început, în ţările dezvoltate, pe la 1880, iar în cele în curs de
dezvoltare în 1999, deci cu un decalaj de peste un secol!
Sfârşitul procesului, în sensul definiţiei de mai sus, se va
produce, ne spun autorii, în 2025 pentru ţările dezvoltate şi
în 2095 pentru celelalte, decalajul fiind de 7 decenii. Alte
detalii interesante se găsesc în tabelul 10.

Tabelul 10. Durata efectivă sau cea previzibilă pentru


trecerea proporţiei celor de 65 ani şi peste de la 5 la 10, de la
10 la 15 şi de la 15 la 20%
Regiuni şi ţări Anu Durata (în ani) Anul Durat
l cu pentru trecerea de la cu a
5% 5 la 10 la 15 la 20% totală
10% 15% 20% a
proce
sului
Europa 1860 108 33 21 2022 162
din care:
Franţa 1840 100 55 35 2020 190
Germania 1885 67 25 35 2012 127
Suedia 1855 91 28 37 2011 156
Italia 1868 97 24 18 2007 139
America de 1925 47 43 13 2028 103
Nord
Asia de Est 1979 33 15 10 2037 58
din care:
Japonia 1952 32 12 11 2007 55
China 1982 35 12 11 2038 56
Asia de Sud 2005 27 15 - ≈2100 ±100
din care:
India 2000 31 18 - ≈2080 ±80
America 2005 26 16 - ≈2070 ±65
Centrală
din care:
Mexic 2002 25 12 16 2055 53
Cuba 1960 42 15 12 2029 69
America de 1991 34 18 - ≈2080 ±90
Sud
din care:
Chile 1965 51 16 - ≈2070 ±100
Brazilia 1999 25 18 - ≈2080 ±80
Ţări în curs de 1999 32 29 - ≈2100 ±100
dezvoltare
Ţări dezvoltate 1890 80 32 20 2022 132
Total mondial 1947 75 31 - ≈2100 ±150
Sursa: Eggerickx şi Tabutin (2001, p.19)

În partea aceasta destinată descrierii procesului de


îmbătrânire am vorbit mai mult despre prezent şi trecut;
viitorul a fost surprins mai ales în cifrele unor tabele, acolo
unde s-au prelungit tendinţele recente. De asemenea, vor
mai apare cifre cu aparent caracter prospectiv în secţiunea
care urmează, deşi ele sunt aici folosite ca aspecte de
proiecţie care să explice relaţiile dintre anumiţi parametri
demografici şi nu în scop predictiv. Oricum, privind chiar şi
numai informaţiile cifrice din capitolul de faţă, ne putem
face o imagine asupra posibilelor schimbări în structura pe
vârste a populaţiilor, fie că e vorba de ţările în curs de
dezvoltare, care abia acum încep să perceapă problematica
vârstei a treia, fie de cele în care îmbătrânirea demografică a
devenit o prezenţă clară, de mai multă vreme.
O spectaculoasă evoluţie viitoare ni se înfăţişează dacă
luăm în considerare nu procentul vârstnicilor în întreaga
populaţie, ci dacă raportăm acest fragment la cel de vârstă
intermediară (raportul de dependenţă al vârstnicilor).
Schimbările care se prefigurează în următoarea jumătate de
secol sunt notaile, conducând în medie, pentru ţările cele mai
dezvoltate, aşa cum se vede în tabelul 11, la o dublare a
indicatorului.

Tabelul 11. Raportul de dependenţă a populaţiei


vârstnice (P65+/P20-64), în 2000 şi în 2050, în ţări din OCDE
Ţara 2000 2050
Austria 25 55
Belgia 28 50
Canada 20 46
Cehia 22 57
Danemarca 24 40
Finlanda 24 48
Franţa 27 51
Germania 27 53
Grecia 28 59
Irlanda 19 44
Italia 29 67
Japonia 28 65
Korea 11 45
Luxembourg 23 42
Olanda 22 45
Norvegia 28 50
Noua Zeelandă 28 50
Polonia 20 55
Portugalia 25 49
Regatul Unit 26 46
Spania 27 66
Statele Unite 22 38
Suedia 29 46
Ungaria 28 50
Media 25 51
(neponderată)
Sursa: Visco, 2001, p.18

Ideea sintetică cu tentă prospectivă pe care o putem


avansa acum – şi care va deveni mai inteligibilă după ce vom
descrie în continuare mecanismul îmbătrânirii populaţiei –
este aceea că, pe termen mediu (de 2-4 decenii) procesul
îmbătrânirii va continua practic în toate populaţiile lumii. În
ţările dezvoltate se va depăşi, probabil, pragul de 20% de
persoane cu 65 de ani şi mai mult în populaţia totală, prag
invocat mai sus, acesta apropiindu-se chiar de 30%; evoluţia
va fi mai lentă sau mai rapidă în funcţie de felul cum vor
arăta indicatorii de intensitate ai principalelor fenomene
demografice, în speţă cei de fertilitate şi migraţie. În ţările
cu o slabă proporţie de vârstnici există toate şansele ca
îmbătrânirea să continue şi pe termen lung, adică o jumătate
de secol sau mai mult. Fireşte că la acest orizont, orice
predicţie în domeniul socialului are puţine elemente de
întemeiere. Ar mai fi de subliniat că, în ţările în curs de
dezvoltare, chiar şi modestele sporuri procentuale ale
ponderii vârstnicilor pot fi însoţite de creşteri ale efectivelor
în cifre absolute mari sau în orice caz mai mari decât sunt în
momentul de faţă sistemele sociale din majoritatea acestor
state pregătite să le primească, generând probleme sociale
serioase, chiar pe termen mediu.

În loc de încheiere, pentru această parte descriptivă,


voi reproduce câteva dintre concluziile unui material de
sinteză (ONU,2002), elaborat pentru pregătirea celei de a
doua Adunări mondiale asupra îmbătrânirii, din 8-12 aprilie
2002, de la Madrid. Raportul ajunge la 4 concluzii
importante:
1. Îmbătrâniea populaţiei este un fenomen fără precedent,
care nu a avut echivalent în istorie. Ea se realizează prin
scăderea concomitentă a proporţiei tinerilor, care va fi
depăşită, până în 2050, de cea a vârstnicilor (60 ai şi peste),
pe plan mondial.
2. Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen universal, care
afectează pe toată lumea. Creşetra numărului vârstnicilor în
raport cu populaţia în vârstă de muncă are repercusiuni
directe asupra echităţii şi soldarităţii între generaţii.
3. Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen de mare
întindere, în măsura în care el are repercusiuni majore
asupra tuturor aspectelor vieţii umane.
4. Îmbătrânirea este un fenomen durabil. De la 8%, în 1950,
ponderea vârstnicilor de 60 de ani şi peste a urcat la 10% în
anul 2000 şi va ajunge la 21% în 2050.
La aceste patru concluzii majore, sunt adăugate şi
altele, dintre care spicuiesc următoarele:
- Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen practic ireversibil.
Reversibilitatea este doar teoretică, ea presupunând, aşa
cum se va vedea mai jos, schimbarea trendului fertilităţii
înspre o creştere spectaculoasă a acesteia, lucru improbabil
în viitorul previzibil.
- Este una dintre consecinţele tranziţiei demografice,
corespunzând trecerii de la o fertiltate şi mortaltate ridicate
la unele scăzute.
- Îmbătrânirea antrenează nu numai creşterea ponderii, ci şi
a cifrei absolute de vârstnici; faţă de 1950 de ani, numărul
persoanelor în vârstă, la nivel mondial, a crescut, în 2000, de
3 ori, ajungâd la 600 milioane; în următorii 50 de ani se va
mai produce o triplare, atingându-se aproximativ 2 miliarde.
- Creşterea numărului persoanelor în vârstă se face în ritm
de 2%, valoare care este mai mare decât cea a indicelui
creşterii populaţiei totale; ritmul va atinge cota maximă, de
2,8%, în medie pe Glob, în perioada 2025-2030, după care va
începe să scadă.
- Numărul şi proporţia vârtnicilor variază mult de la o
regiune a planetei la alta.
- Îmbătrânirea fiind mai rapidă în ţările în curs de
dezvoltare, ele vor avea mai puţin timp pentru adaptare.
- Vârsta mediană era, în 2000, de 26 ani, cu variaţii între 15
ani în Yemen şi 41 în Japonia. În 2050, va creşte la 36 ani,
variind de la 20 ani în Niger la 55 ani în Spania.
- Populaţia vârstnică ea însăşi îmbătrâneşte: grupa de la 80
ani în sus creşte în ritm de 3,8%, superior deci celui al
ansamblului vârstnicilor.
- Raportul de susţinere economică potenţial (P15-64/P65+) a
scăzut între 1950-2000 de la 12 la 9 şi va ajunge în 2050 la 4
persoane de vârstă activă pentru una de 65 de ani şi peste.
- Majoritatea persoanelor în vârstă sunt femei: în anul 2000,
proporţia femeilor pe plan mondial era: 50%, la grupa de
vârstă 40-59 ani, 55% la 60+, 65% la 80+ şi 83% la 100+.
- Sănătatea persoanelor se degradează pe măsura înaintării
în vârstă, ceea ce se traduce printr-o cerere sporită de
îngrijiri de lungă durată. Coeficientul de sarcină parentală
(charge parentale, în fr.), adică raportul: P80+/P50-64, era de
2% în 1950, 4% în 2000 şi 11% în 2050.

2.2.2. Cauzele demografice ale îmbătrânirii populaţiei

Chiar dacă, în descrierile de mai sus am invocat


anumite elemente explicatorii ale declanşării şi derulării
procesului de îmbătrânire demografică, este bine să reluăm,
la modul sintetic şi coerent, această explicaţie. Factorii de
natură demografică ce pot fi invocaţi în modificarea
structurii pe vârste, în general, şi în fenomenul îmbătrânirii,
în special, sunt mortalitatea, natalitatea/fertilitatea şi migraţia.
Fără a intra în chestiuni foarte tehnice, voi argumenta,
succint, câteva teze bine demonstrate în demografie, atât pe
bază de date factuale cât şi prin utilizarea unor modele
matematice de descriere a populaţiilor în evoluţia lor.
O primă abordare vizează descifrarea rolului celor
două fenomene demografice de bază, mortalitatea şi
fertilitatea, presupunând deci că migraţia este nulă.
Concluzia care rezultă pune în evidenţă faptul că, aşa cum se
întâmplă şi în alte privinţe, fertilitatea şi mortalitatea au
efecte inegale asupra structurii pe vârste, primul fenomen
fiind cu mult mai important, judecând după amplitudinea
consecinţelor sale. Sau, cu alte cuvinte, variaţiile în nivelul
mortalităţii n-au nici pe departe aceleaşi consecinţe asupra
structurii demografice pe care le au modificările fertilităţii.
Aşa cum se va vedea şi în capitolul destinat dinamicii
populaţiei, fertilitatea este, în genere, factorul activ, cel care
are o acţiune decisivă asupra mişcării demografice.
Revenind la îmbătrânire, concluzia mai sus anunţată
poate fi uşor confirmată dacă urmărim felul cum au evoluat
lucrurile de-a lungul ultimelor două secole, pentru care
există informaţii demografice consistente, sau plecând de la
nişte ipoteze de evoluţie ulterioară la care supunem
populaţiile actuale sau populaţii fictive. Probabil cel mai
convingător şi frapant este acest din urmă demers, dacă vom
adopta nişte ipoteze cu totul neobişnuite. Astfel, pornind de
la o populaţie actuală, se demonstrează că, în condiţii de
mortalitate şi fertilitate constante, aceasta tinde spre o formă
constantă a piramidei vârstelor, adică spre o structură pe
vârste constantă10. Fireşte că forma constantă despre care e
vorba depinde de valoarea parametrilor la care se manifestă
cele două fenomene (ratele de fertilitate pe vârste şi
probabilităţile de deces din tabela de mortalitate).
Schimbând aceşti parametri, se va modifica deci structura
pe vârste şi se va putea evidenţia exact influenţa fiecărui
parametru.
Una dintre cele mai năstruşnice ipoteze este să
presupunem că de la un moment dat nu mai moare nimeni
în populaţia noastră. Evident că atunci volumul populaţiei
(dacă fertilitatea nu e şi ea nulă) va tinde să crească spre
infinit, iar vârstele atinse de oameni vor fi din ce în ce mai
mari. Tocmai această creştere nelimitată precum şi
extensiunea, tot nelimitată, a intervalului de vârstă de la 60
de ani în sus ne face, la prima vedere, să credem că oricât ar
fi fertilitatea, atingerea idealului de nemurire înseamnă
automat creşterea ponderii persoanelor vârstnice, de vreme
ce grupa respectivă de vârstă se alimentează anual cu câte o
nouă generaţie de indivizi, fără să avem de a face cu vreo
ieşire din ea, aşa cum se întâmplă cu celelalte grupe de
vârstă, care pierd, în fiecare an, o generaţie, ce trece în
grupa superioară.
Prima constatare interesantă e că, în condiţiile de
constanţă a fertilităţii, chiar şi pentru populaţia
10
E vorba de aşa-numitele populaţii stabile, ce vor fi tratate într-un capitol viitor.
nemuritoare, structura pe vârste se stabilizează, deci că grupa
de 60 de ani şi peste va deţine o pondere constantă,
dependentă de nivelul fertilităţii. Conform unor calcule ale
cunoscuţilor demografi americani A. Coale şi N. Keyfitz,
menţionate de Tapinos (1985), p. 206-207, dacă indicele brut
de reproducere este în jurul valorii 3, atunci ponderea celor
de 60 de ani şi peste se stabilizează la 9,3% din totalul
populaţiei; dacă fertilitatea rămâne constantă la nivelul de
1,5 fete pe femeie, vârstnicii vor deţine 41,4% din totalul
populaţiei şi numai pentru populaţiile cu indice brut de
reproducere egal cu unitatea sau subunitar fragmentul de
vârstă de la 60 de ani în sus se va apropia de ponderea de
100%, aşa cum pare normal pentru intuiţia comună.
Aşadar, avem o a doua constatare interesantă, şi
anume că o fertilitate care asigură o bună reproducere a
populaţiei este suficientă pentru pune stavilă îmbătrânirii
nelimitate, indiferent cât se lungeşte viaţa speciei. Dacă
fertilitatea este mare, de circa 6 copii/femeie, aşa cum mai
întâlnim şi azi în unele ţări, populaţia respectivă, chiar
nemuritoare fiind, va fi mai tânără decât toate populaţiile
europene actuale.
Putem intra în acest „joc” cu un calcul aplicat la
populaţia României. Luând efectivul de 22,68 milioane
înregistrat la recensământul din martie 2002 şi introducând
în calcul următoarele ipoteze:
1. Din acel moment nu mai moare nimeni.
2. Lipseşte complet migraţia sau se compensează perfect
intrările cu ieşirile.
3. Fertilitatea se situează la un nivel constant de 5
copii/femeie (cu rate pe cele 7 grupe cincinale de vârstă
fertilă, între 15-49 ani, egale cu respectiv: 0,100; 0,250 ;
0,300 ; 0,250 ; 0,075 ; 0,020 ; 0,005)
Atunci:
- după 50 de ani, populaţia totală a Rmâniei va ajunge la 87
milioane, din care
- grupa 0-14 ani: 30,5 milioane, adică 35,0%
- grupa 60+ : 19,4 milioane, adică 22,3%;
- după 100 de ani, din totalul de 424,5 milioane de locuitori
- grupa 0-14 ani va deţine163,5 milioane, adică 38,5%
- grupa 60+ va fi format din 65,8 milioane, adică
15,5%.

Cu o fertilitate superioară, de 6 copii/femeie, se va


ajune, în aceleaşi condiţii:
- după 50 de ani, la 110,5 milioane, din care tot 19,4 milioane
vor avea de la 60 de ani în sus, reprezentând însă acum doar
17,6%;
- după 100 de ani, la 712,6 milioane, cu 78,6 milioane de
vârstnici, adică 11,0%
Reamintind că în 2002, ponderea vârstnicilor de la 60 de ani
în sus depăşea 19% din populaţia României, se vede clar
cum, chiar în ipoteza imortalităţii, populaţia „întinereşte”
după 50 de ani, la un nivel de fertilitate de 5 copii/femeie, şi
înainte de 50 de ani, cu 6 copii/femeie.

Acelaşi tip de impact poate fi detectat dacă trecem


acum la cifre reale, comparând populaţii cu fertilitate
diferită. Pentru a elimina pe cât posibil efectul mortalităţii, e
preferabil să găsim ţări cu speranţa de viaţă la naştere
având valori similare. O asemenea situaţie se întâlneşte dacă
punem faţă în faţă ţări din nordul Africii şi unele europene,
foste comuniste. Iată, în tabelul 12, câteva asemenea cupluri,
ce ilustrează etape diferite în procesul de îmbătrânire
demografică, corelate cu indici de fertilitate diferiţi. E clar
că ţările nord-africane sunt mult în urma ţărilor din zona
noastră geografică în privinţa îmbătrânirii (ponderi ale
vârstnicilor de 2-4 ori mai mici!), în vreme ce din punctul de
vedere al mortalităţii situaţiile sunt aproape sincrone11.

Tabelul 12. Cupluri de ţări cu niveluri similare ale


mortalităţii, dar cu valori diferite ale indicilor de fertilitate şi
de îmbătrânire demografică (în anul 2001)
11
N-am putut găsi valori de mortalitate mai apropiate şi pentru motivul că, având la dispoziţie şi
lucrând simultan cu două valori ale speranţei de viaţă – câte una pentru fiecare sex – apare vizibilă
deosebirea între zonele menţionate, în sensul că, în comparaţie cu ţările arabe din Africa de Nord, cele
din centrul şi estul Europei se caracterizează printr-un decalaj superior între mortalitatea femeilor şi cea
a bărbaţilor.
Ţara Indicele de Speranţa Speranţa Ponderea
fertilitate de viaţă, de viaţă, celor de 65
(copii/fem bărbaţi femei ani şi +
eie) (ani) (ani) (%)
Algeria 3,1 68 70 4
Bulgaria 1,2 68 75 16
Libia 3,9 73 77 4
Cehia 1,1 71 78 14
Tunisia 2,3 70 74 6
Croaţia 1,4 70 77 12
Sursa: G. Pison (2001)

Că situaţiile alese pentru ilustrare sunt relevante


rezultă şi dintr-o analiză mai generală. Dacă preluăm
informaţia prezentată de acelaşi G. Pison (2001) şi selectăm
cele 153 de ţări ale lumii cu peste un milion de locuitori, în
anul 2001, putem construi următoarele trei variabile:
x1 – ponderea populaţiei de 65 de ani şi peste
x2 – speranţa de viaţă la naştere (media aritmetică a
valorilor pe sexe)
x3 – indicele sintetic de fertilitate
Calculând coeficienţii simpli de corelaţie, se va obţine:
r12 = 0,667
r13 = -0,776
r23 = -0,821
Valorile sunt ridicate şi deci foarte relevante din punct de
vedere statistic. Prima corelaţie ne spune că odată cu
creşterea duratei vieţii (scăderea mortalităţii) ponderea
vârstnicilor sporeşte, lăsând deci să se întrevadă o influenţă
puternică a reducerii mortalităţii asupra îmbătrânirii
demografice. Ceilalţi doi coeficienţi au semn negativ şi valori
absolute ceva mai mari. Ei ne spun deci că îmbătrânirea se
corelează invers cu nivelul de fertilitate şi că fertilitatea şi
speranţa de viaţă sunt, la rându-le, puternic corelate negativ,
pe populaţia statistică formată de ţările lumii, în momentul
actual.
Calculând coeficienţii de corelaţie parţială se elimină
succesiv efectul celei de a treia variabile asupra relaţiei
dintre celelalte două. De exemplu, corelând ponderea
vârstnicilor cu fertilitatea, menţinând constantă speranţa de
viaţă, se obţine:
r13.2 = -0,536
deci o valoare destul de apropiată de cea iniţială (r13). În
schimb, dacă vom corela ponderea vârstnicilor cu speranţa
de viaţă, menţinând constantă fertilitatea, vom obţine:
r12.3 = 0,084
ceea ce înseamnă că practic influenţa nivelului mortalităţii
asupra îmbătrânirii demografice, la momentul actual şi la
nivelul ţărilor lumii, se anulează atunci când se controlează
variabila fertilitate. Diferenţa dintre influenţa celor doi
factori asupra îmbătrânirii este deci vizibilă, în
circumstanţele menţionate.
Se remarcă aşadar rolul fertilităţii în îmbătrânirea
demografică. El este chiar mai important decât lasă să se
înţeleagă valoarea coeficientului corelaţiei parţiale r13.2,
deoarece situaţia surprinsă în calculele de mai sus este una
de moment, în vreme ce îmbătrânirea e un proces, care se
desfăşoară în timp. Aşa de exemplu, există ţări ale lumii care
şi-au redus fertilitatea doar în ultimii ani, fapt care nu a
apucat încă să se materializeze într-o creştere masivă
ponderii vârstnicilor. De pildă, China cu o fertilitate de 1,8
copii pe femeie are doar 7% din populaţie cu vârsta de la 65
de ani în sus, în vreme ce Franţa, cu o fertilitate apropiată,
1,9 copii/femeie, are 16% vârstnici, adică o pondere de peste
două ori mai mare.
Un factor care îşi pune şi el amprenta asupra nivelului
îmbătrânirii demografice îl constituie migraţia. Acolo unde
întâlnim o imigraţie masivă, în care sunt angrenate de obicei
persoane în vârstă de muncă şi capabile să procreeze,
ponderea vârstnicilor este, ceteris paribus, mai redusă. Şi
invers, o emigraţie puternică a adulţilor diminuează şi
ponderea grupei mijlocii şi cea a copiilor, contribuind direct
la îmbătrânirea demografică. Exemplu de situaţii de acest
gen e mai greu de găsit la nivelul colectivităţilor naţionale,
unde influenţa migraţiei e mai puţin vizibilă din cauza
dimensiunii populaţiilor. Totuşi, pentru a ilustra primul caz
pomenit avem la dispoziţie ţările producătoare de petrol din
zona Golfului. Cum se ştie, prosperitatea acestora a atras un
număr imens de imigranţi, comparativ cu volumul
populaţiei autohtone, fapt care, în corelaţie şi cu o fertilitate
ridicată, induce o pondere a celor de peste 65 de ani de doar
1-2 procente din populaţia totală. Este cazul Arabiei Saudite,
Bahreinului, Emiratelor Arabe Unite, Kuweitului, Omanului
sau Quatarului. Omogenitatea aproape perfectă a zonei din
punctul de vedere al ponderii persoanelor de vârsta a treia
dispare dacă avem în vedere fertilitatea, care variază de la
2,8 copii în Bahrein la 6,1 în Oman. De asemenea, ponderea
redusă a bătrânilor contrastează cu lungimea vieţii, în
genere aceste ţări având o speranţă de viaţă mai ridicată
decât în România (între 72 şi 74 de ani, cu excepţia Arabiei
Saudite unde valoarea este spre 68 de ani); la un astfel de
nivel de mortalitate, ar corespunde, în mod normal, o
pondere a vârstnicilor mult mai ridicată12.
Situaţii inverse se regăsesc dacă luăm, de pildă, în
considerare unităţi teritoriale mai mici, cum ar fi, în cazul
României, anumite zone rurale puternic afectate de
migraţie. Astfel, abundă exemplele de sate unde practic
populaţia este în întregime formată din adulţi şi bătrâni. În
publicaţiile asupra Recensământului din 1992, găsim, în
volumul I, structura pe trei grupe mari de vârstă, pentru
toate comunele şi oraşele României. Nu e greu să alegem
câteva cu o pondere remarcabilă de bătrâni. Fără a căuta
prea mult, dăm, în judeţul Hunedoara, de comuna Bulzeştii
de Sus cu 44% populaţie de 60 de ani şi peste sau de Balşa,
cu 43%; în judeţul Cluj, comune precum Bobâlna, Corneşti
sau Recea-Cristur, au şi ele între 43 şi 45% populaţie
vârstnică.
Dincolo de aceste exemple, care se pot înmulţi oricât
spre a ilustra cât mai sugestiv rolul factorilor menţionaţi în
îmbătrânirea demografică, trebuie totuşi privilegiate
12
Dacă pentru cele 153 de ţări construim dreapta de regresie cu variabila dependentă, y, ponderea
persoanelor de 65 de ani şi peste şi cu variabilă independentă speranţa de viaţă la naştere (media celor
pe sexe), x, atunci obţinem ecuaţia:
y = -10,209 + 0,265x
Pentru o speranţă de viaţă de 72 de ani, rezultă o valoare calculată a lui y de 8,9, ceea ce înseamnă că
„în condiţii normale” aceste ţări ar trebui să aibă cam 9% din populaţie persoane trecute de 65 de ani,
cifră puternic contrastantă cu cea reală, de 1-2%.
metodele sistematice, care, prin situaţiile cvasiexperimentale
create, evidenţiază mult mai precis influenţa fiecăruia dintre
ei. Asemenea instrumente există şi ele sunt, în principal, de
două feluri: fie se utilizează modele matematice de populaţii,
adică modele strict formalizate, în care parametrii sunt clar
măsurabili, fie se recurge la o procedură ceva mai simplă ce
constă în a realiza simulări ale evoluţiei unor populaţii, în
condiţii specificate ale valorilor de mortalitate, fertilitate şi
migraţie.
Un exemplu, din rândul acestor din urmă procedee, a
fost cel invocat mai sus, prin introducerea ipotezei
nemuririi. Un altul, ceva mai aproape de realitate este
următorul. Pornind tot de la populaţia României, de data
asta în 1998, şi menţinând constante nivelul şi structura
mortalităţii, va rezulta, în absenţa migraţiei, o evoluţie a
structurii pe vârste, în decurs de un secol, dependentă de
nivelul fertilităţii, aşa cum se vede din tabelul 13, unde am
simulat două situaţii simple, de fertilitate constantă: a) cea
din 1998, adică 1,3 copii pe femeie şi b) una apropiată de
nivelul de înlocuire a generaţiilor, adică 2,1 copii pe femeie13.

Tabelul 13. Simularea modificării structurii pe vârste a


populaţiei României, în decurs de un secol, în două ipoteze de
fertilitate, pornind de la datele din 1998

Anii
Vâr 1998 2023 2048 2073 2098
ste Fertilitatea 1,3 copii/femeie

0-14 19, 19, 13, 13, 10, 10, 10, 10, 10, 10,6
1 1 3 3 9 9 7 7 6
15- 24, 16, 13, 13, 13,
29 8 62, 5 64, 9 54, 8 53, 9 53,9
30- 20, 6 23, 0 18, 3 18, 9 17,
44 5 3 7 1 9
13
Fără a emite vreo prtenţie de prognoză, consider totuşi că, pentru viitorul apropiat şi mediu, respectiv
pentru următoarele 2-3 decenii este destul de probabil ca fertilitatea să se mişte undeva între cele două
valori, fiind greu de presupus că vor exista condiţii de a depăşi nivelul de înlocuire a generaţiilor şi
fiind plauzibilă o trece peste nivelul de 1,3 copii, în condiţiile unor măsuri de politică demografică sau
familială consistente şi consecvente.
45- 17, 24, 21,
22, 22,
59 3 2 70 1
60- 14, 16, 25,
23, 23,
74 2 18, 9
22, 0
34, 3 35, 0 35,5
75+ 4,1 3 7
5,8 8 12, 4
9,8 12,
1 5
Tot 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
al
Fertilitatea 2,1 copii/femeie
0-14 19, 19, 19, 19, 20, 20, 20, 20, 20, 20,4
1 1 5 5 0 0 4 4 4
15- 24, 19, 19, 20, 20,
29 8 62, 8 60, 9 57, 1 58, 2 58,6
30- 20, 6 20, 8 20, 0 20, 3 19,
44 5 1 0 1 9
45- 17, 20, 17, 18, 18,
59 3 9 1 1 5
60- 14, 14, 16, 16, 15,
74 2 18, 6 19, 5 23, 1 21, 1 21,0
75+ 4,1 3 5,1 7 6,5 0 5,2 3 5,9
Tot 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
al

Concluziile sunt uşor vizibile. Menţinerea constantă a


condiţiilor iniţiale, marcate, în principal, de fertilitatea
foarte scăzută, are consecinţe clare asupra structurii pe
vârste, în sensul avansării îmbătrânirii demografice. Din
cauza configuraţiei vârstelor în anul de bază, 1998, se vede
că, în prima parte a perioadei de proiectare, grupele mari de
vârstă nu se schimbă foarte mult; modificările radicale apar
în al doilea sfert al secolului, când ponderea vârstnicilor
ajunge la aproape 35% şi scade cu 10 puncte procentuale şi
ponderea grupei medii. Mai departe, lucrurile se
stabilizează, aşa cum e firesc să se întâmple ca urmare a
constanţei condiţiilor de proiectare. Ar mai fi de menţionat
că, în aceeaşi ipoteză de fertilitate foarte scăzută, în primii
25 de ani ponderea populaţiei medii nu numai că nu scade,
dar şi sporeşte uşor, ceea ce înseamnă o ameliorare a
raportului de dependenţă (bonus-ul demografic). Totuşi,
structura internă a acestei grupe se modifică; ponderile
celor trei subgrupe distinse înăuntrul populaţiei adulte
practic se inversează. Altfel spus, chiar dacă grupa mijlocie
nu-şi modifică ponderea în total, populaţia îmbătrâneşte în
interiorul acestei grupe. Această constatare se regăseşte
aproape întotdeauna în astfel de etape ale evoluţiei
îmbătrânirii demografice.
A doua ipoteză conduce la o cu totul altă structură,
care manifestă o formă echilibrată, atât prin comparaţia
tinerilor cu cei vârstnici, cât şi prin distribuţia pe vârste în
interiorul populaţiei adulte. Îmbătrânirea în acest caz este
de mică amploare, iar ponderea tinerilor nu se mai reduce.
În ambele ipoteze, după 50 de ani îmbătrânirea
demografică se opreşte (fireşte, la niveluri foarte diferite)
ilustrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că procesul, ca
mişcare, este generat şi întreţinut de o scădere a fertilităţii şi
nu de un nivel scăzut al acesteia. De asemenea, este clar că o
redresare bruscă a fertilităţii, cu menţinerea ei constantă la
nivelul de înlocuire, nu va avea ca efect o întinerire a
populaţiei României, ceea ce înseamnă că, fără schimbări
revoluţionare (şi improbabile) ale nivelului de fertilitate,
ţara noastră este condamnată la continuarea procesului în
următoarele decenii; distanţa mare dintre primul şi al doilea
model sugerează că şi creşteri aparent modeste ale nivelului
de fertilitate ar putea preveni atingerea unui grad de
îmbătrânire ca cel prezent în primul model.

Importanţa fertilităţii comparativ cu cea a mortalităţii


în procesul de îmbătrânire se vede foarte clar dacă se
utilizează modele de populaţie, făcând să varieze simultan
cei doi factori şi observând consecinţele asupra structurii pe
vârste. Tocmai unui asemenea scop îi corespunde un calcul
prezentat într-o mai veche lucrare de sinteză elaborată sub
egida Naţiunilor Unite (ONU, 1978, p. 288). Informaţia este
reluată în tabelul 14 şi prezintă structura pe vârste a 24 de
situaţii de populaţii stabile, obţinute pornind de la 6 niveluri
de mortalitate şi 4 de fertilitate.

Tabelul 14. Structura pe vârste a modelelor de populaţii


stabile, pentru diferite niveluri de fertilitate şi mortalitate (în
%)
Indice Procentul din Indice Procentul din
brut de populaţie brut de populaţie
reprodu 0-14 15-59 60 reprodu 0-14 15- 60
cere ani ani ani şi cere ani 59 ani şi
peste ani peste
Speranţă de viaţă la naştere: Speranţă de viaţă la naştere:
20 ani 50 ani
1,0 ....... 14,8 68,3 16,9 1,0 ....... 17,8 60,7 21,5
2,0 ....... 28,9 64,0 7,1 2,0 ....... 34,2 57,2 8,6
3,0 ....... 38,5 57,6 3,9 3,0 ....... 44,6 50,9 4,5
4,0 ....... 45,2 52,4 2,4 4,0 ....... 51,5 45,8 2,7
Speranţă de viaţă la naştere: Speranţă de viaţă la naştere:
30 ani 60,4 ani
1,0 ....... 16,3 65,0 18,7 1,0 ....... 18,7 59,4 21,9
2,0 ....... 31,4 60,9 7,7 2,0 ....... 35,6 55,8 8,6
3,0 ....... 41,3 54,5 4,1 3,0 ....... 46,0 49,6 4,4
4,0 ....... 48,2 49,2 2,6 4,0 ....... 52,9 44,4 2,7
Speranţă de viaţă la naştere: Speranţă de viaţă la naştere:
40 ani 70,2 ani
1,0 ....... 17,0 52,6 20,4 1,0 ....... 19,5 58,6 21,9
2,0 ....... 32,9 58,8 8,3 2,0 ....... 36,8 54,7 8,5
3,0 ....... 43,1 52,5 4,4 3,0 ....... 47,3 48,4 4,3
4,0 ....... 50,0 47,3 2,7 4,0 ....... 54,1 43,3 2,6

Cifrele nu necesită foarte multe comentarii. Menţinând


constant nivelul de mortalitate (speranţa de viaţă la naştere),
se observă că ponderea vârstnicilor variază foarte mult,
saltul major fiind de la nivelul de o fată pentru o femeie la
dublul acestei fertilităţi. Menţinând constant nivelul de
fertilitate, practic lucrurile nu se modifică semnificativ. Doar
la indicele sintetic egal cu unitatea avem o uşoară creştere a
ponderii vârstnicilor, de la circa 17% la 22%. Pentru
nivelurile de fertilitate mai ridicate (cel puţin de la un indice
egal cu 2, respectiv 4 copii/femeie), regăsim concluzia din
exemplul cu populaţie nemuritoare: scăderea mortalităţii, în
limitele cuprinse în tabelul 9, nu modifică practic procentul
vârstnicilor. E interesant de observat din aceste modele cum
odată cu ridicarea speranţei de viaţă creşte şi ponderea
grupei tinerilor, scăzând cea a vârstei mijlocii. Oricum, la un
acelaşi nivel de mortalitate, vârsta mijlocie este cu atât mai
bine reprezentată cu cât fertilitatea e mai scăzută sau, altfel
spus, raportul de dependenţă creşte odată cu sporirea
fertilităţii.

Încercând o sinteză asupra influenţei diverşilor factori


demografici asupra structurii pe vârste, se pot afirma
următoarele. În ceea ce priveşte mortalitatea, aceasta are
două tipuri de influenţe diametral opuse. Într-o primă fază,
când speranţa de viaţă este scăzută, consecinţele reducerii
mortalităţii asupra structurii pe vârste merg net în sensul
„întineririi” populaţiei (adică al sporirii ponderii copiilor,
acompaniată de o cvasistagnare sau chiar de o scădere a
ponderii vârstnicilor). E uşor să ne imaginăm ce se întâmplă.
Cu o mortalitate infantilă de 150-250‰, la care se mai
adaugă numeroase decese până la vârsta de 15 ani,
populaţiile vechi pierdeau o bună parte, adesea jumătate,
din efectivele de copii. Scăderea mortalităţii în prima sa fază
se face cel mai puternic resimţită la aceste grupe de vârstă,
adică se materializează printr-o reducere a mortalităţii
infantile şi juvenile. Atunci, ceilalţi factori fiind presupuşi
constanţi, piramida vârstelor se îngroaşă la baza ei
„întinerind” structura populaţiei. O astfel de scădere a
mortalităţii este deci echivalentă cu intrarea de copii în
populaţie. Efectul acesta se menţine vreme destul de lungă;
doar după ce mortalitatea infantilă atinge cote foarte joase –
sub 10-15‰ – progresele pe linia reducerii mortalităţii se fac
simţite mai puternic la celelalte niveluri de vârstă şi deci pot
să ajungă să „dilate” piramida mai mult în partea sa
superioară.
Aşadar, doar populaţiile avansate, din punctul de vedere
al duratei medii de viaţă, cunosc, datorită scăderii mortalităţii,
o tendinţă de îmbătrânire; este cazul ţărilor dezvoltate actuale,
unde îmbătrânirea se produce (şi) prin vârful piramidei, adică
prin dilatarea efectivelor acestei zone de vârstă, ca urmare a
progreselor remarcabile pe calea reducerii ratelor de deces
respective. Influenţa mortalităţii în sensul amplificării
îmbătrânirii prin vârful piramidei vârstelor va fi de acum
încolo tot mai importantă, dat fiind că ţările civilizate au
redus la cote minime mortalitatea la vârstele tinere şi că e
foarte plauzibilă ipoteza continuării progreselor în viitorul
apropiat privitor la reducerea mortalităţii la vârstele adulte
şi înaintate, adică a creşterii speranţei de viaţă prin
prelungirea vieţii persoanelor în vârstă.
Oricât ar părea de exagerată insistenţa mea în
sublinierea ideii că efectele creşterii duratei vieţii asupra
îmbătrânirii demografice sunt limitate, nu voi înceta de a
repeta acest lucru şi asta din cauza confuziilor pe care
adesea le găsim în comentariile mai puţin specializate asupra
proesului aici descris. În adevăr, trebuie lămurit, pentru cei
care nu înţeleg aceasta, ideea de principiu că îmbătrânirea
demografică e un lucru şi creşterea speranţei de viaţă este
altceva. Acest din urmă proces se regăseşte cu claritate
interpretând datele din tabelele de mortalitate şi este ilustrat
de sporirea speranţei de viaţă la naştere şi la diferite vârste,
precum şi de creşterea numărului de supravieţuitori la toate
vârstele. Confuzia provine din interpretarea greşită a acestei
din urmă evoluţii, adică a faptului că, în cele mai avansate
ţări, peste 90 sau chiar 95% din efectivul iniţial al tabelei
supravieţuieşte la 60 de ani; dar regăsirea unui astfel de
efectiv de supravieţuitori nu înseamnă că în poulaţia reală
ponderea vârstnicilor ar avea sau ar tinde spre o asemenea
valoare. Chiar pornind de la tabelă, adică luând în calcul
ceea ce se numeşte o populaţie staţionară, se ştie că structura
pe vârste nu rezultă din coloana de supravieţuitori, ci din
cea a anilor trăiţi între două vârste, Lx, coloană care
prezintă cu totul alte efective şi ponderi.
Dacă mortalitatea are efecte limitate şi diferite la stadii
diferite ale evoluţiei ei, fertilitatea îşi menţine consecinţele la
cote importante şi mereu pe aceeaşi linie: scăderea fertilităţii
înseamnă reducerea numărului şi ponderii copiilor şi
creşterea ponderii grupei vârstnice. Grupa mijlocie îşi
păstrează, cum s-a văzut şi pe populaţia României, vreme
foarte îndelungată o pondere aproape constantă, procesul
îmbătrânirii constând în fapt într-o inversare a piramidei,
aceasta luând, la limită, forma unui triunghi cu vârful în jos.
Populaţia adultă îşi va inversa şi ea forma: dintr-un trapez
cu baza mare în jos, va ajunge la unul cu baza mare în sus,
aceasta însemnând, de fapt, o îmbătrânire a însuşi
segmentului mijlociu al populaţiei, chiar dacă ponderea ei se
menţine neschimbată. Evident că dacă procesul continuă
mult, va începe să se diminueze şi ponderea populaţiei
adulte; dacă fertilitatea se stabilizează, atunci şi structura
populaţiei se va stabiliza, în condiţii constante de mortalitate
şi fără migraţie; dacă fertilitatea continuă să scadă, se
înţelege că procesul de îmbătrânire continuă şi el. Repet deci
că, în condiţii de mortalitate şi migraţie constante, procesul de
îmbătrânire este întreţinut de scăderea fertilităţii şi nu de
nivelul ei (scăzut). Desigur că o fertilitate stabilă scăzută,
cum este cea actuală din România, generează, într-o primă
etapă, o îmbătrânire, dar, dacă parametrii fertilităţii nu se
mai modifică, procesul se opreşte la un moment dat (cam
după 50 de ani).
Efectul migraţiei asupra structurii pe vârste este cel
deja schiţat. O emigraţie puternică, generată de factori
economici (condiţii de viaţă, locuri de muncă etc.), afectează
mai puternic populaţia medie (uneori şi copiii, dacă are loc o
migraţie a familiilor în întregimea lor); ea provoacă
reducerea fragmentului fertil, care apoi induce scăderea
numărului de naşteri, deci, în timp, îmbătrânirea populaţiei.
În ţările de imigraţie, efectul este invers, ceea ce se poate
remarca şi direct urmărind situaţia diverselor ţări europene,
de exemplu. Ţările occidentale, beneficiare ale unei imigraţii
semnificative în ultimele 3-4 decenii, sunt aproximativ la
acelaşi nivel de îmbătrânire cu cele est-europene (cu unele
excepţii), chiar dacă scăderea fertilităţii în primele datează
de mult mai mulţi ani.

2.2.3. Consecinţele schimbării structurii pe vârste a


populaţiilor

În privinţa consecinţelor demografice şi sociale ale


îmbătrânirii populaţiei s-au scris nenumărate tomuri şi s-au
lansat cele mai dramatice profeţii. Problema este într-adevăr
complexă şi este dificil de a face chiar şi numai un bilanţ
complet al ipotezelor avansate. Cu atât mai puţin se pot
emite pretenţii de a prezice cu acurateţe şi concretitudine
efectele ce vor fi vizibile doar în anii următori. Bineînţeles că
amploarea şi chiar natura consecinţelor depind de ritmul în
care se va derula în continuare procesul, de nivelurile atinse
la un moment sau altul. Or, şi aceste lucruri sunt greu de
prevăzut. Totuşi, aşa cum am mai spus-o, o cvasicertitudine
există; e vorba de faptul că, la scară mondială, procesul de
îmbătrânire va continua. Această tendinţă generală, medie,
este, în fapt, rezultanta unor evoluţii specifice diverselor
zone demografice, care pot avea dacă nu direcţii divergente,
atunci ritmuri foarte diferite.
S-a văzut că în ţări precum România, care au cunoscut
o scădere bruscă a fertilităţii după 1990, chiar dacă se va
asista în continuare la o stabilizare a nivelului fertilităţii,
vom fi martori, pentru o perioadă de timp de câteva decenii,
la sporirea ponderii vârstnicilor, în condiţii constante de
mortalitate. Fireşte că există toate şansele ca reducerea
mortalităţii la vârstele înalte să devină şi aici o realitate
palpabilă, aşa cum s-a întâmplat în ţările occidentale, ceea ce
va prelungi şi accentua acest proces.
Pentru ţările din vestul continentului european, aflate
într-un proces mai lung şi mai lent de îmbătrânire, lucrurile
se configurează, de asemenea, destul de clar pentru anii ce
vin. Generaţiile mai numeroase născute în perioada de baby-
boom vor începe, rând pe rând, să depăşească grupa mijlocie
de vârstă şi să îngroaşe pe cea de a treia; de asemenea, e
plauzibilă o continuare a reducerii mortalităţii la vârstele
mari şi, chiar dacă în unele ţări fertilitatea se va redresa
puţin, e greu de crezut că, pe ansamblul ţărilor vest-
europene, se va produce un puternic reviriment al
naşterilor, care să contrabalanseze influenţa celorlalţi factori
şi să oprească procesul de îmbătrânire.
Ţările mai puţin dezvoltate vor continua probabil să-şi
reducă fertilitatea şi, aproape inevitabil, vor cunoaşte o
creştere a ponderii vârstnicilor, care actualmente este, aşa
cum s-a văzut, foarte joasă. Îmbătrânirea acestora este deja
amorsată şi ea va continua chiar dacă fertilitatea nu se
reduce în continuare într-un ritm foarte accentuat.
Ponderea mare a acestor ţări în populaţia mondială este
determinantă pentru valoarea indicatorilor demografici la
scara planetară. Or, cum este puţin plauzibil ca ele să-şi
schimbe traiectoria pe care s-au plasat (cea de reducere a
fertilităţii) şi cum vor fi şi ele, într-o anumită măsură,
beneficiare ale progreselor medicale în tratarea bolilor
degenerative, îmbătrânirea demografică – a lor şi deci a
planetei noastre în ansamblu – pare un proces aproape cert,
indiferent dacă în zonele cu fertilitate scăzută rata naşterilor
se va stabiliza sau chiar redresa.

Privitor la consecinţele acestui proces, este bine să se


facă distincţia între consecinţele strict demografice şi cele
care privesc fenomene ce ies din câmpul acestei discipline.
Consecinţele demografice ale schimbării structurii pe
vârste, în sensul mai sus descris, sunt relativ puţine, întrucât
chiar dacă îmbătrânirea se poate include într-un lanţ de
determinaţii reciproce între factorii demografici, fiind deci
nu doar efectul unor astfel de manifestări ci şi generatoare
de asemenea consecinţe, totuşi, în esenţă acest proces se află
spre capătul lanţului, în sensul că mai curând suportă
influenţele celorlalţi factori demografici decât generează
efecte proprii.
Ceea ce poate fi pus cu certitudine pe seama
schimbărilor structurale de vârstă este modificarea unor
indicatori demografici cu impact asupra dinamicii populaţiei,
cum sunt, de pildă, ratele brute de natalitate şi, mai ales, de
mortalitate. În adevăr, în condiţii de rate specifice pe vârste
constante, de mortalitate sau de fertilitate, o schimbare a
structurii populaţiei modifică, aşa cum s-a văzut la tratarea
fenomenelor demografice, ratele brute ale celor două
fenomene. Dacă are loc o îmbătrânire atunci, eo ipso, va
creşte rata brută de mortalitate; de asemenea, când
îmbătrânirea presupune şi modificarea structurii pe vârste a
populaţiei mijlocii, adică reducerea fragmentelor tinere, cele
mai fertile, ale acestei categorii de populaţie, atunci vom
asista şi la o reducere a volumului de naşteri (în condiţii
constante de fertilitate) şi la scăderea ratei brute de
natalitate. Scăderea acesteia şi/sau creşterea ratei de
mortalitate înseamnă o influenţă negativă asupra sporului
natural şi deci, dacă facem abstracţie de mobilitatea
teritorială, o influenţă similară asupra creşterii populaţiei.

Perspectivele menţionate privind îmbătrânirea


populaţiei justifică preocupările serioase, care încep să se
facă simţite în dezbateri de mai mare amploare începând din
anii 1980, pentru consecinţele social-economice ale
respectivului proces, preocupări vizibile în ultima vreme şi
la nivelul unor organisme internaţionale, cum ar fi O.N.U.
sau Uniunea Europeană. Se organizează conferinţe cu înaltă
reprezentare internaţională14, se realizează proiectări demo-
economice, se discută soluţii. În toate aceste dezbateri, se
evidenţiază cu claritate o poziţie pesimist-catastrofică,
adoptată chiar de unele organisme naţionale şi
internaţionale şi sprijinită pe plan teoretic de o serie de
demorafi, între care se distinge un curent dominant al şcolii
franceze. Într-adevăr această recunoscută şcoală de
demografie a manifestat şi manifestă de mai bine de un secol
o activă orientare pronatalistă, curentul fiind jalonat, în
trecut, cu nume prestigoase precum P. Leroy-Beaulieu, A.
Dumont, Adolphe Landry, Alfred Sauvy etc. şi având, în
14
În 1982 are loc la Viena Prima Adunare mondială asupra îmbătrânirii, care adoptă un „Plan de
acţiune internaţional asupra îmbătrânirii”; în 1991 sunt promulgate cele „Optsprezece principii ale
Naţiunilor Unite pentru persoanele în vârstă” (rezoluţia 46/91); în 1992, Adunarea Generală adoptă
„Proclamaţia asupra îmbătrânirii”, în care se decide a se celebra, în 1999, Anul internaţional al
persoanelor în vârstă, sub deviza „O societate pentru toate vârstele”; o A Doua Adunare mondială
asupra îmbătrânirii s-a ţinut la Madrid, între 8-12 aprilie 2002, unde s-a adoptat un „Plan de acţiune
internaţional asupra îmbătrânirii revizuit”.
prezent, un nucleu puternic în cadrul INED, reprezentat de
cele mai de seamă nume de cercetători activi din citadela
pronatalistă de pe Boulevard Davout. În scrierile acestora se
creionează un viitor sumbru, dacă nu pentru omenire în
ansamblul ei, cel puţin pentru civilizaţia occidentală, unul
dintre elementele definitorii ale respectivei situaţii fiind şi
îmbătrânirea populaţiei. Desigur, aşa cum menţionam mai
sus, discuţii ample pe plan mondial despre îmbătrânire
înregistrăm doar de câteva decenii, dar ideea se regăseşte în
scrierile demografilor francezi încă din perioada interbelică.
Lucrurile se liniştesc oarecum, chiar şi în Franţa, în anii de
după război, în contextul redresării natalităţii, şi abia
declinul drastic al fertilităţii din ultima vreme şi perspectiva
ieşirii din vârsta activă a generaţiilor masive din perioada
baby boom-ului fac din nou actuală preocuparea pentru
îngroşarea efectivelor celor de vârsta a treia. Corului de
demografi francezi, începe să i se alăture şi specialişti din
alte ţări, care până acum nu manifestaseră nici un fel de
sensibilitate vizavi de fenomenul de denatalitate, ba
dimpotrivă purtau influenţa concepţiilor malthusiene şi a
unei ideologii liberale, nonintervenţioniste, bazată pe
principiul „laissez faire” sau pe acţiunea „mâinii invizibile”,
care va regla de la sine lucrurile atunci când, eventual, s-ar
ajunge la disfuncţionalităţi generate de structura populaţiei.
Ţinând seama de intensitatea tot mai puternică a
intervenţiilor celor preocupaţi de amploarea îmbătrânirii, va
trebui, în continuare, să trecem succint în revistă efectele
„negative” invocate cel mai frecvent, încercând a aduce şi
contraargumente, pentru a echilibra cât de cât judecata
asupra procesului. Înainte de asta însă, şi în pregătirea
argumentaţiei ce urmează, voi enumera câteva idei
preconcepute sau false argumente ce se strecoară în luările
de poziţie cele mai părtinitoare. Voi lua ca model o idee
dint-o lucrare alui Frank Shaw (2002), autor care, la un
moment dat, enumeră câteva „mituri” legate de
îmbătrânire, însoţite de una din implicaţiile posibile ale
acelei false idei pentru ca, în sfârşit, să prezinte ideea
valabilă („realitatea”, în termenii lui), opusă mitului. Iată
cum arată, puţin pelucrată şi completată, schema lui Shaw:

Mitul: Îmbătrânirea este consecinţa scăderii ratelor de


mortalitate.
Implicaţia mitului: Dat fiind că îmbătrânirea reprezintă o
preocupantă problemă socială, atunci scădera mortalităţii
nu mai este o chestiune pozitivă, aşa cum este îndeobşte
apreciată.
Realitatea: Cea mai puternică forţă aflată în spatele
îmbătrânirii demografice este scăderea ratelor de fertilitate.

Mitul: Îmbătrânirea se produce pentru că oamenii în vârstă


trăiesc mai mult.
Implicaţia mitului: N-ar mai fi util să se facă eforturi pentru
a se reduce ratele de mortalitate la vârstele mari.
Realitatea: Speranţa de viaţă a vârstnicilor s-a schimbat
mult mai puţin decât cea la naştere. Structura pe vârste e
mai afectată de fluctuaţia secţiunii tinere, inclusiv de
scăderea mortalităţii infantile.

Mitul: Îmbătrânirea generează deteriorarea raportului de


dependenţă.
Implicaţia mitului: Scade capacitatea de susţinere a
populaţiei în vârstă de muncă şi deci se deteriorează
condiţiile de trai.
Realitatea: Îmbătrânirea populaţiei s-a realizat până în
prezent prin menţinerea constantă (creşterea ponderii
vârstnicilor a fost compensată de scăderea celei a tinerilor)
sau chiar ameliorarea raportului de dependenţă. Şi o
scădere a acestui rapport nu înseamnă automat o creştere a
presiunii populaţiei inactive asupra celei active; statutul de
persoană activă are în primul rând o determinaţie socială şi
nu atât una demografică.

Mitul: Îmbătrânirea e un fenomen natural.


Implicaţia mitului: E inexorabilă, imuabilă şi nu poate fi
influenţată de intervenţia umană.
Realitatea: Îmbătrânirea populaţiei este consecinţa
dezvoltărilor şi schimbărilor sociale; chiar ceea ce înseamnă
„bătrân” este socialmente determinat.

Mitul: Îmbătrânirea este un proces ineluctabil, având deci o


tendinţă permanentă.
Implicaţia mitului: E un proces fără sfârşit şi prin urmare
problemele asociate acestuia vor deveni inevitabil tot mai
grele.
Realitatea: Îmbătrânirea actuală este în principal efectul
unor fenomene specifice recente (baby boom-ul pentru ţările
occidentale şi apoi baby bust-ul), a căror influenţă se va
stinge la mijlocul secolului al XXI-lea.

Mitul: Îmbătrânirea e o situaţie indezirabilă [unaffordable]


pentru societate şi ea reprezintă o provocare pentru statul
bunăstării în ţările industrializate, situaţia fiind pe cale de a
se înrăutăţi.
Implicaţia mitului: Cheltuielile reclamate de programele
sociale pentru bătrâni şi pentru alte secţiuni ale populaţiei
trebuie reduse pentru a compensa costurile acoperirii
efectelor generate de creşterea vârstnicilor în cifre absolute.
Realitatea: Ţările industrializate sunt deja atât de
productive încât pot oferi suficiente bunuri spre a asigura
cele necesare vârstnicilor actuali şi celor proiectaţi, chiar în
ipotezele extreme.

Acest din urmă mit poate fi privit ca derivând din alte două
mituri specifice privind pensiile şi costurile sănătăţii.

Mitul: Îmbătrânirea populaţiei va falimenta sistemul de


pensii de stat.
Implicaţia mitului: Sistemul de pensii trebuie reformat
trecând de la forma pay-as-you-go spre forme private.
Realitatea: Ideea nu se bazează pe un rezultat foare clar,
care să permită determinarea consecinţelor fiecărei soluţii;
uneori schemele private se dovedesc mai puţin eficiente
decât cele publice.
Mitul: Creşterea numărului de vâstnici înseamnă o creştere
exponenţială a cheltuielilor de sănătate şi îngrijire.
Implicaţia mitului: Exagerarea acestor costuri duce la
întărirea credinţei că îmbătrâniea devine o sarcină grea
pentru societate.
Realitatea: Îmbătrânirea nu însemană îmbolnăvire. Faptul
că mai mulţi oameni supravieţuiesc la vârste înaintate se
datoreză îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă de la finele
secolului al XX-lea.

Mitul: Îmbătrânirea populaţiei împiedică creşterea


economică.
Implicaţia mitului: Trebuie să ne obişnuim cu o scădere a
nivelului de trai dacă trăim într-o societate care
îmbătrâneşte.
Realitatea: Dinamica creşterii economice în perioadele
actuale este determinată de alţi factori sociali, pe care
trendul demografic – nici în privinţa volumului, nici în cea a
structurii populaţiei – nu-i influenţează.

Dacă aspectele tehnice conţinute în câteva dintre


„miturile” de mai sus au fost clarificate şi nu mai necesită
rediscutarea lor, rămân cele cu tentă socială şi economică,
reflectând consecinţele procesului de îmbătrânire, proces
declanşat practic peste tot în lume şi care va mai continua,
chiar şi în cele mai optimiste ipoteze, câteva decenii.
Desigur că principala consecinţă socială a îmbătrânirii
aflată în discuţie este cea de natură economico-financiară,
legată de creşterea numărului şi a ponderii persoanelor
vârstnice, care rămân doar consumatoare de bunuri şi
servicii (unele specifice vârstei), ieşind din rândul celor
activi. Un accent deosebit se pune pe două chestiuni
consideate cele mai sensibile: impactul asupra sistemului de
asigurări de sănătate şi, mai ales, asupra celui de pensii. Se
subliniază că, indiferent care este natura sistemului de
asigurare a pensiilor sau de modul în care se constituie
fondurile respective, pensionarii sunt doar consumatori şi
pensiile lor sunt prelevate din bogăţia produsă de către
persoanele active. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
cheltuielile legate de sănătate, care sunt tot mai mari pe
măsură ce se prelungeşte intervalul de viaţă, vârsta înaintată
fiind afectată, în principal, de maladii cronice degenerative,
ce presupun nu numai tratamente cu costuri ridicate, dar şi
tratamente prelungite, adesea neîntrerupte. Ca şi în cazul
pensiilor, şi aceste costuri, ni se spune, revin tot în seama
persoanelor active, a căror poziţie demografică se
înrăutăţeşte în raport cu a vârstnicilor: scade, de pildă,
raportul de susţinere economică potenţial. Cele mai pesimiste
analize de această natură lasă să se întrevadă posibilitatea
intrării în colaps a sistemelor de asigurări de sănătate şi/sau
de pensii.

Reticent fiind din principiu la astfel de viziuni


catastrofice, voi încerca să analizez, pe rând cele două
aspecte, cântărind argumentele aduse şi de poziţia celor care
au o viziune optimistă asupra lucrurilor, fără însă a neglija
ideile corecte ale celorlalţi. Voi începe cu problematica
sistemului de pensii.
În marea majoritate a ţărilor europene, sistemul de
pensii funcţionează şi la ora de faţă după modelul introdus
de cancelarul Bismarck în Germania anilor 1880 şi care este
cunoscut sub diferite denumiri: „finanţare prin repartiţie”,
„regim de prestaţii15”, „pay-as-you-go” etc. În esenţă, este
vorba de faptul că persoanele aflate în activitate la un
moment dat plătesc obligatoriu o contribuţie iar din
fondurile strânse (la care pot să se adauge bani şi din alte
surse) se plătesc pensiile celor care în momentul respectiv
sunt ieşiţi din activitate. La încetarea ocupării, pensia se
calculează după cu totul alte criterii decât contribuţia în
timp a salariatului; de pildă ca procent din salariul avut în
ultimii ani de activitate. Pensiile astfel acordate se indexează,
de regulă, cu rata inflaţiei sau cu rata creşterii salariului
(mediu sau minim). Evident că gestionarea acestui sistem nu
poate fi decât în mâini publice, statul, prin una din
15
„Prestaţie” are aici sensul de contribuţie obligatorie, opusă „cotizării”, care este o contribuţie
facultativă.
instituţiile sale, fiind şi responsabil şi garant al funcţionării
întregului sistem de asigurări sociale, care mai cuprinde şi
alte elemente alături de sistemul de pensii. Oricum ar
funcţiona, la modul concret, este clar că finanţarea prin
repartiţie este, de fapt, o finanţare prin impozitele pe care
statul le prelevă la momentul respectiv pe salarii, pe profit,
pe capital etc., contribuţia la sitemul de pensii fiind, în cazul
salariatului, de exemplu, doar o parte a impozitului general
pe salariu, chiar dacă e marcată distinct prin destinaţia ei.
În contrast cu modelul descris, se află sistemul numit
„finanţare prin capitalizare”, „regim de cotizaţii”, „fully
funded pensions” etc., sistem în care capitalul se constituie
vreme de mai mulţi ani pentru a finanţa cheltuielile
generaţiei care a contribuit la constituirea lui. În acest caz,
cuantumul pensiei fiecărui individ depinde de suma
capitalizată prin propria cotizare. Sistemul este gestionat de
fonduri de pensii private, al căror rol principal este să ridice
în timp capitalul depus peste nivelul la care acesta ar fi ajuns
prin simpla depozitare a banilor la o bancă şi mai ales să
evite devalorizarea sumelor prin inflaţie. Acest lucru se
realizează prin activităţile de investiţii pe care le realizează
managerii fondurilor respective, activităţi care, în timp, pot
să aibă un succes mai mare sau mai mic.
Sistemul german a funcţionat foarte bine, cel puţin pe
continentul european, fireşte cu adaptările de rigoare, până
în zilele noastre. Dintre ţările mai importante din Europa
doar în Marea Britanie pensiile provin în proporţie
majoritară din fonduri private, constituite în regim de
cotizare. Şi în alte ţări de pe continent s-a încercat în primele
decenii ale secolului al XX-lea introducerea masivă a acestui
sistem – inclusiv în Germania şi în Franţa –, dar eforturile
au eşuat datorită bulversărilor produse de cele două războie
mondiale şi de marea criză economică din perioada
interbelică. Într-adevăr, sistemele realizate prin capitalizare
se prăbuşesc în perioade de criză, datorită inflaţiei galopante
care aneantizează economiile cotizanţilor. Întemeierea unui
sistem de tipul fully funded pensions presupune nu doar o
stabilitate economică îndelungată, dar şi încrederea
oamenilor într-o instituţie privată de pensii.
Pe de altă parte, nu putem să nu observăm că sistemul
bismarckian a fost instituit într-o epocă în care piramida
vârstelor populaţiei arăta cu totul altfel decât astăzi. În
adevăr, privind, de pildă, datele pentru Suedia, reproduse în
tabelul 4 de mai sus, constatăm că în anii 1880, unei
persoane de 65 de ani şi peste îi reveneau, în populaţiile
europene similare celei suedeze, 12-15 indivizii în vârstă de
muncă (de 15-64 ani), pe când la ora de faţă, în 2000,
indicele coboară sub valoarea de 4 persoane (mai exact, 3,7
pentru Suedia), iar în 2030 s-ar putea apropia de 2 persoane
(2,3 în cazul suedez). Desigur, nu trebuie să confundăm, nici
pentru secolul al XIX-lea, nici pentru începutul celui de al
XXI-lea, vârstnicii cu pensionarii şi nici adulţii cu salariaţii
sau cei ocupaţi. Totuşi paralelismul cifrelor există şi
problema presiunii pensionarilor asupra populaţiei ocupate,
care este azi în centrul atenţiei, este una reală.
Toate calculele arată că în cursul viitoarelor decenii va
trebui să se găsească nu numai răspuns la întrebarea în ce
măsură este posibilă susţinerea actualului sistem de pensii,
bazat în cele mai multe cazuri pe finanţarea prin repartiţie,
ci şi soluţii, în cazul când răspunsul e negativ. Pentru a
sugera care este amploarea fenomenului, să spunem doar că
în 1990, cheltuielile publice cu pensiile reprezentau aproape
16% din PIB în Italia şi peste 13% în Franţa şi Germania,
calculele arătând că dacă sistemul rămâne neschimbat,
cotele vor urca, în 2030, la 28% în Italia şi Germania şi 25%
în Franţa (Stein, 1997, p. 7). Nu trebuie să fi economist
pentru a înţelege că implicaţiile sociale ale unei astfel de
situaţii sunt enorme.
În scopul evitării unor consecinţe distructive pentru
echilibrul, nu numai economico-financiar dar şi social, al
ţărilor europene, în condiţiile unui sistem de pensii bazat în
continuare pe principiul pay-as-you-go, se poate uşor deduce,
că cel puţin teoretic, ar fi nevoie de măsuri drastice, care
însă practic sunt greu de acceptat de către populaţiile ţărilor
occidentale. Soluţiile sau consecinţele ar fi, în principal,
următoarele16:
- scăderea pensiilor,
- mărirea contribuţiei salariaţilor la fondul de pensii,
- ridicarea vârstei la pensionare,
- creşterea ratei de ocupare a populaţiei (feminine,
îndeosebi) în vârstă de muncă,
- afluxul de persoane străine (imigranţi) în vârstă de
muncă.
Se constată că e vorba aici de două genuri de soluţii.
Primele două măsuri sunt de aceeaşi natură şi vizează
reducerea veniturilor unei categorii de populaţie: pensionarii
sau salariaţii. Fireşte că în cazul punerii în practică a acestui
tip de măsuri, raţional este ca ele să se îmbine, din motive de
echitate şi de menţinere a păcii sociale. Oricum, sunt soluţii
care numai în ultimă instanţă un guvern se poate decide să le
pună în aplicare, şi asta asumându-şi riscuri enorme.
Cel de al doilea tip de soluţii vizează schimbarea
raportului dintre efevtivul persoanelor întreţinute în vârstă şi
al celor active, mărind volumul acestei din urmă categorii, fie
prin preluarea unora din categoria cealaltă (ridicarea
vârstei de pensionare), fie afectând doar volumul activilor,
prin atragerea unui număr mai mare de autohtoni sau
străini în categoria celor ocupaţi.
Dacă primul tip de soluţii are evident consecinţe
negative asupra standardului de viaţă al populaţiei (în
întregime sau doar al unui fragment), cel din urmă tip de
măsuri pare preferabil, de vreme ce nu afectează direct
nivelul de trai al nici unei categorii sociale. Chestiunea aici
este că, pentru a pune în practică aceste soluţii e nevoie de
existenţa unei situaţii economice caracterizată de o
expansiune a activităţilor, care să presupună creşterea
cererii de locuri de muncă. Or, după cum se ştie, o mare
problemă economică actuală a ţărilor dezvoltate rămâne
rata ridicată a şomajului, lucru care generează deocamdată
măsuri de protecţie împotriva imigraţiei şi nu se încurajează
nici angajarea autohtonilor fără calificare sau cu calificări în
16
A se vedea, de exemplu, G. Calot, J.-P. Sardon (1999)
meserii perimate. În condiţiile unui şomaj structural
persistent şi a unei perioade de modestă creştere economică,
ce caracterizează actualmente economiile occidentale este
greu, pentru orice guvern, să justifice vreo decizie în
sprijinul realizării ultimelor trei măsuri menţionate mai sus.
O încercare de cuantificare a dimensiunii unora dintre
deciziile amintite, pentru a compensa la efectul îmbătrânirii
demografice, este oferită, de exemplu, de Calot şi Sardon
(1999), care invocă o proiectare pentru ţările Uniunii
europene, pe perioada 1995-2045. La finele intervalului de
proiectare, una sau alta din următoarele situaţii va avea
acest efect de compensare:
- sporirea cu circa 50% a ratei de cotizare pentru
fondurile de pensii;
- reducerea cu aproape jumătate a raportului dintre
nivelul pensiei medii şi al salariului mediu;
- decalarea cu aproape 10 ani a vârstei de pensionare;
- sporirea cu ¾ efectivul populaţiei active, fie prin
creşterea ratei de activitate, fie prin imigraţie. (p.33)

Se înţelege că oricare dintre aceste eventuale soluţii –


singură şi adoptată brusc – este indezirabilă, fiecare având
consecinţe dramatice asupra calităţii vieţii persoanelor
vizate.
Ceea ce pare a se prefigura ca alegeri aproape certe
pentru ţările Uniunii Europene, sunt măsurile de mărire a
vârstei de pensionare, legale şi de facto, precum şi cele de
creştere a ratei de ocupare a populaţiei feminine în general
şi a celei masculine de vârstă adultă superioară (50-65 ani).
Aceste măsuri sunt prevăzute în documentele europene şi ele
se bazează pe câteva argumente solide.
În privinţa vârstei legale de pensionare, este invocat
faptul că aceasta a fost fixată în legislaţia diferitelor ţări
într-o perioadă mai veche, astăzi exiatând alte condiţii decât
atunci. Din punct de vedere demografic, speranţa de viaţă la
55, 60 sau 65 de ani a crescut vizibil în ultimele două decenii
şi nu numai atât: a crescut speranţa de viaţă sănătoasă a
bărbaţilor şi femeilor la aceste vârste. Acest lucru, coroborat
cu schimbarea conţinutului muncii în perioada
postindustrială, respectiv restrângerea sau chiar eliminare
în multe domenii a muncilor grele, dar şi modificarea
modului de organizare a activităţilor (chiar şi a celor
industriale), prin flexibilizarea programului şi dezvoltarea
muncii la domiciliu sau în apropierea acestuia, face posibilă
o ridicare a vârstei pentru ieşirea din activitate. E posibilă
inclusiv o flexibilizare a momentului pensionării, prin
eliminarea interdicţiilor de muncă după o anumită vârstă şi
atragerea vârstnicilor în activităţi cu program redus de
lucru, compensând astfel o parte din pensie cu câştig
salarial.
De asemenea, mari rezerve există încă în atragerea în
activitate a persoanelor de sex feminin precum şi a celor
care au depăşit o anumită vârstă. Pentru a înţelege
amploarea acestei rezerve, redau câteva cifre după
Vanderhaegen (2003, p.27). În 1999, ponderea populaţiei
ocupate în totalul celei de 55-64 ani, în ţările OCDE, variază
foarte mult. La limita inferioară se află următoarele ţări, cu
procentele respectie de ocupare: Ungaria – 19,4; Belgia –
24,7; Luxembourg – 26,3; Italia – 27,5; Austria – 29,2;
Franţa – 34,2; Spania – 34,9; Olanda – 35,3. La celălat capăt
al scalei, cu rate mari sunt: Islanda 85,9; Elveţia – 71,7;
Norvegia – 67,3; Suedia – 64,0; Japonia – 63,4. În acelaşi
moment, în SUA, din populaţia de 55-64 ani, o proporţie de
57,7% era ocupată. Un document emanând de la un
organism oficial francez (***, 2001) ne spune că, în această
ţară, rata de ocupare este de 75% pentru grupa de vârstă de
50-54, 48% pentru 55-59 şi doar 10% pentru 60-64. Pe
întreg intervalul 15-64 ani rata de ocupare este de 62%,
apropiată de media UE, în vreme ce la întânirile de la
Lisabona şi Stockholm s-au fixat ca obiective, pentru UE,
rate generale de ocupare de 67%, în 2005, şi 70%, în 2010.
Rata de 70% stailită la Lisabona înseamnă pentru Franţa un
plus de 4,6 milioane locuri de muncă, din care 2,3 milioane
ar trebui să revină celor de 55-64 ani, pentru a atinge
obiectivul de la Stockholm: 50% rata de ocupare pentru
aceast interval de vârstă.
Că există de diferenţe sensibile de ocupare între
bărbaţi şi femei, lucrul este vizibil cu ochiul liber. Cifrele
statistice redau cu precizie această realitate, punând în
evidenţă şi diferenţele dintre ţări. Iată, cum arătau ratele de
activitate, pe sexe, pentru câteva ţări vest-europene (pe
intervalul 15-64 ani), în 1995, după Stein (1997, p.9):

Ţara Bărbaţi Femei


Germania 80,3 61,3
Franţa 74,8 60,0
Marea Britanie 82,1 65,4
Italia 75,5 43,6
Suedia 79,0 74,9

În România, din datele recensământului din 2002,


rezultă că ratele de activitate, pentru diferite categorii de
vârstă, erau, în procente, următoarele:
15-64 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani
Total 51,2 50,5 26,8 14,4
Bărbaţi 57,7 58,9 34,0 17,6
Femei 44,8 42,5 20,3 11,7

Dincolo de orice probleme ce se ridică atunci când se


face o comparaţie între diferite ţări pe date ca cele de faţă,
informaţii despre care ştim bine că nu sunt uniform culese şi
gestionate, este în afara oricărui dubiu că situaţiile la nivelul
continentului nostru sunt foarte diferite; dacă toate ţările au
încă rezerve serioase de muncă, în unele dintre acestea
ocuparea populaţiei feminine sau a întregii populaţii de
peste 50 de ani lasă loc la redresări spectaculoase a ponderii
celor în activitate, pentru a compensa povara numărului
mare de pensionari. România se află, probabil alături de alte
ţări din regiune, printre cele cu ratele cele mici de ocupare,
deci cu resurse foarte serioase. Problema este că aceste
resurse nu pot fi folosite la comandă. Este nevoie, aşa cum
spuneam, de o cerere de forţă de muncă pe care nu o poate
induce decât o redresare economică serioasă. Să nu uităm că
şi în România, dar şi în ţări vest-europene, ratele mici de
actvitate ale celor de 50-64 ani sunt rezultatul unei politici de
pensionare prematură a unor categorii de salariaţi din
sectoare economice aflate în dificultate sau restructurare, în
conjunctura trecerii la societatea postindustrială, în vest, şi a
tranziţiei din ţările fost comuniste.
Aproape toate ţările din UE adaugă acestor
preconizate măsuri de sporire a ratelor de activitate o
politică de imigrare legată de necesităţile manifestate pe
piaţa forţei de muncă. Este evident că în decursul ultimelor
două-trei decenii, mai ales în legătură cu perioada de
recesiune economică, ce a urmat şocului petrolului din
prima jumătate a anilor 70, imigraţia în ţările occidentale a
fost mai drastic limitată şi politicile în domeniu mult mai
prudente. Dar chiar şi într-o eventuală etapă de boom
economic, este puţin probabil că vreo ţară europeană ar
accepta o cotă de imigraţie atât de mare încât să oprească
deteriorarea raportului de dependenţă al vârstnicilor.

În opinia multor specialişti, soluţia problemei presiunii


la care e supus sistemul de pensii publice datorită
îmbătrânirii populaţiei este nu de a încerca remedii în
interiorul acestui sistem, ci de a ieşi din el. Trecerea la un
sistem privat ar reprezenta calea ca pe viitor presiunea
asupra bugetului statului să scadă, prevenindu-se astfel
degradarea atât a nivelului de trai al pensionarilor cât şi al
salariaţilor. Există şi luări de poziţie contrare, conform
cărora aceasta nu poate fi o soluţie alternativă la sistemul
public. Fără a intra în detalii, menţionez câteva argumente
ce se aduc împotriva ideii de înlocuire a sistemului de
finanţare prin repartiţie cu unul prin capitalizare.
Mai întâi, trebuie amintit argumentul de principiu sau
de mare generalitate, conform căruia indiferent care ar fi
sursa concretă a banilor cu care se acoperă pensiile la un
moment dat, aceşti bani, respectiv bunurile şi serviciile care
se cumpără cu ei, provin din economia reală a momentului,
economie care trebuie să funcţioneze bine pentru a realiza
un transfer de resurse spre consumul pensionarilor. Chiar în
sistem privat, plata pensiilor din fonduri de pensii constituite
prin capitalizare nu diminuează cu nimic sarcina financiară
pe care o suportă economia naţională în totalitatea ei, la un
momet dat. Este limpede şi pentru un nespecialist că sumele
obţinute din cotizaţia unui salariat X nu sunt stocate într-o
casetă în seiful unei băni, la care banca ar mai adăuga, să
zicem, dobânda curentă, iar apoi, la pensionarea lui X,
acestei persoane să începă să i se plătească lunar o anumită
pensie, în funcţie de cât a cotizat. Bani sunt investiţi, sunt
incluşi în circuitul economic şi numai prin fructificarea lor,
fondul privat de pensii este capabil să funcţioneze. Este clar
că în felul acesta banii nu mai sunt strânşi şi redistribuiţi
prin bugetul statului, dar, se subliniază de către unii
economişti, ei sunt luaţi tot din rezultatele activităţii celor
ocupaţi şi redistribuiţi spre consumul pensionarilor.
Apoi, sunt argumente de o altă anvergură. Dintre
acestea, reproduc câteva menţionate de Stein (1997, p.14):
- Sistemul întâmpină o opoziţie din partea partidelor
socialiste, de stânga, în general, care accentuează rolul
statului sau, în orice caz, nu concep o protecţie socială fără
intervenţia consistentă a acestuia. Că e vorba aici şi de o
luptă ideologică mi se pare cu totul evident: ideologia şi
politicile liberale cu greu pot accepta şi justifica o intervenţie
atât de masivă a statului, ca cea pe care o reclamă
gestionarea unui sistem public de pensii.
- Au existat unele incidente istorice, care au subminat
încrederea în acest sistem privat; în Franţa şi Germania,
cum spuneam, s-a încercat implementarea unor astfel de
sisteme, dar ele au fost distruse de inflaţia galopantă de după
războaie.
- Este necesară o perioadă lungă de timp pentru a face
funcţional un sistem bazat pe capitalizare, ceea ce presupune
o perioadă de tranziţie, care să menţină şi vechiul sistem.
- Există persoane care nu pot să cotizeze (suficient).
Aceştia vor constitui o masă mare de perdanţi, cărora
trebuie să li se acorde oricum un venit minim şi în aceste
condiţii. Din nou apare tenta ideologică, de data asta în
ceeea ce priveşte efectele sistemului, cel prin capitalizare
introducând inegalităţi suplimentare între oameni.
- Anumite generaţii, prinse în activitate în perioada
tranziţiei la noul sistem, ar trebui să plătească de două ori: o
dată pentru pensiile actualilor pensionari şi a doua oară
pentru propriile pensii.
Aş mai adăuga că cetăţenilor României – şi probabil că
lucrul e valabil şi pentru cei ai altor ţări aflate în tranziţia
spre un sistem capitalist aşezat, care au fost martori în utima
vreme la numeroase evenimente negative în funcţionarea
sistemului financiar-bancar – este greu să li se capteze
interesul şi încrederea în instituţii private de pensii.

Cred că dincolo de aceste dispute, mai mult sau mai


puţin tehnice, este nevoie de o decizie politică. E clar că
sistemul privat scoate mai mult cetăţeanul din grija statului,
punându-l pe propriile picioare, atitudine care este mai
apropiată de gândirea liberală, dar riscurile sociale ale unei
reforme radicale în sistem sunt totuşi prea mari şi probabil
nici un guvern, chiar ultra-liberal, nu şi le va asuma. Se
poate merge foarte bine pe formule mixte, cu dozaje
variabile, în funcţie de condiţiile sociale concrete. Acestea
forme permit ca, printr-un feed back pozitiv, să crească
treptat şi încrederea şi gradul de cuprindere.
Am insistat puţin asupra sistemelor de pensii, deşi
poate nu era locul într-o lucrare ca cea de faţă, pentru că mi
se pare că, în ultimă instanţă, e vorba de o chestiune ceva
mai generală şi mai direct legată de latura demografică,
dacă scurtcircuităm aspectele ocupării populaţiei. Problema
este, în fond, cea de asigurare a resurselor de existenţă
pentru vârstnici. Introducerea sistemului de pensii a
constituit o soluţie revoluţionară, pentru că rezolva
problemele existenţei unei categorii de oameni – salariaţii –
categorie care se dezvoltase de-a lungul secolului al XIX-lea,
în concordanţă cu marşul triumfal al industrializării. Aceste
persoane, care odată cu progesul economic nu mai puteau fi
menţinute în activitate până la epuizarea lor fizică totală, ca
în timpul primelor faze ale industrializării, şi nici lăsate în
grija întreprinderii după ce nu mai putea face faţă sarcinilor
de serviciu, reprezentau o categorie socială nouă, ei şi
familiile lor neavând alte posibilităţi de întreţinere, aşa cum
se întâmpla cu agricultorii sau meşteşugarii. A fost o
revoluţie, căci a schimbat un sistem, dar nu o noutate 100%.
Se ştie că în Anglia secolelor anterioare au existat multe
forme de legi pentru protecţia săracilor şi în toate dintre
aceste variante se acorda o atenţie specială bătrânilor. Au
funcţionat, de asemenea, şi în Anglia, dar şi în alte ţări,
cutume legate de protecţia persoanelor în vârstă. Iată că, în
zilele noastre, statul bunăstării începe să reinventeze lucruri
asemănătoare, dincolo de gestionarea problemelor
pensionării celor care au lucrat. Măsuri generale, precum
venitul minim garantat, care se adresează tuturor
categoriilor în dificultate, ar putea căpăta în viitor forme
specifice legate de categoriile în vârstă. Deja în unele ţări
există ajutoare speciale pentru bătrânii foarte bătrâni,
ajunşi în starea de dependenţă totală17. N-ar fi exclus să
asistăm la o înlocuire a sistemului bismarckian de pensii,
finanţate prin repartiţie, cu unul general de asistenţă a
vârstnicilor, indiferent dacă aceştia au fost sau nu ocupaţi,
sistem susţinut fireşte de stat, prin mecanismul de taxe şi
impozite. Un astfel de sistem ar putea fi dublat de unul de
pensii private, bazat pe fonduri constituite prin cotizare,
deci prin contribuţie voluntară, inclusiv în ceea ce priveşte
cuantumul cotizaţiei şi respectiv al pensiei primite.

Al doilea motiv principal de îngrijorare, generat de


creşterea ponderii vârstnicilor în populaţiile actuale, dar şi
de creşterea numărului lor absolut, îl constituie sporirea
cheltuielilor de sănătate pentru aceste categorii de persoane.
Ca şi despre sistemul de pensii (cel public, în speţă) şi despre
sistemul de asigurări de sănătate se vorbeşte cu tot atâta
pesimism, fiecare dintre ele fiind adesea asemănat cu o
„bombă cu ceas” (timebomb), plasată la baza sistemului
social, gata să explodeze atunci când ponderea bătrânilor va
depăşi anumite limite. Problemele cheltuielilor de sănătate
cu vârstnicii se leagă mai evident de situaţia în care se găsesc
17
În Franţa se consideră, după definiţia INSEE, că sunt dependente persoanele ţintuite la pat sau în
fotoliu precum şi cele care au nevoie de ajutor pentru a merge la toaletă şi pentru a se îmbrăca
(Vanderhaegen, 2003, p.29)
actualmente ţările mai dezvoltate, în care îmbătrânirea se
face (şi) prin vârful piramidei vârstelor18, respectiv se
constată o prelungire a duratei medii de viaţă a persoanelor
după atingerea vârstei de 60 sau 65 de ani. Se acceptă ideea
că cheltuielile cu sănătatea şi îngrijirea acestor persoane vor
creşte în continuare rapid dat fiind faptul că handicapul
permanent şi bolile cronice specifice perioadei de bătrâneţe
se extind pe o perioadă de viaţă tot mai mare. Prelungirea
vieţii este consecinţa controlului efectelor mortale ale bolilor,
maladii pe care oamenii le suportă vreme mai îndelungată.
Se popovăduieşte ideea iminenţei pericolului că, în ţările
dezvoltate, creşterea rapidă a numărului de vârstnici va
conduce la îngreunarea finanţării cheltuielilor reclamate de
bolile şi dizabilităţile acestor persoane, ajungându-se la
falimentarea sistemelor de sănătate.

Viziunea catastrofală întemeiată pe iminenta prăbuşire


a sistemului de securitate socială, fie pe latura pensiilor, fie
pe cea medicală, ca urmare a cheltuielilor în creştere
galopantă, provocată de îmbătrânirea populaţiei, este una
care face apel la nişte calcule economico-financiare, ce pot fi
cât de cât verificate şi refăcute în condiţiile schimbării
ipotezelor de lucru. Nu de aceeaşi natură este o altă viziune
la fel de pesimistă, care însă extrage din procesul de
îmbătrânire (privit în ansamblul fenomenelor şi proceselor
demografice care-l generează şi întreţin) consecinţe mult mai
profunde, postulând nici mai mult nici mai puţin că acest
proces generează sau contribuie la declinul societăţii moderne
(de tip occidental). Consecinţa îmbătrânirii, ni se spune, trece
dincolo de aspectele ce ţin de asigurarea condiţiilor de viaţă;
sunt afectate comportamentele generale, sistemele de valori,
atitudinile şi mentalităţile, capacitatea de inovare şi de
18
Am subliniat acest lucru pentru a atrage atenţia cititorului asupra esenţei argumentării acestei poziţii.
Evident aici problema sporirii cheltuielilor cu sănătatea este legată exclusiv de prelungirea vieţii
persoanelor în vârstă; acest lucru nu este identic cu creşterea speranţei de viaţă la naştere (care poate
să se producă fără creşterea speranţei de viaţă la 60 de ani) şi cu atât mai puţin cu îmbătrânirea
demografică. Aşa cum am arătat în secţiunea metodologică, îmbătrânirea populaţiilor este, în cea mai
mare parte, efectul scăderii natalităţii sau, altfel spus, creşterea speranţei de viaţă la 0, la 60 sau 65 de
ani nu constituie o garanţie că va avea loc o îmbătrânire demografică; pentru aceasta sunt necesare şi
alte condiţii ţinând de structura pe vârste a populaţiei în momentul de plecare şi, mai ales, de evoluţia în
continuare a fertilităţii.
progres a societăţii etc. Raţionamentul se bazează pe
schimbările suferite de organismul uman sau al altor
vieţuitoare, odată cu înaintarea în vârstă şi cu trecerea lor
spre stadiul de bătrâneţe, când o serie de calităţi fizice şi
intelectuale slăbesc, când mobilitatea, adaptabilitatea,
spiritul de inovare etc. scad sensibil. Or, ni se spune, dacă
într-o societate creşte ponderea persoanelor vârstnice,
afectate de un astfel de proces de pierdere a unor calităţi
fundamentale, şi la nivel societal vom găsi o evoluţie
similară.

În continuare, fără a intra în detaliile unei dezbateri


economice, cu instrumente tehnice, pe care oricum nu le pot
mânui satisfăcător, voi încerca, nai întâi, să trec în revistă
câteva dintre principalele argumente ale celor care privesc
cu mai multă detaşare implicaţiile economico-financiare ale
procesul îmbătrânirii demografice şi să sugerez că viziunea
catastrofică asupra sistemului de asigurări (de bătrâneţe sau
de sănătate) nu e complet justificată. În privinţa celuilalt
aspect, lucrurile par ceva mai greu de tranşat, fiind o
dispută cu certe note ideologice, dar – o menţionez de la
început – personal mă raliez în întregime opiniei că o
asemenea vizine apocaliptică nu are nici măcar argumentele
invocate de cei care propovăduiesc posibilele prăbuşiri ale
sistemelor de pensii sau sănătate; pur şi simplu este o
credinţă fără suport faptic consistent şi cred că ea poate fi
combătută cu argumente solide.

Să încep cu primele aspecte menţionate. Oricine poate


constata că, într-adevăr, există un curent, de mai mică
intensitate decât precedentul, format din specialişti care
consideră consecinţele îmbătrânirii, pe cele două dimensiuni
abordate mai sus, mai puţin maligne. În principal, se
acceptă, desigur că îmbătrânirea populaţiei înseamnă, în
condiţiile concrete creşterea atât a ponderii cât şi a
numărului vârstnicilor şi deci a unor cheltuieli sociale
specifice acestei categorii. Procesul trebuie însă văzut – ni se
spune – cu luciditate, fără a face din el un motiv de panică
planetară. Desigur că se aduc şi argumente în acest sens.
Mai întâi, este argumentul istoric. Ţările mai
dezvoltate economic sunt, în medie mai îmbătrânite;
corelaţia dintre nivelul de dezvoltare economică şi ponderea
vârstnicilor este destul de puternică, iar dacă lăsăm de o
parte câteva situaţii atipice, cum este cazul cu ţările
Golfului, exportatoare de petrol, unde PIB-ul pe cap de
locuitor este foarte ridicat şi populaţia e foarte tânără,
gradul de corelaţie creşte şi mai mult. Prin urmare, se poate
presupune că dacă până acum îmbătrânirea – care, am văzut,
a început de peste un secol în ţările dezvoltate – nu a avut
consecinţe economice catastrofale, ea nu va avea nici în
continuare. Eventuala obsevaţie că am asistat în aceste ţări
la o îmbătrânire lentă, ale cărei efecte au putut fi, de aceea,
mai uşor contracarte, nu este în întregime corectă întrucât
avem cazul unor ţări ce au cunoscut deja o îmbătrânire
rapidă: de pildă, în Japonia, în decurs de o generaţie,
începând din anii 1960, populaţia vârstnică (cea de 60 ani şi
peste) s-a dublat ca pondere, trecând de la 9% la 18%, şi
acest lucru nu a produs nici o consecinţă economică negativă
vizibilă.
Fireşte că argumentul de mai sus nu are o valoare
absolută, dar el nu este nici un sofism, cum îl consideră
partizanii viziunii catastrofice. Ca şi pe alte teme ale vieţii
sociale, invocăm ceea ce s-a întâmplat spre a demonstra doar
că lucrul este posibil; asta nu înseamnă că e şi necesar. De
aceea argumentul în sine e insuficient şi trebuie completat cu
abordarea unor chestiuni mai specifice. Să vedem, mai întâi,
ce se răspunde celor care prezic falimentarea sistemului de
pensii. Soluţii pentru a preveni acest lucru există şi unele au
fost deja sugerate mai sus. Ele nu sunt imposibil de aplicat,
în condiţiile unor politici sociale echilibrate, şi nu presupun
în mod obligatoriu o „terapie de şoc”, ce ar produce eventual
convulsii sociale. E vorba de aspectele menţionate privind
ridicarea vârstei de pensionare şi de sporire a ratelor de
activitate, dar chiar şi de creşterea contribuţiei celor activi la
constituirea fondurilor de pensii, aceasta neînsemnând
automat o degradare a salariului real.
Din nou experienţa trecutului apropiat ne este
folositoare şi plină de învăţăminte. În acest sens, n-avem
decât a observa că creşterile cheltuielilor cu pensiile în ţările
dezvoltate au fost extrem de rapide şi consistente şi până
acum19; ele n-au reclamat însă până în prezent măsuri
deosebite, ba dimpotrivă, se poate spune că tendinţele au fost
în direcţie inversă faţă de ceea ce ar fi fost de aşteptat: vârsta
medie reală de pensionare nu a crescut, ci a scăzut în
majoritatea ţărilor occidentale iar ratele de ocupare pentru
grupele de vârstă de la 55-64 şi 15-24 ani au scăzut şi ele (la
celelalte vârste înregistrându-se variaţii, în funcţie de
perioadă şi de sex).
De exemplu, în Franţa, conform datelor de
recensământ evocate de Le Bras (1991, p.149), între anii
1926 şi 1982, ponderea persoanelor ocupate, de sex masculin,
în totalul celor cu vârsta cuprinsă între 10 la 65 de ani, scade
de la 85% la 65%, răstimp în care ponderea celor de 65 de
ani şi peste urcă de la 9% la 15% din populaţia totală! Mai
detaliat, evoluţia e următoarea:
- în 1926, erau 9% persoane de 65 ani şi peste, iar dintre
bărbaţii de 10-64 ani lucrau 85%;
- în 1946, erau 11% bătrâni şi 81% dintre adulţi lucrau;
- în 1962, erau 12,5% bătrâni şi 75% ocupaţi;
- în 1975, erau 14,5% bătrâni şi 68% ocupaţi;
- în 1982 erau 15% bătrâni şi 65% ocupaţi.
Aşadar, în condiţiile aproape a unei dublări a ponderii
vârstnicilor, rata de ocupare a populaţiei în vâstă de muncă se
reduce cu circa un sfert, ceea ce însemană că în sistemele
sociale reale nu se realizează nici pe departe un paralelism
mecanic între cei doi indicatori.
Fireşte, asemenea evoluţii au fost posibile graţie
creşterii productivităţii muncii, care a stat la baza nu numai
a reducerii ratelor de activitate, ci şi a scăderii spectaculoase
a timpului de muncă al celor ocupaţi (luând în calcul
19
De pildă, în ţările OCDE, cheltuielile cu pensiile s-au dublat, ca procent din venitul naţional, între
1964 şi 1980, deci în numai 16 ani!, fără a provoca vreo criză majoră. Şi, lucru interesant, din această
creştere, numai un sfert este imputabilă factorilor demografici. (Shaw, 2002)
numărul de ore pe săptămâna lucrată şi contabilizând şi
zilele de concediu într-un an). Există opinii ale unor
economişti, conform cărora o creştere economică de 2-3%
anual este suficientă pentru a se compensa deteriorarea
raportului dintre populaţia ocupată şi pensionari.

Un alt argument care este frecvent adus în discuţie de


către cei ce se opun viziunii catastrofice legată de
îmbătrânirea populaţiei priveşte acea lungă relativă
stabilitate a ponderii populaţiei în vârstă de muncă. În adevăr,
în majoritatea ţărilor din zona noastră culturală, inclusiv în
România, scăderea fragmentului tânăr şi creşterea celui în
vârstă s-au realizat practic în acelaşi ritm, ceea ce a dus la
cvasiconstanţa ponderii grupei mediane. Abia odată cu
declinul brusc al fertilităţii din ultimele decenii ale secolului
trecut, acest echilibru pare a se rupe, în sensul că ponderea
tinerilor devine atât de mică încât nu mai e balansată de cea
a vârstnicilor, astfel că se produce, în mod temporar, o
creştere a procentului reprezentat de grupa mijlocie; este o
perioadă remarcată de demografi (şi numită în diferite
feluri: „de aur”, „de bonus demografic” etc.), perioadă în
care multe populaţii de tip occidental se află în prezent şi vor
mai rămâne câtva timp. Şi în România, cumularea de
generaţii tot mai reduse în fragmentul de vârstă 0-14 ani a
făcut, cum se vede în tabelul 3, ca la un moment dat grupa
15-59 ani să realizeze un salt de circa 3 puncte procentuale,
de la circa 60% la 63%. Ţările în curs de dezvoltare
beneficiază şi ele de o astfel de stare, în momentul când
cohortele numeroase, născute înainte de reducerea sensibilă
a fertilităţii depăşesc vârsta de 15 ani, dat fiind că proporţia
vârstnicilor aici va rămâne încă destul de multă vreme
redusă. Este limpede că această perioadă „de aur” nu poate
continua indefinit şi, într-o fază foarte avansată de
îmbătrânire, segmentul median va începe să diminueze
sensibil. Până atunci însă omenirea se va afla în cu totul alte
condiţii economico-sociale decât cele de azi.
Lungul echilibru invocat înseamnă că raportul de
dependenţă nu se deteriorează, ba temporar chiar se
amelioraeză; se schimbă doar compoziţia numărătorului,
care va conţine un număr mai mare de persoane în vârstă şi
unul mai redus de copii. Asta ne învaţă că trebuie să privim
într-un sistem unitar şi nu fragmentar felul în care
acţionează în societate mecanismele de redistribuire, pentru
întreţinerea persoanelor care nu sunt în activitate. Iar
privitor la presiunea economică exercitată comparativ de
copii şi vârstnici asupra activilor, după câte îmi dau seama
lucrurile nu sunt tranşate. Încercările de cuantificare a
costurilor par a sugera că acestea sunt, în medie, mai mari
pentru persoanele vârstnice, dar, chiar dacă lucrurile stau
aşa, de aici nu rezultă şi o presiune mai mare asupra
adulţilor activi, cel puţin pentru motivul că o parte dintre
aceste costuri şi le asumă vârstnicii înşişi, prin mobilizarea
unor resurse proprii, prin adaptarea comportamentului la
situaţia concretă, inclusiv prin realizarea unor venituri.
Diferenţa, la nivelul cheltuielilor publice, poate veni din
aceea că, prin tardiţie, în societăţile noastre, statul acordă o
atenţie disproporţionat de mare asistenţei sociale a
bătrânilor în raport cu cea pe care o primesc copiii. O
asemenea discriminare se originează probabil în situaţia
concretă din momentul constituirii sistemelor de asigurări
sociale. Bătrânii erau mult mai puţini decât copiii şi puteau
fi mai uşor asistaţi; adulţii înşişi preferau să plătească
pentru a scăpa de grija celor în vârstă, care încetul cu
încetul au căpătat o independenţă faţă de copiii lor.
Majoritatea ţărilor europene au fost dominate aproape două
secole de o gândire malthusiană, pericolul suprapopulării –
propriei ţări şi apoi a planetei – a fost prezent până de
curând în ideologia şi în programele sociale ale statelor
occidentale; poate şi de aceea copilul a rămas în sarcina
familiei, ca pondere a costurilor, într-o măsură incomparabil
mai mare decât vârstnicii.
Toate astea vor să spună că, dacă se cumulează
costurile cu creşterea copilului, cele suportate de familie şi
cele finanţate public, nu este sigur, în condiţiile amploarei pe
care a luat-o sistemul educativ şcolar, că nu ajungem la
„economii”, atunci când avem mai puţini copii şi mai mulţi
bătrâni. Şi mai este ceva; şi anume, o notă de ideologie
disimulată într-un calcul economic. Cel puţin de la Alfred
Sauvy încoace se afirmă de către reprezentanţii unui curent
demografic că cheltuielile pentru creşterea copiilor sunt
„bune”, în vreme ce cele pentru întreţinerea vîrstnicilor sunt
„rele”.

O altă idee susţinută pentru a argumenta posibila


salvare de la faliment a sistemului de pensii este propunerea,
discutată deja, de trecere de la regimul de repartiţie (în
funcţie în majoritatea ţărilor dezvoltate) la cel de
capitalizare, adică de la pensii în sistem public la pensii în
sistem privat. Această din urmă modalitate ar avea, ni se
spune, efecte mult mai reduse asupra persoanelor în prezent
active, care deci nu mai susţin direct cheltuielile legate de
plata pensiilor. Se poate observa o tendinţă clară în
materialele de sinteză destinate discuţiei asupra sistemelor
de pensii de a recomanda trecerea la regimul de capitalizare,
ca un mijloc eficace de contrabalansare a efectului
îmbătrânirii demografice.
Chiar dacă argumente aduse împotriva ideii de
înlocuire completă a unui sistem cu altul, care se găsesc cu
nemiluita în literatura de specialitate, sunt justificate – şi am
subliniat şi eu mai sus două aspecte esenţiale: (1) că
finalmente şi în regim de capitalizare, ca şi în regim de
repartiţie, fondurile care se alocă la un moment dat sub
formă de pensii sunt sustrase din ceea ce societatea produce
la acel moment şi (2) că există riscuri mari, de natură
economică, politică şi socială, pentru schimbarea radicală a
sistemului – asta nu înseamnă că implementarea treptată a
unor forme private de pensii nu poate fi de ajutor, cel puţin
pentru o perioadă, funcţionării celuilalt sistem. Oricum, nu
trebuie subestimată capacitatea actorilor sociali de a inova,
mai cu seamă atunci când se cer soluţii pentru rezolvarea
unei probleme.

Cât priveşte celălalt tip de cheltuieli, cele ţinând de


asistenţa medicală a persoanelor vârstnice, şi aici se întreţin,
voit sau nevoit, multe confuzii de către cei care adoptă
viziunea catastrofică în legătură cu îmbătrânirea. Mai întâi,
e vorba de faptul că sporirea ponderii persoanelor de 60 (sau
65) de ani şi peste nu înseamnă neapărat prelungirea vieţii în
stare de bătrâneţe. Am văzut că o populaţie, urmând o tabelă
de mortalitate neschimbată, poate ajunge să
„îmbătrânească”, în sensul aici adoptat al termenului, adică
în sensul în care în demografie se vorbeşte despre
îmbătrânirea populaţiei, numai prin faptul că-şi reduce
fertilitatea, speranţa sa de viaţă rămânând deci aceeaşi la
fiecare vârstă, inclusiv la 60 sau 65 de ani.
În al doilea rând – şi ceea ce este mai important – chiar
dacă se prelungeşte perioada de bătrâneţe (creşte speranţa
de viaţă la 60 sau 65 de ani), asta se face nu în principal sau
nu exclusiv pe seama faptului că vârstnicii sunt ţinuţi
artificial în viaţă printr-un tratament medical continuu. În
fapt, se prelungeşte ceea ce se numeşte speranţa de viaţă
sănătoasă sau speranţa de viaţă fără invaliditate sau fără
handicap sever, ceea ce vrea să zică, simplu, că oamenii
trăiesc din ce în ce mai mult la o vârstă ce depăşeşte 60 de
ani, fără a recurge neapărat la tratamente şi intervenţii
medicale foarte costisitoare. Nişte calcule referitoare la
Statele Unite şi Marea Britanie, invocate de demograful
francez mai sus pomenit (le Bras, 1991, p.139), ar arăta că
jumătate din cheltuielile cu sănătatea, dintr-un an, sunt
efectuate în legătură cu persoanele care vor deceda până la
finele anului următor. Prin urmare, costurile sănătăţii sunt
dependente la un moment dat nu de vârsta persoanei, ci de
vârsta ei la deces. Iar amânarea momentului decesului
pentru o vârstă mai înaintată lasă o masă tot mai mare de
oameni în stare de sănătate, la vârste la care anterior s-ar fi
aflat în anticamera morţii. Fireşte că această replică atrage
la rându-i o altă replică: progresele în prelungirea duratei
medii de viaţă (sănătoasă) la 60 de ani nu ar fi fost posibile şi
nu sunt sutenabile fără cheltuieli legate de sistemul sanitar.
Adevărul este, prin urmare, şi aici destul de greu de stabilit.
E nevoie de studii prospective care să încerce să estimeze
structura şi cuantumul cheltuielilor de sănătate pe vârste; e
o dovadă de superficialitate în a presupune că, din acest
punct de vedere, lucrurile se vor menţine în starea lor
atuală, în condiţiile schimbării mortalităţii la vârstele înalte.
Frank Shaw (2002) evidenţiază trei scenarii principale
în legătură cu relaţia morbiditate-moment al decesului:
1. Scenariul coşmar este cel care presupune că boala şi
dizabilitatea lovesc la aceeaşi vârstă, doar că garţie unui
complex de factori, în care predomină cei medicali, moartea
e amânată. Această ipoteză stă la baza calculelor ce conduc
la creşterea exponenţială a cheltuielilor de sănătate.
2. Scenariul orizontului care se retrage presupune că boala şi
dizabilitatea sunt amânate în aceeaşi măsură ca şi moartea şi
că deci numărul de ani în care acestea se manifestă rămâne
constant. Această ipoteză ar putea sugera o anumită
constanţă a cheltuielilor cu sănătatea vârstnicilor.
3. Scenariul morbidităţii compresate, care presupune chiar
mai mult decât precedentul, şi anume că perioada de
amânare a bolilor este în creştere şi deci că intervalul între
apariţia acestora şi moarte se scurtează. De aici s-ar putea
crede în reducerea cheltuielilor.
Autorul menţionat opinează că datele actuale ne plasează,
cel mai probabil, undeva între scenariul 2 şi scenariul 3.
Două scurte observaţii vizavi de aceste scenarii. Mai
întâi, scenariile 2 şi 3 nu implică nici constanţa şi nici
reducerea cheltuielilor cu sănătatea; pe de o parte,
prelungirea vieţii sănătoase se face adesea cu cheltuieli
medicale şi, pe de alta, costurile tratamentelor medicale pe
unitate de timp cresc permanent. În al doilea rând, în logica
de mai sus, cred că se mai poate imagina un al patrulea
scenariu, ce mie mi se pare a fi mai plauzibil decât cel
optimist, 3:
4. Scenariul morbidităţii dilatate, care s-ar plasa undeva între
scenariul 1 şi 2, în sensul că avem de a face cu un orizont al
bolilor care se retrage, dar nu în măsura în care evoluează
durata bătrâneţii; câştigul de viaţă la 60 de ani, să zicem, se
împarte aşadar între o parte de viaţă sănătoasă şi una în
stare de boală sau dizabilitate. Fireşte, o astfel de idee poate
fi şi trebuie testată; nu este un lucru foarte uşor, dar
calculele se pot face.
Am spus „câştigul de viaţă la 60 de ani”; puteam zice şi
la 65 sau la 55, nu are importanţă, limita fiind
convenţională, dar trebuie mereu specificat despre ce
vorbim. Într-adevăr, citind textele dedicate problemelor
discutate aici, se constată că mereu se face confuzia între
îmbătrânirea demografică şi îmbătrânirea vârstnicilor, în
sensul creşterii speranţei de viaţă la 60 (65) de ani. Am mai
subliniat deja că îmbătrânirea demografică se poate produce
fără modificarea structurii mortalităţii, deci cu o constanţă a
lui ex la toate vârstele x sau în condiţiile creşterii speranţei
de viaţă la naştere dar a cvasiconstaţei speranţei de viaţă
după 60 de ani. În primul caz, dacă şi fertilitatea e
constantă, nu vom avea o creştere a ponderii vârstnicilor, ci
doar eventual una a numărului acestora, şi asta atunci când
acea fertilitate constantă depăşeşte nivelul de înlocuire şi
populaţia e în expansiune (la toate vârstele). În al doilea caz,
când se reduce mortalitatea până la 60 de ani, dar apoi
rămâne constantă, vom avea de a face cu creşterea
numărului şi chiar a ponderii „bătrânilor bătrâni”
(octogenarii, de pildă); fenomeul este rezultatul nu al sporirii
intervalului mediu de bătrâneţe, ci pentru că vor fi mai
mulţi supravieţuitori la 60 de ani şi, eo ipso, şi la 80 de ani.

În opinia mea, plecând de la precizările de mai sus, se


poate conchide că avem de a face cu o creştere a costurilor şi
globale şi unitare cu sănătatea pentru vârstnici, din mai
multe considerente:
- o persoană în vârstă (de peste 60 de ani) are în medie
mai multe probleme de sănătate şi un risc superior de a
ajunge în stare de dizabilitate, comparativ cu una sub
această vârstă; deci şi costurile pentru acoperirea acestor
probleme sunt, în medie, mai mari;
- aceste probleme şi costuri cresc odată cu înaintarea în
vârstă, după o curbă ce-şi accentuează puternic panta în
ultimul an de viaţă;
- în consecinţă atât îmbătrânirea demografică simplă,
cât mai ales cea însoţită de creşterea longevităţii vârstnicilor
induce costuri sporite legate de întreţinerea sănătăţii;
- pe de altă parte, costurile cu sănătatea nu sunt
constante în timp pentru o persoană (în medie, fireşte) de o
vârstă dată, pentru că ele nu depind doar de acest aspect
biologic (vârsta); ele variază – şi de regulă cresc – fiind
influenţate de dezvoltarea economico-socială.
Mai concret, creşterea aceasta se produce datorită
acţiunii a cel puţin doi factori fundamentali:
a) în ciuda creşterii productivităţii, noile descoperiri în
domeniul medicamentelor, al tehnicilor de investigaţie şi de
tratament etc. nu scad ci ridică cheltuielile medii;
b) cheltuielile cu sănătatea nu au doar o determinaţie
medicală sau una legată strict de costuri, ci şi una socială: o
persoană cheltuieşte mai mult dacă ea sau societatea în care
trăieşte e mai bogată şi dacă există o obişnuinţă (normă,
cutumă) a acestor cheltuieli. Diferenţa între un suedez şi un
român – să zicem, deşi ne putem uşor închipui şi situaţii
mult mai îndepărtate – de aceeaşi vârstă, provine din aceea
că între cei doi este există un decalaj în privinţa
posibilităţilor materiale de a recurge la asistenţă medicală de
înalt nivel, că între cele două societăţi e o diferenţă de
calitate a vieţii, răsfrântă şi asupra sprijinului pe care-l
poate primi cetăţeanul aflat în situaţie de boală sau
dizabilitate, precum şi una de obişnuinţă în a recurge la
tratamente şi la alte intervenţii medicale. Mai mult, cu
timpul apar cheltuieli clasificate la rubrica de sănătate, care
altădată erau pur şi simplu cheltuieli de consum, chiar
bunuri de lux: vitamine, întreţinere, operaţii de ameliorare a
fizicului etc.
În concluzie deci, chiar dacă la o anumită vârstă, să
zicem 70 de ani, omul de azi e în stare de sănătate mai bună
decât cel de acum 5 decenii, el va cheltui probabil mai mult
cu sănătatea: retragerea orizontului de boală şi incapacitate
nu induce o diminuare proporţională a cheltuielilor de
sănătate, chiar şi numai pentru că o parte a acestui recul se
datorează sporirii cheltuielilor de sănătate la fiecare vârstă.
De asemenea, putem accepta o lungire a perioadei în care
suferinţele sau dizabilităţile sunt accentuate, lucru datorat
intervenţiilor medicale care amână sfârşitul dar nu pot
elimina toată suferinţa. De aici nu decurg însă consecinţele
catastrofale pe care le prezintă anumiţi autori. În cazul
cheltuielilor medicale, posibilităţile de adaptare ale
sistemului sunt, în opinia mea, mult mai mari decât în cazul
pensiilor, putându-se realiza tot timpul reglaje şi negocieri
pe piaţa acestor servicii: ce anume este sau nu serviciu
medical, cât anume trebuie să finanţeze colectivitatea din
aceste cheltuieli, cât este partea cheltuielilor directe şi
imediate ale indivizilor înşişi şi cea a altor cheltuieli, cum
sunt cele oferite de instituţiile de aisgurare etc.

Tot în rândul considerentelor economice am putea


include şi ideea conform căreia îmbătrânirea demografică
are efecte negative asupra producţiei şi productivităţii
muncii, asupra supleţei pieţei forţei de muncă. O populaţie
mai îmbătrânită este una mai „sclerozată”, mai puţin
adaptabilă la modificările pe care noile tehnologii le induc în
procesul de muncă. Vârstnicii sunt mai puţin inovatori, mai
conservatori şi, prin aceasta, ei frânează progresele în
câmpul economic. Apoi, în general, generaţiile tinere sunt
mai bine instruite şi deci, comparativ cu o populaţie mai
tânără, una îmbătrânită conţine contingente cu pregătire
superioară mai puţin numeroase, predominând în procesul
muncii persoanele educate cu mai mulţi ani în urmă, deci
având în medie un nivel şcolar mai scăzut. Din păcate,
pentru partizanii acestei teorii, tezele respective nu s-au
verificat în practică. Nu există vreo corelaţie negativă
statistică între nivelul productivităţii muncii şi gradul de
îmbătrânire demografică. Nici inovaţiile tehnologice sau
descoperirile ştiinţifice nu se concretizează în vreun
indicator care să se asocieze negativ cu îmbătrânirea
populaţiei. Desigur, n-are rost să contrapunem în astfel de
comparaţii ţări cu nivele foarte diferite (cele subdezvoltate,
fiind, se ştie foarte tinere), ci e suficient să ne mărginim la
ţări din aceeaşi clasă de dezvoltare, pentru a constata lipsa
unei legături ca cea postulată de o teorie mai degrabă
speculativă.

Cu aceasta ne apropiem de un al doilea set de


argumente, de natură şi calibru foarte diferite, invocate de
către cei care atrag atenţia asupra pericolului îmbătrânirii
demografice, şi anume cele ce vizează alte aspecte decât cele
economice. Trecând peste teze de genul că vârstnicii nu
numai în procesul economic, ci în genere în viaţa socială sunt
mai puţin inovatori, au un comportament rutinier, se opun
schimbării şi inovaţiei, tind să-şi păstreze privilegiile sociale
în raport cu tinerii (şi reuşesc tot mai mult acest lucru
datorită ponderii tot mai însemnate pe care o au, fapt care
poate provoca convulsii sociale) etc., idei care cu greu pot fi
probate faptic, mă voi opri asupra unui aspect mai general,
care include mai multe elemente particulare.
Problema pericolului generat de îmbătrânirea
demografică nu e nouă, ci datează de cel puţin un secol,
fiind, în principal, pusă în circulaţie de demografii
francezi20, ţară în care, cum am văzut, procesul însuşi a fost
amorsat mai repede decât în alte zone. Cum la vremea
respectivă îmbătrânirea se datora preponderent scăderii
fertilităţii (reducerea mortalităţii de vârstele mari fiind încă
doar la început şi fiind net dominată de reducerea
mortalităţii la vârstele mici, cu efect de întinerire), cele două
procese au fost legate strâns unul de altul până la a fi
confundate. Ele vor rămâne multă vreme legate şi lor li se va
adăuga şi al treilea termen: scăderea populaţiei. Deci
scăderea fertilităţii, îmbătrânirea populaţiei, scăderea
numărului de oameni iată trei elemente ale unui lanţ de
procese care nu poate să nu dea frisoane, mai ales celor
alimentaţi de teoriile sfârşitului de secol XIX şi începutului
celui următor despre decadenţa şi declinul civilizaţiei
occidentale. Argumentul demografic pentru declin se
menţine până în zilele noastre, ba chiar se întăreşte azi. De
n-ar fi decât să amintim replica unui demograf la cunoscuta
carte a lui Spengler, Declinul Occidentului: Jean-Claude
20
A se vedea , de exemplu, J. Bertillon (1911) sau P. Leroy-Beaulieu (1913)
Chesnais, un reputat cercetător francez, publica în 1995, un
volum cu titlul Crepusculul Occidentului.
Este interesant că însuşi Chesnais, de altfel un
cunoscător al subtilităţilor analizei demografice, amestecă,
atunci când nevoia argumentării i-o cere, îmbătrânirea cu
denatalitatea, scăderea natalităţii cu scăderea populaţiei,
îmbătrânirea cu reducerea drastică a volumului populaţiei
într-un secol sau două. Se continuă deci, până în zilele
noastre o tradiţie a demografiei franceze, întărită mult prin
lucrările lui Alfred Sauvy, apărute în perioada de mijloc a
secolului XX, când procesul de îmbătrânire avansase şi
atingea cote mai înalte decât la începutul veacului.
A. Sauvy este autorul unei cunoscute şi des pomenite
teze, exprimată sub formă de dilemă: „croître ou vieillir” („a
creşte sau a îmbătrâni”). Această exprimare concentrată
redă un întreg raţionament ce are drept finalitate susţinerea
ideilor sale pronataliste:
- îmbătrânirea populaţiei este un proces indezirabil,
chiar periculos pentru însăşi existenţa civilizaţiei;
- singurul mod eficient de a preveni îmbătrânirea este o
creştere semnificativă a populaţiei tinere;
- creşterea populaţiei tinere se realizează printr-o
fertilitate ridicată;
- o fertilitate ridicată induce o sporire a populaţiei;
În consecinţă, pe plan practic, e nevoie de o politică socială
cu finalitate natalistă iar, pe plan teoretic, se impune găsirea
argumentelor pentru justificarea poziţiei pronataliste şi
populaţioniste; ceea ce a şi făcut marele demograf francez,
promotor neîntrecut al acestor teze.

O serie de voci lucide susţin necesitatea de a privi cu


mai multă obiectivitate şi mai puţină încărcătură ideologică
acest fenomen. Îmbătrânirea demografică n-ar fi decât unul
dintre multele procese prin care omenirea a trecut şi va mai
trece, existând posibilitatea adaptării la noile situaţii şi
capacitatea de a găsi soluţii la sfidările nenumărate pe care
istoria le scos în calea societăţii omeneşti. În general,
literatura demografică de limba engleză este mult mai
ponderată în judecarea consecinţelor îmbătrânirii. De altfel
şi terminologia trădează acest lucru: cum spuneam şi mai la
început, francezii folosesc termenul de „vieillissement”, acolo
unde în engleză se zice „ageing”. Acest din urmă termen este
nu doar mai potrivit pentru că ne ajută să percepem, tehnic
vorbind, mai corect procesul la nivel de populaţie, ci este
mai neutru şi din punct de vedere al interpretării procesului,
dat fiind că primul cuvânt introduce, prin sine şi din start, o
conotaţie negativă fenomenului, chiar şi numai pentru că
sugerează o identitate între două procese cu totul diferite:
îmbătrânirea individului şi îmbătrânirea populaţiei.
În adevăr, merită repetat la infinit că dacă
îmbătrânirea unei persoane înseamnă evident diminuarea
capacităţilor sale fizice şi apoi intelectuale, reducerea
adaptabilităţii şi mobilităţii pe diferite planuri, precum şi
alte procese care toate indică parcurgerea unei traiectorii
ireversibile cu un punct final ineluctabil, îmbătrânirea
populaţiei înseamnă doar creşterea ponderii unui grup de
vârstă în totalul acesteia, proces practic inevitabil pentru
populaţiile moderne, dar care, în sine, nu este ireversibil şi,
ceea ce e mai important, nu conduce cu necesitate la un
colaps demografic.
Mai mult, se poate spune, într-un anume fel, că
îmbătrânirea demografică este, în ultimă instanţă, un proces
ce apare ca o consecinţă a uneia dintre puţinele transformări
cunoscute de omenire ce pot fi catalogate, fără nici un dubiu,
în gama evaluărilor pozitive; este vorba de reducerea
mortalităţii.
În adevăr, chiar şi în prima fază a îmbătrânirii, când
piramida vârstelor începe să se contracte la bază, urmare a
reducerii numărului de naşteri, factorul explicativ la care se
ajunge în final este mortalitatea, căci, de regulă, controlul
naşterilor intervine după ce – şi din cauză că – omenirea
ajunge să controleze (parţial) mortalitatea şi să reducă
sensibil pierderile de vieţi la vârstele tinere. Cu atât mai
mult în faza prin care trec actualmente ţările occidentale,
când se îngroaşă vârful piramidei şi când, presupunând o
relativă stabilitate a fertilităţii, îmbătrânirea apare (dincolo
de efectul temporar produs de deplasarea în sus a diverselor
fragmente, mai largi sau mai înguste, ale piramidei
vârstelor) ca fiind rezultatul doar al scăderii mortalităţii21.
În concluzie, apreciez că procesul îmbătrânirii trebuie
tratat cu toată detaşarea cu care un om de ştiinţă se
raportează la obiectul său de studiu, fără a amesteca nici
factorii demografici între ei şi nici pe aceştia cu alte elemente
economico-sociale cu care n-au nici o legătură semnificativă,
în condiţiile societăţilor actuale, când determinarea
demogarfică a socialului a diminuat mult. Şi, mai ales, se
impune evaluarea consecinţelor proprii ale îmbătrânirii; mai
clar spus, procesul îmbătrânirii demografice trebuie delimitat
de cel de declin demografic, chiar dacă, în practică există
perioade când cele două merg mână în mână. Se va vedea în
capitolul destinat dinamicii populaţiei că efectul principal al
nivelului scăzut al indicilor de fertilitate este incapacitatea
populaţiei de a se reproduce şi că, în ciuda progreselor pe
calea reducerii mortalităţii, se prefigurează un pericol real al
stingerii populaţiei, la nivel zonal sau chiar planetar. Dar o
fertilitate constantă – cum am mai spus – nu induce, în sine,
oricât de redusă ar fi ea, o îmbătrânire a populaţiei; în
schimb, poate provoca un colaps demografic, prin aceea că
populaţia nu mai are capacitatea de a se reînnoi.

2.3. Structura populaţiei României după starea civilă

În finalul acestui capitol, destinat structurilor


populaţiei, mă voi opri puţin asupra datelor de stare civilă
privitoare la România, profitând de informaţiile ultimelor
două recensăminte, considerând că aceste informaţii sunt
demne de toată atenţia, chiar dacă apar mai rar în
comentariile demografilor.
Întâi de toate, să ne facem o imagine de ansamblu
asupra structurii după starea civilă a populaţiei ţării la
ultimul recensământ. În tabelul 15 sunt prezentate ponderile

21
Accentuând aici rolul mortalităţii, nu înseamnă o contrazicere a ideilor, subliniate anterior, privitor la
incidenţa fenomenelor de natalitate şi mortalitate asupra ritmului îmbătrânirii demografice; scăderea
mortalităţii este cauza (demografică) ultimă a procesului, în vreme ce variaţiile fertilităţii sunt cele
care provoacă cele mai puternice efecte directe asupra structurii populaţiei.
procentuale ale celor patru categorii de populaţie, în două
variante: pentru populaţia totală şi pentru cea de la 15 ani în
sus, această vârstă fiind limita teoretică începând de la care
o persoană poate dobândi şi alt statut legal decât cel de
celibatar.

Tabelul 15. Structura populaţiei României după starea


civilă, la recensământul din 2002 (%).
Starea În total populaţie În populaţia de 15 ani şi
civilă peste
Total Bărbaţ Femei Total Bărbaţ Femei
i i
Celibat 39,7 44,6 35,0 26,7 32,0 21,9
ar
Căsăto 47,9 49,0 46,9 58,1 60,1 56,3
rit
Văduv 8,7 3,4 13,7 10,6 4,2 16,5
Divorţ 3,7 3,0 4,4 4,5 3,7 5,3
at
Total 100 100 100 99,9 100 100

Se observă că în ambele variante ponderea cea mai


mare o are populaţia căsătorită; la vârstele de la 15 ani în
sus această categorie deţine chiar o majoritate absolută.
Între sexe sunt diferenţe remarcabile, deşi la prima vedere,
ţinând cont că statutul de căsătorit şi de divorţat îl primesc
în acelaşi moment şi un bărbat şi o femeie, s-ar părea că
structura ar trebui să fie mai echilibrată22. Cel puţin doi
factori influenţează puternic diferenţa de structură între cele
două sexe: (i) femeile trăiesc (şi) la noi în ţară mai mult
decât bărbaţii, ceea ce explică ponderea mai mare a
văduvelor decât a văduvilor şi (ii) bărbaţii se căsătoresc mai
târziu decât femeile şi, ca atare, ei rămân mai mult timp în
starea de celibatar, lucru vizibil şi în datele de moment prin
ponderea mai ridicată a celibatarilor la sexul masculin.
22
În ceea ce priveşte statutul de „căsătorit”, dacă populaţia ar fi închisă, ar trebui să avem un număr
egal de bărbaţi şi femei cu respectivul calificativ. La recensământul din 2002, s-au înregistrat cu acest
statut 5.175.147 bărbaţi şi 5.208.920 femei. Diferenţa este mică (33.773 de femei în plus) şi ea se poate
datora, dincolo de erorile de înregistrare, faptului că unii parteneri conjugali se găseau în momentul
recensământului în afara ţării de mai mult de un an şi deci nu au mai fost recenzaţi în populaţia stabilă.
Desigur, mai pot apare şi alţi factori cu o anumită
importanţă, cum ar fi diferenţa între sexe în privinţa
celibatului definitiv (ea a fost mică până recent în România,
căci însuşi celibatul definitiv a fost la noi puţin răspândit,
comparativ cu ţările vest-europene) sau diferenţa de
comportament a celor două sexe privind recăsătorirea
(dincolo de stocul de persoane potrivite pentru recăsătorie).
O serie de detalii se vor observa mult mai bine dacă
introducem în joc şi variabila vârstă, aceasta având o
influenţă deosebită în structurarea populaţiei după variabila
ce ne interesează aici. În tabelele 16a şi 16b este prezentată
distribuţia procentuală a persoanelor de sex masculin şi
feminin, după starea civilă, pe grupe cincinale de vârstă, la
recensământul din 1992 şi respectiv la cel din 2002. De
menţionat că structura pe vârste nu este exact identică la
cele două recensăminte, ultima grupă de vârstă evidenţiată
în sursa de date de la recensământul din 2002 pe care o
posed fiind cea de 75 ani şi peste; în plus, nu avem aici
prezentată situaţia pe ani de vârstă, aşa cum se găseşte în
volumul cu datele din 1992. Aşadar, detalii despre vârstele
mai mari avem doar pentru momentul 1992, unde dispunem
şi de efectivele sau proporţiile categoriilor de stare civilă la o
vârstă anume. Ca urmare, pentru a face posibile
comparaţiile, la vârstele mari, am construit şi în tabelul 16a
o rubrică siliară celei din tabelul 16b, iar pentru a afla
ponderea celibatului definitiv va fi calculată o medie a
procentelor de celibatari la grupele de vârstă 45-49 ani şi 50-
54 ani.

Tabelul 16a. Distribuţia populaţiei României, între 15 şi


89 de ani, după starea civilă, pe sexe şi grupe de vârstă (%).
Recensământul din 7 ianuarie 1992.
Vâr Masculin Feminin
sta Cel. Căs Vă Div Tot Cel. Căs Vă Div Tot
. d. . al . d. . al
15- 98, 1,8 * * 99, 88, 11, 0,1 0,2 100
19 1 9 0 7
20- 69, 29, 0,1 0,4 100 39, 58, 0,3 1,7 100
24 7 8 6 4
25- 29, 68, 0,2 1,6 100 13, 82, 0,7 3,7 100
29 6 7 ,1 3 3
30- 15, 80, 0,4 2,8 100 6,7 86, 1,4 5,2 100
34 9 9 7
35- 10, 85, 0,6 3,7 99, 4,9 86, 2,4 6,1 100
39 2 4 9 6
40- 6,9 88, 1,1 4,0 100 3,9 85, 4,4 6,0 100
44 0 7
45- 5,2 89, 1,8 3,8 100 3,4 83, 7,7 5,5 100
49 2 4
50- 4,1 89, 2,8 3,4 100 3,1 79, 12, 4,8 99,9
54 7 9 1
55- 3,0 90, 4,2 2,6 99, 3,0 74, 18, 4,1 100
59 1 9 6 3
60- 2,5 88, 6,6 2,1 100 3,3 66, 26, 3,7 100
64 8 1 9
65- 2,2 86, 10, 1,5 100 3,5 54, 38, 3,0 100
69 1 2 8 7
70- 2,2 81, 15, 1,2 99, 3,5 40, 54, 2,3 100
74 6 1 9 1 1
75- 1,9 72, 24, 0,9 99, 3,1 26, 68, 1,7 100,
79 7 4 9 6 7 1
80- 1,9 60, 36, 0,7 100 3,0 16, 79, 1,3 100,
84 5 9 8 0 1
85- 1,7 45, 52, 0,5 100 2,8 8,7 87, 1,0 100
89 7 1 5
75+
Tot
al

Tabelul 16b. Distribuţia populaţiei României, de 15 ani


şi peste, după starea civilă, pe sexe şi grupe de vârstă (%).
Recensământul din 18 martie 2002.
Vâr Masculin Feminin
sta Cel. Căs Vă Div Tot Cel. Căs Vă Div Tot
. d. . al . d. . al
15- 99, 0,2 * * 100 95, 3,9 * 0,1 99,9
19 8 9
20- 90, 9,6 0,1 0,3 100 66, 32, 0,2 1,4 100,
24 0 0 5 1
25- 52, 45, 0,1 1,7 100 30, 64, 0,4 4,2 99,9
29 5 7 8 5
30- 26, 69, 0,2 4,4 100 15, 76, 1,2 7,5 100
34 1 3 2 1
35- 17, 76, 0,4 6,0 99, 9,5 79, 2,5 8,7 99,9
39 5 0 9 2
40- 13, 78, 1,0 7,0 100 7,0 78, 4,7 9,5 100,
44 8 2 9 1
45- 10, 80, 1,8 7,3 100 5,8 77, 7,7 9,4 100
49 5 5 ,1 1
50- 7,5 82, 3,1 6,5 100 4,8 74, 13, 7,8 99,9
54 9 2 1
55- 5,6 84, 5,0 5,2 100 4,1 68, 20, 6,3 100,
59 2 9 8 1
60- 4,2 84, 7,9 3,9 100 3,5 61, 29, 4,9 100,
64 0 8 9 1
65- 3,0 82, 11, 2,7 99, 3,2 53, 40, 3,8 100
69 8 4 9 0 0
70- 2,4 78, 16, 1,9 100 3,3 41, 52, 3,2 100,
74 8 9 2 4 1
75+ 1,9 64, 32, 1,2 100 3,3 20, 73, 2,2 100
5 4 8 7
Tot 32, 60, 4,2 3,7 100 21, 56, 16, 5,3 100
al 0 1 9 3 5

Urmărind procentele din cele două tabele, putem


evidenţia câteva elemente importante, cum ar fi: forma celor
patru distribuţii pe vârste, diferenţele între distribuţii pe
sexe şi schimbările petrecute în intervalul 1992-2002. Să
luăm pe rând cele patru distribuţii.
Celibatarii. Ponderea celibatarilor descreşte rapid în
prima parte a intervalului, pentru ca apoi să scadă tot mai
lent până ajunge să se menţină aproape constantă. Scăderea
e mai bruscă la sexul feminin, reflectând vârsta mai redusă a
femeilor la prima căsătorie. Aşa de pildă, în 1992, la vârstele
de 20-24 ani erau încă în stare de celibat circa 70% dintre
băraţi dar numai 40% dintre femei. Ceea ce însă
impresionează în mod deosebit este, cred, evoluţia produsă
pe intervalul intercensitar de 10 ani: ponderea celibatarilor,
atât de sex masculin cât şi de sex feminin, este într-o creştere
susţinută. Astfel, pe intervalul mai sus menţionat, vom
regăsi, în 2002, 90% celibatari printre bărbaţi şi 66%
printre femei, ceea ce înseamnă creşteri cu 20 şi respectiv 26
puncte procentuale. Şi pe intervalele următoare creşterile
sunt vizibile. La 25-29 ani bărbaţii celibatari formează
majoritatea absolută în 2002 (52,5%), în timp ce cu un
deceniu în urmă nu reprezentau nici 30%. Femeile urcă şi
ele de la 13% la 30%, ceea ce înseamnă mai mult decât o
dublare a ponderii. De o deosebită importanţă îmi par
procentele ridicate de celibatari în jurul vârstei de 50 de ani,
care sunt considerate a indica ponderea celibatului definitiv.
Toate acestea concură la a susţine afirmaţia că, pe intervalul
menţionat, vârsta medie la prima căsătorie este în creştere
netă şi că – foarte probabil – se constată şi o creştere a
ponderii celibatului definitiv, la nivele cu mult peste cele
întâlnite în perioadele anterioare.
Prima parte a afirmaţiei poate fi susţinută aplicând, la
datele structurale ale celor două recensăminte, metoda lui
Hajnal de calcul a vârstei medii la prima căsătorie, expusă
sumar în secţiunea 1.4.
Pentru recensământul din 1992.
1. Ani de celibat pentru 1000 de femei până la vârsta de
15 ani:
15 ani x 1.000 = 15.000 ani

2. Între 15 şi 50 de ani, valoarea se obţine pe baza


proporţiilor de celibatare din fiecare grupă de vârstă (din
tabelul 2a), aduse la 1000:
5(880 + 396 + 133 + 67 + 49 + 39 + 34) = 5 x 1.598 = 7.990 ani

3. Însumăm cele două valori:


15.000 + 7990 = 22.990 ani
şi găsim anii de celibat ce revin tuturor persoanelor din
generaţia fictivă de 1000 de femei, până la vârsta de 50 de
ani.

4. Calculăm proporţia celibatului definitiv. La grupa


de 45-49 ani, proporţia este de 3,4%, iar la cea următoare de
3,1%. Media este 3,25%. Să acceptăm că 32 de femei din
1.000 nu se căsătoresc23. Acestea până la vârsta de 50 de ani
cumulează un număr de 32 x 50 = 1.600 ani de celibat, care
odată scăzuţi din cifra totală de 22.990, ne rămân 21.390 de
ani de celibat ce corespund femeilor care se căsătoresc.
Dacă cele 968 (=1.000-32) femei care se căsătoresc
adună împreună 21.390 ani de celibat, pe o persoană va
reveni un număr de ani de:
21 .390
x= = 22 ,1
968
care ne indică vârsta medie la prima căsătorie, în
interpretarea mai sus descrisă.

Pentru recensământul din 2002.


1. 15.000 ani
2. 5(959+660+308+152+95+70+58) = 5x2302 =11.510
ani
3. 15.000 + 11.510 = 26.510 ani
4.
– proporţia celibatului definitiv (%):
(5,8 + 4,8)/2 = 5,3%
adică 53 la 1.000;
– numărul de ani de celibat ce revin persoanelor care nu se
căsătoresc:
53x50 = 2.650 ani;
– numărul de ani de celibat ce revin persoanelor are se
căsătoresc:
26.510 – 2.650 = 23.860 ani;
– vârsta medie la prima căsătorie:
23
Pentru recensământul din 1992 avem, aşa cum spuneam, procentele celibatarilor la fiecare vârstă;
pentru femeile de 50 de ani acesta este de 3,2, adică foarte aproape de valoarea estimată cu ajutorul
mediei celor două grupe de vârstă (3,25%). În cazul bărbaţilor, vaoarea la 50 de ani este 4,5%, iar din
calculul mediei rezultă (5,2+4,1)/2 = 4,65.
x = 23.860/1.000 = 23,9 ani
Aşadar, schimbările în structura populaţiei după stare
civilă, între cele două recensăminte meţionate, sugerează o
schimbare de comportament în privinţa primonupţialităţii
echivalentă cu o amânare a evenimentului cu aproape 2 ani,
pentru populaţia feminină.

Căsătoriţii cresc ca pondere, la rândul lor, foarte


repede la început după care valorile se plafonează pentru ca
în grupele finale să asistăm la o scădere a acestor valori.
Scăderea valorilor procentuale începe mult mai repede la
femei decât la bărbaţi, lucru datorat evident
supramortalităţii masculine la vârstele adulte înaintate şi la
cele de peste 60 de ani. Astfel, maximul de persoane
căsătorite se află, la bărbaţi, în 1992, în grupele de vârstă 50-
60 de ani (circa 90%) iar în 2002, între 55-65 ani (cca. 84%);
la femei, maximul e atins nu doar mai repede, dar şi cu
valori ceva mai mici: în 1992, între 30-40 de ani (87%) iar în
2002, între 35-45 ani (cu o pondere de 79%). Diferenţele
între valorile procentuale maxime ale celibatarilor, între
sexul masculin şi cel feminin precum şi între cele înregistrate
la cele două momente de recensământ, se vor regăsi, cum e şi
firesc, în celelalte categorii de stare civilă la vârstele
respctive. Ele vor deveni inteligibile după ce parcurgem şi
celelalte două coloane ale tabelelor.
Mai importantă însă decât comparaţia maximelor mi
se pare evidenţierea diferenţei între sexe, după această stare
civilă, diferenţă ce se manifestă pregnant la vârstele înalte.
În adevăr, dacă până la 35-40 de ani ponderea femeilor
căsătorite este superioară celei a băraţilor cu acest statut,
după 45 de ani situaţia se inversează şi de la 70 de ani
femeile căsătorite devin minoritare în cadrul grupei lor de
vârstă, în vreme ce bărbaţii căsătoriţi rămân majoritari pe
încă trei intervale cincinale.
Într-o apreciere sintetică, putem spune că, după datele
ultimului recensământ, trăiesc în cuplu legal aproape două
treimi dintre bărbaţii de 75 de ani şi peste, în vreme ce doar
una din cinci femei ce au atins şi depăşit pragul vârstei
respective mai are alături un soţ. Datele tabelului 16a ne
arată că dacă rafinăm segmentul respectiv de vârstă, pe
măsură ce urcăm pe scara vârstelor, diferenţele devin şi mai
importante. Marele avantaj (cert) al femeilor, legat de o
durată medie de viaţă mai ridicată, se transormă într-un
dezavantaj (discutabil), ce constă în petrecerea ultimilor ani
de viaţă fără un partener24. Oricum, este clar că în cazul
politicilor sociale având ca ţintă populaţia vârstnică trebuie
avut în vedere acest specific: nu numai că populaţia
vârstnică e puternic feminizată, dar aceste femei se găsesc, în
cea mai mare parte a cazurilor, în afara unui cuplu
conjugal.

Văduvii. Starea de văduv afectează foarte puţin


persoanele tinere, respectiv bărbaţii sub 50 de ani şi femeile
sub 40. Dincolo de aceste praguri de vârstă, care se află, cum
s-a văzut, în zona sau în apropierea zonei de maximă
pondere a populaţiei căsătorite, văduvia se instalează tot mai
semnificativ şi progresează, se înţelege, mai repede la sexul
feminin, urmare a avantajului pomenit: supramortalitatea
masculină tot mai vizibilă după 45-50 de ani. După vârsta de
70 de ani situaţia cea mai frecventă pentru femei este
statutul de văduvă, în vreme ce bărbaţii cu acest atribut
devin majoritari în rândul semenilor lor doar la vârstele
foarte înalte, respectiv după 85 de ani. Este limpede că,
dincolo de zonele în care căsătoriţii ating ponderile cele mai
ridicate, starea civilă de văduv devine practic
complementară celei de căsătorit, procentele respective
urmând deci traiectorii inverse, mai cu seamă că, odată cu
creşterea vârstei, celelalte situaţii (de celibatar şi divorţat)
devin tot mai rare. Problema pe care nu o putem lămuri din
datele avute la îndemână este aceea dacă diferenţele între
procentele de văduvi (respectiv căsătoriţi) între cele două
sexe apar ca un efect mecanic al diferenţei de mortalitate şi
de vârstă la căsătorie (soţii fiind deci afectaţi de o
mortalitate superioară şi pentru că ei au o vârstă mai
24
Cum vom vedea imediat, chiar luând în considerare „uniunile consensuale”, coabitările fără
căsătorie, situaţia persoanelor aflate la vârste mari nu se modifică aproape deloc, în comparaţie cu ceea
ce ne spune structura după starea civilă legală.
ridcată decât soţiile) sau dacă şi în ce măsură mai intervine
şi factorul recăsătorie, care poate amplifica diferenţa la
unele vârste, tocmai pentru că soţii recăsătoriţi nu au aceeaşi
vârstă.
Dacă ne referim la statutul social al văduvilor, vom
sesiza imediat că el este legat de starea de pensionar. Sau,
mai exact spus, şi la noi ca şi în ţările din zona noastră de
civilizaţie, văduvia apare, de regulă, după ieşirea la pensie a
celor doi soţi25. În adevăr, pe fragmentele de vârstă la care
are loc în mod normal pensionarea, 60-64 ani pentru băraţi
şi 55-59 ani pentru femei, ponderea bărbaţilor căsătoriţi este
de 84% iar a femeilor de 69%, ceea ce arată că starea
normală pentru momentul pensionării este convieţuirea în
cuplu26. Abia după aceea se instalează starea de văduvie, net
mai repede în rândul sexului feminin, cel care este în
principal afectat de acest fenomen. Diferenţele de procente
la toate grupele de vârstă semnificative sugerează că în final
se cumulează un efectiv de văduve net superior celui de
văduvi; în cifre absolute, recensământul din 2002 găseşte
circa 1 milion 190 mii de femei cu acest statut şi doar 290 mii
de bărbaţi, adică 1 văduv la 4,2 văduve!

Divorţaţii. Cum se ştie, în România divorţul nu are o


incidenţă foarte mare şi nici nu a crescut semnificativ după
1990, comparativ cu situaţia din ţările occidentale sau din
spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Totuşi, la anumite grupe de
vârstă, în special la cele mijlocii – cam de la 35 la 60 de ani –,
ponderea divorţaţilor este demnă de a fi luată în considerare
(situându-se între 5-10% din efectivul categoriei), atât în
cadrul populaţiei masculine cât şi în cadrul celei feminine.
Procentele sunt cu 1-2 puncte mai mari la femei, ceea ce
sugerează o propensiune mai ridicată a bărbaţilor spre
recăsătorie. Faţă de 1992, la ultimul recensămât ponderea
divorţaţilor este net superioară, situaţie la care s-a ajuns
25
Vezi şi Caradec (2004, p. 57-58)
26
În realitate, situaţiile de cuplu sunt şi mai numeroase, dat fiind că pensionarea efectivă s-a realizat, în
România, cel puţin până în prezent, la o vârstă medie mult sub cea legală. Într-adevăr, fără a efectua
prea multe calcule şi privind doar datele recensământului din 2002, observăm că, în grupa de 50-54 ani,
la femei, avem 252 mii pensionare la 310 mii ocupate, rata de ocupare a grupei fiind de 42,5%, iar la
bărbaţi, în grupa de vârstă de 55-59, situaţia este şi mai elocventă: 303 mii pensionari la 169 mii
ocupaţi, cu o rată de ocupare de doar 34%.
printr-o uşoară scădere a ratei căsătoriilor de rang superior
(INS, 2003a, p.48).

*
Pâna aici am abordat problematica stării civile ţinând
seama de statutul legal al persoanelor. Există însă situaţii de
fapt, care nu se suprapun întotdeauna cu cele de jure. În
cazul de faţă, este limpede că analizând situaţia
matrimonială a persoanelor trebuie avute în vedere şi acele
„uniuni libere” sau „consensuale”, respectiv coabitarea a
două persoane care nu este sancţionată printr-un act de
căsătorie. Persoanele aflate într-o asemenea situaţie pot avea
orice statut de atre civilă legală, inclusiv de căsătorit, atunci
când convieţuiesc în cuplu cu altcineva decât soţul sau soţia.
Recensământul din 2002 a încercat, pentru prima dată
în România, să înregistreze cuplurile (heterosexuale) aflate
în uniune consensuală. Au fost găsite 414.061 asemenea
situaţii, adică 828.122 persoane implicate. Fiind vorba de o
operaţiune de înregistrare inedită atât pentru instituţia
naţională de statistică, dar mai ales pentru populaţie, e de
presupus că amploarea reală a fenomenului a fost
subestimată. Din păcate, nu avem nici alte informaţii –
directe sau indirecte – asupra răspândirii în societatea
românească a obiceiului coabitării, aşa că vom analiza ca
atare datele oficiale ale recensământului.
Mai întâi, scoţând din calcul, cele 1443 de persoane sub
15 ani (din care 1271 femei), înregistrate a trăi în uniune
consensuală, vom constata că, raportându-ne la populaţia de
15 ani şi peste, ponderea populaţiei care declară că se află în
situaţia de coabitare fără căsătorie este de 4,6%, procent deloc
neglijabil, chiar dacă ar fi real şi nu subestimat, cum se
poate bănui. În funcţie de starea civilă legală, aceste
persoane se distribuie, pe total şi pe sexe, astfel:

Total Bărbaţi Femei


Celiatar 73,6 75,4 71,7
i
Căsători 1,4 1,1 1,8
ţi
Văduvi 7,1 5,5 8,8
Divorţaţ 17,9 18,1 17,7
i
TOTAL 100 100,1 100

Prin urmare, este limpede că fenomenul vizează în


primul rând populaţia celibatară, care reprezintă aproape ¾
din totalul celor aflaţi în coabitare; pe locul al doilea, ca
pondere, vine categoria divorţaţilor (circa 18%); apoi
urmează văduvii, reprezentând aproximativ 7%, dar cu o
pondere ceva mai mare în rândul femeilor, şi abia în final,
cu 1-2%, regăsim cazurile celor căsătoriţi. Această
distribuţie se coroborează cu cea pe vârste, care ne arată că
populaţia tânără este cea implicată cu predilecţie în
respectivul fenomen, vârsta mediană a lotului de persoane ce
s-au declarat ca trăind în uniune consensuală fiind de circa
35 de ani pentru bărbaţi şi de 32 de ani pentru femei.
Întrucât populaţia căsătorită este practic exclusă de la
fenomenul de coabitare consensuală, e interesant de văzut
care sunt ratele de coabitare, în cadrul fiecărei categorii de
stare civilă. Acestea vor fi definite de raportul între
populaţia cu o anumită stare civilă aflată în uniune
consensuală şi totalul populaţiei cu starea civilă respectivă.
Rapoartele respective exprimă intensitatea coabitării fără
căsătorie în cadrul fiecărei categorii de stare civilă şi vor fi
calculate la 1.000 de persoane. Ele ne mai arată şi şansa ca
un individ cu o anumită stare civilă să se afle în uniune
consensală. Iată aceste rate, în populaţia de 15 ani şi peste27,
obţinute cu datele recensământului din 2002:

Total Bărbaţi Femei


Celiatar 127 113 146
i
Văduvi 31 62 24
Divorţaţ 183 235 149
i
27
Evident că limita inferioară de 15 ani trebuie aplicată numai celibatarilor; restul claselor de stare
civilă conţin doar persoane peste această vârstă.
Noutatea adusă de aceste cifre este evidentă. În ciuda
preponderenţei masive a celibatarilor în populaţia implicată
în fenomenul analizat, apare totuşi că, proporţional cu
numărul lor, cei mai atraşi de coabitare sunt indivizii cu
statutul de divorţat. Astfel, dacă din 1000 de celibatari (de
15 ani şi peste), sunt implicaţi în uniuni consensuale 127,
rata în cazul divorţaţilor urcă la 183, ceea ce înseamnă un
plus de aproape 50%. Diferenţele pe sexe sunt, de asemenea,
interesante: femeile au rată superioară bărbaţilor doar la
categoria celibatarelor; femeile văduve şi cele divorţate se
angajează mult mai rar decât bărbaţii cu acelaşi statut în
astfel de uniuni.
Ratele mai sus menţionate sunt, aşa cum ne putem
aştepta, varaibile în funcţie de vârstă. Am calculat aceste
valori pentru cele două categorii mai consistente, celibatarii
şi divorţaţii, şi ele sunt prezentate în tabelul 17.

Tabelul 17. Ratele de coabitare consensuală ale


celibatarilor şi divorţaţilor, după sex şi grupe de vârstă (la
1.000). Recensământul din 18 martie 2002.

Grupa Celibatari Divorţaţi


de Total Bărbaţ Femei Total Bărbaţ Femei
vârstă i i
15-19 26 8 45 146 120 391
20-24 92 64 131 147 155 146
25-29 184 157 232 183 182 183
30-34 249 225 292 210 227 201
35-39 296 272 340 223 256 200
40-44 315 291 362 212 258 179
45-49 312 293 346 191 243 152
50-54 332 326 339 177 236 132
55-59 325 344 301 160 234 105
60-64 312 361 263 139 218 86
65-69 278 371 210 124 217 70
70-74 213 349 139 94 192 51
75+ 138 329 74 67 182 29
Datele pe vârste schimbă sensibil imaginea pe care
începusem să ne-o facem. Date fiind diferenţele mari în
structura pe vârste a populaţiei totale din cele două categorii
(celibatari şi divorţaţi), cifrele celor care se află în uniune
consensuală la diferite vârste câştigă în relevanţă dacă ţinem
seama de efectivul populaţiei la acea vârstă. Astfel, dat fiind
efectivul imens al celibatarilor până la 20 de ani şi slaba
implicare a acestora în uniuni consensuale, obţinem, pe
ansamblul celibarilor o rată mai mică decât cea a
divorţaţilor (aşa cum menţionam mai sus); numai că trecând
la grupele de vârstă următoare observăm că practic de la 30
de ani în sus probailitatea ca un celibatar să se afle în uniune
consensuală e mai ridicată decât a divorţaţilor de aceeaşi
vârstă. Uneori diferenţele sunt impesionante: după 50 de ani
şansa ca un celibatar să se afle în uniune consensuală este de
două ori mai mare decât a unui individ divorţat.
Între sexe diferenţele ţin în primul rând de vârsta la
care persoanele sunt mai mult sau mai puţin afectate de
respectivul fenomen. Bărbaţii celibatari se implică în
proporţie de 30-40% în acest gen de relaţii, de la vârsta de
40 de ani şi până la adânci bătrâneţe; femeile celibatare,
care ating şi ele proporţii similare, coboară limita inferioară
cu circa un deceniu şi îşi răresc sensibil participarea la
uniuni consensuale după 60 de ani. La divorţaţii de sex
masculin întâlnim o implicare în proporţie de 20-25% încă
de la 25-30 de ani şi până la bătrâneţe; femeile încep şi ele
cam în acelaşi timp (dacă nu luăm în considerare grupa 15-
19 ani, cu efectiv de divorţate redus) şi ponderile se menţin
la nivelul 15-20% până la 50 de ani, după care intensitatea
fenomenului scade mai puternic decât la bărbaţi,
ajungându-se ca de la 75 de ani în sus doar 3% dintre
divorţate să se mai afle în uniuni consensuale.
O bună parte din explicaţia diferenţei de
comportament între sexe la vârstele mari se găseşte desigur
în diferenţele de efective de băraţi şi femei, adică de
persoane disponibile pentru a intra într-o asemenea uniune.
Am sugerat deja mai sus amploarea acesui dezechilibru.
Imaginea poate fi întregită şi printr-un alt fel de calcul. Dacă
luăm ultimul fragment de vârstă evdenţiat la recensământul
din 2002, vom constata că, la 75 de ani şi după, la 100 de
bărbaţi avem, în cazul celibatarilor 295 femei, în cazul
divorţaţilor 307, în vreme ce la văduvi raportul urcă la 377
femei la 100 de bărbaţi. Pe ansamblu, populaţia
noncăsătorită de 75 de ani şi peste era formată din 141.891
bărbaţi şi 525.248 femei, ceea ce conduce la un raport de 370
de femei la 100 de bărbaţi.
În final, voi relua calculul ponderilor pe vârste şi sexe a
celor aflaţi în uniune consensuală; de data aceasta
raportarea se va face la toată populaţia de acea vârstă, fără
deosebire după starea civilă legală. Scopul este acela de a
alătura procentele celor aflaţi în uniune consensuală celor de
căsătoriţi, evaluând astfel ponderea celor care trăiesc în
cuplu, indiferent de forma juridică a coabitării. Evident că
pentru acurateţea datelor va trebui să-i scoatem din calcul
pe cei aflaţi în uniune consensuală şi având starea de
căsătorit, de vreme ce aceştia sunt contabilizaţi o dată la
căsătoriţii legal.
Datele sunt prezentate în prima parte a tabelului 18. În
partea a două se regăsesc, tot sub formă procentuală,
ponderile celor aflaţi în uniune consensuală în totalul
populaţiei noncăsătorite (celibatari+văduvi+divorţaţi) de
sexul şi vârsta respective; acestea ne ajută să evaluăm
amploarea fenomenului ca substitut al căsătoriei, pentru
diferite categorii de populaţie.

Tabelul 18. Procentul persoanelor aflate în uniune


consensuală (noncăsătoriţi), pe sexe şi grupe de vârstă.
Recensământul din 18 martie 2002.
Grupa În total populaţie În populaţia
de noncăsătorită
vârstă Total Bărbaţ Femei Total Bărbaţ Femei
i i
15-19 2,5 0,8 4,3 2,6 0,8 4,5
20-24 7,3 5,8 8,9 9,2 6,4 13,1
25-29 8,3 8,6 8,0 18,4 15,8 22,5
30-34 6,5 6,9 6,1 23,9 22,4 25,7
35-39 5,9 6,4 5,3 26,2 26,6 25,6
40-44 5,3 6,0 4,7 24,9 27,4 22,3
45-49 4,5 5,1 4,0 21,3 25,8 17,6
50-54 3,8 4,3 3,4 17,8 25,2 13,1
55-59 3,1 3,6 2,7 13,0 22,9 8,5
60-64 2,5 3,0 2,1 8,9 18,8 5,5
65-69 2,0 2,5 1,6 6,0 14,7 3,5
70-74 1,6 2,1 1,2 3,7 10,0 2,0
75+ 1,1 1,8 0,7 1,7 5,0 0,8

Adunând procentele căsătoriţilor din tabelul 16b cu


cele ale indivizilor aflaţi în uniune consensuală, din prima
parte a tabelului 18, vom ajunge să estimăm ponderea
indivizilor, bărbaţi şi femei, care convieţuiesc în cuplu.
Datele respective sunt prezentate în tabelul 19 şi ele arată că
starea de fapt este destul de diferită de cea de drept, în
sensul că la anumite categorii de vârstă procentele cresc
simţitor. Cu toate acestea, ele nu ating valorile existente în
1992, fapt care ne permite să tragem concluzia că nu poate fi
invocată o schimbare de model de convieţuire (înlocuirea
familiei legale cu uniunea consensuală) pentru a da seamă de
schimbările între cele două recensăminte. Chiar dacă
Grupa Bărbaţ Femei procentele din tabelul 19 le-ar fi
de i întrecut pe cele ale căsătoriţilor
vârstă de la 1992 (tabelul 16a) n-am fi
15-19 1,0 8,2 avut nici un temei pentru a
20-24 15,4 41,5 vorbi de o schimbare a
25-29 54,3 72,5 modelului de convieţuire în
30-34 76,2 82,2 cuplu, de vreme ce la
35-39 82,4 84,5 recensământul din 1992 nu s-a
40-44 84,2 83,6 înregistrat starea de fapt, adică
45-49 85,6 81,1 şi uniunile consensuale.
50-54 87,2 77,6
Tabelul 19. Ponderea
55-59 87,8 71,6
persoanelor aflate în cuplu
60-64 87,0 63,9
65-69 85,3 54,6
70-74 80,9 42,4
75+ 66,3 21,5
(căsătorite şi în uniune consensuală), pe sexe şi vârste, la
recensământul din 2002 (%)

Informaţiile din 2002 despre aceste uniuni sunt,


desigur, deosebit de preţioase, dar ele au o serie de limite,
care nu ne permit să le exploatăm în suficientă măsură. În
adevăr, întrebarea principală ar fi aici aceea dacă populaţia
României a început, după 1989, să preia modelele de
convieţuire în cuplu care s-au manifestat puternic în ţările
occidentale în ultimele decenii, în special fiind vorba de
înlocuirea căsătoriei cu coabitarea. Din cele pe care le putem
deduce din datele aici prezentate, cred că modelul nostru nu
se aseamănă cu cele occidentale; mai exact nu pare a fi o
formulă, să zicem, de avangardă, ci una specifică mai
curând categoriilor cu statut social scăzut.
În adevăr, sunt câteva indicii în acest sens. Mai întâi,
este vorba de distribuţia procentelor din partea a doua a
tabelului 18. Se vede clar că ponderile variază pentru
ambele sexe după o curbă unimodală cu maximul între 35-45
ani la bărbaţi şi 30-40 ani la femei; oricum zona de procente
ridicate se întinde pe 2-3 decade de vârsă mjlocie, acolo unde
convieţuirea în cupluri consensuale acoperă între o cincime
şi un sfert din stocul de populaţie care nu este căsătorită.
Aşadar, practica uniunilor consensuale la noi nu pare a fi o
alternativă la căsătorie pentru populaţia tânără, aşa cum se
întâmplă în Europa Occidentală şi nici una la recăsătorie
pentru vârstici, ca în Statele Unite.
În al doilea rând, o simplă diviziune a cazurilor de
convieţuire pe mediul urban şi rural ne arată că 56% dintre
cuplurile astfel constituite trăiesc la sate. Un calcul al
ratelor, la principalele grupe de vârstă, ne demonstrează că
atât celibatarii cât şi divorţaţii din rural se regăsec mai
frecvent decât semenii lor orăşeni în uniuni consensuale
(tabelul 20) şi aceasta în condiţiile în care se păstrează atât
în mediul rural cât şi în cel urban modelul general, conform
căruia ratele de coabitare pe vârste ale celibatarilor le întrec
pe cele ale divorţaţilor. Altfel spus, variabila mediu nu
introduce decât simplul decalaj în favoarea ruralului.

Tabelul 20. Ratele de coabitare consensuală pentru


principalele categorii de vârstă, în mediul urban şi în cel rural
(la 1.000). Recensământul din 18 martie 2002
Grupe de Celibatari Divorţaţi
vârstă Urban Rural Urban Rural
20-24 ani 60 144 118 182
25-29 ani 141 244 158 220
30-34 ani 203 304 192 245
35-39 ani 252 337 208 253
40-44 ani 277 348 199 241
45-49 ani 269 352 177 223
50-54 ani 276 380 160 214

În opinia mea, toate aceste înseamnă că, în ţara


noastră, nu asistăm la vreun fenomen de „răvrătire
postmodernă” împotriva instituţiei căsătoriei, ci de un
comportament mai degrabă de tip „premodern” de eludare
prin neasimilare a normelor moderne de convieţuire socială.
Mai sugestiv spus, cred că aici nu e vorba atât de „uniuni
consensuale”, cum se străduieşte să le numească în mod
blând şi elevat cel care a creat terminologia
recensământului, ci de „concubinajul” nostru cel din
totdeauna. Fireşte aceasta e doar o simplă ipoteză; ea ar
putea fi susţinută cu mai multă tărie dacă am avea la
dispoziţie şi alte caracteristici ale persoanelor aflate în
situaţia respectivă, cum ar fi nivelul de şcolaritate, statusul
ocupaţional, etnia etc.

REFERINŢE

BARDET, Jean-Pierre; DUPÂQUIER, Jacques (eds.),


Histoire des populations de l’Europe – vol. I (1997), Des
origines aux prémises de la révolution démographique; vol. II
(1998), La révolution démographique; vol. III (1999), Les
temps incertains, Fayard, Paris
BERTILLON, J., 1911, La dépopulation de la France, Felix
Alcan, Paris
CALOT, Gérard; SARDON, Jean-Paul, 1999,
„Vieillissement démographique et protection sociale” în
Futuribles, nr. 244, iulie-august
CARADEC, Vincent, 2004, Vieillir après la retraite.
Approche sociologoque du vieillissement, Paris, Presses
Universitaires de France
CASELLI, Graziella; VALLIN, Jacques; WUNSCH,
Guillaume, 2001, Démographie: analyse et synthèse, I. La
dynamique des populations, INED, Paris
CHESNAIS, Jean-Claude, 1995, Le crépuscule de l’Occident,
Robert Laffont, Paris
EGGERICKX, Thierry; TABUTIN, Dominique, 2001, Le
vieillissement démographique dans le monde. Historique,
mécanismes et tendances, Document de Travail no 14,
Université catholique de Louvain
LASLETT, P.; PAILLAT, P., 1999, „Changements de
structure et l’émergence du troisième âge” în Bardet şi
Dupâquier, vol. III
LE BRAS, Hervé, 1991, Marianne et les lapins. L’obsession
démographique, Olivier Orban, Paris
LEROY-BEAULIEU, P., 1913, La question de la population,
Felix Alcan, Paris
INS, 1994, Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7
ianuarie 1992, vol. I Populaţie- structura demografică,
Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti
INS, 2001, Anuarul demografic al României, Institutul
Naţional de Statistică, Bucureşti
INS, f.a., Recensământul populaţiei şi al locuinţelor. Rezultate
generale. Populaţie, gospodării, locuinţe, CD-ROM, Institutul
Naţional de Statistică, Bucureşti
INS, 2003, Tendinţe sociale, Institutul Naţional de Statistică,
Bucureşti
INS, 2003a, Analize demografice. Situaţia demografică a
României în anul 2002, Institutul Naţional de Statistică,
Bucureşti
ONU, 1978, Causes et conséquences de l’évolution
démographique, vol. I, Nations Unies, New York
ONU, 1982, Demographic Indicators of Countries, United
Nations, New York
ONU, 2002, World Population Ageing: 1950-2050, United
Nations Population Division, New York,
http://www.globalaging.org/rural_aging/world/agei
ngo.htm
PISON, Gilles, 2001, „Tous les pays du monde (2001)” în
Population & Société, nr. 370, iulie-august
PISON, Gilles, 2004, „Moins de naissances mais un garçon à
tout prix: l’avortement séléctif des filles en Asie” în
Population & Société, nr. 404, septembrie
ROTARIU, Traian, 2003, Demografie şi sociologia
populaţiei. Fenomene demografice, Polirom, Iaşi
SANDRON, Frédéric, 2002, „Croissance économique et
croissance démographique: théories, situations, politiques”
în Yves Charbit, Le monde en dévéloppement, La
documentation française, Paris
SAUVY, Alfred, 2000, La vieillesse des nations, Gallimard,
Paris
SHAW, Frank, 2002, „Is the ageing population the problem
it’s made out to be?”, lucrare prezentată la The-Net-Work,
http://www.futurestudies.co.uk/communications/infocus/134.
pdf
STEIN, Gabriel, 1997, „Les retraites non financées en
Europe: qui va payer pour nos vieux jours?”, Institut EURO
92,
http://www.libres.org/francais/dossiers/retraites/Stein.pdf
TAPINOS, Georges, 1985, Éléments de démographie,
Armand Colin, Paris
VANDERHAEGEN, Jean-Christophe, 2003, Handicaps et
vieillissement démographique. Des défis pour la Ville,
Rapport Annuel 2002, Confédération Construction,
Bruxelles
VISCO, Ignazio, 2001, „The fiscal implications of ageing
population in OECD countries”, comunicare la: Pension
Symposium, Oxford Centre on Population Ageing,
http://www.oecd.org/dataoecd/20/46/2431704.pdf
***, 2001, „Dinamique de la population active et emploi: la
gestion prévisionnelle des Ages l’horizon 2010”, Résumé de
l’Avis du CES sur rapport de Bernard Quintreau – 24
octobre 2001,
http://www.nordpasdecalais.fr/sradt/telechargement/011.pdf