Buletin Stiintific 11 - 2010 - Vol Ii - Sesiunea Stiintifica Studenteasca

ISSN 1841 – 298X
BULETINUL ŞTIINŢIFIC
AL UNIVERSITĂŢII CREŞTINE
„DIMITRIE CANTEMIR”
BRAŞOV
NR. 11 - 2010
VOLUMUL II
SESIUNEA ŞTIINŢIFICĂ
STUDENŢEASCĂ
Editori coordonatori:
Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU
Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE
Editura INFOMARKET
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE BRAŞOV
FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV
Str. Bisericii Române nr. 107, Braşov, 500068
Tel. 0268 419077, Tel/Fax 0268 418788
COMITETUL ŞTIINŢIFIC DE REDACŢIE

• Jurist Marian GEORGESCU, Preşedintele Consiliului de Administraţie
• Prof. univ. dr. Gheorghe SECARĂ, Decan, Facultatea de Relaţii
Economice Internaţionale – Braşov
• Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU, Decan, Facultatea de Finanţe,
Bănci şi Contabilitate – Braşov
• Prof. univ. dr. Stelian SAON, Facultatea de Finanţe, Bănci şi
Contabilitate – Braşov
• Conf. univ. dr. Ioan STATE, Facultatea de Relaţii Economice
Internaţionale – Braşov
• Prof. univ. dr. Ileana TACHE, Facultatea de Ştiinţe Economice,
Universitatea „Transilvania” Braşov
• Conf. univ. dr. Monica RĂILEANU-SZELES, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Universitatea „Transilvania” Braşov
• Conf. univ. dr. Adrian TRIFAN, Facultatea de Ştiinţe Economice,
Universitatea „Transilvania” Braşov
• Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU, Facultatea de Finanţe, Bănci şi
Contabilitate – Braşov
COMITETUL DE REDACŢIE
• Redactor şef - Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU
• Redactor şef adjunct - Conf. univ. dr. Ioan STATE
• Membri - Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU
- Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE
• Secretar de redacţie - Asistent univ. Anca NAN
Tipărit: Tipografia Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” -

Braşov
Editura INFOMARKET
Editură acreditată CNCSIS cu nr. 198
O.P. 1 – C.P. 361 – BRAŞOV
Tel./Fax (0268) 410 132
www.editura-infomarket.ro
ISSN 1841-298X
Buletinul ştiinţific nr. 11/2010 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească i
CUVÂNT ÎNAINTE
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” este o instituţie de

învăţământ superior particulară acreditată, înfiinţată la Bucureşti în anul 1990 din
iniţiativa domnului prof. univ. dr. Momcilo Luburici, ales din acelaşi an de Senatul
Universităţii în funcţia de Rector, fiind în prezent Preşedintele Universităţii.
În cei peste 20 ani de existenţă, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
s-a impus în viaţa academică românească, datorită competenţei profesionale şi
probităţii morale a cadrelor didactice, pregătirii temeinice a studenţilor şi calităţii
managementului universitar, fiind astăzi una dintre cele mai prestigioase
universităţi particulare din România. În prezent, aceasta are peste 25.000 de studenţi
şi masteranzi, care studiază în cele 15 facultăţi cu 18 domenii pentru studii
universitare de licenţă înfiinţate în Bucureşti, Braşov, Constanţa, Cluj-Napoca,
Sibiu şi Timişoara. Începând din anul universitar 1999-2000 facultăţile din Bucureşti
îşi desfăşoară activitatea în cel mai mare şi mai modern campus universitar
particular din România, conform standardelor învăţământului universitar occidental,
construit şi dotat din fonduri proprii. Toate disciplinele din planurile de învăţământ
dispun de cursuri tipărite la editura universităţii. Până în prezent, de pe băncile
facultăţilor Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir” au ieşit aproape 22.000 de
licenţiaţi. Universitatea întreţine relaţii academice de colaborare cu universităţi
importante din Canada, Germania, Olanda, S.U.A., Portugalia, Serbia etc.
Începând din anul universitar 1999-2000, la iniţiativa domnului Marian
Georgescu, s-a înfiinţat la Braşov Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” cu
două facultăţi:
• Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (cursuri de zi şi cu
frecvenţă redusă cu durata de 3 ani):
o Domeniul de licenţă Economie şi afaceri internaţionale,
cu specializarea Economie şi afaceri internaţionale;
• Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate (cursuri de zi şi cu frecvenţă
redusă cu durata de 3 ani):
o Domeniul de licenţă Finanţe, cu specializarea Finanţe –
bănci;
o Domeniul de licenţă Contabilitate, cu specializarea
Contabilitate şi informatică de gestiune (începând cu anul
universitar 2006-2007);
ii Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov
Ambele facultăţi îşi desfăşoară activitatea în temeiul autorizaţiilor de

funcţionare eliberate de C.N.E.A.A, ceea ce atestă îndeplinirea standardelor
prevăzute de lege. Conform finalităţilor didactice asumate, ambele facultăţi
urmăresc să formeze specialişti cu pregătire economică superioară, capabili să
satisfacă exigenţele economiei de piaţă naţionale şi internaţionale.
Personalul didactic este alcătuit exclusiv din cadre didactice titularizate în
învăţământul superior, cu înaltă competenţă profesională şi integritate morală
recunoscută. Toate cadrele didactice titulare de curs sunt doctori sau doctoranzi în
specializările respective.
Cele două facultăţi dispun de sediu nou construit din fonduri proprii, ce
cuprinde un spaţiu de învăţământ de peste 2.500 m.p. ,în care au fost amenajate şi
dotate corespunzător amfiteatre, săli de curs şi de seminar, laboratoare de
informatică, relaţii economice internaţionale şi limbi străine, bibliotecă cu sală de
lectură, club studenţesc etc. Toate disciplinele din planul de învăţământ sunt
acoperite prin cursuri tipărite, care pot fi cumpărate de studenţi de la standul de
carte sau studiate la sala de lectură a bibliotecii. Taxele de şcolarizare practicate sunt
moderate şi pot fi achitate în două rate.
Deşi funcţionează numai de nouă ani, facultăţile din Braşov ale
Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” pot concura din punct de vedere al
calităţii activităţii didactice, al bazei materiale de care dispun şi al managementului
universitar cu orice facultate de stat sau particulară din Braşov şi din ţară.
O componentă esenţială a procesului instructiv-formativ este activitatea de
cercetare ştiinţifică. Învăţământul superior modern presupune nu numai însuşirea
informaţiei acumulate în fiecare dintre domeniile ce fac obiectul disciplinelor din
planurile de învăţământ, ci şi iniţierea studenţilor în activitatea de cercetare
ştiinţifică, pentru a-i pune în legătură cu avanposturile cunoaşterii în domeniile
respective. Pentru corpul profesoral universitar cercetarea ştiinţifică reprezintă unul
dintre principalele criterii de apreciere a valorii şi profesionalismului lor. Din
aceste raţiuni, în fiecare an universitar în toate facultăţile Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” se organizează sesiuni de comunicări ştiinţifice în care sunt
prezentate rezultatele activităţii de cercetare ştiinţifică a studenţilor şi a cadrelor
didactice.
De asemenea, anual este elaborat Programul de cercetare ştiinţifică, ce
cuprinde temele şi obiectivele de cercetare ale cadrelor didactice ale celor două
facultăţi.
Buletinul ştiinţific nr. 11/2010 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească iii
Încă din primul an de funcţionare, consiliile profesorale ale facultăţilor din

Braşov ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” şi-au propus să facă din
cercetarea ştiinţifică o preocupare prioritară. Materializarea acestui obiectiv a fost
editarea Buletinelor ştiinţifice ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”
Braşov, nr. 1/2000, nr. 2/2001, nr. 3/2002, nr. 4/2003, nr. 5/2004, nr. 6/2005, nr.
7/2006, nr. 8/2007, nr. 9/2008 şi nr. 10/2009, în care sunt reunite lucrările
prezentate de cadrele didactice la sesiunile de comunicări ştiinţifice, desfăşurate în
luna mai 2000, iunie 2001, mai 2002, mai 2003, aprilie 2004, mai 2005, mai 2006,
mai 2007, mai 2008 şi mai 2009.
Începând din anul 2005, lucrările ştiinţifice ale studenţilor sunt reunite în
Volumul II al Buletinului ştiinţific, în format electronic şi tipărit.
Prezentul volum conţine lucrările elaborate şi susţinute de studenţii
Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale şi Facultăţii de Finanţe, Bănci şi
Contabilitate din Braşov, la sesiunea de comunicări ştiinţifice „ROMÂNIA ÎN
PROCESUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE DURABILE”, desfăşurată în
Marele Amfiteatru al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” - Braşov în date de
16 aprilie 2010.
Marian GEORGESCU
Preşedintele Consiliului de Administraţie
Fondator al Facultăţilor din Braşov ale Universităţii Creştine “Dimitrie
Cantemir”
iv Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov
Buletinul ştiinţific nr. 11/2010 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească v
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................................. i
Marian GEORGESCU
SECŢIUNEA ECONOMIE ŞI AFACERI INTERNAŢIONALE ....................... 1
ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE GLOBALE. ANALIZĂ

DE ANSAMBLU ...................................................................................................... 3
Autor: Corina CIAMBUR, MSc International and European Politics
University of Edinburgh, UK
PARTICULARITĂŢILE PARADISURILOR FISCALE ŞI IMPACTUL LOR

ASUPRA ECONOMIEI GLOBALE ..................................................................... 8
Autor: Georgiana BOCÂRNEA, REI, Anul II, ZI
Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Monica RĂILEANU-SZELEŞ
RATA DE UTILIZARE A INTERNETULUI ÎN EUROPA

ÎN 2008 ŞI 2009 ...................................................................................................... 17
Autori: Oana BUCUR, Anul II, REI , ZI
Ştefania GAL, Anul II, REI , ZI
Coordonator ştiinţific: Lector. univ. drd. Nicuşor MINCULETE
FORMELE ŞI AVANTAJELE INDUSE DE COMPANIILE OFFSHORE.... 25

Autor: Oana BUCUR, REI, Anul II, ZI
UTILIZAREA PARADISURILOR FISCALE DE

INVESTITORII ROMÂNI ................................................................................... 37
Autor: Laura Cristina CIUBOTARU, REI, Anul II, ZI
Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Monica RĂILEANU SZELES
MARKETINGUL FRICII ..................................................................................... 47

Autor: Ruxana (CRĂCIUN) DUMITRU, REI, Anul III, FR
Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Ioan STATE
PARTICULARITĂŢI ŞI AVANTAJE SPECIFICE PARADISURILOR

FISCALE ................................................................................................................ 53
Autor: Ciumete Roxana, REI, Anul II, ZI
ARTA NEGOCIERII ............................................................................................ 61

vi Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov
RELAŢIILE INTERNAŢIONALE – O DISCIPLINĂ? - Eseu asupra

articolului “Is International Relations a Discipline?”
de Morton A. Kaplan - ........................................................................................... 68
Autor: Ioana FÂNTÂNĂ, Anul I - Facultatea de Istorie şi Filosofie, Specializarea
Relaţii Internaţionale, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca
CALCULUL INTERVALULUI DE VARIAŢIE AL RATEI DE UTILIZARE

A TELEFONIEI MOBILE AL ŢĂRILOR DIN EUROPA
ÎN ANUL 2009 ........................................................................................................ 71
Autori: Bianca PALOCSKA, Anul II, R.E.I., ZI
Alexandra TOMA, Anul II, R.E.II., ZI
Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE
MARKETINGUL TRIBAL – DE LA COMPORTAMENTUL GREGAR LA

STRATEGII COMERCIALE .............................................................................. 76
Autor: Mirela PIPOI, REI, Anul III, ZI
Coordonator ştiinţific: Asist. univ. drd. Mihaela FUNARU
IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ÎN DOMENIUL

TRANSPORTULUI ............................................................................................... 81
Autor: Gabriel GHERCĂ, REI, Anul II, ZI
SECŢIUNEA FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE ................................. 89
RISCUL BANCAR ÎN ROMÂNIA- NOI TENDINŢE....................................... 91

Autor: Cătălina BULEI, FBC, Anul III, ZI
Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Liliana Aurora CONSTANTINESCU
INTEGRAREA MANAGEMENTULUI RISCULUI ŞI MANAGEMENTULUI

CRIZEI ÎN PLANUL DE AFACERI ................................................................... 97
Autor: Marinela Cătălina COTAIE, FBC, Anul III, ZI
Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU
INSTRUMENTE BANCARE MONDERNE. UTILIZAREA e-BANKING-ului

ÎN ROMÂNIA ...................................................................................................... 106
Autor: Andreea CROITORU, FBC, Anul III, ZI
FMI, ROMÂNIA ŞI ACTUALA CRIZĂ .......................................................... 111

Autor: Cristina FLORICEL, FBC, Anul III, ZI
POLITICA REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ............................... 117

Autor: Alexandra HUGO, FBC, Anul III, ZI
Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. Stelian SAON
Buletinul ştiinţific nr. 11/2010 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească vii
UTILIZAREA FUNCŢIILOR FINANCIARE DIN EXCEL .......................... 124

Autori: Elena Georgeta LACHE (PUSCASU), FBC, Anul I, ZI
Alexandra HUGO, FBC, Anul I, ZI
SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN CONDIŢIILE CRIZEI

ECONOMICE ...................................................................................................... 129
Autor: Alina Carmen LĂCĂTUŞU, FBC, Anul III, FR
Conducător ştiinţific: Lector univ. dr. Liliana CONSTANTINESCU
ANALIZA CHELTUIELILOR VARIABILE ŞI FIXE ................................... 134

Autor: Elena MAFTEI (MAREŞ), FBC, Anul III, FR
Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU
TENDINŢE MODERNE ÎN SISTEMUL INFORMAŢIONAL

AL BĂNCILOR ................................................................................................... 142
Autor: Andrada MICU, FBC, Anul III, ZI
CONSIDERAŢII PRIVIND MODELELE DE MOBILE BANKING ........... 150

Coordonator ştiinţific: Conf. univ.dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU
FENOMENUL GLOBALIZÃRII ŞI CRIZELE CONTEMPORANE ........... 158

Autor: Monica MIHAI, FBC, Anul I, ZI
MONEDA UNICĂ EURO - MIJLOC DE ADÂNCIRE A INTEGRĂRII

EUROPENE ......................................................................................................... 164
Autor: Ioan MOISĂ, FBC, Anul II, ZI
ŞOMAJUL ŞI PROBLEMELE SALE ÎN CADRUL

UNIUNII EUROPENE ........................................................................................ 171
Autor: Mădălina MOSOR, FBC, Anul II, ZI
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ŞI PERSPECTIVELE SALE ÎN

CADRUL UNIUNII EUROPENE....................................................................... 177
Autor: Izabella Laura MUREA, FBC, Anul II, ZI
PERFORMANŢA ENTITĂŢII OGLINDITĂ PRIN RATELE DE

RENTABILITATE .............................................................................................. 183
Autor: Liana MUREŞAN – Anul III, F.B.C., ZI
viii Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov
CU PRIVIRE LA RELAŢIA U.E. - CHINA ÎN PREZENT ŞI ÎN

PERSPECTIVĂ ................................................................................................... 197
Autor: George Marian NĂSTASE, FBC, Anul II, ZI
MODELE DE ANALIZĂ ŞI SIMULARE A RISCULUI DE FALIMENT.... 202

Autor: Alexandru NIŢĂ, FBC, Anul III, ZI
Coordonator ştiinţific : Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU
SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN PERIOADĂ DE CRIZĂ ................ 211

Autor: Ioana-Mihaela OLARU, FBC, Anul III, ZI
MANAGEMENTUL PERFORMANT AL BĂNCILOR COOPERATISTE

ÎNTR-O ROMÂNIE MODERNĂ, EUROPEANĂ ........................................... 217
Autor: Bianca-Claudia PRECUP, FBC, Anul III, ZI
Coordonator ştiinţific: Lector univ.dr. Liliana Aurora CONSTANTINESCU
INSTRUMENTE DE PLATĂ UTILIZATE DE BCR - ERSTE BANK ........ 222

Autor: Izabella VRÎNCIANU, FBC, Anul III, ZI
O ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI STABILITĂŢII

FINANCIARE PENTRU ROMÂNIA ................................................................ 230
Buletinul ştiinţific nr. 11 / 2010 – Volumul II – Sesiunea ştiinţifică studenţească 1
SECŢIUNEA
ECONOMIE ŞI AFACERI
INTERNAŢIONALE
2 Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” – Braşov
ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE

GLOBALE. ANALIZĂ DE ANSAMBLU
Autor: Corina CIAMBUR, MSc International and European Politics

University of Edinburgh, UK
Abstract: The present article is trying to offer an overview of the current

problems Romania is confronted with, one year after the beginning of the financial
crisis. The analysis concerns Romania’s difficulties at the national level and the EU
level and comprises a series of potential solutions to the identified problems.
Key words: Romania, EU, economic crisis, business environment, tax

reduction.
1. INTRODUCERE
În momentul izbucnirii crizei financiare globale, la sfârşitul anului 2008,

România se confrunta deja cu o criză la nivel politic, instituţional şi moral.
Criza politică nu trebuie înţeleasă ca fiind cauzată de lipsa unui guvern,
cum s-a întâmplat la sfârşitul anului 2009, ci de lipsa unei clase politice „de elită”
(sau ”political elites” – engl.) care să aibă capacitatea de a conduce responsabil şi
eficient.
Criza instituţională se referă la un aparat de stat greoi, nonfuncţional şi
corupt, incapabil să servească interesele cetăţenilor săi.
Datorită problemelor enumerate mai sus, România se confruntă şi cu o
criză a valorilor morale – dar dezbaterea acestui subiect depăşeşte scopul acestui
articol.
În acest context, a izbucnit criza financiară mondială. Judecând după
situaţia curentă din România, putem afirma cu certitudine că această criză nu a fost
gestionată eficient. Efectele ei au fost resimţite din plin, iar acest lucru se datorează,
în principal, incapacităţii guvernului de a reacţiona rapid şi de a adopta măsuri de
amortizare a acestor şocuri.
Plecând de la această realitate, articolul prezent propune o analiză generală
a problemelor interne, dar şi la nivel de UE, oferind în acelaşi timp şi o serie de
soluţii posibile, care ar putea duce la îmbunătăţirea situaţiei României.
2. PROBLEME INTERNE
Principala problemă a României în prezent o reprezintă scăderea

economică. Cifrele arată că în anul 2009 s-a înregistrat o contracţie economică de
7,2 % din PIB, iar deficitul bugetar a fost de 7,2 % din PIB.1 Acest deficit se
încadrează, într-adevăr, în limita impusă de Fondul Monetar Internaţional, în acordul
semnat cu acesta de ţara noastră, dar, în ciuda acestui fapt, suntem departe de a
rezolva dezechilibrele bugetare.2
În acest moment este necesară realizarea unei comparaţii cu situaţiile
Ungariei şi Bulgariei. În mod cert, cele două ţări se confruntau cu probleme
economice majore în momentul declanşării crizei financiare globale, în vreme ce
România înregistra o creştere economică de aproximativ 8%.3 Ungaria a reuşit să
reacţioneze rapid în faţa crizei, adoptând o politică de reducere drastică a
cheltuielilor bugetare, iar în momentul de faţă poate renunţa la o ultimă tranşă din
împrumutul extern, reuşind să îşi finanţeze cheltuielile. Bulgaria, pe de altă parte, a
adoptat cu acelaşi succes o politică de reducere a fiscalităţii, fapt care a determinat
un deficit bugetar al ţării vecine de numai 0,8% din PIB pentru anul 2009.
Spre deosebire de vecinii noştri, în România au fost crescute cheltuielile
bugetare, iar mediul de afaceri a fost împovărat suplimentar cu un impozit forfetar,
pentru a putea fi susţinute cheltuielie la bugetul de stat, alocate în mod nejustificat.
Astfel, anul 2009 – an electoral – a generat o creştere a cheltuielilor bugetare cu
2, 4 %. În acelaşi timp, pe parcursul aceluiaşi an, un număr de 133.000 de IMM-uri
au optat pentru suspendarea activităţii, în vreme ce numărul celor dizolvate a crescut
cu 136% în Ianuarie 2010, faţă de Ianuarie 2009.4
O altă problemă identificată, cauzată de o politică guvernamentală
defectuoasă şi ineficientă în a amortiza efectele crizei, este dependenţa de
împrumuturi a României. Guvernul României a împrumutat 20 de miliarde de
Euro din surse externe (FMI, CE ) şi 15 miliarde de Euro de la bănci, bani care nu au
fost folosiţi pentru invesţii, ci pentru finanţarea deficitului în plata pensiilor şi a
salariilor. Îngrijorător este faptul că ni se sugerează subtil, la nivel declarativ
momentan, faptul că mai există şanse de a obţine împrumuturi, dat fiind că cele
precedente nu au putut revitaliza situaţia economică a ţării. Un alt împrumut ar fi
posibil, deoarece România nu are încă un grad de îndatorare ridicat, acesta fiind de
29% din PIB,5 spre deosebire de Ungaria care are o datorie publică de 78% din PIB.
Cu alte cuvinte, România încă îşi permite să se împrumute, dar, atâta timp cât aceşti
bani nu au alt scop decât finanţarea pensiilor şi salariilor, şi nu investiţiile, este
foarte probabil ca rezultatul final să fie nu ieşirea din criză, ci falimentul!
În afară de scăderea economică semnificativă şi îndatorarea publică ce nu a
adus ameliorări situaţiei interne, o problemă majoră în România este totala lipsă de
comunicare între principalii actori naţionali, respectiv autorităţile publice, mediul
de afaceri, sindicatele şi mediul academic. Această lipsă de comunicare a dus la
adoptarea unor măsuri guvernamentale ineficiente, care nu au făcut decât să
1
Lidia Focşan- Start ratat, FORBES ROMÂNIA, Nr. 26, Martie 2010, p.15.
2
„Prima Evaluare în cadrul Acordului Stand-By, Solicitare de Derogare pentru
Neîndeplinirea Criteriului de Performanţă şi Solicitare de Modificare şi Stabilirea de Criterii de
Performanţă”, http://www.fmi.ro/img/File/Raportul%20Echipei.pdf
3
FMI România, http://www.fmi.ro/index.php?pid=115&presa&lg=ro
4
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, http://www.onrc.ro/romana/statistici.php
5
Ministerul Finanţelor Publice, http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii
contribuie la împovărarea fiscală a micilor întreprinzători şi au generat profunde

nemulţumiri sociale.
Din aceste motive, trebuie înţeles că atâta timp cât nu există dorinţa de a
realiza o comunicare reală, autorităţile publice nu vor putea elabora politici care să
reflecte nevoile mediului de afaceri şi ale diverselor clase sociale. Mai mult decât
atât, autorităţile publice trebuie să reuşească o colaborare cu mediul academic, prin
realizarea unor studii de impact cu privire la formularea şi implementarea unor
politici viitoare.
3. SOLUŢII POSIBILE
În cele ce urmează vor fi prezentate o serie de soluţii care ar putea duce la

redresarea situaţiei economice a ţării, dacă vor fi luate în considerare. În principal,
autorităţile guvernamentale trebuie să schimbe orientarea politicii fiscale. Atragerea
banilor la buget se va realiza nu prin creşterea numărului de taxe şi impozite, ci prin
stimularea consumului şi prin sprijinirea micilor întreprinzători. Singura cale viabilă
de a efectua acest lucru este REDUCEREA FISCALITĂŢII.
Efectele unei impozitări excesive, mai ales pe timp de criză, se pot observa
prin numărul mare de IMM-uri a căror activitate a fost suspendată sau dizolvată în
ultimul an. Mai mult, un alt efect posibil este mutarea activităţii în ţări cu fiscalitate
redusă, cum ar fi, de exemplu, Bulgaria. În general, firmele sunt într-un continuu
proces de căutare a eficienţei, motiv pentru care mutarea într-o ţară în care îşi pot
desfăşura activitatea într-un mod similar, dar plătind impozite şi taxe mai scăzute
decât în România, va fi o opţiune demnă de luat în considerare. Bulgaria are în
momentul de faţă nivelul cel mai mic de impozitare din UE (10% impozit pe profit
şi 5% impozit pe dividende, faţă de România unde acesta ajunge la 16%). 1
În paralel cu reducerea fiscalităţii, pentru a putea revitaliza activitatea
economică şi, în acelaşi timp, pentru a încheia Acordul Stand-By cu FMI, România
are nevoie de un mediu macroeconomic intern stabil, bazat pe inflaţie şi dobânzi
bancare mici. Într-o perioadă de criză, în care firmele au nevoie de finanţare de pe
piaţa bancară, dobânda de politică monetară este de 7% (scăzând faţă de 10,25 %,
cât era la sfârşitul lui 2008), aceasta fiind cea mai mare din Uniunea Europeană.2
O altă soluţie necesară este crearea unui mediu instituţional şi
administrativ transparent, cu opacitate şi birocraţie reduse. Trebuie înţeles atât de
către administraţia publică, cât şi de către populaţie, că scopul întregului aparat
administrativ este acela de a servi interesele cetăţenilor plătitori de taxe şi
impozite. Acest lucru nu este posibil atâta timp cât există un nivel al birocraţiei
ridicat şi un grad înalt de opacitate.
Îndeplinirea celor trei condiţii de mai sus va avea nu doar un efect pozitiv
asupra mediului de afaceri, dar va crea şi un avantaj competitiv la nivel naţional,
România devenind o destinaţie atractivă pentru investitorii străini. În momentul de
faţă, cu o fiscalitate ridicată, cu inflaţie şi dobânzi bancare ridicate şi cu un cadru
administrativ excesiv de opac şi dominat de corupţie, ţara noastră nu are multe de
oferit investitorilor străini.
O altă soluţie pentru depăşirea situaţiei prezente o reprezintă dezvoltarea
capacităţilor de a atrage fonduri europene pentru finanţarea diverselor nevoi de
1
Lidia Focşan - Start ratat, FORBES ROMÂNIA, Nr. 26, Martie 2010, p.15.
2
Banca Naţională a României, www.bnr.ro
investiţii (exemplu, infrastructura). În acest sens, este imperativă plasarea oamenilor

bine instruiţi în poziţii cheie, pentru a facilita accesarea de fonduri europene şi
pentru a asigura derularea proiectelor finanţate în acest fel.
4. PROBLEMELE ROMÂNIEI LA NIVEL DE UE
Această discuţie trebuie abordată şi din perspectiva rolului pe care îl joacă

România la nivel european. În contextul globalizării şi al aderării la Uniunea
Europeană, România a depăşit statutul de stat izolat, iar scopul tuturor politicilor
duse de autorităţile guvernamentale trebuie să fie acela de integrare în economia
europeană şi globală.
În principal, din momentul aderării la UE, toate hotărârile şi reformele la
nivel naţional trebuie efectuate în conformitate cu legislaţia europeană, respectiv cu
acquis-ul comunitar. Calitatea de membru UE trebuie înţeleasă şi analizată
corespunzător, pentru a putea duce o politică (atât naţională, cât şi internaţională)
realistă în acest sens.
În momentul de faţă, principala problemă cu care se confruntă ţara noastră
la nivel de UE este faptul că suntem un membru periferic, din toate punctele de
vedere, al Uniunii. Acest lucru se datorează atât situaţiei economice interne dificile,
cât şi (sau mai ales) incapacităţii României de a realiza reformele cerute de UE. La
rândul lor, aceste probleme au dus la scăderea credibilităţii României la nivel
european şi la reducerea capacităţii de negociere a autorităţilor naţionale.
Efectele directe şi palpabile ale acestor deficienţe sunt reflectate în faptul
că cetăţenii români, la trei ani de la aderarea la UE, încă nu beneficiază de toate
drepturile corespunzătoare unui cetăţean european. Un bun exemplu în acest sens îl
reprezintă dreptul de lucru fără permis de muncă (de care cetăţenii români încă nu
beneficiază) în alte state membre ale UE, cum ar fi Belgia sau Marea Britanie.1
5. SOLUŢII POSIBILE
O posibilitate de remediere a prezentei situaţii o reprezintă faptul că, în

paralel cu reforma internă, politica dusă de România la Bruxelles trebuie să fie mai
„agresivă” şi mai activă. În acest sens, autorităţile naţionale trebuie să fie capabile
să facă lobby şi să susţină interesele cetăţenilor români în momentul în care
drepturile acestora sunt periclitate.
Autorităţile naţionale trebuie să aibă capacitatea de a analiza consecinţele
hotărârilor UE asupra României, pentru a putea contracara orice efecte negative ale
implementării acestor decizii în ţara noastră.
Nu în ultimul rând, autorităţile naţionale trebuie să asigure canale clare şi
transparente de comunicare cu Bruxelles.
Pe acest fundal, este necesară şi o schimbare de mentalitate. România şi
autorităţile române trebuie să înţeleagă că invitaţia de a adera la UE nu s-a făcut ca
o favoare, ci pe baza unor motivaţii pragmatice, atât economice, cât şi politice. Din
punct de vedere economic, UE dorea să îşi extindă piaţa de consum, iar România
reprezintă o mare şansă în acest sens. Politic şi strategic, UE dorea să îşi extindă
1
UK Border Agency, http://www.ukba.homeoffice.gov.uk/workingintheuk/eea/bulgariaromania/
liveworkuk/; The Brussels-Europe Liason Office, http://www.blbe.be/default.asp?V_DOC_ID=1944
sfera de influenţă către Est. Momentan, România reprezintă graniţa de Est a UE, iar
politica noastră externă trebuie dusă în conformitate cu acest statut. Având la bază o
serie de reforme interne de succes, aceste două lucruri vor putea fi folosite drept
avantaje în orice negociere cu Bruxelles purtată de România.
6. CONCLUZII
În baza celor discutate mai sus, se pot trage următoarele concluzii: în

primul rând, pentru a putea revitaliza economia României, trebuie abordată o
politică fiscală responsabilă, care să aibă obiectivul primordial de a sprijini mediul
de afaceri. Tot în acest sens, dar şi pentru atragerea de investiţii străine, România
trebuie să asigure atât un mediu macroeconomic stabil şi previzibil, cât şi un
mediu administrativ şi instituţional mai puţin opac. Acestea sunt singurele căi
prin care economia românească va putea susţine cheltuielile la buget. În acelaşi
timp, cheltuirea banului public trebuie să se realizeze într-un mod responsabil şi să
reflecte respectul pentru cetăţenii plătitori de impozite şi taxe.
În context european, este necesar ca întreaga politică dusă de România,
atât la nivel intern, cât şi internaţional, să aibă drept ţintă finală integrarea în UE, şi
nu simpla aderare. Cu alte cuvinte, trebuie să tindem spre mai bine, iar autorităţile
române trebuie să înţeleagă că rolul lor este acela de a servi interesele cetăţenilor săi
şi de a acţiona corespunzător.
În condiţiile în care România a fost grav afectată de criză, iar acest lucru
se poate observa fără prea multă greutate, singurul lucru care ne rămâne de făcut este
găsirea de soluţii salvatoare şi aplicarea lor fără ezitare, urmând modelul vecinilor
noştri.
BIBLIOGRAFIE
1. Focşan L., Start Ratat, Forbes România, Nr. 26, Martie 2010.
2. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, www.onrc.ro
3. FMI România, www.fmi.ro
4. Banca Naţională a României, www.bnr.ro
5. Ministerul Finanţelor Publice, www.mfinante.ro
5. UK Border Agency, www.ukba.homeoffice.gov.uk
6. The Brussels Europe Liason Office, www.blbe.be
PARTICULARITĂŢILE PARADISURILOR FISCALE ŞI

IMPACTUL LOR ASUPRA ECONOMIEI GLOBALE
Autor: Georgiana BOCÂRNEA, REI, Anul II, ZI

Abstract: A tax haven is a country or territory where certain taxes are

levied at a low rate or not at all. There are several definitions of tax havens.The
most complete one is that a tax heaven is the activity that identifies the existence of
a composite tax structure established deliberately to take advantage of, and exploit,
a worldwide demand for opportunities to engage in tax avoidance.This is a very
disputed subject, and this is the reason why I am trying to develop it and to clarify it.
Key words: a tax heaven, taxes, low rate, tax structure
1. INTRODUCERE
Atunci când se vorbeşte de paradisuri fiscale, lumea se gândeşte, în general,

la Alpii elveţieni şi la insulele Caraïbe. Dar locurile tradiţionale- fie că vorbim de
Elveţia, de Lichtenstein, de Luxemburg sau de Caraïbes sau de insulele Virgine
britanice-sunt concurate cu succes de Statele Unite, unde avocaţii din şapte state,
cum sunt Nevada şi Alaska, fac tot posibilul să-i atragă aici pe cei mai bogaţi
oameni de pe planetă. Ei propadă conceptual de “fiducie1 de cheltuieli auto-
stabilită”. În Texas,nu există taxe pe venit personal, iar taxa brută de afaceri este la
un nivel scăzut (proprietarii unici şi parteneriatele generale sunt excepţiile scutite de
impozite).
Nu există însă niciun paradis fiscal care să-i mulţumească pe toţi. Unele
zone s-au specializat pe activităţile bancare, altele servesc interesele
multinaţionalelor, în timp ce celelalte adună sub umbrela lor protectoare bogaţii
lumii. În plus, despre această lume a finanţelor "offshore" - ţările sau jurisdicţiile cu
o legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu impozite foarte scăzute -, nu totul este de
bine. Toate aceste raiuri ale finanţelor au legi stricte referitoare la spălarea banilor
negri pentru a se asigura că instituţiile financiare care-şi au sediul acolo nu sunt
folosite în scopuri ilicite. Departamente speciale investighează orice posibilă
încălcare a reglementărilor. În plus, băncile "offshore" au proceduri stricte de
"cunoaştere a clientului" astfel încât conturile zise anonime au devenit doar
poveste.Cât timp afacerile sunt legale, secretele financiare sunt apărate cu sfinţenie.
În paradisurile fiscale este interzisă dezvăluirea oricărui aspect al tranzacţiilor,

inclusiv informaţiile cu privire la conturile bancare private, fără un ordin
judecătoresc. Sunt amenzi uriaşe sau chiar pedeapsa cu închisoarea pentru angajaţii
băncilor care încalcă intimitatea unui posesor de cont.Ţări ca Bahamas fac din
statutul de paradis fiscal o parte a strategiei lor de marketing.
Autohtonii, dar şi rezidenţii străini nu plătesc niciun fel de taxă.În raiul
fiscalităţii, este importantă rezidenţa, nu cetăţenia.Conform celui mai recent raport,
între numărul celor cu averi de peste un million de dolari era 27.000 de miliarde,
dintre care 8.500 de miliarde (31%) erau înregistrate într-un paradis fiscal. Merrill
Lynch estimează o creştere a acestor averi "offshore" cu 600 de miliarde anual. În
lume, sunt nu mai puţin de 73 de astfel de refugii pentru evitarea taxelor, conform
datelor deţinute de organizaţia nonprofit Tax Justice Network., care militează
împotriva acestor paradisuri pentru cei bogaţi. Motivul invocat este faptul că acestea
alimentează sărăcia în lume.
Iată câteva dintre aceste raiuri financiare:
• Antilele Olandeze. Autorităţile au adoptat legislaţia „offshore"
prin care reduc cu 90 de procente impozitul pentru unele venituri pasive derivate de
companiile locale competente. Din 1940, aici s- a creat un climat favorabil pentru
companiile „offshore". În fiecare an, aproximativ 3.600 de miliarde din banii
companiilor străine circula prin băncile din Antilele Olandeze şi din Olanda. În
Antile este şi “casa” Quantum Fund deţinut de George Soroş, dar şi a sucursalelor a
mai mult de 50 de bănci internaţionale.
• Hong Kong. Fără impozit pe salariu, fără taxe pentru profiturile
realizate din vânzarea investiţiilor capitale şi multe deducţii de la plata contribuţiilor
către stat pentru persoanele fizice. Există o taxă pe venit standard de 16% şi o taxă
pentru corporaţii de 17,5%. Guvernul s-a angajat să dezvolte într-atat legislaţia
pentru taxe şi finanţe încât zona să devină cel mai important paradis fiscal din Asia.
• Elveţia. Străinii care devin rezidenţi ai acestei ţări pot găsi aici
paradisul fiscal pe care şi l-au dorit. Asta, după ce anterior şi-au negociat venitul
care va fi taxat în cantonul administrativ în care vor locui. În general, venitul care
urmează să fie taxat este egal cu de cinci ori suma plătită pentru chiria unei locuinţe.
Această politică fiscală aduce anual economiei peste 2 miliarde euro.
• Liechtenstein. Micul principat apără straşnic secretul bancar încă
din 1926, fiind unul dintre cele mai „bătrâne" paradisuri fiscale din lume. Familiile
regale ale Marii Britanii, Belgiei şi Luxemburgului se numără printre cei care
apreciază discreţia instituţiilor financiare din principat, guvernat de aceeaşi familie,
de 800 de ani. Nu se percep taxe pentru majoritatea companiilor sau proprietăţilor
deţinute de străini.
• Insulele Cayman.Aici chiar este raiul pe pământ. Zero taxe pentru
companiile sau rezidenţii străini. Aici sunt localizate 40 dintre cele mai mari bănci
din lume. În 2000, organizaţiile multilaterale au catalogat oficial Insulele Cayman
drept un paradis fiscal, dar şi ca un teritoriu necooperant în lupta împotriva spălării
banilor negri.
• Bahamas.Un paradis pentru iubitorii de golf şi unul pentru cei care
vor să scape de impozitele mari. În Bahamas nu există taxe pe venit personal şi nici
pentru profiturile realizate din vânzarea investiţiilor capitale. Iar cei care au rude
bogate pot dormi liniştiţi. Statul nu le va înjumătăţi moştenirea.
• Panama.Unii o numesc „Elveţia Americii Latine". Oferă o
infrastructură financiară solidă, iar rezidenţii străini şi corporaţiile sunt scutiţi de
taxe. În plus, costurile de trai sunt minime.
2. PARADISURILE FISCALE ŞI FIRMELE OFFSHORE
Teoretic, în orice ţară pot exista companii offshore, dar acest statut nu
asigură, în mod obligatoriu, avantaje fiscale. Conform legilor din statul respectiv,
compania offshore este scutitî, parţial sau total, de plata impozitelor. Costi Neacşu,
de la cabinetul de avocatură cu acelaşi nume, ne învaţă că primul pas către
înfiinţarea unei companii neimpozabile (offshore) este destul de greu. Pentru
întreprinzător, acest pas implică, în majoritatea cazurilor, multă incertitudine.
Înfiinţarea şi conducerea unei companii offshore nu este cu nimic mai dificilă decât
cea a unei firme obişnuite.
Paradisurile fiscale tradiţionale sunt situate în insule (ex. Insula Man,
Marea Britanie), în arhipeleaguri (ex. Insulele Virgine Britanice, Nauru), ţări mici
(ex.Panama), principate (San Marino, Liechtenstein, Andorra) sau în interiorul unor
ţări mari, de regulă între treceri de ape, lângă aeroporturi etc.
Banca pentru Depozite Internaţionale (BDI), care înregistrează date
referitoare la depuneri în numerar pentru fiecare ţară, estimează că, la nivel global a
existat un toatal de 14.000 de miliarde de depozite, în 2004, dintre care 2.700 de
miliarde erau păstrate în ţările “offshore”; ceea ce înseamnă că unul din cinci
depozite bancare este înregistrat într-un paradis fiscal. Mulţi cetăţeni bogaţi din cele
mai diferite state ale planetei îşi pun la adăpost averile în paradisuri fiscale europene
pentru a evita taxele către statele ai căror rezidenţi sunt. Majoritatea ţărilor
“offshore” stabilesc taxele în funcţie de rezidenţă şi nu de cetăţenie.
Potrivit raportului companiei de cercetare a pieţelor Merrill Lynch/Cap
Gemini’s, între 2002 şi 2003, averile cetăţenilor bogaţi erau estimate la aproximativ
27 de mii de miliarde de dolari SUA, dintre care 8.500 de miliarde de dolari SUA
(31%) erau înregistrate într-un paradis fiscal. Merrill Lynch a estimate o creştere a
acestor averi “offshore!” cu 600 de miliarde de dolari SUA anual. De exemplu,
europenii de pretutindeni pot veni în Elveţia pentru a scăpa de plăţile de către stat.
Compania americană falimentară Enron, cândva un gigant energetic, a declarat
profituri de 2,3 miliarde dolari între 1996 şi 1999, dar nu a plătit nicio taxă
guvernului SUA; profiturile respective au fost transferate unei reţele de 3.500 de
companii dintre care 400 erau înregistrate în paradisul fiscal Insulele Cayman.
2.1. Scopul şi tipurile companiilor offshore
Există un număr mare de obiective posibile ale creării de companii

offshore, principalul fiind acela de a reduce profitul societăţilor mamă situate în
zone cu fiscalitate mare. Societatea mamă are astfel un profit mai mic, iar impozitul
ei pe profit se va micşora considerabil. Profitul companiei-fiică offshore va fi mai
mare pentru că impozitul pe profit într-un paradis fiscal este foarte mic sau
inexistent.
Există următoarele tipuri de companii offshore:
• companiile offshore propriu-zise, utilizate pentru a reduce la minimum
profitul şi deci şi impozitul pe profit
• companiile offshore de investiţii, care permit investitorului să se
concentreze la cele mai avantajoase proiecte sau să selecteze domeniile
care oferă venituri potenţiale ridicate
• holdingul offshore, utilizat pentru finanţarea activităţilor filialelor sale

aflate sub diverse jurisdicţii. Profitul realizat astfel poate fi folosit pentru
finanţarea altor activităţi efectuate de holding
• societăţile de asigurare offshore sunt constituite de către o companie
înregistrată într-o ţară cu fiscalitate ridicată sau de către un grup de
asemenea companii. Pot fi folosite pentru asigurarea riscurilor firmei-
mamă sau ale unui grup de firme-mamă în condiţii mai avantajoase decât
cele oferite de obicei de societăţile de asigurare. Formula de societate de
reasigurare offshore poate fi folosită de către societăţile de asigurare
pentru asigurarea propriilor riscuri şi pentru realizarea unei planificări
fiscale mai eficiente
• societăţile bancare offshore, cu autorizaţie pet imp limitat sau nelimitat,
pot fi înfiinţate de către bănci cu scopul acumulării de profit în ţări cu
impozite reduse sau zero, precum şi de către grupuri de companii cu
scopul unificării resurselor financiare şi facilitării circulaţiei monetare. O
bancă offshore poate fi utilizată şi pentru finanţarea operaţiunilor
internaţionale effectuate de fondatorii băncii respective în scopul evitării
problemelor legate de limitări valutare
• companiile offshore prestatoare de servicii diverse de publicitate,
management, marketing, consulatanţă etc.
3. AVANTAJELE OFERITE DE COMPANIILE OFFSHORE ŞI DE

PARADISURILE FISCALE
Avantajele fiscale directe - provin din faptul că paradisurile fiscale oferă
firmelor offshore o gamă largă de avantaje fiscale, ce conduc la economii
substanţiale la plata impozitului.
Beneficiile suplimentare - sunt independente de avantajele fiscale directe şi
ţin de asigurarea aninimatului complet; în anumite paradisuri fiscale legea asigură
anonimat absolute deoarece datele de identificare ale directorilor şi acţionarilor nu
fac parte din categoria informaţiilor publice. Beneficiile suplimentare ţin şi de lipsa
obligativităţii completării registrelor contabile într-un număr mare de paradisuri
fiscale. Acest fapt conduce la economii substanţiale, generate de lipsa costurilor
respective.
3.1 Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei - raiul plătitorilor de

impozite
Impozitele scăzute, sistemul unic de înscriere a firmelor şi statutul de
candidat la Uniunea Europeană al acestei ţări se numără printer avantajele care i-ar
face pe investitorii potenţiali să se gândească la posibilitatea de a investi în
Macedonia.
În încercarea de a spori numărul de firme internaţionale din Macedonia,
guvernul acestei ţări a lansat în 2007 o campanie promoţională destinată
investitorilor străini. Sloganul este “Învestiţi în Macedonia, un nou paradis fiscal în
Europa”. Guvernul macedonean a sperat ca prin reclame în 50 de ziare şi reviste
importante din 35 de ţări, dintre care 21 de ţări member UE, să îi sensibilizeze pe
investitorii internaţionali în legătură cu avantajele fiscale din Macedonia. Printre
acestea se numără impozitele scăzute, un system unic de înscriere a firmelor, accesul
la o piaţă înfloritoare de consumatori, inflaţia mică şi promisiunea aderării la

Uniunea Europeană.
4. IMPACTUL CRIZEI FINANCIARE ASUPRA ACTIVITĂŢII

PARADISURILOR FISCALE
Şefii de state şi guverne din Uniunea Europeană s-au întâlnit la Bruxelles în

încercarea de a se pune de accord asupra unei strategii commune, la nivel European,
de lupta contra actualei crize economice.
Liderii europeni s-au declarat discpuşi să pună principiul pieţei unice la
baza planurilor de recuperare economică, piaţa unică reprezentând “motorul
recuperării şi sprijinirii creşterii economice şi inlăturării şomajului”, anunţa
Deutsche Welle.
Primul ministru suedez a cerut explicit partenerilor europeni să nu se
ajungă în situaţia în care “să ne luîm locurile de muncă unii altora”.
Însă principala ruptură în cadrul Uniunii este cea dintre ţările bogate şi cele
sărace, din Europa Centrală şi de est, acestea din urmă neputându-şi permite să
finanţeze de la bugetul de stat industriile afectate - în special industria auto.
Primul ministru maghiar a solicitat explicit ca statele bogate europene să-şi
arate solidaritatea pentru estul Europei, astfel încât să nu se ajungă la o restituire a
cortinei de fier, propunând un fond de ajutorare în instituţiile internaţionale au
acceptat să îl acorde statelor estice.
Angela Merkel a răspuns propunerii prin faptul că Europa nu-şi poate
permite să trateze în bloc anumite probleme doar în virtutea situării geografice a
anumitor ţări şi ca fiecare situaţie trebuie judecată în particular, cu soluţii
partuculare.
Preşedintele franţei, Nicolas Sarkozy, care de curând a condiţionat ajutorul
economic acordat sectorului auto din Franţa prin păstrarea, pe teritoriul francez, a
producţiei auto, a declarat că măsurile sale nu vizau protecţionismul - principala
temă de discuţie a summit-ului. „Nu am solicitat închiderea fabricilor din alte ţări, ci
menţinerea celor de pe teriroriul francez”, a explicat Sarkozy, „Protecţionismul este
o problemă americană”.
Comisia Europeană a solicitat explicit Franţei ca pachetul de salvare a
industriei auto să nu conţină clauze protecţioniste, însă această temere nu a putu fi
complet înlăturată.
O altă victimă a actualei crize economice pare a fi paradisul fiscal,
preşedintele Franţei declarând la finalul summit-ului că este posibil ca şi Elveţia să
facă parte de pe lista ţărilor vizate de lupta împotriva paradisurilor fiscale. Sarkozy a
explicat că acest lucru depinde de răspunsul Elveţiei la această problemă, dar după
cum se prezintă lucrurile...cel mai probabil va face parte din această listă
Ministrul de finanţe elveţian Hans-Rudolf Merz a declarat că ţara sa va face
unele concesii în ceea ce priveşte secretul bancar pentru a evita plasarea pe lista
internaţională a paradisurilor fiscale.
În ultima perioadă, Elveţia a avut parte de critici la nivel internaţional, în
special din partea Uniunii Europene şi a Statelor Unite. Marea Britanie şi Germania
au pretins că secretul bancar încurajează cetăţenii europeni să eludeze fiscul prin
ascunderea banilor în bănci elveţiene.
Legea secretului bancar interzice Elveţiei să dezvăluie informaţii despre

clienţii bâncilor, atât guvernelor cât şi oricăror alte autorităţi, exceptând situaţiile în
care este vorba despre investigaţii în curs privind infracţiuni.
Totuşi în Elveţia, evaziunea fiscală nu este considerată o infracţiune, ci
doar fraudă fiscală - distincţie care nu există în restul ţărilor europene.
4.1. G20: O "nouă ordine mondială" şi atac asupra paradisurilor

fiscale
Summitul G20 a decis la Londra, creşterea considerabilă a resurselor

instituţiilor financiare internaţionale în vederea combaterii recesiunii, precum şi
publicarea unei liste cu paradisurile fiscale, consfinţind, după cum a spus premierul
britanic, apariţia “unei noi ordini mondiale”.
Măsurile luate de G20 ar urma să permită injectarea a 5.000 miliarde de
dolari în economia mondială până la sfîrşitul lui 2010, potrivit lui Gordon Brown,
relatează AFP.
Liderii principalelor economii s-au reunit pentru "a face faţă celei mai mari
provocări apărute în economia mondială în vremurile moderne", potrivit
comunicatului final, mult mai agresiv şi concret decât la majoritatea reuniunilor de
acest gen.
Ei au decis triplarea resurselor FMI la 750 miliarde de dolari, permit FMI
să emită Drepturi Speciale de Tragere (DST) în valoare de 250 miliarde de dolari şi
să vândă aur, totul reprezentând un total de 1.100 miliarde de dolari. De asemenea,
G20 va aloca 250 miliarde de dolari pentru susţinerea comerţului internaţional, scrie
NewsIn.
Va fi publicată o listă cu paradisurile fiscale, imediat, de către ODCE,
pentru descurajarea evaziunii fiscale, lucru cerut de Germania si Franta. "Era
secretului bancar a trecut", potrivit comunicatului.
Ţările din G20 au convenit să aplice "noi reguli" privitoare la salariile şi
bonusurile liderilor la nivel mondial.
Un conflict a apărut în ultimele zile între ţările europene, doritoare să se
aplice prioritar o reformă a reglementării financiare, şi SUA, care doreau noi
angajamente de relansare din partea partenerilor lor, însă aceste divergeneţe nu apar
în comunicatul final.
Premierul britanic considera că summitul a marcat apariţia unei "noi ordini
mondiale" în urma crizei economice, salutând "ziua în care lumea s-a unit pentru a
combate recesiunea". "Plecăm de la principiul că prosperitatea este indivizibilă, ca o
creştere, pentru a fi durabilă, trebuie să fie împărţita. Credem că singura bază sigură
pentru o globalizare sustenabilă şi creşterea prosperităţii pentru toţi este o economie
deschisă, bazată pe principiile de piaţă, pe reglementare eficientă şi pe instituţii
mondiale solide", potrivit comunicatului.
Majoritatea liderilor s-au declarat foarte multumiţi de rezultate. Statele
Unite au salutat angajamentele "remarcabile" asumate de liderii din G20 joi, iar
cancelarul german Angela Merkel a spus că s-a ajuns la un "compromis istoric în
condiţiile unei crize ieşite din comun".
Preşedintele francez Nicolas Sarkozy s-a declarat "mulţumit" de rezultatele
înregistrate la summitul G20 în materie de reglementare a sistemului finciar
internaţional, "rezultate dincolo de ce ne puteam imagina".
Preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, a salutat rezultatul "mai ambiţios
decât se aştepta". "Daca priviţi concluiziile summitului, este corect să spunem că
sunt mai ambiţioase decât ne aşteptăm", a declarat Barroso, după summit. Ele sunt
rezultatul unei "munci asidue" şi al unei "acţiuni colective", care vor permite
repunerea economiei mondiale "pe picioare" în următoarele luni.
Manifestaţiile anti-G20 au fost limitate, protestatarii fiind ţinuţi la distanţă
de centrul de expoziţii Excel, unde a avut loc summitul. Zeci de persoane au fost
reţinute miercuri, iar un trecător a decedat, tot miercuri, în condiţii încă neelucidate.
Bursele au reacţionat pozitiv în faţa demonstraţiei de unitate a liderilor,
încheind în creştere cu peste 4% la Londra şi 5% la Paris.
5. PERSPECTIVELE INSULELOR CAYMAN - CELEBRU

PARADIS FISCAL
Insulele Cayman sunt teritoriu al Regatului Unit (UK) şi se află în Marea

Caraibelor. Circa 40% din locuitorii insulelor sunt străini stabiliţi aici pentru a
beneficia de taxele reduse (spre zero) asupra averilor lor. Însă al cincilea centru
financiar al lumii, Insulele Cayman, se află foarte aproape de faliment după ce ani de
zile s-a aflat în centrul atenţiei bogaţilor lumii, care au găsit aici un refugiu pentru
banii lor, dar şi a marilor companii (în special cele din domeniul financiar) care au
găsit astfel o posibilitate de a evita plata taxelor mari către statele în care îşi
desfăşoară afacerile.
Pentru că baza economiei este reprezentată de serviciile financiare şi de
turism (care au suferit scăderi importante) Insulele Cayman au probleme uriaşe
acum, după ce o mare parte din companiile financiare care îşi aveau sediul într-una
din căsuţele poştale de aici şi-au repatriat banii pentru a-şi acoperi pierderile (asta în
cazul fericit în care nu au intrat în faliment). Insulele Cayman sunt locul din lume în
care sunt înregistrate cele mai multe fonduri de hedging şi al cincilea teritoriu din
lume ca numar de bănci. Să-ţi faci o firmă în Insulele Cayman presupune o taxă de
1800 de euro, sumă care include şi comisionul perceput de firma de avocatură.
Companiile sunt scutite de impozite asupra profiturilor, singurele taxe pe care
trebuie să le achite fiind taxele de licenţă în sume fixe, stabilite în funcţie de
domeniul de activitate.
Ameninţarea liderilor G20 referitoare la dispariţia paradisurilor fiscale pare
să devină realitate. Astfel, Insulele Cayman, al cincilea centru financiar internaţional
şi capitala mondială a fondurilor de investiţii speculative,cu fonduri de 2.300
miliarde dolari, sunt în pragul falimentului. Cotizaţiile pentru pensii şi asigurări
sociale ale funcţionarilor publici nu mai sunt plătite, iar furnizorii statului aşteaptă
zadarnic achitarea facturilor lor.
În urma crizei financiare mondiale, fondurile gestionate de acest paradis
fiscal, făcut celebru de scriitorul Joshn Grisham, s-au prăbuşit. Băncile au dat
faliment, iar încasările la buget, alimentate în mare parte de contribuţiile numeroşilor
angajaţi ai instituţiilor financiare, au scăzut în mod semnificat.
Locuitorii din Cayman spun că guvernul anterior a cheltuit o avere pentru a renova
infrastructura arhipelagului, afectată grav de uraganul Ivan din 2004, mizând pe
expansiunea sectorului financiar, însă nu au luat în calcul criza “subprime” din SUA,
potrivit cotidianului britanic The Guardian.
Aflate în impas, autorităţile din Cayman au solicitat Marii Britanii, de care depind
insulele în ultimă instanţă, autorizaţia pentru a contracta un împrumut de 310
milioane dolari, însă secretarul de stat britanic însărcinat cu afaceri externe le-a
sfătuit să pună ordine în finanţe şi să introducă impozite.
“Mi-e teamă că nu aveţi altă şansă decât să studiaţi punerea în aplicare a

unor impozite noi. Presupun că, făcând aceasta, veţi lua în considerare în mod serios
implicaţiile pentru economia insulelor, inclusiv pentru serviciile financiare”, a
afirmat Chris Bryant, într-o scrisoare şefului guvernului din Cayman, William
McKeeva Bush.
Teritoriul se confruntă cu un deficit bugetar enorm şi nu-şi mai poate plăti
funcţionarii sau facturile către furnizori. În aceste condiţii, guvernul a cerut
autorităţilor de la Londra permisiunea să majoreze taxele impuse locuitorilor şi să
strângă fonduri de urgenţă de la bănci. Solicitarea a fost însă refuzată, iar Londra a
avertizat că întregul model de afaceri al insulelor este greşit.
Opinia autorităţilor britanice este justă, notează The Guardian, având în
vedere că SUA, cea mai mare economie din lume, şi alte state nu şi-au revenit după
cea mai severă recesiunie de după cel de-Al Doilea Război Mondial, fondurile de
hedge se află încă în perioada de recuperare, iar paradisurile fiscale sunt presate de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi membrii G20 să devină
mai transparente.
Fiducia poate fi definita ca „actul juridic prin care o persoană, fiduciarul,
dobândeşte de la o altă persoană, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligaţii
care îi limitează exerciţiul, printre care figurează în general aceea de a transfera
acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui tert beneficiar. Fiducia este o
instituţie juridică polimorfă, având multiple finalităţi (fiducie-gestiune, fiducie-
garanţie), printre care şi fiducie-gestiune.
6. LISTELE CU PARADISURI FISCALE PUBLICATE DUPĂ

SUMMITUL G20
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a publicat,

la cererea G20, trei liste privind paradisurile fiscale care nu sunt în conformitate cu
regulile mondiale privind schimbul de informaţii fiscale.
1. Lista albă: statele sau teritoriile care au implementat standarde
internaţionale, prin semnarea a cel puţin 12 acorduri în domeniul fiscal: Argentina,
Australia, Barbados, Canada, China, Franta, Germania, Grecia, Guernsey, Ungaria,
Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Jersey, Coreea, Malta, Mauritius, Mexic, Olanda,
Noua Zeelanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Insulele Seychelles, Slovacia,
Africa de Sud, Spania, Suedia, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Marea Britanie,
Statele Unite, Insulele Virgine.
2. Lista gri: statele sau teritoriile care s-au angajat să respecte standardele
internaţionale, însă au semnat până acum mai puţin de 12 acorduri.
- Lista gri închis (paradisuri fiscale identificate în 200 de OCDE): Andora,
Anguilla Antigua, Barbados, Aruba, Bahamas, Bahrein, Belize, Insulele Bermude,
Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Insulele Cook, Republica Dominicana,
Gibraltar, Granada, Liberia, Liechtenstein, Insulele Marshall, Monaco, Montserrat,
Nauru, Antilele Olandeze, Niue, Panama, Sfantul Kitts şi Nevis, Sfanta Lucia,
Sfantul Vincent şi Grenadine, Samoa, San Marino, Insulele Turks şi Caicos,
Vanuatu.
- Lista gri deschis (alte centre financiare): Austria, Belgia, Brunei, Chile,
Guatemala, Luxemburg, Singapore, Elvetia.
3. Lista neagra: statele sau teritoriile care nu s-au angajat să respecte
standardele internaţionale: Costa Rica, Malaezia, Filipine, Uruguay.
Problema paradisurilor fiscale, "găuri negre în privinţa finanţelor", a fost

readusă în discuţie în noiembrie 2008, în perioada cea mai gravă a crizei financiare,
la o reuniune a 17 ţări organizată la Paris, la iniţiativa Germaniei şi Franţei. Statele
participante au cerut OCDE să reactualizeze, până la mijlocul anului 2009, lista
neagră a paradisurilor fiscale, la care Berlinul cerea adăugarea Elveţiei.
O listă precedent a fost publicată la începutului anilor 2000 de OCDE. Dar
aceasta nu numara decât trei ţări - Monaco, Andorra şi Liechtenstein. O parte dintre
state au fost şterse de pe listă de-a lungul anilor, dupa ce şi-au luat angajamente de
transparenţă.
Temându-se să nu figureze pe lista reactualizată, Belgia, Austria,
Luxembourg, Elveţia, Liechtenstein, dar şi Andorra au anunţat în ultimul moment o
modificare a legislaţiilor naţionale privind secretul bancar.
BIBLIOGRAFIE
1. Bisa C., Utilizarea paradisurilor fiscale - între evaziune fiscală legală şi frauda
fiscală, Editura BTM, Bucureşti 2006.
2. Diaconu P., Cum fac bani contabilii. Evaziune fiscală. Paradisuri fiscale.
Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti 2006.
3.http://www.wall-street.ro/articol/International/62195/G20-O-noua-ordine-
mondiala-si-atac-asupra-paradisurilor-fiscale.html
4. http://www.wall-street.ro/articol/International/62266/Listele-cu-paradisuri-fiscale-
publicate-dupa-summitul-G20.html
RATA DE UTILIZARE A INTERNETULUI ÎN EUROPA

ÎN 2008 ŞI 2009
Autori: Oana BUCUR, Anul II, REI , ZI

Ştefania GAL, Anul II, REI , ZI
Coordonator ştiinţific: Lector. univ. drd. Nicuşor MINCULETE
Abstract: With the help of www.internetworldstats.com web site, we try to

show you what progress and impact had this euphoria called „The Internet”, among
european population.
Below you'll find that the rate of Internet users increased in 2009.
But enough with the theory ... let's go to the demonstrations made by us for
you.
So, please join us to see the progress made by the Internet in just one year.
Key words: Internet, statistics, progress, 2009.
1. INTRODUCERE
Acesta este un articol care tratează evoluţia Internetului din anul 2009
comparativ cu anul 2008.
În cele ce urmează vom devenii martorii unei evoluţii spectaculoase a
Internetului, dar până la demonstraţiile statistice am dori sa vă întrebăm câţi dintre
dumneavoastră au acces la Internet şi cât timp petreceţi în compania acestuia?
Presupunem că destul timp, având în vedere faptul că Internetul reprezintă cea mai
la îndemână şi rapidă sursă de informaţie a secolului XXI, deşi nu este neapărat şi
cea mai sigură sursă informaţională, dar nu despre calitatea informaţiei discutăm
aici.
Internetul a devenit în decursul anilor cea mai căutată bijuterie (metaforic
vorbind) de către oamenii de pretutindeni. Lumea accesează Internetul pentru a afla
informaţii despre mersul trenurilor, pentru a citi o Lege, pentru a downloada un film,
pentru a vizita in mod virtual o ţară sau chiar citi o carte in biblioteca virtuală; mulţi
ajungând să-şi facă chiar şi cumpărăturile pe Internet, căci totul se află doar la un
click distanţă, nu-i aşa?
Aşadar iată de ce Internetul constituie una din cele mai mari atracţii a
timpului prezent şi mai ales viitor, când vor exista şanse destul de mari să
transformăm marea parte a tangibilului (magazine, societăţi etc) în intangibil (sedii
virtuale ale magazinelor şi societăţilor). Totul va fii la îndemâna noastră printr-un

singur click pe una din milioanele de pagini frumos colorate numite site-uri web.
Toate acestea fiind spuse, am dori să vă prezentăm din punct de vedere
statistic şi nu doar vizionar ceea ce s-a întâmplat cu numărul populaţiei care
utilizează Internetul în diverse scopuri. Vă vom prezenta în cele ce urmează câteva
tabele, grafice, imagini etc a evoluţiei Internetului, şi vom începe prin întocmirea
unui tabel a ratei de utilizare a Internetului în Europa, cu ajutorul căruia vă vom
arăta evoluţia acestuia în anul 2009, dar inainte, dorim să vă arătăm cât la sută
reprezintă utilizatorii Europei faţă de restul lumii.
Figura 1. Utilizatorii de internet ai Europei faţă de restul lumii
Sursa: http:// www.internetworldstats.com
2. DESPRE RATA DE UTILIZARE A INTERNETULUI ÎN EUROPA

ÎN 2008 ŞI 2009
În vederea întocmirii tabelului de mai jos, am apelat la web-site-ul Internet

World Stats, şi tot cu ajutorul acestui site vă vom prezenta rata de utilizare a
Internetului (Rui ) din anul 2009 care se referă la raportul dintre utilizatorii de
Internet ( N ui ) dintr-o ţară în anul 2009 şi populaţia ţării respective (P ) .
N ui
Rui = ⋅ 100
P
Pentru a confirma datele din tabelul ratei de utilizare a Internetului, pe care
îl regăsim pe adresa http://www.internetworldstats.com/stats4.htm#europe, o să
efectuăm nişte calcule în această privinţă, luând în considerare câteva ţări alese
aleatoriu.
Moldova alături de Vatican, este cuprinsă între 10-20%:
850000
Rui = ⋅ 100 = 19,67%
4320748
Albania alături de încă două ţări este cuprinsă între 20-30%:
750000
Rui = ⋅ 100 = 20,60%
3639453
Cipru alături de încă opt ţări este cuprinsă între 30-40%:
335000
Rui = ⋅ 100 = 30,88%
1084748
Serbia alături de încă şase ţări este cuprinsă între 40-50%:

3300000
Rui = ⋅ 100 = 44,71%
7379339
Polonia alături de încă 5 ţări este cuprinsă între 50-60%:

20020362
Rui = ⋅ 100 = 52,02%
38482919
Slovacia alături de încă opt ţări este cuprinsă între 60-70%:

3566500
Rui = * 100 = 65,28%
5463046
Marea Britanie alături de încă opt ţări este cuprinsă între 70-80%:
46683900
Rui = ⋅ 100 = 76,38%
61113205
Danemarca alături de încă trei ţări este cuprinsă între 80-90%:

4629600
Rui = ⋅ 100 = 84,16%
5500510
Norvegia alături de Islanda este cuprinsă între 90-100%:

4235800
Rui = ⋅ 100 = 90,88%
4660539
Tabelul 1. Rata de utilizare a Internetului în anul 2009
Rata Nr. de Centrul xi − a xi − a ⎛ xi − a ⎞

2
⎛ xi − a ⎞
2
utilizatori- ţări de ⋅ ni ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⋅ ni
h h
lor de ( ni ) interval ⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
Internet ( xi )
(%)
10-20 2 15 -4 -8 16 32
20-30 3 25 -3 -9 9 27
30-40 9 35 -2 -18 4 36
40-50 7 45 -1 -7 1 7
50-60 6 55 0 0 0 0
60-70 10 65 1 9 1 9
70-80 8 75 2 18 4 36
80-90 4 85 3 12 9 36
90-100 2 95 4 8 16 32
Amplitudinea absolută:
A a = 95 – 15 = 80
Valoarea medie:
15 ⋅ 2 + 25 ⋅ 3 + 35 ⋅ 9 + 45 ⋅ 7 + 55 ⋅ 6 + 65 ⋅ 9 + 75 ⋅ 9 + 85 ⋅ 4 + 95 ⋅ 2
x=
2+3+9+7+6+9+9+4+2
2855
x= = 55,98 ≅ 56 .
51
Amplitudinea relativă:
Aa 80
Ar = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 143% .
x 56
Abaterile absolute:
d i = xi − x d 5 = 55 − 56 = −1
d1 = 15 − 56 = −41 d 6 = 65 − 56 = 9
d 2 = 25 − 56 = −31 d 7 = 75 − 56 = 19
d 3 = 35 − 56 = −21 d 8 = 85 − 56 = 29
d 4 = 45 − 56 = −11 d 9 = 95 − 56 = 39
Abaterile relative:
di −1
d ri = ⋅ 100 d r5 = ⋅ 100 = −2%
x 56
− 41 9
d r1 = ⋅ 100 = −73% dr6 = ⋅ 100 = 16,%
56 56
− 31 19
dr2 = ⋅ 100 = −55% dr7 = ⋅ 100 = 34%
56 56
− 21 29
d r3 = ⋅ 100 = −38% d r8 = ⋅ 100 = 52%
56 55
− 11 39
dr4 = ⋅ 100 = −20% d r9 = ⋅ 100 = 70%
56 56
Abaterea medie absolută/liniară:
d1 ⋅ n1 + d 2 ⋅ n 2 + ... + d k ⋅ n k
dx =
n1 + n 2 + ... + n k
− 41 ⋅ 2 + − 31 ⋅ 3 + ... + 29 ⋅ 4 + 39 ⋅ 2
dx =
2 + 3 + 9 + ... + 2
82 + 93 + 189 + 77 + 6 + 81 + 171 + 116 + 78
dx = ,
51
893
deci dx = = 17,51
51
Intervalul mediu de variaţie:
(x − d x
)
; x + d x = (56 − 17,51;56 + 17,51) = (38,49;73,51)
Calculul dispersiei:
σ x2 =
(x
1 )2
( ) 2
(
− x ⋅ n1 + x 2 − x ⋅ n 2 + ... + x k − x ⋅ n k )2
n1 + n 2 + ... + n k
σ
2
=
(− 41) ⋅ 2 + (− 31) ⋅ 3 + ... + (29 ) ⋅ 4 + (39 ) ⋅ 2
2 2 2 2
x
2 + 3 + 9 + ... + 9 + 4 + 2
3362 + 2883 + 3969 + .... + 3249 + 3364 + 3042
σx =
2
51
21451
σx =
2
= 420,61 .
51
Abaterea pătratică:
σ x = σ x = 420,61 = 20,5 .
2
Intervalul medie de variaţie:

(x − d x
)
; x + d x = (56 − 20,5;56 + 20,5 ) = (35,5;76,5) .
Fie următoarele:
a = Me = 55 = mediana
h = 10 = mărimea intervalului de grupare.
x −a x5 − a 55 − 55 0
Calculăm i : = = =0
h h 10 10
x1 − a 15 − 55 −40 x 6 − a 65 − 55 10
= = = −4 = = =1
h 10 10 h 10 10
x 2 − a 25 − 55 −30 x 7 − a 75 − 55 20
= = = −3 = = =2
h 10 10 h 10 10
x3 − a 35 − 55 −20 x8 − a 85 − 55 30
= = = −2 = = =3
h 10 10 h 10 10
x 4 − a 45 − 55 −10 x9 − a 95 − 55 40
= = = −1 = = =4
h 10 10 h 10 10
xi − a x5 − a
Calculăm ⋅ ni : ⋅ n5 = 0 ⋅ 6 = 0
h h
x1 − a x6 − a
⋅ n1 = −4 ⋅ 2 = −8 ⋅ n6 = 1 ⋅ 9 = 9
h h
x2 − a x7 − a
⋅ n 2 = −3 ⋅ 3 = −9 ⋅ n 7 = 2 ⋅ 9 = 18
h h
x3 − a x8 − a
⋅ n3 = −2 ⋅ 9 = −18 ⋅ n8 = 3 ⋅ 4 = 12
h h
x4 − a x9 − a
⋅ n 4 = −1 ⋅ 7 = −7 ⋅ n9 = 4 ⋅ 2 = 8 .
h h
2 2
⎛x −a⎞ ⎛ x5 − a ⎞
Acum calculăm expresia: ⎜ i ⎟ : ⎜ ⎟ = 02 = 0
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2 2
⎛ x1 − a ⎞ ⎛ x6 − a ⎞
⎟ = (− 4) = 16
2
⎜ ⎜ ⎟ = 12 = 1
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2 2
⎛ x2 − a ⎞ ⎛ x7 − a ⎞
⎟ = (− 3) = 9
2
⎜ ⎜ ⎟ = 22 = 4
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2 2
⎛ x3 − a ⎞ ⎛ x8 − a ⎞
⎟ = (− 2) = 4
2
⎜ ⎜ ⎟ = 32 = 9
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2 2
⎛ x4 − a ⎞ ⎛ x9 − a ⎞
⎟ = (− 1) = 1
2
⎜ ⎜ ⎟ = 4 2 = 16 .
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2 2
⎛x −a⎞ ⎛ x5 − a ⎞
Calculăm expresia ⎜ i ⎟ ⋅ ni : ⎜ ⎟ ⋅ n5 = 0 ⋅ 2 = 0
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2
⎛ x1 − a ⎞
2
⎛ x6 − a ⎞
⎜ ⎟ ⋅ n1 = 16 ⋅ 2 = 32 ⎜ ⎟ ⋅ n6 = 1 ⋅ 9 = 9
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2
⎛ x2 − a ⎞
2
⎛ x7 − a ⎞
⎜ ⎟ ⋅ n 2 = 9 ⋅ 3 = 27 ⎜ ⎟ ⋅ n 7 = 4 ⋅ 9 = 36
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2 2
⎛ x3 − a ⎞ ⎛ x8 − a ⎞
⎜ ⎟ ⋅ n3 = 4 ⋅ 9 = 36 ⎜ ⎟ ⋅ n8 = 9 ⋅ 4 = 36
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
2 2
⎛ x4 − a ⎞ ⎛ x9 − a ⎞
⎜ ⎟ ⋅ n4 = 1 ⋅ 7 = 7 ⎜ ⎟ * n9 = 16 * 2 = 32
⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
Pentru a face un studiu comparativ cu anul 2008 utilizăm tabelul următor:
Tabelul 2. Rata de utilizare a Internetului în anul 2008
Rata Nr.de Centrul xi − a xi − a 2 2

⋅ ni ⎛ xi − a ⎞ ⎛ xi − a ⎞
utilizatori- ţări de
h ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜ ⎟ ⋅ ni
lor de ( ni ) interval h ⎝ h ⎠
⎝ h ⎠
Internet ( xi )
(%)
10-20 4 15 -3,5 -14 12,25 49
20-30 5 25 -2,5 -12,5 6,25 31,25
30-40 7 35 -1,5 -10,5 2,25 15,75
40-50 7 45 -0,5 -3,5 0,25 1,75
50-60 8 55 0,5 4 0,25 2

60-70 8 65 1,5 12 2,25 18
70-80 6 75 2,5 15 6,25 37,5
80-90 6 85 3,5 21 12,25 73,5
Sursa: Minculete N., Statistică: Curs Universitar, ed. Infomarket, Braşov 2009
Făcând o comparaţie între rata de utilizare a Internetului din 2008 şi cea din
2009, putem observa cu uşurinţă că în decursul a doar unui an, rata a crescut simţitor
în marea majoritate a ţărilor, şi după părerea noastră această rată se află în continuă
creştere, deşi în unele ţări rata utilizării Internetului ori a stagnat ori chiar a scăzut,
după cum ne arată şi graficul de mai jos.
Figura 2. Graficul de utilizare a Internetului a unor ţări
100
80
60
2008
40
2009
20
0 2008
Ucraina Croatia Elvetia
Figura 3. Graficul de utilizare a Internetului în anul 2008 comparativ

cu anul 2009
10
2008
5 2009
0
15% 25% 35% 45% 55% 65% 75% 85% 95%
Figura 4. Graficul evolutiei ratei de utilizarea a Internetului in

Romania intre anii 2000-2009
40
33.4 33.4
30
23.4 23.9
20
%
18.7
10
3.6
0
2000 2004 2006 2007 2008 2009
Ani
CONCLUZII
Observăm că în intervalul mediu de variaţie al ratei de utilizare a

Internetului în ţările europene în anul 2009 se găsesc 40 de ţări din 51, adică 78%
faţă de 58,82% în anul 2008, ceea ce înseamnă că încă mai există o apropiere de o
omogenitate ridicată în utilizarea Internetului în cadrul ţărilor europene.
BIBLIOGRAFIE
1. Minculete, N., Statistică: Curs Universitar, Editura Infomarket, Braşov 2009.

2. Palocska B şi Toma A., Calculul intervalului de variaţie al ratei de utilizare a
internetului pentru ţările din Europa în anul 2008, Buletinul Ştiinţific al
Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, Nr. 10/2009.
3. Internet World Stats, Usage and Population Statistics,
http://www.internetworldstats.com/stats4.htm#europe
FORMELE ŞI AVANTAJELE INDUSE DE

COMPANIILE OFFSHORE
Autor: Oana BUCUR, REI, Anul II, ZI

Abstract: Offshore companies is a controversial topic in the current

economic world. The main questions that arises refers to their legality, benefits and
their “modus operandi”.This type of companies enjoys a high popularity,
encourages investments, and help business owners to increase their profits without
being forced to assign significant percentages of this.On the other hand offshore
companies encourages illegal businesses if their activity is not closely supervised.In
this paper I tried to develod this subject and answer to these major problems.
Key words: offshore companies, tax heavens, assessment
1. INTRODUCERE
Acesta este un articol care va apare în Buletinul Ştiinţific al Universităţii

Creştine Dimitrie Cantemir şi care tratează evoluţia economică globală din punctul
de vedere al companiilor offshore.
În cele ce urmează voi încerca să abordez un subiect mult controversat în
viaţa economică actuală, care însă nu a fost supus analizelor amănunţite pentru
stabilirea unor factori caracteristici necesari în formarea unor păreri clare cu privire
la cauzele apariţiei acestor firme, scopul lor şi nu în ultimul rând avantajele şi
dezavantajele pe care acestea le oferă.
Companii de prestigiu precum Du Pont, RJR Navisco, Conoco Inc., la care
se adaugă Exxon, Sears, Hoffman –La Roche, îşi stabilesc bazele operaţionale în ţări
mici care nu se află ţn centrul atenţiei publice ca Antigua, Barbuda, Nauru sau
Vanuatu.Singurul numitor comun al acestor state îl constituie facilităţile fiscale
oferite instituţiilor financiare şi companiilor care îţi stabilesc o reprezentanţă pe
teritoriul lor.
În exemplele pe care le-am enumerat, entităţile offshore create au un singur
scop, care constituie obiectivul principal al managementului oricărei societăţi
comerciale şi anume maximizarea profitului, prin orice mijloace legale, în cazul de
faţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale pentru profit , profit reinvestit sau creşteri de
capital. Asemenea artificii fiscale pot părea ca lipsite de etică, în special celor care
cred că singurul motiv serios pentru care poate exista o firmă, este vărsarea unor
impozite cât mai consistente la bugetul de stat. De aceea mă voi detaşa de la bun
început de evaziunea fiscală, menţionând că practicile offshore se înscriu în tehnicile
de evitare/eludare fiscală.
Orice întreprinzator îşi poate dirija afacerile liber, din orice ţara doreşte, cu
condiţia să respecte legile, atât în ţara în care îşi derulează afacerile, cât şi aceea în
care este rezident. Dacă autorităţile fiscale consideră că o anumită firmă, acţionând
în limitele legii, prejudiciază bugetul, singura cale este să ceară modificarea
corespunzătoare a legilor care permit asemenea acţiuni.
Este legal să deţii şi să foloseşti o firmă offshore în România? Răspunsul
este DA. Din punctul de vedere al legislaţiei, o societate offshore este la fel ca orice
altă firmă străină şi poate desfăşura activităţi comerciale sau face investiţii,
respectând bineînţeles legea.
Aşadar, în continuare voi detalia, încercând să explic noţiunea de companie
offshore în legătura strînsă cu paradisurile fiscale, şi arătând în acelaşi timp
importanţa acestui subiect.
2. ASPECTE DEFINITORII ALE FIRMELOR OFFSHORE
Termenul de Offshore desemnează fie un teritoriu situat dincolo de ţărm.

Conform definiţiei, firma offshore este o companie care îşi desfăşoară activitatea în
afara ţării în care a fost înfiinţată, adică înafara teritoriului naţional în care este
rezidentă.
Multe firme încearcă să profite de beneficiile oferite de înmatricularea
offshore, înregistrându-se în alte ţări sau jurisdicţii care au o legislatie fiscală fie
fără impozite, fie cu impozite foarte scăzute, cu condiţia de a nu desfăşura activităţi
economice în scopul obţinerii de profit pe teritoriul ţării respective . Aceste ţări în
care impozitele şi taxele tind către un prag minim sau chiar sunt inexistente, sunt
supranumite “TAX-HEAVENS”.
Cu alte cuvinte este vorba despre întreprinderi care nu desfăşoară activităţi
comerciale în ţările în care au fost înregistrate şi care, din punct de vedere al actelor
comerciale săvârşite, sunt considerate ca fiind firme străine.
CE ESTE UN PARADIS FISCAL (TAX HEAVEN) ?
Tax heaven (engl.) - în traducere liberă înseamnă port fiscal, refugiu fiscal,
paradis fiscal.
Paradisurile fiscale sunt ţări sau teritorii în care persoanele fizice sau
juridice stabilite aici sunt supuse unui regim privilegiat, fie pentru că nu sunt
impozabile, fie pentru că plătesc un impozit pe venit mai mic decât cel care ar trebui
plătit în ţara de provienienţă.
Principalul scop al paradisurilor fiscale este de a atrage invesţiile, lucru
datorat gamei largi de avantaje fiscale companiilor offshore înregistrate pe acest
teritoriu.În prezent, există aproximativ 73 de “paradisurri fiscale” la nivel mondial,
însă nu se cunosc date certe cu privire la sumele de bani care ajung aici. Aceste ţări
se adresează fie persoanelor fizice, fie persoanelor juridice, fie ambelor în acelaşi
timp
Practic acestea sunt ţări în care îşi desfăşoară preponderent activitatea firme
cu capital străin, iar sucursalele respective sunt conduse de către cetăţeni ai ţării
“adoptive”.
Orice stat poate servi ca paradis fiscal unor persoane în baza unor tratate de
impozitare care asigură un regim favorabil unor tipuri de venituri şi investiţii făcute
de străini în ţara respectivă.
Avantaje oferite de paradisurile fiscale persoanelor juridice:
→în anumite ţări,beneficiile sunt impozitate în anul imediat următor

realizării lor,impozitul fiind calculat per ansamblul beneficiilor naţionale şi
străine.Acest fapt permite întreprinderilor care au filiale în străinătate să întârzie
impozitarea care este subordonată repartizării beneficiilor.
→paradisurile fiscale sunt adesea folosite pentru a efectua tranzacţii de
brevete, mărci şi procedee de fabricaţie,care constituie bunuri încorporate.
→folosirea unui paradis fiscal facilitează elaborarea şi punerea în circulaţie
a documentelor comerciale, justificând respectarea reglementarilor comerciale.
→o filială înfinţată într-o asemenea ţară, poate fi utilizată de o întreprindere
ca punct de cumpărare pentru propriile sale mărfuri, care vor fi revândute uzinelor
din străinătate,profitându-se de remizele obţinute fără a pierde beneficiul vânzării
→firmele multinaţionale interesate să devină propriul lor asigurator,
înfiinţează companii de asigurare captive,datorită costurilor ridicate ale asigurarilor,
precum şi datorită caracterului neasigurabil al unora dintre activităţiile lor.
→înfiinţarea unei filiale într-un paradis fiscal permite cumpărarea de
material la preţul pieţei locale,fapt care permite realizarea de beneficii neimpozabile.
Clasificarea paradisurilor fiscale
În funcţie de sistemul de impunere practicat, paradisurile fiscale pot fi

clasificate în trei categorii:
→ţări în care veniturile realizate în străinătate sunt scutite total de
impozitul pe profit, plătindu-se o taxă anuală fixă (ex: Insulele Virgine, Belize etc)
→ţări în care baza de impozitare nu este profitul realizat, ci valoarea
capitalului social (ex: Stiftungul din Liechtenstein datorează un impozit egal cu
0,1% din valoarea capitalului social, dar nu mai puţin de 1.000 de franci elveţieni)
→ţări în care se impune un venit fix (ex: în Cipru, firmele offshore plătesc
un impozit de 4,25% din profitul realizat).
3. MOTIVE ŞI AVANTAJE ÎN VEDEREA UTILIZĂRII

COMPANIILOR OFFSHORE
Pentru a ne da seama de ce este avantajos să înfiinţăm o companie offshore

şi pentru un mai bun management al afacerii, este suficient să studiem avantajele pe
care le au aceste companii..
Aceste avantaje sunt:

→suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare internaţională a
taxelor
→anonimitate şi confidenţialitate;
→lipsa controalelor valutare;
→operează într-un sistem economic şi politic stabil;
→operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat;
→posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nici o restricţie;

→regulamente lejere;
→posibilitatea de expansiune mult mai bună;
→ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea în zonele libere
adiacente altor centre financiare offshore;
a)Reducerea semnificativă a taxelor şi impozitelor (chiar până la 0%)
Jurisdicţiile fiscale existente pe plan mondial se împart în două categorii:

cele caracterizate de un nivel ridicat al taxelor (taxa pe venit, TVA, taxa pe salarii,
taxa pe dividende, taxe municipale, taxe de drumuri, taxe imobiliare etc.) şi cele care
nu percep taxe deloc sau acestea sunt foarte mici. În jurisdicţiile care nu percep taxe,
cum ar fi Bahamas, Gibraltar nici una din taxele mentionate mai sus nu este
percepută. O companie înregistrată într-o astfel de jurisdicţie nu plăteşte nici o astfel
de taxă.
Dacă luăm în considerare o jurisdicţie cu taxe scăzute, vom vorbi de taxa
pe profitul companiei. O jurisdicţie cu astfel de taxe este Ciprul, unde se aplică o
taxă de 10% pe profit brut. Profitul brut este calculat prin scăderea din venit a
tuturor cheltuielilor făcute de o companie pentru desfăşurarea afacerilor. Aceasta
include costul bunurilor vândute, salariile, cheltuielile de călătorie, cazare şi
protocol, taxe profesionale, comisioane şi asa mai departe. Nu există limite în ceea
ce priveşte aceste cheltuieli decât bunul simţ. Mai mult, salariile nu sunt taxabile.
Totuşi, alte jurisdicţii, de exemplu Insula Man, impun o taxă fixă (750 lire sterline,
sau 1200$ în cazul Insulei Man) oricărei companii, indiferent de profiturile sau
pierderile acesteia.
Cât despre planificarea internaţională a taxelor, companiile internaţionale
folosesc entităţile offshore pentru a-şi dirija profiturile către acestea şi pentru a-şi
desfăşura activitatea, astfel încât să plătească cât mai puţine taxe. Nu este de mirare
că mii de oameni de afaceri si companii folosesc companii offshore pentru
planificarea internaţională a taxelor, printre acestea numărându-se firme renumite în
întreaga lume precum Pepsi Cola, Tetra Pak, Barclays RJR Nabisco şi altele.
Existenţa unor tratate de evitare a dublei impuneri internaţionale împreună cu taxele
scăzute oferă posibilităţi imense pentru planificarea taxelor.
b) Grad ridicat de confidenţialitate, datele acţionarilor şi ale

administratorilor nefiind publice
Anonimatul şi confidenţialitatea sunt invocate ca principale avantaje ale

companiilor offshore, după taxele scăzute sau chiar lipsa acestora. O persoană care
posedă un mare patrimoniu net poate să fie scutită de taxele profesionale şi de
publicitatea nedorită, deţinând proprietăţi sau alte bunuri, prin intermediul unei
companii offshore. ICE poate oferi o gamă largă de servicii în domeniul protecţiei
vieţii private
Pe plan mondial peste 95% din deţinătorii de companii offshore folosesc o
structură de anonimat, restul preferând o structură deschisă. Angajaţii sunt obligaţi
prin jurământ să păstreze secrete numele beneficiarilor nerezidenţi. Doar datele
generale sunt prezentate din când în când pentru a informa guvernul şi publicul cu
privire la evoluţia în acest domeniu. În funcţie de dorinţa beneficiarului companiei,
identitatea acestuia poate fi cunoscută doar de cei cu care lucrează în mod direct,
cum ar fi directorul general şi adjunctul.
c) Lipsa controalelor valutare
Mulţi oameni de afaceri încearcă să evite stabilirea unei baze străine acolo
unde există controale valutare, sau în zonele în care sunt intenţionat complicate
formalităţile ce privesc aceste operaţiuni.
Companiile offshore nu sunt supuse controalelor valutare de nici un fel.
Ele pot primi fonduri fie în cash, fie sub altă formă, în orice tip de valută şi de
asemenea pot face plăţi către orice persoană în orice ţară, sau pot face retrageri de
fonduri fără nici o explicaţie sau documente cerute de bancă.
Companiile offshore pot menţine conturi în orice tip de valută, sub formă
de conturi curente, conturi cu preaviz, sau depuneri la termen fix, iar dobânzile
plătite sunt similare cu cele practicate la nivel internaţional. Fondurile din aceste
conturi pot fi transferate în străinătate fără nici un fel de restricţie şi fără solicitarea
unor documente sau a unor permise.
d) Operează într-un sistem economic şi politic stabil
Orice om de afaceri, orice investitor îşi doreşte să îşi desfăşoare activitatea

într-o ţară ce are aceste caracteristici. Nimeni nu doreşte să îşi vadă banii pierduţi
din cauza schimbării guvernelor, sistemului de guvernare sau din cauza instabilităţii
economice ce poate aduce cu ea inflaţie, regresie economică şi multe alte probleme.
Dupa apariţia noilor state independente din fostul bloc sovietic, procesul de
restructurare economică a dus inevitabil la crize financiare (falimente bancare, jocuri
piramidale etc.) care au însemnat pentru populaţie pierderea economiilor.
e) Sisteme bancare bine dezvoltate şi stabile, servicii perfecte de

telecomunicaţii
Aceasta este una din priorităţile pe care orice centru financiar offshore le
are de îndeplinit. La aceasta au contribuit şi marile bănci ale lumii ce şi-au
stabilit centre de operare în aceste zone şi au ridicat astfel standardul de
desfăşurare al acestei activităţi.Având în vedere modul în care se desfăşoară
afacerile astăzi, este de neconceput ca un centru financiar offshore să nu
aibă un sistem bancar dezvoltat.
f) Flexibilitate corporativă, fără capital vărsat, fără necesitatea

declarării obiectivelor operaţionale, cerinţe minime legate de
administratori şi acţionari, înmatriculare rapidă
Centrele financiare offshore permit în mod frecvent diversificarea

obiectului de activitate al unei companii, operaţie care nu este posibilă în ţara de
origine a investitorului. Companiile cu impuneri şi restricţii dureroase în tara lor de
origine pot găsi nenumărate soluţii comerciale în centre offshore, scăpând astfel de
multe din probleme.
g) Regulamente lejere
Frica de regulamente excesive devine sursa unei atracţii sporite către acest
domeniu şi este motivul pentru care înregistrarea de bănci, societăţi de asigurări sau
societăţi de transport maritime, a devenit un pilon important al industriei offshore.
Un nou val de instrumente financiare se deplasează spre domeniul offshore pentru

acelaşi motiv. Acest val include fonduri de investiţii închise, instrumente de plată,
comerţul cu Euro-dolari.
h) Posibilitate de expansiune mult mai bună
Marile corporaţii văd centrele offshore ca pe ceva indispensabil pentru

expansiunea lor pe noi pieţe la costuri competitive. De exemplu, centrele financiare
offshore domină câteva activităţi internaţionale cum ar fi: shippingul, transportul
aerian, domeniul financiar şi al societăţilor de asigurări captive. În ultimul timp au
fost înregistrate, aproximativ un milion de companii offshore în toată lumea, iar
multe din corporaţiile de răsunet de pe piaţa mondială operează prin aceste centre.
Amintim aici IBM şi Microsoft în Dublin, Orient Express şi American Airlines în
Bermude, De Burs în Insula Man, GE şi CNN în Cipru.
Astfel o firmă va putea intra mai uşor pe o piaţă sau îşi va putea deschide o filială
sau o sucursală într-o anumită ţară pentru că va fi privită ca o firmă străină şi va
putea beneficia de facilităţi acordate de guvernul ţării respective. Putem da aici ca
exemplu de ţară, România, care acorda facilităţi investitorilor străini ce îşi plasează
banii în ţara noastră.
i) Ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea acestora în

zonele libere adiacente altor centre offshore
Oamenii de afaceri pot ascunde provenienţa mărfurilor pe care le

comercializează cu ajutorul zonelor libere. Astfel, ei pot introduce mărfurile în
zonele libere unde le pot schimba ambalajul, le pot prelucra şi le pot ascunde
provenienţa, pentru că mărfurile vor avea ca provenienţa apoi zona liberă, şi implicit
ţara care a organizat această zonă liberă şi astfel mărfurile pot fi mai uşor alese de
consumatori.
Alte avantaje ale utilizării companiilor offshore

→costuri reduse de operare
→protecţia averii personale, legea garantând dreptul de dispoziţie absolută
a acţionarului asupra întregului patrimoniu al companiei
→birocraţie redusă,
→profitul poate fi utilizat oricand dupa vointa beneficiului firmei.
→infrastructură bine dezvoltată
→administrare simplă, adunările acţionarilor putând fi ţinute oriunde,
inclusiv prin mijloace electronice, procesul de luare a deciziilor fiind extrem de
flexibil
→raportare minimă , fără audit, fără raportare a impozitelor, fără informaţii
financiare în dosarele publice
4. ASPECTE CARACTERISTICE COMPANIILOR OFFSHORE
PRINCIPALELE SCOPURI ALE COMPANIILOR OFFSHORE
Primul vizează scutirea de taxe, reducerea sau amânarea acestora. Cel de-al
doilea vizează asigurarea protecţiei averii şi confidenţialităţii.
Ambele scopuri sunt oarecum independente unul faţă de celălălt. Unele

companii offshore urmăresc efectiv scopurile de reducere a taxelor, altele servesc
drept scut pentru o anumită parte din bunurile proprietarilor lor.
Mult mai adesea însă, ambele scopuri coincid şi se completează reciproc.
Alegerea jurisdicţiei potrivite pentru înmatricularea unei companii offshore
este o decizie importantă şi necesită o analiză foarte atentă.Cele mai importante
aspecte care ar trebui examinate sunt următoarele:
→stabilitatea politică şi economică a jurisdicţiei respective
→proceduri simplificate de înmatriculare a companiilor
→un sistem bancar sigur
→existenţa unor tratate de dublă impunere
5. UTILIZAREA COMPANIILOR OFFSHORE
O utilizare inteligentă a unei societăţi offshore, poate reduce, amâna sau

elimina complet unele impozite care altfel ar fi fost plătibile pentru afacerea sa.
Implementarea practică a unei strategii offshore se va confrunta aproape întotdeauna
cu unele legi anti-evaziune care pot fi în vigoare în ţara în care locuieşte proprietarul
beneficiar sau în care acesta îşi desfăşoară activitatea. Din acest motiv se recomandă
ca oricine, care ia în considerare o înmatriculare offshore, să se consulte în primul
rând cu un consilier fiscal din ţara de domiciliu a clientului şi din ţara în care au loc
operaţiunile de afaceri propuse. În cazul societăţilor offshore, legile din jurisdicţia
offshore vor trebui luate în considerare În general împreună cu legile şi
regulamentele din alte ţări, în special ţările în care societatea offshore va avea
vânzări, contracte şi bunuri.
FORMELE COMPANIILOR OFFSHORE SUNT:
→Societate de Servicii Profesionale / Consultanta / Agentie

→Firmă de comerţ intermediară
→Societate de Investiţie
→Societate Holding de Redevenţe / Drepturi de Autor / Brevete / Marci
→Societate Holding şi pentru Deţinerea de Proprietăţi
→Societate Maritimă
→ Angajarea personalului expatriat
→ Protecţie
→Contractele de vânzare ale proprietăţilor la bursa şi procedurile de
acumulare de capital la bursă
→ Companiile de navigaţie şi aviaţie
a) Societate de Servicii Profesionale / Consultanţă / Agenţie –

Profesionişti, consultanţi, artişti şi alte persoane fizice independene pot obţine
avantaje substanţiale lucrând în calitate de angajaţi sau de consultanţi externi pentru
companii offshore, pentru care pot fi acţionari unici şi, dacă doresc, directori unici.
Un contractant internaţional independent sau un consultant profesional îşi
poate reduce obligaţia fiscală prin înmatricularea unei societăţi offshore, care ar
încheie apoi contracte de servicii profesionale cu toţi clienţii interesaţi. În timp ce
primeşte un remuneraţie (salariu) fixă, impozitată de la societatea sa offshore,
proprietarul principal al societăţii ar putea să acumuleze restul venitului din onorarii
în numele IBC-ului sau, într-un mediu fără impozit şi fără probleme. Proiectanţii,
autorii, consultanţii şi animatorii pot transfera unei societăti offshore dreptul de a
primi onorariile datorate în baza unui contract de servicii. Un alt avantaj al unei
societăţi de servicii profesionale este acela ca posibilele obligaţii, care ar putea
apărea pe durata executării unui contract, ar cădea asupra societăţii, nu asupra
persoanei.
b) Firma de comerţ intermediară : O societate offshore poate acţiona ca

o firmă comercială intermediară – distribuitoare, de import/export, de achiziţie sau
vânzări. Societatea offshore ar cumpara în mod specific direct de la un producător şi
ar putea aranja ca bunurile să fie livrate direct clientului final de la locul de
producţie. Acest lucru poate fi de interes particular acolo unde bunurile originare
dintr-o ţară, sunt vândute în alta, dar proprietarul principal al tranzacţiei este situat
într-o ţară terţă. O societate offshore de achiziţie poate fi folosită de un importator
intern pentru a exporta bunurile în străinătate, sau o societate offshore de vânzări
poate fi folosită de un producător intern pentru a distribui bunurile în străinătate.
Profiturile comerciale din diferenţa între preţurile de cumpărare şi de vînzare
acumulate într-un mediu offshore fără impozit, se obţin printr-o creştere rapidă şi
astfel mai multe fonduri
sunt disponibile pentru re-investiţie şi dezvoltare.
c) Societate de Investiţie : Fondurile acumulate prin intermediul

societăţilor de investiţii înfiinţate în zone offshore pot fi investite sau depozitate în
întreaga lume şi, chiar dacă profitabilitatea sau dobânda plătită ce privesc aceste
fonduri vor fi impozitate în conformitate cu legislaţia locală, totuşi există câteva
regiuni offshore care permit depozitarea fondurilor în bănci unde dobânda şi/sau
câştigurile de capital sunt plătite şi păstrate brut. Investiţiile în titluri globale inclusiv
fonduri mutuale nu sunt disponibile pentru cetăţenii „locali”. Jurisdicţiile offshore
sunt, de obicei, mai puţin invazive permiţând afaceri cu caracter agresiv şi fără
restricţii pe piaţa liberă.Câştigurile acumulate într-o zonă fără impozit sau cu
impozit redus ar adauga
flexibilitate repartizării şi re-investirii lor.
d) Societate Holding de Redevente / Drepturi de Autor / Brevete : O

societate offshore poate cumpăra sau îi poate fi transferat dreptul de a folosi un drept
de autor, brevet, marcă comercială sau know-how de către deţinătorii iniţiali ai
acestora, cu puterea de a sub-licentia şi ulterior exploata dreptul de proprietate
intelectuală în diverse ţări. Aceste aranjamente trebuie planificate adecvat, deoarece
multe ţări cu impozite mari impun reţinerea impozitului la sursa asupra plăţilor
pentru redevenţe. Existenţa unui tratat pentru evitarea dublei impozitări între ţările
implicate poate reduce această reţinere de impozit.
O societate offshore poate fi folosită pentru afaceri prin internet pentru a
deţine denumiri de domenii şi de a opera website-uri într-un mediu fără impozite. O
societate offshore poate fi extrem de folositoare pentru activităţile de vânzare a
oricăror produse ne-materiale prin internet. De fapt, funcţionarea unei afaceri de
înaltă tehnologie, globală, bazată pe internet printr-o bază offshore este probabil cea
mai bună aplicare a unei societăţi offshore, existentă vreodată.
e) Societate Holding şi pentru Deţinerea de Proprietăţi : O societate

offshore holding poate fi folosită pentru a deţine acţiunile filialelor situate în ţările
cu impozite mari. Majoritatea ţărilor cu impozite mari impun reţinerea impozitului

pe dividendele plătite ne-rezidenţilor. În aceste situaţii existenţa unui tratat de
evitare a dublei impozitări între ţara în care este situată filiala şi cea în care este
înfiinţată societatea holding poate ajuta la evitarea unora sau a tuturor impozitelor
reţinute.
f) Societate Maritimă : Folosirea societăţilor maritime offshore poate

elimina impozitarea directă sau indirectă a serviciilor de transport maritim. Aceste
societăţi pot deţine sau închiria nave şi pot acumula profiturile din aceste activităţi
într-un mediu fără impozite. Navele, iahturile şi avioanele pot fi deţinute în
proprietate de o societate offshore şi pot fi înregistrate într-o jurisdicţie offshore care
se poate dovedi o metodă mai ieftină şi mai eficientă de impozitare a dreptului de
proprietate.
g) Angajarea personalului expatriat : Expatriaţii care lucrează în

străinătate au posibilitatea să fie angajaţi prin intermediul unei companii offshore de
recrutare/consultanţă. Acest lucru poate duce la evitarea impozitării prin reţinere la
sursă. Prin neremiterea întregului salariu pot fi minimalizate impozitele. Acest acord
va fi deosebit de atractiv pentru expatriaţii care lucrează în ţări instabile din punct de
vedere politic.
h) Protecţie : -prin securizarea activelor şi proprietăţilor cu scopul

preîntâmpinării litigiilor periculoase înainte ca ele să înceapă.
-prin separarea investiţiilor cu risc ridicat de celelalte holdinguri mai sigure.
-prin protejarea fondurilor de pensii de un posibil faliment.
-prin transferul activelor pentru generaţia viitoare într-un mod eficient şi discret.
-directorii numiţi şi funcţionarii permit efectuarea de tranzacţii de afaceri în
beneficiul dumneavoastră, în timp ce dvs. rămâneţi anonim.
-prin posibilitatea de a accesa fondurile cu cărţi de credit/debit corporative, oferind
aşadar confidenţialitate absolută.
i) Contractele de vânzare ale proprietăţilor la bursă şi procedurile de

acumulare de capital la bursă
Având în vedere incertitudinea politică şi economică din unele ţări, numeroase firme
au urmărit să atenueze riscurile, strămutând offshore proprietatea bunurilor şi bazele
de operaţiuni. Luxemburg şi Bermuda au găzduit multe companii doritoare să-şi
mute centrul de operaţii.
Firmele offshore sunt în general angajate să strângă bani prin împrumuturi sau
obligaţiuni. Printr-o astfel de abordare, se pot reduce reţinerile de taxe pe plăţile
dobânzilor. Spre exemplu, state precum Marea Britanie cresc reţinerea de taxe pe
dobânzile plătite pentru obligaţiunile necotate ale nerezidenţilor. Planificarea
strategiei de evitare a dublei taxări în aceste cazuri este vitală.
j) Companiile de navigaţie şi aviaţie

Încă de la începuturile secolului 20, utilizarea companiilor offshore pentru a
achiziţiona nave comerciale şi ambarcaţiuni a constituit o funcţie importantă a unor
jurisdicţii offshore, cum sunt Panama sau Liberia.
Multe alte jurisdicţii offshore importante facilitează procedura de înregistrare a
navelor de comerţ şi a ambarcaţiunilor, prin costuri scăzute a taxelor de înregistrare
şi scutire de taxe pe venitul obţinut din activităţi navale. În aceste jurisdicţii sunt
incluse Insula Omului, Madeira, Jersey, Gibraltar, Cipru, Bahamas, Belize şi

Mauritia.
Trebuie menţionat faptul că proprietarii de ambarcaţiuni fără scopuri
comerciale, care îşi desfăşoară activitatea în teritoriul maritim al Uniunii Europene
pentru perioade lungi de timp, necesită sfaturi de specialitate în privinţa taxei pe
valoare adaugată.
6. UTILIZAREA COMPANIILOR OFFSHORE:LEGALITATE

VERSUS ILEGALITATE
Firmele offshore pot fi folosite în cadrul schemelor legale de planificare

fiscală. De asemenea, cu toate acestea, la fel ca orice alt instrument, acestea pot fi
folosite în operaţiuni ilegale cum ar fi spălarea de bani murdari sau evaziunea
fiscală. Legalitatea unei anumite tranzacţii în cazul unei companii offshore este
definită de legislaţia ţării în care aceasta este înregistrată, de legislaţia celorlalte ţări-
membre ale tranzacţiei, cât şi de către tratatele internaţionale. Multe ţări dezvoltate
aplică anumite limitări referitoare la operaţiunile desfăşurate cu companii offshore,
dar interdicţia completă nu este aproape niciodată folosită. Abordarea noastră atentă
înseamnă că noi putem oferi orientarea juridică necesară înainte ca orice tranzacţie
importantă să fie efectuată, evitând astfel eventuale illegalităţi sau neregularităţi.
Multe ţări aplică anumite limitări pentru rezidenţi asupra utilizării
companiilor offshore (aşa numitul regulament anti-offshore). Interdicţia completă nu
este aproape niciodată folosită. Cu toate acestea, există anumite restricţii
discriminatorii, de exemplu, creşterea impozitelor pentru operaţiunile cu companii
offshore pentru rezidenţii ţării, precum şi aplicarea unor reglementări suplimentare
privind schimbul de valută.
Multe companii mari din România au drept acţionari principali companii de
tipul offshore. Transferul de acţiuni din România către companiile offshore s-a
intensificat odată cu creşterea taxelor de la 10% la 16%. Mai mult, aceste companii
sunt active pe piaţa bursieră locală şi încep să domine afacerile locale.
În prezent, există mai mult de un milion de companii offshore înregistrate
la nivel internaţional, în ţări care practică un sistem de taxe mai flexibil şi oferă
confidenţialitate acţionarilor.
7. ASPECTE PRIVIND ÎNREGISTRAREA COMPANIILOR

OFFSHORE
Înregistrarea companiilor offshore necesită următoarele:
→alegerea zonei de înregistrare a firmei

→alegerea denumirii firmei - în unele paradisuri fiscale există restricţii cu
privire la numele unei companii offshore.Nu vor fi acceptate nume care conţin
cuvinte precum Crown,Royal, iar cuvinte precum International, European, National
sunt acceptate numai în anumite condiţii.Cuvinte precum Bank, Asigurari, Investitii,
Fond necesită o anumită procedură de acordare precum şi îndeplinirea unor condiţii
materiale înainte de acordare.
→alegerea tipului firmei - fiecare tip de firmă, în funcţie de zona offshore
în care este făcută înregistrarea, are avantajele şi dezavantajele sale. Cele mai uzitate
în SUA, de exemplu, sunt LLC-urile (echivalentul SRL-urilor de la noi) sau
Corporaţiile (S.A-urile de la noi). Deasemeni, daca se optează pentru o firmă

anonimă(numele propietarilor nu apare înscris în Certificatul de înmatriculare) sau o
companie nominală, cu numele propietarului inclus in Certificatul de înmatriculare.
→decizia asupra numărului de acţiuni şi valoarea lor - în cazul în care
există un singur asociat toate actiunile vor reveni acestuia. Dacă este un grup de
acţionari, se va decide cum se vor împărţi acţiunile şi funcţiile, acest lucru
consemnându-se în Statutul de organizare.
→memorandumul de asociere - Acesta este un document semnat de către
acţionarii firmei prin care sunt stabilite domeniile în care aceasta îşi va desfăşura
activitatea.Compania va fi autorizată să desfăşoare doar activităţile nominalizate în
acest document. În unele paradisuri fiscale se permite inserarea în acest document a
unui paragraf general în care se stipulează că firma are dreptul să desfăşoare acele
activităţi care din punct de vedere al directorilor pot aduce profituri însemnate.
→Înregistratrea propriu-zisă a firmei
→Solicitarea serviciilor suplimentare (secretariat, cont bancar)
Pentru înfinţarea unei firme offshore sunt necesare următoarele :
→Sediul social în ţara/teritoriul respectiv/ă

→Contabilitatea firmei să se ţină în ţara/teritoriul respectiv (Andora,Hong-
Kong)
→Proprietarul să fie non-rezident pentru a beneficia de avantajele fiscale
oferite
→Ţinerea unei adunări generale în fiecare an(Irlanda,Hong-
Kong,Nauru,Bermude)
→Un reprezentant în ţara/teritoriul respective(Insulele Virgine Britanice)
→Instalarea administraţiei şi a conducerii în ţara/teritoriul
respective(Uruguay)
→Desfăşurarea celei mai mari părti din activitate în străinătate
→Dovada referinţelor bancare ale acţionarilor(Gibraltar)
→Cel puţin un secretar rezident
În această secţiune vom descrie documentele înmatriculării

companiilor în jurisdicţiile offshore utilizate cel mai frecvent
→Certificat de înmatriculare: acest act este emis de biroul de

înmatriculare şi certifică faptul că societatea a fost introdusă (sub numele dat) de
către biroul de înregistrare în registrul companiilor în ziua dată.
→Act constitutiv/Statut: Acest document cuprinde reglementările de bază
în legătură cu funcţionarea companiei. În cea mai mare parte a lui este un document
cu format standard, alcătuit de obicei pe baza textului de lege din ţara respectivă. –
→Actul de numire a primului(-ilor) director(i): După seamnarea actelor
şi documentelor de înfiinţare, fondatorul va numi primul/primii director/directori şi
le va delega acestora drepturile legate de companie.
→Proces-verbal al primei întâlniri: Procesul-verbal al primei întâlniri a
directorilor cuprinde de obicei primii paşi ce urmează a fi făcuţi de companie, în
special, actul fondării şi aprobarea sigiliului şi timbrului sec al companiei.
→Proces-verbal privind emiterea de acţiuni: Acesta cuprinde detalii cu
privire la proprietarii care subscriu şi care cumpără acţiuni, ca şi detalii legate de
acţiunile sau certificatele de acţionari emise.
→Sigiliul societăţii. Utilizarea sigiliilor în ţările avute în vedere este

diferită de felul în care ele sunt folosite aici. Există de obicei o cerinţă legală ca
societatea să aibă un aşa-numit timbru sec, aprobat la şedinţa de înfiinţare a
companiei. Cu toate acestea, acest timbru nu este folosit pentru ştampilarea
contractelor şi facturilor, ci pentru ştampilarea notiţelor de acţiuni emise de
companie, ca şi a reglementărilor şi proceselor-verbale ale companiei.
8. CONCLUZII
Din conţinutul prezentei lucrări se poate conchide că există o multitudine

de avantaje, beneficii, motive pentru care deţinătorii de afaceri pot apela la varianta
înfiinţării de firme offshore într-o încercare de evitare a taxelor exagerate şi a cedării
unei părţi semnificative din profit în favoarea statului. De asemenea, este clar că
acest tip de companie ascunde şi numeroase portiţe de demarare a unui întreg şir de
afaceri ilegale în cazul în care acestea nu sunt atent supravegheate autorităţi, datorită
politicii permisive, confidenţialităţii sporite şi nu în ultimul rând datorită
regulamentelor extreme de lejere.
Luând în considerare cele două posibilităţi de abordare a unei afaceri
offshore, rămâne la latitudinea fiecarui investitor în parte să decidă spre care îşi va
îndrepta atenţia.
BIBLIOGRAFIE
1. Mănăilă A., Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală, editura All Beck,
Bucureşti 2004, editia a 2-a.
2. Legislaţie şi Jurisprudenţă Financiară şi Fiscală, Ed. Continent XXI, 1999.
3. http://www.studiijuridice.ro/demo/Paradisuri%20fiscale%20in%20lume-
demo.pdf.
UTILIZAREA PARADISURILOR FISCALE DE

INVESTITORII ROMÂNI
Autor: Laura Cristina CIUBOTARU, REI, Anul II, ZI

Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Monica RĂILEANU SZELES
Abstract: Facilitated by the gradual reduction or even elimination of

tariffs and trade barriers, as well as by improvements in the transportation sector,
trade among countries has grown considerably. Restriction on the exportation and
importation of financial capital have also been progressively removed,stimulating a
phenomenal growth in the world capital market. Many countries’ legal systems
allow financial capital to flow freely, with little or no control.
Key words: paradisuri fiscale, companii offshore, înfiinţare, investiţii,

spălarea banilor
1. INTRODUCERE
Din punct de vedere istoric, paradisurile fiscale au legătură strânsă cu

istoria spălării banilor fapt care a înmugurit în epoca medievală. Spălarea banilor a
fost un fapt condamnat de Biserica Catolică şi era considerată o crimă. Negustorii şi
cămătarii anticipau tehnicile moderne de ascundere, transferare şi spălare a banilor.
Când negustorii negociau împrumuturi pe termen lung umflau artificial rata de
schimb, suficient cât să acopere şi plata dobânzilor pretinzând că acestea sunt un fel
de recompensă pentru riscul asumat.
Cămătarii şi negustorii mai recurgeau şi la o tehnică de ascundere a
dobânzilor interzise:priveau dobânda ca pe o penalizare pentru întârzierile survenite
în returnarea sumelor împrumutate în baza unor acorduri stabilite cu clienţii lor.Toţi
cămătarii considerau dobânzile ca profituri reale, prin utilizarea a ceea ce, în prezent
se numeşte firmă fantomă.
Capitalul era împrumutat unei companii, apoi retras sub forma unui profit şi
nu de dobânda la împrumut, deşi în realitate nu se realizase nici un fel de profit.
Toate aceste trucuri prin care se urmarea înşelarea Bisericii în ziua de astăzi
echivalează cu tehnicile de spălare a banilor. Formele primare de spălare a banilor
au evoluat în timp şi a dus la ceea ce mulţi cred că este o invenţie a epocii moderne:
paradisurile fiscale.
Operând între Europa şi America piraţii secolului al XVII-lea au fost primii

utilizatori ai paradisurilor fiscale, care nu erau altceva decât locurile în care ei îşi
depuneau averile,
Datele istorice arată că în anul 1612 s-a produs un eveniment care poate fi
considerat primul caz de amnistie a profiturilor ilegale.Anglia oferea piraţilor care
îşi abandonau meseria atât libertatea cât şi dreptul de a-şi păstra banii.
În ceea ce priveşte paradisurile fiscale se poate vedea că temelia acestora a
fost pusă cu multe secole în urmă iar ceea ce a urmat a fost mai mult o adaptare
modernă a unei ,,piese clasice’’.
Dacă ar fi să se dea o definiţie concretă asupra a ceea ce înseamnă un
paradis fiscal se poate spune că sunt acele teritorii care oferă o gamă largă de
avantaje fiscale companiilor offshore înregistrate pe acest teritoriu.
În paradisurile fiscale tradiţionale funcţionarea companiilor este susţinută
de un mecanism legislativ bine organizat, aceasta însemnând că, în ţara respectivă,
legea asigură condiţii de impozitare favorabile companiilor offshore. Trebuie
subliniat faptul că prin neplata impozitului compania nu încalcă legea, din contră,
conform legii este scutită total sau parţial de plata impozitelor.În ultimii ani , cererea
în creştere pentru firmele offshore a determinat nu doar o dezvoltare continuă a
acestor centre offshore dar a intensificat competiţia între cele existente.
Anii 1970 şi 1980 au cunoscut o înflorire masivă în utilizarea companiilor
offshore deoarece oamenii au căutat alternative pentru investirea capitalului, care
printr-o legislaţie de impozitare avantajoasă, ar putea duce la limite mai largi ale
profitului.Cererea mai mare acondus la o creştere a ofertei şi până la mijlocul anilor
’70, majoritatea centrelor offshore operaţionale astăzi au putut furniza companii
offshore uşor de folosit şi comparativ simplu de administrat şi srvicii secundare
legate de acestea.
În capitolele ce urmează în această lucrare voi arăta care sunt beneficiile
investitorilor români care doresc să îşi înfiinţeze o firma de tip offshore, ce
implicaţii presupune crearea unei companii offshore din punctul de vedere al
investitorului, din punctul de vedere al ţării gazdă dar şi din punct de vedere legal.
Modalitatea în care sunt utilizate paradisurile fiscale rămân la latitudinea fiecărui om
de afaceri sau companie.
În cadrul acestei lucrări va mai fi cuprins şi o analiză despre cum arată
investiţiile pe teritoriul ţării noastre şi cum se pot folosi paradisurile fiscale prin
intermediul băncilor pentru spălarea banilor dar şi prognoze care arată cum sunt la
ora actuală investiţiile şi cât de benefice sunt acestea pentru mediul de afaceri.
2. COMPANIILE OFFSHORE ÎNTRE SUSPICIUNE ŞI

AVANTAJE FISCALE
În România, cele mai multe companii offshore activează în domenii precum

industria lemnului, agricultură, chimie, construcţii, consultanţă, metalurgie, comerţ.
Impozit pe profit zero sau foarte mic, declaraţii fiscale anuale relativ simple sau
chiar deloc, costuri mici de înfiinţare şi întreţinere şi impozit pe dividende scăzut sau
chiar nul - sunt doar câteva dintre avantajele pe care le oferă o companie offshore.
Deşi în ţara noastră activează multe offshore-uri, date despre numărul şi activitatea
acestora nu se centralizează nicăieri. Ca urmare, sunt imposibil de estimat sumele de
bani care intră sau ies din România via firme offshore. Reprezentanţii firmelor care
intermediază înfiinţarea unor astfel de societăţi în aşa-numitele paradisuri fiscale
susţin că se constată o creştere a numărului de offshore-uri nou înfiinţate, cu

activitate în România, în ultimii ani. "Tot mai mulţi oameni de afaceri români îşi dau
seama că apelarea la o restructurare a afacerilor pe care le desfăşoară este necesară
pentru a-şi menţine competitivitatea atât pe piaţa internă (cazul operaţiunilor de
import de produse), cât şi pe piaţa internaţională (cazul operaţiunilor de export de
produse, know-how, consultanţă). De asemenea, sunt oameni de afaceri care
activează în domenii în care lupta cu concurenţa este acerbă şi pentru care păstrarea
confidenţialităţii asupra furnizorilor lor externi reprezintă continuitatea afacerii lor.
Pentru aceasta, ei apelează la unele structuri avansate de «pierdere» a furnizorilor
reali – angajaţii lor rămân în legătură doar cu prima companie de la care se face
importul, neavând astfel acces la furnizorul real", explica Bogdan Minoiu, director
general Direct TradePoint Romania, care reprezinta OCRA Worldwide în ţara
noastră. Potrivit acestuia, în anul care a trecut a existat o uşoară stagnare în crearea
de companii offshore datorită faptului că din 2007 România devenea membră a UE,
iar oamenii de afaceri au preferat să aştepte acest moment pentru a afla dacă acest
eveniment le poate afecta afacerile sau nu şi ce modificări pot apărea. Potrivit
aceloraşi surse, în ţara noastră cele mai multe offshore-uri activează în domenii
precum industria lemnului, agricultura, chimie, constructii, consultanţă, metalurgie,
comerţ. În ce priveşte înfiinţarea unei companii offshore, aceasta poate dura între
câteva ore şi câteva luni, în funcţie de jurisdicţia aleasă. De regulă, nu sunt necesare
prea multe acte, în multe cazuri o simplă copie de paşaport fiind suficientă. Taxele
anuale pentru un offshore depind de asemenea de locaţia aleasă, variind între 1.000
şi 3.000 dolari. Pe cât de repede se poate înfiinţa un offshore, pe atât de rapid se
poate şi scăpa de el. Fiecare jurisdicţie are proceduri specifice. În mod normal,
închiderea unei companii poate dura până la 3-4 luni.Trebuie ţinut cont şi de taxele
care se plătesc pentru renunţarea la o firmă offshore. De exemplu, OCRA
Worldwide percepe o suma de 500 lire sterline, care acoperă cheltuielile, taxele
pentru autorităţi şi onorariul.
2.1. Multinaţionalele preferă să vină prin firme offshore
Chiar şi unele multinaţionale au venit în România prin firme offshore, nu

prin compania-mamă. Avantajul - realizarea unor profituri frumoase. De exemplu,
compania offshore poate cumpăra de la compania-mamă bunuri la un preţ ridicol, iar
compania offshore finalizează contracte pentru vânzarea acestor bunuri la un preţ
mai ridicat. Astfel, compania-mamă va avea un profit mai mic şi, ca urmare, şi
impozitul pe profit va scădea. În final, profitul companiei offshore va sălta. De
asemenea, firmele înfiinţate în "paradisuri fiscale" pot transfera într-o a treia ţară,
fără a încălca vreo lege, profitul companiei străine, sub formă de dividende
neimpozabile.Statul poate cere informaţii despre offshore-uri doar dacă are dovezi
de activităţi ilegale. Autorităţile fiecărei ţări pot pune la dispoziţie anumite
informaţii autorităţilor române. În cazul în care autorităţile române furnizează dovezi
clare despre o anumită companie care desfăşoară activităţi criminale atunci
autorităţile jurisdicţiei respective, precum şi băncile locale îşi dau concursul pentru
tragerea la răspundere a celor implicaţi. În cazul în care activităţile companiei
respective sunt activităţi legale, nu au de ce să facă acest lucru.
3. MODALITĂŢI DE SPĂLARE A BANILOR PRIN

INTERMEDIUL PARADISURILOR FISCALE
Într-in sens strict fiecare ţară din lume poate fi considerată un paradis fiscal
pentru că, indiferent de formă, companiilor şi persoanelor fizice străine li se oferă
diferite stimulente pentru încurajarea investiţiilor şi pentru promovarea creşterii
economice. Banca Centrală are restricţii minime şi nu impune restricţii asupra
schimburilor valutare.
Chiar şi Statele Unite ale Americii servesc drept paradis fiscal persoanelor
care investesc în economia americană.
Termenul de paradis fiscal este deseori incorect folosit deoarece pentru a
descrie o ţară ar trebui utilizat termenul de ,,jurisdicţie a secretului financiar’’.Un
anumit grad de discreţie financiară şi bancară este caracteristică tuturor statelor,
aproape toate statele impunând un anumit nivel de protecţie pentru informaţiile
bancare şi comerciale. O jurisdicţie a secretului bancar şi financiar va refuza,
aproape întotdeauna, să îşi încalce propriile sale legi cu privire la secretul bancar
chiar şi atunci când ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor unei ţări.
Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt:
• Impozite reduse – multe jurisdicţii considerate paradisuri fiscale impun impozite
numai asupra unor categorii de venituri; lipsa impozitelor pe venituri face parte
dintr-o politică de atragere a băncilor şi corporaţiilor economico-financiare din
străinătate
• Secretul – asigură protecţia informaţiilor bancare şi comerciale, oferă
confidenţialitate persoanelor care fac tranzacţii, ăndeosebi cu băncile, fiind
prevăzute sancţiuni penale pentru încălcarea secretului bancar.
• Activitatea bancară – joacă un rol important în economia unui paradis fiscal
decât în economia unei ţări.Cele mai multe ţări considerate paradisuri fiscale,
dezvoltă o politică de încurajare a activităţilor bancare externe, făcând distincţie
de regimul juridic dintre acestea şi cele ale locuitorilor autohtoni.
3.1. Scheme de spălare a banilor prin intermediul instituţiilor bancare

din paradisurile fiscale
Caracteristicile paradisurilor fiscale fac din acestea o atracţie deosebită

pentru reciclatorii de fonduri, deoarece ele furnizează un văl de secret asupra
tranzacţiilor, astfel încât proprietarul unei societăţi încorporate în paradisul fiscal nu
poate fi asociat cu fluxul de fonduri, ba mai mult sistemele bancare şi de comunicaţii
moderne de care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a
fondurilor. Toate tipurile de corporaţii înregistrate în paradisuri fiscale-societăţi
generale, bănci off-shore, societăţi de asigurări, etc- pot fi utilizate de reciclatorii de
fonduri în toate etapele procesului de spălare a banilor: plasare, stratificare sau
integrare.
Profitând de lipsa oricărui control valutar, de anonimatul desăvârşit,
reciclatorii de bani transportă numerarul din ţara în care a fost produs şi îl depun în
băncile din ţările paradisuri fiscale. Odată intraţi în băncile off-shore, prin transferuri
electronice sau alte procedee, banii urmează să circule în orice colţ al globului fără
obstacole.
Pentru a putea utiliza fondurile depuse în băncile off-shore, proprietarii
solicită certificate de depozit prin care este confirmată existenţa fondurilor, cu
acestea garantându-se obţinerea de credite în ţara de domiciliu a proprietarului de
fonduri din ţara paradis fiscal, rambursarea creditului făcându-se prin executarea
garanţiei.
O altă metodă prin care fondurile depuse într-un cont al unei companii off-
shore pot fi repatriate o constituie înscenarea unui proces între companie şi
proprietarul său, iar în urma pierderii procesului de către companie aceasta este
obligată la plata unor sume de bani către propriul proprietar, care de data aceasta
afişează o sursă perfect legală pentru fondurile ce au ca sursă iniţială fonduri ilicite.
O altă metodă care îngreunează mai mult procesul de investigare a spălării banilor,
se utilizează tehnica trusturilor. Aceasta presupune crearea unui trust într-un paradis
fiscal, acest trust la rândul său creează un alt trust şi aşa mai departe. Reciclatorul
apare ca mandatar al acestor trusturi, astfel el le controlează în fapt. După ce
numerarul este depus în contul primului trust, banii sunt transferaţi electronic celui
de al doilea şi apoi către al treilea şi aşa mai departe până la ultimul. Având în
vedere legislaţia din paradisurile fiscale care de fiecare dată impune tăcerea asupra
secretului comercial şi bancar, descâlcirea acestor tranzacţii devine aproape
imposibil de realizat.
3.2. Spălarea banilor în România
Lipsa reglementărilor juridice nu împiedică fenomenul de spălare a banilor

în România, fenomen ce se manifestă chiar în forme rudimentare, mai puţin
sofisticate, dar se înscriu în tehnicile folosite în ţările dezvoltate.
Ciclul de spălare a banilor se realizează în trei etape şi anume:
- plasarea , constând în mod normal într-o plată cash într-un cont bancar;
- albirea banilor, fiind separarea fondurilor provenite din activitati criminale
de sursa lor, prin crearea unui paravan complex de tranzacţii financiare,
destinat ascunderii sursei de provenienţă a banilor;
- integrarea, acordând legalitatea sumelor de bani , veniturile spălate apar ca
provenite din afaceri normale.
În primii ani ai tranziţiei spre economia de piaţă s-a creat un imens capital
negru, căruia s-a încercat să i se dea de către posesorii ilegali o aparenţă de
legalitate, deşi în aceşti ani nu a existat nici un text de lege care să oblige
persoanele să justifice provenienţa bunurilor şi valorilor dobândite.
Lipsa reglementărilor legislative şi a organelor specializate în domeniu
creează o falsă imagine că în România nu se produc manifestări ale fenomenului de
spălare a banilor, ori traficul de stupefiante este într-o continuă creştere şi actele de
contrabandă generează un imens capital negru.
În lupta împotriva fenomenului de spălare a banilor, poliţia, încearcă totuşi
să desluşească mecanismele utilizate de infractori pentru reciclarea fondurilor şi a
proprietăţilor provenite din asemenea activităţi.
Fiind cunoscut faptul că în toate sistemele economice coexistă în proporţii diferite,
capitalul public şi capitalul privat , cel din urmă este alimentat cu surse ilegale
provenite din afaceri ilicite. Deci capitalul privat poate fi alimentat în mod repetat cu
fonduri provenite din activităţi ilicite, un procedeu deloc complicat şi care nu
reclamă includerea circuitelor financiare în operaţiunea de reciclare a fondurilor.
Românii îşi pot proteja profiturile în Cipru, Malta, Delaware (SUA) şi
Marea Britanie
Existenţa a 200 de taxe şi impozite pe care companiile înregistrate în ţara
noastră trebuie să le plătească statului îi face pe oamenii de afaceri autohtoni să
caute peste graniţă soluţii de protejare a profiturilor. Cea mai simplă şi cea mai la
îndemână opţiune este înfiinţarea unei companii, numită offshore, într-un stat sau o
jurisdicţie unde fiscalitatea este foarte scăzută. Pentru români, cele mai bune
variante sunt Cipru, Malta, Marea Britanie sau Elveţia.
În Cipru, de exemplu, impozitul pe profit este de 10%, în timp ce la noi
acesta este de 16%. În Malta, deşi cota de impozit ajunge la 35%, companiile care au
acţionari nerezidenţi, deci poate fi şi un român, au o rată de impunere efectivă de
doar 4,17%. Totodată, în Marea Britanie nivelul impozitării poate ajunge la 10%, iar
holdingurile înregistrate acolo pot distribui dividende unei companii aflată într-o
jurisdicţie unde nu există nici o taxă, precum insulele din Caraibe sau Pacific. În
afara fiscalităţii reduse, proprietarul un offshore mai are avantajul că poate rămâne
anonim, nu se supune controlului statului român şi are siguranţa veniturilor.
Europa a fost zguduită în februarie de un scandal monstru privind folosirea
statului Liechtenstein ca un paradis fiscal de către multimilionarii germani. Cea mai
importantă victimă a fost Klaus Zumwinkel, director executiv al Deutsche Post
(Poşta Germană), care a fost acuzat că a prejudiciat statul german cu peste 1,5 mil.
euro, prin neimpozitarea veniturilor. Zumwinkel a fost înlocuit de la şefia poştei
germane de către Frank Appel, fostul director al departamentului de logistică a
grupului.
Deutsche Post deţine compania de curierat DHL, care activează şi pe piaţa
noastră. În România, percepţia asupra unei companii offshore nu este una dintre cele
mai favorabile. Se consideră că sub umbrela unei astfel de firme se încearcă
săvârşirea unor fapte ilegale. Exemple în acest sens sunt destule în istoria
postdecembristă, dar specialiştii în comerţ internaţional susţin că firmele offshore nu
sunt fantome pentru că ele există, conform legislaţiei statului unde sunt înregistrate.
Ideea funcţionării unei firme offshore este simplă. Gheorghe Caraiani, prodecan la
Facultatea de Relaţii Internaţionale a Universităţii Româno-Americane, specialist în
comerţ internaţional, spune că profiturile obţinute de firmele din România sunt
transferate în conturile companiilor offshore, fiind impozitate cu o sumă modică.
Practic, profitul obţinut din activităţi desfăşurate în România, care se
încadrează la cota de 16% de impozit, se taxează în statul unde este înregistrată
compania offshore şi unde se aplică un impozit mai scăzut. El atrage însă atenţia
asupra unui aspect când se ia în calcul atunci când se doreşte înfiinţarea unui
offshore, şi anume necesitatea existenţei unui tratat de evitare a dublei impuneri între
România şi statul unde urmează să fie înregistrată viitoarea companie.
“În cazul în care acest tratat nu există, riscaţi ca după ce aţi plătit taxele mai
mult decât modice în ţările considerate paradisuri fiscale, să fiţi nevoiţi să le plătiţi
din nou fiscului românesc”, spune Caraiani. Un astfel de tratat dă ocazia firmei
înregistrată în ţară să obţină venituri din operaţiuni de comerţ făcute în cealaltă ţară,
să plătească doar o singură dată impozitele, de regulă în statul cu fiscalitate mai
scăzută. Dintre statele cu care România are acorduri de evitare a dublei impuneri
cele mai convenabile sunt Cipru, Malta, Marea Britanie şi SUA.
În Cipru, impozitul pe profit este de 10%, iar în Malta, nerezidenţii au o
rată de impunere de 4,71%. În statul american Delaware, impozitul pe profit la nivel
statal este 0%. Societăţile cu răspundere limitată (LLC) pot evita dubla impunere, în
sensul de a nu plăti taxele la nivel federal dacă respectă procedurile de înregistrare
pentru scutirea de taxe. În fiecare an o companie înregistrată în Delaware plăteşte
taxe în jur de 1.000 de dolari.
Companiile offshore sunt înfiinţate în principal pentru a desfăşura activităţi
din domeniul comerţului exterior, pentru investiţii, pentru a finanţa subsidiarele
localizate în state cu taxe ridicate, pentru evitarea autentificării testamentului şi

pentru intimitate etc.
3.3. Profituri nete mai mari
Cea mai simplă lecţie de evitare a plăţii impozitului pe profit este

intermedierea exportului sau a importului de mărfuri, spune Caraiani. Se ia cazul
iluzoriu al unei firme din România care exportă în Franţa 200.000 de produse, al
căror cost este de 1.000 de lei fiecare, iar preţul de livrare este de 2.000 de lei. Dacă
exportul s-ar face direct către firma franceză, la profitul brut obţinut în ţara noastră
din această tranzacţie, adică 200 milioane de lei, impozitul pe profit ar fi de 32
milioane de lei.
În cazul în care în afacere intră un offshore, care este controlat evident de
către exportatorul român, impozitul pe profit ar fi aproape zero. Exportatorul vinde
companiei offshore la preţul de 1.001 lei, după care intermediarul înregistrat într-un
paradis fiscal revinde importatorului din Franţa cu 2.000 de lei. Statul român
încasează din această afacere doar 50.000 lei. În schimb, compania offshore,
înregistrată în Cipru de exemplu, este impozitată cu 10%, ceea ce însemnă un
impozit echivalent în lei de 20 milioane. Deci câştigul exportatorului român, numai
prin această includere a unui intermediar offshore, ar fi de 12 milioane de euro.
3.4. Câteva paradisuri fiscale accesibile românilor
Delaware (SUA)
- Impozit pe profit la nivel statal, 0%
- SUA are tratat de evitarea dublei impuneri cu România
- Firmele nerezidente şi care nu desfăşoară activităţi în SUA nu plătesc
taxele federale
Marea Britanie
- Impozitul pe profit se situează între 10 şi 30%
- Capital social standard – 1.000 lire sterline (1.310 euro)
- Impozitul poate coborî până la 1-2% pe cifra de afaceri pentru
comerţul cu bunuri
- Holdingul înregistrat în Marea Britanie poate distribui dividende unei
companii-mamă, înfiinţată într-un paradis fiscal din Caraibe sau
Pacific, unde taxarea este zero
- Membru UE
Elveţia
- În anumite cantoane companiile sunt scutite aproape de profit
- Elveţia are tratat de evitare a dublei impuneri cu România
- Capitalul social al unei companii cu răspundere limitată este de
20.000 franci elveţieni (12.650 euro)
Malta
- Companiile care nu au acţionari rezidenţi au rata de impunere de
4,17%
- Holdingurile au rata de impunere 0%
- Capitalul social este de 1.500 dolari (980 euro)

- Proprietarii sunt anonimi; înmatricularea se face prin intermediul unei
companii împuternicite
- Membru UE
Cipru
- Impozitul pe profit este de 10%
- Firmele care nu au directori rezidenţi şi nu realizează venituri în
Cipru sunt scutite de impozit
- Capital social – 1.000 lire cipriote (1.640 euro)
- Jumătate din profiturile obţinute de o companie rezidentă în Cipru din
dobânzi sunt scutite de plata impozitului pe societate
- Membru UE
4. CUM SĂ ÎŢI FACI O FIRMĂ OFFSHORE PAS CU PAS?
Oricine, fie om de afaceri sau companie,îşi poate înfiinţa o firmă într-un

paradis fiscal.Costurile sunt reduse şi nu necesită multe acte. Avantajele pornesc de
la neplata taxei auto până la evitarea legală a impozitelor sau securizarea activelor în
cazul unor eventuale sechestre.
Cu o sumă cuprinsă între 1000 şi 10.000 de euro, în maxim o lună poţi avea
propria ta firmă fantomă prin care se vor derula operaţiunile curente fără a plăti taxe.
Într-un offshore se plăteşte un singur fel de taxă, impozitul pe profit care
variază între 0 şi 10%.Există mai multe ţări sau regiuni din lume care sunt paradisuri
fiscale dar cele mai prestigioase sunt Elveţia, Luxemburg ori Liechtenstein.O firmă
care acţionează în domneniul energiei sau petrolului alege una din aceste ţări
datorită faptului că credibilitatea firmei are de câştigat dar în ceea ce priveşte
costurile pentru înfiinţarea unui offshore în una din aceste ţări costă cel mult 15.000
de euro plus 2000 de euro lunar cheltuieli de administrare.
Paradisurile fiscale preferate de români sunt Cipru şi Malta.
Există firme de avocatură sau contabilitate care se ocupă cu înfiinţarea de
companii fantomă, majoritatea lor fiind străine.În prezent în România se înfiinţează
firme offshore ca pe bandă rulantă datorită crizei care a amplificat înfiinţarea lor şi
faptului că toată lumea se preocupă de reducerea cheltuielilor.
Au apărut din ce în ce mai mulţi salariaţi din mediul privat care aleg să îşi
primească sporurile salariale printr-o astfel de firmă. De exemplu o companie este de
acord să ofere angajatului o mărire de salariu însă nu îi convine să plătească taxele
aferente către stat, aşa că încheie un contract de prestări de servicii cu firma offshore
a angajatului prin care îi virează lunar echivalentul sporului salarial solicitat.
Motivele pentru care să înfiinţezi un offshore sunt următoarele: optimizarea
fiscală în mod legal, ascunderea unor anumite bunuri sau proprietăţi, ascunderea
structurii acţionariatului, intrarea în acţionariatul altor companii evitând conflictul de
interese,ascunderea anumitor bunuri în cazul în care există un partaj sau divorţ şi
pentru că la un sechestru să nu se poată obţine nimic.
Momentul în care merită să îţi înfiinţezi o companie offshore este atunci
când se câştigă din salariu mai mult de 1000 de euro lunar şi urmează să se
primească o mărire salarială sau în momentul în care se deţine o firmă care
înregistrează peste 5000 de euro profit lunar.
Pentru înfiinţare se apelează la o firmă specializată căruia i se prezintă

obiectul de activitate al firmei şi bugetul apoi se aşteaptă o ofertă personalizată din
partea agentului iar la urmă trebuie mers direct în jurisdicţia respectivă şi se apelează
la avocaţii locali.
Costuri de înfiinţare:
- Funcţie de jurisdicţie: 1000 de euro în Panama, Belize, Bahamas ori British
Virgin Islands unde nu se cere nici măcar existenţa unei contabilităţi
- 2000-5000 de euro: Malta, Seychelles ori Dominica
- 3000-3500 de euro: Gibraltar,Isle of Man, Hong Kong, Singapore
- 4000 de euro în Cipru
- 6000-15.000 de euro în Elveţia,Luxemburg şi Liechtenstein
Administrarea nu costă nici un ban în cazul în care se vrea doar firma şi să
se ocupe omul de afaceri personal de toate actele.În caz contrar 700 de euro pe an în
jurisdicţiile mai prost cotate, până la 2000 de euro lunar în Elveţia şi se primesc pe
deasupra şi servicii de consultanţă specializate.
De banii plătiţi se obţin pentru o firmă a cărei înfiinţare a costat 4000 de
euro reducerea taxelor dar acţionarul este la vedere putând fi identificat de oricine
verifică registrul din ţara respectivă.Pentru 7000-8000 de euro clientul are o firmă
offshore în care acţionarul este ascuns şi unde există acţionari persoane fizice şi
directori nominali trecuţi în actele publice, dar care sunt paravane pentru adevăratul
acţionar. Pătind tariful maxim de 13000-15000 de euro firma are şi acţionari
nominali şi directori nominali.Aceştia sunt,însă, persoane juridice iar dacă cineva va
dori să le verifice va descoperi că au sediile în alte paradisuri fiscale unde sunt alţi
acţionari, pe sistemul păpuşilor ruseşti.
O dată firma înfiinţată, casa de avocatură propune clientului un contract de
consultanţă ce variază între 1000 şi 3000 de euro lunar în funcţie de necesităţile
fiecărui client.La tariful maxim acesta beneficiază de asigurarea întregului
management, a juridiciului şi a contabilităţii dar are şi un birou virtual cu fax, e-mail
şi telefon unde o secretară răspunde 24 de ore din 24.Pentru înfiinţarea unei
companii offshore este nevoie de o perioadă cuprinsă între trei zile şi o lună iar banii
se pot obţine prin deschiderea unui cont bancar apoi se merge direct la bancă şi se
scot banii cash, chiar pe toţi deodată. Din România se obţin prin virament bancar sau
prin Internet banking.
Riscurile pe care le implică un offshore sunt:
- Posibilitatea unui grad de reticenţă atunci când partenerul află că va
colabora cu o firmă care are sediul într-o altă ţară
- Tranzacţiile dintre două firme offshore unde nu există garanţia de încasare
a banilor decât dacă există o maximă încredere între managementul celor
două firme.
- Ca salariat bonusul la salariul primit prin firmă nu contează pe cartea de
muncă
- Desfiinţarea firmei offshore se face telefonic în 24 de ore.
5. CONCLUZII
Aşadar milioane de dolari ajung anual nu la bugetul de stat, ci în conturi

anonime ascunse în Bahamas, Cipru, Liechtenstein. În spatele conturilor secrete se
ascund oameni de afaceri români. 80% din investiţiile străine venite în România
aparţin românilor cu firme în zone cu fiscalitate minimă sau zero. Anual, ar însemna
circa 200 de milioane de dolari.Consultanţii specializaţi se feresc să dea o cifră

exactă. Per total, estimările arată că cel puţin o mie de persoane române (fizice sau
juridice) şi-au creat firme off-shore. Dacă o astfel de societate rulează anual 100.000
USD, suma totală, pentru cele o mie numărate,depăşeşte 100 milioane dolari.
Firmelor de consultanţă offshore le merge bine în România. Au sedii în zonele
centrale ale oraşelor, cheltuiesc bani pe publicitate. Fiscalitatea excesivă i-a împins
pe patroni să le bată la uşă. La prima vedere, nimic ilegal, doar că afacerile astfel
plasate vor fi si foarte greu de controlat. Anonimatul total, garantat în paradisuri, îi
fereste pe miliardarii români de privirile indiscrete ale autorităţilor.
BIBLIOGRAFIE
1. www.ziarul gândul financiar.ro

2. www.money.ro articolul cu titlul: Cum să îţi faci offshore pas cu pas
3. www.fiscalitate.ro : Cadrul investiţional din România
4. www.pinzaru.ro: Modalitîţi de spălare a banilor prin intermediul băncilor
5. Horaţiu S. : Evaziunea fiscală legală prin intermediul firmelor offshore; privire
de ansamblu asupra fenomenului,Editura Teora, 2004
6. www.ziare.ro: Articole privind investiţiile românilor în paradisurile fiscal
MARKETINGUL FRICII

Abstract: For penetrating new markets, in this globalization scenario, the

companies use adject and ruthless tactics in order to manipulate the
mass(population).
We can exemplify one page from the radio history as one manipulation
strategi of fear and distribution channels. It is well known the story of one priest,
Ronald Knox, that having a show at BBC induced panic for the whole contry just in
12 minutes – FEAR IMPLEMENTATION.
Key words: panic mecanism, power of fear, marketihg strategy, industry,

obiectives.
1. CONCEPTUL DE MARKETING
Marketingul fricii este un nou concept apărut în marketingul modern ce

reprzintă o noţiune de marketing relativ nouă şi şi-a făcut apariţia din noţunea de „a
face comerţ” a limbii americane ”to market”.
Apărut pentru prima dată în America la începutul secolului trecut, însă dezvoltarea
sa impetuoasă are loc după al II lea Război Mondial, o dată cu explozia economică
din Statele Unite, când firme ca Procter & Gamble, General Motors, Whirlpool au
făcut primele mişcări de a introducere o serie de tehnici de marketing în activitatea
lor orientate spre client şi cu scopul de aducerii succesului lor.
Marketingul modern situează consumatorul în centrul preocupării firmei.
Cu opt – nouă decenii în urmă scopul întreprinderilor era acela de a produce şi nu de
a vinde. Producţia era mult mai dificilă de cât găsirea unei pieţe de desfacere. DE
CE? – pentru că nu existau mijloace moderne de producţie.
Marketingul tradiţional reprezintă marketingul producătorului/
vânzătorului.
Potrivit acestui tip de marketing este:
- accesoriu faţă de producţie: o activitate minoră, puţin importantă;
- limita: în conţinut se limitează la activitatea de vânzare, distribuţie fizică,
reclamă.
După al II lea Război Mondial, apare modernizarea, schimbarea strategiei de piaţă,

dezvoltarea automatizării, satisfacerea nevoilor consumatorilor şi acoperirea de noi
pieţe.
Marketingul modern reprezintă marketingul cumpărătorului. El devine
funcţia primordială a întreprinderii. Activul principal al firmei este cientela sa.
Clientul devine cea mai importantă resursă e întreprinderii, dificil de găsit, de sporit
şi de înlocuit.
Astfe apar noi strategii şi tactici pe piaţă de marketing în principal din cauza
dezvoltării în masă a firmelor, a modernizării şi evaluării la nivel larg, pieţele nu mai
devin accesibile, concurenţa este tot mai mare, iar acoperirea de noi pieţe este o
bătălie tot mai acerbă. Întreprinderile au nevoie de un studiu de marketing elaborat
cu orientări largi, adică: orientarea spre producţie/produs, orientarea spre
concurenţă, orientarea spre vănzări, orientarea spre client, etc., în funcţie de nivelul
de dezvoltare a întreprinderilor şi de dorinţa sa de dezvoltare, adică pe plan intern şi
internaţional sau doar pe una dintre pieţe.
Înainte de a concepe un nou produs, companiile trebuie să se asigure că au
clienţi, deciziile privind produsul, preţul de vânzare, distribuţia şi politica
promoţională trebuie să pornească de la analiza nevoilor consumatorilor.
Figura 1. Cei „4 P” ai mixului de marketing
PIAŢA - ŢINTĂ
PIAŢA - ŢINTĂ
Mixul
Mixul produsului Mixul preţului Mixul distribuţiei
promoţional
− Gama de − Preţ de catalog − Canale − Publicitate
produse − Remize, − Acoperire media
− Calitate, stil facilităţi − Sortimente − Promovarea
− Design − Forme de plată − Forţa de vânzărilor
− Servicii conexe − Termene de vânzare − Relaţii publice
− Marca plată − Arie teritorială − Marketing direct
− Ambalaj − Condiţii de cre- − Transport − Merchandising
− Formă, ditare etc. − Depozitare − Saloane,
dimensiuni − Stocuri etc. expoziţii,
− Garanţii etc. evenimente etc.
Tabelul 1. Obiectivele principale ale unui studiu de marketing
OBIECTIVE
STRATEGICE OPŢIONALE
Cunoştere consumatorilor Identificarea atuurilor şi
• analiza socologică slăbiciunilor produsului
• stdiul compartimentului • teste de produs
de cumpărare • studii de redefinire a
• studiul de motivaţie produsului
• analiza nevoilor şi • căutarea de idei noi
aşteptărilor • studiu de extindere a
• studiul de segmentare gamei
Determinarea mărimii pieţii Determinarea preţuli de piaţă
• studiu cantitativ • audit de preţ
• analiza potenţialului de • stabilirea preţului de
creştere a cererii acceptabilitate
• evoluţia intenţiilor de • anchetă comparativă de
cumpărare preţ
• modelul de previziune
a vănzărilor.
Aprecierea poziţiei Selectarea circuitelor de
concurenţale distribuţie
• identificarea • analiza reţelelor de
concurenţilor principali ai mărcii distribuţie
• analiza punctelor forte • analiza performanţelor
şi slabe a concurenţei forţelor de vânzare
• studiul de diferenţiere • analiza punctelor de
şi analiza cotelor de piaţă vânzare
• studiul de segmentare
Evaluarea imaginii Promovarea produsului
• studiu de imagine şi de • elaborarea planului de
notorietate a mărcii comunicare comercială
• studiul privind numele • măsurarea eficacităţii
de marcă a produsului diferitelor suporturi de
comunicţie media
• analiza ambalajului,
etc.
O nouă strategie de marketing modernă apărută în ultimul deceniu este

inspirarea fricii pentru a incita la cumpărare. La ce altceva sunt folositoare reclamele
însângeroase ale firmelor de asigurări sau ale producătorilor de autoturisme care îşi
promovează cele mai noi realizări în domeniul siguranţei pasagerilor. O altă
categorie de producători sunt producătorii de medicamente, care vestesc pericolele
de moarte în spatele ori cărei indigestii sau răceli.
„Cu cât sporeşte bunăstarea unei ţări, cu atât sporeşte insecuritatea.

Companiile mizează pe anxietăţile noastre privind dezastrele naturale,
pandemiile, obezitatea, terorismul pentru a vinde un număr tot mai mare de
servicii”.
Barbara Wall, în Troubling as it may
be, fear sells, articol apărut în
International Herald Tribune,
noiembrie, 2006.
Oamenii cumpără din cauza fricii, este concluzia expertului Lance Jepsen,
oamenii se tem de moarte, se tem de bătâneţe, se tem de sărăcie, se tem de aproape
ori ce în parte, ori ce face parte din stilul său de viaţă. Frica este cel mai motivant
factor al cumpărarii „beau în fiecare dimineaţă un pahar cu suc de portocale natural
şi iau o pastilă cu multivitamine, nu pentru că îmi place gustul sau pentru că doresc
să fiu mai sănătos, ci pentru că imi este fică să nu mă îmbonlăvesc” sau „schimb
uleiul la maşină din şase în şase luni, nu pentru ca vreau, ci pentru că îmi este frică
să nu se strice dacă nu fac asta”.
„Întodeauna strecuraţi teama, frica în mesajul vostru publicitar” este sfatul
lui Lance Jepsen către investitori, mai ales frica de moarte e eficientă şi aduce
creşteri substanţiale de vânzări.
Furia este strâns legată de frică în marketing, fiind şi ea la rândul său un
catalizator puternic al cumpărării. Un bun spacialist în marketing trebuie să ia în
considerare ambii factori, frica şi furia, şi să-l expoateze pe cel mai eficient. „Vă e
frică de fisc?” sau „Sunteţi furios pe fisc?” ori „Vă este frică de incendii?” sau
„Urâţi incendiile?” În primul caz furi este mai puternică de cât frica, în al doilea
rând frica este cea dominatoare.
O combinaţie de marketing a fricii şi a vanităţii e folosită adesea în
chirurgia plastică, trucul este să faci apel la orgoliul oamenilor, punându-le în faţă
frica de bătrâneţe.
Un alt exemplu concret şi foarte cunoscut este acela cela că în ţările
occidentale statisticilre cu privire la rata criminalităţii afimă că rata este în scădere,
iar piaţa pentru alarme de locuinţe şi produse de securitate personală cunoaşte o
amplă dezvoltare fără precedent.
Industria asigurărilor,frica este cel mai bine exploatată de către industria
asigurărilor, fiind acuzată că scoate bani grei din acestă exploatare în masă. Ca o
scuză venită din partea firmelor de asigurări cu privire la folosirea acestei strategii
de marketing este competiţia acerbă la nivel mondila ce obligă firmele să recurgă
deseori la soluţii bizare. Unele dintre marile firme de asigurări din S.U.A. au
introdus un plan în care costul asigurării depinde de intervalele de timp ale zilei în
care titularii poliţelor îşi conduc maşinile, sau există tendinţa ca bărbaţilor tineri să li
se perceapă taxe de asigurare mai mari la maşini, pentru că statisticile arată că
aceştia sunt mai predispuşi să bea şi să conducă noaptea târziu, atunci când au loc
majoritatea accidentelor.
Industria armamentului, este probabil cea mai mare profitoare de pe urma
marketingului fricii. Nicicând nu a fost mai înfloritoare producţia de arme şi de
dispozitive de securitate personale de cât în acest deceniu. Pe lăngă dorinţa de a te
proteja mai intervine şi uşurinţa cu care poţi cumpăra şi deţine, (lipsa interdicţiilor
privind anumite vârste şi aici fac referire la adolescenţii ce au vărsta peste 18 ani dar
nu trecută de 25ani) o armă indiferent de capacitatea sa, acesta duce la o cumpărare
mai mare a produselor de securitate.
Industria medicamentelor, nu rareori intreprinzătorii fricii cad victime
propriilor stratageme, este cazul companiilor din domeniul sănătăţii şi al
biotehnologiei, care se văd confruntate cu frica cumpărătorilor faţă de efectele
secundare ale produselor lor. Acţiunile companiilor de sănătate sunt foarte sensibile
pe piaţă deoarece sunt sensibile la zvonuri.
Acestea sunt industriile ce stau la baza marketingului fricii, iar manipularea
popuaţiei în masă se face cu ajutorul altei tehici de marketing care este promovarea.
Promovarea produselor duce la înglobarea fricii în cumpărător, prin pliante,
reclame publicitare sau chiar prin simple anunţuri radio.
2. „12 MNUTE CARE AU ZGUDUIT MARE BRITANIE”
În 16 ianuarie 1926, în cadrul unei emisiuni Radio BBC de la ora 19.40 din
studiourile Edinburgh din Londra, preotul, Roland Knox, cunoscut prezentator radio
începe să citească ştirile de ultimă oră, cu privire la rezultatele jocului de crichet pe
un ton normal. Brusc, schimbă registrul vocal pe un ton alert şi alarmat cum că o
muţime de protestanţi s-au adunat în Trafalgar Square, demonstrând împotriva
creşterii şomajului conduşi de un anume domn Poppleberry, secretarul „Mişcării
pentru abolirea cozilor la teatru”. Ascultătorii au fost uluiţi, panicaţi şi speriaţi
totodată s-au adunat în jurul radiourilor pentru a fi la curent cu ce se întâmplă. După
acest anunţ dat de Knox, pune puţină muzică şi apoi revine cu date meteo şi alte
rezultate de crichet pe acelaşi ton calm, apoi iarăşi pe acelaşi ton alert anunţă că
mulţimea se revarsă „de o manieră ameninţătoare” pe sub Admiralty Arch. Acest
puhoi ia la ţintă cu sticle nişte raţe care pluteau liniştite pe apa unui lac, după care
prinde un demnitar ce venea spre studiourile radioului şi îl ard de viu. Urmând
câteva ştiri banale cu rolul de ai fierbe pe ascultători , apoi anunţă că mulţimea se
pregăteşte să distrugă Parlamentul cu mortiere, descrie cum Hotelul Savoy este
aruncat în aer şi continuă cu o descriere cutremurătoare a Big Ben-ului, simbolul şi
mândria britanicilor, care se prăbuşeşte la pământ într-un huruit apocaliptic şi un nor
imens de praf. Vestea a fost însoţită de o mulţime de sunte şi explozii în fundal.
Luând peste picior dramatismul acestui moment pe care el însuşi îl crease, Knox
anunţă „ Ora exactă nu va mai fi dată în această seară de Big Ben, ci de orologiul
unchiului Leslie de la Edinburgh”.
Pe măsură ce relatarea cumplitului eveniment se apropie de sfârşit,
Ministrul Transporturilor este spânzurat de un felinar din Vauxhall Bridge Road ,
iar manifestanţii intră cu forţa şi ocupă studiourile BBC, astfel Knox anunţă că este
forţat să-şi întrerupă relatarea şi închide microfonul.
Astfel Knox şi-a manipulat auditoriul cu o abilitate incredibilă, trecând uşor
de la relatări umoristice la drame înspăimântătoare. Cu totul transmisiunea a durat
12 minute, dar efectul ei este greu de descris şi explicat chiar şi acum, după mai bine
de 80 de ani. Fără îndoială a fost o creaţie remarcabilă plină de inteligenţă si umor,
care nu poate justifica uriaşa panică care s-a creat atunci. O parte din motivul pentru
care atât de mulţi oameni au confrunat realul de imaginar, a fos contextul politic din
acea perioadă. Revoluţia rusă din 1917, era încă un eveniment relativ recent, în stare
proaspătă în mintea oamenilor. Desigur, cum nici un ascultător nu şi-a dat seama de
parte comică, astfel nimeni nu s-a putut bucura de ea. Cu toate acestea difuzarea a
produs confezie pe scară largă, adică la nivelul întregii ţări.
Nu trecuse nici măcar 20 de minute şi Ronald Knox îşi lua liniştit cina, fără
să ştie de haosul pe care îl crease. Peste el dă buzna Jhon Reith, directorul general al
BBC, care îl anunţă disperat că telefoanele şi mesajele panicate sunt in număr foarte
mare la redacţie. Potrivit estimărilor vremii, circa 10 milioane de britanici au
ascultat emisiunea din acea seară, iar arhivele arată că în 1926 existau 2,5 milioane
de aparate de radio în întreg Regatul. Cum bine se ştie radioul aduna în fiecare seară
în jurul său întreaga familie, circa 10 milioane de ascultători nu pare exagerat. Este
foarte posibil ca, percepute în afara contextului, secvenţele alarmante precum
prăbuşirea Big Ben-ului, explozia de la Hotelul Savoy sau spânzurarea unui ministru
să fi declaşat isteria. Dar şi conjuctura a avut un punc important, deoarece zăpada
grea găzută în acea perioadă a întârziat venirea ziarelor, care atunci reprezenta
singura sursă alternativă de ştiri. Rămâne însă un mister de ce oamenii nu au
continuat să asculte emisiunile BBC. Singura explicaţie raţională este panica care a
pus stăpânire pe ei, cu atât mai mare mirarea este că victimele isteriei în masă par să
fi fost mai ales membrii înaltei societăţi. Există rapoarte ale vremii despre dineuri
întrerupte brusc, invitaţii panicaţi, care au plecat acasă să îşi pună averile la adăpost,
sau cum şeriful din Newscatle care a început să lucreze la planurile pentru apărarea
oraşului, precum multe altele.
Se pare însă că explicţia cea mai concretă a panicii o reprezintă contextul
intern şi internaţional a epocii, semnele pregătirii unei greve generale care avea să
înceapă în mai, la patru luni după relatarea lui Knox, alarmau clasa conducătoare.
Ce a reuşit Ronald Knox să facă, ce şi acum cu toate cercetările ştinţifice
moderne, pare greu de înţeles, a intuit perfect ce resorturi trebuie să acţioneze pentru
a declanşa mecanismele panicii, fricii în organism.
Cu asta se exemplifică concret existenţa fricii ca strategie de marketing
pentru influenţarea consumatorului la cumpărarea unor produse necesre sau utile
doar pentru linştirea temerilor sale.
BIBLIOGRAFIE
1. Adăscăliţei V., Bălan C., Cătoiu C., Olteanu V., Popa N. Al., Teodorescu N.,
Marketing ed.aII-a, Ed. Uranus, Bucureşti, 2002.
2. Fisk P., Geniu în marketing, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2008.
3. Kotler Ph., Principiile marketingului ed. aIV-a, Ed. Teora, Bucureşti, 2008.
4. State I., Marketingul Internaţional, Ed. Universitatea „Transilvania”, Braşov,
2003.
5. Pruteanu St., Munteanu C., Clauschi C., Inteligenţa marketingului Plus, Ed.
Polirom, Bucureşti, 2004.
6. Revista de Comerţ, Marketingul fricii, pag.29, NR.7, Anul X, Iulie 2009, Ed.
Tribuna Economică.
7. Application Interoperbility: Microsoft.NET,
8. http://www.bbc.co.uk/radio4/factual/the_riot_that_never_was.shtml
PARTICULARITĂŢI ŞI AVANTAJE SPECIFICE

Autor: Ciumete Roxana, REI, Anul II, ZI

Abstract: In the general context of worldwide economy globalization, a

significant obstacle appears for the countries governments that want to increase
their fiscal incomes because it is much easier for taxpayers to transfer their
productive activities results in areas with a low fiscal system known under the name
of “tax-haven”. Although they are often associated with terms such as immoral or
illegal, the role of tax-haven in internationally carrying out of the economic activity
has progressively increased during the last decades, more than three thirds of the
international monetary mass being run in their shadow. The goal of their use is
simple: pay less, gain more. The main instruments of achieving international fiscal
evasion, by means of these areas, are: fictive companies and offshore companies.
Key words: tax-haven, fiscal incomes
1. INTRODUCERE
Pretutindeni şi din totdeauna evaziunea fiscală a fost condamnată. Cu toate

acestea, perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului.
El persistă în toate ţările şi în toate perioadele, în ciuda sancţiunilor. Trebuie
recunoscut dreptul oricărui contribuabil de a evita pe căi legitime plata impozitelor,
ceea ce presupune deseori, recurgerea la paradisurile fiscale, dar în acelaşi timp
aceste paradisuri fiscale pot fi folosite pentru efectuarea unor operaţii care implică
evaziunea fiscală.
Rădăcinile istorice ale paradisului fiscal le identificăm în Grecia antică,
unde, pentru a scăpa de taxa de 2% asupra importurilor şi exporturilor, comercianţii
se mută în insulele învecinate marelui oraş, aflate în exteriorul acestuia. În Evul
Mediu, în urma negocierilor hanseatice, oraşul Londra este scutit de impozite. Între
secolele XVI şi XVII, Flandra constituia un adevărat paradis fiscal, deoarece în
porturile sale comercianţii aveau un minim de restricţii. În 1889 a doua bancă ca
mărime din Canada, Bank of Nova Scoţia, şi-a deschis o agenţie în Caraibe şi în
Jamaica pentru a permite clienţilor să beneficieze de avantajele fiscale şi financiare
în operaţiuni de comerţ internaţional.
Paradisurile fiscale au cunoscut dezvoltarea începând cu anii 1970. S-au

constituit în special la periferia statelor industrializate din Europa, America de Nord
şi Asia. La ora actuală se aproximează că ar exista 73 de paradisuri fiscale însă nu se
cunosc sumele de bani existente în acestea datorită anonimităţii şi mai ales
confidenţialităţii. Acestea sunt dependente, din punct de vedere politic şi
independente, din punct de vedere economic, de o ţară cu sistem economic şi politic
bine dezvoltat, beneficiind de evitarea dublei impuneri.
Obiectivele principale pentru care s-au creat paradisurile fiscale au fost,
impozitarea pe venituri scăzută sau chiar renunţarea la aceasta, facilitarea euro-
pieţelor, adăpostirea banilor murdari obţinuţi din activităţi infracţionale (trafic de
droguri, evaziune fiscala, contrabanda, etc.). Unele paradisuri fiscale sunt
considerate refugii ale traficanţiilor de droguri şi teroriştilor care îşi spală banii
murdari.
În paradisurile fiscale se obţin cu uşurinţă licenţe de funcţionare pentru
bănci şi corporaţii.
Aşadar, în cele ce urmează vom încerca să exemplificam noţiunea de
”paradisuri fiscale”, care sunt particularităţiile acestora şi totodată care sunt şi
avantajele acestora.
2. DELIMITARE CONCEPTUALĂ A PARADISURILOR FISCALE
În lume funcţionează aproximativ 73 de paradisuri fiscale, însă date precise

despre sumele de bani care ajung aici nu există.
Paradisul fiscal (în engleză – “tax haven”) desemnează acele unităţi
administrativ-teritoriale ce asigură condiţii deosebit de favorabile pentru dezvoltarea
capitalului şi funcţionarea companiilor offshore.
Termenul de ”paradis fiscal” include toate acele state care au impozitul pe
profit zero sau nesemnificativ pentru activităţi comerciale sau bancare şi se refera la
ţările în care există trusturi off shore şi în care nivelul general al taxelor şi
impozitelor este foarte redus. Practic acestea sunt ţări în care îşi desfăşoară
preponderent activitatea firme cu capital străin, iar sucursalele respective sunt
conduse de către cetăţeni ai ţării “adoptive”.
Paradisul fiscal este un loc unde anumite taxe sunt fie percepute la un nivel
scăzut, fie nu sunt percepute deloc. Această politică încurajează indivizii şi firmele
bogate să investească în zone, care altfel ar fi trecute cu vederea.
Acestea pot oferi: profitabilitate maximă pentru afacerile derulate de firme
sau persoane pe teritoriul acestora, avantaje fiscale, reducerea impozitelor,
confidenţialitate, diversificarea investiţiilor, impozite foarte mici sau deloc, pot
acorda avantaje speciale în ceea ce priveşte impozitele pentru anumite persoane sau
tranzacţii, garantează împotriva exproprierii, asigură un tratament egal de către
guvern şi un control guvernamental minim, stabilitate politică şi economică,
libertatea importului.
Panama, Liechtenstein, Elveţia şi toate celelalte raiuri ale finanţelor au legi
stricte referitoare la spălarea banilor negri pentru a se asigura că instituţiile
financiare care-şi au sediul acolo nu sunt folosite în scopuri ilicite. Iar pentru asta
există departamente speciale care investighează orice posibilă încălcare a acestor
reglementări. În plus, băncile "offshore" au proceduri stricte de "cunoaştere a
clientului" astfel încât conturile "numerotate" anonime au devenit doar poveste.
Cât timp afacerile sunt legale, secretele financiare sunt apărate cu sfinţenie.
În paradisurile fiscale este interzisă dezvăluirea oricărui aspect al tranzacţiilor
financiare, inclusiv informaţii cu privire la conturile bancare private, fără un ordin
judecătoresc. Multe dintre jurisdicţiile "offshore" impun amenzi uriaşe sau chiar
pedeapsa cu închisoarea pentru angajaţii băncilor care încalcă intimitatea unui
posesor de cont.
Ţări ca Bahamas fac din statutul de paradis fiscal o parte a strategiei lor
de marketing. Şi au şi de ce. Locuitorii băştinaşi, dar şi rezidenţii străini nu plătesc
niciun fel de taxă. “Bahamasul beneficiază indirect de pe urme acestei politici. O
persoană care vine aici va cumpăra proprietăţi sau va face o afacere”, afirmă
consultantul Terrance Bain, de la firma de contabilitate şi controlul taxelor, FT
Consultants, din Bahamas, citat de revista “Forbes”.
3. DATE STATISTICE PRIVIND ACTIVITATEA

Date despre dimensiunea averilor păstrate "offshore" sunt greu de obţinuţ,

din moment ce nici guvernele, nici instituţiile financiare nu sunt interesate să obţină
o privire de ansamblu asupra acestor refugii financiare. Banca pentru Depozite
Internaţionale (BDI), care înregistrează date referitoare la depuneri în numerar
pentru fiecare ţară, estimează că la nivel global, în 2004, a existat un total de 14.000
de miliarde de astfel de depozite dintre care 2.700 de miliarde erau păstrate în ţările
"offshore". Asta înseamnă că unul din cinci depozite este înregistrat într-un paradis
fiscal.
În schimb, compania de cercetare Merrill Lynch/Cap Gemini’s estima în
1998 că o treime din averile celor cu peste un milion de dolari erau păstrate
"offshore".
Conform celui mai recent raport, între 2002 şi 2003, averile acestora
numărau un total de 27.000 de miliarde, dintre care 8.500 de miliarde (31%) erau
înregistrate într-un paradis fiscal. Merrill Lynch estimează o creştere a acestor averi
"offshore" cu 600 de miliarde anual. Ceea ce ar înseamna că în prezent cifra a ajuns
la 9.700 miliarde de dolari. Majoritatea ţărilor "offshore" stabilesc taxele în funcţie
de rezidenţă, şi nu de cetăţenie. Aşa că, de exemplu, europenii de pretutindeni pot
veni în Elveţia pentru a scăpa de plăţile către stat. Compania americană falimentară,
cândva un gigant energetic, a declarat un profit de 2,3 miliarde de dolari, între 1996
şi 1999, dar nu a plătit nicio taxă guvernului SUA.
Pentru asta a fost nevoie de o reţea de 3.500 de companii dintre care 440
erau înregistrate în paradisul fiscal din Insulele Cayman. În lume, sunt nu mai puţin
de 73 de astfel de refugii pentru evitarea taxelor, conform datelor deţinute de
organizaţia nonprofit Tax Justice Network., care militează împotriva acestor
paradisuri pentru cei bogaţi. Motivul invocat este faptul că acestea alimentează
sărăcia în lume.
4. CLASIFICAREA PARADISURILOR FISCALE
Paradisurile fiscale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel,

cu menţiunea că orice ţară poate deveni într-o bună zi un paradis fiscal sau poate să
înceteze a mai fi considerată astfel, paradisurile fiscal pot fi clasificate, în funcţie de

importanţa lor, în principale şi secundare.
Paradisurile fiscale principale, la rândul lor, se clasifică în funcţie de
principalele dispoziţii legale (în realitate, multe ţări aparţin mai multor categorii),
astfel:
• ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi creşterilor de
capital (numite “zero havens”) pentru persoane fizice: Bahamas, Bahrain, Bermude,
Insulele Cayman, Nauru, Saint-Vincent, Turks şi Caicos, Vanuatu şi Principatul
Monaco;
• ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază
teritorială: Costa Rica, teritoriul Hong- Kong, Liberia, Malaysia, Panama, Filipine,
Venezuela. În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor
obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului;
• ţări în care cotele de impunere sunt puţin ridicate: Liechtenstein, Elveţia,
Insulele Virgine Britanice, Antilele Olandeze, Jersey, Guernesey, Insulele Man,
Irlanda. Cotele au un nivel scăzut întrucât sunt astfel stabilite de state sau ca urmare
a aplicării unor reduceri de cote, datorate acordurilor fiscale privind dubla impunere;
• ţări care oferă avantaje specifice societăţilor de tip holding sau societăţiilor
offshore: Singapore;
• ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în vederea dezvoltării
exporturilor: Irlanda, pentru societăţiile create înainte de 1 ianuarie 1981;
• ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antigua, Anguilla,
Grenada, Jamaica, Barbados.
Paradisurile fiscale secundare cuprind:
• ţări mici: Vatican, Republica Malteza, Polinezia Franceză, Insulele Tonga,
Insulele Maurice, Haiti, Insulele Virgine, Jamaica, Taiwan. Caracterizate printr-o
suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fară a îndeplini toate caracteristicele
paradisurilor fiscal principale, acestea fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală,
fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi, fie acorda
exonerari pentru activităţile desfăşurate de anumite societăţi, fie stabilesc cote mult
reduse;
• ţări industrializate, care pot deveni un punct de atracţie pentru activităţile
desfăşurate de unele societăţi, precum: SUA, Franţa, Italia, Belgia, Austria. Paralel
cu lupta împotriva evaziunii fiscale, ţările industrializate sunt tentate să acorde
facilităţi fiscale atragătoare, prin acordarea de reduceri sau scutiri de impozite,
pentru atragerea capitalului străin sau creşterea exporturilor.
Paradisurile fiscale secundare se caracterizeaza prin faptul că nivelul de impunere a
anumitor forme de venit este ridicat, însă prezintă anumite dispoziţii cu caracter
particular, care pot fi utilizate într-o operaţiune de tax planning de către investitori.
5. AVANTAJELE OFERITE DE PARADISURILE FISCALE
1. Beneficii oferite de paradisuri fiscale oferite persoanelor fizice:

• Impozitare nulă sau scăzută.
2. Beneficii oferite de paradisuri fiscale persoanelor juridice:
• În anumite ţări, beneficiile sunt impozitate în anul următor realizării lor,
impozitul fiind calculat pe ansamblul beneficiilor naţionale şi străine. Acest fapt
permite întreprinzătorilor care au filiale în străinătate să întârzie impozitarea care
este subordonată repatrierii beneficiilor;
• Aceste ţări sunt adesea folosite pentru a efectua tranzacţii de brevete, mărci
şi procedee de fabricaţie, care constituie bunuri încorporate;
• Folosire unui paradis fiscal facilitează elaborarea şi punerea în circulaţie a
documentelor comerciale justificând respectarea reglementărilor comerciale;
• Investiţiile realizate nu mai antrenează impozite plus-valori în cazul cedării
lor;
• Conturile în monede convertibile şi secretul bancar pot uşura obligaţiile
gestionarilor în perioada de fluctuaţie a monedelor şi a impozitelor pe dobânzi;
• Înfiinţarea unei filiale într-o asemenea ţară permite o mai mare supleţe şi o
discreţie mărită în gestiune;
• O filială înfiinţată într-o asemenea ţară poate fi utilizată de o întreprindere
ca punct de cumpărare pentru propriile sale mărfuri, care vor fi revândute uzinelor
din străinătate , profitându-se de remizele obţinute fără a pierde beneficiul vânzării;
• Înfiinţarea unei filiale într-un paradis fiscal permite cumpărarea de material
la preţul pieţei locale, fapt care permite realizarea de beneficii neimpozabile;
• Firmele multinaţionale interesate să devină propriul lor asigurător,
înfiinţează companii de asigurări captive, datorită costurilor ridicate ale asigurărilor,
precum şi datorită caracterului neasigurabil al unora dintre activităţiile lor.
6. SISTEME DE IMPOZITARE
În funcţie de sistemul de impunere practicat, paradisurile fiscale pot fi clasificate în

trei categorii:
• Ţări în care veniturile realizate în strainatate sunt scutite total de impozitul pe
profit. În acestă situaţie se plateşte o taxă anuală fixă. De exemplu Insulele
Virgine, Belize, etc.;
• Ţări în care baza de impozitare nu este profitul realizat ci valoarea capitalului
social. De exemplu Stitungul din Liechtenstein datorează un impozit egal cu 0,1
% din valoarea capitalului social, dar nu mai puţin de 1000 de franci elveţieni;
• Ţări în care se impune un venit fix. Cel mai cunoscut paradis fiscal care
utilizează acest sistem este Cipru, unde firmele offshore plătesc un impozit de
4,25% din profitul realizat.
7. PRINCIPALELE PARADISURI FISCALE
7.1. Antilele Olandeze
Autorităţile care guvernează cele patru insule ale Antilelor Olandeze au

adoptat legislaţia „offshore" prin care reduc cu 90 de procente impozitul pentru
unele venituri pasive derivate de companiile locale competente. Din anul 1940,
guvernul Antilelor Olandeze a creat un climat favorabil pentru companiile
„offshore".
În fiecare an, aproximativ 3.600 de miliarde din banii companiilor străine
circulă prin băncile din Antilele Olandeze şi din Olanda. Antilele Olandeze sunt şi
noua casă a Quantum Fund deţinut de investitorul de origine maghiară George
Soroş, dar şi a sucursalelor a mai mult de 50 de bănci internaţionale printre care
ABN AMRO şi Deutsche Bank.
7.2. Hong Kong

Fără impozit pe salariu, fără taxe pentru profiturile realizate din vânzarea
investiţiilor capitale şi multe deducţii de la plata contribuţiilor către stat pentru
persoanele fizice. În Hong Kong însă există o taxă pe venit standard de 16% şi o
taxă pentru corporaţii de 17,5%. Guvernul Regiunii Administrative Hong Kong s-a
angajat să dezvolte într-atât legislaţia pentru taxe şi finanţe încât această zonă să
devină cel mai important paradis fiscal din Asia. În acest scop, autorităţile au
eliminat impozitele pe proprietăţi şi moşteniri. Şi este un mare pas înainte ţinând
cont că până acum guvernul de la Hong Kong aduna anual din taxele pe moşteniri
aproape 200 milioane de dolari. Restul taxelor sunt atât de mici încat oraşul poate fi
considerat un veritabil paradis fiscal.
7.3. Elveţia (este un mic stat federal în Europa Centrală, fără ieşire la mare.
Are graniţă cu Germania, Franţa, Italia, Austria şi Liechtenstein. Ţara are o
mare tradiţie în neutralitatea politică şi militară, motiv pentru care este
sediul multor organizaţii internaţionale.)
Străinii care devin rezidenţi ai acestei ţări pot găsi aici paradisul fiscal pe
care şi l-au dorit. Asta, după ce anterior şi-au negociat venitul care va fi taxat în
cantonul administrativ în care vor locui. În general, venitul care urmează să fie taxat
este egal cu de cinci ori suma plătită pentru chiria unei locuinţe. Comisia Europeană
luptă de ceva vreme împotriva regimului fiscal din Elveţia motivând că scutirile de
impozit acordate companiilor care-şi stabilesc cartierele centrale aici sunt de fapt
ajutoare de stat ilegale care trebuie eliminate. Potrivit oficialilor elveţieni, această
politică fiscală aplicată companiilor străine aduce anual economiei aproximativ 2,39
miliarde de dolari.
7.4. Liechtenstein (este un microstat alpin din Europa de Vest, la graniţă

cu Elveţia la vest şi Austria la est.)
Micul principat apără cu îndârjire orice secret bancar încă din 1926.
Liechtenstein este unul dintre cele mai „bătrâne" paradisuri fiscale din lume.
Familiile regale ale Marii Britanii, Belgiei şi Luxemburgului se numără printre cei
care apreciază profesionalismul şi discreţia oferite de instituţiile financiare din
principat. Liechtenstein este guvernată de aceeaşi familie aristocratică de 800 de ani
încoace şi mica ţară este recunoscută pentru cele mai bune servicii de private
banking din lume. Aşa că principatul este un magnet pentru cei cu conturi grase.
Oficialităţile de aici nu percep taxe pentru majoritatea companiilor sau proprietăţilor
deţinute de străini.
7.5. Insulele Cayman

Să faci snorkeling şi scuba diving cât este ziua de lungă? Unde altundeva
decât în Insulele Cayman, teritoriu dependent de Marea Britanie, unul dintre cele
mai renumite paradisuri fiscale. Aici chiar este raiul pe pămant. Zero taxe pentru
companiile sau rezidenţii străini. Aici sunt localizate 40 dintre cele mai mari bănci
din lume.
În iunie 2000, organizaţiile multilaterale au catalogat oficial Insulele
Cayman drept un paradis fiscal, dar şi ca un teritoriu necooperant în lupta împotriva
spălării banilor negri. Răspunsul autorităţilor de aici a fost limitarea confidenţialităţii
informaţiilor bancare. Mişcarea a ajutat Insulele Cayman să fie eliminate de pe lista
teritoriilor necooperante.
7.6. Singapore (Republica Singapore este un stat-oraş insular şi cea mai

mică ţară din Asia de Sud-est. Este situat la sudul Peninsulei Malay şi a
statului malaysian Johor, 137 km nord de la ecuator.)
Localizat strategic, Republica Singapore are reputaţia de a fi un centru
financiar atractiv pentru fondurile „offshore". Cu toate acestea, această „Elveţie a
Asiei" nu este căutată pentru taxele foarte mici pentru că în majoritatea ţărilor din
această zonă impozitele sunt nesemnificative. Singapore atrage bogaţii Asiei mai
degrabă pentru politicile bancare care protejează informaţiile legate de situaţia
financiară a clienţilor. Legislaţia legată de confidenţialitatea informaţiilor bancare a
intrat în vigoare în anul 2001 şi de atunci micuţa republică este recunoscută prin
stricteţea cu care este pusă în aplicare această lege. Iar Singapore nu renunţă la
aceste reguli în ciuda presiunilor venite din partea guvernelor străine.
7.7. Bahamas (este un stat nord-american, format din două mii de atoli şi
700 de insule. Este localizat în Oceanul Atlantic, la est de Florida şi Statele
Unite ale Americii şi la nord de Cuba.)
Un paradis pentru iubitorii de golf şi unul pentru cei care vor să scape de
impozitele mari care trebuie plătite către stat. În Bahamas nu există taxe pe venit
personal şi nici pentru profiturile realizate din vânzarea investiţiilor capitale. Iar cei
care au rude bogate pot dormi liniştiţi. Statul nu le va înjumătăţi moştenirea.
Rezidenţii temporari sunt nevoiţi însă să plătească un procent din valoarea
proprietăţii deţinute. Dar înotatul cu delfinii face toţi banii. Bahamas se numără
printre paradisurile fiscale care se transformă rapid în centre financiare proeminente
care pot rivaliza oricând cu oraşe industriale ca Los Angeles, Chicago, Londra,
Tokyo şi New York.
7.8. Isle of Man (este o insulă dependentă a Coroanei Britanice, situată în

Marea Irlandei, între Irlanda şi Anglia. Insula nu este parte nici din Regatul
Unit şi nici din Uniunea Europeană.)
Regiunea are propriul guvern, dar este încă dependentă de Marea Britanie.
Cu toate acestea oficialii din Isle of Man administrează după bunul plac lucruri
importante cum ar fi taxele. Această jurisdicţie este de mulţi ani considerată un
paradis fiscal, dar şi unul dintre cele mai sigure şi mai atractive astfel de zone
„offshore". Aici nu există taxe pentru profiturile realizate din vânzarea investiţiilor
capitale sau impozite pentru transferurile de capital şi nici taxe de timbru. Există
însă un TVA şi o taxă pe venit, dar care nu depăşesc 18%. În plus, guvernul reduce
constant acest procent, ajungând până acum şi la nivelul de 10%. Autorităţile speră
că, în următorii patru ani, corporaţiile nu vor mai fi taxate cu niciun impozit pe
profit.
7.9. Panama (America Centrala)
Unii o numesc „Elveţia Americii Latine", dar locuitorii republicii afirmă cu

tărie că în ţara lor se trăieşte mult mai bine decât acolo. Panama oferă o
infrastructură financiară solidă, iar rezidenţii străini, cât şi corporaţiile sunt scutiţi de
taxe. În plus, costurile de trai şi cele administrative sunt minime. Dar cum ţara este
în plină dezvoltare tinde să devină neîncăpătoare pentru numărul mare de străini care
vor „să iasă la pensie" aici. Preţul unei proprietăţi pe plajă ajunge la 140.000 de
dolari. Celebrităţi ca actorii Angelina Jolie şi Brad Pitt, care, recent, şi-au cumpărat
un apartament în zonă pentru 10,2 milioane de dolari, Mick Jagger, solistul de la

Rolling Stones, şi actorul Mel Gibson s-au lăsat şi ei seduşi de mirajul Panama.
7.10. Gibraltar (muntele Tarik) este un teritoriu britanic de peste mări,

singurul situat în Europa.
Ca să devii rezident permanent al Gibraltarului ai nevoie de două scrisori
de recomandare prin care guvernul te caracterizează ca fiind demn de noul statut.
Persoanele fizice plătesc taxe doar pentru primii 90.000 de dolari din venitul total,
ceea ce reprezintă un maximum de 56.000 de dolari, indiferent de suma din cont. În
Gibraltar, companiile sunt practic scutite de plata contribuţiilor către stat atât timp
cât nu desfăşoară activităţi aici. Ele contribuie la bugetul local cu 200 de dolari
anual. Aici există totuşi taxe de timbru, pentru proprietăţile deţinute şi taxe de
import. Deşi Gibraltarul este practic localizat în Spania, regiunea este de fapt un
paradis fiscal britanic independent.
CONCLUZII
În urma principalelor caracteristici ale paradisurilor fiscale, abordate şi

explicate în amănunt, pot concluziona că aşa numitele “tax-havens” reprezintă un
mod de eludare a legislaţiei ţării în care investitorii îşi conduc afacerile, acestea
devenind un mijloc de adăpost.
În ultimi ani, de când în România taxele pe venit s-au mărit de la 14% la
19%, fenomenul paradisurilor fiscale s-a extins şi în ţara noastră, devenind astfel o
permanentă preocupare a statului.
BIBLIOGRAFIE
1.http://facultate.regielive.ro/referate/finante/paradisurile_fiscale_si_evaziunea_fisca
la-30344.html
2.http://tzugulea.3x.ro/sova1024_old/doing_business_ro/db24_paradisurile_fiscale_
new.pdf
3.http://finante.ideaplussolutions.net/fisiere/revista/51725386828_BUZIERNESCU_
RO.pdf
4.http://stiri.acasa.ro/articole/extern/cele-mai-prietenoase-regimuri-fiscale-din-lume
5.http://www.independent-al.ro/dosarele_independent/paradisurile-fiscale-ale-
lumii.html
6.Condor I., Stancu R., Drept Fiscal şi Financiar Român, Editura „Fundaţiei
România de mâine”, Bucuresti, 2002.
ARTA NEGOCIERII

Abstract: The negotiation is a process between two parties: We and

Others. The obiective of this process is to reach a consensus and for this, it has to be
well organized and very creative – then you can talk about negotiation. A key term
for negotiation is good comuniction and it,s tools are vital for the negotition. A good
negotiation can be base don smart arguments, thus you need to prepare your
speech. To be good negociator you need pesonalitiy in terms of style and
adaptability. That it is called - THE ART OF NEGOTIATION.
Key words: negotiation strategies, personal style of negotiation,

adaptability, good comuniction, win-lose, key to success.
1. CUNOAŞTEREA NEGOCIERII – O ARTĂ
Ne vom întreba de ce se abordează un subiect despre arta de a negocia într-

un mediu bazat destul de strict pe regulamente? Un mediu prin care totul este foarte
bine delimitat prin articole de lege, prin completări, rezuiri şi adăugări ale acestora,
pentru a nu exista aproape nimic care la un momendat să scape de sub control. Dar
discordanţa acestei idei este ca negocierea se foloseşte şi în medii stricte, severe
unde ordinea şi legea domnesc, dar şi in medii unde totul se face la voia întâmplării
sau după propria cunoştinţă.
Negocierea este un talent, un har înăscut dar şi o abilitate dobândită prin
experienţă şi învăţare. Aşadar, negocierea este o formă concentrată şi interactivă de
comunicare, în care două sau mai multe părţi aflate în dezacord urmăresc să ajungă
la o înţelegere care rezolvă o problemă comună sau atinge un scop comun.
Negocierea permite crearea, menţinerea sau dezvoltarea unei relaţii interumane sau
sociale, în general ca şi a unei relaţii de afaceri, de muncă sau diplomatice, în
particular. Faptul că negocierile nu urmăresc totdeauna rezultate în direcţia unei
înţelegeri. Adesea, ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale, cum ar fi:
câştigarea de timp, menirea unor relaţii şi îmbunătăţirea lor, împiedicarea
deteriorării situaţiei în conflict.
Analiza tipului de negociere în care ne angajăm este în todeauna
importantă. Ateasta este de obicei aplicată de ofiţeri de relaţii publice, de cadrel care
prin natura funcţiei interacţionează cu instituţii civile sau eşaloane superioare (ofiţeri
de finanţe, purtători de cuvânt...), dar ele sunt utile ori căriui individ. Este bine de
ştiut că un ordin nu acceptavariante de refuz, dar este mult mai eficient ca
subordonatul să fie convins de necesitatea acelui ordin. Putem pune oare pe picior de
egalitate un odin cu o convingere?
Literatura de specialitate distinge trei tipuri fundamentale de negociere:
Negociere distributivă este cea de tip ori/ori, care optează între victorie
sau înfângere. Este cea care defineşte o tranzacţie în care nu este posibil ca o parte să
câştige, fără ca cealaltă să piardă. Ori ce concesie făcută partenerului este
dăunătoare. În această optică, negocierea pune faţă în faţă doi adversari cu interese
opuse şi devine o confruntare de forţă în care una din părţi trebuie să câştige.
Obiectul negocierii va fi un accord care nu va ţine seama de interesele partenerului
şi care va fi cu atât mai bun, cu cât va lovi mai dur partea adversă.
Tacticile şi tehnicile folosite în negocierea distibutivă sunt tipice pentru
rezolvarea stărilor conflictuale. Între tacticile uzuale pot fi amintite: polemica
(purtată prin contre permanente şi devierea sistematică de la subiect), atacul în forţă,
intimidare, manevrele retorice (bazate pe disimularea, pe mascarea şi ascunderea
intenţiilor, culpabilizarea adversarului şi ascunderea adevărului), descalificarea (se
manifestă prin rea credinţă, atac la persoană, căderea în derizoriu).
Acest tip de negociere este posibil atunci când opoziţia de interese este
puternică, iar dezechilibrul de foţe este semnificativ.
Negocierea integrativă echizalează cu victorie/victorie şi este acel tip de
negociere în care sunt respectate aspiraţiile şi interesele partenerului, chiar dacă vin
împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul reciproc şi pe toleranţa diferenţelor
de aspiraţii şi de opinii. Avantajele acestui tip de negociere sunt acelea că ajunge la
soluţii mai bune, durabile între părţi, atmosfera este mai destinsă, iar relaţiile se
consolidează. Nu există parte care să se simtă dezavantajată.
Negocierea integrativă crează, salvează şi consolidează relaţiile interumane
şi de afaceri pe termen lung. Determină pe fiecare dintre negociatori să-şi modifice
obiectivele şi să-şi ajusteze pretenţiile în sensul rezolvării intereselor comune.
Climatul acestui tip de negociere este caracterizat de încredere şi optimism, iar
acordul o dată obţinut are toate şansele să fie respectat.
Negocierea raţională este aceea în care părţile nu-şi propun doar să facă
sau să obţină concesii, ci încearcă să rezolve litigii de fond de pe o poziţie obiectivă,
alta de cât poiziţia uneia sau alteia dintre părţi.
Pentru asta trebuie clar definite interesele mutuale în cadrul unei transparenţe totale,
fără alel la cea mai mică disimulare sau suspiciune.
Algoritmul raţionalităţii se concretizează în: definirea problemelor,
diagnosticarea cauzelor şi căutarea soluţiilor. Negociatorul caută să înţeleagă miza
pusă în joc de partener, să cunoască sentimentele acestuia, motivele şi preocupările
sale. Divergenţele care rămân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criteriile
obiective, precum şi la referinţele ştinţifice, la normele legale, morale sau prin
recursul la oficiile unui arbitru neutru.
Aproape în ori ce formă de interacţiune umană este pusă în joc o anumită
strategie şi tactică. Se spune că nimic pe lumen nu se face fără a servi unui scop.
Pentru atingerea acestui scop, a unui obiectiv, avem nevoie uneori de strategii. Cum
este acoperită această nevoie, cum depinde reuşita noastră de armele pe care le
deţinem sunt întrebări retorice. Fiecare ne ştim sau ar trebui să ne cunoaştem
lacunele, să recunoaştem că ne-am aflat uneori în imposidilitatea de a ne păstra
calmul, de a ne menţine foarte lucizi şi de a găsi soluţia optimă la momentul
oportun. De aceea consider utilă însuşirea unor tehnici şi tactici de negociere.
Deseori se întâmplă ca o acţiune spontană, o reacţie impulsivă a

adversarului să ducă la ”alegerea” tacticii de negociere. Tactica premeditată poate fi
o tehnică de comunicare eficace, o capcană retorică sau un truc psihologic. Ea ne
ajută să păstrăm controlul situaţiei, să preluăm iniţiativa şi astfel să câştigăm o
”bătălie”.
Să spunem cât rar NU! – un îndemn bine venit în aproape ori ce situaţie.
”NU” reprezintă negaţia care barează comunicarea. Mai elegant ar fi de exemplu:
DA voi rezolva situaţia DAR… şi abea după acest dar va urma o înşiruire de
argumente logice care vor demonstra pas cu pas imosibilitatea executării acelui
ordin. Secretul formulei ”da, dar” este acela că permite formularea opiniei proprii ca
pe o continuare la ceea ce a spus partenerul şi nu ca pe o contrazicere directă a
acestuia.
Tactica falsei oferte – pe scurt se poate caracteriza ca ”un truc de negociere
….cu puţin teatru”. În general, negocierea preţului este un joc în care unul nu poate
câştiga fără ca celălalt să piardă. Pe cât posibil adversarii se manipulează între ei,
măcar până la limita loialităţii şi moralităţii. Una dintre tacticile neloiale întâlnite rar
în manuale şi des în practică, este aceea în care cumpărătorul face vânzătorului o
ofertă de preţ atrăgătoare pentru a elimina concurenţa şi a-l motiva în derularea
tranzacţiei. Odată ce a obţinut acest lucru el găseşte un motiv pentru a-şi modifica
oferta iniţială. Astfel încep discuţiile prin care convinge vânzătorul să accepte o
nouă ofertă, de regulă mult mai moderată. De multe ori, vânzătorul este pus în
situaţia de a nu mai avea de ales.
O tactică destul de des utilizată de către marii negociatori este cea a
stresării şi tracasării. Aceasta slăbeşte rezistenţa fizică şi psihică a adversarului.
Atunci când se negociază cu un adversar dificil, neprincipial şi dezagreabil, dispus
să se angajeze inutil în tratative dure şi prelungite, se recomandă folosirea unor
tertipuri şi tactici de stresare şi tracasare. În cadrul acestora se recomandă o
contraglomeraţie insistentă şi vicioasă. Pot fi folosite fel şi fel de manevre care deşi
nu sunt în mod direct ofensatoare şi umilitoare au rol de a sâcâi şi deranja
adversarul, punându-l în situaţia de agrăbi finalul negocierilor. Metode prin care
puteţi stresa sunt destule. De exemplu, plimbaţi-l insistent prin incinta unităţii,
cazaţil într-o încăpere expusă unor zgomote infernale care să-l impiedice să doarmă.
La masa tratativelor, poate fi aşezat cu ochii în soare sau o altă sursă de lumină
iritantă. De asemenea, poate fi aşezat pe un fotoliu comod doar în aparenţă, care, în
afara faptului că este luxos, scârţie, astfel interlocutorul să fie obligat a sta nemişcat.
Exemplele pot continua dar, de reţinut că acestea sunt metode care se vor aplica doar
în cazuri extreme. Când nu ne interesează relaţia pe termen lung şi ne propunem
folosirea unor astfel de mijloace de presiune, se impune ca aceste manevre să fie
făcute sub masca celei mai inocente nevinovăţii şi amabilităţi, cerândune scuze şi
prefăcândune victime alături de adversari.
O altă tactică, destul de simplu utilizată, din păcate întâlnită aproape în ori
ce mediu, este tactica mituirii. Tot neloială, se bazează pe slăbirea rezistenţei
psihologice a adversarului pus în situaţia de a accepta daruri mai mici sau mai mari.
Această tactică este favorizată atunci când negocierile sunt purtate prin intermediari
insuficient motivaţi de partea care o reprezintă. Există o diferenţă semnificativă între
protocol şi cadou pe de o parte şi mita pe de altă parte – există însă şi asemănări.
Rolul protocolului şi al cadoului oferit partenerului de negocieri este acela de a
induce un comportament favorabil faţă de cel care oferă. Micile atenţii plasate pe
masa tratativelor (pixuri, calendare, brelocuri, agende, cafele, băuturi…) sunt până la
un anumit nivel absolut fireşti şi au rol de a crea o ambianţă favorabilă
negociatorilor. Relaţiile de afaceri pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar
favorizate prin cadouri mari. Diferenţa dintre cadou şi mită rămâne una psihologică
şi strategică.
Tactica presiunii timpului – se bazează pe idea că întodeauna există un
program de negocieri şi o agendă de lucru a negociatorilor. Aceste elemente pot fi
organizate şi manipulate astfel încât problema delicată să rămână la limita expirării
timpului alocat procesului de negociere. În acest scop, se pot folosi orice tertipuri şi
manevre de tergiversare, ocolire şi amânare. Spre sfârşitul negocierilor, de obicei
lucrurile încep să se precipite. Unul dintre partenerii de discuţie va fi presat, de
anumite probleme care nu necesită amânare. Astfel, ritmul discuţiei trebuie grăbit şi
adversarul poate comite uşoare erori.
Tactica paşilor mici – sau tactica ”feliei de salam” se bazează pe ideea că
mai uşor este a obţine salamul feliuţă cu feliuţă de cât tot deodată. Când cerem prea
mult deodată, adversarul se poate simţi copleşit şi ar putea refuza din prima. În
schimb, prin obţinerea de avantaje parţiale, repetate, înarmaţi cu răbdare şi tact, se
poate ajunge la o victorie sigură şi totală. Succesele mărunte pot trece neobservate,
dar se pot cumula, ducând în timp la realizări considerabile.
Tactica alternării negocierilor – aderă la ideea că atunci când partenerul
schimbă negociatorul, eşti nevoit să iei totul de la capăt. O primă versiune a acestei
tactici face ca şeful echipei de negocieri să pară cu adevărat bland şi rezonabil, dar
cu totul neputincios în faţa specialiştilor din echipa sa. În mod deliberat şi îndelung
premeditat ceilalţi membri ai echipei sunt duri, încăpăţânaţi şi aparent iresponsabili.
Pe parcursul negocierii sunt introduşi pe rând, oamenii din echipă cu diverse
specialităţi care afişează o poziţie dură şi intransigentă. În acest fel , ei creează o
presiune psihologică faţă de care partenerul prefera să lucreze doar cu şeful echipei
şi să accepte propunerile mai rezonabile ale acestuia, care nu este de accord cu
membrii echipei dar nici nu poate trece peste ei. O a doua versiune a acestei tactici
constă în schimbarea efectivă a negociatorului. Poate fi o lovitură dură şi neaşteptată
căreia I se face faţă cu dificultate pentru că nu este plăcut să o iei de la capăt. Noul
negociator are posibilitatea să invoce noi argumente, să revoce unele din înţelegerile
făcute deja sau chiar să retragă concesiile acordate de predecesorul său. Noul
negociator este de regulă omul de vârf care te ia de bun când predecesorul său te-au
extenuate deja. În aceste cazuri este bine să te adaptezi la noua situaţie şi să nut e
oboseşti repetând vechile argumente, ci să-ţi modifici atitudinea în funcţie de a
noului negociator.
Tacticile şi tehnicile de negociere se constituie ca un bagaj suplimentar de
cunoştinţe utile în diferite aspecte ale vieţii.
Tactica se aplică după alegerea stategiei de negociere. Strategia corect alesă
stă la baza succesului în negociere.
Strategia, în sens larg, reprezintă arta de a folosi tote mijloacele disponibile
în vederea asigurării succesului într-o luptă, într-o activite.
Figura 1. Corelarea tipului de negociere cu tactica de negociere
Tactica falsei oferte Sa spunem cât mai Tactica presiunii

rar NU timpului
NEGOCIEREA NEGOCIEREA NEGOCIEREA

DISTRIBUTIVA INTEGRATIVA RATIONALA
Tactica alternarii
negocierilor
O negociere cu un partener străin presupune un studio atent al culturii din

care acesta face parte pentru alegerea acestor strategii şi tactici care sunt cele mai
bine adaptate acesteia. De asemenea, înţelegerea şi repectarea tradiţiillor
partenerului străin, comportamentul din timpul negocierii, este un element important
pentru obţinerea unui acord avantajos şi de lungă durată. Astfel voi structura mai jos
tipul negociatorului in funcţie de naţinalitatea sa şi compotamentul său la masa de
negocieri.
În alegerea prezentării, s-a luat drept criteriu importanaţa economică pe
care aceste ţări o au în prezent, pe plan mondial. Nu trebuie să se facă grşeala de a se
considera că aceste tipuri sunt nişte stereotipuri. Cultura are o mare influenţă asupra
modului în care este privită negoicierea în ţări diferite, dar nu trebuie să uităm că
negociatorii sunt personae şi comportamentul lor, în cadrul procesului de negociere,
depinde de personalitatea acestora.
Tabel 1. Diferenţe culturale de negociere între America şi Anglia
TIPOLOGIA TIPOLOGIA
• “Time is mony” • Expert în materie de comerţ
• Individualist • Abilitate
• Etnocentrist • Pragmatism
• Adoptă strategii de • Politicoşi
dominare • Punctuali
• Stil de vorbire liber, • Protocolari
neprotocolar • Realişti “fighting spirit”
• Vestimentaţia • Bine pregătiţi
nonconformistă • Simţ al planificării
• Tactica utilizată cel mai des
este “Tactica mituirii”prin
protocoale scumpe şi
costisitoare
• Strategia cea mai des
utilizată este “punct cu
punct”
Stilul de negociere American Stilul de negociere Englez

“Eu sunt eu şi sunt cel mai bun.” “Vom încerca şi vom vedea”
ÎNFRÂNGEREA ÎNFRÂNGEREA
• Evită strategii şi tactici • O pregătire temeinică cu
bazate pe dezinformare, privire la negociere
manipulare, dominare • Să aibă în vedere mai multe
• Obiectivele prezentate opţiuni de negociere
trebuie să fie clare şi • Lăsarea unui spaţiu de
serioase manevră, dar nu exagerat
În Marea Britanie, afacerile se desfăşoară într-un pas mai modern de cât în

S.U.A. La Americani prezentările comerciale trebuiesc făcute detaliat şi cu
minimum de exagerări, iar englezii preferă să treacă direct la subiect.
O tactică de negociere importantă şi agreată la masa de negocieri de orice
ţară cu ori ce cultură este cea de a lăsa impresia “că se joac cu cărţile pe masă” chiar
dacă sunt doar la începutul tratativelor de negociere.
Mai sus au fost prezentate diferenţele dintre două ţări Occidentale, iar acum
vom arăta difernţele dintre două ţări Orientale. Aceleaşi zone cu., culturi diferite, cu
abordări diferite, dar interese comune.
Tabel 2. Diferenţe culturale de negociere între Japonia şi China
TIPOLOGIA TIPOLOGIA
• Protocolari • Pasivi
• Răbdare • Folosesc timpul ca tactică de
• Perseverenţă negociere
• Schimbul de cărţi • Manipulare psihologică
de vizită este • Păstrarea unei relaţii armoniase
iminent • Au echipe de negociere
• Păstrarea unei numeroase
distanţe de 1,5 m • O armă importantă este
între parteneri dificultatea limbii lor
Stilul de negociere Stilul de negociere Chinez
Japonez “Vom încerca şi vom vedea”
“Eu sunt eu şi sunt cel mai
bun.”
ÎNFRÂNGEREA ÎNFRÂNGEREA
• Adordarea • Multă răbdare şi tărie de
flexibilă caracter
• În unele contracte • Cererea în scris a punctelor
se găseşte o cluză discutate şi ajunse la o
“fijo henko”- înţelegere după fiecare zi de
posibilitatea de negociere
renegociere a • Evitarea acceptării unui
contractelor deja translator pus la dispoziţie de
negociate partenerul chinez
Cheia succesului în negocierile internaţionale poate fi prezentată prin trei

elemente : cunoaştere, respectarea valorilor culturale şi adaptarea procesului la
cultura de care aparţine piaţa vizată.
BIBLIOGRAFIE
1. Coman C., Coman A, Tehnici de comunicare şi negociere, Curs Practic,

Tipografia Universităţii “Transilvania”, Braşov, 2002.
2. Jim Th., Negotiate to win, PerfectBuoun – HarpersCollins Publishers Inc., New
York, 2005.
3. Popescu I., Negocieri comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2008.
4. Pruteanu Şt. Manual de comunicare şi negocieri în afaceri, I Comunicarea, Ed.
Polirom, Bucureşti, 2000
5. Pruteanu Şt., Manual de comunicare şi negociere în afacer, II Negocierea, Ed.
Polirom, Bucureşti, 2000.
6. State I., Negocierea afacerilor, fundamente, Ed. Universitatea „Transilvania”,
Braşov, 2002.
RELAŢIILE INTERNAŢIONALE – O DISCIPLINĂ?

- Eseu asupra articolului “Is International Relations a
Discipline?” de Morton A. Kaplan -
Autor: Ioana FÂNTÂNĂ

Anul I - Facultatea de Istorie şi Filosofie
Specializarea Relaţii Internaţionale
Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca
Abstract: The present paper represents a personal point of view regarding

the paper on International Relations by Morton A. Kaplan, 1961.
Key words: generalization, instability, international relations discipline,

behavior.
Articolul lui Morton A. Kaplan apare într-o perioadă interesantă a secolului

XX, când Războiul Rece era în toi, iar actuala Uniune Europeană abia lua fiinţă sub
denumirea de Comunitatea Europeană, la iniţiativa a şase actori de pe scena
internaţională: Belgia, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Franţa şi Germania de Vest.
Dacă până la acel moment studiul ştiinţelor politice fusese suficient pentru
explicarea fenomenelor de natură politică din sistemul internaţional, iată că noi
variabile intră în joc şi dau naştere la posibilitatea unei noi discipline: Relaţii
Internaţionale.
Kaplan caută nu doar să repereze aceste variabile în articolul său, dar mai
ales să găsească argumente pro şi contra înfiinţării noii discipline. Studiul politicii
internaţionale pare să devină tot mai deranjant pentru specialiştii în ştiinţe politice
întrucât aduce în discuţie concepte noi care nu-şi mai găsesc echivalenţi în studiul
politicii naţionale. Articolul subliniază o serie de diferenţe între politica naţională şi
politica internaţională, care o scot pe cea din urmă din sfera de cercetare a celei
dintâi: în primul rând, pe scena internaţională actorii nu se supun unor reguli
standardizate de comportament (fac parte dintr-un sistem anarhic), ci trebuie să se
autocoordoneze pentru rezolvarea conflictelor. În al doilea rând, nu există o
organizare politică stabilă la nivel internaţional: alianţele se pot dizolva uşor, spre
deosebire de stabilitatea politică din interiorul statelor. Mai mult, în interiorul
statului deciziile se iau pe baza unor metode specifice, fără necesitatea negocierilor
sau a recurgerii la forţă – cum e cazul scenei internaţionale. Laitmotivul tuturor
opoziţiilor pe care Kaplan le observă între politicile naţională/internaţională pare a fi
instabilitatea. Sistemul internaţional este prin definiţie instabil. Dacă se doreşte
formularea Relaţiilor Internaţionale ca o disciplină distinctă, instabilitatea ridică

serioase probleme. Nu se poate studia sistematic un domeniu fără o minimă
capacitate de generalizare; pentru a ridica studiul relaţiilor internaţionale la rang de
ştiinţă sunt necesare un set de reguli, de coordonate la care cercetătorul să se poată
raporta. În lipsa acestora, Relaţiile Internaţionale rămân o artă la care specialiştii din
alte domenii pot participa cu păreri individuale şi neobiective.
Dacă la nivel naţional, luarea deciziilor implică un număr foarte mare de
participanţi (care nu se pot remarca individual) şi un număr considerabil de
evenimente de amplore redusă, la nivel global avem un număr mic de evenimente
semnificative şi un număr limitat de actori care au fiecare un cuvânt greu de spus şi
care nu sunt dispuşi la alianţe decât în măsura în care acestea servesc intereselor lor.
De aici constatăm importanţa comportamentului actorilor – mai bine zis, impactul
comportamentului unui singur actor în jocul internaţional: „In the international
system, there are a smaller number of events than within the domestic arena; we
cannot gamble on the general run, but usually must bank our fate on particular
decisions. (...) This means more unpredictability for individual decisions. (...) A
deviant actor has a greater potential for revolutionizing the system than within
national systems.”1
Deja pare limpede faptul că un studiu aprofundat al relaţiilor internaţionale
cere mai mult decât doar aportul ştiinţelor politice. Sunt necesare cunoştinţe de
istorie, sociologie, economie etc. Diverşi teoreticieni au încercat să atribuie Relaţiile
Internaţionale unei singure ştiinţe (sociologiei, ştiinţelor politice), argumentând cu
ponderea pe care aria lor de activitate o are în elucidarea unor probleme ale
disciplinei noastre. Sunt de părere că atribuirea Relaţiior Internaţionale oricărei
ramuri ştiinţifice este din start o greşeală. Chiar dacă articolul lui Kaplan a fost scris
în urmă cu aproape jumătate de secol, problema existenţei disciplinei de Relaţii
Internaţionale este la fel de actuală, deoarece se vrea a fi o disciplină exhaustivă.
Studentul la Relaţii Internaţionale trebuie să aibă vaste cunoştinţe de istorie,
economie, politică, drept, dar şi competenţe lingvistice, psihologice şi sociologice.
Aşa cum sistemul internaţional este în sine anarhic şi în afara regulilor, tot aşa
teoretizarea lui este imposibilă. Cum poţi studia un subiect în lipsa unei baze
coerente de principii? Atâta timp cât comportamentul marilor oameni care au jucat
un rol semnificativ în transformarea sistemului internaţional de-a lungul timpului
depinde de o sumedenie de variabile (mai mult sau mai puţin vizibile), cercetătorul
nu poate formula o teorie general aplicabilă.
Este foarte interesant că marile evenimente care au schimbat cursul istoriei
şi au răsturnat paradigme nu au putut fi întrezărite de minţile strălucite ale epocii.
Explicaţiile evenimentelor au venit întotdeauna mai târziu cu formulări de forma
„era inevitabil”, „era necesar”. Adevărul este că au fost cu toate imprevizibile (de
exemplu, finalitatea războiului peloponesiac).
Kaplan notează şi el faptul că o disciplină implică o serie de abilităţi şi
tehnici, şi necesită un subiect în jurul căruia să graviteze. Specificitatea disciplinei
de Relaţii Internaţionale constă în posibilitatea de a o diviza în arii de cercetare care
aparţin ştiinţelor deja menţionate: „International trade comes within the purview of
economics; international religious movements and cultural diffusion patterns may
be studied by the sociologist; international tensions may come within the province of
the psychologist; and wars, international political movements, and patterns of
1
Morton A. Kaplan, „Is International Relations a Discipline?”, in The Journal of Politics, vol. 23, no. 3
(Aug. 1961), p. 467
alliance fall within the realm of political science.”1 Întrebarea pe care şi-o pune
Kaplan mi se pare foarte îndreptăţită: este oare necesară o disciplină internaţională
pentru studiul acestor ramuri sau este suficientă abordarea lor în funcţie de domeniul
cărora corespund?
Din perspectiva pe care o promovează, se pare că autorul este împotriva
curentului realist, care pretinde că interacţiunile de la nivelul sistemului internaţional
sunt superioare celor din interiorul sistemului. El crede că evenimentele
internaţionale sunt determinate de ansamblul de factori interni – naţionali,
organizaţionali, culturali, economici, religioşi – care (mai mult decât atât) se
modifică odată cu epocile. Părerea mea este că dacă Morton Kaplan pledează pentru
o disciplină teoretizată de Relaţii Internaţionale, o perspectivă realistă ar simplifica
problema, deorece reduce considerabil numărul variabilelor. Ca să propui un set de
reguli generale trebuie să poţi alinia toate fluctuaţiile de la fiecare nivel de discuţie,
să le găseşti o cauză sau o explicaţie comună. Or, cu cât variabilele sunt mai
numeroase, şi cu cât ele se modifică în timp, cu atât stabilirea unei baze teoretice
solide pentru o nouă disciplină este mai puţin probabilă. Ca să nu mai punem la
socoteală comportamentul imprevizibil al actorilor.
Pe măsură ce încerc să înţeleg mai bine articolul lui Kaplan am impresia că
disciplina de Relaţii Internaţionale pe care o studiem la momentul actual nu este
suficientă de una singură. Ea încearcă să înglobeze o cantitate cât mai mare de
informaţii din istorie, economie, sociologie, drept etc., fără a se raporta cu precădere
la una din ele (acest lucru depinde şi de profilul facultăţii la care este studiată
specializarea). Aici apare o problemă: campionul la decatlon nu va depăşi niciodată
campionul la alergarea de viteză sau la săritura cu prăjina; el va juca întotdeauna
doar împotriva altor decatlonişti. Altfel spus, studentul la Relaţii Internaţionale nu
va avea o specializare distinctă, dar va avea o doză din cunoştinţele istoricului, o
măsură din cunoştinţele economistului, câteva noţiuni de sociologie şi de drept
internaţional. Din acest motiv, mi se pare indicată combinarea disciplinei de Relaţii
Internaţionale cu una dintre ştiinţele pe care le studiază.
Revenind la articolul lui Kaplan, trebuie să recunosc că nu am înţeles foarte
bine care este poziţia lui în legătură cu disciplina de Relaţii Internaţionale (există sau
nu?). Ca şi conţinut, articolul pare exhaustiv: trece prin toate problemele pe care le
ridică subiectul. Cu toate acestea, nu dă un răspuns clar la întrebarea din titlu.
Ca studentă la specializarea Relaţii Internaţionale, aştept încă cu nerăbdare
un răspunsc simplu: este sau nu este?
BIBLIOGRAFIE
1. Kaplan, Morton A, Is International Relations a Discipline?, în The Journal of

Politics, vol. 23, no. 3, Aug. 1961.
1
Ibidem, p. 464
CALCULUL INTERVALULUI DE VARIAŢIE

AL RATEI DE UTILIZARE A TELEFONIEI MOBILE AL
ŢĂRILOR DIN EUROPA ÎN ANUL 2009
Autori: Bianca PALOCSKA, Anul II, R.E.I., ZI

Alexandra TOMA, Anul II, R.E.II., ZI
Coordonator ştiinţific: Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE
Abstract. In the present paper we will calculate the utilization rate of the
mobile phone in European countries.
Key words: deviation standard, calculate the utilization rate of the mobile
phone in European countries.
1. INTRODUCERE
Rata de utilizare a telefonului mobil ( Rut ) în anul 2009 în Europa se referă

la raportul dintre utilizarorii de telefonie mobilă ( N ut ) dintr-o ţară europeană în
anul 2009 şi populaţia ţării respective (P), iar în procente
avem:
N
Rut = ut ⋅ 100 .
P
De exemplu în România, la o populaţie de 21,5 milioane se înregistrează
28,236 milioane de numere de telefon mobil ca fiind utilizate, deci avem o rată de
utilizare de 131,33%, deoarece
28,236
Rut = ⋅ 100 = 131,33% .
21,5
La început vom prezenta formulele de calcul pentru indicatorii statistici pe

care o să-i utilizăm pentru caracterizarea ratei de utilizare al telefoniei mobile în
Europa în anul 2009.
2. RATA DE UTILIZARE A TELEFONIEI MOBILE PENTRU

ŢĂRILE DIN EUROPA ÎN ANUL 2009
Am grupat într-un tabel numărul de ţări care utilizează telefonia mobilă, în

modul următor:
- în intervalul unei rate de 65-85%, am găsit 3 ţări, printre care MOLDOVA

cu o rată de 72.2%,
- în intervalul unei rate de 85-105%, am găsit 14 ţări, printre care FRANŢA
cu o rată de 91,3%,
- în intervalul unei rate de 105-125%, am găsit 17 ţări, printre care
UNGARIA cu o rată de 118,7%,
- în intervalul unei rate de 125-145%,am găsit 10 ţări , printre care
BULGARIA cu o rată de 104,05%,
- în intervalul unei rate de 145-165% am găsit 3 ţări, printre care ITALIA
cu o rată de 153,7%,
- în intervalul unei rate de 165-185% nu am găsit nici o ţară,
- în intervalul unei rate de 185-205% am găsit 3 ţări, printre care GRECIA
cu o rată de 194,39%.
Media este dată de formula:

x1 ⋅ n1 + x 2 ⋅ n 2 + ... + x k ⋅ n k
x =
n1 + n 2 + ... + n k
iar in cazul nostru media este:
225 + 1330 + 1955 + 1350 + 465 + 585

x=
3 + 14 + 17 + 10 + 3 + 0 + 3
adică:
x = 118,2%.
Amplitudinea absolută:
Aa=xmax - xmin,
iar in cazul nostru amplitudinea absolută este: Aa=120.
Amplitudinea relativă:
Aa
Ar = ⋅100 ,
x
iar în cazul nostru amplitudinea relativă este:
Ar = 101.52%.
Abaterea medie absolută:
x1 − x ⋅ n1 + x2 − x ⋅ n2 + ... + xk − x ⋅ nk
dx = ,
n1 + n2 + ... + nk
iar in cazul nostru abaterea medie absolută este:
d x = 20,35 .
Intervalul mediu de variaţie determinat cu ajutorul abaterii liniare dx este:
(X − d x ; X + d x ) , deci (118,2 - 20,35; 118,2 + 20,35), adică (97,85;138,55), ceea
ce înseamnă că avem 44 ţări adică 88% dintre ţări se află în intervalul mediu de
variaţie.
Dispersia
Formula pentru acesta este dată de următoarea:
⎡⎛ x − a ⎞ 2 ⎛ x − a ⎞ 2 ⎛x −a⎞ ⎤
2
⎢⎜ 1 ⎟ +⎜ 2 ⎟ + ... + ⎜ n ⎟ ⎥⋅n
⎢⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠ ⎥⎦
σ x2 = ⎣ ⋅ h 2 − (x − a ) ,
2
2
iar în cazul nostru dispersia este: σ x = 757,76 .
Intervalul mediu de variatie determinat cu ajutorul dispersiei este:

(X − σ X ; X + σ X ) , deci (118,2 – 27,53; 118,2 + 27,53), adica (90,67; 145,73) ceea
ce înseamnă că avem 47 de ţări, adică 94% de ţări se află în intervalul mediu de
variaţie.
Coeficientul de variaţie :
σX
CV = ⋅ 100.
X
În cazul nostru coeficientul de variaţie este CV = 23,29% .
Deoarece CV < 35%, atunci putem spune că avem următoarele
caracterizări:
- variatia caracteristicii este mică;
- colectivitatea este omogenă;
- media este reprezentativă;
- gruparea este bine efectuată.
unde avem mărimile:
- xi - centrele intervalelor de grupare (se calculează ca medie aritmetică simplă a

capetelor fiecărui interval);
- ni - frecvenţa absolută a fiecărui interval i;
- a - mediana (a=135)
- h - mărimea intervalului de grupare (h=20)
1. Tabelul de calcul al intervalului de variaţie al ratei utilizatorilor de telefonie

mobile:
Rata de Nr. de Centrul

utilizare tari de xi − a xi − a ⎛ xi − a ⎞
2
⎛ xi − a ⎞
2
a tel. (ni) interval ⋅ ni ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⋅ ni

h h ⎝ h ⎠ ⎝ h ⎠
mobile (xi)
(%)
0 1 2 3 4 5 6
65-85 3 75 -3 -9 9 27
85-105 14 95 -2 -28 4 56
105-125 17 115 -1 -17 1 17
125-145 10 135 0 0 0 0
145-165 3 155 1 3 1 3
165-185 0 175 2 0 4 0
185-205 3 195 3 9 9 27
Total 50 945 28 130
Vom realiza mai jos un grafic de utilizare a telefoniei mobile pentru ţările din
Europa în anul 2009.
GRAFICUL RATEI DE UTILIZARE A TELEFONIEI

MOBILE PE TARI IN 2009
18
16
14
12
NR. DE TARI
10
NR. DE TARI
8
0
75% 95% 115% 135% 155% 175% 195%
RATA
X = 118,2
CONCLUZII
Observăm că în intervalul mediu de variaţie al ratei de utilizare a

telefonului mobil în ţările europene în anul 2009 se găsesc 47 de ţări din 51, adică
94%, ceea ce înseamnă că există o omogenitate în utilizarea telefonului mobil în
cadrul ţărilor europene.
Deşi criza economică s-a instalat încă din anul 2008, se remarcă o creştere
a numarului de numere de telefoane mobile utilizate în Europa.
BIBLIOGRAFIE
1. Minculete, N., Statistică: Curs Universitar, Editura Infomarket, Braşov 2009.

2. Palocska B şi Toma A., Calculul intervalului de variaţie al ratei de utilizare a
internetului pentru ţările din Europa în anul 2008, Buletinul Ştiinţific al
Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, Nr. 10/2009.
3. Internet World Stats, Usage and Population Statistics,
http://www.internetworldstats.com/stats4.htm#europe
MARKETINGUL TRIBAL – DE LA
COMPORTAMENTUL GREGAR LA
STRATEGII COMERCIALE
Autor: Mirela PIPOI, REI, Anul III, ZI

Abstract : Le marketing est la réponse exigée par les nécessités des

connaissances et de prévoyance des besoins des consommateurs dans la société.
Malgré la tendance actuelle de l'individualité de chaque personne, l’appartenance à
un groupe social demeure la principale caractéristique de l'homme. Ça c'est le
fondement du tribal marketing.
Key words: marketing, tribal, group, stratégie
1. PREZENTAREA SUCCINTĂ A CONCEPTULUI DE

„MARKETING”
Marketingul ca domeniu economic de sine stătător, coerent teoretizat, este

o concepţie relativ modernă, găsindu-şi rădăcinile la începutul secolului al XX-lea în
Statele Unite ale Americii. Favorizat semnificativ de Revoluţa Industrială,
caracterizată de înlocuirea maşinismului, deci de creşterea nivelului producţiei de
masă şi de înlocuirea cererii cu oferta de mărfuri, şi de adâncirea diviziunii muncii
într-un cadru dinamic al dezvoltării economice, marketingul este răspunsul natural
reclamat de noile necesităţi de cunoaştere şi anticipare a nevoilor de consum şi de
utilizare a produselor în societate.
Zecile de definiţii enunţate până în prezent demarchează conceptul în două
falii: prima, restrânsă în conţinut şi caracteristică abordării clasice, îi conferă
marketingului semnificaţia de domeniu ce se preocupă cu dirijarea fluxului de la
producător la consumator, cu orientare spre vânzare, transpus în activitatea practică
prin imperativul „Vinde numai ce ai produs”; a doua, extinsă şi complexă,
corespondentă a tratării moderne, abordează marketingul ca pe un proces
economico-social, impus în practică prin imperativul „Produci numai ceea ce se
poate vinde”.
Philip Kotler defineşte exhaustiv şi remarcabil acest concept ca fiind „un
proces social şi managerial prin care indivizi şi grupuri de indivizi obţin ceea ce le
este necesar şi doresc prin crearea, oferirea şi schimbul de produse având o
anumită valoare”[1]. Altfel spus, este vorba despre activitatea umană orientată spre
satisfacerea nevoilor şi dorinţelor efective şi potenţiale ale consumatorilor prin
intermediul schimbului. Însă, acest lucru este posibil doar printr-o cercetare atentă a
pieţei, urmată de o adaptare permanentă a resurselor şi resorturilor interne sub
presiunea schimbărilor fizionomiei acesteia, ceea ce a condus la evoluţia accelerată a
ramurilor acestui domeniu, studiind şi asimilând elemente din discipline atât din
sfera afacerilor şi din sferele metodologice, cât şi din cea a ştiinţelor social-
comportamentale. Astfel, pornind de la marketingul clasic au apărut marketingul
industrial, agromarketingul, cel al serviciilor, social, politic, e-marketingul,
telemarketingul, marketingul narativ, al autenticului, ş.a.
Saga dezvoltării nu se opreşte cu siguranţă aici, dovadă că unul dintre cele
mai noi concepte în domeniu este marketingul tribal.
2. VALORIFICAREA NATURII UMANE SAU CUM A LUAT

NAŞTERE MARKETINGUL TRIBAL
Este o chestiune flagrantă că apartenenţa la un grup social reunit sub

umbrela unor stimuli precum interese şi necesităţi, în primă instanţă, sau precum
pasiuni, preocupări, principii, filozofii comune, este unul dintre cele mai vechi
modele comportamentale, care a condus în mod inevitabil la forme de organizare
specifice. Evoluţia temporală s-a soldat cu modificări în cadrul intrinsec, schimbând
regulile nescrise de accedere şi participare în funcţie de trăsăturile istoriei.
Triburile arhaice erau grupări permanente, delimitate teritorial, ai căror
membri se bazau strict pe relaţii de rudenie, convieţuind astfel fie din raţiuni de
securitate şi supravieţuire, fie din raţiuni de puritate etnică. Triburile moderne, în
schimb, sunt efemere, demarcate doar la nivel conceptual, cu membri ce pot face
parte din mai multe astfel de organizaţii simultan în raport de nucelul de interese.
Deşi socitatea postmodernă funcţionează în baza ideii de globalizare, aşa
încât indivizii sunt mai deschişi spre împărtăşirea experienţelor ori intereselor. ea
prezintă şi tendinţe din ce în ce mai conturate de individualism, în parte ca răspuns
la descătuşarea ideologică a libertăţii. Aşadar, reconfigurarea acesteia a determinat
ca marketingul să aibă abordări la nivel micro-social. În fapt, acestea sunt şi
premisele de la care se porneşte: integrarea potenţialilor clienţi într-un spaţiu comun,
într-un club, targetarea grupului, urmând, pe parcursul desfăşurării strategiei, a se
ajunge la individ, conform principiului „dinspre întreg spre părţi”.
3. CARDURILE DE FIDELITATE ŞI BRANDURILE SILVER

BULLET – MIJLOACE DE CREARE A UNOR TRIBURI LARGI
Cardul de fidelitate este un instrument eficient de atragere şi fidelizare a

clientelei, întrucât, pe plan psihologic, posesorii se simt „speciali” pe de-o parte, şi,
pe de alta, beneficiază de reduceri graduale sau cadouri în funcţie fie de categoria
cardului, fie de punctele strânse în urma cumpărăturilor. De la companii
producătoare de cosmetice, farmacii, supermarketuri, până la edituri, cinematografe
şi benzinării, toate companiile au considerat că atragerea clienţilor într-un grup
special destinat, le va asigura o traiectorie a vânzărilor asendentă.
De exemplu, Yves Rocher emite pentru clienţii doritori un card cu 5 niveluri
de recompensare a fidelităţii. Consumatorii avizi de filme, pop-corn şi sucuri îşi pot
transforma cumpărăturile în puncte la Hollywood Multiplex prin intrarea în posesie a

Hollywood Multicard. Clienţii Carrefour obţin „europuncte”, iar clienţii Cora –
„hiperpuncte”. Editura Rao răsplăteşte iubitorii de lectură cu reduceri aplicate preţul
de cumpărare şi convertirea valorii cărţilor achiziţionate on-line în puncte dacă
aceştia sunt posesorii unui – evident - card de fidelitate. Iar exemplele pot continua.
Cert este că exploatarea ideii de grup aduce beneficii firmelor. Bineînţeles că un
dezvoltator al unui astfel de club nu va recunoaşte niciodată că l-a creat pentru a
vinde ceva sau pentru a obţine profit, ci va evidenţia că a fost creat pentru oameni.
Strategia prezentată mai sus este cea mai cunoscută şi răspândită, însă
companiile utilizează şi altfel de pârgii; de pildă construirea unor branduri de tip
silver bullet, adică acele branduri care reuşesc să devină numărul 1 în lista
preferinţelor consumatorilor dintr-un anumit grup, practic – brandurile definitorii,
asociate grupului. Întrucât brandurile din acestă categorie sunt traduse ca expresie a
manifestărilor universale a aspiraţiilor umane (curaj, tenacitate, putere, inteligenţă,
etc.) sau a sentimentelor (fericire, afabilitate, respect, etc.), acestea conferă
produsului sau serviciului o stare, un sentiment, o idee, implicit împărtăşită de
membrii grupului.
De exemplu Disney World înseamnă distracţie, Sony Walkman – claritate,
Nike Air – îndrăzneală, Colgate Sensitive - protecţie, adică la Disney World oricine
uită de griji şi se simte iarăşi copil, oricărui meloman i se potriveşte un Sony
Walkman, orice iubitor de baschet va reuşi un joc spectaculos încălţat cu Nike Air,
iar persoanele cu sensibilităţi dentare au nevoie doar de un periaj normal cu Colgate
Sensitive.
Deci, ca paşi ai strategiei compania a determinat prima oară adevărurile
viabile care o caracterizează, apoi a stabilit ceea ce este important pentru
consumatori şi, în fază finală, a conturat ceea ce este distinctiv pentru grupul căruia i
se adresează brandul.
Aceste două strategii se aplică, în special, unor „triburi” foarte largi din
care fac parte consumatori din toate categoriile sociale.
4. PRODUSELE DE LUX – ARSENAL PENTRU TRIBURILE

RESTRÂNSE
Cum de multe ori statutul într-o societate este oglindit de exterior şi cum
majoritatea oamenilor doresc măcar să demonstreze, dacă nu şi să reuşească să se
poziţioneze pe trepte din ce în ce mai înalte, marii producători de bunuri de lux şi
chiar producătorii de bunuri de larg consum care şi-au creat linii specifice, au găsit
în acestă mentalitate o oportunitate pentru creşterea vânzărilor.
Să luăm exemplul băuturii Campari, care la finele anului 2006 lansa un
proiect îndrăzneţ denumit „Campari – Accessories Make The Differences”.
Desfăşurat în cluburile de lux din toată ţara el consta în oferirea de bijuterii unicat
consumatoarelor. Sau, tot din domeniul băuturilor, berea Calsberg în sticla Club
Bottle, cu logo emboşat, cu un design special conceput, care evidentiază una din
principalele valori ale mărcii – pasiunea pentru excelenţă, disponibil doar în anumite
locaţii. Cele două mărci reuşesc astfel să construiască un club exclusivist în jurul lor.
Companiile producătoare de articole sportive se axează şi ele pe segmentul
consumatorilor de lux, mai ales când vine vorba de sporturi precum golful. Cea mai
cunoscută dintre acestea este Nike Golf, al cărei exponent principal este Tiger
Woods.
Concluzia este că producerea strictă a unor astfel de produse sau crearea

unei linii de bunuri de lux corelată cu o adaptare la schimbările în structura pieţei
este o afacere cu şanse destul de mici de eşec.
5. SPAŢIUL VIRTUAL – PEPINIERĂ A COMUNITĂŢILOR
Emergenţa marketingului tribal este strâns legată de domeniul internetului.

Deşi este prin definiţie un mediu impersonal, el atrage cu o viteză uimitoare sub
aceeaşi cupolă oameni cu idei, pasiuni şi interese comune. Boom-ul site-urilor de
socializare de tipul Myspace, Facebook, Twitter, etc., a forumurilor şi a blogurilor a
atras atenţia companiilor aşa încât ceea ce se numeşte new media a ajuns să
reprezinte mijloace optime de fructificare a comportamentului gregar. Până acum
câţiva ani companiile deţineau site-uri statice, convenţionale, cu grad nesemnificativ
de implicare la nivel comunicaţional. Acum majoritatea au integrate componente de
bloging sau forumuri în ideea interacţionării rapide consumator-producător, secţiuni
de news letter pentru o informare sistematică, în funcţie de specificul produselor sau
serviciilor oferite.
O companie aplecată spre acest sector este Procter & Gamble. Ca o
paranteză fie spus, deschiderea către multiplele tehnici de marketing apărute şi
implementarea acestora cu grijă şi perseverenţă coroborate implicit cu studiul
permanent şi amănunţit al cererii, au facut din P&G un lider de necontestat pe
pieţele în care activează. Revenind însă la ceea ce reprezintă subiectul acestei
prezentări, compania nu numai că are un site pentru fiecare produs din portofoliu, ci
pe ficare dintre acestea consumatorii îşi pot crea conturi, intrând astfel într-o
comunitate a mămicilor cu este cazul Pampers sau a femeilor cu un interes aparte în
îngrijirea scalpului, citind sfaturi sau împărtăşindu-şi opiniile.
Un alt proiect prin care identitatea virtuală este motorul creării unui grup
este heinekenpassport.ro, care oferă pe lângă cele 3 platforme diferite de logare -
Heineken Music, Heineken Music Thirst şi Champions Planet – informaţii de ultimă
oră, facilităţi şi beneficii, bazate pe mecanismul „collect and win”.
Reîntorcându-ne la universul femeilor, o altă rezultantă a marketingului
tribal este petocuri.ro, un site exclusivist, un arhitect al unei comunităţi reunite în
jurul a tot ceea ce poate prezenta intes pentru o femeie de la evenimente, cărţi şi
filme, până la, specific şi previzibil de altfel, modă. Bonusul gratuit pe care fiecare
membră îl primeşte înscriindu-se în acest club este revista omonimă.
Rezumat, aceste exemple reflectă puternic importanţa exploatării naturii
umane în cadrul unei strategii de împletire a marketingului tribal cu cel on-line.
6. CONCLUZII
Într-o eră în care dezideratul principal este demasificarea, în care

segmentarea cererii şi a ofertei este provocată de tendinţa tot mai mare de
individualizare a consumatorilor, iar canalele de informare cunosc expansiuni fără
precedent, avem curiozitatea normală de a ne întreba cum poate funcţiona o strategie
ce vizează un grup şi nu un individ, iar răspunsul este că, atâta timp cât în natura
umană nu regăsim capacitatea de a trăi într-o stare de autarhie, oricât de puternică ar
fi dorinţa de individualizare comportată de individ, acesta simte nevoia împărtăşirii a
ceva ce este comun. Şi atunci, la nivel de marketing, oricum am denumi tipul acesta
de orientare către client, fie că îi spunem tribal, fie că îi găsim un substitut lexical,
este cert că el va avea succes pentru că evidenţiază produsele sau serviciile care
menţin oamenii împreună ca grup, prin devotament şi entuziasm.
BIBLIOGRAFIE
1. Kotler Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p.35

2. Cova B., Cova V., Tribal Marketing: The Tribalisation of Society and its Impact
on the Conduct of Marketing, 2001, p.12
3. Ralph S. Alexander, Chairman Marketing Definittion: A. Glossary of Marketing
Terms, American Marketing Association, Chicago 1960, p. 15
4. http://www.christinerobinson.com.au/tribal-marketing/
5. http://www.clickz.com/3631182
6. http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/sica/1.html
7. http://sethgodin.typepad.com/seths_blog/2008/07/are-you-in-the.html
8. http://visionarymarketing.com/_repository/cova-tribe-2001.pdf
9.http://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/11065/Tariile-si-aspiratiile-
consumatorului.html
10.http://web.iqads.ro/stire_8604/senior_interactive_a_lansat_heinekenmusic_ro_20
08_si_heineken_passport.html
IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE

ÎN DOMENIUL TRANSPORTULUI
Autor: Gabriel GHERCĂ, REI, Anul II, ZI

Abstract: An efficient global transport system will play a significant role

in the economic recovery. Trade and open markets are keys to global recovery.
Protectionist measures are not asustainable solution. Economic recovery in the
transport sector should be environmentally sustainable.
Key words: criză, transport, investiţii, infrastructură
1. INTRODUCERE
Efectul de criză nu este numai ceea ce rezultă imediat în urma unei crize,
nu este doar „finalitatea” ei. Efectul de criză constă într-o înlănţuire dinamică şi, de
cele mai multe ori, greu previzibilă şi uneori imprevizibilă de desfăşurări, de
distrugeri şi reconstrucţii, de dispariţii, reconfigurări, apariţii, reapariţii sau simple
reînnoiri în plan economic, politic, social, informaţional şi militar.
Criza poate fi privită ca un summum al conflictualităţii unor sisteme şi
procese, ca un prag critic al disfuncţiilor acumulate în timp, care au nevoie de o
soluţie. Cum, din punct de vedere matematic, dezvoltarea unei societăţi este
modelată de ecuaţii nelineare, în care predomină imprevizibilul sau imposibilitatea
previziunilor absolute, a certitudinilor absolute, rezultă că efectul de criză este tot
atât de complex şi de complicat ca al oricărei alte situaţii-limită, ca al oricărui prag
care determină mutaţii radicale în sistem.
Cu toţii ne temem de crize, dar cu toţii dorim ca lumea să se schimbe, să se
transforme, să treacă spre evoluţii şi etape mai bune, mai sigure, mai prospere. Tot
ce ţine de societate – de la micile comunităţi familiale la organizaţiile profesionale,
de la structurile informale la stat, de la stat la alianţe şi coaliţii – proiectează politici
şi strategii de ieşire din conflictualitate, de evoluţii spre normalitate, în pace şi
prosperitate.
Dar politicile şi strategiile au sens numai într-o lume dinamică – deci
contradictorie şi chiar conflictuală –, iar vocaţia lor este stăpânirea, mai exact,
folosirea conflictualităţii pentru stabilitate şi securitate. Acesta este unul – şi, poate,
cel mai important – dintre marile paradoxuri ale acestei lumi.
2. TRANSPORTUL PENTRU O ECONOMIE GLOBALĂ
Actualele întrebări esenţiale pentru economie şi pentru transporturi sunt: Ce

reprezintă criza economică actuală pentru globalizare?; Transportul si globalizarea –
Cine va câştiga şi cine va pierde?; Cum va afecta criza imobiliară globală
programele de investiţii din transport?; Costuri mari de transport – Ce impact vor
avea pentru o economie globală?; Transportul este un generator de globalizare sau
este mai degrabă indus de aceasta?
Îmi exprim îngrijorarea faţă de situaţia transporturilor, grav afectate de
recesiunea economică globală, transportul fiind esenţial pentru o economie de succes
şi pentru bunăstarea socială.
Criza globală a avut un impact puternic asupra sectorului transporturilor,
prin reducerea fluxului de pasageri şi de bunuri în întreaga lume aducând
constrângeri grave producătorilor şi transportatorilor, fapt ce a avut consecinţe
pentru milioanele de persoane ce muncesc sau depind de sectorul transporturilor în
întreaga lume.
Analizând recesiunea economică, impactul acesteia, care a condus la o reducere
dramatică a volumelor de transport cu 20%, este posibil să nu fie încă la final.
3. NOI OPORTUNITAŢI
Primul an de criză a produs mutaţii profunde în piaţa transporturilor,

câştigătorul net al schimbărilor fiind anul acesta transportul low-cost, care a raportat
creşteri de peste 30%. Marii perdanţi par să fie jucătorii din piaţa transportului rutier
de persoane, unde scăderile de businss sunt estimate, deocamdată, la o treime.
Compania de transport feroviar controlată de stat s-a confruntat anul acesta cu o
scădere drastică a numărului de pasageri, dar adevăratele efecte sunt aşteptate în
2010, când programul de restructurare nu se va mai limita doar la trafic, ci se va
extinde la personal.
“Companiile aeriene pot fi privite ca un barometru care măsoară
schimbările de climă care apar în economia unei ţări, schimbări survenite atât în
mediul economic, cât şi în cel social. În contextul general, orice comentariu legat de
buget, număr de angajaţi sau de creşterea sau scăderea salariilor ar fi prematur”, este
de părere Alexandru Dobrescu, director general al Air France-KLM, operator aerian
de linie.
Companiile de transport aerian sunt printre puţinii transportatori care au
avut de câştigat anul acesta. Estimările analiştilor vorbesc despre creşteri ale
afacerilor cu până la 30%, în medie. Fiecare companie şi-a asigurat însă o creştere
mai mare sau mai mică, fie prin măsurile de reducere a costurilor aplicate, prin
politicile de preţ, dar mai ales prin extinderea agresivă. Primii afectaţi de măsurile
agresive ale low-costului nu au fost operatorii aerieni de linie, ci transportatorii
rutieri de persoane. Pentru aceştia, 2009 a adus reduceri ale afacerilor cu cel puţin
30%.
Scăderea dramatică a traficului rutier internaţional i-a determinat pe lideri
să-şi reconsidere o parte din linii. Dragoş Anastasiu, acţionarul majoritar al
Eurolines, al doilea jucător local în piaţa de transport internaţional de persoane, a
încercat să reducă din costuri comasând curse şi renunţând la o parte din parcul de
transport. Omul de afaceri Vasile Carabulea, acţionarul majoritar al Atlassib, liderul
pieţei, a anunţat că încearcă să intre pe noi pieţe, din nordul Europei, pentru a
supravieţui crizei.
Pentru 2010, analiştii au previziuni la fel de pesimiste, în special pentru
prima parte a anului. Ei spun că vor fi observate creşteri numai în cazul operatorilor
aerieni low-cost, cu o medie de 15-20%, pentru că aceste companii vor promova în
continuare tarife foarte scăzute. Oficialii Wizz Air spun că se aşteaptă ca 2010 să fie
la fel de dificil, având în vedere efectele recesiunii economice, însă liniile aeriene
puternice vor continua să se dezvolte. Anul acesta, companiile low-cost MyAir şi
SkyEurope, prezente şi în România, au intrat în faliment din cauza problemelor
financiare, pasagerii lor fiind preluaţi de primii jucători, Blue Air şi Wizz Air.
De cealaltă parte, companiile tradiţionale precum Air France-KLM, Tarom
sau Lufthansa nu fac previziuni pentru 2010, însă, potrivit unor analişti din piaţă,
transportul aerian de linie va înregistra scăderi de până la 10%. “E greu de anticipat
ce o să fie în 2010. Probabil va fi o scădere de 15% a pieţei, după ce în 2009
scăderea a fost de 20%. Creşterea cursului valutar a afectat plăţile compensatorii.
Dobânzile bancare au crescut”, a declarat Dan Petrescu, proprietarul Dacos. Oficialii
CFR Călători spun că în 2010 tendinţa va fi în continuare de scădere a afacerilor.
“Procentul va fi între 5 şi 10%. Însă este o scădere mai redusă decât în 2009, când au
fost suspendate foarte multe trenuri”, au spus ei.
4. PROTECŢIONISMUL ŞI PIEŢELE LIBERE
Estimarea se bazează pe două considerente: în primul rând riscul politicilor

protecţioniste sau riscul restricţiilor financiare excesive, politici şi restricţii ce pot
împiedica reapariţia relaţiilor economice dinaintea crizei, şi în al doilea rând faptul
că criza poate reflecta şi chiar corectadezechilibre globale, în special – dar nu în
exclusivitate – acelea dintre SUA şi China. În plus, restabilirea anumitor echilibre
poate reduce creşterea intensităţii comerţului, reducere care la rândul ei va afecta
volumele de transport. Comerţul şi pieţele libere sunt cheia redresării economice iar
măsurile protecţioniste nu reprezintă o soluţie durabilă. Pieţele libere au adus
beneficii substanţiale economiilor şi cetăţenilor iar actuala situaţie economică nu va
inversa tendinţa de creştere a globalizării şi nici diviziunea internaţională a muncii.
Procesele de deschidere a pieţelor şi competiţia trebuie să continue, fiind concentrate
în acelaşi timp pe creşterea calităţii, echitate, siguranţă şi standarde de mediu.
Exista pericolul protecţionismului naţional in aceste vremuri, care dincolo
de micile avantaje pe care le-ar putea aduce pe termen scurt, ar putea duce la efecte
negative de proporţii pe termen lung, mai ales in contextul european, dar şi in cel
global. Situaţia este cu atat mai dificilă cu cat politicile europene de evitare a
protecţionismului naţional sunt extrem de dificil de explicat şi implementat la nivel
naţional in contextul crizei care se adanceşte.Pentru a menţine pieţele libere şi
pentru a evita protecţionismul este nevoie de dereglementare, de reducere a
controlului guvernelor asupra pieţelor, care va servi drept stimul permanent pentru
economie. Pieţele de transport trebuie să fie deschise cooperării internaţionale, cu
oportunităţi pentru toate modurile de transport şi pentru toate regiunile. Însă
competiţia globală şi problema reglementărilor nu este tratată de o singură instituţie
ci de Ministerele de Transport.
Dezvoltarea viitoare a lanţurilor de aprovizionare va depinde de preţul
energiei şi de preţul costurilor externe precum CO2 şi cel mai mult va depinde de
capacitatea de a furniza servicii integrateEconomia globală va incepe să işi revină la
sfarşitul lui 2010, in condiţiile aplicării unor politici globale unitare, pană atunci
singurele soluţii funcţionale fiind investiţiile guvernamentale in infrastructură – pun
la lucru companiile existente inainte ca acestea să se inchidă sau să işi diminueze
serios activitatea, acest tip de investiţie cu perioadă mare de amortizare avand
avantajul de a nu necesita un cumpărător la finalizare (spre deosebire de cele mai
multe activităţi de producţie). Desigur că această perioadă va stimula dezvoltarea
unor noi tehnologii care să aducă o eficienţă crescută a utilizării combustibililor
tradiţionali şi care să permită utilizarea unor combustibili alternativi acolo unde este
posibil, insă implementarea acestor noi tehnologii va dura circa 20 de ani in domenii
precum aviaţie şi maritim, după amortizarea tehnologiilor existente in prezent şi a
celor care vor fi introduse in anii imediat următori, in parallel cu utilizarea unor
sisteme de plată pentru emisiile de dioxid carbon produse de echipamentele de astăzi
– fiecare utilizator cumpărand, cantitatea de dioxid de carbon emisă de
echipamentele utilizate. Aşa cum a spus directorul general TNT, două avioane mari
ale companiei care operează de două ori pe săptămană Europa-China, poluează mai
mult decat cele 30.000 de vehicule care operează in Europa intr-o săptămană.
4. INVESTIŢII PUBLICE ŞI PRIVATE
Trecerea graniţelor rămâne în continuare o problemă importantă, deoarece

cauzează întârzieri şi costuri adiţionale. Lanţurile internaţionale de aprovizionare
trebuie să fie securizate şi de încredere. Regulile coordonate şi bazate pe analize de
risc sunt vitale pentru a ne asigura ca beneficiile economice şi de siguranţă să fie
atinse într-un mod echitabil şi eficient. Trecerea graniţelor are un potenţial
semnificativ pentru facilitarea comerţului şi creşterea eficienţei. Finanţarea
sectorului transporturilor va rămâne o provocare, fiind mereu un compromis între
fondurile existente şi nevoile sectorului. Pe termen lung fondurile publice
disponibile sunt insuficiente pentru nevoile existente, iar transporturile se vor
confrunta cu lipsa de fonduri. În ceea ce priveşte programele de stimulare, deşi
multe dintre ele au componente legate de transport, sunt necesare proiecte cu efect
pe termen scurt, în special proiecte de întreţinere şi îmbunătăţire a infrastructurii
pentru a crea rapid locuri de muncă şi pentru a rezolva blocajele cronice din multe
ţări. Totodată este necesar să existe şi investiţii în transport pe termen lung şi
securizate. Deşi este recunoscută responsabilitatea guvernelor în planificarea şi
finanţareainfrastructurii în transport a fost susţinută importanţa investiţiilor private şi
a parteneriatelor public-private.
Guvernele pot promova şi un transport durabil cu emisii scăzute de carbon,
eficient din punct de vedere cost care să satisfacă nevoile cetăţenilor, companiilor şi
comunităţii globale şi care în acelaşi timp va face faţă provocărilor viitorului pentru
că redresarea economică în sectorul transporturilor trebuie să fie în armonie cu
mediul înconjurător..
Tin să subliniez provocările continue pentru care trebuie să ne pregătim
datorită schimbărilor climatice. Astfel, dezvoltarea durabilă în sectorul
transporturilor necesită îmbunătăţiri în direcţia ficienţei economice, siguranţei,
impactului social şi pentru protecţia mediului însă este necesar sprijin financiar şi
sprijin pentru operatori, industrie şi consumatori pentru a reduce emisiile, asistenţă
pentru inovaţiile tehnologice.
Uniunea Internaţională a Transportatorilor Rutieri (IRU) a organizat un
workshop cu tema Transportul rutier poate contribui la redresarea economică
globală, preşedintele IRU Janusz Lacny subliniind faptul că “transportul rutier poate
într-adevăr să contribuie la redresarea economică, însă trebuie să fie susţinut prin
măsuri guvernamentale care trebuie luate urgent – măsuri similare celor aplicate în
cazul sectorului bancar – la nivel naţional şi internaţional.”
Liderii G20 susţin sprijinirea comerţului şi transportului rutier, iar
guvernele trebuie să implementeze Anexa 8 a Convenţiei Internaţionale a ONU
privind Armonizarea Frontierelor şi Controlul Vamal al Bunurilor. Date
guvernamentale şi din industrie arată o scădere a activităţii de transport de până la
50%, o dublare a falimentelor, o creştere dramatică a şomajului care a atins 140.000
de locuri de muncă în UE, 120.000 în CSI şi 200.000 în America de Nord
prezentând un tablou sumbru al transportului rutier.
Şi sectorul transporturilor rutiere de pasageri este afectat de scăderea cererii
în turism. Factorii de decizie la nivel local, naţional şi internaţional trebuie să
sprijine industria prin eliminarea barierelor artificiale precum, interdicţiile
nejustificate la intrarea în oraşele turistice sau restricţiile de timp de lucru şi odihnă
nejustificate, ţinând cont de faptul că autobuzele, autocarele şi taxiurile sunt
alternative viabile de călătorie pentru viitor prin standardele de siguranţă şi mediu -
Graham Smith Vicepreşedinte IRU
Autobuzele şi autocarele reprezintă al doilea mijloc de transport din lume
după “maşina personală”, în Turcia de exemplu 90% din transportul de persoane se
realizează cu autobuze şi autocare. În anul 2008, 13 din cele 27 state membre nu au
înregistrat nici un accident de autobuz, autocar cu victime.
Între măsurile necesare sprijinirii transportului rutier sunt: introducerea de
stimulente pentru companii pentru vehicule sigure şi curate, modificarea legislaţiei
insolvenţei pentru a permite companiilor de transport aflate în dificultate economică
să îşi reducă capacitatea şi să efectueze doar serviciile generatoare de profit,
sprijinirea instituţiilor financiare pentru a asigura linii de credit operatorilor de
transport, reducerea şi reanalizarea taxelor curente, menţinerea pieţelor libere,
intensificarea eforturilor de eliminare a barierelor neo-protecţionismului în
transportul rutier internaţional.
Ceilalţi vorbitori din cadrul workshop-ului au prezentat teme la fel de
importante pentru transportul rutier. Liberalizarea şi sprijinirea transportului rutier
de mărfuri şi pasageri – caleidoscop global, precizând că cele mai competitive
companii sunt localizate în zonele unde costurile scăzute de tranzacţie şi timpul
redus sunt dublate de previziune şi încredere deoarece transportatorii sunt preocupaţi
de condiţiile de tranzit şi de trecere a graniţelor.
5. FORUMUL SUD-TRANS
În perioada 18-19 martie în Novosibirsc ,Rusia a avut loc Forumul de

transport internaţional Sud-Trans 2010.Ca temă principală pe ordinea de zi a fost
conceperea în bazinele mărilor Azov, Negre şi Caspice a unui complex logistic şi de
transport, ţinânduse cont de schimbările survenite în urma crizei economice, a
realizării unor proecte de anvergură, privind dezvoltarea durabilă şi modernizarea
infrastructurii regiunii.Pe lista de prioritaţi se află repararea portului maritim din
Soci,care a fost avariat în urma unei puternice furtuni în decembrie 2009.Lucrările
practic s-au terminat şi la sfârşitul anului 2010 portul v-a funcţiona la capacitatea lui
maximă, de 6,5 mil t. De altfel trebuie menţinut că începând cu luna august 2010
între portul bulgar Varna şi portul rus Caucaz v-a face curse regulate al 2-lea feribot
feroviar cu capacitatea de 50 vagoane, ce pot transporta o gamă largă de mărfuri,

începd cu fructe până la ţiţei, ocolind porturile din Ucraina. De asemenea se doreşte
deschiderea a unor curse permanente de feribot-uri cu porturile din Turcia şi
Romnia.
Al 2-lea punct pe ordinea de zi a conferinţei a fost transportul cerealelor,
singurul port disponibil fiind cel din Novorosisc. Sectorul agro-industrial este
capabil să producă anual 135 mil t de cereale, dintre care 40-50 mil t pentru export.
Cu toate acestea,posibilităţile de transport şi terminalele permit exportul a unor
cantităţi maxime de 25-30 mil t.
6. PROIECTE INTERNAŢIONALE
Igor Rounov, Delegatul General IRU în Regiunea CSI, a prezentat

rezultatele NELTI (Noua Iniţiativă de Transport Euro-Asiatică), proiect al IRU
demarat în anul 2008privind revitalizarea drumului mătăsii, stabilirea de conexiuni
pentru transportul rutier între Asia Centrală şi de Sud Est şi Europa.
Infrastructura Euro-Asiatică nu este un impediment major în calea transportului de
marfă, guvernele trebuie însă să se concentreze pe eliminarea barierelor şi sprijinirea
mişcării camioanelor între Europa şi Asia în spiritul unui parteneriat public privat
real, unde companiile nu vor primi tratament special din partea statului, doar acelaşi
sprijin şi echitate.
Un exemplu menţionat de PPP este anunţul făcut recent de guvernul din
Uzbekistan de a construi mai multe centre logistice multifuncţionale cu regim
special de taxare. Astfel de centre pot deveni puncte regionale de aprovizionare
pentru bunurile transportate din Europa către China şi înapoi.
Se aşteaptă ca tot mai multe companii să înţeleagă beneficiile de a ”merge către est”
şi vor beneficia de oportunităţile create de NELTI şi de revitalizarea “drumului
mătăsii”.
Lansată în septembrie 2008 la Taşkent, Uzbekistan (NELTI), ale cărei
rezultate f oarte interesante au fost prezentate în cursul celei de-a 5a Conferinţe
Euro-asiatice a transporturilor rutiere IRU în iunie 2009, intră deja în cea de-a doua
fază.
Numărul de întreprinderi de transport implicate în proiectul NELTI 2 s-a
dublat, incluzând deja Azerbaidjanul, Belarus, Federaţia Rusă, Georgia, Iranul,
Kazahstanul, Kirghistanul, Uzbekistanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul, Turcia şi
Ucraina. De asemenea, acoperirea geografică a proiectului s-a extins mult şi
itinerariile monitorizate includ deja rute pe teritoriul chinez.
La cele trei itinerarii principale ale NELTI - nord, centru şi sud -, se adaugă acum o
rută către Afghanistan care va fi prelungită ulterior până în Orientul Mijlociu. Un
Grup de lucru se va consacra studiului condiţiilor de expediere a mărfurilor din
Europa şi China către Afghanistan şi va elabora recomandări pentru facilitarea
transportului rutier şi a comerţului către această destinaţie.
NELTI 2 beneficiază de asemenea de un sprijin practic şi politic întărit din
partea autorităţilor de transport din Uzbekistan, Kirghistan şi din Tadjikistan graţie
Protocoalelor de înţelegere semnate cu IRU, care marchează o turnură a cooperării şi
angajamentului de a atinge obiectivele proiectului NELTI 2 în aceste ţări.
Preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev, şi Preşedintele Tadjikistanului,
Emomalii Rakhmon, au făcut de asemenea cunoscut interesul sporit pentru această
iniţiativă discutând cu IRU dispoziţiile practice necesare la nivel naţional pentru

creşterea potenţialului de tranzit în ţările lor.
Delegatul general IRU pe lângă CSI, Igor Rounov, a indicat: "NELTI 2
constituie o evoluţie majoră de la monitorizare la practică pentru a suprima concret
ultimele obstacole ale dezvoltării transportului rutier internaţional pe continentul
euro-asiatic, şi în special pierderile de timpi colosale la frontiere provocate de
procedurile vamale necorespunzătoare, care reprezintă 40% din timpul total al
rutelor efectuate. Creşterea spectaculoasă a economiilor asiatice a antrenat schimbări
fără precedent pentru legăturile de transport între Europa şi Asia care necesită
acordarea priorităţii promovării şi facilitării în continuare a transportului rutier.
NELTI 2 va acţiona foarte concret ca un catalizator în cadrul acestui obiectiv politic,
creând în acelaşi timp noi rute cu actori noi şi metode noi organizaţionale."
Figura 1.Drumul mătăsii
Proiectul NELTI al IRU este o nouă etapă esenţială pentru obiectivul IRU
care vizează interconectarea între ele şi la marile pieţe mondiale ale tuturor
întreprinderilor prezente pe continentul euro-asiatic, precum şi la sensibilizarea şi
mai mult a lumii politice şi comerciale la formidabilele oportunităţi economice pe
care le oferă transportul rutier de-a lungul acestui pod terestru.
Transportul rutier este important, astăzi 90% din bunuri (exprimate valoric)
sunt transportate rutier, iar 85% din volumele de marfă (tone) sunt transportate pe
distanţe mai mici de 150 km, pentru care nu există alternative viabile. Doar 1% din
volumele de marfă (în tone), sunt transportate pe distanţe mai mari de 1000 km.
Jack Short, Secretarul General al ITF (Forumul Internaţional de Transport),
a spus că “În ciuda crizei financiare severe şi a crizei economice, precum şi a
posibilităţii ca impactul recesiunii să nu fie tranzitoriu, comunitatea globală a
transportatorilor este încrezătoare - că prin consultare şi cooperare va aduce
schimbări în sectorul transporturilor”.
7. CONCLUZII
Niciodată ca acum nu s-a simţit mai acut nevoia consultare internaţională,

cooperare si coordonare privind politicile si practicile in ceea ce priveste transportul.
Aproape toate provocarile si ameninţările globale au puternice repercursiuni, uneori
chiar centrale asupra transportului si schimbului internaţional.
Prezenta perioadă economică poate fi văzută ca o oportunitate de a regândi,
revizui şi de a reforma politicele, sistemele şi tehnologiile pentru a stimula
dezvoltarea către un sistem de transport global eficient. Inovaţia va fi cheia
succesului.
8. BIBLIOGRAFIE
1. http://www.konfer.ru/events/1938/
2. http://impactstrategic.unap.ro/reviste/cup_32.html#2
3. http://old.standard.money.ro/articol_111782/cine_a_castigat_si_cine_a_pierdut__
in_2009__pe_piata_transporturilor.html
4. http://www.untrr.ro/index.php?menu=externe&page=evenimente_externe
SECŢIUNEA
FINANŢE, BĂNCI ŞI
CONTABILITATE
RISCUL BANCAR ÎN ROMÂNIA- NOI TENDINŢE
Autor: Cătălina BULEI, FBC, Anul III, ZI

Abstract: The paper treats the banking issues which were present since the
activity of the first banks. There are presented all the risk stages from identification
to their elimination for the optimal functioning of the bank and a few examples.
Key words: risc,protejare,bănci
1. INTRODUCERE
Riscul este un factor fundamental al afacerilor, deoarece din nici o

activitate nu se poate obţine profit fără risc. De aceea orice societate comercială
încearcă să-şi maximizeze profitul prin gestionarea riscului specific domeniului său
de activitate şi prin evitarea sau transferarea riscului pe care aceasta nu doreste să-l
preia. Este evident că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât
programe cât şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt,
minimizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi a expunerii potenţiale a
băncii. Acest lucru rezultă din obiectivul principal al acestor politici, anume acela
de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar
obiectivul central al activităţii bancare îl costituie obţinerea unui profit cât mai mare
pentru acţionari.
Numai că nu întotdeauna aceste două obiective - general şi sectorial - se
află în concordanţă. S-ar putea ca, în anumite situaţii, costul implementării şi
exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscului să fie mai mare decât
expunerea potenţială la risc. Ceea ce nu înseamnă că aceste programe trebuie
selectate în funcţie de criterii de eficienţă. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii
să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. În acest caz trebuie
luată decizia întotdeauna având în vedere şi cheltuielile suplimentare necesare
pentru asigurarea unei protecţii corespunzătoare şi pierderile potenţiale mai mari.
Însă minimizarea riscurilor nu trebuie să se transforme într-un obiectiv în sine. De
altfel obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilităţii,
minimizarea expunerii la risc şi respectarea reglementărilor bancare în vigoare.
Importanţa gestiunii bancare nu se rezumă doar la minimizarea
cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la
risc are efecte pozitive şi asupra comportamentului salariaţilor care devin mai
riguroşi şi mai conştiincioşi în îndeplinirea sarcinilor de servici; nu este de neglijat

nici efectul psihologic de descurajare a unor activităţi frauduloase.Existenţa unor
programe adecvate pentru prevenirea şi controlul riscurilor bancare contribuie şi la
impunerea instituţiei în cadrul comunităţii bancare, nu de puţine ori existenţa unor
astfel de programe condiţionând admiterea sau participarea băncii respective la
asociaţii interbancare sau obţinerea de calificative superioare din partea autorităţilor
bancare.
În sfârşit, o gestiune eficace a riscurilor bancare îşi va pune amprenta şi
asupra imaginii publice a bancii. Clienţii doresc o bancă sigură, la fel şi acţionarii.
Soliditatea unei bănci îi atrage pe deponenţi în condiţiile în care depozitele nu sunt
asigurate în mod obligatoriu.
În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli
neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul
unui amortizoar de şoc. În acelaşi timp, consolidarea valorii acţiunilor bancare se
poate realiza doar printr-o comunicare reală cu pieţele financiare şi implementarea
unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile şi instituţiile
financiare trebuie să-şi îmbunătăţească înţelegerea şi practica gestiunii riscurilor
bancare pentru a-şi putea gestiona cu succes diferite game de produse. Dacă procesul
de gestiune a riscurilor bancare şi sistemul global da management sunt efective,
atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă
recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc paradicma de analiză şi
gestiune în vederea creşterii eficienţei, dacă adoptă măsuri precise de adoptare a
performanţei la risc şi, în fine, dacă vor crea mecanisme de raportare a performanţei
în funcţie de risc, pentru a se asigura că investitorii înţeleg impactul gestiunii
riscului asupra valorii firmei bancare.
2. GESTIUNEA RISCURILOR
Orice societate comercială încearcă să-şi maximizeze profitul prin

gestionarea riscului specific domeniului său de activitate şi prin evitarea sau
transferarea riscului.
2.1 CERINŢELE PRUDENŢIALE
Cerinţele prudenţiale în activitatea bancară în actuala criză economică sunt

de o importanţă majoră.
►Cerinţe cu privire la nivelul minim de solvabilitate
Una din primele cerinţe de prudenţă în activitatea bancară se referă la

dimensiunea angajării sale în afaceri care, pe de o parte, la înfiinţare, subliniază
mărimea aportului propriu anagajat în afacerile de banca, iar pe de altă parte, măsura
în care banca poate acoperi datoriile faţă de terţi în cazuri extreme de lichiditate sau
faliment.
În ceea ce priveşte aportul iniţial la autorizarea băncii, una din din
condiţiile esenţiale este obligatoriu deţinerea în condiţii de cont blocat a unei sume
minime de către fondatori, sume care vor deveni, după autorizare, capitalul social
vărsat.
Ulterior, în decursul activităţii, capitalul este considerat ca valoarea

patrimoniului net, calculată ca diferenţă între total active şi pasivele reprezentând
obligaţii evidenţiate în bilanţul contabil.
Fondurile proprii cuprind pe lângă capitalul propriu şi fondul de rezervă,
rezerva generală pentru riscul de credit şi fondul de dezvoltare.
►Cerinţe prundenţiale privind nivelul minim de

lichiditate
Normele bancare prevăd obligaţia băncilor de a-şi asigura un nivel minim

de lichiditate, determinât în funcţie de scadenţele creanţelor şi angajamentele băncii.
Normele generale de asigurare a lichidităţii sunt menite, în principiu, să asigure
acoperire, respectiv să se menţină în permanentă inegalitatea:
Active lichide / Pasive exigibile > 100%
Acest mod de calcul este utilizabil pentru orizontul de timp imediat: până la
o lună. Funcţie de natura angajamentelor bancare calculate, trebuie sa fie
diversificate pe segmente de durata specifice: 2 luni, 3 luni, sau chiar perioade mai
extinse.
În cadrul acestor calcule, exigibilităţile trebuie determinate gradual, funcţie
de situaţia generală a pieţei şi experienţele fiecărei bănci în parte. De pildă
depozitele la vedere trebuie considerate exigibile numai parţial, funcţie de
caracteristicile specifice. Construirea unor sisteme perfecţionate de previziune
privind evoluţia lichidităţii este vitală pentru bancă, fiind una din cheile rentabilitatii
sale.
►Cerinţe cu privire la diviziunea riscului
Expunerea la risc este limitată în majoritatea ţărilor în scopul de a înlătura

utilizarea unilaterală a resurselor băncii în favoarea catorva clienţi de talie mare şi
deci exploatarea monopolistă a potenţialului unei bănci.
În toată lumea existaă norme care prevăd evitarea expunerii la risc, scopul
reglementărilor fiind diviziunea riscurilor, parte integrantă a strategiei de prevenire a
riscurilor.
Prin diminuarea sau reglemntarea maximului creditului acordat unui
întreprinzător, scade riscul de contagiune şi se diminuează posibilitatea preluării de
către bancă de riscuri majore ce pot conduce la faliment.
În al doilea rând se normează expunerea maximă agregată care nu poate
depăşi de 8 ori fondurile proprii ale bancii. Expunerea maxima agregata vizeaza
debitori de talie mare.
Concentrarea prevederilor de prevenire a riscurilor pe clienţi de talie mare
are un rol important în dispersia riscurilor şi creşterea pe această bază a siguranţei de
funcţionare. Evitarea şi limitarea riscurilor mari imprimă un climat de igienă şi în
activitatea băncilor, îndepărtând abuzurile posibile prin concentrarea forţei
financiare şi efectele lor negative care afectează de fapt pe ceilalţi participanţi la
viaţa economică , de la deponenţi până la întreprinzătorii mici şi mijlocii, beneficiari
de credite bancare.
►Tratare diferenţială a creditelor şi constituirea

corespunzătoare a provizioanelor - cerinţa prudenţială
Normele bancare de bază impun "clasificarea creditelor acordate şi a

dobânzilor neîncasate aferente acestora şi constituirea provizioanelor specifice de
risc." Prin natura activităţii sale şi a intereselor sale, banca trebuie să fie selectivă în
raporturile cu clienţii, atât în perioada de contractare a creditelor, cât şi în perioada
de utilizare a lor.
Considerandu-se că selectarea le acordareă creditelor a asigurat din start o
premisă egală de risc tuturor categoriilor de credite acordate şi că au fost respectate
condiţiile minime de garantare şi de prudenţă, atitudinea selectivă trebuie să
continuie.
Băncile desfaşoară o activitate amplă de cunoaştere şi analiză a clientelei şi
implicit asupra evoluţiei creditelor respective.
2.2 IDENTIFICAREA ŞI ANALIZA RISCULUI
Unele riscuri sunt evidente pentru oricine, altele nu pot fi identificate,

indiferent de măsurile de precauţie luate, până la declanşarea lor şi provocarea de
pierderi în activităţile respective. În aceste condiţii se recomandă o maximă atenţie
pentru identificarea oricărui risc posibil, pentru a elimina la maxim riscurile
neidentificate.
Munca de identificare este astfel foarte importantă. Afacerile nefiind
statice, în anumite intervale de timp datele problemelor se schimbă, ceea ce poate
duce la apariţia de noi tipuri de riscuri.
Identificarea şi analiza riscului devine o doctrină absolut necesară odată cu
schimbările ce apar în activitatea băncii şi în riscurile rezultate.
Necesitatea unei astfel de analize a crescut şi prin schimbările intervenite în
serviciile şi produsele bancare. Orice nou produs sau serviciu presupune o nouă
procedură şi depistarea şi anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obţine
cele mai bune metode de tratare a acestora.
Analiza riscului este continuă, ea nu se încheie niciodată, este la fel de
continuă cum sunt şi schimbările intervenite în tranzacţiile bancare.
Corelat cu raportul de gestiune anual şi alte raportări contabile,
organigrama băncii poate da un mare ajutor în stabilirea departamentelor care pot fi
responsabile de expunerea la risc a acesteia şi, deci, care au sarcina de a face analiza
tipurilor de risc implicate si determinarea modului de tratare.
Analiza înregistrărilor financiare poate duce la descoperirea riscului după
apariţia sa, în timp ce comunicaţiile permanente şi deschise dintre compartimentele
băncii, care pot expune banca la riscuri, pot depista riscul chiar înainte ca acesta să
devină o realitate, acest fapt oferind posibilitatea controlării riscului din momentul
apariţiei sale. Se elimină astfel posibilitatea unei pierderi înregistrate între momentul
apariţiei unui risc şi momentul descoperirii acestuia prin analiza înregistrărilor
financiare şi contabile.
2.3 CONTROLUL ŞI ELIMINAREA RISCURILOR
Pe masura ce riscul este identificat se trece în a doua etapă, care constă în

eliminarea sau controlul riscului cât mai mult posibil.
De obicei, cel mai potrivit moment pentru declanşarea controlului riscului

este cel în care o acţiune se lansează şi deci în care, prin prevederi de contract, se
încearcă ca riscul sa fie stăpânit.
În plus, controlul riscului constituie o sarcină permanentă şi individuală ce
se exercită în interiorul fiecărei bănci, dar acesta se asigură şi de Banca Centrală şi
în primul şi în al doilea caz prin departamente specializate şi de supraveghere.
Departamentele implicate verifică:
• Dacă s-au constituit la timp şi în forma legală garanţiile;
• Dacă se respectă limitele contractului privind cuantumul şi durata
rambursării;
• Dacă apar incidente de plata atât în cazul plăţilor datorate altora de
propriul client, cât şi în cazul plăţilor curente către clienţi din partea altor
agenţi economici.
Cererile respinse de bănci pentru lipsa de acoperire sunt de regulă
raportate băncilor centrale.
Banca Centrală emite norme care reglementează expunerea la risc şi, prin
acestea, exercită controlul în băncile comerciale.
2.4 ASUMAREA RISCULUI
Deşi bancherii sunt familiarizaţi cu asumarea riscurilor în activitatea zilnică

de acordare a creditelor, sunt reticenţi în asumarea parţială sau totală a riscurilor
accidentale.
Atunci când vorbim de asumarea riscurilor, ne gândim la o asumare
conştientă. Nu trebuie scăpat din vedere însă că ne întâlnim şi cu asumarea
inconştientă a riscului, ceea ce înseamnă neluarea la cunoştinţă a riscului posibil.
2.5 TRANSFERUL RISCULUI
În practica unor bănci există sistemul de transferare a riscului prin sistemul

asigurărilor, polita de asigurare fiind considerată ca un mijloc de transferare a
riscului.
Mai sunt şi alte forme şi mijloace de transferare a riscului.
Divizarea şi transferul riscului se pot realiza şi prin constituirea de consorţii
între mai multe bănci.
Din punct de vedere al evitării concentrării riscului, cu cât banca are mai
mulţi debitori pentru aceeaşi creanţă, cu atât scade importanta insolvabilităţii unuia
dintre ei. Pe de alta parte, prin reglementări proprii sau ale Băncii Centrale,
concentrarea riscului este evitată şi prin limita impusa în acordarea de împrumuturi
unuia şi aceluiaşi debitor. Atunci când se vorbeşte de managementul riscului, acesta
trebuie înţeles pe plan mai larg ca o acţiune, iar pe plan mai strict ca persoane
responsabile cu supravegherea riscului.
Politica generală este definită în general în mediul bancar astfel:
• Banca trebuie protejată împotriva pierderilor care însumate în orice an
financiar i-ar afecta semnificativ activele sau veniturile;
• Costul total al riscurilor trebuie menţinut la nivel minim.
CONCLUZII
În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli

neprevăzute gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul
unui amortizoar de şoc.
Lucrarea de faţă doreşte să demonstreze importanţa deosebită pe care
reglementarea şi supravegherea pe baze prudenţiale a principalelor componente ale
sistemului bancar o prezintă pentru asigurarea sănătăţii economico-financiare a unei
ţări.
Scopul de bază al oricărei reglementări prudenţiale constă în asigurarea
protecţiei clienţilor, acţionarilor şi creditorilor unei bănci prin definirea unui nivel
suficient al capitalizării bancare.
Întrucât manifestările posibile ale riscurilor operaţionale sunt foarte diverse,
posibilitatea reală de a stabili un control asupra lor constă în divizarea fiecărui
proces al băncii în operaţiuni - părţi componente, elaborarea unei hărţi tehnologice a
circulaţiei documentelor, identificarea şi estimarea surselor de risc şi a manifestărilor
posibile a riscului pentru fiecare operaţiune.
BIBLIOGRAFIE
1. http://facultate.regielive.ro/referate/economie_bănci_burse_fizica/riscul_valutar_
noţiuni_şi_exemple-104773.htm
2. http://www.e-referate.ro/
3. Lăzărescu I. şi Sorin Adrian, Politici şi tehnici bancare, Editura ASE, Bucureşti,
2004
4. Constantinescu L., Managementul performant al Băncilor Cooperatiste într- o
economie modernă, Editura Lux Libris, Braşov, 2008
5. Constantinescu L., Instituţii de credit şi operaţiuni desfăţurate de acestea în
România, Editura Lux Libris, Braşov, 2009
6. Constantinescu L., Management bancar, Editura Lux Libris, Braşov, 2010
INTEGRAREA MANAGEMENTULUI RISCULUI

ŞI MANAGEMENTULUI CRIZEI
ÎN PLANUL DE AFACERI
Autor: Marinela Cătălina COTAIE, FBC, Anul III, ZI

Rezumat: Lucrarea abordează problemele legate de elaborarea planului

de afaceri în condiţii de criză. În acest scop este analizată integrarea tehnicilor de
managementul riscului şi managementul crizei în structura planului de afaceri.
Cuvinte cheie: plan de afaceri, managementul riscului, managementul

crizei, pregătire pentru incident şi managementul continuităţii operaţionale (PIMCO)
1. PLANUL DE AFACERI
Planul de afaceri este documentul construit pentru a determina drumul de

parcurs al unei întreprinderi într-o anumită perioadă de timp. El defineşte metoda de
derulare a unei activităţi specifice pe parcursul unei perioade viitoare determinate.
Utilitatea planului de afaceri este atât internă (ca instrument de lucru al
managerilor) cât ăi externă (pentru obţinerea unei finanţări, sau pentru a realiza un
parteneriat strategic cu o altă firmă etc.).
Structura unui plan de afaceri nu este standardizată. Fiecare firmă are
propriile ei nevoi de planificare. Totuşi băncile sau instituţiile de stat care oferă
creditare, uneori prezintă modele proprii ale planurilor de afaceri, mai mult sau mai
puţin relevante din punctul de vedere al unei planificări riguroase.
Planul de afaceri trebuie să trateze următoarele domenii:
1. Sumarul executiv;
2. Descrierea afacerii;
3. Planificarea de marketing;
4. Planificarea producţiei şi operaţiunilor;
5. Planificarea resurselor umane;
6. Planificarea financiar-contabilă;
7. Implementarea planului de afaceri;
8 Anexe.
2. MANAGEMENTUL RISCULUI
2.1 Cerinţe generale
Organizaţiile de toate tipurile şi dimensiunile trebuie să facă faţă la o serie

de riscuri care pot afecta realizarea obiectivelor lor. Aceste obiective pot să se refere
la o mare varietate de activităţi ale organizaţiei, începând cu obiectivele strategice şi
până la activităţile operaţionale, la procese şi la proiecte, fiind reflectate în
componente de management de strategice, operaţionale, financiare şi reputaţionale.
Managementul riscului ajută procesul de luare a deciziilor, ţinând cont de
incertitudine şi efectul său asupra realizării obiectivelor şi de evaluare a pentru orice
acţiuni necesare. Procesul de managementul riscului implică aplicarea sistematică a
metodelor pentru:
• comunicare şi consultare pe tot parcursul procesului;
• stabilirea contextului riscului;
• identificarea, analiza, evaluarea şi tratarea riscurilor asociate cu orice
activitate, proces, funcţie, proiect, produs, serviciu sau activ economic sau
financiar;
• monitorizarea şi analizarea riscurilor;
• înregistrarea şi raportarea rezultatelor în mod corespunzător.
Managementul riscului poate fi aplicat la întreaga organizaţie, în mai multe
domenii şi niveluri, în orice moment, precum şi la funcţiile şi activităţile specifice
ale organizaţiei.
Problematica riscului la nivelul sistemului de management al organizaţiei a
început să fie o preocupare majoră a Organizaţiei Internaţionale de Standardizare
(ISO), mai ales după anii 2000. Începând cu standardul de vocabular (Ghidul
ISO/IEC 73 din 2002, actualizat în 2008) şi continuând cu familia de standarde ISO
31000, promovată în 2008, se poate observa focalizarea pe dezvoltarea unui sistem
de management al riscului la nivelul fiecărei organizaţii.
2.2 Principiile managementului riscului
Pentru a fi cât mai eficace, Sistemul de Management al Riscului (SMR)

din cadrul unei organizaţii trebuie să adere şi să aplice principiile următoare
[ISO/DIS 31000:2008]:
1) Managementul riscului creează valoare.
Managementul riscului contribuie la demonstrarea realizării şi îmbunătăţirii
obiectivelor organizaţiei, în domenii cum ar fi cele ale sănătăţii umane şi siguranţei,
ale conformităţii juridice şi de reglementare, de acceptare publică, de protecţie a
mediului, al performanţei financiare, al calităţii produselor, al eficienţei în
operaţiuni, de guvernare corporativă şi de reputaţie.
2) Managementul riscului este o parte integrantă a proceselor
organizaţionale.
Managementul riscului este parte a responsabilităţilor de management şi o
parte integrantă a proceselor organizatorice normale, precum şi a tuturor proceselor
de management al schimbărilor. Managementul riscului nu este o activitate separată
de principalele activităţi şi procese ale organizaţiei.
3) Managementul riscului este parte din procesul de luare a

deciziilor.
Managementul riscului ajută de factorii de decizie să adopte decizii în
cunoştinţă de cauză. Managementul riscului poate ajuta la prioritizarea acţiunilor şi
la distincţia între diferite alternative de acţiune. În ultimă instanţă, managementul
riscului poate ajuta cu deciziile dacă un risc este inacceptabil sau dacă tratamentul
riscului va fi adecvat şi eficient.
4) Managementul riscului se referă în mod explicit la incertitudine.
Managementul riscului se ocupă cu acele aspecte legate de procesul de
luare a deciziilor care sunt incerte, cu natura acestei incertitudini, şi cum poate fi
aceasta abordată.
5) Managementul riscului este sistematic, structurat şi realizat la
timp.
O abordare sistematică, în timp şi structurată a managementului riscului
contribuie obţinerea de rezultate eficiente şi consistente, comparabile şi fiabile.
6) Managementul riscului se bazează pe cele mai bune informaţii
disponibile.
Intrările în cadrul procesului de managementul riscului se bazează pe surse
de informaţii, cum ar fi cele de experienţă, de feedback, de observare, de previziune
şi de apreciere ale experţilor. Cu toate acestea, factorii de decizie ar trebui să fie
informaţi şi ar trebui să ia în considerare orice limitări de date sau de modelare
utilizate sau de posibilitatea unor opinii divergente între experţi.
7) Managementul riscului este adaptat organizaţiei.
Managementul riscului este adaptat contextului de organizare internă şi
externă, cât şi profilului de risc al fiecărei organizaţii.
8) Managementul riscului ia în considerare factorii umani şi
culturali.
Managementul riscului la nivelul organizaţiei trebuie să recunoască
percepţiile, capacităţile şi intenţiile persoanelor din exteriorul sau interiorul
organizaţiei, care pot facilita sau împiedica realizarea obiectivelor acesteia.
9) Managementul riscului este transparent şi cuprinzător.
Implicarea adecvată şi la timp a părţilor interesate, în special, şi factorii de
decizie de la toate nivelurile organizaţiei, asigură faptul că managementul riscului
rămâne relevant şi actualizat. Implicarea permite, de asemenea, ca părţile interesate
să fie corect reprezentate şi de a avea punctele lor de vedere luate în considerare la
stabilirea criteriilor de risc.
10) Managementul riscului este dinamic, iterativ şi răspunde la
schimbări.
La nivelul organizaţiei apar evenimente interne şi externe, se schimbă
contextul şi cunoştinţele, au loc monitorizarea şi revizuirea unor activităţi, apar noi
riscuri emergente, unele se schimbă, iar altele dispar. În consecinţă, organizaţia
trebuie să se asigure că managementul riscului sesizează în mod continuu riscurile
şi răspunde schimbărilor acestora.
11) Managementul riscului facilitează îmbunătăţirea şi consolidarea
continuă a organizaţiei.
Organizaţia trebuie să elaboreze şi să pună în aplicare strategii de
îmbunătăţire a managementului riscului la un nivel de maturitate din ce în ce mai

evoluat.
2.3 Procesul de management al riscului la nivelul organizaţiei
Procesul de managementul riscului la nivelul organizaţiei este alcătuit din

şapte componente relaţionate, care sunt integrate în managementul general al
organizaţiei. Aceste componente, reprezentate în conexiunea lor în Figura 1, sunt
următoarele:
• Stabilirea obiectivelor: Managementul riscului la nivelul organizaţiei
trebuie să se asigure că există un proces care stabileşte obiectivele
organizaţiei şi că obiectivele sunt în concordanţă cu misiunea, dar şi
cu cantitatea de riscuri pe care organizaţia poate să o accepte;
• Identificarea riscului: Riscurile potenţiale care pot avea impact
asupra organizaţiei trebuie identificate. Aceasta presupune
identificarea factorilor interni şi externi, cât şi măsura în care aceştia
pot afecta îndeplinirea implementarea strategiei şi realizarea
obiectivelor.
• Evaluarea riscului: Riscurile identificate sunt analizate în scopul
determinării modului în care vor fi gestionate. Riscurile trebuie
asociate cu obiectivele care pot fi afectate. Evaluarea riscului va ţine
cont atât de probabilitatea de apariţie, cât şi de impact. Fiecărui
eveniment potenţial i se vor asocia rezultate posibile de care se va ţine
cont în managementul riscului.
• Răspunsul la risc: Managementul trebuie să selecteze şi să aplice un
set de acţiuni pentru a alinia riscurile identificate cu strategia şi
obiectivele organizaţiei. Personalul responsabil va identifica şi evalua
posibilele răspunsuri la risc, respectiv evitarea, acceptarea, reducerea
sau distribuirea riscului.
• Controlul activităţilor: Activităţile de control al riscului sunt
fundamentate pe politicile şi procedurile stabilite şi orientate spre un
management prin care să se asigure că acţiunile referitoare la riscuri
sunt eficace.
• Comunicare şi consultare: Informaţia relevantă este identificată,
culeasă şi comunicată, astfel încât oamenii să-şi aducă la îndeplinire
responsabilităţile cu privire la managementul riscului. Informarea şi
comunicarea trebuie să se realizeze la toate nivelurile ierarhice ale
organizaţiei, în scopul identificării şi evaluării răspunsului la risc.
• Monitorizare şi revizuire: Întregul proces de management al riscului
trebuie monitorizat şi trebuie aplicate modificările atunci când este
necesar. Sistemul poate astfel să reacţioneze în mod dinamic la toate
evenimentele şi la toate modificările apărute.
Procesul de management al riscului la nivelul organizaţiei, ale cărei

componente le-am enumerat anterior, descrie secvenţialitatea abordării
managementului riscului, astfel încât să existe o viziune unitară la nivelul
organizaţiei, integrată cu celelalte politici de management şi de securitate ale
acesteia.
STABILIREA
OBIECTIVELOR
COMUNICARE ŞI CONSULTARE
MONITORIZARE ŞI REVIZUIRE
IDENTIFICAREA
RISCULUI
ANALIZA
RISCULUI
EVALUAREA
RISCULUI
TRATAMENTUL
RISCULUI
Figura 1 – Procesul de management al riscului

la nivelul organizaţiei
Sursa: ISO/DIS 31000:2008
3. MANAGEMENTUL CRIZEI
3.1 Cerinţe generale
Managementul crizei este procesul de răspuns la un eveniment care ar

putea să ameninţe operaţiile, personalul, clienţii, reputaţia sau statutul legal şi
financiar al organizaţiei. Scopul managementului crizei este minimizarea pierderilor.
Standardul internaţional ISO/DIS 22399:2008 – „Securitatea societară –
Ghid pentru pregătirea în caz de incidente şi managementul continuităţii
operaţionale” conţine liniile directoare pentru dezvoltarea şi implementarea unui
sistem de management al continuităţii afacerii.
Criza, aşa cum este definită în standardul menţionat, reprezintă orice
incident, având cauze naturale sau fiind provocat de om, care necesită acţiuni
urgente pentru protejarea vieţii, proprietăţii sau a mediului. Deşi criza nu este de
obicei predictibilă, ea nu constituie un eveniment neaşteptat sau neanticipat. În
abordările crizei, există trei elemente comune:
• criza este o ameninţare pentru organizaţie;
• criza are un element de surpriză;
• criza implică un timp scurt pentru decizie.
Managementul crizei este asimilat, în mod uzual, cu managementul
incidentelor şi asigurarea continuităţii afacerii, materializată prin continuitatea
operaţională, prin care se asigură continuarea activităţii organizaţiei la uni nivel
prestabilit.
3.2 Pregătirea pentru incidente şi managementul continuităţii afacerii
Standardul ISO/DIS 22399:2008 reprezintă un instrument care să permită

organizaţiilor considerarea factorilor şi a paşilor necesari pentru pregătirea faţă de
incidentele cu cauze neintenţionate, intenţionate sau naturale (întreruperi, urgenţe,
crize sau dezastre), astfel încât să gestioneze situaţia de criză şi să „supravieţuiască”
din puncte de vedere fizic şi economic.
Organizaţia trebuie să se pregătească în mod proactiv pentru apariţia unor
incidente şi întreruperi, pentru a evita suspendarea operaţiilor sale critice. Dacă
activităţile operaţionale sunt întrerupte, este necesară reluarea lor cât mai rapidă de
către cei responsabili cu situaţiile de criză.
În acest scop, standardul menţionat propune conceptul de Pregătire pentru
Incident şi Managementul Continuităţii Operaţionale (PIMCO). Conceptul
PIMCO reprezintă setul de activităţi şi practici sistematice şi coordonate prin care
organizaţia asigură managementul optim al riscurilor, precum şi ameninţările şi
impactul potenţiale asociate acestor riscuri. Conceptul PIMCO, reprezentat
schematic în Figura 2, are două faze de aplicare, înainte şi după incidentul care a
generat situaţia de criză, astfel:
• Pregătire şi prevenire, înainte de producerea incidentului şi întreruperea
activităţii;
• Răspunsul de urgenţă la situaţia de criză provocată după apariţia şi
producerea incidentului;
• Continuitatea activităţilor operaţionale ale organizaţiei;
• Recuperarea după situaţia de criză.
Rolul PIMCO constă în: (1) reducerea impactului incidentului şi (2) scurtarea
perioadei de întrerupere a activităţilor operaţionale, prin reluarea lor la un nivel
operaţional acceptabil.
Nivel
operaţional Recuperare
Continuitate
Răspuns de urgenţă
Pregătire/
Prevenire
100%
Incident
1 2
Scurtarea
perioadei
Reducerea de întrerupere
impactului
incidentului
0%
1 – după introducerea 2 – înainte de introducerea
PIMCO PIMCO
Figura 2 – Conceptul PIMCO
Sursa: ISO/DIS 22399:2008

4. INTEGRAREA MANAGEMENTULUI RISCULUI ŞI

MANAGEMENTULUI CRIZEI ÎN PLANUL DE AFACERI
Pentru integrarea managementului riscului şi managementului crizei în

planul de afaceri, propunem integrarea în planul de afaceri a unui capitol distinct,
pentru managementul riscului, care să detalieze toate aspectele referitoare la
riscurile care ar putea să ameninţe viitoarea afacere.
Secţiunea pentru managementul riscului din planul de afaceri trebuie să
aibă următoarea structură:
1. Categoriile de risc, clasificate în:
Cerinţe
Beneficii
Planificare
Buget
Livrări
Domeniu
Probleme
Furnizori
Acceptare
Comunicare
Resurse
Alte categorii
2. Cuantificarea riscului
Probabilitatea de apariţie a riscului, cu scorul din tabelul următor:
Nivel Scor Descriere
probabilitate
Foarte 1 Probabilitate foarte scăzută de apariţie; este totuşi necesară
scăzută monitorizarea riscului dacă anumite circumstanţe pot să
conducă la un risc cu o anumită probabilitate de apariţie, pe
durata proiectului
Scăzută 2 Probabilitate scăzută de apariţie, pe baza informaţiilor curente
disponibile, iar circumstanţele de declanşare a riscului au, de
asemenea, o probabilitate scăzută de manifestare.
Medie 3 Probabilitate medie de apariţie, riscul fiind probabil să apară
Mare 4 Probabilitate mare de apariţie, pe baza circumstanţelor
proiectului
Foarte mare 5 Probabilitate foarte mare de apariţie, iar circumstanţele de
apariţie a riscului sunt foarte probabil să se manifeste
Impactul riscului, al cărui scor este dat în tabelul următor:

Nivel Scor Descriere
impact
Foarte 1 Impact nesemnificativ asupra proiectului. Nu este posibilă
scăzut cuantificarea impactului, acesta fiind foarte scăzut.
Scăzut 2 Impact minor asupra proiectului, cum ar fi abateri mai mici de 5%
de la domeniul, programul sau bugetul proiectului
Moderat 4 Impact măsurabil asupra proiectului, cum ar fi abateri de 5 – 10 %
de la domeniul, programul sau bugetul proiectului
Mare 8 Impact semnificativ asupra proiectului, cum ar fi abateri de 10 –
25 % de la domeniul, programul sau bugetul proiectului
Foarte 16 Impact major (catastrofic) asupra proiectului, cum ar fi abateri mai
mare mari de 25 % de la domeniul, programul sau bugetul proiectului
Prioritatea
Scorul de prioritate se stabileşte în funcţie de scorul probabilităţii de

apariţie şi scorul de impact al riscului, cu relaţia :
Scor prioritate = Scor probabilitate x Scor impact
Matricea de risc, care conţine scorurile de prioritate, este dată în

continuare:
Probabilitate Impact
Foarte
Scăzut Moderat Mare Foarte mare
Nivel Scor scăzut
1 2 4 8 16
Foarte
1 1 2 4 8 16
scăzută
Scăzută 2 2 4 8 16 32
Medie 3 3 6 12 24 48
Mare 4 4 8 16 32 64
Foarte mare 5 5 10 20 40 80
Tabelul următor cuprinde scorul de prioritate, clasificarea priorităţii şi

culoarea alocată fiecărei clase de prioritate a riscului:
Scorul de prioritate Clasificarea priorităţii riscului Culoarea riscului

1–5 Risc foarte scăzut Albastru
6 – 10 Risc scăzut Verde
12 – 20 Risc moderat Galben
24 – 40 Risc mare Portocaliu
48 – 80 Risc foarte mare Roşu
3. Planul de management al riscului, conţine acţiunile care sunt aplicate

pentru evitarea, transferul sau atenuarea riscurilor, pe baza priorităţilor
stabilite.
Pentru fiecare risc identificat, în Planul de management al riscului sunt
specificate:
Scorul de probabilitate;
Scorul de impact;
Scorul de prioritate
Acţiunile preventive, aplicate pentru a reduce probabilitatea de apariţie a
riscului;
Acţiunile de contingenţă, aplicate pentru a reduce impactul riscurilor
apărute;
Datele de realizare şi resursele alocate pentru fiecare tip de acţiune.
5. CONCLUZII
Criza economică şi financiară mondială declanşată în anul 2008 pune în

mod acut problema abordării evenimentelor critice într-o manieră sistematică, fermă
şi imediată de către toate organizaţiile, indiferent de mărimea lor. Managementul
crizei trebuie integrat în managementul riscului. Criza are o componentă de timp, pe
când managementul riscului are un caracter de continuitate.
Aceste cerinţe referitoare la riscuri şi la criză, trebuie avute în vedere şi la
elaborarea planului de afaceri. Pentru integrarea managementului riscului şi
managementului crizei în planul de afaceri, este necesară completarea şi integrarea
în planul de afaceri a unui capitol distinct, pentru managementul riscului, care să
detalieze toate aspectele referitoare la riscurile care ar putea să ameninţe viitoarea
afacere.
BIBLIOGRAFIE
1. Bârsan-Pipu, N. - Managementul riscului şi managementul crizei. Sesiunea

ştiinţifică a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 2009
2. ISO/DIS 31000:2008 – Risk management – Principles and guidelines on
implementation.
3. ISO/DIS 22399:2008 – Societal security – Guideline for incident preparedness
and operational continuity management
4. www.manager.ro/articole/cum-sa-dezvolti-un-plan-de-afaceri
INSTRUMENTE BANCARE MONDERNE.

UTILIZAREA e-BANKING-ului ÎN ROMÂNIA
Autor: Andreea CROITORU, FBC, Anul III, ZI

Abstract: This paper presents the importance of using modern banking

instruments in Romania, namely the phenomenon of e-banking. With extensive
business development on the Internet, and on behalf of the trend while the allocation
of smaller banking financial institutions have created specific tools to exploit
it. Thus came to occur primarily access services that make customer satisfaction of
their preferences.
Key words: e-banking, internet banking, mobile banking
1. INTRODUCERE
eBanking este un serviciu online modern pus la dispoziţia clienţilor de către

instituţiile bancare din România. Acest serviciu cuprinde Internet Banking, Mobile
Banking sau Home Banking.
eBanking este soluţia practică şi viabilă oferită clienţilor de către bănci,
necesitând un calculator şi o conexiune la internet stabilă, fără a conta unde se află
utilizatorul.
Utilizatorul este încurajat de către bănci să apeleze la Internet Banking prin
perceperea de comisioane mai mici pentru operaţiile efectuate online faţă de cele
desfăşurate direct la ghişeu sau telefonic.
Internet Banking, Mobile Banking sau Home Banking sunt instrumente
bancare moderne, destinate clienţilor băncilor, persoane fizice sau juridice, pentru
plata facturilor, efectuare de viramente, transferurile de bani dintr-un cont în altul şi
aşa mai departe
Internet Banking este instrumentul de plată cu acces la distanţă care se
bazează pe tehnologia Internet (world wide web) şi pe sistemele informatice ale
emitentului.
Mobile-banking este instrumentul de plată cu acces la distanţă care
presupune utilizarea unui echipament mobil (telefon, PDA - Personal Digital
Assistant, etc.) şi a unor servicii oferite de către operatorii de telecomunicaţii.
Phone-banking este instrumentul cu acces la distanţă care presupune

utilizarea unui telefon fix şi a unor servicii oferite de către operatorii de
telecomunicaţii.
Home-banking este instrumentul de plată cu acces la distanţă care se
bazează pe o aplicaţie software a emitentului, instalată la sediul deţinătorului, pe o
staţie de lucru individuală sau în reţea.
2. INTERNET BANKING
Internet Banking este un

serviciu oferit de către bănci clienţilor,
serviciu prin care sunt facilitate
operaţiuni bancare online, de la
distanţă. Sunt necesare doar un
calculator, indiferent de localizarea
acestuia şi o conexiune internet.
Accesul la acest serviciu este asigurat în
tot timpul anului, 24 de ore pe zi, 7 zile
pe săptămână.
În afara de disponibilitatea
ridicată, acest serviciu oferă şi avantajul simplităţii. În general, navigarea pe site-
urile dedicate Internet Banking-ului este simplă şi intuitivă, majoritatea interfeţelor
acestui produs fiind „user friendly”.
Principalul avantaj pe care ţi-l oferă serviciul Internet Banking este
mobilitatea. Practic, te poţi loga la contul tău de Internet Banking direct din browser
de la orice computer cu conexiune la Internet, fără să mai fie nevoie de instalarea
unor programe suplimentare.
Mai mult, pentru a încuraja folosirea acestui instrument modern de plată,
băncile percep comisioane mai mici pentru operaţiile online decât pentru cele
realizate la ghişeu sau prin telefon.
Pe lângă administrarea contului/conturilor curente, a conturilor descoperite,
a depozitelor bancare şi a cardurilor de debit/credit, serviciile de Internet Banking îţi
dau posibilitatea de a face plăţi, de a stabili data ordinelor de plată şi de a vizualiza
istoricul tranzacţiilor.
Internet Banking-ul este utilizat cel mai frecvent pentru plata facturilor,
cum sunt cele la telefonie mobilă şi fixă, televiziune prin cablu, internet sau gaze.
Pentru ca o bancă să poată să pună la dispoziţia clienţilor serviciul de
Internet Banking trebuie să obţină un aviz emis de către Ministerul Comunicaţiilor şi
Tehnologiei Informaţiei (MCTI).
Unii clienţi privesc cu scepticism serviciile de Internet Banking, asta şi
pentru că sunt bombardaţi cu mesaje spam1 care conţin link-uri către site-uri de
phishing2.
1
reprezintă acel mesaj care este transmis la un număr mare de persoane şi unul sau mai mulţi dintre
aceştia nu l-a cerut în mod explicit.
2
reprezintă o infracţiune informatică, o înşelăciune, constând în trimiterea de mesaje electronice ce par
veridice, utilizându-se de elementele identificatoare ale unei instituţii sau persoane reale, prin care
informaţii personale importante, precum parole sau de tip financiar în cele mai multe cazuri, sunt
colectate de la utilizatorii de Internet cu scopul de a sustrage bani sau a întreprinde anumite acţiuni în
numele acestora.
Pentru ca actualii şi viitorii clienţi să nu se mai îndoiască de securitatea

serviciului Internet Banking, băncile au crescut siguranţa tranzacţiilor online prin
implementare paginilor web securizate SSL şi criptate pe 128 biţi, a tastaturilor
virtuale, iar unele bănci au introdus şi dispozitivele Digipass, ce generează un
cod unic necesar autentificării utilizatorului.
Prin intermediul acestui serviciu se poate efectua operaţiuni bancare de
oriunde şi la orice oră din zi. Simplu, comod, sigur şi rapid!
3. PRODUS MODERN LA RAIFFEISEN BANK: RAIFFEISEN

ONLINE
Noua metoda de autentificare si autorizare

Card readerul (cititorul de card) este un nou dispozitiv dezvoltat pentru a
garanta siguranţa maximă a operaţiunilor bancare pe internet banking. Cu ajutorul
lui şi a cardului Raiffeisen Online se pot genera parole unice pentru autentificarea în
aplicaţia de Internet Banking şi pentru autorizarea tranzacţiilor.
Card reader (cititor de card)
Card Raiffeisen Online

Caracteristicile serviciului Raiffeisen Online

9 Acces 24/7 online, securizat, la conturile tale oriunde în lume!
9 Securitate maximă pentru operaţiunile tale bancare prin introducerea
metodei de autentificare/autorizare tranzacţii cu ajutorul card reader-ului şi
a Smart Cardului.
9 Poţi consulta soldurile conturilor şi istoricul tranzacţiilor tale. Toate
tranzacţiile tale se realizează în timp real şi soldurile conturilor sunt
permanent actualizate.
9 Ordoni plăţi intra sau interbancare în lei (ţi/sau programezi ca acestea să se
efectueze automat în viitor) către conturile proprii sau ale altor titulari.
9 Poţi ordona plăţi către trezoreria statului.
9 Plăteşti facturi către furnizorii de utilităţi agreaţi de bancă şi, mai mult, poţi
împuternici banca să ţi le plătească automat.
9 Predefineşti beneficiari pentru plăţi intra şi interbancare.
9 Poti constitui şi lichida depozite.
9 Efectuezi schimburi valutare între conturile proprii, precum şi "cross
currency" între valute.
9 Faci transferuri între conturile proprii.
9 Iţi poţi alege şi defini codul de utilizator, precum şi parola de acces la
Raiffeisen Online.
9 Poţi alege pseudonime pentru conturile proprii pentru a le putea identifica
mai uşor.
9 Vizualizezi întregul istoric al activităţii tale online (maximum 6 luni). De
asemenea, poţi salva pe propriul computer istoricul de tranzacţii.
Cerinţe tehnice:
9 Calculator tip PC
9 Acces Internet
9 Sistem de operare Windows 9x sau NT sau 2000 sau XP
9 Browser de Internet Microsoft Internet Explorer 5.5 cu SP2 / Internet
Explorer 6.0 cu SP1
9 Nivel de securitate selectat SSL3.0 si SSL2.0
9 Rezoluţie recomandată a ecranului : 1024 Χ 768 cu minimum 16 bit
calitatea culorii
9 Dimensiune font: Small
Avantajele serviciului Raiffeisen Online

9 Economie de timp: nu mai este nevoie să te deplasezi la banca.
9 Disponibilitate: serviciul este disponibil indiferent de zi sau oră, prin
intermediul oricărui computer ce îndeplineşte condiţiile tehnice şi este
conectat la Internet.
9 Beneficiezi de costuri minime: comisioanele sunt cu până la 50% mai mici
decât la ghişeele băncii.
9 Control: ai în permanenţă acces la informaţii despre soldul conturilor tale
şi beneficiezi de asistenţă acordată non-stop.
9 Securitate: Raiffeisen Online foloseste o tehnologie de ultimă generaţie,
utilizând un sistem de criptare SSL la 128 biţi, garantând, prin utilizarea de
parole unice pentru accesarea aplicaţiei şi autorizarea de tranzacţii,
securitate optimă pentru operaţiunile tale bancare.
În prezent, costul unui abonament lunar pentru serviciul Raiffeisen Online

este de 4 lei. Comisioanele sunt cu până la 50% mai mici faţă de cele percepute la
ghişeu.
Raiffeisen nu percepe comision pentru transferurile intrabancare în valută,
iar pentru cele în lei comisionul este de 1 leu.
Comisionul este de 3,1 lei pentru plăţile interbancare în lei, indiferent de
sumă. Pentru plăţile în valută, comisionul este de minimum 10 euro şi maximum
500 euro sau 0,1%.
4. CONCLUZII
Datorită tuturor avantajelor oferite de aceste instrumente bancare moderne,

băncile au început să piardă uşor legătura cu clienţii. Însă, acestea prezintă utilitatea
reducerii timpului acordat de clienţi efectuării diferitelor categorii de transferuri şi
plăţi; mai mult, aceste instrumente îi acordă pe de altă parte, o siguranţă a
operaţiunilor efectuate din prisma confidenţialităţii operării.
Astfel de instrumente sunt folosite intens în ţări dezvoltate precum Statele
Unite ale Americii, Japonia, Marea Britanie, Germania, Austria, Elveţia şi nu numai.
Dacă piaţa bancară românească se află într-un stadiu incipient al utilizării
acestor tipuri de instrumente, domeniul prezintă o atracţie a viitorului.
BIBLIOGRAFIE
1. Constantinescu L., Instituţii de credit şi operaţiuni desfăşurate de acestea în

România, Editura LuxLibris, 2009
2. Constantinescu L., Management bancar, Editura LuxLibris, 2009
3. Dardac N., Barbu T., Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2006.
4. www.ebanker.ro
5. www.raiffeisenonline.ro
FMI, ROMÂNIA ŞI ACTUALA CRIZĂ

Abstract: The International Monetary Fund (IMF) is the international

organization that oversees the global financial system by following the
macroeconomic policies of its member countries, in particular those with an impact
on exchange rate and the balance of payments. It is an organization formed with a
stated objective of stabilizing international exchange rates and facilitating
development It also offers highly leveraged loans, mainly to poorer countries. IMF
secures financial stability, facilitates international trade, promotes high employment
and sustainable economic growth, and reduces poverty around the world.
Key words: IMF, financial crisis, Romania, BNR, global economy,

budgetary deficit.
1. DESPRE FMI
Fondul Monetar Internaţional exercită un interes constant în lumea

economiei, a finanţelor şi a dezvoltării. Universitarii studiază rolul său în istoria
sistemului monetar internaţional. Guvernele se interesează de contribuţia la marile
probleme monetariste şi financiare internaţionale ale momentului. Presa urmareşte
deciziile pe care le ia şi observaţiile pe care le formulează referitor la ţările
puternice. În sfârşit, conducătorii ţărilor în curs de dezvoltare examinează ajutorul
financiar pe care îl pot primi, precum şi politica propusă.
Fondarea FMI-ului la Bretton Woods
“Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci
supranaţionale care să aibă cu băncile centrale naţionale relaţii asemănătoare celor
care există între fiecare bancă centrală şi băncile sale subordonate.”1
FMI-ul este fondat în iulie 1944, la sfârşitul unei conferinţe monetare
organizate în mica localitate Bretton Woods. Conferinţa se încheie prin redactarea
proiectului de statut al FMI-ului, care va deveni text de referinţă pentru funcţionarea
sistemului monetar internaţional. Marile orientari date de Fondului Monetar la
sfârşitul acestei conferinţe, in linii mari, sunt şi astăzi valabile. Este, deci, util pentru
a înţelege misiunile FMI-ului să întelegem scopul pentru care a fost creat.
1
John Maynard Keynes, “Traite sur la monnaie”
Sistemul de la Bretton Woods continuă să trezească şi astăzi interesul

economiştilor, care se întreabă ce factori i-au permis să menţina un regim de
schimburi fixe timp de 25 de ani, între 1945 şi 1970. Ei cauta factorii care au
garantat aceasta stabilitate: e oare actiunea FMI-ului? Putera economica a SUA?
Absenţa crizelor exogene? Controalele administrative asupra mişcărilor de capital?
Astfel, naşterea regimului de la Bretton Woods inaugurează reîntoarcerea la
cooperarea între naţiuni, la restabilirea liberului schimb, la stabilirea monedelor şi la
faza de expansiune fără precedent a economiei mondiale, fapte care vor permite
regimurilor de la Bretton Woods să rămână în canale ca unul din sistemele cele mai
stabile care au existat vreodată.
În cursul perioadei de existenţă a acestui regim, fondul joaca 3 roluri
succesive: incită, mai întâi, statele membre să adopte parităţi fixe şi să facă, după
război, în aşa fel ca monedele să fie liber convertibile; încurajează apoi ajustarea
economică în ţările industrializate, mai ales în cele europene; în sfârşit încearcă fără
succes, să salveze sistemul de marile dificultăţi pe care le traversează la sfărşitul
anilor ’60 creând drepturi speciale de tragere.
Cronologia celor mai importante evenimente
În 1944 45 de ţări, reunite la Bretton Woods au căzut de acord asupra
proiectelor de statut al FMI-ului si al Băncii Mondiale. În 1945 statutul FMI este
adoptat de către o majoritate a statelor membre. În 1946 are loc prima adunare a
fondului. Guvernatorii stabilesc sediul FMI la Washington. Camille Gutt este ales
director general. Sunt stabilite parităţile de schimb iniţiale pentru 32 de ţări. În 1947
FMI-ul îşi începe operaţiunile financiare printr-un credit acordat Franţei. În 1967 cu
ocazia adunării anuale de la Rio de Janiro sunt adoptate marile principii ale DST. Se
devalorizează lira sterlină, se aproba un acord de confirmare de 1,4 miliarde dolari
Regatului Unit. În 1995, FMI-ul acordă Mexicului un credit ”stand-by” de 12.1
miliarde dolari, cel mai important din istoria sa. Un credit stand-by de 6,8 miliarde
este acordat Rusiei. În1996, FMI-ul acordă Rusiei un credit de 10,2 miliarde dolari
în cadrul unei facilităţi extinse pe trei ani. G 10 reunit la Paris, propune dublarea
resurselor disponibile pentru FMI în cadrul acordurilor generale de împrumut.
2. RELAŢIA ROMÂNIEI CU FMI
Colaborarea României cu FMI a avut un rol important în implementarea

unor programe de reformă economică menite să asigure liberalizarea economiei,
reducerea inflaţiei, scăderea şomajului prin creşterea investiţiilor, creşterea
producţiei, atragerea investiţiilor străine prin liberalizarea pieţei de capital şi a
fluxurilor monetare, restructurarea întreprinderilor nerentabile etc. FMI a jucat un
rol activ în procesul de tranziţie din România, condiţionând acordarea de
împrumuturi financiare de efectuarea unor reforme radicale în economia
româneasca. FMI poate fi considerat responsabil de realizarea tranziţiei în România
şi în celelalte ţări foste comuniste în măsura în care acestea au implementat
programele de reformă în legătura directă cu respectarea condiţionărilor impuse de
aceasta instituţie şi cu dezideratele proprii fiecărei ţări privind reforma economică.
Pentru România, relaţia cu FMI a fost uneori controversată, atât ca urmare a lipsei
de profunzime a reformelor promovate în ţara noastră în diversele perioade ale
tranziţiei, cât şi a rigidităţii FMI în ceea ce priveşte unele pachete de programe
propuse, inadecvate structurii economiei româneşti.
Încă din 1990 România a încheiat numeroase acorduri cu Fondul Monetar

Internaţional, ceea ce a permis României să utilizeze o perioadă lungă de timp
resursele Fondului. Acordurile au fost în număr de şase, iar în ultimul s-a discutat
opţiunile pentru implicarea viitoare a Fondului în economia ţării noastre.
De la începutul tranziţiei , guvernele care s-au succedat au abordat
stabilizarea macroeconomică într-o maniera ezitantă şi fragmentată. Acest lucru,
împreuna cu greaua moştenire politică şi economică a epocii Ceauşescu , a
determinat o slabă implementare a strategiei în cadrul primelor cinci acorduri Stand
– by din perioada 1991 – 2000 şi a făcut ca România să rămână cu mult în urma
celorlalte candidate la aderarea in UE. Chiar dacă nici unul din aceste programe nu a
fost finalizat, s-au înregistrat progrese importante în cadrul celor două Acorduri
Stand – by din 1997 – 1998 şi 1999 – 2000,punând bazele unor performanţe mai
puternice în cadrul Acordului Stand – by din 2001 – 2003.
Recent , puternicul anagajament exprimat de guvern cu privire la aderarea
la UE a funcţionat ca o ancoră pentru politica economică. Cu toate ca implementarea
politicilor s-a îmbunătăţit, autorităţile devenind din ce în ce mai conştiente de aria de
acoperire şi de caracterul urgent al reformelor necesare pentru a respecta agenda
aderării la UE , responsabilitatea a rămas eterogenă cu privire la un număr de
reforme structurale cheie.
România a început tranziţia către o economie de piaţă în condiţii iniţial
dificile. Chiar dacă datoria publică externă a României fusese teoretic rambursată
până la sfârşitul anilor 1980, moştenirea lăsată de regimul comunist a fost extrem de
săracă, cu o planificare centrală rigidă, o alocare masivă şi inadecvată a resurselor,
în special în industriile mari consumatoare de energie şi în agricultură, precum şi un
capital fix depăşit. Întreprinderile de stat au fost extrem de ineficiente şi angajate
masiv în activităţi cvasi – fiscale. Date fiind aceste circumstanţe, a fost ievitabil ca
tranziţia să fie îndelungată.
Confruntate cu criza monedei, autorităţile au luat măsuri politice decisive în
1999 pentru stabilizarea economiei. Ajustarea fiscal şi a cursului de schimb real au
pus bazele unei performanţe macroeconomice îmbunătăţite. Ca urmare a slabelor
încercări din 1997 de a aborda problema creditelor directe si a standardelor de
acordare a creditelor bancare ce au avut ca rezultat o acumulare rapidă de
împrumuturi neperformante, autorităţile au rezolvat în cele din urma criza bancară
prin încetarea împrumuturilor directe, închizând cea mai mare bancă de stat,
Bancorex, transferând cea mai mare parte a împrumuturilor neperformante la o
agenţie de valorificare a activelor bancare, recapitalizând alte bănci de stat şi intrând
supravegherea bancara. Acest lucru a ajutat la diminuarea deficitului de cont curent
la niveluri sustenabile şi a pus bazele revigorării exportului, investiţiilor şi creşterii
PIB în termeni reali.
De la mijlocul anului 2001, România s-a bucurat de o creştere puternică a
PIB în termeni reali şi de o dezinflaţie constantă, graduală. Constrângerile bugetare
şi salariale şi ajustarea preţurilor la energie au moderat cererea interna şi au câştigat
o credibilitate mai mare pentru politicile de stabilizare în general. Acest lucru a
permis BNR să conducă deprecierea cursului de schimb pe o pantã descrescatoare,
determinând atât o uşurare a efectului de creştere a costurilor cât şi o moderare a
aşteptărilor inflaţioniste. În consecinţă, inflaţia a scăzut de la 40 % la începutul
anului 2001 la 14 % la sfârşitul anului 2003, însă rămâne încă mare în comparaţie cu
alte ţări aflate în procesul de aderare.
Totuşi, deficitul contului curent s-a accentuat recent ca rezultat al exploziei
creditului din sectorul privat şi al unei creşteri excesive a salariului minim. În
2003,deficitul contului curent a urcat brusc la 6,1 % din PIB ( raportat la dolar ) de
la 3,4% în 2002. În cursul negocierilor ultimului Acord Stand-by din 2001,
autorităţile au convenit că este nevoie de continuarea consolidării fiscale pentru a
reduce inflaţia şi pentru a controla deficitul contului curent, însa au insistat pe o
abordare graduala care să faciliteze îmbunătăţirea sistemului de siguranţă socială şi o
creştere a cheltuielilor de capital. În consecinţă, în vreme ce deficitul bugetului
general ca pondere în PIB a scăzut de la 4 % în 2000 la 2,3 % în 2003,acest lucru a
reflectat în mare parte un declin al cheltuielilor reprezentând dobânda de 2,7 %
datoritã progresului obtinut în reducerea inflaţiei şi a reînnoirii accesului pe pieţele
internaţionale de capital.
A existat o suprapunere a condiţionalităţilor impuse de Bancă cu cele
impuse de Fond, reflectând activităţile cvasi - fiscale extinse din România, agenda
neterminată a reformei structurale şi asumarea inconsecventă a responsabilităţii de
către autorităţi. Banca a preluat conducerea în dialogul cu autorităţile referitor la mai
multe reforme structurale, inclusiv privatizarea, dezvoltarea sectorului privat,
reducerea gradului de sărăcie, consolidarea instituţională şi administrativă.
Fondul a jucat, totuşi, un rol important în reformele structurale cu implicaţii
importante de natura fiscală.
Biroul Reprezentanţei Rezidente în România desfăşoară o gama largă de
activităţi în scopul de a contribui activ la implementarea recomandărilor de politică
economică ale Fondului de către autorităţi, cât şi la menţinerea unei strânse legături
între sediul central al FMI şi autorităţile din România.
O lista sumară a activităţilor sale include: Explicarea opiniilor Fondului în
chestiuni legate de politici şi consilierea autorităţilor române în implementarea
programelor macroeconomice încheiate cu FMI, în principal în contextul solicitării
României pentru sprijin financiar din partea Fondului (cum ar fi Acordurile Stand-
by). Aceasta activitate implica o strânsă colaborare şi consultare atât cu instituţii
guvernamentale cât şi cu sediul central al FMI. Schimburi de opinii cu misiunile
rezidente ale Băncii Mondiale (vezi http://www.worldbank.org.ro/), Uniunii
Europene, BERD, Agenţiile Naţiunilor Unite, precum şi cu ambasadele ţărilor
membre ale FMI, pentru a asista autorităţile din România în implementarea unui
program macroeconomic coerent şi cuprinzător; Monitorizarea evenimentelor şi a
evoluţiei economice în scopul de ajuta la evaluarea performanţelor financiare şi
economice ale programelor şi politicilor macroeconomice ale Guvernului.
În acest sens Bioul Reprezentanţei Rezidente a FMI în România se bazează
pe o gamă largă de surse de informare, care includ Banca Naţională a României,
Ministerul Finanţelor şi Comisia Naţională de Statistică.
FMI asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminarilor
organizate la sediul său central şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Aceste
programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerinţelor în creştere ale ţărilor
membre. În acest scop, programul de bază include cursuri elementare medii, si
avansate despre programare si politici financiare si management macroeconomic,
satistica balantei de plăţi, operaţiuni monetare şi valutare, conturi naţionale şi
statistici guvernamentale.
Obiectivul de bază al acestor programe este instruirea profesională a
oficialilor din ţările membre ale Fondului. Instruirea are scopul de a creşte nivelul
calitativ al elaborării politicilor economice în ţările membre şi de a îmbunătăţi
înţelegerea reciprocă a unor chestiuni, de către oficialii ţărilor membre şi personalul
FMI.
Până acum, prin programele sale, institutul FMI a contribuit la instruirea

profesională a unui număr de peste 65 de persoane oficiale din România în
domeniile: programare şi politică financiară, tehnici de analiză şi programe
financiare, politici de sector extern, finanţe publice, operaţii valutare şi monetare,
statistică. Peste 120 de oficiali români au participat la cursuri şi seminarii organizate
la Joint Vienna Institute în domeniul analizei şi politicii macroeconomice,
cheltuielilor publice, politici şi operaţiuni de schimb valutar, politici şi reforme
fiscale, managementul politicii fiscale şi statisticii.
Principalele obiective ale programelor economice realizate de România în
colaborare cu FMI sunt reducerea inflaţiei, creşterea producţiei şi a rezervelor
oficiale. Politicile macroeconomice pentru atingerea acestor obiective se vor
concentra pe o poziţie fiscală de sprijin, o politica salarială prudentă în sectorul
bugetar şi al întreprinderilor de stat, pe măsurile de reducere a cheltuielilor şi
pierderilor cvasi-fiscale din sectorul energetic şi al altor întreprinderi de stat,
inclusiv prin accelerarea privatizării, şi pe o politică monetară restrictivă.
Deşi rezultatul în anul 2000 şi prima parte a anului 2001 a fost mai are
decât cel avut în vedere, mulţumită intrărilor substanţiale de investiţii străine directe
şi ajutorului de preaderare de la UE, la sfârşitul anului 2001 s-a ajuns la 6 procente
din PIB, astfel încât până la sfârşitul anului 2005 s-a ajuns la 5 procente. Acest fapt a
avut ca rezultat direct creşterea economiei naţionale în medie cu 5-6 procente şi
reducerea diferenţei în nivelul de dezvoltare faţă de UE.
Politica monetară a continuat să fie condusă în cadrul flotării administrate.
Odată stabilită credibilitatea politicilor fiscale şi salariale, Banca Naţională a
României a acordat o atenţie mai mare obiectivului de reducere a inflaţiei, fără a
expune riscului viabilitatea conturilor externe. BNR a asigurat o posibilitate de
manevră mai mare pentru flotarea cursului de schimb pentru a descuraja astfel
intrările de capital pe termen scurt. În decizia sa privind cursurile de schimb, BNR a
crescut treptat ponderea în euro în coşul naţional folosit drept pilon şi va reduce
rolul dolarului SUA. Ministerul Finanţelor Publice a continuat să sprijine BNR în
îndeplinirea acestui obiectiv prin reţinerea unei părţi a încasărilor din recentele
plasamente de euro – obligaţiuni în contul de valută deschis la BNR. Intervenţiile pe
piaţa valutară sunt limitate în scopul protejării rezervelor oficiale.
Pentru diminuarea costurilor de întreţinere, BNR a decis reducerea
rezervelor minime obligatorii. Rezervele minime obligatorii la depozite în lei au fost
reduse de la 30 la 27 procente de la 1 iulie 20001 şi în continuare la 25 procente de
la 1 octombrie, care au avut drept rezultat diminuarea marjei semnificative dintre
dobânzile la credite şi dobânzile la depozite. Efectele monetare ale acestei măsuri au
fost sterilizate prin operaţiuni de open – market.
În scopul îmbunătăţirii acurateţei raporturilor finaciare, s-a intordus
Standardele de Contabilitate Internaţională (SCI), în sectorul bancar.
3. ROLUL FMI ÎN ACTUALA CRIZĂ
Lumea se află în toiul unei crize financiare fără precedent care afectează
toate statele. Au fost măsuri coordonate, unice ca scop şi dimensiune, pentru a
reinstitui încrederea şi pentru a limita daunele provocate economiei mondiale.
Fondul Monetar Internaţional, singura instituţie globală cu un mandat de protejare a
stabilităţii financiare, poate juca un rol central.
Fără doar şi poate actuala criză înseamnă revenirea puternică în prim plan a
controversatei instituţii a Fondului Monetar Internaţional. De-a lungul istoriei sale
FMI a oferit împrumuturi, în anumite condiţii, ţărilor aflate în dificultate economica.

Multe dintre actualele ţări emergente au beneficiat, de asemenea, de împrumuturi,
dar boom-ul ultimilor ani şi creşterea preţurilor la materiile prime au dus la
rambursarea anticipată a împrumuturilor iar FMI a devenit oarecum inutilă.
În ultimii ani sistemul bancar din Islanda a crescut foarte mult fără a fi
susţinut de o creştere corespunzătoare a economiei, având ambiţia de a deveni un
lider pe piaţa bancară europeană. Pe fondul crizei internaţionale, în ultimele
săptamâni, trei bănci islandeze importante au întâmpinat greutaţi şi au fost
naţionalizate. Guvernul islandez a preluat însa datorii mai mari decât putea achita.
Problema este însă că, datorită dimensiunii mici a pieţei islandeze, băncile s-au
dezvoltat pe plan extern iar printre deponenţi se aflau şi numeroşi britanici. Datoriile
mari înregistrate de bănci au dus la îngheţarea conturilor şi astfel Islanda s-a trezit în
plin scandal diplomatic cu Marea Britanie în momentul în care nu a mai fost
capabilă să returneze banii englezilor. Bursa şi moneda naţională s-au prabuşit iar în
încercarea de a face faţa nevoilor de finanţare se va apela la ajutorul FMI.
Ungaria, aflată de mai mult timp într-o situaţie economica dificilă, a
anunţat şi ea că ar putea solicita sprijin financiar din partea FMI. Asta în condiţiile
prăbuşirii burselor, a monedei naţionale şi a îngheţării pieţei de obligaţiuni
guvernamentale. Imediat, oficialii FMI au precizat că sunt gata să acorde asistenţă
tehnică şi să negocieze termenii unei posibile asistenţe financiare.
La un nivel global, FMI poate asista la desenarea unui sistem reglementar
dominant pentru pieţele financiare prin asigurarea unei platforme pentru principalii
protagonişti. Fondul Monetar Internaţional poate împrumuta suport analitic, poate
identifica decalajele şi poate indica unde anumite regularizări trebuie
îmbunătăţite.(..) Bazându-se pe analizele sale independente, FMI ar trebui să fie
autorizat să aducă legislatorii din statele membre importante la aceeasi masă.
Consultările multilaterale pot ajuta la prevenirea statelor în luarea de măsuri
economice care afectează în mod negativ stabilitatea financiară şi economică a altor
state. Dezechilibrele globale trebuie abordate cu mai multa forta.1
În cele din urmă, FMI ar trebui să fie mai bine echipat pentru a face faţă
problemelor din sectorul financiar. Programele traditionale ale FMI care se
concentreaza asupra politicii bugetare sau monetare nu sunt suficiente în actuala
criză financiară. Fondul trebuie să stabileasca linii de credit pentru statele care
conduc politici macro-economice. În aceste cazuri, condiţionalitatea tradiţionala a
FMI nu este necesară. Recent, FMI a stabilit un nou fond de lichidităţi de peste 100
miliarde de dolari. Acesta este un pas în direcţia corectă.
BIBLIOGRAFIE
1. Krugman P., Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Ed Publica,

2009
2. Szeles M., Relaţii monetar-financiare internaţionale, Ed CNCSIS, 2009
3. Atrill, P., Financial Management for Decision Makers, Prentice Hall Financial
Times, Pearson Education 2006
4. www.fmi.ro
5. www.imf.org
1
http://bataiosu.wordpress.com
POLITICA REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Autor: Alexandra HUGO, FBC, Anul III, ZI

Abstract: In the field of political geography regions tend to be based on

political units such as sovereign states ; subnational units such as provinces,
countries, townships, territories, etc ; and multinational groupings, including
formally defined units such as the European Union, the Associacion of Southeast
Asian Nations, and NATO, as well as informally defined regions such as the
Third World, Western Europe, and the Milddle East.
Key words: regionala, uniune, economie, comunitate, financiare
Politica de dezvoltare regională constituie un instrument important în

cristalizarea identităţii europene. De aceea, problema atenuării dezechilibrelor
regionale şi, în general, a susţinerii proceselor de dezvoltare regională reapare în
Europa, în ultimul timp, ca o preocupare majoră atât în studiile de specialitate, cât şi
în analizele destinate fundamentării măsurilor de politică economică şi socială.
Explicaţiile interesului crescând pentru astfel de preocupări constă în menţinerea -
uneori chiar agravarea - unor dezechilibre apărute în perioadele anterioare, sau o
percepţie nouă asupra acestora în actualul context economic, social şi politic, în
Europa Centrală şi de Est; interesul actual pentru problemele regionale este
determinat de necesitatea abordării şi rezolvării în cadrul politicilor economice
naţionale a dificultăţilor generate de procesele de restructurare şi reformă.
Se cere făcută observaţia că sintagma "politică de dezvoltare regională"
desemnează un set de măsuri cu caracter unitar din punctul de vedere al adresării - în
speţă, către zone distincte din punct de vedere geografic, fără referire aşadar la
apartenenţa de o anume ţară sau grup de ţări. O asemenea perspectivă globală
trebuie corelată cu incidenţele asupra capacităţii concrete de a influenţa mersul
lucrurilor şi, totodată, cu interesele reale în dezvoltarea regională. Formularea
elementelor concrete de politică economică ţine cont, prin urmare, de prezenţa unor
obiective şi principii adecvate caracterului regional al primitorului de sprijin
financiar, în contextul globalizării abordării din punctul de vedere al donatorului.
Dacă avem în vedere aceste aspecte, în cadrul acestui segment al politicii comunitare
intră mai multe componente: ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare, sprijinul
pentru dezvoltarea unor regiuni din ţările membre şi asistenţa acordată ţărilor
candidate.
Capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, la momentul integrării
europene, este de asemenea un considerent important al realizării intereselor atât ale
ţării candidate, cât şi ale Uniunii in ansamblul sau, inclusiv in privinta realizarii
politicilor regionale.
În iulie 1997, Comisia Europeană a publicat "Agenda 2000", un document
important privind reformele politicilor Uniunii, precum şi pentru strategia de
aderare, împreună cu opiniile acesteia privind aplicaţiile fiecărei ţări candidate la
calitatea de membru al Uniunii. Comisia a precizat că nici una din ţările asociate în
vederea aderării nu satisfac în întregime criteriile, identificând pentru fiecare din
acestea domeniile în care este necesar un anume progres pentru a îndeplini
obligaţiile de membru.
Totodată, documentul menţionat propune o "strategie de preaderare", care
cuprinde o nouă abordare a problematicii, noi instrumente de realizare a sarcinilor
decurgând din implementarea programelor corespunzătoare.
Instrumentele financiare ale strategiei de preaderare se concentrează
asupra fondurilor derulate prin programele Phare, ISPA (pentru investiţii în sectorul
de transporturi şi mediul înconjurător) şi SAPARD (pentru agricultură şi dezvoltare
rurală). Principalul aspect al reformei politicii de preaderare se referă la faptul că
sprijinul Uniunii Europene pentru aderare este focalizat asupra problemelor
identificate şi negociate cu fiecare ţară în parte, în context, toate formele de ajutor
financiar (inclusiv PHARE) au fost puse împreună, în acelaşi cadru, denumit
"Parteneriat de Aderare”
.O atentie aparte a fost acordata inlaturarii decolajelor dintre nivelurile de
dezvoltare dintredintre tarile Uniuni, dar si dintre diferitele regiuni ale acestora (
inclusiv in cazul acelora mai dezvoltate )
Obiectivele urmărite prin măsurile de politică de dezvoltare regională au în
vedere evoluţia unor variabile economice şi sociale, legate în special de creştere
economică, de piaţa muncii (în special de reducerea şomajului), dezvoltare socială,
protecţia mediului etc.Obiectivele „tradiţionale” ale politicii de dezvoltare regională
- reducerea disparităţilor regionale (teritoriale), realizarea unui echilibru între
nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone de dezvoltare - au
fost preluate şi adaptate de către fiecare ţară membră a Uniunii Europene, în
legislaţia proprie referitoare la politica de dezvoltare regională.Schimbările care au
avut loc de-a lungul timpului în spaţiul european, fie de natura integrării de noi state
în Uniunea Europeană, fie de natura apariţiei de noi regiuni slab dezvoltate sau în
declin, fie, într-un caz fericit, în care aplicarea politicii de dezvoltare regională a dat
rezultatele scontate, determinate de ridicarea nivelului de dezvoltare a unor regiuni
care în trecut prezentau probleme, s-au produs şi se pot produce pe trei axe
principale. Axele vizează: realităţile specifice regiunii; cadrul interregional, naţional
şi internaţional; condiţiile conjuncturale. Cele şapte obiective de orientare a politicii
de dezvoltare regională definite pentru perioada 1994-1999 s-au restrâns, pentru
perioada 2000-2006, , deoarece noile reglementări precizează că politica de
dezvoltare regională va fi concentrată pe patru niveluri de acţiune, niveluri care
vizează, aplicarea mult mai riguroasă a principiului concentrării eforturilor si
resurselor:
■ concentrarea tematică asupra unui număr limitat de obiective prioritare;
■ concentrarea geografică asupra populaţiei Uniunii Europene care va
beneficia de sprijin pentru Obiectivele 1 şi 2 (respectiv de la 51%, în perioada 1994-
1999, la 35-40% în anul 2006);

■ concentrarea financiară asupra obiectivelor prioritare;
■ reducerea numarului de obiectivelor.
Punerea în practică a politicii de dezvoltare regională în ţările din Europa
centrală şi de est a fost impulsionată de presiunea exercitată de regiunile cele mai
afectate de consecinţele sociale ale restructurării, de instabilitatea politică creată în
vechile regiuni industriale sau în regiunile ameninţate de şomajul industrial, precum
şi de tranziţia la economia de piaţă şi de cerinţele rezultate din pregătirea aderării la
Uniunea Europeană.
În încercarea lor de a rezolva problema decalajelor în dezvoltarea
economiilor naţionale, autorităţile publice ale ţărilor din Europa centrală şi de est au
preluat obiectivele politicii de dezvoltare aplicate în ţările membre ale Uniunii
Europene şi le-au adaptat în legislaţia proprie, în funcţie de situaţia economică şi
socială a fiecăreia.
La realizarea acestor obiective conlucreaza fondurile de tip structural
acordate de Uniunea Europeană (Programul PHARE, ISPA şi SAPARD) şi fonduri
alocate de la bugetul de stat destinate dezvoltării economice. Un asemenea fond s-a
constituit şi în România, fiind denumit Fondul Naţional de Dezvoltare Regională.
Reforma politicii de dezvoltare regională introdusă în 1988 a stabilit cinci
principii-cheie care guverneaza alocarea şi introducerea ajutoarele destinate
dezvoltării regiunilor rămase în urmă. Aceste principii sunt: concentrarea,
programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi monitorizarea.
Teoriile economice neo-clasice sugerează că disparităţile regionale există
doar temporar, iar eliminarea acestor discrepanţe s-ar putea realiza prin ajustări ale
preţurilor şi salariilor, prin mişcări legate atât de piaţa muncii, cât şi de piaţa de
capital, mecanismul pieţei fiind cel care ar face posibilă reducerea acestor diferenţe
din activităţile economice. Succesul mecanismului de piaţă în eliminarea
diferenţelor regionale depinde în mod esenţial de condiţia existenţei competiţiei
preţurilor şi a costurilor de transport şi de mobilitatea totală a muncii şi a capitalului.
Dacă aceste prerogative nu sunt îndeplinite, atunci ar putea să apară o concentrare a
activităţii economice, a prosperităţii şi a gradului de angajare a forţei de muncă în
anumite regiuni, iar în alte regiuni să apară încetinirea dezvoltării economice,
şomajul, scăderea nivelului de trai etc. Iată de ce, în cazul în care mecanismul pieţei
nu este controlat, se poate ajunge la un efect de spirală, în care regiunile dezvoltate
prezintă cele mai favorabile condiţii pentru agenţii economici (infrastructura foarte
dezvoltată, o concentrare de personal foarte calificat, sprijin disponibil pentru
servicii etc), lăsând la alegerea lor posibilitatea de a-şi mări sau nu avantajul
economic faţă de regiunile slab dezvoltate.
În cadrul Tratatului de la Maastricht (1993), aderarea socială şi economică
a devenit una din cele trei mari priorităţi ale Uniunii Europene, pe lângă piaţa internă
şi moneda unică europeană. Aceasta a venit ca o recunoaştere adiţională că
integrarea economică, pe de o parte, şi eliminarea marilor dezechilibre regionale, pe
de altă parte, reprezintă o componentă a aceluiaşi proces.
La această concluzie s-a ajuns, spre exemplu, în Statele Unite ale Americii,
unde o singură monedă şi o piaţă deschisă celor 51 de state este însoţită de
transferuri financiare automate la scară largă, care joacă un rol important în
dezvoltarea economică.
Politicile de dezvoltare regională aplicate de către statele membre ale
Uniunii Europene au în vedere ca mişcarea pe scară largă a forţei de muncă să nu fie
un mecanism major de schimbare; ajutorul să fie concentrat pe regiuni şi nu pe ţări;
atenţia să fie îndreptată spre promovarea competitivităţii regionale, crearea de

condiţii pentru o creştere susţinută în venit şi pentru angajarea forţei de muncă;
mijloacele bugetare independente să fie disponibile la nivelul comunităţii,
completate de politicile macro şi micro economice din statele membre.
Având în vedere diversitatea condiţiilor economice şi geografice în cadrul
Uniunii Europene, politicile regionale ale statelor membre au ridicat o varietate
considerabilă de probleme. Aceste probleme s-au conturat în jurul a trei tipuri de
inegalităţi: (1) deosebiri în angajare, în special niveluri ridicate de şomaj rezultate
din restructurarea industrială (probleme de slabă angajare au apărut şi în regiunile
întârziate, din punct de vedere al dezvoltării); (2) deosebiri economice, exprimate în
termenii contribuţiei regiunilor la produsul naţional brut şi raportarea acestuia la
structura activităţii economice; (3) probleme demografice şi geografice, incluzând
periferia şi migrarea populaţiei de la o regiune la alta, ca factori legaţi de condiţii
extreme climaterice şi fizice.
Ţările care au aderat mai recent la Uniunea Europeană sunt considerate mai
puţin dezvoltate faţă de celelalte state membre, ele confruntându-se cu problema
introducerii unei politici de dezvoltare regională în contextul economiilor naţionale,
care să corespundă şi prevederilor Comisiei europene referitoare la obiectivele
orientative ale dezvoltării economico-sociale echilibrate, în încercarea de a elabora o
astfel de politică regională, argumentele pentru încadrarea anumitor regiuni în
obiectivele 1, 2 şi 3 au fost greu de susţinut, deoarece capitala şi alte zone relativ
dezvoltate sunt, în mod realist, singurele părţi ale ţării care ar putea concura pe plan
internaţional, cel puţin pentru o perioadă scurtă de timp. Prin urmare, aceste ţări au
ales soluţia cea mai uşoară: adoptarea unei politici regionale care să se concentreze
pe susţinerea competitivităţii cel puţin pentru un număr de zone ale fiecărei ţări, în
loc de a risipi puţinele resurse pe întregul teritoriu.
Politica de dezvoltare regională în ţările central şi est europene a cunoscut,
după 1990, modificări de concepţie şi conţinut în contextul privind tranziţia la
economia de piaţă şi al cerinţelor rezultate din pregătirea aderării la Uniunea
Europeană, ca si in perioada post aderare.
Realizarea punerii în practică a politicii de dezvoltare regională a fost
impulsionată de presiunea exercitată de regiunile cele mai afectate de consecinţele
sociale ale restructurării, de instabilitatea politică creată în vechile regiuni industriale
sau în regiunile ameninţate de şomajul industrial. Cu toate acestea, statele din
Europa centrală şi de est, în încercarea de a reduce decalajele dintre nivelurile de
dezvoltare şi în încercarea de a adopta o politică de dezvoltare regională s-au găsit în
faţa mai multor alternative, respectiv: renunţarea la moştenirea socialistă, trecerea de
la centralizare la descentralizare şi cheltuirea eficientă a resurselor disponibile
pentru a realiza o producţie eficientă.
Îmbunătăţirea legăturilor economice şi sociale reprezintă un obiectiv
comun al tuturor politicilor Uniunii Europene şi completează politicile economice şi
structurale ale propriilor state membre. Instrumentele majore ale politicii sunt
îndreptate, în special, spre reducerea diferenţelor. În acest sens, la nivelul Uniunii
Europene s-au creat patru fonduri structurale, un fond de coeziune şi fonduri de tip
structural:
► Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), creat în 1975,
vizează să consolideze potenţialul economic al regiunilor asistate, să susţină
ajustarea structurală şi să contribuie la promovarea creşterii utilizării durabile a
forţei de muncă. Acest fond susţine iniţiativa productivă, proiectele de infrastructură
şi acţiunile de dezvoltare a potenţialului economic propriu al regiunilor, prin
intermediul unei cofi-nanţări a programelor operaţionale, a unui ajutor pentru marile

proiecte, a subvenţiilor globale, a unei asistenţe tehnice şi a studiilor pregătitoare;
► Fondul Social European (FSE), creat în 1958 prin Tratatul de la
Roma, dar reformat în 1988, are ca principal obiectiv combaterea şomajului de
lungă durată şi ameliorarea capacităţii tinerilor de a obţine locuri de muncă. Din
1993, acest fond a sprijinit încurajarea adaptării la mutaţiile industriale, contribuind
la finanţarea formării profesionale şi a măsurilor de susţinere a utilizării forţei de
muncă, ca şi a celor de ameliorare a sistemului educativ;
► Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură
(FEOGA), creat în 1962 prin Politica Agricolă Comună, are ca obiectiv încurajarea
ajustării structurale în agricultură, pe seama măsurilor modernizării producţiei şi
dezvoltării regiunilor rurale (secţia orientare);
► Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP), creat în
1984 pentru a înlocui diferitele instrumente financiare separate, aflate în vigoare din
1976, serveşte la adaptarea structurilor din acest sector;
► Fondul de Coeziune (FC), creat de Tratatul de la Maastricht, în 1993,
are în vedere investiţiile în infrastructura din transporturi şi protecţia/îmbunătăţirea
mediului înconjurător în statele membre cele mai sărace (care prezintă sub 90%
media PIB/locuitor din Uniunea Europeană). Acest fond asigură o finanţare de până
la 80% din costurile proiectelor (restul finanţării fiind asigurate de către statele
participante);
► Fondurile de tip structural urmează aceeaşi metodă de implementare
ca şi fondurile structurale, cu deosebirea că acestea se acordă ţărilor candidate la
aderarea în Uniunea Europeană. Aceste fonduri cuprind Programele PHARE, ISPA
şi SAPARD.
Alte instrumente financiare accesibile pentru dezvoltarea regională:
împrumuturi sau garanţii acordate de Banca Europeană de Investiţii, ca sprijin
financiar pentru ţările în tranziţie, în special pentru proiecte de infrastructură, care
pot fi combinate cu alocaţii de la alte fonduri; alte instrumente financiare comunitare
menite să acorde anumite facilităţi pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii; alte instrumente financiare care se alocă programelor de dezvoltare
integrată.
Regulile fondurilor cer ca alocaţiile Comunităţii Europene să aibă impact
adiţional. Cu alte cuvinte, acestea nu trebuie să rezulte din capacitatea statelor
membre de a face economii în propriile planuri de cheltuieli, ci trebuie să conducă la
eforturile extra de dezvoltare. Această regulă de cofinanţare trebuie să fie aplicată
ţinând cont de condiţiile macroeconomice în fiecare stat membru şi de eforturile
private de a reduce deficitele bugetare excesive.
Promovarea propriilor politici de dezvoltare regională, de către autorităţile
administraţiei publice locale, dar şi de structurile regionale, porneşte de la premisa
că nimeni nu poate cunoaşte mai bine necesităţile reale ale acestor colectivităţi,
decât ele însele şi cei aleşi să le reprezinte.
Conceptul care stă la baza acestei politici în România, a fost creat în urma
unor studii şi analize elaborate la cererea Guvernului, prin programul Phare,
finalizate în cadrul unui document intitulat „Carta Verde a dezvoltării regionale în
România".
Politica regională în România are la bază măsuri planificate şi promovate
de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori
economici (privaţi sau publici), în scopul asigurării unei dezvoltări economice şi
sociale susţinute şi dinamice, prin utilizarea eficientă a resurselor locale şi regionale,

pentru a realiza în final obiectivele dezvoltării regionale.
Cu alte cuvinte, politica de dezvoltare regională întăreşte rolul şi
responsabilităţile administraţiei publice locale şi a organismelor regionale, în
dezvoltarea economică şi socială a fiecărei localităţi în parte, precum şi a regiunilor
de dezvoltare, concomitent cu diminuarea implicării instituţiilor guvernamentale în
astfel de activităţi. Astfel, politica de dezvoltare regională devine o componentă
esenţială a autonomiei locale.
Scopul pentru care s-au creat aceste Regiuni de Dezvoltare este similar
celui urmărit şi de celelalte ţări în curs de aderare, la fel ca şi de statele membre,
acela de a sprijini comunităţile mai mari în a-şi soluţiona problemele care trec
dincolo de graniţele administrative şi care depăşesc posibilităţile financiare ale unui
judeţ. Regiunile de Dezvoltare reprezintă structuri teritoriale în care se realizează
implementarea şi evaluarea politicii naţionale de dezvoltare regională.
Consideram ca este interesant ca pe baza acestor considerente teoretice sa
schitam cadrul general al unui plan de dezvoltare regionala care sa cuprinda mai
multe sectiuni cum ar fi:
1.CADRUL SOCIO-ECONOMIC este menit să prezinte contextul economic
regional sa contina o scurta descriere a evolutiilor
2.POPULAŢIE, RESURSE UMANE Şl PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ ar
cuprinde situaţia actuală şi estimarea pe termen scurt a evoluţiei populaţiei,
încercându-se să se pună în evidenţă fenomenul şomajului, necesitatea reconversiei
forţei de muncă, egalitatea şanselor.
3.SITUAŢIA MEDIULUI ar trebui să furnizeze o imagine a mediului înconjurător
al regiunii analizând condiţiile de calitate a aerului, sol, apă, floră şi faună, avand in
vedere faptul ca menţinerea şi protecţia „capitalului de mediu” al regiunii reprezintă
un obiectiv major al unei dezvoltări sustenabile.
4.ZONE RURALE Şl ACTIVITĂŢI subliniind deficitul de locuri de muncă şi
diversificarea ineficientă a activităţilor economice, resursele potenţiale care pot fi
mobilizate etc.
5.TURISMUL se include descrierea zonelor protejate, a parcurilor naţionale şi
naturale.
6.DEZECHILIBRE/DISPARITĂŢI ZONALE ŞI STIMULENTELE DE
DEZVOLTARE PENTRU ACESTE ZONE Analiza zonelor aflate în criza
industriala şi cu slăbiciuni structurale ar trebui - în opinia noastră să se refere la zone
monoindustriale, zone libere, etc. Analiza ar trebui să cuprindă pentru fiecare zonă o
analiză detaliată a: disparităţilor în termen de venit şi grad de ocupare a forţei de
muncă, probleme de infrastructură (infrastructura de acces şi infrastructura de mici
dimensiuni), IMM-uri, servicii sociale, piaţa forţei de muncă şi suportul acordat
dezvoltării resurselor umane, zone turistice, situaţia mediului, potenţial de
dezvoltare sau de conversie.
7.OPORTUNITĂŢI EGALE PENTRU BĂRBAŢI Şl FEMEI s-ar referi la
reprezentarea inegala a acestora pe piaţa muncii, în nivelul de remunerare, în
participarea educaţională şi finalizarea studiilor, în celula familială şi tipul de
responsabilităţi asumate. Breşa creată între sexe în participarea pe piaţa muncii poate
fi măsurată pe baza ratei de activitate (forţa de muncă feminină pe total populaţie
feminină cu vârsta de angajare) şi rata de ocupare (total femei angajate pe total

populaţie feminină).
8.ANALIZA SWOT - ADICĂ ANALIZA PUNCTELOR TARI Şl A
PUNCTELOR SLABE (FUNDAMENTUL OBIECTIVELOR STRATEGICE
DE DEZVOLTARE A REGIUNII Şl RESPECTIV A JUDEŢULUI) a fost
creată de întreprinderi ca instrument de formulare a strategiilor. Acest instrument
face posibilă analizarea rapidă a punctelor strategice cheie, cât şi identificarea
alternativelor strategice. SWOT este aplicată în momentul de faţă în cadrul analizei
teritoriului şi este utilizată ca instrument pentru facilitarea planificării participative
în cadrul administraţiilor publice, constituind unul din elementele esentiala ale unui
astfel de plan.
Trebuie să facem precizarea necesară că acest tipar propus pentru un plan
regional este doar orientativ şi, deci, el nu va putea cuprinde decât probleme
specifice zonei respective şi măsuri care să permită ameliorarea stării economice si
dinamizarea acesteia pe un termen mediu şi lung si ca cel putin in acest gen de
politici comunitare insusirea aquisului european adecvata realitatilor regionale.
BIBLIOGRAFIE
1. Angelescu C., Jula D., Timpul liber. Condiţionări şi implicaţii economice, Editura
Economică, Bucureşti, 1997.
2. Iancu A., Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant,
Editura Expert, 2000.
3. Iancu A., Bazele teoriei politicii economice, Editura AII & Beck şi IRLI, 1998.
4. Moles A., Rohmer E., Psychologie de l'espace, Casterman, Paris, 1972.
5. Nicolae V., Constantin L.-D., "Abordarea strategică a problematicii dezvoltării
regionale", în Tribuna economică nr. 50/1993.
6. Nicolae V., Constantin L.-D., Introduction to macroeconomic forecasting, (lito),
Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1994.
UTILIZAREA FUNCŢIILOR FINANCIARE DIN EXCEL
Autori: Elena Georgeta LACHE (PUSCASU), FBC, Anul I, ZI

Alexandra HUGO, FBC, Anul I, ZI
Rezumat: Lucrarea abordează modalitatea de aplicare a principalelor

funcţii financiare din Excel ( FV, PV), în matematicile financiare mai ales pentru
modele financiare cu fracţionalităţi
Cuvinte cheie: Present Valule, Future Value, valoare finală, valoare

actuală
1. MODELE DE PLASAMENTE FINANCIARE EŞALONATE

FRACŢIONATE
În foarte multe situaţii practice, plăţile sau plasamentele nu se efectuează

anual, ci de mai multe ori pe an, reprezentând fracţiuni de an (semestre, trimestre,
luni, zile etc.). În aceste cazuri spunem că avem plăţi sau plasamente eşalonate
fracţionate sau fracţionalităţi.
Să presupunem că operaţiunea de plăţi eşalonate durează n ani şi fiecare an
este împărţit în m părţi egale. Vom folosi pentru plăţile fracţionate următoarele
notaţii:
• S kl – valoarea sumei plătite în fracţiunea l din anul k , S k – valoarea
sumei plătite în anul k ,
• ikl – rata de dobânda anuală unitară corespunzătoare fracţiunii l din
anul k ;
• jkl – rata de dobânda anuală unitară nominală corespunzătoare
dobânzii reale ikl ;
• i – rata de dobânda anuală unitară reală sau efectivă medie;
• jm – rata de dobânda anuală unitară nominală medie, corespunzătoare
;
• S n( A| )( m ) – valoarea finală (sau acumulată) a operaţiunii de plăţi
eşalonate fracţionate anticipate, la sfârşitul ultimului an de plată în
regim de dobândă compusă;
• An( A| )( m ) – valoarea actuală (sau actualizată) a operaţiunii de plăţi

eşalonate fracţionate anticipate, în momentul începerii plăţilor în
regim de dobândă compusă.
Dacă operaţiunea de plăţi eşalonate fracţionate anticipate, imediate, cu sume

constante S şi cu rate ale dobânzii constante i, se desfăşoară în regim de dobândă
compusă pe o durată de n ani şi cu m fracţiuni egale ale fiecărui an, atunci:
(1) Valoarea finală a tuturor plăţilor este:
S n( A| )(m ) = S ⋅
(1 + i )n − 1 ⋅ ⎛⎜1 + jm ⎞⎟ ,
jm ⎝ m⎠
m
(
unde jm = m ⋅ m 1 + i − 1 ; )
(2) Valoarea actuală a tuturor plăţilor este:
1 − (1 + i ) ⎛
−n
j ⎞
An( A| )(m ) = S ⋅ ⋅ ⎜1 + m ⎟ .
jm ⎝ m ⎠
m
Valoarea ratei de dobândă anuală nominală jm corespunzătoare fracţionării
anului în m părţi egale a fost determinată, pentru o durată de n ani, din echivalenţa:
( )
m
⎛ j ⎞
1 + i = ⎜1 + m ⎟ ⇔ j m = m ⋅ m 1 + i − 1 .
⎝ m⎠
2. FUNCŢIILE FINANCIARE FV ŞI PV DIN EXCEL
2.1 Funcţia FV
Calculează valoarea viitoare a unei investiţii bazate pe plăţi periodice şi

constante şi o rată a dobânzii constantă.
Sintaxă: FV(rate;nper;pmt;pv;type)
• Rate: este rata dobânzii pe perioadă.

• Nper: este numărul total de perioade de plată dintr-o anuitate.
• Pmt: este plata efectuată periodic; ea nu poate fi schimbată pe durata
anuităţii. În mod tipic, argumentul pmt conţine principalul (valoarea
iniţială) şi dobânda, dar nu şi alte taxe şi datorii. Dacă pmt este omis,
trebuie inclus argumentul pv.
• Pv: este valoarea actualizată sau suma globală pe care o serie de plăţi
viitoare o reprezintă în momentul actual. Dacă argumentul pv este
omis, se consideră 0 (zero) şi trebuie să existe argumentul pmt.
• Type: este numărul 0 sau 1 şi indică momentul când sunt efectuate
plăţile (0 posticipat şi 1 anticipat).
• Dacă type este omis, se consideră 0.
Dialogul cu argumentele funcţiei FV este redat în Figura 1.

Figura 1 - Argumentele funcţiei FV
2.2 Funcţia PV
Calculează valoarea actualizată a unei investiţii. Valoarea actualizată este

suma totală pe care o reprezintă în prezent o serie de plăţi viitoare. De exemplu,
când luaţi bani cu împrumut, suma împrumutată este valoarea actualizată pentru
creditor.
Sintaxă: PV(rate,nper,pmt,fv,type)
• Rate: este rata dobânzii pe perioadă.

• Nper: este numărul total de perioade de plată dintr-o anuitate.
• Pmt: este plata efectuată periodic;
• Fv: este valoarea viitoare sau balanţa în numerar la care se ajunge
după efectuarea ultimei plăţi.
• Type: este numărul 0 sau 1 şi indică momentul când sunt efectuate
plăţile (0 posticipat şi 1 anticipat)..
Dialogul cu argumentele funcţiei FV este redat în Figura 2.

Figura 2 - Argumentele funcţiei PV
Vom exemplifica în continuare aplicarea funcţiilor financiare FV şi PV.

Considerăm 1.000 u.m. care sunt plasate la începutul fiecărei luni într-un cont cu
procentul de dobândă anuală reală de 10%, şi să determinăm care va fi valoarea
finală după 2 ani (24 de luni). De asemenea, vom determina care este valoarea
actuală a acestei operaţiuni.
Vom rezolva problema cu relaţiile de calcul definite ale valorilor finală şi
actuală şi vom compara cu valorile rezultate aplicând funcţiile din Excel.
Avem S = 1.000 u.m., i = 0,10, n = 2 ani, m = 12 luni, pentru care avem
( )
j m = m ⋅ m 1 + i − 1 ⇒ j12 = 12 ⋅ ( 1 + 0.10 − 1) = 0,09569
12
Obţinem astfel
(a) S 2(|A )(12 ) = 1.000 ⋅

(1 + 0,10)2 − 1 ⋅ ⎛1 + 0,09569 ⎞ = 26.545,14
⎜ ⎟ u.m.
0,09569 ⎝ 12 ⎠
12
1 − (1 + 0,10 ) ⎛ 0,09569 ⎞
−2
(b) A2(|A )(12 ) = 1.000 ⋅ ⋅ ⎜1 + ⎟ = 21.763,73 u.m.
0,09569 ⎝ 12 ⎠
12
(c) Aplicând funcţiile financiare din Excel FV (Future Value) şi PV (Present Value)
cu opțiunea 1 pentru plăți anticipate și i = 0,10 obţinem:
FV (0,09569 / 12;2 ⋅12;−2.000;1) = 26.545,14 u.m.
PV (0,09569 / 12;2 ⋅12;−2.000;1) = 21.763,73 u.m.
În tabelul următor, am detaliat, printr-o aplicaţie în Excel, modalitatea de

calcul ale valorii finale şi valorii actuale.
Suma Suma Suma Suma

Perioada Plata jm/m Dobânda jm/m Dobânda
iniţială finală iniţială finală
1 1000 0.007974 1000.00 7.97 1007.97 21,763.73 0.007974 173.55 21,937.28
2 1000 0.007974 2007.97 16.01 2023.99 21,937.28 0.007974 174.93 22,112.21
3 1000 0.007974 3023.99 24.11 3048.10 22,112.21 0.007974 176.33 22,288.54
4 1000 0.007974 4048.10 32.28 4080.38 22,288.54 0.007974 177.73 22,466.27
5 1000 0.007974 5080.38 40.51 5120.89 22,466.27 0.007974 179.15 22,645.42
6 1000 0.007974 6120.89 48.81 6169.70 22,645.42 0.007974 180.58 22,826.00
7 1000 0.007974 7169.70 57.17 7226.87 22,826.00 0.007974 182.02 23,008.02
8 1000 0.007974 8226.87 65.60 8292.48 23,008.02 0.007974 183.47 23,191.49
9 1000 0.007974 9292.48 74.10 9366.58 23,191.49 0.007974 184.93 23,376.42
10 1000 0.007974 10366.58 82.66 10449.24 23,376.42 0.007974 186.41 23,562.83
11 1000 0.007974 11449.24 91.30 11540.54 23,562.83 0.007974 187.89 23,750.72
12 1000 0.007974 12540.54 100.00 12640.54 23,750.72 0.007974 189.39 23,940.12
13 1000 0.007974 13640.54 108.77 13749.31 23,940.12 0.007974 190.90 24,131.02
14 1000 0.007974 14749.31 117.61 14866.92 24,131.02 0.007974 192.42 24,323.44
15 1000 0.007974 15866.92 126.53 15993.45 24,323.44 0.007974 193.96 24,517.40
16 1000 0.007974 16993.45 135.51 17128.96 24,517.40 0.007974 195.51 24,712.91
17 1000 0.007974 18128.96 144.56 18273.52 24,712.91 0.007974 197.06 24,909.97
18 1000 0.007974 19273.52 153.69 19427.21 24,909.97 0.007974 198.64 25,108.61
19 1000 0.007974 20427.21 162.89 20590.10 25,108.61 0.007974 200.22 25,308.83
20 1000 0.007974 21590.10 172.16 21762.26 25,308.83 0.007974 201.82 25,510.65
21 1000 0.007974 22762.26 181.51 22943.78 25,510.65 0.007974 203.43 25,714.07
22 1000 0.007974 23943.78 190.93 24134.71 25,714.07 0.007974 205.05 25,919.12
23 1000 0.007974 25134.71 200.43 25335.14 25,919.12 0.007974 206.68 26,125.80
24 1000 0.007974 26335.14 210.00 26545.14 26,125.80 0.007974 208.33 26,334.14
CONCLUZII
Rezultă că pentru a utiliza corect funcţiile financiare FV şi PV din Excel

este necesară calcularea și folosirea în formulele de clacul a dobânzii nominale
corespunzătoare jm .
BIBLIOGRAFIE
1. Bârsan-Pipu Nicolae – Matematici financiare si actuariale, Ed. Infomarket, 2009

2. Microsoft Excel - Help
SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN CONDIŢIILE

CRIZEI ECONOMICE
Autor: Alina Carmen LĂCĂTUŞU, FBC, Anul III, FR

Conducător ştiinţific: Lector univ. dr. Liliana CONSTANTINESCU
Abstract: The current financial crisis seems to be more painful than those
occurring in recent decades. This crisis caused a massive decline in the market
confidence of both businesses and consumers. The crisis has affected a multitude of
economic and financial activities such as financial markets that have registered
genuine reductions, serious problems of liquidity and depreciation of national
currencies. Worldwide banking systems are one of the major areas that were
affected by the crisis, with considerable bankruptcies landslide. This study
investigates the effects of financial crisis on the banking system from Romania while
highlighting the challenges brought by the crisis.
Keywords: banks, financial crisis, liquidity, risk.
1. INTRODUCERE
Sistemul financiar din România a evoluat în condiţii puternic marcate de

manifestarea virulentă a crizei financiare şi economice globale. La debutul crizei,
economia românească parcursese o perioadă de mai mulţi ani de creştere economică
în ritmuri înalte, dar însoţită de acumularea unui deficit extern relativ important,
precum şi de majorarea datoriei externe pe termen scurt. Sectorul bancar, cu poziţie
dominantă în sistemul financiar, a rezistat bine acestor presiuni. Stabilitatea
financiară a fost pusă la încercare de o vulnerabilitate nouă- volatilitatea finanţării
externe. Cu un mic decalaj s-au manifestat şi repercursiunile deteriorării climatului
economic extern asupra economiei românesti, cu consecinţe negative asupra calităţii
portofoliului de credite, şi, care continuă să se manifeste; riscul de credit rămâne
vulnerabilitatea majoră a sectorului bancar.
Banca Naţională a României, ca autoritate de supraveghere, a reacţionat la
noile ameninţări prin asigurarea punctuală de lichiditate, monitorizarea mai strictă a
băncilor, măsuri de îmbunătăţire a cadrului de reglementare prudenţială şi, împreună
cu Guvernul, semnarea unor acorduri de finanţare cu Fondul Monetar Internaţional
şi Uniunea Europeană.
O altă provocare pentru stabilitatea financiară are ca origine însuşi sectorul
bancar: reducerea accesului la finanţarea internă( dar şi externă)- un risc evident în
ultimele luni- poate genera constrângeri serioase în rambursarea datoriilor

companiilor.
Declinul economic este deja o realitate şi pentru România. Persistă
incertitudini privind orizontul reluării creşterii economice. Comparaţii internaţionale
sugerează că, în condiţiile crizei globale, ţările cu ritmuri de creştere ridicată tind să
parcurgă scăderi de amploare. Acest risc trebuie avut în vedere în
configurarea/ajustarea politicilor economice şi financiare ale autorităţilor române;
atragerea de resurse financiare de la instituţii financiare internaţionale reprezintă, din
această perspectivă, o măsură binevenită.
2. CRIZA ECONOMICĂ MONDIALĂ, ÎNTRE ISTORIE ŞI

EVOLUŢIE
La mai bine de doi ani de la izbucnirea crizei economice în S.U.A.,

guvernanţii români încă susţineau că această criză mondială putea ocoli ţara noastră.
Dacă, în februarie 2007, criza începea să se facă simţită pe continentul American, în
România, primele efecte, prin anunţuri de şomaj şi disponibilizări aveau să fie făcute
abia în noiembrie 2008.
În februarie 2007, viitoarea criză mondială părea să fie mai mult o
problemă financiară americană. Şi asta pentru că din ce în ce mai mulţi clienţi din
Statele Unite nu şi-au mai achitat creditele ipotecare cu grad ridicat de risc, ceea ce a
provocat primele falimente ale unor instituţii bancare specializate.
În luna august a aceluiaşi an, bursele americane încep declinul, iar băncile
centrale intervin pe pieţe cu lichiditaţi. Problemele financiare ale americanilor
continuă şi in 2008, an în care efectele crizei financiare se fac simţite atât în Europa,
cât şi în România.
Pe 22 ianuarie 2008, Banca Centrală Americană ( FED) îşi scade rata
dobânzii de referinţă la 3,5%, cu trei sferturi de punct. La o lună mai târziu, pe 17
februarie, Banca britanică Northern Rock este naţionalizată pentru a fi salvată de la
faliment.
În martie 2009, băncile central fac o nouă injecţie masivă de lichidităţi pe
piaţa creditelor, pentru a face faţă contracţiei acesteia. La jumătatea lunii martie,
JPMorgan Chase anunţă achiziţionarea băncii de investiţii Bear Stearns, la un preţ
scăzut şi cu ajutorul FED. La jumătate de an după această achiziţie, trezoreria
americană decide naţionalizarea băncilor Fannie Mae şi Freddie Mac, după ce
acestea au suferit pierderi financiare importante.
Pe 15 septembrie, Banca de investiţii Lehman Brothers îşi depune bilanţul,
iar Bank of America anunţă cumpărarea Merrill Lynch. La numai o zi distanţă,
compania de asigurări AIG ( American International Group) este salvată de
Guvernul American, care îi oferă 85 de miliarde de dolari în schimbul a 79,9% din
capital.
Pe 17 septembrie 2009, bursele din întreaga lume înregistrează scăderi
considerabile, în timp ce băncile centrale intensifică operaţiunile pentru injectarea de
lichiditaţi pe piată.
Pe 18 septembrie, Banca britanică Lloyds TSB cumpără HBOS, instituţie
financiară concurentă, iar la mai puţin de o săptămână, pe 26 septembrie JPMorgan
preia controlul asupra Washington Mutual, cu ajutorul autorităţilor federale.
Banca britanică Bradford and Bingley este naţionalizată. Tot acum şi Banca
Dexia este naţionalizată de autorităţile franceze şi belgiene.
La începutul lunii octombrie, Camera Reprezentanţilor adoptă un plan de

salvare a sectorului financiar, în valoare de 700 de miliarde de dolari. Tot atunci,
avea loc la Paris, pe 4 octombrie, reuniunea de urgenţă a liderilor membrilor
europeni ai G8 care nu reuşesc să ajungă la un acord privind înfiinţarea unui fond
european pentru susţinerea instituţiilor financiare aflate în dificultate.
Pe 12 octombrie, cele 15 ţări din Zona Euro ajung la un accord privind un
plan de acţiune: garantarea creditelor interbancare şi posibila recapitalizare a
băncilor. La 15 octombrie, Wall Street înregistrează cea mai mare scădere de după
1987.
Pe 24 octombrie, Islanda cere oficial Fondului Monetar Internaţional un
ajutor de două miliarde de dolari pentru a face faţă crizei care îi distruge sistemul
bancar. Tot acum şi Ucraina cere un împrumut de 16,5 miliarde de dolari. În tot
acest timp, euro ajunge la cel mai scăzut nivel faţă de dolar din aprilie 2006. FMI,
UE şi Banca Mondială anunţă că acordă 20 de miliarde de euro împrumut Ungariei.
Comisia Europeană a publicat pe 3 noiembrie primele estimări de recesiune
în 2008 şi de stagnare în 2009, precum şi o creştere a numărului de şomeri până la 2
milioane în perioada 2008-2010.
3. SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC LA ÎNCEPUT DE 2010
Criza financiară internaţională a început să-şi arate efectele şi în sistemul

bancar autohton, în special începând cu toamna anului 2008. O serie de bănci cu
capital străin nu au mai beneficiat de linii de finanţare în aceleaşi condiţii şi în
aceeaşi marime ca până înainte, creând preocupari în atragerea de resurse din ţară
prin intermediul produselor de economisire.
Diminuarea posibilităţilor de atragere de resurse ieftine din exterior,
coroborat cu noile reglementări în domeniul creditării persoanelor fizice şi cu
deprecierea accentuată a monedei naţionale au determinat o scădere a activităţii de
creditare pe segmentul de retail.
Pe parcursul anului 2009, creditarea a scăzut în intensitate, variaţia soldului
creditului neguvernamental înregistrând câteva luni la rând valori negative.
Ponderea creditelor restante în total credite a crescut de la 4,62% în mai 2008, la
11,47% în mai 2009 şi 13,3% în luna august. Costul creditelor a crescut simţitor
datorită înrăutăţirii mediului economic şi în condiţiile atragerii de resurse financiare
tot mai rare şi mai scumpe. Populaţia şi-a potolit apetitul pentru creditare, atât
datorită majorării costului creditării, dar şi datorită nesiguranţei zilei de mâine, în
condiţiile unei creşteri ale ratei şomajului. Economisirea a crescut pe fondul unor
dobânzi la depozite excesiv pozitive.
Băncile au trecut de la extazul şi euforia anilor trecuţi la agonie. Numărul
unităţilor bancare a scăzut cu peste 90 de unităţi, iar peste 3000 de angajaţi din bănci
şi-au pierdut locul de muncă.
Cu toate acestea, indicatorii de prudenţialitate au rămas în limitele de
stabilitate, deşi o parte s-au înrăutaţit. Profitabilitatea sistemului bancar a fost
pozitivă, deşi profitul băncilor s-a diminuat. Nicio bancă din sistemul bancar
românesc nu a intrat în incapacitate de plată, pe parcursul anului 2009.
Măsurile autorităţilor guvernamentale de combatere a crizei au fost
neriguroase şi fără efecte pozitive semnificative. Acordul cu FMI a restrâns puternic
capacitatea de manevrabilitate a politicilor financiare publice, obligând Guvernul nu
doar la măsuri nepopulare, dar şi pripite din prisma efectelor pe termen mediu şi
lung. Vestitele ”reţete” de reforme specifice FMI-ului, în stil procustian, şi-au găsit
aplicabilitate în mod nefericit pe cazul României. Reducerile de cheltuieli publice, în
mare parte realizate prin reduceri salariale şi disponibilizări din sistemul bugetar nu
au făcut decât să îndepărteze punctul de inflexiune al reluării creşterii economice.
Singura oază de discernământ a rămas doar la BNR, care a dus o luptă
mocnită cu inflaţia şi cu evoluţia cursului de schimb. Guvernatorul a ieşit din ce în
ce mai rar la rampă prin declaraţii, iar cele care au fost, au fost sobre şi reţinute.
Perspectivele activităţii bancare nu sunt prea roz, în condiţiile lipsei unor
măsuri guvernamentale viabile de relansare economică...Valurile de disponibilizări
din domeniul bugetar şi din mediul privat vor afecta portofoliul de clienţi ai băncilor
şi vor duce la mărirea soldului creditelor neperformante şi scăderea capacităţii de
economisire. Cererea de consum va scădea si, odată cu ea, şi cererea de creditare.
În pofida acestor evoluţii, calitatea portofoliilor de credit ale băncilor
româneşti este mai bună decât cea a băncilor din unele ţări din Uniunea Europeană,
situaţie datorată şi faptului că băncile româneşti nu au deţinut în portofoliu active
toxice, iar efectele crizei financiare internaţionale şi ale recesiunii globale au fost
resimţite începând cu ultimul trimestru al anului 2008.
4. CONCLUZII PRIVIND ACTIVITATEA BANCARĂ DIN

ROMÂNIA
Revenirea totală din criză necesită timp, însă sistemul bancar românesc şi-a
menţinut potenţialul de dezvoltare intact, iar gradul de intermediere financiară va
continua cu suport de capital străin. Totuşi, ritmul de creştere va fi unul echilibrat şi
va deveni mai vizibil din a doua parte a anului 2010.
Băncile românesti şi-au păstrat stabilitatea chiar dacă au fost afectate de
criza internaţională. Deşi se aşteaptă ca profitul la nivelul sistemului bancar să scadă
cu 90% faţă de 2008, piaţa a rămas sănătoasă, cu un grad ridicat de solvabilitate( 13,
7% în septembrie 2009).
În contextul stagnării activităţii de creditare în regiune, context în care se
încadrează şi România, segmentul depozite a înregistrat o evoluţie pozitivă datorită
creşterii gradului de economisire al populaţiei. Acest fapt conduce la o uşoară
balansare a pasivelor şi la reducerea raportului credite/depozite până la 124% în luna
septembrie şi cu o medie de 116% estimată pentru următorii 5 ani.
Calitatea creditelor va rămâne principala provocare pentru perioada
următoare. Profitabilitatea va trebui să ia în considerare costurile mai ridicate ale
riscului, dar va beneficia de eficientizarea costurilor operaţionale. Vârful maxim al
ratei creditelor neperformante va fi atins în acest an (2010), cu semne de
imbunătăţire în anii care urmează.
Cu siguranţă vor mai fi lecţii pe care ţările le vor învăţa de la actuala criză
financiară. Vor învaţa despre modul în care se poate restructura sistemul bancar în
faţa unei crize financiare mondiale-în mod particular- şi ce înseamnă instituţia aşa
numitei ”bad bank” -în practică. Dar, oricâte lecţii vor învăţa, experienţa crizelor
financiare arată că memoria socială a crizelor este scurtă şi posibilitatea ca unele
greşeli să se repete nu trebuie exclusă niciodată.
BIBLIOGRAFIE
1. www.bnr.ro - „ Raport asupra stabilităţii financiare- 2009”

2. www.capital.ro „Criza globală” Publicat: 9 Aprilie 2010
3. Bogdan Căpraru „Retail banking”- Editura C.H. Beck Bucureşti, 2009
4. www.doingbusiness.ro „Sistemul bancar românesc- perspective generale”
Publicat: 12 ianuarie 2010
5. www.sfin.ro „Dubla problemă a băncilor: prea puţine credite şi tot mai multe
restanţe” Publicat: 26 martie 2010
6. www.zf.ro „Prăbuşirea cererii îi face pe bancheri să alerge după clienţi”
Publicat 13 aprilie 2010.
ANALIZA CHELTUIELILOR VARIABILE ŞI FIXE
Autor: Elena MAFTEI (MAREŞ), FBC, Anul III, FR

Abstract: Expenses are a consumption of production assets, labor and

money for satisfying the production needs. The expense analysis must be a major
component or the internal management of any company. The expense analysis of
revenue targets their evolution, and also the factors that determine it in order to
identify the options for the increase of rentability.
Key words: expenses, factor analysis.
1. INTRODUCERE
Cheltuielile reprezintă un consum de mijloace de producţie, de forţă de

muncă sau de mijloace băneşti pentru satisfacerea nevoilor de producţie.
De modul de utilizare şi de consumul lor depind în mare măsură
performanţele economico - financiare ale fiecărei entităţi economice. De aici rezultă
că este foarte important ca în fiecare întreprindere să existe un program al costurilor
adaptat în permanenţă la condiţiile concrete ale momentului. Aceasta constituie baza
de raportare pentru realizările fiecărei perioade.
Analiza cheltuielilor trebuie să fie o componentă majoră a managementului
intern al oricărei firme. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor vizează evoluţia lor
precum şi factorii care o determină în vederea identificării posibilităţilor de sporire a
rentabilităţii dar şi de diminuare a cheltuielilor.
2. CHELTUIELILE VARIABILE ŞI FIXE
După corelaţia cu evoluţia nivelului de activitate cheltuielile se pot împărţi

în cheltuieli variabile sau fixe, corespunzător factorilor de producţie variabili sau
ficşi. Cheltuielile variabile (operaţionale) depind de volumul producţiei şi constituie
partea variabilă a costului de producţie, iar cheltuielile fixe (de structură) sunt
invariabile în raport cu volumul producţiei pe paliere şi formează partea fixă a
costului de producţie.
Acest lucru este valabil doar în analizele pe termen scurt, când capitalul
tehnic rămâne relativ neschimbat. Pe termen lung, creşterea capacităţii de producţie
prin investiţii transformă factorii ficşi în variabili, cheltuielile aferente fiind
considerate ca variabile.
Ponderea costurilor fixe (SChf) şi variabile (SChv) în totalul costurilor este

determinată prin rate de structură:
Chf
SChf= x 100 (%)
Ct
Chv
SChv= x 100 (%)
Ct
Cheltuielile variabile sunt dependente de evoluţia volumului de activitate
modificându-se în acelaşi sens cu acesta. Pe unitate de produs aceste cheltuieli
capătă un caracter relativ constant.
În această categorie sunt incluse:
cheltuielile cu consumul de materii prime şi materiale directe;
cheltuielile cu combustibili şi energie în scopuri tehnologice;
cheltuielile cu salariile de bază ale muncitorilor direct productivi
calculate pentru munca prestată în producţie;
cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor şi mijloacelor de
transport ale secţiilor;
alte categorii de cheltuieli care variază relativ proporţional cu
volumul de activitate.
Importanţa analizei cheltuielilor variabile este justificată prin:
elaborarea politicii vânzărilor în funcţie de gradul de rentabilitate şi
de contribuţia la acoperirea cheltuielilor comune;
stabilirea politicii de producţie, atât din punct de vedere cantitativ cât
şi al termenului de realizare;
elaborarea bugetelor costurilor.
3. ANALIZA FACTORIALĂ A CHELTUIELILOR VARIABILE
Un diagnostic corect pus în urma analizei cheltuielilor variabile trebuie să

asigure încadrarea într-un nivel optim de rentabilitate care să permită practicarea
unor preţuri menite să conducă la menţinerea şi creşterea cotei pe piaţă.
Pentru a concretiza analiza cheltuielilor variabile, utilizăm următoarele date
cuprinse în tabelul următor:
Cifra de afaceri şi cheltuielile variabile (mii. lei)
Nr.
Indicatori 2008 2009
crt.
1. Cifra de afaceri (Σ qxp) 56.597 10.757
Cheltuieli variabile aferente cifrei de 39.202 8.615
2. afaceri
(Σ qxcv)
3. Cifra de afaceri recalculată (Σ q1x p0) 9.806
Cheltuieli variabile aferente cifrei de 8.005
4.
afaceri recalculate (Σ q1xcv0)
Cheltuieli variabile la 1.000 lei cifră de 692,65 800,87
5.
afaceri (lei)
Analiza factorială a cheltuielilor variabile se face asupra indicatorului
1000
cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri ( CVCA ), care se determină cu
ajutorul relaţiei:
1000
CVCA =
∑ qxcv ⋅ 1000
∑ qxp
unde: cv – costul variabil pe unitatea de produs vândut;
p – preţul produsului vândut;
q – cantitatea de produse vândute.
După cum se observă în tabel, în anul 2009 cheltuielile variabile la

1.000 lei cifră de afaceri, au crescut cu 108,22 lei faţă de anul 2008, iar
aceasta se explică prin influenţa următorilor factori:
a. structura producţiei vândute:
∆q =
∑ q1 xcv0 ⋅ 1000 − ∑ q0 xcv0 ⋅ 1000 = 8005 ⋅ 1000 − 39.202 ⋅ 1000
∑ q1 xp0 ∑ q0 xp0 9.806 56.597
816,34 − 692,65 = 123,69 lei

b. preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA):
∆p =
∑ q1 xcv0 ⋅ 1000 − ∑ q1 xcv0 ⋅ 1000 = 8..005 ⋅1000 − 8005 ⋅ 1000
∑ q1 xp1 ∑ q1 xp0 10.757 9.806
= 744,16 − 816,34 = − 72,18 lei

c. costul variabil pe unitatea de produs:
∆c =
∑ q1 xcv1 ⋅ 1000 − ∑ q1 xcv0 ⋅ 1000 = 8.615 ⋅ 1000 − 8.005 ⋅ 1000
∑ q1 xp1 ∑ q1 xp1 10.757 10.757
= 800,87 − 744,16 = 56,71 lei
Verificare: 123,69 -72,18 + 56,71 = 108,22 lei
Concluzii: Creşterea cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de

afaceri se datorează structurii producţiei vândute şi costului variabil pe
unitatea de produs care au influenţat în mod negativ performanţele
întreprinderii, singurul factor care a condus la reducerea cheltuielilor
variabile la 1.000 lei cifră de afaceri fiind creşterea preţurilor de vânzare.
Influenţa factorilor asupra reducerii cheltuielilor variabile la

1.000 lei CA
În acelaşi mod se analizează şi următorii indicatori:
1000
Cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare ( CVE ),
care se determină cu ajutorul relaţiei:
1000
CVE =
∑ gi ⋅ cvi ,
100
unde: gi = structura veniturilor;
cvi = cheltuieli la 1000 lei venituri pe categorii de venituri.
1000
Cheltuieli variabile aferente producţiei fabricate ( CVQF ), care se
determină cu ajutorul relaţiei:
1000 Cv
CVQF = ⋅ 1000 ,
Qf
unde: C v = suma absolută a cheltuielilor aferente producţiei fabricate;

Qf = producţia marfă fabricată exprimată în preţ de vânzare.
4. CHELTUIELILE FIXE
Cheltuielile fixe sunt acele cheltuieli care nu se modifică sau îşi modifică
nesemnificativ volumul raportat la evoluţia producţiei.
Sunt cheltuieli legate de existenţa entităţii şi se evidenţiază chiar şi în lipsa
activităţii.
În această categorie intră:
cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor (când se calculează în raport
de timp);
cheltuieli cu salariile personalului de conducere, tehnic, economic şi
de altă specialitate;
cheltuieli administrative şi de deservire ale secţiei şi întreprinderii;
cheltuieli de birou;
cheltuieli pentru întreţinerea şi repararea clădirilor;
cheltuieli cu iluminatul şi forţă motrice în scopuri administrativ-
gospodăreşti;
cheltuieli cu chiriile, abonamentele radio-tv;
cheltuieli cu impozitele şi taxele locale;
cheltuieli cu primele de asigurare.
Pe unitate de produs cheltuielile fixe scad cu creşterea nivelului
producţiei şi cresc cu reducerea activităţii.
Creşterea cheltuielilor fixe poate fi cauzată de:
¾ schimbări în sistemul de amortizare al activelor fixe;
¾ creşterea salariilor determinată de rata inflaţiei;
¾ creşterea consumului de materiale care generează cheltuieli fixe.
Cheltuielile fixe pot fi influenţate în următoarele cazuri:
9 se preconizează achiziţionarea unor noi maşini şi utilaje pentru
extinderea capacităţii;
9 de producţie, iar efectul se va reflecta în cheltuielile cu amortizarea şi
alte cheltuieli de întreţinere şi reparaţii;
9 se majorează salariile personalului administrativ şi de conducere;
9 se reorganizează unele activităţi de prezentare, reclamă.
Analiza factorială a cheltuielilor fixe
Cheltuielile fixe cuprind o parte a cheltuielilor cu personalul

indirect productiv, cheltuielile cu amortizările şi provizioanele, chirii,
ajustări din provizioane.
În această analiză ne vom folosi de datele din tabelul următor:
Cifra de afaceri şi cheltuielile fixe (mii. lei)

Nr. Indicatori
2008 2009
crt.
1. Cifra de afaceri (Σ qxp) 56.597 10.757
Cheltuieli fixe aferente cifrei de afaceri (Σ 16.801 4.640
2.
qxcf)
3. Cifra de afaceri recalculată (Σ q1xp0) 9.806
Cheltuieli fixe aferente cifrei de afaceri 4.012
4. recalculate
(Σq1xcf0
Cheltuieli fixe la 1.000 lei cifră de afaceri 296,85 431,35
5.
(lei)
Analiza factorială a cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri se face

1000
cu ajutorul indicatorului cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri ( C FCA ), conform
relaţiei:
CHF
1000
C FCA = ⋅1000 ,
CA
unde: CHF = suma absolută a cheltuielilor fixe
CA = cifra de afaceri
Cheltuielilor fixe la 1.000 lei cifră de afaceri au crescut în anul 2009 cu
134,50 lei faţă de anul anterior.
Acest lucru se explică prin influenţa următorilor factori:
a. modificarea volumului fizic al producţiei vândute:

CHF0 CHF0 16.801 16.801
∆q = ⋅ 1000 − ⋅ 1000 = ⋅ 1000 − ⋅ 1000
∑ q1 xp0 ∑ q0 xp0 9.806 56.597
= 1.713,34 − 296,845 = 1.416,49 lei
b. modificarea preţurilor medii de vânzare:

CHF0 CHF0 16.801 16.801
∆p = ⋅ 1000 − ⋅ 1000 = ⋅ 1000 − ⋅ 1000
∑ q1 xp1 ∑ q1 xp0 10.757 9.806
= 1.561,87 − 1.713,34 = − 151,47 lei

c. suma cheltuielilor fixe:
CHF1 CHF0
∆CHF = ⋅ 1000 − ⋅ 1000 =
CA1 CA1
4.640 16.801
= x1000 − x1000 = 1.130,52 lei .
10.757 10.757
Verificare: 1.416,49 – 151,47 – 1.130,52 = 134,50 lei
Concluzii: Cu toate că s-au redus semnificativ cheltuielile fixe, acest lucru

nu a fost suficient pentru a micşora influenţa enormă a reducerii volumului fizic al
producţiei vândute.
5. ANALIZA CHELTUIELILOR MATERIALE
Cheltuielile materiale deţin cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor

de exploatare.
Cheltuielile materiale exprimă contravaloarea consumurilor de resurse
materiale şi a prestărilor de servicii de către terţi şi deţin o pondere însemnată, mai
mare sau mai mică în structura costurilor de producţie, în funcţie de profilul de
activitate al întreprinderii.
Aşa cum le evidenţiază contabilitatea financiară şi contabilitatea de
gestiune aceste cheltuieli cuprind:
materii prime, materiale;
combustibili, energie, apă;
obiecte de inventar;
amortizarea şi provizioanele;
lucrări şi servicii executate de terţi;
alte cheltuieli materiale.
În componenţa cheltuielilor materiale, în funcţie de legătura cu volumul
producţiei unele sunt variabile, altele fixe, iar după modul de repartizare în costul
produselor unele sunt directe şi altele indirecte.
Obiectivele analizei cheltuielilor materiale care deţin ponderea dominantă
în totalul cheltuielilor de exploatare, vizează situaţia generală pe total şi pe
componente, structura şi eficienţa utilizării acestor cheltuieli.
Structura cheltuielilor materiale se analizează pe baza datelor care exprimă
ponderea categoriilor de cheltuieli în totalul acestora.
Cheltuielile materiale se analizează la nivel total, ca nivel la 1000 lei cifră
de afaceri, la 1000 lei venituri din exploatare şi la 1000 lei producţia exerciţiului.
Cheltuielile materiale aferente exploatării pot fi analizate ca nivel la
1000 lei venituri (Cm) conform relaţiei:
Cm
1000V
=
∑ gi ⋅ Cmi
100
unde: gi = structura veniturilor
Cmi = cheltuieli materiale la 1000 lei pe categorii de venituri, care reprezintă
factori direcţi de influenţă.
Cheltuielile materiale la 1000 lei cifră de afaceri constituie partea
preponderentă a veniturilor din exploatare şi se analizează cu ajutorul relaţiei:
1000 CA ∑ q ⋅ cm
Cm = ⋅ 1000
∑q⋅ p
unde: q = cantitatea produselor, serviciilor
cm = cheltuieli materiale pe produse
p = preţul produselor, serviciilor
Pentru analiza cheltuielilor materiale utilizăm datele din tabelul următor:
Cheltuielile materiale (mii lei)
Nr.
Indicatori 2008 2009
crt.
1 Cheltuieli materiale aferente cifrei de afaceri 27.415 7.270
Cheltuieli materiale aferente cifrei de afaceri, 6.420
2
recalculate
3 Cifra de afaceri 56.597 10.757
4 Cifra de afaceri recalculată 9.806
Cheltuieli materiale la 1.000 lei cifră de afaceri 484,39 675,84
5
- lei
Cheltuielile materiale la 1000 lei cifră de afaceri de au crescut

în anul 2009 cu 191,45 lei (675,84 – 484,39) faţă de anul 2008. .Acest lucru
se explică prin influenţa următorilor factori:
a. structura cifrei de afaceri:
∆q =
∑ q1xcm0
⋅1000−
∑
q0 xcm0
⋅1000=
6.420
⋅1000−
27.415
⋅1000=
∑ q1xp0 ∑
q0 xp0 9.806 56.597
= 654,70 − 484,39 = 170,31 lei
b. preţurile medii de vânzare:
∆p =
∑q1xcm0
⋅ 1000 −
q1xcm0 ∑
⋅ 1000 =
6.420
⋅ 1000 −
6.420
⋅ 1000 =
∑ q1xp1 q1xp0 ∑ 10.757 9.806
= 596,82 − 654,70 = 57,88 lei
c. cheltuielile materiale pe produse:

∆c =
∑ q xcm
1 1
⋅1000 −
∑ q xcm
1 0
⋅1000 =
7.270
⋅1000 −
6.420
⋅1000 =
∑ q xp
1 1 ∑ q xp 1 1
10.757 10.757
= 675,84 − 596,82 = 79,02 lei
Verificare: 170,31 – 57,88 + 79,02 =191,45 lei
Concluzii: Analiza factorială scoate în evidenţă faptul că creşterea

cheltuielilor materiale la 1.000 lei se datorează modificării structurii cifrei de afaceri
şi a modificării cheltuielilor materiale pe produse care au contribuit cu 170,31
respectiv 79,02 lei la 1.000 lei cifră de afaceri.
Influenţa acestor doi factori a condus la creşterea puternică cheltuielilor
materiale la 1.000 lei cifră de afaceri, aspect negativ datorat majorării preţurilor
materialelor necesare procesului de producţie.
BIBLIOGRAFIE
1. Perochon C., Dubrulle L., Contabilitate financiară, Colecţia Romexco, Ed.

Economică, Bucureşti, 2002;
2. Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar - contabil, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2008;
3. Ristea M., Dumitru C. G., Contabilitate aprofundată, Ed. Universitară, Bucureşti,
2004;
4. Suciu G., Analiză economico - financiară, Editura Infomarket, Braşov, 2009;
5. *** Ordinul MFP nr. 3055/2009 privind Reglementările contabile armonizate
cu Directiva a IV-a şi Directiva a VII-a A CEE, MO nr. 766/10.11.2009.
TENDINŢE MODERNE ÎN SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL

BĂNCILOR

Abstract: Information system includes all data, information flows,

procedures and treatment facilities designed to contribute information to
substantiate, establish and achieve the objectives of the bank system. In the system,
banking institution, the information is of crucial importance, having the role as
liaison between system elements. As part of this material want to show the role,
importance and necessity of organizing information system in an efficient, fast and
modern banking.
Key words: informaţie, sistem informaţional, procedură informaţională,

fluxuri informaţionale, calitatea informaţiilor.
1. INTRODUCERE
În această lucrare am dorit să prezint rolul, importanţa şi necesitatea

sistemului informaţional în cadrul unui sistem bancar eficient, modern şi performant.
Sistemul informaţional este o parte importantă în dezvoltarea unui sistem
bancar performant deoarece este destinat să asigure materialul informaţional necesar
fundamentării şi adoptării deciziilor, precum şi iniţierii de acţiuni pentru
operaţionalizarea acestora, contribuind astfel decisiv la calitatea şi eficacitatea
managementului.
2. SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL BĂNCILOR
Sistemul informaţional este definit ca fiind ansamblul datelor,

informaţiilor, circuitelor şi fluxurilor informaţionale, procedurilor şi mijloacelor de
tratare a informaţiilor menite să contribuie la fundamentarea, stabilirea şi realizarea
sistemului de obiective ale băncii.
În cadrul sistemului ,,instituţie bancară”, informaţia are o importanţă
decisivă, ea având rolul de factor de legatură între elementele sistemului
Fără informaţie, fără această legătură, practic nu este posibilă nici un fel de
acţiune în cadrul sistemului. Ca urmare, în domeniul activităţii bancare, organizarea
şi conducerea activităţii instituţiei implică în mod necesar existenţa şi funcţionarea
unui sistem informaţional. Prin intermediul lui se asigură fluxul continuu al
informaţiilor bancare, se realizează valorificarea acestora cu eficienţa cerută de către
factorii decidenţi implicaţi în activatea bancară.
Ca element al sistemului economic instituţie bancară, sistemul
informaţional este situat între sistemul decizional şi cel operaţional, el având
menirea de a asigura legătura, şi comunicarea permanentă în ambele sensuri, între
sistemul conducător şi cel condus. Acest loc şi rol deosebit de important al
sistemului informaţional bancar poate fi redat grafic potrivit figurii 1.1
Se poate afirma că existenţa sistemului informaţional bancar reprezintă una
din condiţiile de bază ale organizării raţionale a activităţii bancare a conducerii sale
pe principii fundamentate ştiinţific în acest fel şi o premisă a exercitării cu eficienţă
sporită a rolului şi funcţiilor băncilor în economie.
Informaţia este un element important, fără de care o activitate performantă
într-un mediu economic concurenţial nu poate fi asigurată.
Sistemul informaţional are un rol şi o semnificaţie deosebită în ansamblul
sistemului de management al băncilor.
Utilizarea sistemului informaţional costituie o condiţie primordială a
conducătorilor în optimizarea procesului decizional şi pentru exercitarea procesului
de control şi evaluare a materializării deciziilor de către angajaţi.
INTRĂRI IEŞIRI
SISTEM SISTEM
CONDUCĂTOR CONDUS
INTRĂRI IEŞIRI INTRĂRI
SISTEM
INFORMAŢIONAL
IEŞIRI INTRĂRI IEŞIRI
DECIZIE EXECUŢIE
SISTEMUL
INSTITUŢIE BANCARĂ
INTRĂRI IEŞIRI
Figura 1.1 – Sistemul informaţional bancar

Construcţia şi funcţionarea sistemului informaţional presupune existenţa

unor componente cu caracter general, indiferent de specificul organizaţiei.
Informaţia se defineşte ca fiind ansamblul de date care aduc beneficiarului
un spor de cunoaştere privind organizaţia şi mediul ei, şi care îi conferă elemente de
noutate necesare îndeplinirii obiectivelor individuale.
Informaţia constituie elementul central al organizării informaţionale. În
baza informaţiilor este cunoscută, controlată şi optimizată starea de funcţionare a
băncii. Prin acumularea şi prelucrarea ei se adoptă deciziile şi se declanşează,
urmăresc şi corectează acţiunile ce decurg din acestea.
Valoarea unei informaţii trebuie privită prin prisma conţinutului
informaţiei, a valorii de întrebuinţare a informaţiei şi prin prisma efectelor sale
asupra procesului condus.
Informaţia economică se exprimă printr-un sistem de indicatori care
formează repertoriul de date necesar în conducerea procesului economic.
Pentru ca informaţia economică să permită luarea unor decizii corecte
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii calitative.
Cerinţele calitative privind informaţia sunt redate în tabelul 1.1
Data este descrierea cifrică sau letrică a unor acţiuni, fapte, procese,
fenomene care privesc mediul intern sau extern al băncii.
Datele necesită, în general, o prelucrare care îmbracă o formă: manuală,
mecanică, electronică sau combinată.
Semnificaţia prelucrării, care ajunge la nivelul percepţiei umane, se
constituie în raţiune de informaţie. Astfel informaţia constituie un element
fundamental al sistemului informaţional şi reprezintă o premisă esenţială pentru
elaborarea şi fundamentarea deciziilor manageriale. Informaţia trebuie să satisfacă
cerinţa de cunoaştere de către conducători a realităţilor, definită prin semnificaţia,
utilitatea şi funcţiile informaţiei în cadrul mecanismului de conducere şi funcţionare
a băncilor.
Tabelul 1.1 – Cerinţele calitative privind informaţia

Nr. Trăsătura calitativă Specificaţia privind Implicaţii ale noncalităţii
Crt. a informaţiei calitatea informaţiilor
0 1 2 3
1. Realismul Reflectarea corectă a Probleme fals delimitate.
proceselor şi fenomenelor Decizii incorecte.
din interiorul băncii şi din Pierderi de oportunitate
mediul ambiant extern. şi pierderi financiare.
2. Complexitatea Exprimarea noutăţii Abordarea secvenţială a
fenomenelor şi proceselor unor domenii sau
din diverse unghiuri de activităţi.
vedere: Ignorarea unor aspecte
economic, tehnic, social. sau activităţi cu
consecinţe în timp.
3. Concizia şi Exprimarea sintetică şi Dificultăţi în a sesiza
claritatea clară a mesajului, a esenţialul. Pierderi de
elementelor de noutate,a timp, ambiguităţi şi
specificului situaţiei. confuzii.
0 1 2 3
4. Fiabilitatea Extragerea şi conservarea Lipsa de continuitate.
substanţei informaţionale Inconsecvenţă
cu semnificaţie pentru decizională. Inexistenţa
istoria, prezentul şi unor repere necesare în
perspectiva băncii. analiza şi compararea
unor situaţii.
5. Oportunitatea Prezentarea informaţiei în Decizii premature; lipsa
volumul, structura şi condiţiilor economice,
nivelul de prelucrare organizatorice, pentru
cerute de un anumit aplicare. Decizii
moment. întârziate; consumarea
momentului propice
poate afecta prestigiul
managerilor.
6. Dinamismul Reflectarea Furnizarea unor imagini
situaţiilor,faptelor, statice asupra băncii şi a
fenomenelor în evoluţia mediului.
lor. Indicarea tendinţelor în
mişcarea lor viitoare.
7. Adaptabilitatea Adaptarea nivelului de Transmiterea unor
prelucrare, modului de mesaje incomplete şi
prezentare, timpului de prea sofisticate. Decizii
furnizare la cerinţele insuficient sau greşit
emitenţilor şi furnizorilor. fundamentate.
Circuitul informaţional reprezintă ansamblul punctelor (traiectoria) pe

care le parcurg datele şi informaţiile în procesul colectării, prelucrării şi vehiculării
lor, de la locul culegerii până la destinaţie şi înapoi la locul acţiunii, reprezintă
itinerariile pe care se deplasează datele şi informaţiile. Circuitului i se asociază un
ciclu şi un interval de timp.
Fluxul informaţional reprezintă o categorie sau un ansamblu de informaţii
necesar desfăşurării unei anumite operaţii, acţiuni sau activităţi ce se transmit între
emitent şi destinatar, cu precizarea punctelor intermediare de trecere. El este
caracterizat prin conţinut, volum, frecvenţă, calitate, direcţie, formă, suport.
Fluxul informaţional se reprezintă grafic, prin flow-chat care indică clar
compartimentele, actele, circuitele lor, relaţiile de colaborare, gradul de agregare a
datelor.
Procedura informaţională se defineşte ca fiind ansamblul elementelor,
prin care se stabilesc şi se utilizează modalităţile de culegere, înregistrare, prelucrare
şi transmitere a informaţiilor cuprinse în anumite circuite şi fluxuri informaţionale.
Operaţiile ce se efectuează în cadrul sistemului informaţional pot fi grupate
în : operaţii de culegere a datelor, de pregătire pentru prelucrare, de transmitere a
datelor şi informaţiilor, de prelucrare, de prezentare a informaţiilor, administrative.
Mijloacele de tratare a informaţiilor sunt alcătuite din ansamblul
mijloacelor de colectare, înregistrare, stocare, prelucrare şi transmitere a datelor şi
informaţiilor.
Cele mai moderne mijloace de tratare a informaţiilor la care apelează
băncile sunt calculatoarele electronice integrate în sisteme automate de calcul.
Sistemul informaţional alături de toate trăsăturile definitorii are şi unele

particularităţi determinate în principal de obiectivele specifice pe care banca le
stabileşte pentru realizarea unui management performant.
Trăsăturile sistemului informaţional bancar
Modul în care este conceput şi modul de funcţionare permit să se desprindă

câteva trăsături specifice ale sistemului informaţional bancar, şi anume:
1. Principalul suport material îl constituie documentaţia bancară. Aceasta
face ca informaţia bancară să fie cuprinsă şi vehiculată printr-o diversitate de
mijloace tehnice specifice domeniului.
Conţinutul lor informaţional este într-o permanentă concordanţă cu
cerinţele impuse de derularea logică a operaţiilor bancare, de informare a factorilor
decidenţi şi cele ce ţin de fundamentarea deciziilor la diferite nivele organizatorice
ale instituţiei bancare. Ele facilitează selectarea şi vehicularea informaţiei bancare.
Spre exemplu documentele operative, care stau la baza efectuării de
operaţii bancare pentru a răspunde acestor necesităţi, au fost reproiectate şi adaptate
cerinţelor de prelucrare automată a datelor. Astfel, gruparea, ordonarea şi dispunerea
informaţiilor în documentele de decontare prin conturile bancare (ordine de plată,
cecuri de decontare), a fost făcută în ordinea logică a prelucrărilor datelor: număr de
document, simbol cont debitor, simbol cont creditor, valoare, etc. Prin această
ordonare a informaţiilor s-a avut în vedere să se obţină acea succesiune logică care
să faciliteze scrierea, citirea, interpretarea şi verificarea datelor, precum şi
transpunerea acestora pe diferiţi suporţi materiali ai informaţiei (hârtie, memorie
electronică, disc magnetic, casetă magnetică).
2. Prezintă un mod specific de selectare a informaţiilor la diferitele nivele
de decizie. În principiu, informaţiile sunt delimitate în două mari categorii:
▪ informaţii necesare organelor bancare de execuţie (controlori de ghişeu,
inspectori, referenţi de specialitate) şi şefilor de compartimente, pentru informare
proprie şi pentru luarea de decizii pe durata zilei operative.
▪ informaţii de strictă necesitate pentru fundamentarea deciziilor organelor
de conducere ale unităţilor operative bancare (director, director adjunct) şi pentru
informarea organelor ierarhice superioare. Sunt informaţii gata prelucrate, cu un
caracter complex şi cu un grad ridicat de sintetizare a fenomenelor şi proceselor
bancare.
3. Informaţia bancară, pe măsură ce este vehiculată pe treptele ierarhice
superioare ale instituţiei, ca urmare a fenomenului concentrării şi centralizării, deşi
scade ca volum, ea câştigă mult în conţinut, fiind extrem de condensată şi cu un înalt
nivel de sintetizare a fenomenelor. În cea mai mare parte , ea devine o informaţie
gata prelucrată pentru eşalonul imediat superior.
Spre exemplu, informaţiile privind creditele pe măsură ce urcă pe treptele
organizatorice devin tot mai cuprinzătoare, mai sintetice, astfel încât prin simpla
centralizare, după criterii bine precizate la nivel de centrală, se poate cunoaşte
volumul şi felul creditelor pe total instituţie bancară, pe ramuri şi subramuri în care
activează titularii de cont, în mod analitic sau pe o colectivitate restrânsă de clienţi
profilaţi pe aceeaşi afacere. De altfel selectarea informaţiei pe diferite verigi
organizatorice ale instituţiei bancare, centralizarea şi agregarea acesteia, reprezintă
o condiţie esenţială pentru funcţionalitatea sistemului informaţional bancar.
4. Este specific un anumit mod de realizare a fluxurilor informaţionale.
Datorită complexităţii sale şi sensurilor de vehiculare a informaţiei bancare, fluxurile
informaţionale permit instituţiei bancare interferenţe cu alte sisteme informaţionale

şi în final, conexiunea cu sistemul informaţional al întregii economii.
Cele mai numeroase fluxuri informaţionale au loc în plan orizontal. Ele se
concretizează în informaţiile vehiculate între unităţile bancare şi organele
administraţiei de vehiculare, între unităţile bancare şi organele administraţiei de stat
pe plan local şi între compartimentele funcţionale a băncii. O astfel de vehiculare de
informaţie are caracter curent, operativ şi periodic şi priveşte nemijlocit operaţiunile
bancare efectuate zilnic, la cererea clienţilor titulari de cont.
Vehicularea pe verticală a informaţiei are loc în ambele sensuri, conţinutul
mesajelor fiind de natură diferită.
Vehicularea de sus în jos pe treptele organizatorice este un proces în care
predomină transmiterea de sarcini şi dispoziţii date de organele de conducere
ierarhic superioare, informaţiile având un caracter decizional, previzional.
În vehicularea de jos în sus predomină transmiterea de informaţii ce atestă
modul în care s-au aplicat dispoziţiile date, rezultatele obţinute, nivelul de realizare
a diferiţilor indicatori bancari, informaţiile cu privire la apariţia unor fenomene
nedorite, a măsurilor de contracarare şi prevenire a acestora etc.
5. Operaţiunile de culegere, prelucrare, transmitere şi înregistrare se
bazează exclusiv pe codificare. Ea constă în transcrierea cu ajutorul caracterelor
numerice a tot ceea ce ar necesita o exprimare letrică: document, titular, cont,
destinatar, sediu bancar, categoria operaţiunii etc.
Codificarea se bazează pe utilizarea unui sistem de coduri care facilitează
culegerea, înregistrarea, stocarea, transmiterea si valorificarea informaţiilor bancare,
în condiţiile prelucrării mecanizate şi automatizate a datelor din bănci.
Sistemul de coduri folosit este astfel conceput încât să ţină seama de
necesităţile impuse, de manifestarea deplină a rolului evidenţei bancare, de
transmiterea curentă şi rapidă a informaţiilor către locurile de informare şi stocare şi
de necesităţile impuse de schema de structură a bazei de date proprii.
Codificarea în bănci este realizată pe multiple planuri , fiind extinsă
aproape asupra tuturor elementelor ce intervin în efectuarea de operaţiuni bancare,
precum şi în realizarea fluxurilor informaţionale. Sunt codificate toate categoriile de
operaţiuni ce privesc activitatea bancară, codurile fiind unitar aplicate de toate
entităţile ce formează organizatoric instituţia bancară. Codificarea informaţiilor este
extinsă cu precădere asupra operaţiilor de evidenţă bancară şi în mod deosebit, a
celor de statistică şi de contabilitate bancară
Sistemul de coduri mai cuprinde şi coduri pentru transmiterea, centralizarea
şi editarea bilanţului bancar, pentru aplicaţiile realizate cu ajutorul calculatorului
electronic
6. Banca de date a sistemului informaţional bancar o reprezintă evidenţa
bancară. În acest scop, un rol deosebit ii revine contabilităţii bancare, care, potrivit
estimărilor, asigura 90-95% din informaţiile vehiculate în cadrul sistemului
informaţional bancar.
Tendinţe moderne în perfecţionarea sistemului informaţional
Sistemul informaţional are un rol important în ansamblul sistemului de

management al băncilor. Utilizarea lui constituie o condiţie primordială a
conducătorilor în optimizarea procesului decizional şi pentru exercitarea procesului
de control şi evaluare a materializării deciziilor de către salariaţi.
În cadrul managementului băncilor, sistemul informaţional are rolul de a

îndeplini trei funcţii:
→ funcţia decizională, prin care sunt asigurate toate informaţiile necesare
fundamentării şi adoptării deciziilor;
→ funcţia operaţională, prin care se asigură suportul informaţional necesar
iniţierii de acţiuni solicitate de aplicarea deciziilor;
→ funcţia de documentare, prin care se asigură creşterea, împrospătarea
sau reactualizarea fondului de informaţii din cadrul băncilor.
Informaţia are un rol deosebit, reprezentând un instrument util în elaborarea
procesului de dezvoltare a relaţiilor dintr-o bancă.
Sistemul informaţional permite managerului să aibă permanent în vedere
problemele esenţiale din cadrul băncii pe termen scurt, mediu şi lung.
Intr-o bancă, adaptarea managementului la schimbările oportune şi necesare
din sfera sistemului informaţional reprezintă un obiectiv pentru conducători. Aceştia
au obligaţia de a fi permanent şi complet informaţi şi să dispună de informaţii de
calitate pentru a putea menţine o bancă pe piaţa financiar-bancară în condiţii de
profitabilitate.
Pentru perfecţionarea sistemului informaţional trebuie eliminate cauzele
care pot genera deficienţe majore în funcţionarea acestuia.
Deficienţele majore ale sistemului informaţional care afectează decizia
sunt:
▪ distorsiunea – reprezintă o formă de dezinformare prin care se culeg,
prelucrează şi transmit, în mod neintenţionat, mesaje eronate. Apariţia distorsiunii
poate fi favorizată de: structura organizatorică, nodul de proiectare şi funcţionare al
sistemului informaţional şi stilul de management.
▪ filtrajul – este o formă a dezinformării, prin care se modifică mesajul,
parţial sau total, în mod intenţionat, pe parcursul înregistrării, prelucrării şi
transmiterii datelor şi informaţiilor.
▪ redundanţa – este procesul de înregistrare, prelucrare şi transmitere
repetată a unor date şi informaţii. Cauzele redundanţei provin din modul de
funcţionare a structurii organizatorice şi modul de proiectare al sistemului
informaţional.
▪ supraîncărcarea canalelor de comunicare – este procesul prin care se
culeg, prelucrează şi transmit date şi informaţii inutile.
Cauzele generale care impun perfecţionarea subsistemului informaţional
sunt constituite de :
♦ necesitatea modificării obiectivelor băncilor în concordanţă cu realităţile
din mediul economic în care acestea îşi desfăşoară activitatea;
♦ procesul de modernizare şi diversificare a mijloacelor de culegere,
înregistrare, transmitere şi prelucrare a informaţiilor;
♦ schimbarea structurii organizatorice a băncilor ca urmare a cerinţei
permanente de adaptare la exigenţele mediului economic.
Pentru perfecţionarea sistemului informaţional al managementului trebuie
luate măsuri asupra:
9 definirii ariei studiului;
9 definirii cerinţelor, respectiv precizării scopurilor urmărite şi întocmirea
unui tablou al problemelor derivate prin legătura cauză-efect;
9 cunoaşterii sistemului informaţional actual;
9 căutării unor soluţii îmbunătăţite;
9 proiectării unui nou sistem informaţional.
3. CONCLUZII
În peramanenţă , băncile se confruntă atât structural cât şi funcţional cu

multe provocări şi probleme, iar optimizarea deciziilor prin care se poate asigura
succesul şi eficienţa, este influenţată de sistemul informaţional performant.
În concluzie putem afirma că pentru dezvoltarea sistemului bancar, este
foarte important ca sistemul informaţional să fie cât mai performant, iar pentru
perfecţionarea acestuia primul obiectiv îl constituie eliminarea cauzelor care pot
genera deficienţe majore în funcţionarea acestuia şi aplicarea tendinţelor moderne de
organizare a sistemului informaţional al băncilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Constanstinescu L. A., – Managementul performant al băncilor cooperatiste într-

o Românie modernă europeană, Editura Lux Libris, Ediţia a III-a, Braşov,
2009, pag. 110-124.
2. Constanstinescu L. A. – Management financiar-bancar, Editura Lux Libris,
Braşov, 2009.
3. Hetes - Gavra I., Hetes-Gavra R., Buglea A., Management bancar, Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004.
4. Heteş - Gavra I., - Activitatea şi Operaţiunile Instituţiilor de Credit, Editura
Mirton, Timişoara, 2009.
5. Andronache V., Banca şi Operaţiunile Comerciale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
CONSIDERAŢII PRIVIND MODELELE

DE MOBILE BANKING

Coordonator ştiinţific: Conf. univ.dr. Nicolae BĂRSAN-PIPU
Abstract: This paper describes the basic concepts, services offered, market
survey and technology which enables Mobile Banking. Over the last few years, the
mobile and wireless market has been one of the fastest growing markets in the world
and it is still growing at a rapid pace. With mobile technology, banks can offer a
wide range of services to their customers such as doing funds transfer while
traveling, receiving online updates of stock price or even performing stock trading
while being stuck in traffic. Mobile devices, especially smart-phones, are the most
promising way to reach the masses, due to their ability to provide services anytime,
anywhere, with high rate of penetration and potential to grow.
Key words: mobile banking, tehnologie, SMS, WAP, clienţi, aplicaţii mobile
1. INTRODUCERE
În această lucrare am prezentat conceptele de bază, serviciile oferite,

tehnologia cu care a fost creat conceptual de Mobile Banking, dar si utilitatea şi
necesitatea acestuia în rândul clienţilor.
Mobile banking a fost dezvoltat pentru a satisface cererile publicului pentru
serviciile bancare dar şi pentru cerinţele băncilor privind un nou canal de
comunicare între bancă şi clienţii săi.
Deoarece reţelele de telefonie mobilă sunt modernizate cu WAP, GPRS şi
UMTS, pentru a oferi generaţiei următoare o serie de servicii multimedia, băncile au
declanşat serviciile bancare pe telefoanele mobile. Astfel clenţii vor putea vedea
declaraţiile lor de transfer de fonduri între conturi, să îşi verifice balanţa de plăţi, să
facă viramente urgente,să plătească facturi, să vizualizeze extrasul de cont, să îşi
blocheze cardul în cazul unui furt dau pierdere.
Telefoanele mobile pot oferi băncilor noi oportunităţi pentru achizitionarea
de clienţi, pentru păstrarea celor actuali, pentru creşterea veniturilor şi oferirea de
servicii cu valoare adaugată prin utilizarea unui nou canal de distribuţie. Serviciile
de mobile banking au devenit un canal eficient de comunicare între bănci şi clienţii
lor, canal funcţional 24 ore pe zi/ 7 zile pe saptămână.
Serviciul mobil trebuie mai întâi să depăşească unele deficienţe înainte să

devină larg adoptat. Mulţi clienţi sunt îngrijoraţi de siguranţa serviciului, de
securitatea datelor lor. Softurile dedicate acestui serviciu sunt în faza primară şi mai
au mult de lucru până să fie uşor de folosit. De asemenea, conturile sunt greu de
setat iar informaţiile bancare se încarcă greu. O alta piedica deloc de neglijat este
concurenţa făcută de restul serviciilor electronice.
Serviciile de mobile banking se vor îmbunătăţii semnificativ pe viitor, se
vor introduce pictograme, instrucţiuni de folosit, acces rapid, servicii de securitate şi
prelucrare a tranzacţiilor toate la un cost cât mai redus. Astfel băncile vor atinge un
nivel mai ridicat de satisfacţie a clienţilor şi oferirea de servicii bancare de oriunde şi
oricând.
Motivul principal pentru care serviciul Mobile banking este mai util si mai
eficient decât Internet banking este că acesta poate fi accesat oricând şi oriunde de
pe un simplu telefon mobil fără a avea nevoie de un calculator şi o conexiune la
internet.
Pentru mulţi oameni de afaceri, mobilitatea şi uşurinţa realizării
tranzacţiilor bancare sunt o condiţie a prosperităţii afacerilor lor. Fiecare minut
salvat poate aduce un câştig suplimentar iar, în anumite situaţii, un răspuns financiar
prompt este echivalent cu un contract de milioane de euro. Din acest motiv, o serie
de bănci, în principal din Statele Unite, au extins serviciile deja clasice de internet
banking, făcându-le disponibile direct pe telefonul mobil.
Datorită eficienţei acestui serviciu, numărul clienţilor a crescut
semnificativ, crescând totodata şi numărul abonaţilor la reţelele de telefonie mobilă.
2. SERVICIUL MOBILE BANKING
Domeniul serviciului de Mobile banking evoluează rapid si apar diferite

modele tot mai performante. Aceste modele diferă în funcţie de relaţiile ce se
stabilesc între bancă , non-bancă adică comania de telecomunicaţii şi client
( deschiderea unui cont curent, efectuarea unui depozit, cererea unui credit).
Modelele de mobile banking pot fi clasificate în 3 categorii:
¾ Bank-focused model;
¾ Bank-led model;
¾ Non Bank-led model.
Bank-focused model – apare atunci când o bancă tradiţională foloseşte
metode netradiţionale de oferire a canalelor de distribuţie a serviciilor bancare
pentru clienţii săi existenţi.
În acest model exemplele variază de la utilizarea de aparate automate
bancare (ATM-uri) la internet banking sau mobile banking pentru a presta anumite
servicii bancare limitate pentru clienţii băncilor.
Acest model este existent pe piaţă de mult timp şi poate fi văzut ca o
extensie modestă a sucursalelor.
Bank-led model – banca oferă o alternativă distinctă de la sucursalele
bazate pe servicii bancare convenţionale în care clientul îşi desfăşoară tranzacţiile
financiare, la o întreagă gamă de agenţi de vânzare pe teren şi chiar la telefon, în
locul agenţilor băncii.
Acest model prevede un potenţial de creştere, în mod substanţial al
serviciilor financiare de mobilizare de către bănci, prin folosirea unui canal de
distribuţie diferit (agenţi şi telefoane mobile), având un partener comercial diferit
(compania de telecomunicaţii), care are o experienţă şi o piaţă ţintă distinctă de

băncile tradiţionale şi poate fi mai ieftin dacât băncile obişnuite.
Acest model poate fi pus în aplicare de către oricare dintre corespondenţi
prin utilizarea lui sau prin crearea unei JV între bancă şi compania de
telecomunicaţii.
Non bank-led model – este atunci când banca nu intervine (exceptând
cazurile în care devine deţinător de fonduri excedentare), iar compania de
telecomunicaţii îşi îndeplineşte toate funcţiile.
Serviciile oferite de mobile banking:
1.Informaţii de cont cum ar fi:

Declaraţii şi verificarea istoricului contului;
Alerte privind activitatea de cont sau depăşirea pragurilor stabilite;
Monitorizarea tepozitelor la termen;
Accesul la declaraţiile de împrumut;
Accesul la declaraţiile despre card;
Fonduri mutuale/ declaraţii de capital;
Poliţe de asigurare;
2. Plăţi şi transferuri care cuprind:
Transferuri de fonduri interne şi internaţionale;
Comisioane de întreţinere;
Reîncărcarea cartelei;
Plăţile comerciale efectuate;
Plata facturilor.
3. Investiţii
Servicii de gestionare a portofoliului;
Stocarea în timp real;
Alerte personalizate si notificările privint preţurile de securitate.
4. Consultanţă
Starea de cereri de credit, incusiv aprobarea creditelor ipotecare
precum şi asigurările;
Verificarea soldurilor din carduri;
5. Diverse servicii
Informaţii generale cum ar fi actualizări de date personale;
Oferte de loialitate;
Tehnologiile folosite pentru dezvoltarea serviciului mobile banking

Din punct de vedere tehnic, majoritatea acestor servicii se pot desfăşura
folosind mai multe canale. În prezent Mobile Banking-ul se desfăşoară folosind
aplicaţii mobile dezvoltate pe unul din următoarele canale:
1. IVR (Răspuns Voce Interactiv);
2. SMS (Serviciul Mesagerie Scurtă);
3. WAP (Protocol de Acces Fără Fir);
4. Clienţi de Aplicaţii Mobile Autonome.
1. IVR (Răspuns Voce Interactiv)
Serviciul IVR operează folosind numere pre-specificate pe care băncile le fac

cunoscute clienţilor. Clienţii telefonează la numărul IVR şi de obicei sunt
întâmpinaţi de un mesaj electronic înregistrat, urmat de un meniu cu diferite opţiuni.
Clienţii pot selecta o opţiune apăsând de pe tastatură numărul aferent acesteia,
citindu-li-se apoi informaţiile corespunzătoare comenzii, în cele mai multe cazuri
folosindu-se un program care transformă textul în vorbire.
Mobile banking-ul bazat pe IVR are unele limitări majore în ceea ce priveşte
faptul că pot fi folosite doar pentru servicii bazate pe interogare de solduri. De
asemenea IVR este mai scump în comparaţie cu alte canale, întrucât presupune
efectuarea unui apel de voce, care în general este mai costisitor decât trimiterea unui
mesaj scris sau decât transferul de date ca în cazul WAP sau al Clienţilor
Individuali. IVR-ul se poate activa desfăşurând un sistem PBX care poate găzdui
planurile de apelare IVR.
2. SMS (Serviciul Mesagerie Scurtă)
Canalul SMS foloseşte popularele mesaje scrise pentru a permite bankingul

bazat pe aplicaţii mobile.
Acesta funcţionează în felul următor: clientul cere informaţii trimiţând un SMS
cu o comandă unui număr pre-definit. Banca răspunde printr-un alt SMS care
conţine informaţia solicitată. Spre exemplu, un client al băncii HDFC din India
poate obţine soldul contului său trimiţând prin SMS cuvântul “HDFCBAL” şi va
primi informaţiile cerute tot prin SMS.
Au existat însă şi câteva cazuri în care clienţilor li s-a pus la dispoziţie
efectuarea de tranzacţii prin SMS. Spre exemplu clienţii Centurian Bank din Punjab
pot face transferuri de fonduri trimiţând un SMS cu textul ”TRN (numărul de cont)
(Codul PIN) (suma).
Unul dintre principalele motive pentru care tranzacţiile prin SMS nu s-au
extins este reprezentat de îngrijorările în ceea ce priveşte securitatea clienţilor.
Principalul avantaj al desfăşurării aplicaţiilor mobile prin SMS este faptul că
aproape toate telefoanele mobile permit trimiterea şi primirea de mesaje scrise. Un
serviciu bazat pe SMS e găzduit de un portal SMS care se conectează mai departe cu
furnizorii de servicii mobile. Pe piaţă mai sunt disponibile vreo două portale SMS
bazate pe IP-uri, şi de asemenea, mai sunt câteva portale Open Source, cum ar fi
Kannel.
3. WAP (Protocol de Acces Fără Fir)
WAP foloseşte un concept asemănător cu cel folosit în internet banking.

Băncile întreţin site-uri WAP pe care clienţii le accesează folosind un browser
compatibil WAP, de pe telefonul lor mobil.
Site-urile WAP oferă o interfaţă familiară, implementând în acelaşi timp
securitatea în mod eficient. Bank of America oferă un serviciu bazat pe WAP
clienţilor săi din Hong Kong. Clienţii băncii pot avea oricând şi oriunde acces la un
serviciu securizat sigur care le permite să acceseze prin telefon toate serviciile de
anchetare şi tranzacţionare şi chiar servicii mai complexe ca schimbul de valori
mobiliare. Un serviciu bazat pe WAP necesită găzduire într-un portal WAP.
Utilizatorii de aplicaţii mobile accesează site-ul băncii printr-un portal WAP pentru
a putea duce la bun sfârşit tranzacţiile, asemănător cu felul în care utilizatorii de
internet accesează serviciile bancare folosind portaluri web.
Figura următoare demonstrează cadrul care permite aplicaţiile mobile prin
WAP. Formularele propriu-zise care sunt folosite într-o aplicaţie mobilă sunt stocate
într-un server WAP şi sunt puse la dispoziţie, la cerere. Portalul WAP formează un
punct de acces la internet de pe reţeaua de telefonie mobilă.
4. Clienţii de Aplicaţii Mobile Autonome
Aplicaţiile mobile autonome sunt cele mai promiţătoare, întrucât sunt cele
mai potrivite pentru implementarea tranzacţiilor bancare complexe cum ar fi
schimbul de securităţi. Acestea pot fi personalizate uşor, potrivit complexităţii
interfeţei suportate de telefonul utilizatorului.
În plus aplicaţiile mobile permit implementarea unui canal de comunicaţii
foarte sigur şi stabil.
O cerinţă a aplicaţiilor mobile este că acestea trebuiesc descărcate pe
aparatul utilizatorului înainte de a fi utilizate, ceea ce presupune ca telefonul mobil
să suporte unul dintre mediile de dezvoltare al acestor aplicaţii, cum ar fi J2ME sau
BREW de la Qualcomm.
J2ME devine un standard industrial în desfăşurarea aplicaţiilor mobile şi
necesită ca telefonul mobil să suporte Java. Cel mai mare dezavantaj al programelor
aplicaţiilor mobile este că aplicaţiile trebuie să fie personalizate pentru fiecare model
de telefon mobil care va fi capabil să ruleze.
Dintre J2ME şi BREW, J2ME pare a fi la apogeu în momentul de faţă,
deoarece Nokia a permis şi altor dezvoltatori folosirea liberă a instrumentelor de
dezvoltare de aplicaţii, ceea ce a dus la creerea unei comunităţi imense, concentrată
pe dezvoltarea de aplicaţii bazate pe J2ME.
Nokia a mers şi mai departe, oferind o piaţă on-line pentru dezvoltatorii de

aplicaţii, unde aceştia îşi pot vinde aplicaţiile unor operatori de telefonie de mare
importanţă din toată lumea.
Multe companii producătoare de software au produs soluţii care permit
bankingul bazat pe aplicaţii mobile J2ME.
Un asemenea produs este Wireless Ibnaco. Utilizatorul de mobil descarcă şi
instalează aplicaţia Wireless Ibanco pe telefonul lui compatibil J2ME. J2ME se
conectează la serverul Wireless Ibanco prin reţeaua de telefonie mobilă, ceea ce le
permite clienţilor să acceseze informaţii despre conturile lor şi să efectueze
tranzacţii.
Un alt mare avantaj al folosirii aplicaţiilor mobile este că acestea pot
implementa un canal de comunicaţie foarte sigur cu o criptare dintr-un cap în altul.
Ţări ca India însă se confruntă cu probleme serioase, cu proliferarea unor
astfel de aplicaţii întrucât foarte puţini utilizatori au telefoane compatibile cu J2ME
sau BREW.
Reliance Infocomm, unul dintre cei mai mari jucători în industria
teleconumicaţiilor din India are însă 7.01 milioane de utilizatori, toţi având
receptoare care suportă J2ME.
Reliance a inaugurat unul dintre cele mai ambiţioase programe de
desfăşurare a serviciilor de date din India. Pe de altă parte, există ţări precum Coreea
de Sud, cu o populaţie atrasă de tehnologie care a adoptat pe scară largă telefoanele
mobile performante, care suportă dezvoltarea de aplicaţii.
Avantajele mobile banking
Cel mai mare avantaj pe care mobile banking îl oferă băncilor este faptul că
reduce drastic costurile aferente serviciilor oferite clienţilor.
De exemplu o tranzacţie la telefon costă aproximativ 2,36 de euro, pe când
o tranzacţie electronică costă doar 10 eurocenţi.
În plus, acest nou canal oferă băncilor posibilitatea de a face sugestii

asupra altor produse şi servicii bancare complexe pe care le oferă cum ar fi
închirierea de automobile sau cărţi de credit, etc. Pentru furnizorii de servicii, mobile
banking reprezintă o cale sigură de dezvoltare. Ţări precum Coreea de Sud, unde
pătrunderea pieţei de către telefoanele mobile, se aproprie de saturaţie, mobile
banking îi ajută pe furnizorii de servicii să îşi crească veniturile pe o bază de abonaţi
care a devenit statică. Furnizorii de servicii se folosesc din ce în ce mai mult de
complexitatea serviciilor de mobile banking pe care sunt capabili să le ofere, pentru
a atrage clienţi noi şi pentru a-i menţine pe cei vechi.
O metodă foarte eficientă de a îmbunătăţi serviciile oferite clienţilor ar
putea fi reprezentată de o mai bună informare a acestora. Fraudele cu cărţi de credit
reprezintă unul din aspectele care necesită o mai buna informare.
Cu ajutorul tehnologiei mobile, o bancă ar putea să îşi informeze clienţii de
fiecare dată când de pe cardul lor se efectuează plăţi care depăşesc o anumită sumă.
În acest fel deţinătorii cardurilor sunt mereu informaţi când acestea sunt folosite şi
câţi bani au fost retraşi la fiecare tranzacţie.
Prin acelaşi sistem băncile îşi pot informa clienţii despre datele de
rambursare a creditelor restante, datele de plată a ratelor lunare sau pur şi simplu să
îi anunţe că o factură a fost eliberată şi trebuie plătită. Clienţii îşi pot verifica soldul
prin telefon şi pot autoriza plăţile necesare. De asemenea, clienţii pot cere şi
informaţii suplimentare cu ajutorul telefonului. Aceştia pot vedea automat
depunerile şi retragerile din cont şi de asemenea pot programa plăţi şi emiteri de
cecuri.
Similar, tot de pe telefonul mobil se pot cere servicii precum anularea unui
cec sau emiterea unui carnet de cecuri.
Sunt mai multe motive care ar trebui sa convingă băncile să se folosească
de telefonia mobilă. Acestea sunt sortite să devină o parte foarte importantă a
servicilor bancare pe care le utilizează clienţii. De asemenea acestea au potenţialul
să reducă costurile şi pentru banca.
Prin mesageria mobilă şi alte interfeţe asemănătoare, băncile oferă
clienţilor servicii cu valoare mai mare la costuri marginale. Asemenea mesaje au
virtutea de a fi vizate şi personale făcând serviciile oferite mai eficiente. De
asemenea, acestea vor avea rezultate mai bune în ceea ce priveşte crearea profilelor
clienţilor.
Un alt beneficiu este faptul că serviciile mobile pot fi accesate aproape
oriunde şi oricând. Un telefon mobil este oricând la îndemâna clientului, de aceea
poate fi folosit pe o regiune geografică vastă. Clientul nu trebuie să meargă la o
bancă sau la un ATM pentru a beneficia de serviciile băncii.
Cercetările arată că fluxul de clienţi la sucursalele băncilor a scăzut drastic
după apariţia ATM-urilor. La fel este şi cu serviciile mobile, o bancă va avea nevoie
de mai puţini angajaţi, întrucât lumea nu va mai fi nevoită să meargă pe la
sucursalele băncilor decât cu anumite ocazii.
Cu operatori de telefonie mobilă ca cei din India, care oferă servicii
precum tranzacţiile de bani pe mobil, băncile ar putea fi în curând capabile să creeze
sisteme de creditare prin telefon. Aceasta va face ca importanţa cărţilor de credit să
scadă şi va ajuta la verificarea fraudelor cu carduri.
Folosirea tehnologiilor mobile este deci utilă atât pentru bănci cât şi pentru
clienţii acestora. Băncile adaugă la această comunicare personalizată cu clienţii şi
automatizarea. De exemplu: dacă un client cere soldul contului sau al cardului după
efectuarea unei tranzacţii, softul instalat îi poate trimite un răspuns automat de
informare. Aceste răspunsri automate eliberează banca de povara angajării de

personal suplimentar pentru servirea clienţilor.
3. CONCLUZII
Mobile banking este gata să devină unul dintre cele mai importante
fenomene în domeniul aplicaţiilor mobile. Cu toate acestea, băncile care folosesc
tehnologia mobilă pentru prima dată, trebuie să facă acest lucru cu mare atenţie.
Cea mai importantă decizie pa care o bancă trebuie să o ia este alegerea
canalului pe care îşi va baza serviciile.
Mobile banking-ul bazat pe SMS necesită cel mai puţin efort pentru
implementare, dar acesta nu este capabil să suporte totalitatea serviciilor de
tranzacţionare. Totuşi, în pieţe ca cea din India, unde telefoanele majorităţii
clienţilor pot suporta doar servicii bazate pe SMS, aceasta ar putea fi unica opţiune
rămasă. Pe de altă parte, o piaţa puternic segmentată de tipul şi complexitatea
telefoanelor mobile utilizate ar putea fi un loc bun pentru aplicaţii mobile bazate pe
WAP. Un serviciu bazat pe WAP poate renunţa la nevoia de a personaliza utilizarea
serviciului pentru fiecare model de telefon în parte, dezavantajul fiind acela că acest
sistem nu poate profita de toate abilităţile pe care le poate oferi un telefon.
Clienţii de Aplicaţii Mobile Autonomi aduc cu ei povara profilurilor de
telefoane mobile multiple. Potrivit grupului Gartner, serviciile bancare mobile vor
trebui să suporte în viitorul apropriat, profile pentru un minim de 50 de modele
diferite de telefoane. Cu toate acestea, momentan, cele mai bune servicii mobile sunt
posibile doar folosind un client autonom.
Mobile banking-ul are potenţialul de a transforma modul în care folosim
telefonul mobil în aceeaşi măsură în care email-ul a schimbat modul în care folosim
internetul.
Bankingul bazat pe aplicaţii mobile este gata să devină un aspect major al
comerţului mobil, şi dacă putem lua ca exemplu Coreea de Sud în ceea ce priveşte
bankingul mobil în masă, acesta poate deveni factorul care să conducă la creşterea
vânzărilor de telefoane de ultimă generaţie. Cu toate acestea, băncile trebuie să
studieze atent şi profund în ce fel folosesc bankingul mobil clienţii ţintă şi să permită
servicii mobile pe o tehnologie care să fie la îndemâna majorităţii clienţilor lor.
BIBLIOGRAFIE
1.Tiwari, R. and Buse, S., The Mobile Commerce Prospects: A Strategic Analysis of
Opportunities in the Banking Sector, Hamburg University Press; 2007.
2. Camponovo G., Pigneur Y., Business model analysis applied to mobile business,
2003.
3. Coleman Foundation, Stoica M., The impact of mobile commerce on small
business and entrepreneurship, 2001
4. Mobile Commerce Takes Off: Market Trends and Forecasts," Research Report,
Telecom Trends International (TTI), Apr.2004,
http://www.telecomtrends.net/
5. www.infogile.com
6. www.mobilebanking.com
FENOMENUL GLOBALIZÃRII ŞI CRIZELE

CONTEMPORANE
Autor: Monica MIHAI, FBC, Anul I, ZI

Abstract: People around the globe are more connected to each other than
ever before. Information and money flow quickly than ever. Goods and services
produced in one part of the world are increasingly available everywhere.
International travel is a more frequent. International communication is
commonplace. This fenomen has been titled “globalization”. “THE AREA OG
GLOBALIZATION “is a fast becoming the preferred term for describing the current
times.
Key words: Fenomenul de globalizare; Integrarea economicã; Crizã

economicã; Integrare europeanã; Raţionalism, capitalism, inovaţii tehnologice
Globalizarea , pe lângã faptul cã este tratatã şi discutatã sub diferite forme din
prisma tuturor palierelor societãţii în care trãim, reprezintã un fenomen inevitabil,
avându-şi sursa în dezvoltarea tehnologicã, în cãutarea eficienţei, în deschiderea
pieţelor şi în interdependenţele economice, globalizarea prezintã şi pericole deloc de
neglijat, legate în special de subminarea suveranitãţii naţionale. Astãzi globalizarea
existã pur şi simplu, iar noi suntem predestinaţi sã trãim sub semnul acesteia, sub
aspectrul ei şi sã-i facem faţã. Ce este sau ce înseamnã în mod concret acest
fenomen pe care ne-am obişnuit sã-l numim globalizare? Este imposibil sã epuizãm
într-o definiţie sau într-o formulare toate resorturile pe care le implicã aceastã
realitate.
Pe scurt, putem spune cã globalizarea este sistemul nou, foarte bine uns şi
interconectat care a înlocuit sistemul lent, stabil, ciopârţit al Rãzboiului Rece care
dominase politica internaţionalã începând cu 1945. Nimic din ceea ce se întâmplã
acum în societatea noastrã nu rãmâne necontaminat de flagelul globalizãrii care a
devenit însuşi simbolul vremurilor în care trãim.
Abordatã din punct de vedere economic şi financiar, globalizarea poate fi
definitã drept întãrirea şi lãrgirea legãturilor dintre economiile naţionale pe piaţa
globalã a bunurilor, serviciilor şi mai ales a capitalurilor. Sub aspect strict economic,
al eficienţei alocãrii şi utilizãrii resurselor, globalizarea economicã apare ca un
fenomen raţional, de naturã sã furnizeze un volum mai mare de bunuri şi servicii cu
resurse tot mai puţine.
Coexistenţa integrãrii economice la nivel european cu diferite tipuri de

asociere a ţãrilor ce vizeazã libertatea comerţului din Asia şi America, ne conduc la
ideea cã ele constituie un preludiu al procesului de globalizare. Explicaţia constã în
creşterea interdependenţelor dintre statele lumii şi internaţionalizarea activitãţilor
economice ca urmare a potenţialului crescut al marilor companii. Forţa lor
economico – financiarã ridicã pe o nouã treaptã procesul de internaţionalizare şi de
adaptare la incertitudinile pieţei mondiale. Dupã cum aprecia John Kennth Galbraith
în “ Ştiinţa economicã şi interesul public”, corporaţia multinaţionalã trece peste
piaţã atât pe plan internaţional, cât şi naţional. Realizeazã peste capul unei lumi
alcãtuite din numeroase suveranitãţi naţionale, ceea ce se realizeazã în cadrul unei
singure suveranitãţi.
Globalizarea economicã – susţine Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei
Europene – face ca ţãrile sã devinã din ce în ce mai interdependente, iar frontierele
naţionale sã fie din ce în ce mai mult lipsite de relevanţã. În raportul Dezvoltãrii
Mondiale, editat de Banca Mondialã în anul 2000, se apreciazã cã în economia
mondialã au loc douã procese paralele : globalizarea şi descentralizarea :
• globalizarea costã în transnaţionalizarea pânã la supranaţionalizare, cu
deosebire în domeniile comerţului, finanţelor şi tehnologiilor de vârf;
• descentralizarea constã în transmiterea de cãtre guvernul naţional cãtre
comunitãţile locale a tot mai multe atribuţii administrative, sociale, educaţionale,
bugetare şi în consecinţã, rolul statului naţional se va limita la diplomaţie, armatã,
adoptarea legislaţiei interne.
În legãturã cu fenomenul de globalizare s-au structurat douã opinii opuse :
una care susţine acest process, iar alta care se opune. Astfel susţinãtorii globalizãrii
pun accentul în principal pe avantajele generate de procesul de mondializare :
• reducerea costurilor de producţie datoritã economiei de scarã;
• accelerarea schimburilor care se realizeazã aproape în timpii comunicaţi –
fax, internet, etc.
• creşterea vitezei de derulare a operaţiunilor comerciale, financiare şi
tehnologice;
• extinderea puternicã a pieţelor şi crearea de noi pieţe independente de
anumite surse sau zone tradiţionale.
În consecinţã are loc o creştere a eficienţei întregii activitãţi economice la
nivel planetar, ca urmare a mişcãrii libere a capitalurilor, investiţiilor, tehnologiilor
şi forţei de muncã spre domeniile şi zonele mai profitabile.
Oponenţii globalizãrii invocã şi uneori absolutizeazã consecinţele negative
cum ar fi desfiinţarea naţiunii şi statului naţional, reducerea locurilor de muncã în
ţãrile în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivitãţii muncii,
specializarea unor state în activitãţi de producţie generatoare de poluare şi care
necesitã un consum mare de muncã, materii prime şi energie, adâncirea decalajelor
economice (în prezent 258 de personae deţin o bogãţie egalã cu cea posedatã de 2.5
miliarde de oameni – aproapte ½ din populaţia Terrei ) .
Globalizarea poate avea o varietate de explicaţii legate fie de avansul
tehnologic şi dinamica antreprenorialã ca forţe conducãtoare din spatele globalizãrii,
iar pe de altã parte de rolul cadrului legislativ în crearea premiselor şi în dirijarea
globalizãrii.
Globalizarea este cauzatã şi impulsionatã de o serie de fenomene precum
rãspândirea raţionalismului ca un cadru de cunoaştere dominant, anumite evoluţii în
dezvoltarea capitalistã, inovaţii tehnologice în comunicaţii şi procesarea datelor,
constituirea unui cadru de reglemente.
Încã de timpuriu gândirea raţionalã a încurajat creşterea imaginaţiei

globale şi a diverselor activitãţi materiale suprateritoriale, într-o varietate de moduri.
De 200 de ani, paradigma iluministã s-a opus principiului diviziunii teritoriale a
Pãmântului.
Capitalismul este o structurã de producţie în care activitatea economicã
este orientate iniţial şi prioritar spre acumularea surplusului precum producãtorii
capitalişti, care tind sã acumuleze resurse tot mai mari, în exces faţã de nevoile lor
de supravieţuire. În capitalism, surplusul este investit în continuarea producţiei, în
scopul obţinerii unui nou surplus care este iar investit într-o şi mai mare producţie
ş.a.m.d. Capitalismul a impulsionat globalizarea prin faptul cã spaţiul suprateritorial
a oferit oportunitãţi suplimentare de acumulare.
Inovaţiile tehnologice, în contrast cu raţionalismul şi capitalismul care
sunt mai profunde şi mai puţin vizibile, efectul evoluţiilor tehnologice asupra
creşterii suprateritorialitãţii este evident. Globalizarea nu se putea produce în absenţa
inovaţiilor în domeniul transportului, comunicaţiilor şi procesãrii datelor. Inovaţiile
tehnologice au furnizat în mare parte infrastructura necesarã globalizãrii.
Pe lângã raţionalism, capitalism şi inovaţii tehnologice, a patra forţã
principalã de impulsionare a globalizãrii au constituit-o cadrele de reglementare.
Multe reglementãri au emanat de la state, altele s-au dezvoltat în cadrul unor
instituţii regionale şi internaţionale care, deşi au autonomie faţã de guvernele
naţionale, sunt în continuare supuse statului. Organizaţia Internaţionalã pentru
Standardizare (ISO) a publicat peste 10.000 de standarde acoperind toate aripile
tehnologiei sau, un alt exemplu, creşterea pieţelor globale a fost ajutatã considerabil
de dezvoltarea, în anii 1970, a transportului containerizat. Alte aspecte ale
standardizãrii care au facilitat globalizarea privesc : procedurile şi documentele,
planul monetar, domeniul investiţiilor transfrontaliere, domeniul financiar, crearea la
nivel regional a numeroase zone de schimb liber, uniuni vamale (în cadrul UE), a
Pieţei Comune.
Odatã cu propagarea globalizãrii se evidenţiazã o nouã trãsãturã
psihologicã a lumii contemporane, şi anume simţãmântul incertitudinii asupra
viitorului. În trecut omul nu putea şti niciodatã dacã ţara sa va fi sau nu implicatã
într-un rãzboi, dar azi el are în plus incertitudinea cã nu se ştie ce rãzboi va fi –
atomic, bacteriologic. În trecut muncitorul trãia cu nesiguranţa dacã în anul urmãtor
va avea de lucru, dar azi el are serioase îndoieli dacã meseria sa va mai exista în
urmãtorii 10 ani. Viitorul pune o serie de întrebãri specialiştilor în economie şi în
piaţa de capital. Cãci, întra-adevãr, cum va fi „prinsã în ecuaţie” creşterea galopantã
a populaţiei metropolelor Lumii a Treia? Ce va însemna micşorarea drasticã a
resurselor energetice şi de materii prime? Dar acumularea şi difuzarea – democratic
cu adevãrat – a cunoştinţelor ştiinţifice, tehnologice, economice? Cum se poate face
optim adaptarea modelului de economie cu tipul cultural al unei anume societãţi? –
toate sunt doar necunoscute. Chiar si cei mai optimisti viitorologi nu pot sã admitã
cã trãim într-o lume imperfectã, confruntatã cu prea multe nedreptãţi, inegalitãţi.
Continuãm sã asistãm la o creştere a dezordinii internaţionale, asaltatã de numeroase
crize, inclusiv structurale, de violenţã şi confruntãri armate, de foamete şi boli, de
poluare şi dezechilibre. Existã totuşi speranţa cã omenirea îşi va gãsi resursele
necesare pentru a depãşi aceste realitãţi nefaste care pot ipoteca viitorul.
Actuala crizã, numitã criza subprime, este o crizã financiarã determinatã de
scãderea bruscã a lichiditãţilor în pieţele globale de credit şi în sistemele bancare,
cauzatã de eşecul companiilor care au investit în ipotecile subprime (cu grad ridicat
de risc). Cauzele ei se întrevãd încã de la sfârşitul secolului trecut, dar vârful s-a
atins în 2007 şi 2008. Criza a scos la ivealã grave deficienţe în sistemul financiar
global şi în cadrul de reglementare.Criza a început în momentul când s-a spart
balonul imobiliar din SUA în, 2005-2006. Boom-ul imobiliar din perioada
premergãtoare crizei a fost alimentat de:
• standarde din ce în ce mai lejere pentru aprobarea de împrumuturi
ipotecare;
• creştere semnificativã a stimulentelor pentru credite, precum termeni iniţiali
avantajoşi;
• tendinţã pe termen lung de creştere a preţului caselor.
Drept urmare populaţia nu a ezitat sã apeleze la împrumuturi ipotecare
împovãrãtoare, cu speranţa de a şi le refinanţa pe parcurs, la rate mult mai
avantajoase. Dacã, în 1994, 64% dintre americani deţineau o casã, în 2004 s-a atins
un maxim istoric de 69,2%. Preţurile caselor au crescut foarte mult, între 1997 şi
2006 creşterea fiind de 124% (creştere semnificativã pe o piaţã maturã). Comparat
cu venitul anual mediu al unei gospodãrii, preţul mediu al caselor a crescut de la
aproximativ 3 ori venitul anual mediu la 4,6 ori în 2006. Vãzând cã valoarea caselor
deţinute creşte, mulţi americani au pus o a doua ipotecã pe diferenţa de valoare, bani
cu care şi-au finanţat cheltuielile în creştere. Mulţi au dat vina pe societatea de
consum, care te încurajeazã sã cheltuieşti în neştire, mult peste posibilitãţile
imediate. Relevant sau nu, o gospodãrie deţinea în medie 13 carduri de credit din
care 40% în overdraft. Speculatorii au avut şi ei rolul lor. Vãzând cã preţul caselor e
în continuã creştere, ei au investit în case, aproape 40% dintre casele vândute în
2005 şi 2006 nefiind reşedinţe permanente. Împrumuturile ipotecare subprime, cu
grad ridicat de risc, au crescut de la 5% în 1994 la 20% din totalul împrumuturilor
ipotecare în 2006. S-a ajuns la aşa numitele Credite Ninja, în care nu se cerea sã ai
un loc de muncã stabil, nu se cerea un venit stabil şi nici mãcar o garanţie pe alte
bunuri.
Multe dintre ipoteci au fost transformate în efecte publice. Aceste derivate
au îmbrãcat forme complexe, prin ele urmãrindu-se atragerea de noi fonduri în
acelaşi timp cu disiparea riscului. Instrumentul financiar bazat pe o ipotecã este
vândut de cãtre instituţia care a acordat creditul imobiliar unor alte instituţii, ea
obţinând în schimbul acestora bani. Mai mult, ca urmare a disipãrii riscului, banca
care a acordat creditul îşi scade gradul propriu de risc şi poate obţine credite mai
avantajoase de la terţi. Agenţiile de rating (gen Standard & Poor’s) au acordat
multã încredere şi un rating foarte bun acestor derivate, bazându-se pe eficienţã unor
tehnici moderne de acoperire a riscului (asigurarea riscului de neplatã, garanţii mai
mari decât valoarea debitului).Cu rating foarte bun şi perspective roze, produsele
derivate au atras multe instituţii financiare, printre care şi marile bãnci de investiţii.
Acestea, ademenite de randamentele mari ale produselor derivate, s-au împrumutat
cu sume foarte mari pe care le-au investit în aceste produse. Cele 5 mari bãnci de
investiţii din SUA (Lehman Brothers, Bear Stearns, Merrill Lynch, Goldman Sachs
şi Morgan Stanley) au obţinut profituri enorme în perioada boom-ului imobiliar, dar
tranzacţionând în marjã, gradul lor de îndatorare şi de risc a crescut foarte mult. În
2007, cele 5 instituţii cumulau o datorie de 4100 miliarde USD, echivalentul a 30%
din valoarea economiei SUA.
În 2005-2006 dobânzile au început sã creascã şi preţurile caselor sã scadã
moderat în multe regiuni din SUA. Refinanţarea creditului ipotecar a devenit
dificilã. Drept urmare împrumuturile nerambursate şi lichidãrile au crescut dramatic,
pe mãsurã ce termenii iniţiali au expirat şi dobânzile variabile au crescut. Peste 1,3
milioane de case au ajuns sã fie lichidate numai în 2007, o creştere de 79% faţã de
anul precedent. Preţurile caselor au scãzut, în loc sã creascã conform aşteptãrilor. În

martie 2008 aproape 11% dintre americani deţineau o casã care valora mai puţin
decât valoarea ipotecii. Casele noi nu s-au mai vândut aşa de bine, iar piaţa a fost
inundatã de case provenite din lichidãrile de ipoteci, ceea ce a dus la scãderea şi mai
accentuatã a valorii caselor.
Ca urmare a exploziei balonului imobiliar, toţi cei care ale cãror investiţii
erau legate de sectorul imobiliar au avut enorm de suferit. Pe mãsurã ce piaţa dãdea
semne de panicã, instituţiile financiare au recunoscut pierderile legate de ipotecile
subprime şi au încercat sã ia mãsuri de redresare.
HSBC a fost prima bancã care în februarie 2007 raporta o pierdere de 10,5
miliarde USD. Profitul celorlalte bãnci a scãzut şi el cu 31% în 2007, faţã de 2006.
Indicele Dow Jones a scãzut cu 1000 de puncte în august 2007 faţã de luna iulie a
aceluiaşi an. Acţiunile au început şi ele sã scadã dupã primul semnal de crizã din
vara lui 2007. Investitorii au încercat sã scape de produsele derivate bazate pe
ipoteci, mii de miliarde de dolari fiind retrase din aceste produse. Banii au fost
reinvestiţi în speculaţii pe preţul bunurilor de bazã, ceea ce a dus la o crizã a
preţurilor la alimente şi o creştere fantasticã a preţului petrolului.
Consideratã cea mai mare crizã dupa Marea Depresiune din 1929, criza
financiarã actualã a intrat în faza acutã în septembrie 2008. Pe 7 septembrie douã
instituţii de credit ipotecar susţinute de guvernul SUA, Fannie Mae (Federal
National Mortgage Association) şi Freddie Mac (Federal National Mortgage
Association), intrã sub control guvernamental, în încercarea de a fi slavate de la
faliment. Duminicã, 14 septembrie, Lehman Brothers, una dintre cele 5 mari bãnci
de investiţii, demareazã procedurile de faliment dupã ce Federal Reserve Bank (Fed)
refuzã sã o ajute financiar. Se pare cã numeroasele nereguli şi volumul mare de
active toxice au stat la baza acestei decizii a Fed. Panica ia amploare. O alta bancã
de investiţii, Merrill Lynch, este preluatã în aceeaşi zi de Bank of America. Luni 15
septembie majoritatea acţiunilor cad la bursã. Marţea AIG (American International
Group), cea mai mare firma de asigurãri din lume, se confruntã cu o crizã acutã de
lichiditãţi. În lipsa altor finanţatori, Fed o crediteazã cu 85 miliarde USD în
schimbul a 79,9% din acţiuni. Pânã la sfârşitul sãptãmânii pieţele sunt în crizã, fiind
salvate de la colaps de o injecţie de lichiditãţi de 105 miliarde USD de la Fed.
Organismele de reglementare din majoitatea ţãrilor dezvoltate iau mãsuri de oprire a
colapsului.
Evenimentele se precipitã. În SUA un plan de slavare în valoare de 700
miliarde USD este supus aprobãrii senatului. Criza de lichiditãţi loveşte din ce în ce
mai multe instituţii financiare din toatã lumea. Guvernele sar în sprijinul instituţiilor
financiare, dar în unele ţãri situaţia devine dramaticã. Ungaria, Ucraina şi Islanda
sunt salvate de la blocaj financiar de UE, FMI şi Banca Mondialã. Bursele cad
spectaculos, volatilitatea este maximã. Practic, încrederea în sistemul financiar este
minimã. Bãncile nu au de unde sã obţinã credite pe termen scurt, fiind puse deseori
în imposibilitate de platã. Creditul devine foarte scump, fapt care afecteazã şi
companiile şi populaţia care deţine împrumuturi.
România s-ar putea confrunta cu cea mai mare crizã alimentarã de dupã
1990, dacã nu se vor lua cât mai rapid mãsuri de naturã fiscalã pentru sectorul
agricol şi subvenţiile nu vor fi acordate la timp. În cazul în care nu se vor acorda
subvenţii în acest sector cel târziu la 15 ianuarie, terenurile agricole vor rãmâne
nefertilizate şi necultivate, iar agricultorii nu-şi vor putea desfãşura activitatea. În
plus, pentru aceste produse nu mai existã nici cerere, în timp ce oferta înregistreazã
un excedent fãrã precedent, iar de când a început sã se manifeste criza financiarã,
vânzãrile de cerelale au scãzut cu aproximativ 80%. În aceste condiţii se aşteptã ca

anul acesta (2010) 60% dintre producãtorii şi comercianţii de cereale din Romania
sã falimenteze. Criza din agriculturã a determinat furnizorii români de materie
primã sã ia mãsuri de precauţie, dar dupã cum spun cumpãrãtorii, prudenţa
furnizorilor se traduce prin nişte schimbãri de politicã de marketing ce nu
avantajeazã niciuna dintre pãrţi.
Aşadar, luând în considerare toate elementele pe care le-am expus,
considerãm cã fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. Ne modelează
atitudinile, aşa cum noi îi putem influenţa evoluţia. Rămâne la latitudinea noastră şi
la îndemâna propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. Aşa cum aprecia şi
Kofi Annan (secretar-general a O.N.U - 1996 )- “Dacă nu putem să facem ca
globalizarea să lucreze pentru toţi, în final, ea nu va lucra pentru nimeni!”
Globalizarea ar trebui să conducă la creştere economică, echitate, securitate,
educaţie, regândirea cadrului instituţional internaţional, transparenţă, protejarea
mediului, o mai bună guvernare globală, care să asigure o mai largă distribuire a
oportunităţilor, un mediu propice creşterii economice echilibrate şi includerea celor
marginalizaţi.
Cu greu se poate estima sfârşitul actualei crizei economice. Un scenariu
optimist estimeazã cã piaţa imobiliarã va începe procesul de revitalizare pe la
sfârşitul anului 2010 –începutul anului 2011.
Situaţia financiarã din România depinde de factori macro-economici cum ar
fi creşterea economicã, rata inflaţiei, rata şomajului, finanţãri externe, evoluţia
sistemului financiar -bancar la nivel mondial etc. Din conjugarea acestor elemente,
cu incapacitãţile clasei politice din România, rezultã cã actuala crizã economicã va
face ravagii în plan economico-social încã o bunã perioadã dupã ce aceastã crizã va
fi încetat pe alte meridiane.
În concluzie, fenomenul de globalizare este unul din cele mai discutate şi
disputate, peste tot în lume, dar rãmâne în continuare ambiguu şi la latitudinea
fiecãrui om. Acest fenomen are , pe de o parte, pãrţi pozitive dar, pe de altã parte şi
pãrţi negative care împreunã contribuie la dezvoltarea continuã şi rapidã a
civilizaţiilor prezente şi care vor avea efecte şi asupra civilizaţiei viitoare. Aşadar,
credem cã acest fenomen al globalizãrii va rãmâne un subiect disputat în întreaga
lume atâta timp cât existã problemele legate de acesta precum şomajul, încadrarea
ilegalã a copiilor în muncã , sãrãcia , alimentaţia precarã în multe zone de pe glob,
energia şi materiile prime, protecţia mediului, poluarea solului, aerului şi apelor,
procesul de industrializare şi tehnologia avansatã, criminalitatea, corupţia dar şi
revoluţia informaţiei. Se încearcã la nivel comunitar dar şi planetar estomparea
acestor probleme prin instituţii specializate în acest sens dar este necesarã o lungã
perioadã de timp pentru obţinerea unor rezultate vizibile deoarece necesitã un efort
suprem din punct de vedere economic , social.
BIBLIOGRAFIE
1. Bari I., Globalizarea şi problemele globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

2. Bădulescu D., Globalizarea şi băncile, Editura Economică, Bucureşti, 2007.
3. Dinu M., Economie contemporană – Ce este globalizarea?, Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
4. www.crizafinanciara.com
MONEDA UNICĂ EURO - MIJLOC DE ADÂNCIRE A

INTEGRĂRII EUROPENE
Autor: Ioan MOISĂ, FBC, Anul II, ZI

Abstract: Euro has implemented certain measures to ensure the smooth

development of European Union member countries but also to make front of other
international competitors and this project focuses on the method of integration and
deepening the euro and to give attention to positive and negative aspects of
currency.
Key words: euro, development, European Union, competitors, currency
Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi
intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial „istoria
sistemelor monetare internaţionale ne arată că o coordonare a politicilor
economice este indispensabilă”[1] de aceea statele europene au instituţionalizat
forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi:
Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO).
Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene,
dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării
interguvernamentale.
”Uniunea Economică şi Monetară este deci cel mai important lucru care i s-a
întâmplat Europei de la căderea Zidului Berlinului,iar în cei 50 de ani de
integrare,cu sigurantă că nimic altceva nu este comparabil cu UEM ca importanţă
economică şi politică”[2]
Înca din 1970 un raport, care şi-a luat numele după cel al primului ministru
luxemburghez Pierre Werner, nu recomanda creearea unei monede unice europene
sau înfiintarea unei Banci Centrale Europene, îndemnând în schimb la centralizarea
politicilor macroeconomice ale statelor membre, ceea ce însemna “fixarea completă
şi ireversibilă a parităţilor şi liberalizarea totală a circulaţiei capitalului”.
Începând cu momentul renunţării la cursul fix dolar/aur în 1971, în timpul regimului
preşedintelui Nixon şi terminând cu fluctuaţiile şi dezvoltările valutare, abolirea
sistemului Bretton Woods a constituit o mare lovitură dată speranţelor de uniune
monetară europeană şi totuşi,ca urmare a eforturilor insistente a unor elite politice
europene.
În martie 1975 se pun bazele creării sistemul monetar european (SME)

Sistemul a fost gândit cu scopul de a stabiliza cursurile de schimb ale monedelor
naţionale şi de a contracara inflaţia.
Actul Unic European aduce modificări Tratatului de la Roma, oficializând
cooperarea dintre statele membre şi incluzând şase noi domenii de competenţă,
printre care şi cooperarea monetară.
Înfiinţarea uniunii monetare europene (UME) avea să
permită mişcarea liberă a capitalurilor, eliminându-se restricţiile privind cursurile de
schimb ale monedelor naţionale europene.
Odată cu semnarea tratatului de la Maastricht(februarie 1992) proiectul integrării
europene devine unul mai ambiţios deoarece acest tratat care propune o dată fermă şi
anume ianuarie 1999 ca ultim termen la care să se producă înlocuirea monedelor
naţionale de către una singură, euro.
În decembrie 1995 euro devine noua denumire oficială a monedei unice
Uniunea Europeană susţine euro ca denumirea oficială a monedei unice europene.
Liderii UE se pregătesc pentru o campanie dură, extinsă pe durata a trei ani de zile,
al carui scop este obţinerea sprijinului de masă pentru moneda unică europeană.
La 1 iunie 1998, constituirea Băncii Centrale Europene,ca instrument principal
pentru susţinerea introducerii euro a însemnat un moment esenţial.
Politica de curs a BCE este înca incerta, iar analiştii prevăd instabilitatea
monedei unice europene.
-3 decembrie 1999- cutremur cauzat de prăbuşirea parităţii euro/dolar
Pentru prima dată de la lansarea sa, moneda unică europeană scade sub
valoarea de un dolar.
-29 septembrie 2000- Danemarca refuza moneda unică

Danezii se pronunţa categoric împotriva monedei unice europene într-un referendum
care avea să constituie o grea lovitură pentru Uniune Monetară Europeană.
-25 decembrie 2000- ţările membre G7 susţin în continuare euro
Băncile centrale ale SUA şi Japoniei se alatura BCE în încercarea de a sprijini
moneda unică europeană aflată în suferinţă.
Simbolul euro a fost creat de Comisia Europeană , iar conceperea acesteia
trebuia să satisfacă printr-un simbol uşor de recunoscut al Europei,sa poată fi scris
uşor de mână şi să aibă un design plăcut.
Mai mult de treizeci de monede au fost desenate. Din acestea, zece au fost
supuse aprobării publicului, iar două dintre modele s-au distanţat clar în preferinţele
acestuia.Desenul a fost inspirat de litera grecească epsilon, evocând astfel perioada
clasică şi leagănul civilizaţiei europene. Simbolul se referă de asemenea, şi la prima
litera a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele semnifica stabilitatea euro.
Abrevierea oficială a monedei este EUR, termen înregistrat la Organizaţia
Internaţională pentru Standardizare (ISO).
„Uniunea monetară europeană nu a apărut surpinzător.A fost conturată cu mare

atenţie în Tratatul de la Maastricht,care a specificat cum şi când urmează a se lansa
moneda unică şi a stabilit un set clar de aranjamente instituţionale.Tratatul
prevedea de asemenea elemente esenţiale ale doctrinei politicii monetare care ar fi
prioritare……Principalele elemente ale Tratatului de la Maastricht sunt….,o

combinaţie unică între o bancă centrală comună şi bănci centrale naţionale.”[3]
Intrarea ţărilor membre ale UE în ultima aplicare a prevederilor Tratatului

de la Maastricht,adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999 era condiţionat de
îndeplinirea a patru mari criterii de convergenţă:
1. Stabilitatea preţurilor- inflaţia din ţările care urma să adopte moneda euro nu
trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai
performante trei state comunitare în materie de inflaţie.
2. Finanţele publice- deficitul bugetar nu trebuia să fie mai mare de 3% din PIB al
fiecarei ţări,iar datoria publică nu trebuia să depăşească 60% din PIB.
3. Ratele de schimb- nu trebuie să depăşească marjele normale de +1-2,25% faţă de
ECU, prevăzut în cadrul Sistemului Monetar European.
4. Rata dobânzii- nu trebuie sa fie mai mare de două puncte procentuale faţă de
media dobânzilor pe termen lung în cele mai performante trei state din UE.
In faza finală a realizării Uniunii Economice şi Monetare trebuie să intre cel puţin
şapte (ulterior opt) ţări care să îndeplinească criteriile de convergenţă. În cursul
anului 1996, în aproape toate ţările din UE au fost puse în aplicare o serie de
programe de austeritate, foarte nepopulare, care să permită ţărilor respective ca,
începând din 1997 să se încadreze în criteriile de aderare. Cu toate acestea, la 1
ianuarie 1999, numai 11 ţări au fost pregătite să adopte euro: Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi
Spania. Doi ani mai tarziu, după mai multe eforturi şi Grecia a reusit să
îndeplinească criteriile de aderare. Danemarca a respins prin referendum adoptarea
euro, iar Marea Britanie şi Suedia au ales să rămână în afara zonei euro.
România ar îndeplini în acest moment doar la al doilea criteriu: deficitul bugetar şi
datoria publică.
1.Euro ca monedă internaţională şi rolul internaţional al unei monede
depinde de trei factori:

-dimensiunea şi gradul de deschidere al zonei pe care o reprezintă metoda respectivă
- mărimea şi adâncimea pieţelor financiare în zona respectivă
- stabilitatea monedei -; înregistrată în trecut şi estimată în viitor
Companiile din zona euro vor impune partenerilor externi facturarea în euro, dată
fiind puterea superioară de negociere; raportarea la euro a cursului monedelor
naţionale ale ţărilor ce au legături comerciale strânse cu zona euro va conduce la
preferinţa comercianţilor pentru facturarea în această monedă; sporirea încrederii în
stabilitatea euro va duce la extinderea facturării în noua monedă
12,5% din rezervele oficiale pe plan mondial sunt în euro

·în ţările din Europa Centrală şi de Est, euro deţine o pondere ridicată în cadrul
activităţilor de rezervă
Efectele lansării euro vizează nu doar cele 12 ţări participante la Uniunea

Monetară, ci şi tările din afara zonei euro
·Efectul de creare de comerţ intensifică relaţiile comerciale în zona euro
·Reducerea costurilor de tranzacţie facilitează turismul în zona euro
·Creşterea competitivităţii şi compatibilitatea directa în zona euro stimulează
concurenţa şi pe pieţele extracomunitare
·Adoptarea unei politici monetare unitare are ca efect majorarea influxurilor

financiare
Tabelul 1. Zona Euro-Membri
Statul Adoptată
Austria 1 ianuarie 1999
Belgia 1 ianuarie 1999
Cipru 1 ianuarie 2008
Finlanda 1 ianuarie 1999
Franţa 1 ianuarie 1999
Germania 1 ianuarie 1999
Grecia 1 ianuarie 2001
Irlanda 1 ianuarie 1999
Italia 1 ianuarie 1999
Luxemburg 1 ianuarie 1999
Malta 1 ianuarie 2008
Olanda 1 ianuarie 1999
Portugalia 1 ianuarie 1999
Slovacia 1 ianuarie 2009
Slovenia 1 ianuarie 2007
Spania 1 ianuarie 1999
Zona Euro
Tabelul 2:Tratatele Uniunii Europene
Anul Documentul
1986 (ratificat in 1987) Actul Unic European
1992 (ratificat in 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat in 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat in 2003) Tratatul de la Nisa
2004 (ratificat in 2009) Tratatul de la Lisabona
Avantajele şi dezavantajele introducerii monedei unice europene prin

conducătorii Uniunii Europene de a lua o decizie istorică, menită să securizeze
irevocabil integrarea economică în spaţiul comunitar: introducerea, începând cu 1
ianuarie 1999, a monedei unice europene - euro. Astăzi, euro este moneda folosită zi
de zi de peste 300 de milioane de cetăţeni în 15 state constituind Zona Euro (Austria,
Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Malta, Olanda, Portugalia, Slovenia, Spania) şi s-a înscris într-o competiţie acerbă
cu dolarul american pentru câştigarea supremaţiei pe pieţele financiare
internaţionale.
Bilanţul primei decade de existenţă arată ca euro nu a îndeplinit nici

profeţiile extreme ale euroscepticilor care au avertizat că acesta este o „eroare
gravă”, care va adânci ireconciliabil diferenţele dintre economiile statelor care vor
adopta moneda unică spre exemplu, dar nu a deschis nici o eră de creştere şi
convergenţă economică fără precedent în Zona Euro, aşa cum au sperat cei mai
entuziaşti promotori. Raportarea la obiectivele majore ale unificării economice şi
monetare în Europa: asigurarea stabilităţii macroeconomice, promovarea creşterii
economice şi a creării de locuri de muncă, precum şi intensificarea coeziunii şi
convergenţei între statele membre demonstrează că, pe ansamblu, Zona Euro a avut
o evoluţie pozitivă, iar contribuţia monedei unice europene a fost, fără îndoială,
benefică.
Datele puse la dispoziţie de un raport recent al Comisiei Europene reflecta
faptul că, în primul deceniu de la introducerea monedei unice, Zona Euro s-a bucurat
de o reducere simţitoare a inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung, dar şi de
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi, concomitent, de reducerea
şomajului, precum şi de o corecţie substanţială a dezechilibrelor bugetare. În acelaşi
timp însă, creşterea economică a înregistrat niveluri comparabile cu cele ale decadei
premergătoare introducerii euro, venitul pe cap de locuitor din Zona Euro
continuând să se situeze la doar 70% din cel înregistrat în Statele Unite. Determinant
important al performanţei relativ modeste a creşterii economice, productivitatea
muncii şi-a încetinit semnificativ ritmul de creştere în perioada considerată, în
pofida faptului că introducerea euro a contribuit, prin diverse canale, la creşterea
productivităţii muncii pe oră cu aproape 5%.
Desigur, aceste evoluţii nu pot fi puse exclusiv pe seama introducerii

monedei unice, fiind rezultatul acţiunii unui spectru larg de factori interni (politicile
comunitare, inclusiv cele introduse prin Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică,
Strategia de la Lisabona, dar şi politicile şi evoluţiile individuale ale economiilor
statelor membre etc.) şi externi (adâncirea globalizării economice, accentuarea
integrării pieţelor financiare etc.). Totuşi, trebuie subliniat faptul că efectele benefice
ale introducerii monedei unice se regăsesc incontestabil la mai multe niveluri.
În primul rand, introducerea euro a avut un rol deosebit de important în

asigurarea stabilităţii macroeconomice. Înfiinţată cu obiectivul primordial de a
menţine stabilitatea preţurilor în Zona Euro (definită cantitativ prin menţinerea ratei
inflaţiei, pe termen mediu, sub, dar foarte aproape de 2%), Banca Centrală
Europeană (BCE) a implementat cu fermitate politica monetară unică, conducând la
consolidarea încrederii în euro, ancorarea pe termen lung a evoluţiei preţurilor şi la
crearea premiselor pentru o creştere economică sustenabilă. Totodată, introducerea
monedei unice a favorizat scăderea costurilor de finanţare atât pentru actorii
economici privaţi, cât şi pentru cei guvernamentali din statele care au adoptat-o. Nu
în ultimul rând, euro a îmbunătăţit rezistenţa Zonei Euro la turbulenţele financiare
internaţionale, aşa cum s-a văzut, spre exemplu, în cazul crizei „dot-com”,
problemelor care au urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 şi, mai
recent, în contextul actualei crize financiare internaţionale.
In al doilea rând, euro a contribuit la intensificarea integrării economice şi

financiare în Zona Euro. Schimburile comerciale între statele care au adoptat euro
constituie astăzi o treime din PIB-ul aferent Zonei Euro, faţă de o pătrime acum zece
ani, mai mult de jumătate din această creştere fiind justificată de eliminarea
volatilităţii cursului de schimb. De asemenea, investiţiile străine directe între statele

participante ating în prezent o treime din PIB-ul Zonei Euro, faţă de aproximativ
20% acum zece ani, până la două treimi din această creştere fiind atribuită în mod
direct introducerii monedei unice. Aceste evoluţii au atras, la rândul lor, numeroase
efecte pozitive, precum creşterea competiţiei şi a eficienţei. In ceea ce priveşte
pieţele financiare, euro a condus la deplina integrare a pieţelor monetare
interbancare, precum şi la o adâncire a integrării pe pieţele titlurilor de valoare (în
principal acţiuni şi obligaţiuni). În schimb, pieţele financiare cu amănuntul continuă
să fie fragmentate, în principal datorită barierelor de ordin legislativ şi lingvistic.
In al treilea rând, moneda unică europeană a atras întarirea identităţii

europene în lume. Euro a devenit a doua monedă internaţională, fiind folosită în
37% din schimburile valutare internaţionale şi constituind aproximativ un sfert din
rezervele internaţionale potrivit statisticilor disponibile (multe ţări asiatice nu fac
publice statistici privind compoziţia rezervelor lor valutare). Având în vedere
perspectivele lărgirii Zonei Euro prin adoptarea monedei unice de către alte zece
state ale Uniunii Europene, în anii care urmează, euro va deveni moneda celui mai
larg spaţiu economic din lume. Însă dincolo de efectele tangibile, euro a devenit un
simbol al Europei unite, mai mult de jumatate dintre cetăţenii Zonei Euro
considerând ca Uniunea Europeană se identifică cu euro.
Menţinerea credibilităţii monedei unice europene reprezintă un proces

deosebit de complex, în continuă derulare, care implică mult mai mult decat buna
funcţionare a mecanismelor monetare din interiorul Zonei Euro. Nu întamplător,
procesul trifazic de integrare are drept finalitate constituirea „Uniunii Economice si
Monetare”. Cele două componente se intercondiţionează reciproc: implementarea
eficientă a politicilor economice şi obţinerea unei creşteri economice sustenabile
depind în mod fundamental de stabilitatea şi credibilitatea euro; în aceeaşi măsură,
menţinerea inflaţiei în Zona Euro la un nivel scăzut este condiţionată de existenţa
unui mix coerent de politici economice, care să faciliteze atingerea obiectivului
primar al BCE. Aceasta ultimă corelaţie este cu atât mai dificil de optimizat în
practică cu cât politica monetară unica a BCE coexistă cu politici fiscale, salariale şi
structurale descentralizate ale statelor membre. În esenţă, eliminarea prerogativelor
statelor membre de a conduce în mod independent politicile monetare individuale
trebuie suplinită, la nivel naţional, printr-o flexibilizare a mecanismelor de ajustare a
salariilor şi a altor costuri, pe fondul unor politici fiscale prudente. De aceea,
persistenţa unor disfuncţionalităţi la nivelul politicilor fiscale, structurale şi salariale
ale statelor individuale poate explica de ce ultima fază a Uniunii Economice şi
Monetare nu a dat rezultatele scontate.
Astfel, deşi s-au înregistrat progrese substanţiale în reducerea deficitelor

bugetelor statelor membre, în unele ţări deficitele bugetare se menţin la niveluri
apropiate de 3% din PIB, care nu permit ajustările necesare în condiţii economice
nefavorabile, cu efecte nefaste vizibile în ultimul timp.
Pe de altă parte, avantaje fiscale şi sociale creează rigidităţi pe pieţele

muncii, cu consecinţe negative asupra gradului de ocupare, dar şi asupra
productivităţii. Cu toate că de la introducerea monedei unice, în Zona Euro s-au
creat aproape 16 milioane de noi locuri de muncă, aceasta performanţă a contribuit,
într-o oarecare masură, la încetinirea creşterii productivităţii muncii, factor esenţial
pentru o creştere economică sănătoasă.
Productivitatea, care continua să explice în bună masură diferenţele de

creştere economică între Statele Unite şi Europa, va continua să rămână „călcâiul lui
Ahile” al economiei europene, fiind necesare progrese semnificative pe linia
stimulării inovaţiei, dar şi a investiţiilor în capitalul uman şi real. De asemenea,
politicile structurale trebuie să îşi îmbunătăţească rolul jucat în integrarea pieţelor,
care ar conferi flexibilitatea necesară pentru a îmbunătăţi rezistenţa la şocuri. Toate
aceste provocări sunt cu atât mai mari cu cât Uniunea Europeană trebuie să facă faţă
efectelor globalizării, care pune presiuni din partea ţărilor emergente asupra
înlocuirii unor sectoare economice în care statele membre nu mai sunt competitive,
creşterii explozive a preţurilor la energie şi alimente, precum şi tendinţelor de
îmbătrânire a populaţiei. Aşa cum se poate observa, drumul euro nu este înca o cale
neteda: Uniunea Europeana are de implementat, în continuare, o agendă substanţiala
de reforme economice şi politice pentru a se putea bucura pe deplin de roadele
adoptării monedei unice.
Având ocazia să se alăture Zonei Euro după mai bine de un deceniu „de
rodare” a monedei unice, zece state membre ale Uniunii Europene, inclusiv
România, vor avea ocazia să înveţe din itinerariul parcurs până acum. Pentru
aceasta, măsurile de reformă economică vor trebui intreprinse de timpuriu, pentru a
securiza atingerea unui nivel de convergenţă reală sustenabilă pe termen lung, fără
de care drumul euro ar putea fi relativ accidentat.
BIBLIOGRAFIE
1. Tsoukalis. L., „Ce fel de Europă?” Editura BIC ALL 2005, pag.166.
2. Baldwin R.,Wyplosz Ch., „Economia Integrării europene” Editura Economică
Bucureşti 2006, pag 369
3. Brociner A.,„L`Europe monetaire.SME,UEM,monnaie unique” Editions du Seuil
1997, pag.69
4. Aplication Interoperability: Microsoft.NET,
http://www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf
http://en.wikipedia.org/wiki/Zone_euro,Tabelul :1
ŞOMAJUL ŞI PROBLEMELE SALE

ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
Autor: Mădălina MOSOR, FBC, Anul II, ZI

Abstract: The economy isn’t about goods and services only; it refers to
people's choices and actions. As a result of the economic decline appeared
numerous problems such as unemployment.
We have experienced unemployment since J. M. Keynes times, but
nowadays unemployment has become one of the biggest problems in UE. There are
several policies to reduce unemployment, but we don’t know how and wich to apply.
Key words: economie, somaj, cerere, oferta, productivitate.
În încercarea noastră de a defini somajul, constatăm că există o serie de

modalităţi prin care se poate face acest lucru: fie în funcţie de maniera de abordare,
fie potrivit unei perioade istorice, fie după trăsăturile care dorim să le scoatem în
relief.
După „Dicţionarul de economie politică”, termenul e explicat ca fiind
„situaţia indivizilor privaţi de muncă – parte a populaţiei apte de muncă, ce nu-şi
găseşte de lucru (fiind supranumerară în raport cu necesităţile de valorificare a
capitalului)”.
În „Vocabularul economic si financiar” prin „somaj” inţelegem „încetarea
involuntară şi prelungită a lucrului din cauza neputinţei angajării (fapt care implică
absenţa sau desfacerea contractului de muncă)”. Şomajul este un fenomen
contemporan, complex, cuprinzător, care include în sfera sa aspecte economice,
sociale, politice, psihologice şi morale.
Şomajul este caracterizat de pierderea de venit, pierderea încrederii de sine,
erodarea raporturilor cu comunitatea şi apariţia sentimentelor de alienare şi
excludere din viaţa normală, ceea ce provoacă tensiuni şi ameninţarea stabilităţii
sociale.
Starea de şomer se datoreaza unui număr de două situatii socotite
concomitente şi anume: pe de o parte, in zona ofertantilor, pierderea locului de
muncă in cazul unora din ei, iar pe de altă parte, imposibilitatea angajării integrale,
intr-o perioadă dată de timp, a unei intregi generatii de absolventi calificati pentru o
muncă.
Cauza trecerii oamenilor dintr-o stare de angajat intr-una de concediat se

poate regasi in evolutia rapida a somajului pe plan mondial.Tot mai multe persoane
incheie contracte de muncă pe timp partial, pe durate determinate sau chiar
provizorii, dupa expirarea cărora, nu de putine ori, ajung someri.
Există o serie de teorii sociologice cu referire la factorii cauzatori ai şomajului.
Teoria clasică - susţine ideea că şomajul există numai pentru persoanele
care vor să se angajeze, dar cu un salariu superior celui stabilit pe piaţa muncii. Ca
urmare, şomajul are cauză rigiditatea salariului real la scădere, nivelul prea ridicat al
acestuia pretins de lucrători şi presiunile sindicale asupra modului de determinare a
salariului care împiedică întreprinzătorii să ridice cererea de forţă de muncă la
nivelul care ar absorbi întreaga ofertă existentă la un moment dat.
Teoria lui John Maynard Keynes - susţine ideea că şomajul involuntar
există, definindu-l ca „rezultatul, fie al unei pierderi temporare a locului de munca,
fie rezultatul cererii intermitente pentru resurse specializate cu privire la angajarea
fortei de munca neocupate”(3) . Dacă, în cazul unei creşteri uşoare, în raport cu
salariul nominal, a preţurilor la bunurile pe care le consumă muncitorii, cât şi cererea
totală de mână de lucru dispusă să muncească la salariul nominal curent, cât şi
cererea totală de mână de lucru la acel salariu, ar fi mai mari decât volumul existent
al ocupării. Cauza şomajului involuntar este insuficienţa cererii de consum. Cum
cererea de forţă de muncă e derivată din cererea pentru bunurile la producerea cărora
este folosită, explicaţia şomajului involuntar nu se găseşte pe piaţa muncii, ci pe
piaţa bunurilor şi serviciilor.
Concepţia neoclasică - susţine că şomajul ar rezulta din înseşi procesele
creşterii, ceea ce îi oferă caracterul de fenomen “natural”. Şomajul ar rezulta din
mobilitatea forţei de muncă şi condiţiile de informare a pieţei muncii. Statisticile
arată o diminuare a perioadei medii de ocupare şi, respectiv, o mărire a duratei medii
de şomaj datorate prelungirii perioadei dintre două angajări.
Şomajul involuntar reprezintă un efect secundar negativ al legislatiei muncii, dar şi a
economiei care creează bariere la intrarea pe piaţa muncii a cererii de forţă de muncă
(a locurilor de muncă), ce are drept consecinţă apariţia unui excedent de oferta de
forţă de muncă (şomajul involuntar).
Barierele care împiedică întâlnirea dintre cererea şi oferta de pe piata
muncii sunt următoarele: salariul minim impus reprezintă o limită inferioară a
salariului impusă prin legislaţie, limitarea numarului de angajatori, Obligativitatea
contribuţiilor la asigurările sociale, certificarea profesională.
Eliminarea tuturor barierelor de pe piaţa muncii (normele specifice legislaţiei
muncii), ar avea drept consecinţă eliminarea oricarei forme de şomaj involuntar,
sporirea competiţiei dintre salariaţi pentru cele mai bune locuri de muncă (salarii şi
condiţii de muncă superioare), sporirea competiţiei dintre angajatori pentru cei mai
buni salariaţi, efectele fiind creşterea productivităţii muncii.
Politicile macroeconomice naţionale monetare, fiscale şi sociale reprezintă
instrumente de „modelare” a procesului de convergenţă nominală, proces prin care
ar trebui să fie susţinută convergenţa reală, în conformitate cu cerinţele politicii
Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte piaţa muncii, în toate noile state membre se poate
observa o creştere a ratei de ocupare pe perioada 2000 - 2007, concomitent cu o
reducere a ratei şomajului.
În Estonia rata de ocupare a crescut de la 60,4 % în anul 2000 la 69,4 % în
anul 2007, în timp ce rata de ocupare în rândul vârstnicilor a înregistrat o creştere şi
mai pregnantă, de la 46,3 % în anul 2000 la 60 % în anul 2007, depăşind astfel ţinta
stabilită de Consiliul de la Stockolm, din anul 2001, care prevedea ca până în anul
2010 rata de ocupare în rândul persoanelor cu vârste între 55 şi 64 de ani să fie
de50%.Nu acelaşi lucru poate fi spus despre România, unde, în urma restructurărilor
succesive din economie, rata de ocupare a scăzut de la 65,4 % în anul 1997 la 57,6
% în anul 2002, pentru ca mai apoi situaţia să se redreseze modest în perioada anilor
2003-2007, nedepăşind 58,8 % la nivelul anului 2007.
Totuşi, în ciuda creşterii acestor indicatori la nivelul ţării noastre, se
remarcă lipsa unor politici naţionale eficiente, care să încurajeze menţinerea în
câmpul muncii a populaţiei, şi să înlesnească schimbul inter-generaţional, experienţa
fiind unul dintre criteriile ce dezavantajează generaţia tânără în vederea obţinerii
unui loc de muncă.
Rata şomajului se caracterizează printr-o tendinţă de scădere accentuată în
toate noile state membre în perioada analizată, 2000 - 2007, menţinându-se sub
nivelul mediei UE27 (7,1 % în anul 2007) excepţie făcând Ungaria, cu 7,4 %, şi
Slovacia, cu 11,1 % la nivelul anului 2007.
Dacă în Cehia şi în Polonia, şomajul se manifestă cu precădere în rândul
populaţiei masculine, în România se înregistrează din acest punct de vedere o
situaţie atipică.
Astfel, şomajul în rândul populaţiei feminine din România este mult mai
scăzut decât în rândul populaţiei masculine, ceea ce ar putea contura anumite
caracteristici structurale ale pieţei muncii la nivelul ţării noastre.
Creşterea ocupării forţei de muncă în noile state membre s-a menţinut

ridicată şi în anul 2007 în domeniul construcţiilor, comerţului, transportului şi
comunicaţiilor, domeniul cel mai atractiv pentru angajaţi fiind sectorul financiar, în
timp ce în agricultură gradul de ocupare a scăzut, ca efect al discrepanţei dintre
ocuparea rurală şi cea urbană.
În ultimii ani, în noile state membre, evoluţiile pozitive ale pieţei muncii se
datorează cu precădere ciclurilor economice favorabile, cu creşteri economice mari,
ce au impulsionat cererea de muncă, însă nerezolvarea problemelor structurale
continuă să-şi facă resimţită prezenţa:
- printr-o mobilitate regională şi profesională redusă;
- prin lipsa unei motivaţii a grupurilor sociale cu venituri mici în ceea ce
priveşte angajarea;
- printr-o rigiditate încă ridicată a pieţei muncii în ceea ce priveşte tipul

contractelor de muncă încheiate (predomină contractele pe termen
nelimitat);
- printr-o piaţă ipotecară încă insuficient dezvoltată.
Creşterea productivităţii muncii, a cererii de muncă, îmbunătăţirea
aşteptărilor pieţei şi o mai mare convergenţă a preţurilor după intrarea în Uniunea
Europeană constituie motivaţia unor creşteri salariale.
Tendinţele observate în anii anteriori vor continua în perioada 2008 - 2010,
când salariul brut mediu lunar va creşte peste sau, în cel mai bun caz, în acelaşi ritm
cu productivitatea muncii, remunerându-se suplimentar acele sectoare care au
înregistrat o productivitate ridicată în anii trecuţi.
Deşi costul unitar real al muncii s-a dovedit a fi fluctuant în noile state
membre în perioada 2000 - 2007, acesta a înregistrat o creştere, fapt demonstrat şi de
costul orar şi lunar în euro al muncii.
Aceeaşi tendinţă pronunţată de creştere a costului unitar real al muncii s-a
manifestat în toate noile state membre, ceea ce sugerează o evoluţie regională a
acestui indicator, urmând ca în anul 2009 să se înregistreze o temperare a creşterii.
Totuşi, se poate afirma că există încă un avantaj comparativ în ceea ce
priveşte costul orar al muncii, care, în anul 2005, a fost în Bulgaria de 1,55 €, în
România de 2,33 €, în Letonia de 2,77 €, în Lituania de 3,56 €, în Estonia de 4,67 €,
în Cehia de 6,63 €, comparativ cu 20,35 €la nivelul UE27. Această situaţie poate
încuraja şi pe viitor realocarea industriei occidentale în aceste ţări, datorită unui
profit atractiv pentru angajatori.
În ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă, motivele pentru care aceasta ar

putea să nu fie reversibilă se referă la aşteptările nerealiste privind salariile în ţara de
destinaţie, care ar putea să nu ofere din punct de vedere financiar posibilitatea
reîntoarcerii, precum şi un trai liniştit în ţara de origine.
Imigrarea nu poate constitui o soluţie la problema specialiştilor şi în general
a forţei de muncă din toate noile state membre, soluţia fiind temporară şi doar în
sprijinul politicilor sociale şi ale pieţei muncii.
O nouă schimbare de paradigmă privind piaţa muncii este necesară în
contextul politicilor macroeconomice ale Uniunii Europene şi în special al noilor
state membre.
Prin continutul lor, măsurile anti-somaj au efecte directe si indirecte asupra
economiei oricărei tari. In general, politicile utilizate in lupta contra somajului sunt
de 2 tipuri:
Politicile pasive se referă, dintr-un punct de vedere, la indemnizatia de

somaj. In opinia multor economisti, aceasta din urmă nu face decat să scadă
presiunea financiară care apasă asupra persoanelor disponibilizate, fără a avea un
efect pozitiv asupra volumului global al somajului. Din alt punct, ele vizează
reducerea numărului populatiei active prin pre-pensionări, cresterea perioadei de
formare a tinerilor.
Politicile active presupun o interventie clară pe piata muncii , influentand
real nivelul global al ocupării, prin subventii, in scopul reducerii costului salarial al
firmelor si al promovării creării de noi locuri de muncă, dar si prin stagii de formare
profesională.
In ansamblul măsurilor antrenate de intentia reducerii efectelor somajului,
evidentiem: politicile de sustinere a cresterii economice sunt necesare, deoarece se
acceptă faptul că una din cauzele principale ale somajului este insuficienta
preocupărilor pentru o crestere economică vizibilă.
Rolul determinant revine statului, care prin mecanisme financiare,
monetare si fiscale trebuie să influenteze progresul general impulsionandu-l, si
asigurand conditii propice pentru dezvoltarea economiei moderne de piată.
Crearea de noi locuri de muncă trebuie să se justifice mai cu seamă din
perspectiva eficientei si ca atare nu se recomanda o crestere fortată sau arbitrară a
cererii de mană de lucru. Chiar daca, actualmente, cele mai motivate spre a investi
sunt firmele cu rate inalte ale profiturilor trebuie sprijiniţi si agentii care manifestă
disponibilitti in directia sporirii numărului de angajaţi .
Programele desfăsurate in directia formării si calificarii somerilor se referă
la evidentierea justă a sanselor de reangajare avute de persoane concediate. Ele
presupun acordarea de către stat si sectorul particular a anumitor fonduri destinate
reconversiei sociale a celor vizati. Ne referim la desfăsurarea unor cursuri de
specialitate, organizate in vederea cresterii abilitatii profesionale sau pregătirii in
domenii pentru care există sanse de găsire a unui loc de muncă.
Se impune eficientizarea economiei prin accentuarea a trei relatii: intre
procesul cresterii economice, productivitate,cererea de munca si durata specifică a
zilei de muncă; intre oferta si cererea de muncă; intre rata salariilor si rata inflatiei
prin interediul indicelui puterii de cumpărare.
Măsurile avand in vedere populatia ocupată se referă la: redistribuirea
sarcinilor celor ocupati; rationalizarea muncii in sectoare; reducerea timpului de
muncă; programe de reconversie; solutia unui nou sector in economie cel destinat
activitătilor de utilitate colectivă si socială
Reducerea ofertei de muncă inseamnă măsuri care vizează pre-pensionarea,
reducerea varstei legate de pensionare, precum si cresterea duratei de scolarizare a
tinerilor.
Actiunile generale asupra factorilor de pe piata muncii au in vedere:
flexibilitatea externă; flexibilitatea internă; restructurări ale proceselor tehnologice;
polificări anticipate; modificări ale grilelor de salarizare.
Măsurile concrete de tipul politicilor stop and go, constau in alternarea
actiunilor produse pe plan macroeconomic, crestere economică, nivel cat mai inalt
de ocupare, stabilitate in sectorul preturilor si echilibru exterior.
BIBLIOGRAFIE
1. Banca Centrală Europeană (2008), Raportul de convergenţă din mai 2008;

2. Eurostat (2008), Europe in Figures – Eurostat Yearbook 2008;
3. Keynes, J. M.,”The general Theory of Employment, Interest and Money”, The
Royal Economic Society, 1973 , pag. 112;
4. Programele de convergenţă ale Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Republicii Cehe,
Poloniei, României, Slovaciei, Ungariei (2007).
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ŞI PERSPECTIVELE

SALE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
Autor: Izabella Laura MUREA, FBC, Anul II, ZI

Abstract: In my paper I’m talking about “The common Agricultural

Policy”. I am making reference here to the role of the European Union in the world
and its impact on the citizen’s lives from the countries that became part of it. I am
also referring to important development periods as the transformation from the
economical communities to political unions but also, less favorable situations like
the great expansion during the economical stagnation.
Key words: Uniune, agricultură, piaţă, politică.
Uniunea Europeană s-a impus ca o forţă importantă în lume, în sensul că

acţiunile sale au influenţat tot mai mult viaţa cetăţenilor din statele membre, iar
vocea sa se face tot mai auzită în lume. Este vorba de un proces evolutiv continuu, în
care au existat perioade cu dezvoltări importante, cum ar fi, de exemplu, trecerea de
la comunităţi economice la uniune politică, dar şi situaţii mai puţin favorabile,
precum marea extindere de la începutul secolului nostru pe fondul stagnării
economice. Unele dezvoltări au pus la grea încercare capacitatea statelor membre de
a stabili şi atinge ţinte ambiţioase, precum piaţa internă sau, mai târziu, moneda
unică, apreciate a fi frontiere de la care se impunea o nouă calitate a dezvoltării care
să ducă, în final, la o organizare superior integrată a Uniunii.
La ora actuală, Uniunea Europeană are deja 27 de membri, dintre care zece
au aderat la 1 mai 2004 şi doi, la 1 ianuarie 2007. Actuala extindere diferă cantitativ
şi calitativ de toate celelalte, datorită numărului mare de state, situaţiei lor
particulare ( eterogenitate economică şi politică ) şi provocărilor instituţionale,
economice, politice şi juridice. Toate acestea sunt generatoare de riscuri şi de
creştere a numărului euroscepticilor.
Agricultura prezintă o caracteristică originală în construcţia europeană
datorită legăturilor foarte strânse, în acest domeniu, între piaţă şi intervenţia publică.
În agricultură s-a aplicat prima şi cea mai voluntaristă politică europeană comună,
piaţa comună agricolă s-a construit prin intervenţii comunitare; Politica Agricolă
Comună ( PAC ) se justifică prin situaţia precară a agriculturii europene la începutul
anilor `60. Începând cu anii `80 însă, agricultura europeană se confruntă cu o criză
care într-un mod paradoxal ţine mult mai mult de reuşita decât de eşecul politicii
agricole comune.
Funcţionarea PAC – Instrumentul de bază PAC este actualmente
construit în jurul a doi piloni:
Organizaţiile comune de piaţă – cuprind, de fapt, măsurile comune de
reglementare a pieţei bunurilor agricole, respectiv un complex de reguli(
reglementare ) pe aria dintre producţie şi comercializare:
1. Preţurile;
2. Intervenţia pe piaţă;
3. Ajutoarele financiare;
4. Schimburile internaţionale;
5. Politica vamală comună;
1 Preţurile instrumentate, respectiv sistemul de preţuri PAC se compune
din:
• Preţul indicativ ( de orientare ): preţul la care Consiliul recomandă
comercializarea pe piaţa unică ( internă );
• Preţul de intervenţie: preţul minim garantat, care poate fi obţinut
pentru producţia comercializată pe piaţa unică;
• Preţul – prag: se aplică de astă dată în relaţiile comerciale cu
exteriorul Comunităţii – se formează drept fundament de calcul al taxelor
vamale şi prelevările agricole impuse bunurilor agricole de origine străină
Uniunii pe teritoriul acesteia.
Iar atunci când preţurile de piaţă coboară sub sau numai se apropie de
preţurile de intervenţie ale PAC, intervin agenţiile autorizate, care cumpără bunurile
respective şi le stochează în scopul restabilirii preţului iniţial, fiind astfel, încurajată
însăşi activitatea de stocare, ceea ce presupune inclusiv ataşarea la ea a unor agenţi
privaţi, care întreprind acelaşi lucru şi sunt încurajaţi să o facă prin sprijin financiar
comunitar. Bunurile stocate, la rândul lor, urmează să fie sau revândute – la
momentul restabilirii preţurilor iniţiale –, fie exportate pe pieţele internaţionale –
bineînţeles, la preţuri derizorii –, fie chiar distruse – în special, în cazul alterărilor
fizice.
2 Intervenţia pe piaţa internă se constituie din oferta strategică de
cereale, zahăr, lactate, carne de vită etc. Până în 1984, a fost practicată garanţia
nelimitată pentru producători, în sensul achiziţiilor din partea Comunităţii. Costurile
ridicate ale acestui sistem aveau însă să îşi pună cuvântul, astfel, în 1984 lua naştere
sistemul de cote, înlocuindu-l pe cel al garanţiilor nelimitate. Cotele de producţie
înseamnă plafonarea producţiilor specifice la cantităţi de referinţă din partea
Uniunii în mod imperativ, depăşirea lor atrăgând sancţiuni, în general consistente –
se poate da exemplul depăşirii cotelor la lapte, unde sancţiunile ajung până la 125%
din preţul de orientare al produsului.
3 Ajutoarele financiare pot fi,la rândul lor, plăţile directe şi restituţiile la
export.
• Plăţile directe pot diferi metodologic şi legal în plan naţional, în ţările membre
UE. Pot fi enumerate aici: schemele de plată unică pe suprafaţă, plăţile
complementare în sectorul vegetal, şi în sectorul zootehnic, schemele de plată
pentru culturi energetice (rapiţa, etc), schema de plată pentru zahăr etc.
• Restituţiile la import compensează diferenţa între preţul comunitar şi preţurile
de pe pieţele internaţionale. Exportatorul european, dorind restituţii, depune
copii ale documentaţiei de export corespunzătoare cerute de legea locală,
adaptată la normele europene.
4 Schimburile internaţionale ( cu ţări terţe Uniunii ) se referă, fireşte, la

exportul-importul de bunuri agricole din şi respectiv în spaţiul Uniunii Europene. Ca
şi în cazul intervenţiilor pe piaţa internă, şi aici este vorba despre două peroade de
reglementare, de astă dată refăcând referirea la legătura de viaţă între PAC şi
reglementările organismelor internaţionale în materie de libertatea schimburilor. Au
loc confruntări dure cu SUA sau alte puteri agricole pe piaţa mondială în cadrul
negocierilor la OMC.
5 Politica vamală comună are în vedere o protecţie vamală care se
bazează pe:
- Licenţele de import pentru bunurile agricole din afara Uniunii;
- Taxarea vamală în sistem unic a acestora.
Dezvoltarea rurală constituie cel de-al doilea pilon al PAC actual. Politica aferentă
vizează obiective ca: ameliorarea exploataţiilor agricole; siguranţa şi calitatea
bunurilor agricole, garantate; niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;
protecţia mediului; contracararea depopulării şi întărirea economică a zonelor rurale
prin dezvoltarea de activităţi complementare şi/sau alternative, generatoare de locuri
de muncă; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă în zonele rurale, până la
promovarea egalităţii de şansă în aceste zone.
Nevoia de reformare a PAC
Sinteza elementelor reformei actuale a PAC conţine următoarele tipuri de
activităţi:
a) Eliminarea legăturii ( decuplarea ) între producţie şi plăţile directe. Categoria
diversă de plăţi directe urmează să fie înlocuită de un ajutor unic pe fermă
individuală, astfel încât să se recâştige independenţa de volumul şi structura
producţiei, procedură oarecum asemănătoare cu aceea a agricultorilor din SUA;
b) Obligativitatea respectării unor standarde minime, de către producătorii
individuali – relativ la mediu, securitate alimentară, sănătate şi bunăstare a
plantelor şi animalelor, păstrarea terenurilor agricole în bune condiţii.
Constrângerea constă în reducerea până la eliminare a ajutoarelor directe, iar
statele membre sunt ţinute să inspecteze sistematic câte un eşantion de ferme –
procedura cross-compliance;
c) Suplimentarea resurselor financiare pentru dezvoltarea rurală, pe seama
reducerii ajutoarelor directe, respectiv prin transferul de resurse financiare
dinspre piaţă ( pilonul 1 ), înspre dezvoltarea rurală ( pilonul 2 ) –
procedura numită modulare.
Obiectivele reformei PAC sunt concentrate pe modernizarea agriculturii, având
următoarele tipuri de obiective: creşterea productivităţii prin promovarea progresului
tehnic, dezvoltarea raţională a producţiei, prcum şi prin utilizarea optimă a factorilor
productivi, în special a forţei de muncă; asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru
populaţia agricolă, în special printr-o creştere a nivelului individual al celor din
agricultură; stabilizarea pieţelor; garantarea securităţii aprovizionării; asigurarea
unor preţuri rezonabile pentru livrările către consumatori.
Anumite obiective ţin de preocupările macroeconomice ( reducerea deficitului
exterior şi raţionalitatea în materie de preţuri ), în timp ce altele ţin mai mult de
specificitatea agriculturii ( securitatea aprovizionării şi protecţia nivelului de trai
al populaţiei agricole ).
Principiile PAC definesc o piaţă unificată, dar protejată faţă de piaţă
mondială şi acestea se referă, în esenţă, la următoarele: libera circulaţie a
produselor constituie baza pieţei comune agricole; unicitatea pieţei decurge, în
parte, din principiul anterior, în sensul că libera circulaţie a produselor este gândită
să conducă, în mod automat, la unicitatea pieţei; preferinţa comunitară este o

expresie care exprimă indirect protecţionismul agricol european; principiul
solidarităţii financiare înseamnă că cheltuielile agriculturii sunt comunizate în
instrumentul financiar al PAC numit Fondul European de Orientare şi Garanţie
Agricolă ( FEOGA ), care face parte integrantă din bugetul Uniunii; acesta este
alimentat din resurse proprii constituite prin prelevări agricole, taxe vamale şi o cotă
din TVA percepută în fiecare stat;
În ciuda a ceea ce urma să reprezinte ca ponderul în bugetul Uniunii şi a
termenului de existenţă şi perpetuare, PAC nu era menţionat expres în Tratatul
Comunităţii Economice Europene ( TCEE ), cu observaţia celor menţionate la
articolul 32: ,,Piaţa comună cuprinde agricultura şi comerţul cu produse agricole...
funcţionarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole trebuie însoţite
de stabilirea unei politici agricole comune a statelor membre...” ( 1 ).
Acelaşi articol reţinea că, de o parte, agricultura făcea parte integrantă cu
Pieţa Comună, de cealaltă existau regulile care aveau să i se aplice şi care sufereau –
pe piaţa comună a tuturor bunurilor de limitele specifice domeniului agricol.
Finanţarea PAC - are loc din bugetul Uniunii Europene, respectiv la
nivelul a 46% din totalul acestuia şi sunt implicate în fluxul finanţării cele două
fonduri europene cu caracter agricol:
Fondul European de Garantare Agricolă ( FEGA );
Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.
Fondul European de Garantare Agricolă ( FEGA ) lucrează pe baza
unui management comun între Uniune şi statele membre ( Consiliul European ), şi
finanţează cheltuieli precum:
Restituţii pentru exporturi de produse agricole către ţări terţe;
Intervenţii pentru reglarea pieţelor agricole;
Plăţile directe către fermieri;
Contribuţia financiară a Comunităţii la iniţiativele de promovare a bunurilor
agricole pe piaţa unică şi în ţările terţe, susţinute în programele naţionale, în
afara celor comunitare;
Măsuri veterinare, de inspecţie sanitar-veterinară, de control al sănătăţiifurajelor
şi hranei animalelor, de eradicare a maladiilor şi bolilor animalelor etc.
Sumele necesare acestor cheltuieli sunt vărsate de către Comisie statelor membre
sub forma rambursărilor lunare. În statele membre se întocmesc declaraţii de
cheltuieli, iar Comisia îşi păstrează dreptul de refuz al rambursărilor pentru cazurile
de neconformitate cu normele stabilite. Tot Comisia stabileşte soldul net al
disponibilităţiloe FEGA, la care ataşează un sistem de monitorizare tot lunară a
aceloraşi cheltuieli. În fine, ea prezintă lunar raport propriu Parlamentului şi
Consiliului European.
Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală ( FEADR )
finanţează programe de dezvoltare rurală, convenite şi cofinanţate între Comisie şi
statele membre, în conformitate cu legislaţia comunitară, iar activităţile sunt
presupuse pe câteva ,,axe”: creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi silvic;
îmbunătăţirea mediului şi zonelor rurale; calitatea vieţii şi diversificarea economic în
zonele rurale; programele de tip ,,leader”.
Politica Agricolă Comună în prezent - în ceea ce priveşte România,
procesul de integrare în Uniunea Europeană pare a fi unul sinuos şi dificil, mai ales
în ideea în care rezultatele pozitive se lasă încă aşteptate: preţurile cresc, şomajul nu
scade, iar industria şi infrastructura sunt încă slab dezvoltate. Cu toate acestea,
liderii politici doresc o Românie armonizată din punct de vedere economic, politic şi
social cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, capabilă să se ridice la

nivelul cerinţelor Comunităţii Europene.
În prezent, principalele acţiuni ale PAC sunt reprezentate de îmbunătăţirea
eficienţei fermelor şi oferirea de stimulente. În timp, acestea au dus la o creştere
semnificativă a nivelului de producţie şi autoaprovizionare, crescând veniturile
fermelor odată cu creşterea dimensiunii acestora, iar pe măsură ce agricultorii
părăseau sectorul agricol, fermele se uneau.
Prin intermediul PAC, Uniunea Europeană poate produce aproape toate
produsele agricole, iar în sectoare precum uleiul de măsline, carne, vin, whisky şi
alte băuturi spirtoase, Uniunea Europeană este lider mondial.
În postura de membru al Uniunii, România beneficiază de toate privilegiile
cuvenite unui stat membru nou mai puţin dezvoltat din punct de vedere economic
(subvenţii de la bugetul Uniunii către diferite sectoare de activitate precare), dar, în
acelaşi timp trebuie să respecte şi reglementările comune. Aceasta cu atât mai mult
cu cât în momentul de faţă ţara noastră are în cadrul Comisiei Europene un comisar
pentru Agricultură.
Pentru perioada 2007-2013, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării
Rurale a creat Programul Naţional de dezvoltare Rurală, menit să analizeze situaţia
actuală a agriculturii româneşti, să ofere o perspectivă generală şi în final să ajute la
întocmirea planurilor prin intermediul cărora cetăţenii români vor putea beneficia de
fondurile structurale provenite din bugetul Uniunii Europene prin intermediul unor
organisme specializate ( APIA, etc ).
România are o poziţie privilegiată din punct de vedere a resurselor agricole
şi, deoarece terenurile agricole din ţara noastră însumează 39,5% din suprafaţa totală
a teritoriului, aceasta este privită în mod frecvent drept principal beneficiar al
fondurilor PAC, astfel că pentru perioada 2007-2013, România ar putea să
beneficieze de aproximativ 7,5 miliarde euro, cu condiţia realizării unor proiecte
eligibile.
Deşi România dispune de 14,7 milioane de hectare de teren agricol,
recoltele sunt modeste şi foarte vulnerabile la excese meteorologice, în timp ce
creşterea animalelor se face în general în ferme de mici dimensiuni. Cerealele
reprezintă principala cultură, cu aproape două treimi din suprafaţa cultivată la
nivelul anului 2007, ponderea cea mai mare în suprafaţa cultivată cu cereale
revenind porumbului (49,5%) şi grâului (37,9%). Acestea sunt urmate de floarea-
soarelui, cartofi, legume şi furaje. Stocul de animale este reprezentat în principal de
bovine, porcine şi păsări. România nu-şi poate asigura necesarul intern de produse
agro-alimentare, ceea ce a făcut să cunoască în perioada postcomunistă un deficit
continuu al balanţei comerciale, care a trecut în 2007 de 1,8 miliarde euro. Deşi
ponderea agriculturii în PIB a scăzut de la 18-21%, la începutul anilor 1990, la doar
6,6%, în 2005, aceasta este mult mai ridicată decât media europeană. De asemenea,
proporţia populaţiei angajate în agricultură rămâne foarte ridicată. După un vârf de
41% în perioada 1999-2001, când o mare parte din muncitorii disponibilizaţi în
industria mineritului şi prelucrătoare au îngroşat rândurile populaţiei agricole,
aceasta s-a stabilizat la un nivel de 30% în 2006.
BIBLIOGRAFIE
1. Popescu Gh., Economie Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007; pag

125;
2. Liviu A., Economie Europeană, Bucureşti, 2009;
3. http://anasimion.wordpress.com/2009-12-22politici-comunitare-politice-agricola-
comuna;
4.http://www.scribd.com/doc/22747523/www-referat-ro-politica-agricola-
comuna80355;
PERFORMANŢA ENTITĂŢII OGLINDITĂ PRIN

RATELE DE RENTABILITATE
Autor: Liana MUREŞAN – Anul III, F.B.C., ZI

Abstract: An anglo saxon principle regarding the necessity of control

states that people do what they are supposed to do only if they know they are beeing
supervized. This is why internal control is still the primary concern of managers
from all the levels of an economic entity.
Internal control is a means by which an organization's resources are
directed, monitored, and measured. It plays an important role in preventing and
detecting fraud and protecting the organization's resources. The same internal
controls can also be used to systematically improve businesses, particularly in
regard to effectiveness and efficiency.
Key words: entitate economică, entitate publică, modele de control intern,

proceduri de control.
1. INTRODUCERE
O trăsătură caracteristică a lumii contemporane este preocuparea constantă

de promovare a criteriului general al eficienţei, care vizează în primul rând laturile
calitative ale tuturor activităţilor economice, sociale, administrative sau de orice
natură.
Definiţiile Controlului Intern sunt numeroase, dar in ceea ce priveşte
esenţialul s-a căzut de acord. Auditorii externi, comisarii de conturi, experţii
contabili au fost primii din Franţa care au dezvoltat şi au aprofundat noţiunea de
Control Intern, şi aceasta pentru a atinge obiectivele specifice atribuite funcţiei lor:
certificarea regularităţii, a sincerităţii şi a imaginii fidele a Conturilor şi a
Rezultatelor.
Definiţiile variază: „dispozitive”, „mijloace”, „procedee”, „sisteme”…, dar
nu sunt contradictorii în esenţă. Ne putem da seama că toate precizează de comun
acord că nu este vorba de o singură funcţie, ci de un „ansamblu de dispozitive
implementate de către responsabilii de la toate nivelurile pentru a deţine controlul
asupra funcţionării activităţilor lor”.
Definiţia controlului intern în România, este prevăzuta la art. 2 lit. d)
din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul
financiar preventiv, republicată: "Controlul intern - ansamblul formelor de control
exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în

concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării
administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace; acesta include, de
asemenea, structurile organizatorice, metodele şi procedurile."
Dincolo de aceste definiţii cu caracter istoric, Controlul Intern se găseşte în
centrul preocupărilor directorilor de toate apartenenţele. Această recâştigare a
interesului îşi are originea într-un ansamblu de fenomene dintre care:
● Complexitatea crescândă a întreprinderilor, dispersarea centrelor de
activitate au dus la creşterea şi dezvoltarea delegării competenţei;
● Domeniul normativ nu a încetat să se extindă: legi, regulamente,
constrângeri profesionale, bugetare şi sociale, limitează tot mai mult gestionarul
printr-o reţea de reguli ce trebuie respectate;
● Integrarea în Uniunea Europeană a impus României găsirea unor noi căi
pentru eficientizarea activităţii economice şi înlăturarea unor neconcordanţe întâlnite
atât în activitatea întreprinderilor cât şi a instituţiilor publice.
2. MODELE DE CONTROL INTERN
Preocupări legate de slăbiciunile controlului intern şi asigurarea rezonabilă

pe care trebuie să le ofere acesta managementului au fost in atenţia permanenta a
specialiştilor în domeniu, care au elaborat următoarele modele: Modelul COSO-
SUA, Modelul COCO–Canada.
Modelul COSO
În anul 1985, senatorul american Treadway a iniţiat o cercetare asupra
controlului intern şi a rolului său în viaţa organizaţiilor, instituind „Comisia
Treadway”. La recomandările acestei comisii s-a creat un comitet intitulat Comittee
of Sponsoring Organisations of the Treadway Commission (COSO) care a reunit
competenţele unui număr mare de membri, profesionişti în domeniu, cabinete de
audit extern şi mari întreprinderi americane şi care a elaborat o lucrare intitulată
„Cadrul controlului intern”. Lucrarea defineşte conceptul de control intern şi
precizează faptul că, controlul intern nu are o legătură directă cu sistemele de
inspecţie şi verificare recunoscute.
În anul 1992, Comisia Treadway, de pe lângă COSO, a elaborat şi un model
al controlului intern de evaluare a riscurilor, prezentat în Figura nr. 11 – Modelul
COSO.
MODELUL COSO
Mediul de Evaluarea Activităţi de Informaţii Monitorizare

control riscurilor control şi
Atitudinea Obiective şi Politici,proceduri Informaţii Evaluare

generală,valorile şi condiţii pt. administrarea relevante, cantitativă a
comportamentele pt.gestionarea funcţiei/activităţii/ pertinente performanţei
angajaţilor activităţilor operaţiei sistemului
Favorabil Deteriorat Departament Obiective: Comunicar

de operaţionale, e efectivă la
management informaţionale,de toate
Figura nr.1. Modelul COSO
COSO defineşte controlul intern ca fiind un proces efectuat de Consiliul de

administraţie, conducere şi întregul personal al entităţii, menit să furnizeze o
asigurare rezonabilă cu privire la îndeplinirea obiectivelor organizaţiei, având în
vedere: eficacitatea şi eficienţa operaţiilor, realitatea rapoartelor financiare,
conformarea cu legile şi cu regulamentele aplicabile. Această definiţia a controlului
intern propune unele elemente cheie:
● controlul intern este un proces, un mijloc pentru a atinge un scop şi nu un
scop în sine;
● controlul intern este efectuat de toată lumea şi el înseamnă nu numai
manuale de politici, formulare şi documente, ci oamenii de la fiecare nivel
al organizaţiei;
● controlul intern implică relativitate în organizare şi nu este o magie care
va conduce la efectuarea lucrurilor perfect;
● de la controlul intern managementul are o serie de aşteptări privind
furnizarea unei asigurări rezonabile şi nu a unei asigurări absolute;
● controlul intern se referă la toate categoriile de entităţi şi activităţi şi nu
numai la organizaţii/întreprinderi.
Modelul COCO
În noiembrie 1995 o organizaţie canadiană propune un nou model, bazat pe
Criterii privind Comitetul de Control (COCO), care defineşte controlul intern ca
fiind reprezentat de structura organizaţiei care include resurse, sisteme, procedee,
structuri, cultura organizaţiei şi alte elemente care puse împreună contribuie la
atingerea obiectivelor.
Definiţia COCO, este interesantă deoarece defineşte controlul intern ca
fiind un proces care se realizează la toate nivelele şi cuprinde toate activităţile,
destinat să furnizeze o asigurare rezonabilă. Un controlul intern bine organizat
stăpâneşte mai bine activităţile, dar nu vom ajunge niciodată la perfecţiune.
În concepţia Modelului COCO controlul intern este reprezentat de resursele
organizaţiei, procedee, instrumente, sarcinile, cultura şi tot ceea ce ne putem
imagina, adică tot ceea ce putem întreprinde pentru a atinge obiectivele, dar acestea
nu vor fi atinse niciodată, datorită relativităţii.
Reprezentarea grafică a acestui model este conformă cu:
MODELUL COCO
Criterii privind Comitetul de Control
Scop Angajament Capacitate Monitorizare şi

învăţare
Obiective Valorile etice ale Cunoştinţe, Supravegherea

vizate organizaţiei competenţe, mediului intern şi
instrumente extern
Riscuri Politici resurse Informaţii pertinente Monitorizarea

interne umane şi suficiente performanţei prin
indicatori
Politici pt. Puteri, Decizii şi acţiuni Revizuirea periodică a

realizarea răspunderi, coordonate ipotezelor
obiectivelor responsabilităţi
Reevaluarea nevoilor
Indicatori de Climat de Activitatea de control de informare
performanţă încredere integrată organizaţiei
reciproc
Evaluarea eficacităţii
controlului
Figura nr.2. Modelul COCO
Recomandările modelului canadian favorizează perfecţionarea controlului

şi depăşesc cu mult cadrul unei analize a controalelor contabile interne tradiţionale şi
stabilesc criterii privind eficienţa controlului într-o organizaţie. Recomandările
favorizează un model pe care toate persoanele din organizaţie îl pot utiliza pentru a-
şi implementa, evalua şi modifica propriul control intern. Cu toate acestea,
recomandările nu favorizează directive detaliate cu privire la modul de concepere şi
funcţionare al unei organizaţii.
Comparaţie între documentele Modelului COSO şi cele ale Modelului

COCO
Intre cele două modele există asemănări şi deosebiri datorate complexităţii
activităţii de control şi a concepţiilor fiecăruia asupra controlului. Recomandările
enunţate în documentul COCO se bazează pe conceptele exprimate în documentul
COSO după cum rezultă din tabelul următor:
Lista criteriilor stabilite prin documentul COCO, grupate în structura celor 5

componente ale documentului COSO.
Tabel nr. 1
Nr. Componentele Gruparea criteriilor de control stabilite
crt Modelului de Modelul COCO
COSO
1. Mediul de - Politicile şi practicile în materie de resurse umane trebuie să fie
control conforme valorilor etice ale organizaţiei şi să fie coerente cu obiectivele
acesteia.
- Puterile, responsabilităţile şi obligaţia de a raporta trebuie să fie clar
definite şi conforme obiectivelor organizaţiei, pentru ca deciziile şi
acţiunile să fie luate de persoanele potrivite.
- Trebuie să se favorizeze un climat de încredere reciprocă, pentru a
facilita circulaţia informaţiei între persoane şi pentru a le ajuta pe
acestea să contribuie în mod eficace la realizarea obiectivelor
organizaţiei.
- Persoanele trebuie să aibă cunoştinţele, competenţele şi
instrumentele necesare pentru a contribui la realizarea obiectivelor
organizaţiei.
2. Evaluarea - Trebuie să stabilească şi să se comunice obiective.
riscurilor
- Riscurile interne şi externe importante cărora organizaţia le face
faţă în urmărirea obiectivelor trebuie să fie identificate şi evaluate.
- Obiectivele şi planurile conexe trebuie să includă scopuri şi
indicatori de performanţă măsurabili.
- Mediul extern şi mediul intern trebuie să fie supravegheate pentru a
obţine informaţii ce ar putea semnala necesitatea reevaluării
obiectivelor organizaţiei sau controlului în cadrul acesteia.
3. Activităţile de - Trebuie să fie stabilite, comunicate şi puse în practică politici care
control vizează facilitarea realizării obiectivelor organizaţiei şi gestiunea
riscurilor cărora aceasta le face faţă, pentru ca persoanele să înţeleagă
ceea ce se aşteaptă de la ele şi să cunoască limitele libertăţii lor de
acţiune.
- Deciziile şi acţiunile diverselor părţi ale organizaţiei trebuie să fie
coordonate.
- Activităţile de control trebuie să fie concepute astfel încât să facă
parte integrantă din organizaţie, ţinând cont de:
- obiectivele acesteia,
- riscurile care ar putea afecta realizarea acestor obiective
- inter-relaţia dintre elementele controlului.
4. Informarea şi - Procesele de comunicare trebuie să susţină valorile organizaţiei şi
comunicarea realizarea obiectivelor sale.
- Trebuie să se stabilească şi să se comunice planul pentru ghidarea
eforturilor în atingerea obiectivelor organizaţiei.
- Nevoile de informare şi sistemele conexe trebuie să fie reevaluate
atunci când se schimbă obiectivele sau atunci când sunt depistate
deficienţe în comunicarea informaţiilor.
5. Monitorizarea - Performanţa trebuie să facă obiectul unei monitorizări cu ajutorul
scopurilor şi indicatorilor definiţi în obiectivele şi planurile
organizaţiei.
- Ipotezele inerente obiectivelor organizaţiei trebuie să fie revizuite în
mod periodic.
- Trebuie să se stabilească şi să se aplice proceduri de monitorizare,
pentru a se asigura că se realizează schimbările sau acţiunile
corespunzătoare.
- Conducerea trebuie să evalueze periodic eficacitatea controlului în
organizaţie şi să comunice rezultatele evaluării sale persoanelor faţă
de care are obligaţia să raporteze.
Chiar dacă cele două documente acoperă în mare parte aceleaşi domenii şi
concordă în mare măsură, ele comportă şi unele diferenţe în anumite dimensiuni,
cum ar fi:
■ modul în care defineşte fiecare controlul intern:
● modelul COSO defineşte că prin control intern trebuie să se înţeleagă în
primul rând „a deţine controlul” şi abia apoi „a verifica”, deci controlul
intern este un proces implementat de Consiliul de Administraţie, conducere
şi personalul unei organizaţii, destinat să ofere o asigurare rezonabilă
pentru realizarea obiectivelor;
● modelul COCO defineşte controlul intern ca fiind reprezentat de
structurile organizaţiei (resurse, sisteme, proceduri, cultură) şi deci este un
proces ce se realizează la toate nivelurile şi cuprinde toate activităţile.
■ elementele esenţiale pe care le cuprind:
● elementele modelului COSO sunt:
- mediul de control: comportamente ale angajaţilor
- evaluarea riscurilor: condiţii pentru gestionarea activităţii
- activităţi de control: politici, proceduri
- informaţii şi comunicare la toate nivelurile
- monitorizare: evaluarea cantitativă a performanţei
● elementele modelului COCO sunt:
- scop: obiective, riscuri, politici, indicatori
- angajament: politici de resurse umane, responsabilităţi
- capacitate: competenţe, informaţii.
Cea mai bună soluţie este să se aplice, în entităţile economice, părţile bune
din ambele modele.
3. ORGANIZAREA CONTROLULUI INTERN LA INSTITUTIILE

PUBLICE
Urmare a expansiunilor domeniilor de activitate şi a creşterii nivelurilor

ierarhice, precum şi a descentralizării activităţilor pe funcţiuni, conducerea s-a
îndepărtat de executanţi. Controlul intern fiind un atribut al conducerii la toate
nivelurile ierarhice, implică toate persoanele care deţin funcţii de conducere.
Conform art.4 al Ordonanţei nr.119/31.08.1999 (republicată şi actualizată)
privind controlul intern şi controlul financiar preventiv „Conducătorul instituţiei
publice trebuie să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea
structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor
de evaluare pentru a satisface cerinţele generale şi specifice ale controlului intern”.
În realizarea procedurilor de control intern trebuie să se ţină cont de
următoarele cerinţe:
● cerinţe generale:
- asigurarea îndeplinirii obiectivelor prin evaluarea sistematică a riscurilor
- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului ,asigurarea
competenţelor personalului
- stabilirea obiectivelor specifice controlului intern şi supravegherea
continuă din partea conducerii, a tuturor activităţilor entităţii publice.
● cerinţe specifice:
- reflectarea în documentele scrise a organizării controlului intern
- separarea atribuţiilor
- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelele

- accesarea resurselor şi documentelor noi de către persoanele îndreptăţite
şi responsabile.
Exemple de proceduri ce reglementează activitatea de control intern la

instituţii publice
Conform Standardului 17 – Proceduri, entitatea publică elaborează
proceduri scrise, care se comunică tuturor salariaţilor.
Conform art.4 al.(1) OG nr.119/1999 (actualizată) „Conducătorul entităţii
publice trebuie să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea
structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor
de evaluare, pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern.”
Aceste proceduri au în comun următoarele părţi:
1. Domeniul de aplicare: procedura se aplică în cadrul instituţiei şi
întreaga activitate va fi
coordonată de managerul instituţiei.
2. Documente de referinţă: Standarde de management / control intern,
respectiv Ordinul 946
din 04.07.2005, Codul controlului intern.
3. Reglementări legale:
- Legea nr.672/19.12.2002 actualizată, privind auditul public intern,
publicat în MO nr.953/24.12.2002
- Legea nr.500/11.07.2002 actualizată, privind finanţele publice,
publicat în MO nr.597/13.08.2002
- Ordonanţa nr.119/31.08.1999 republicată şi actualizată privind
controlul intern şi controlul financiar preventiv, publicat în MO
nr.799/12.11.2003
- Ordinul nr.138/17.04.1995 actualizată, privind aprobarea clasificării
ocupaţiilor în România (COR), publicat în MO nr.272/23.11.1995.
Se disting următoarele proceduri esenţiale ale controlului intern la instituţii

publice:
P1- Notificarea privind responsabilizarea controlului intern

4. Scop: stabileşte persoanele responsabile cu controlul intern pentru
fiecare sector de activitate.
5. Descriere, responsabilităţi: pregătirea şi desfăşurarea procedurii
de notificare privind
responsabilizarea controlului intern, presupune următoarele etape:
- conducerea trasează fiecărui şef de serviciu, birou, compartiment sarcina de a-şi
asigura autocontrolul domeniului pe care îl conduce;
- şefii de serviciu, birou, compartiment vor întocmi proceduri aferente activităţii ce
o desfăşoară, asumându-şi răspunderea respectării şi actualizării prevederilor
respectivelor proceduri
- conducerea va verifica conformitatea cu obiectivele şi prevederile legale şi va
aproba aceste proceduri, urmând să supervizeze respectarea lor.
Răspunde: Conducerea şi şefii de serviciu, birou, compartiment.
6. Înregistrări: Pachet de proceduri pentru fiecare domeniu de activitate.
P2- Analiza tematicii ce se va supune controlului intern

4. Scop: cunoaşterea obiectivelor ce se vor controla, cum se va
efectua controlul, care sunt
punctele prioritare în efectuarea controlului pentru fiecare domeniu de activitate.
5. Descriere, responsabilităţi: pregătirea şi desfăşurarea procedurii de
analiză a tematicii ce se
va supune controlului intern, presupune următoarele etape:
- directorul general efectuează control complex şi control concomitent
- directorul tehnic şi compartimentele din subordine efectuează control tehnic şi
control concomitent
- directorul economic şi compartimentele din subordine efectuează control financiar
şi control concomitent
- serviciul resurse umane, serviciul juridic, compartimentul PSI efectuează control
faptic şi autocontrol
- serviciul plan efectuează control economic
- biroul licitaţii efectuează control inerent, control direct şi autocontrol.
Răspund: şefii de servicii, birouri, compartimente.
6. Înregistrări: Pachete de proceduri pe fiecare serviciu, birou,
compartiment.
P3- Colectarea, verificarea şi prelucrarea informaţiilor

4. Scop: cunoaşterea problematicii supuse controlului.
5. Descriere, responsabilităţi: prin colectarea datelor şi informaţiilor
se realizează înţelegerea
activităţii supuse controlului, identificarea eventualelor riscuri, se identifică anumiţi
factori ce influenţează negativ sau pozitiv activitatea instituţiei şi presupune
următoarele etape:
- orice afirmaţie rezultată în urma controlului trebuie să aibă la bază dovezi;
- colectarea dovezilor constă în:
- studierea procedurilor eferente
- inventarierea personalului din sfera respectivei activităţi
- verificarea înregistrărilor contabile, analiza datelor şi informaţiilor
- realizarea de testări de corelare a raportărilor cu realizările
- verificarea corelării între diversele domenii de activitate
- ca tehnici de verificare se vor folosi:
- comparaţia: conformitatea cu mai multe surse
- examinarea: urmărirea detectării erorilor
- recalcularea: verificarea calculelor matematice
- garantarea: verificarea realităţii
- urmărirea: verificarea procedurilor.
Responsabili: Conducerea , şefii de servicii, birouri, compartimente.
6. Înregistrări: situaţii de verificări tehnice şi financiare, situaţii de
analiză sintetică şi de
detaliu a activităţilor domeniilor respective:
- situaţii tehnice:
- lunar serviciul plan întocmeşte planul financiar pe elemente: planul
tehnic, planul la alte activităţi
- decont justificativ privind utilizarea subvenţiilor de la bugetul de stat
pentru acoperirea cheltuielilor administrative, materiale şi de personal
- situaţia subvenţiilor ce se solicită de la bugetul de stat pentru acoperirea

cheltuielilor administrative, materiale şi de personal
- situaţii financiare:
- balanţa de verificare lunară
- bilanţ semestrial.
P4- Procedura de analiză a informaţiilor colectate

4. Scop: identificarea evenimentelor cu deficienţe ale structurii, stabilirea
gravităţii deficienţelor
şi măsurile ce se vor lua pentru diminuarea sau corectarea acestora.
5. Descriere, responsabilităţi: analiza constă în descompunerea unei
entităţi în elemente care pot
fi izolate, identificate, cuantificate şi măsurate distinct şi presupune următoarele
etape:
- se analizează informaţiile şi documentele colectate, se fac evaluări şi se întocmesc
chestionare care vor ghida activitatea de audit intern
- se va informa conducerea despre pericolele constatate pentru stabilirea de măsuri
urgente.
Responsabili: Conducerea, şefii de servicii, birouri, compartimente.
6. Înregistrări:
- lista cuprinzând evaluarea riscurilor
- analiza activităţii controlate
- lista cu procesele verbale de existenţă a procedurilor în cadrul activităţii controlate
- evaluarea preliminară a sistemului de control intern
- propuneri de măsuri corective.
P5- Procedura de urmărire a propunerilor şi recomandărilor rezultate în

timpul controlului intern
4. Scop: constată dacă propunerile şi recomandările sunt urmate de
decizii şi măsuri corective din
partea conducerii şi dacă acestea se aplică în practică.
5. Descriere, responsabilităţi: această procedură implică următoarele
etape:
- fiecare şef de compartiment are obligaţia de a-şi autocorecta erorile din propriul
sistem
- în acest sens, şefii de compartimente vor persista în înştiinţarea conducerii asupra
problemelor apărute şi vor insista să obţină aprobări la măsurile corective.
Responsabili: Conducerea, şefii de servicii, birouri, compartimente.
6. Înregistrări:
- plan de acţiune însoţit de un calendar al etapelor
- responsabilităţi pentru fiecare recomandare
- evidenţa punerii în practică a recomandărilor.
Exemple de proceduri de control intern privind achiziţiile publice
Datorită necesităţii vitale de urmărire atentă a modului de utilizare a

fondurilor alocate, pentru instituţiile publice, un sector „delicat” din activitatea lor îl
constituie achiziţiile publice – modul în care se realizează achiziţionarea de produse,
servicii şi lucrări la standarde tehnice superioare, cu cheltuieli minime de resurse
băneşti. Şi în acest sens se impune existenţa unui sistem de control intern care
urmăreşte încadrarea în condiţiile standardelor naţionale şi internaţionale.
Orice achiziţie de produse, servicii şi lucrări se face cu respectarea
prevederilor legale, respectiv:
- OUG 34/2006 (actualizată) cu privire la atribuirea contractelor de achiziţii publice
- Hotărârea nr. 925/20061 privind aprobarea normelor de aplicare a OUG 34/2006
- HG nr. 1660/20062 prin care a fost adoptat aquis-ul comunitar în domeniu,
referitor la licitaţii electronice.
Stabilirea procedurilor prin încadrarea în OUG nr.34/2006 se face în urma
cumulării valorilor estimate la nivel de an, pe fiecare tip de achiziţie în parte, după
care se elaborează Documentaţia de licitaţie.
Privind procedurile de achiziţii publice, există două tipuri: proceduri de

sistem şi proceduri specifice.
►Procedura de sistem a achiziţiilor publice privind pregătirea şi
desfăşurarea licitaţiilor pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse,
servicii şi lucrări este următoarea:
1.Scop: respectarea normelor legale privind pregătirea şi desfăşurarea
licitaţiilor pentru atribuirea contractelor de achiziţie publică de produse, servicii şi
lucrări.
2. Domeniul de aplicare: procedura se aplică în cadrul Biroului/Serviciului
Licitaţii al instituţiei publice, ca autoritate contractantă.
3. Domeniul de referinţă: Standarde de management/control intern la
entităţile publice (Ordin nr. 946/04.07.2005 – Codul controlului intern)
4. Definiţii, abrevieri:
- Documentaţia de Atribuire conţine: criteriile de eligibilitate, criteriile financiare,
criteriile tehnice care se cer operatorilor economici, numite „criterii de calificare”,
precum şi Caietul de Sarcini.
- Dosarul Achiziţiei conţine toate actele întocmite în timpul unei proceduri.
- S.E.A.P.: Sistemul electronic al achiziţiilor publice.
5. Reglementări legale:
- O.U.G. nr.34/19.04.2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii (publicata în M.O.R. nr.418/15 mai 2006);
- H.G. nr.925/19.07.2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a OUG nr.34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (publicata în M.O.R.
nr.625/20.07.2006);
- Manualul operaţional pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice –
Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice –
2009;
- Legea nr.500/2002 privind finanţele publice;
- H.G. nr.264/2003 privind plăţile în avans din fonduri publice.
1
Hotărârea nr.925/19.07.2006 (actualizată) pentru aprobarea normelor de aplicare a OUG 34/2006,
publicată în MO nr.625/20.07.2006
2
HG nr.1660/22.11.2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea
contractelor de achiziţie publică prin mijloace electronice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
34/2006, publicată în MO nr. 978/07.12.2006
6. Descriere, responsabilităţi
● Determinarea necesarului de produse, servicii şi lucrări pentru elaborarea
programului anual al achiziţiilor publice si stabilirea formei de achiziţie.
- Programul anual al achiziţiilor publice se elaborează într-o primă formă la sfârşitul
ultimului trimestru al anului în curs şi cuprinde totalitatea contractelor pe care
autoritatea contractantă intenţionează să le încheie în decursul anului următor. Se
stabileşte ţinând cont de necesităţile obiective, gradul de prioritate a necesităţilor,
anticiparea fondurilor.
Responsabil:
- Conducerea aprobă necesarul de produse, servicii şi lucrări pe anul respectiv.
- Biroul/Serviciul licitaţii întocmeşte necesarul ce va devenii după aprobare,
Programul anual al achiziţiilor publice.
● Elaborarea Documentaţiei de Atribuire.
Documentaţia de Atribuire se întocmeşte conform legislaţiei în vigoare şi trebuie să
cuprindă:
¾ informaţii generale despre autoritatea contractantă;
¾ date limită ce trebuie respectate;
¾ cerinţe minime de calificare;
¾ Caietul de Sarcini sau documentaţia descriptivă;
¾ criteriul de atribuire: preţul cel mai scăzut sau oferta cea mai avantajoasă
din punct de vedere economic;
¾ căi de atac;
¾ clauze contractuale obligatorii.
Responsabil:
- Biroul/Serviciul licitaţii întocmeşte Documentaţia de Atribuire.
● Publicarea anunţurilor.
Înştiinţarea operatorilor economici interesaţi de lansarea procedurii de
achiziţie publică se realizează prin anunţurile de intenţie sau participare de către
Biroul/Serviciul licitaţii în SEAP, asigurându-se astfel transparenţa atribuirii
contractului de achiziţie publică.
Operatorii economici interesaţi depun la sediul instituţiei publice „Scrisoarea de
intenţie” în vederea obţinerii Documentaţiei de Atribuire.
Responsabil: Biroul/Serviciul licitaţii transmite în S.E.A.P. anunţul de
participare, prin care se solicită operatorilor economici interesaţi, depunerea
ofertelor.
● Numirea comisiei de evaluare a ofertelor.
Se poate stabili comisia de evaluare, atât pentru atribuirea fiecărui contract în parte
cât şi pentru atribuirea mai multor contracte.
Responsabil:
- Conducerea sucursalei:
- stabileşte membrii comisiei de licitaţie, în funcţie de natura achiziţiei
- emite Decizia, în care nominalizează preşedintele, membrii şi secretarul.
- Comisia de evaluare: preşedintele comisiei de licitaţie stabileşte modul de lucru al
comisiei, de comun acord cu membrii acesteia, preşedintele comisiei împreună cu
membrii sunt persoane responsabile pentru atribuirea contractului de achiziţie
publică
- Biroul/Serviciul licitaţii ia cunoştinţă de componenţa comisiei şi va depune un
exemplar al Deciziei de numire a comisiei în Dosarul Achiziţiei.
● Desfăşurarea şedinţei de licitaţii.
În cadrul şedinţei de deschidere a ofertelor se analizează criteriile de

calificare a ofertanţilor şi se întocmeşte Procesul verbal de deschidere a ofertelor,
care se înmânează tuturor ofertanţilor participanţi la procedură.
La deschiderea ofertelor au dreptul de participare doar membrii comisiei,
experţi cooptaţi şi operatorii economici care au depus oferta în termenul prevăzut în
Documentaţia de atribuire. Urmează analiza ofertelor în vederea stabilirii
ofertanţilor câştigători în prezenţa doar a comisiei de evaluare, în vederea alegerii
ofertei care răspunde cel mai mult criteriilor de atribuire stabilite de autoritatea
contractantă.
Atribuţiile comisiei de evaluare:
- deschiderea ofertelor la data şi în locul precizat în Documentaţia de
Atribuire;
- verificarea îndeplinirii criteriilor de calificare;
- verificarea îndeplinirii criteriilor tehnico-financiare;
- stabilirea ofertelor inacceptabile;
- stabilirea ofertelor admise;
- aplicarea criteriului de atribuire prevăzut în Documentaţia de Atribuire;
- elaborarea raportului de evaluare.
Comisia de evaluare şi experţii cooptaţi au obligaţia de a semna declaraţiile
de confidenţialitate şi imparţialitate.
Orice decizie a comisiei de evaluare trebuie să întrunească votul a 2/3 din
numărul membrilor. În cazul în care decizia nu întruneşte 2/3 din voturi, preşedintele
comisiei de evaluare va solicita reanalizarea ofertelor.
Responsabil:
- Comisia de evaluare a ofertelor urmăreşte să fie îndeplinite condiţiile legale de
alegere a ofertantului câştigător;
- Membrii care nu sunt de acord cu decizia adoptată au obligaţia de a-şi exprima în
scris punctul de vedere, printr-o notă individuală ataşată la „Raportul procedurii de
achiziţie”.
● Stabilirea ofertantului câştigător.
Stabilirea ofertei care răspunde cel mai bine criteriilor de atribuire în
vederea încheierii contractului de achiziţie publică, se face analizând toate cerinţele
din Documentaţia de Atribuire.
Documentele existente în ofertă se analizează după cum urmează:
- în exemplarul ORIGINAL se acceptă doar documente originale sau copii
legalizate cu timbrul de legalizare de la notariat;
- se pot cere ofertanţilor prezentarea documentelor care lipsesc – din care se
confirmă: situaţia personală, capacitatea de execuţie, situaţia economico-
financiară, capacitatea tehnică sau profesională, în condiţiile în care nu se
modifică rezultatul analizei ofertelor (se acordă un timp de 72 ore de la
solicitare).
Dacă la procedura licitaţie deschisă sau cerere de ofertă anunţată doar în
S.E.A.P. se depune o singură ofertă corespunzătoare, autoritatea contractantă poate
să atribuie contractul ofertantului respectiv numai dacă preţul corespunde preţului
pieţei.
Anularea procedurii de atribuire a contractului are loc atunci când:
- nu a fost posibilă asigurarea unui nivel satisfăcător al concurenţei
- au fost depuse oferte inaccesibile, necorespunzătoare
- s-au constatat abateri grave de la prevederile legale.
Responsabil: Comisia de evaluare are obligaţia de a desfăşura activitatea

de evaluare a ofertelor numai la sediul autorităţii contractante şi în termenele
precizate în Documentaţia de Atribuire şi va proceda la:
- corectarea viciilor de formă, corectarea erorilor de calcul
- clarificările privind propunerile tehnice
- respingerea ofertelor
- stabilirea ofertei câştigătoare, întocmirea centralizatorului punctajelor
obţinute de fiecare ofertant în urma analizei îndeplinirii criteriilor de
evaluare specificate în Documentaţia de Atribuire.
- Biroul/Serviciul licitaţii urmăreşte să fie respectate următoarele aspecte:
- oferta aleasă câştigătoare nu poate fi modificată şi constituie parte integrantă a
contractului de achiziţie publică
- elaborează „Raportul privind procedura de evaluare”.
● Anunţarea ofertanţilor asupra rezultatului.
În urma încheierii “Raportului privind procedura de evaluare” este
obligatorie înştiinţarea ofertanţilor câştigători şi necâştigători. Se asigură
transparenţa procedurii de atribuire, dând posibilitate celor necâştigători să depună
eventualele contestaţii.
Comunicarea se face în scris în maxim 3 zile de la emiterea deciziilor.
Ofertanţii respinşi vor fi informaţi cu privire la:
- motivele concrete pentru care a fost respinsă candidatura;
- caracteristicile şi avantajele relative ale ofertei câştigătoare, în raport cu
oferta sa.
Comunicarea către ofertantul câştigător va conţine şi invitaţia pentru
semnarea contractului de achiziţie publică în termenul prevăzut de lege.
Responsabil: Biroul/Serviciul are obligaţia ca în numele autorităţii
contractante să informeze toţi ofertanţii despre deciziile referitoare la:
- atribuirea contractului de achiziţie publică
- dacă este cazul anularea procedurii şi eventuala iniţiere ulterioară a unei
noi proceduri.
● Finalizarea procedurii în vederea contractării ferme.
Încheierea procedurii de achiziţie publică se realizează prin semnarea
contractului, precedată de stabilirea clauzelor ferme între părţile contractante în
vederea evitării litigiilor de orice natură şi a unei bune colaborări.
Contractul se semnează după o perioadă de aşteptare, necesară soluţionării
eventualelor contestaţii, conform art.205 din OUG 34/2006, respectiv:
- 11 zile în cazul în care valoarea estimată depăşeşte 125000 Euro
- 6 zile în cazul în care valoarea estimată este mai mică de 125000 Euro
- nici o zi în cazul în care există un singur participant la licitaţie.
Contractul intră în efectivitate după constituirea garanţiei de bună execuţie
sau la termenul convenit de părţi.
Responsabil: Biroul/Serviciul licitaţii va comunica rezultatul tuturor
participanţilor, serviciului contracte în vederea încheierii contractului şi serviciului
financiar în vederea eliberării garanţiilor de participare.
Biroul/Serviciul licitaţii va transmite spre publicare „Anunţul de atribuire”
în cel mult 48 zile după ce s-a finalizat procedura.
7. Înregistrări
Documentele şi înregistrările specifice activităţii descrise prin prezenta
procedură sunt formalizate în H.G. nr.925/19.07.2006 pentru aprobarea normelor de
aplicare a OUG nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de

servicii (publicata în M.O.R. nr.625/20.07.2006) şi în Manualul operaţional pentru
atribuirea contractelor de achiziţii publice – Autoritatea Naţională pentru
Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice – 2009
► Proceduri specifice de licitaţie conform OUG nr.34/2006 sunt:
- procedura pentru licitaţie deschisă;
- procedura pentru cerere de ofertă;
- procedura pentru negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de
participare;
- procedura pentru încredinţarea directă;
- procedura pentru anulare licitaţie.
BIBLIOGRAFIE
1. Ghiţă M., Auditul intern în instituţiile publice” Ed. Tribuna Economică,

Bucureşti, 2006;
2. Morariu A., Suciu G., Stoian F., Audit intern şi guvernanţă corporativă, Ed.
Universitară, Bucuireşti, 2008;
3. Niculescu O., Auditul managerial în instituţiile publice, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti 2005;
4. Oprean I., Popa I. E., Lenghel R. D., Procedurile auditului şi ale controlului
financiar, Edituara Risoprint, Cluj Napoca, 2007;
5. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice
Manualul operaţional pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice,
Bucureşti, 2009;
6. *** Hotărârea nr.925/19.07.2006 (actualizată) pentru aprobarea normelor
de aplicare a OUG 34/2006, publicată în MO nr.625/20.07.2006;
7. *** HG nr.1660/22.11.2006 prin care a fost adoptat aquis-ul comunitar în
domeniu, referitor la licitaţiile electronice, publicată în MO
nr.978/07.12.2006;
8. *** OUG 34/2006 (actualizată) cu privire la atribuirea contractelor de achiziţii
publice, publicată în Monitorul Oficial nr.418/15.05.2006;
9. *** Ordin nr.946/04.06.2005 (actualizat) pentru aprobarea Codului controlului
intern, cuprinzând standardele de management/control intern la entităţile
publice, pentru dezvoltarea sistemelor de control managerial, publicat în
MO nr.675/28.07.2005;
10. *** www.intercultural.ro/europa/curs.html - Integrare europeană şi acquis-ul
comunitar.
CU PRIVIRE LA RELAŢIA U.E.-CHINA

ÎN PREZENT ŞI ÎN PERSPECTIVĂ
Autor: George Marian NĂSTASE, FBC, Anul II, ZI

Abstract: There will always be world wide relations between the largest
markets. The stronger they are the better the world economy will be. For that two of
the largest markets, the European Union market and the China market, cooperate
for the greater good of progress for both sides and not only. This markets will be the
new engine for a brand new trade era where peace and understanding will govern.
Key words: cerere, ofertă, emergentă, capitalism, comunism.
Tema comunicării noastre îşi propune să exploreze caracteristicile a două

dintre cele mai mari pieţe: cea a Uniunii Europene şi cea a Chinei.
Chiar dacă cele aceste pieţe sunt guvernate de idei politice diferite, la prima
vedere însă putem spune că cele două se aseamănă, motorul lor fiind cererea şi
oferta, bineînţeles cu implicaţii mai ample sau mai puţin ample din partea
guvernului chinez sau în cazul Uniunii Europene din partea guvernelor.
Piaţa Uniunii Europene este o piaţă emergentă în comparaţie cu alte pieţe.
A apărut odată cu formarea uniunii cu caracter economic, prin Tratatul de la Roma,
dar în adevăratul sens al cuvântului piaţa s-a dezvoltat la un nivel competitiv abea
după consolidarea relaţiilor între membrii uniunii, act care prevedea, printre altele,
libera circulaţie a bunurilor, servicilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţii Economice Europene(C.E.E.).
Tratatul de la Maastricht a consolidat şi a încurajat comerţul între statele
membre cât şi producerea de bunuri care să fie comercializate pe alte pieţe, bunuri
care să rivalizeze cu ofertele altor mari pieţe. Acest lucru a constituit (şi încă
constituie) o pârghie de dezvoltare a Uniunii Europene şi va rămâne aşa mult timp
de acum încolo.
Despre China însă, toată lumea, expert sau nu, ştie că este un mare
exportator de aproape orice, fiind inscripţionate, pe majoritatea produselor folosite
de noi zi de zi, celebra formulă,,Made in China". Însă trebuie să constatăm
nemulţumiţi că nu toate produsele lor sunt de calitate superioară, important este
faptul că s-au impus pe piaţa mondială cu ajutorul volumului şi a preţurilor
extraordinar de mici. Această strategie a dat roade deoarece , în prezent, produsele
de pe pe piaţa Chinei sunt majoritatea autohtone şi sunt prezente şi în toate colţurile

lumii.
Singura breşă în sistemul pieţei Chinei este cererea mare de materii prime
şi oferta relativ scăzută în comparaţie cu apetitul acestui colos industrial care tinde
să crească din ce în ce mai mult în viitor .
Se poate uşor constata că şi piaţa Uniunii Europene este împânzită cu
produse chinezeşti, dar atenţie, nu orice fel de produse. De exemplu, piaţa
autovehiculelor este una autohtonă, cu ramificaţii în toată lumea şi să nu uităm că
Statele Unite ale Americii are o influenţă mai puternică pe piaţa Uniunii Europene
decât China, dar China deţine mai mult de jumătate din capitalul aflat pe piaţa
Statelor Unite ale Americii.
,,Caracteristica cea mai pregnantă a economiei mondiale postbelice o

constituie intensificarea fără precedent a interdependenţei economice dintre ţări.
Procesul a rezultat ca urmare a dezvoltării economice şi adâncirii specializării
internaţionale, sub impulsul noilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii.
Două forţe principale, dinamice şi oarecum contradictorii conduc acest proces şi
anume: apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale şi adâncirea
procesului de globalizare a economiei mondiale. Regionalizarea presupune că
statele naţionale cultivă relaţii integrative tot mai strânse între ele cu grade diferite
de complexitate. În acest context integrarea economică şi politică din Europa de
Vest, extinderea acestui proces spre Est reprezintă unul din fenomenele cele mai
semnificative, atrăgând atenţia unor largi cercuri politice şi economice, precum şi a
mai multor oameni de ştiinţă".(1)
În mod oficial ţară comunistă, Republica Populară Chineză a adoptat o
economie socialistă de piaţă în cazul în care liberalismul economic şi controlul
politic autoritar intervin împreună într-o formulă specifică în cadrul acestei
economii emergente.
,,Ca exponent al intereselor ţărilor pe care le prezintă şi purtătoare a

ideilor şi năzuinţelor de progres şi prosperitate în lume, Uniunea Europeană se
bucură de o largă recunoaştere pe plan internaţional. Drept urmare, ea a stabilit şi
întreţine relaţii diplomatice cu peste 130 de state de pe diverse meridiane ale
globului şi are statut de observator la ONU, participă la lucrările Organizaţiei de
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ale Organizaţiei pentru Securitate
şi Cooperare Europeană (OSCE), în 1990 semnând cu alte state europene şi nord-
americane <<Carta de la Paris pentru o nouă Europă>>, care a urmărit sfârşitul
divizării continentului şi al războiului rece".(4)
,,Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componenţe
fundamentale (economiile naţionale, societăţile transnaţionale, prganizatiile
economice interstatale) şi din elemente derivate, de conexiune (diviziunea socială a
muncii, relaţii economice internaţionale şi piaţa mondială) ". (3)
Expansiunea activităţii economice la nivel mondial a avut loc atunci când
capitalismul s-a extins pe întregul glob, capitalismul reprezentând, supremaţia
economiei deschise, orientate către piaţă, o piaţă în expansiune şi într-o continuă
schimbare structurală". (2)
Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie
dominaţia proprietăţii private; de aceea cu toate că sistemul politic din China este
comunismul acesta este unul cu o piaţă de desfacere capitalistă tocmai pentru a
maximiza dezvoltarea pieţei şi a relaţiilor comerciale cu pieţele capitaliste dezvoltate
ale lumii. Asta se întâmplă din 2003 când China a cerut comunităţii internaţionale să
fie tratată ca pe o ţară cu piaţă capitalistă, iar de atunci schimburile economice dintre
cele două entităţi economice s-au triplat. În prezent, Produsul Intern Brut al celor
două entităţi economice depăşeşte o treime din Produsul Intern Brut total al lumii.
Figura 1. P.I.B. al U.E. , S.U.A. , CHINA
P.I.B.
25000 23156,5
20000
mld. euro
15000 China
10784 S.U.A.
10000 U.E.
5000 3350
anul 2009
În ciuda crizei economice, atât partea europeană cât şi partea chineză au

subliniat în mai multe rânduri că dezvoltarea relaţiilor bilaterale va continua
deoarece prin această colaborare se vor contracara provocările ce vor urma şi se va
promova relansarea economiei mondiale.
Un oficial chinez a subliniat recent că relaţiile chino-europene se află în prezent într-
un moment important care a moştenit tradiţiile şi deschide perspectivele unor noi
colaborări.
Întărirea strategiei va fi punctul forte deoarece se doreşte dezvoltarea pe
termen lung, o dezvoltare sănătoasă şi stabilă a parteneriatului chino-european.
Putem spune că parteneriatul chino-european decurge bine, poate chiar prea
bine şi acest lucru este demonstrat de faptul că atât China cât şi Uniunea Europeană
au trecut peste nişte piedici destul de supărătoare, cel mai bun exemplu este cererea
Chinei de a i se ridica embargoul privind importarea armelor. Acest lucru a stârnit
oarecum nelinişte printre ceilalţi parteneri ai Uniunii europene, cum ar fi Rusia,
Statele Unite ale Americii şi Japonia, iar refuzul Uniunii Europene sau mai bine zis
reticenţa cu care a tratat această problema a racit puţin relaţiile dintre cele două
superputeri economice. Acest lucru a fost remediat imediat de partea europeană prin
sprijinul în valoare de 170 milioane de euro acordat Chinei pentru depoluarea a două
dintre cele mai mari fluvii poluate de industria chineză.
Figura 2. Evoluţia exporturilor din U.E. în China
Exporturile U.E. in China
140
122,8
120 113,67
97
100
mld. euro
80 2007
2008
60 2009
40
20
Schimburile comerciale dintre Uniunea Europeană şi China reprezintă cea

mai importantă trăsătură a cooperării chino-europene. Pe lângă faptul că sunt foarte
importante, aceste schimburi sunt şi substanţiale, China fiind al doilea partener al
Uniunii Europene după Statele Unite ale Americii privind schimburile de bunuri.
Mai exact, principalele exporturi ale Uniunii Europene către China au
constat în avioane şi autovehicule, în timp ce principalele importuri au inclus
calculatoare şi componente de calculatoare, telefoane mobile şi jocuri video. Pe
viitor se preconizează că volumul şi diversitatea acestor schimburi vor creşte.
Cooperarea economică internaţională este conlucrarea sub cele mai diverse
forme dintre două sau mai multe ţări sau entităţi din diverse ţări cu scopul de a
realiza anumite obiective industriale, agricole, comerciale, tehnice, ştiinţifice,
turistice sau de altă natură. În acest sens cooperarea nu este schimb comercial, nu
este simplu transfer de mărfuri, servicii, capitaluri etc. de la o ţară la alta, ea este
utilizarea în comun a mijloacelor de care dispun diverse ţări.
Figura 3. Evolutia importurilor în U.E. din China
Importurile U.E. din China
400 372,4
351,71
350
299,17
300
250
mld. euro
2007
200 2008
2009
150
100
50
Acest lucru este valabil şi cooperării dintre China şi Uniunea Europeană.

Există un schimb de cultură şi idei care pe viitor se va dezvolta şi astfel vor apărea
noi forme de cooperare, fără de care progresul tehnologic şi progresul cultural al
societăţii ar fi fost un proces greoi şi anevoios. Ajutorul reciproc pe care şi-l acordă
aceste entităţi economice va duce societatea într-un viitor blând, dar dacă cooperarea
se va frânge atunci consecinţele vor fi grave atât pentru prezent cât şi pentru viitor.
Totul pentru o viaţă mai bună alături de prieteni şi parteneri importanţi.
BIBLIOGRAFIE
1. Samson J. P., ,,L’ economie contemporaine en 10 lecons”, Paris 2004, pg. 132-
135.
2. Chirca S., ,,Mecanisme economice”, Ed. Economică, Bucureşti 1999, pg. 38-42.
3. Gheorghiţa, V., Cociuban, A, ,,Economie mondială”, Ed. Politeia, Bucureşti
2002, pg. 110-111.
4. Bari I., ,, Economie mondială, ed. ASE, Bucuresti 1997, pg. 80-82.
http://www.europarl.europa.eu/news/public/story_page/026-43921-343-12-50-903-
20081204STO43793-2008-08-12-2008/default_ro.htm.
6. Aplication Interoperability: Microsoft.NET,http://www.europarl.europa.eu/news/
public/focus_page/030-33567-189-07-28-903-20080707FCS33566-07-07-
2008-2008/default_ro.htm .
7. Aplication Interoperability: Microsoft.NET, http://www.financiarul.ro/
2010/02/12/ va-ridica-ue-embargoul-asupra-armelor-impus-chinei/
MODELE DE ANALIZĂ ŞI SIMULARE A RISCULUI DE

FALIMENT
Autor: Alexandru NIŢĂ, FBC, Anul III, ZI

Coordonator ştiinţific : Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU
Abstract: The concern regarding the prediction of the bankruptcy risk was
materialized, at the international level, beginning with the 60s from the previous
century, in elaboration of a method known as "Score Method", which registered an
important development because of the using of some statistical instruments for
analyzing the financial situation, taking into consideration an ensemble of ratios.
Every economic agent, who wishes to remain a part of the competition, has to adapt
its policies and strategies in order to respond rapidly and efficiently to the new EU
conditions.
Key words: risc, faliment, Conan-Holder, analiză, indicatori.
1. INTRODUCERE
În condiţiile economiei de piaţă, riscul devine o componentă esenţială a

politicii manageriale a oricărui agent economic, a strategiei elaborate de către acesta,
strategie care depinde aproape în totalitate de abilitatea şi capacitatea fiecăruia de a-
şi anticipa evoluţia şi de a-şi valorifica şansele, asumându-şi un aşa zis ”risc al
eşecului în afaceri”1. Riscul se manifestă începând chiar din momentul demarării
unei afaceri sau investiţii; continuă cu stabilirea obiectivelor şi a condiţiilor de
desfăşurare, apoi cu atragerea surselor de finanţare, cu implementarea
managementului, găsirea pieţelor de desfacere, stabilirea preţurilor/tarifelor, etc.
Astfel, alegerea unui obiectiv eronat, luarea unor decizii manageriale
greşite sau necorelarea volumului producţiei cu cererea existentă pe
piaţamrespectivă duc la apariţia unui risc, care se va manifesta sub formă de
pierdere pentru firma respectivă. Aşadar, problematica descoperirii şi evitării pe cât
posibil a situaţiilor probabile de a genera riscul este una prioritară pentru bunul mers
al firmei. Într-o accepţiune sintetică, riscul la nivelul agenţilor economici este
apreciat ca fiind variabilitatea rezultatului unei activităţi sub presiunea mediului
înconjurător. Rentabilitatea activităţii economice este direct dependentă de riscul
suportat: ea nu poate fi apreciată decât în funcţie de riscul pe care îl suportă agentul
1
Stere Popescu - ”Riscul economic şi financiar bancar”, 1997.
economic. Diferiţii agenţi economici nu-şi asumă un risc decât în funcţie de

rentabilitatea pe care o anticipează. În acest context apare necesară introducerea
noţiunii de „gestiune a riscului”. În sens general, acesta presupune minimizarea
pierderilor, respectiv a cheltuielilor suplimentare în situaţia producerii riscului.
Gestiunea riscului are în vedere două elemente: evaluarea riscurilor şi luarea
măsurilor asiguratorii pentru evitarea lor. Evaluarea riscurilor implică aplicarea
unor metode de analiză, procedee şi tehnici statistice care să permită dimensionarea
factorilor ce pot genera riscuri, astfel încât pierderile să fie minime, în timp ce al
doilea factor – măsuri asiguratorii – presupune direcţionarea efectuării tranzacţiilor
spre arii cu expunere la risc cât mai mici, mergându-se uneori chiar până la
renunţarea tranzacţiilor respective şi adoptarea unor politici de asigurare ca ultimă
soluţie, atunci când măsurile de prevenire nu sunt suficiente. Riscul, deseori
desemnat de analişti ca variabilă exogenă pentru modelele lor de calcul şi analiză,
poate fi generat de o diversitate de factori interni şi/sau externi de agentul economic:
− specificul activităţilor desfăşurate;
− politica managerială adoptată pentru toate nivelele ierarhice ale structurii
organizatorice şi funcţionale;
− relaţiile agentului economic respectiv cu furnizorii, clienţii, etc.;
− conjunctura economică, politică, juridică, legislativă;
− alţi factori.
2. ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE PRIN METODA

SCORURILOR
Una din metodele folosite pentru caracterizarea sintetică a riscului de

faliment a unei firme o reprezintă metoda scorurilor, bazată pe analiza discriminantă.
Analiza discriminantă oferă răspuns, prin calculul probabilităţilor, asupra
apartenenţei la o anumită categorie de firme, în funcţie de elementele cunoscute.
Funcţia scor este o combinaţie liniară de “n” rate, modelul general fiind:
- ai reprezintă coeficienţi de semnificaţie;

- Ri - ratele luate în calcul.
Funcţia scor permite realizarea unei predicţii asupra riscului de faliment. Pentru
aceasta se formează un eşantion de firme, separate în două grupuri egale: primul de
firme sănătoase din punct de vedere economico-financiar, iar al doilea grup de firme
aflate în dificultate. Asupra eşantionului de firme menţionat se aplică o baterie de
rate, căutându-se cele care separă cel mai bine cele două grupuri de firme.
Primul model folosit în literatura de specialitate a fost realizat de economistul
american E.I. Altman1 în 1968 pe un eşantion de 66 de firme (33 „sănătoase” şi 33
aflate în dificultate):
Z = 1,2x1 +1,4x2 + 3,3x3 + 0,6x4 + 0,9x5
1
Altman, E. I.- Financial ratios, Discriminant Analyisis and the prediction of Corporate Bankrupcy,
Journal of Finance, 23, 1968.
În urma testării s-au stabilit următoarele valori pentru Z:
- pentru Z < 1,8 _ firma se află aproape de starea de faliment;
- pentru Z ‫( א‬1,8;3) _ firma se află în stare de dificultate;
- pentru Z ≥ 3 _ firma are o stare bună
3. MODELUL CONAN – HOLDER (1978)1
Modelul dezvoltat de cei doi autori în cadrul Centrului de Cercetări al

Universităţii Paris-Dauphine, prin studierea degradării situaţiei financiare a
întreprinderilor mici şi mijlocii se încadrează în metodele testate statistic. Se aplică
întreprinderilor industrial cu un număr între 10 şi 500 de salariaţi. El se bazează pe
un eşantion de 95 de întreprinderi mici şi mijlocii, dintre care jumătate au dat
faliment în perioada 1970 – 1975. Întreprinderile analizate au fost grupate statistic şi
s-a determinat o funcţie scor aplicabilă pentru întreprinderile industriale,
întreprinderile de construcţii,
întreprinderile de comerţ en gros şi cele de transport. Modelul are la bază
următoarea funcţie:
Z = 0 ,24 * x1 + 0 ,22 * x 2 + 0 ,16 * x3 − 0 ,87 * x4 − 0 ,1* x5
Cu x1, x2, x3, x4, x5 se determină prin relaţiile:
În cazul acestui model, riscul de faliment depinde de nivelul lui z, după

cum urmează:
1
Conan şi Holder, “Variabile explicative ale performaţelor şi controlului de gestiune în întreprinderile
mici şi mijlocii” teză de stat, Universitatea Paris IX, 1979.
Tabelul 1. Riscul producerii falimentului in funcţie de scorul Z.
Valoarea scorului Situaţia întreprinderii Probabilitatea

producerii
riscului
de faliment
z > 0,16 Foarte bună Sub 10%
0,1 < z < 0,16 Bună 10% - 30%
0,04 < z < 0,1 Alertă 30% - 65%
- 0,05 < z < 0,04 Pericol 65% - 90%
z ≤ -0,05 Eşec Peste 90%
Valenţele informaţionale ale metodei scorurilor nu trebuie supraestimate,

deoarece analiza discriminantă reduce informaţia de bază prin selectarea celor mai
semnificative rate, pe care le consideră contante în timp, iar întreprinderea este un
sistem economico-social ce acţionează într-un mediu complex, cu mult mai multe
variabile care influenţează sănătatea sau slăbiciunea acesteia.
De aceea se recomandă folosirea metodei scorurilor în paralel cu metodele
clasice de diagnosticare – analiza echilibrului financiar, analiza rentabilităţii, analiza
fluxurilor financiare, etc. şi în final, evaluarea riscului global al întreprinderii.
Tabelul 2. Datele pentru modelul de simulare Conan-Holder

min prob max
Indicator 2007 2008 2009 2010
1 Creante 5,084,950 5,418,860 2,557,880 2,450,000 2,500,000 2,550,000

Disponibilitati
2 banesti 122,820 41,205 43,760 44,000 44,500 47,500
Obligatii pe
3 termen scurt 28,403,190 36,173,380 37,921,305 37,000,000 37,500,000 37,750,000
4 Capital propriu 55,976,710 56,127,105 54,129,120 54,500,000 55,000,000 57,500,000
5 Datorii totale 28,468,125 36,173,380 36,562,730 35,500,000 36,250,000 37,000,000

Venituri in
6 avans 3,210,405 2,726,860 2,662,460 2,700,000 2,750,000 2,850,000
Cheltuieli
8 financiare 897,590 2,504,990 2,885,705 2,550,000 2,625,000 2,800,000
9 CA 27,699,995 34,680,750 19,369,530 17,000,000 18,250,000 19,750,000
Cheltuieli
10 salariale 7,745,430 9,805,040 9,913,020 9,450,000 9,500,000 9,750,000
Venituri
11 exploatare 34,120,730 42,084,085 16,307,425 14,000,000 15,500,000 17,500,000
Cheltuieli
12 exploatare 33,095,285 39,498,285 18,898,840 17,000,000 18,000,000 18,750,000
Amort (aj imob
13 corp ~ ch) 1,769,160 1,354,730 1,329,920 1,325,000 1,375,000 1,425,000
Alte cheluiieli
14 exploatare 5,768,250 4,915,285 4,186,095 4,200,000 4,250,000 4,275,000
Alte venituri
15 exploatare 598,525 94,990 113,715 115,000 125,000 127,500
Cheltuieli
16 materiale 12,797,255 16,652,815 15,107,425 14,500,000 14,750,000 15,075,000
17 Cheltuieli marfa 762,250 1,256,595 1,082,685 825,000 925,000 1,025,000

Grafic 1. Evolutia previzionată a creanţelor pentru anul 2010
În elaborarea acestui grafic s-au avut in vedere datele din perioada 2007-
2009, in urma cărora s-a previzionat o linie a tendinţei viitoare de evolutie pentru
anul 2010. Zona marcată indică segmentul minim-probabil-maxim.
Asemenea grafice s-au generat pentru fiecare indicator in parte, pentru a putea
obtine date previzionale pentru anul 2010.
Tabelul 3. Analiza WHAT-IF
ANALIZA WHAT - IF
Variabila Pesimist Realist Optimist
V1 2,550,000 2,500,000 2,450,000
V2 47,500 44,500 44,000
V3 37,750,000 37,500,000 37,000,000
V4 54,500,000 55,000,000 57,500,000
V5 37,000,000 36,250,000 35,500,000
V6 2,700,000 2,750,000 2,850,000
V8 2,800,000 2,625,000 2,550,000
V9 17,000,000 18,250,000 19,750,000
V10 9,750,000 9,500,000 9,450,000
V11 14,000,000 15,500,000 17,500,000
V12 18,750,000 18,000,000 17,000,000
V13 1,325,000 1,375,000 1,425,000
V14 4,275,000 4,250,000 4,200,000
V15 115,000 125,000 127,500
V16 15,075,000 14,750,000 14,500,000
V17 1,025,000 925,000 825,000
VF -89.23 -7.49 14.22

Grafic 2. Analiza de senzitivitate – Fişa Spider Valoric
Un impact considerabil in analiza noastră il au Cheltuielile de Exploatare

marcate cu nuantă portocalie, Veniturile din Exploatare marcate cu nuantă albastră si
Cheltuielile Materiale marcate prin nuantă mov.
Grafic 3. Analiza de senzitivitate – Fişa Spider Min-Prob-Max

Grafic 4. Analiza de sensivitate – Fişa Tornado -Amplitudine
Grafic 5. Analiza de sensivitate – Fişa Tornado -Variaţie
Influenţa cea mai mare o exercită şi în acest caz veniturile din exploatare,
cheltuielile din exploatare şi cifra de afaceri.
Tabelul 4. Conan-Holder Modelul Probabilist şi scorul Z
Din analizarea datelor introduse reiese faptul că firma prezintă un grad de

risc de aliment ridicat.
Var Distributia Min Prob Max µ σ
V1 Creante Normala 10000 100

2,450,000 2,500,000 2,550,000
Disponibilitati
V2 Triunghiulara 45333.333 772.802
banesti 44,000 44,500 47,500
Obligatii pe
V3 Triunghiulara 37416666.667 155902.391
termen scurt 37,000,000 37,500,000 37,750,000
Capital
V4 Triunghiulara 55666666.667 656167.323
propriu 54,500,000 55,000,000 57,500,000
V5 Datorii totale Normala 7250000 150000
35,500,000 36,250,000 37,000,000
Venituri in
V6 Triunghiulara 2766666.667 31180.478
avans 2,700,000 2,750,000 2,850,000
Cheltuieli
V7 Triunghiulara 2658333.333 52374.188
financiare 2,550,000 2,625,000 2,800,000
V8 CA Triunghiulara 18333333.333 562114.065
17,000,000 18,250,000 19,750,000
Cheltuieli
V9 Triunghiulara 9566666.667 65616.732
salariale 9,450,000 9,500,000 9,750,000
Venituri
V10 Triunghiulara 15666666.667 716860.439
exploatare 14,000,000 15,500,000 17,500,000
Cheltuieli
V11 Triunghiulara 17916666.667 358430.219
exploatare 17,000,000 18,000,000 18,750,000
amort (aj
V12 imob corp ~ Normala 275000 10000
ch) 1,325,000 1,375,000 1,425,000
Alte cheluiieli
V13 Triunghiulara 4241666.667 15590.239
exploatare 4,200,000 4,250,000 4,275,000
Alte venituri
V14 Triunghiulara 122500.000 2700.309
exploatare 115,000 125,000 127,500
Cheltuieli
V15 Triunghiulara 14775000.000 117703.724
materiale 14,500,000 14,750,000 15,075,000
Cheltuieli
V16 Triunghiulara 925000.000 40824.829
marfa 825,000 925,000 1,025,000
SCORUL Z -
VF CANON -20.92 -7.49 3.47
HOLDER
Grafic 6. Histograma frecvenţelor relative

Grafic 7. Distribuţia frecvenţei relative cumulate - Ogiva
CONCLUZII
Se poate observa cu usurinţă că indiferent care este scenariul (pesimist,

realist sau optimist) entitatea se incadrează in zona FALIMETULUI IMINENT.
Scenariul Pesimist Scenariul Realist Scenariul Optimist -

-20.92 -7.49 +3.47
BIBLIOGRAFIE
1. Adrian Trifan, Considerations On The Methods Of Prediction Of An

Entity’s Bankruptcy - Bulletin of the Transilvania University of Brasov • Vol.
2 (51) – 2009 Series V: Economic Sciences.
2. Rusănescu Andreea Roxana, Analiza riscului de faliment - Masterat:
Management financiar-bancar
SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN PERIOADĂ DE CRIZĂ
Autor: Ioana-Mihaela OLARU, FBC, Anul III, ZI

Abstract: The current financial crisis is a complex and developing

phenomenon. It generates many debates .In Romania the influence of the crisis have
reflected in economy and in the banking sistem as a result of costumers who have
not managed to repay debts to credit institutions.
Key words: Perioadă de rambursare; portofoliu de creditare; împrumuturi

garantate; comision de gestiune lunar;coplătitor;
1. INTRODUCERE
Lucrarea "Sistemul bancar românesc în perioadă de criză " îşi propune sa

prezinte efectele crizei economice ce se resimt asupra sistemului bancar din
România. Criza a atins apogeul la începutul anului 2010 prin numarul mare de
clienţi care nu au mai reuşit să-şi remunereze datorile faţă de instituţiile de credit,
acestea fiind nevoite să recurgă la o serie de măsuri pentru prevenirea acestui
eveniment fără precedent.
2. SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN PERIOADĂ DE CRIZĂ
Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei

României. Totuşi, din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost
puţin afectat întrucât nu a fost expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor
prudenţiale şi administrative adoptate de-a lungul timpului de către Banca Naţională
a României.
Indirect însă, criza financiară internaţională şi mai ales consecinţa ei
evidentă – recesiunea din ţările dezvoltate – se extinde asupra economiei româneşti
pe mai multe canale. Pe canalul comercial, încetineşte creşterea exporturilor sau
chiar le reduce. Pe canalul financiar, limitează accesul la finanţarea externă, şi astfel
restrânge volumul creditării, şi generează dificultăţi în serviciul datoriei externe
private. Pe canalul cursului de schimb, reducerea finanţărilor externe s-a reflectat în
deprecierea monedei naţionale. Pe canalul încrederii, a avut loc o retragere a
investitorilor din ţările est-europene. Aceasta a avut drept efect manifestarea pe piaţa
monetar-valutară a unor momente de panică şi atacuri speculative, precum cel din
luna octombrie din România, care a făcut necesară intervenţia BNR. În sfârşit, pe
canalul efectelor de avuţie şi bilanţ, are loc deteriorarea activului net al populaţiei şi
al companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută (corelate cu
deprecierea leului) şi a scăderi preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare de la
valori speculative.
A. PROBLEMA MAJORA A SISTEMULUI BANCAR:

RESTANŢELE
La sfârşitul lunii ianuarie, numărul persoanelor fizice cu restanţe la bănci
mai vechi de 30 de zile a ajuns la 691,207, în crestere uşoară faţă de sfârşitul lunii
decembrie (+1.1%) însa în creştere semnificativă comparativ cu luna
corespunzătoare a anului trecut, când numărul restanţierilor era de 482,992.
În ceea ce priveste valoarea restanţelor, aceasta este de 3.26 miliarde lei
respectiv 793 mil. euro, în creştere cu 14.7% comparativ cu decembrie, suma fiind
cu 189% mai mare decât în urma cu un an.
Creşterea mai rapidă a soldului restanţelor a avut drept efect creşterea
restanţei medii pe capacitate de restanţier de la 2,330 lei în ianuarie 2009 la 4,700
lei în ianuarie 2010, detalii în graficul de mai jos.
Figura 1. Restanţe şi restanţieri
(Surse: Buletinul lunar al BNR, ANOFM)
Vestea uşor încurajatoare este ca ritmul anual de creştere al numărului de

restanţieri pare să încetinească, astfel ca după un vârf înregistrat în iulie 2009, luna
în care numărul restanţierilor era cu 59% mai mare decât în iulie 2008, în ianuarie
ritmul anual de creştere a încetinit la 43%, însa mai este mult până când procentul se
va apropia de zero.
Pe de altă parte, vestea proastă este că suma restanţelor creşte mai repede
decât numărul restanţierilor, ceea ce înseamna ca au început să aiba probleme şi
persoane care au luat credite de valori mari.
Creşterea numărului de restanţieri are o stransa legătura cu creşterea

şomajului şi atât timp cât somajul va continua să crească, numărul restanţierilor nu
are cum să scadă, nici macar să se stabilizeze.
Mai jos este evoluţia numărului de şomeri şi restanţieri, corelaţia fiind
evidentă.
Figura 2. Evoluţia numărului de şomeri şi a restanţierilor
(Surse: Buletinul lunar al BNR, ANOFM)
B. CUM A INFLUENŢAT CRIZA FINACIARĂ SISTEMUL BANCAR

Criza financiară a adus schimbări importante în ofertele de creditare ale băncilor
din România şi probabil cel mai afectat segment este cel al împrumuturilor de nevoi
pentru care nu se constituie garanţie. Poreclite de guvernatorul Mugur Isărescu
"credite doar cu buletinul", făcând aluzie la uşurinţa cu care puteau fi contractate,
aceste împrumuturi au fost cândva vedetele pieţei. Daca în vremurile bune, băncile
păreau a fi excesiv de generoase şi mult prea îngaduitoare în anticiparea riscurilor,
situaţia s-a schimbat radical atunci când criza financiară a început să-şi arate colţii şi
pe meleagurile mioritice.
Dupa 15 luni de recesiune, împrumuturile făra ipotecă ofertate de institutiile
de credit autohtone sunt greu accesibile şi foarte scumpe, au valori maxime şi
perioade de rambursare subţiate, poartă servicii ataşate, cum ar fi asigurările de
şomaj, prin care băncile îşi iau măsuri de siguranţă. Nici creditele garantate cu
ipotecă (de nevoi sau cele ipotecare) nu au scăpat fără câteva modificări esenţiale,
cum ar fi avansul solicitat sau venitul minim necesar.
¾ Durata de creditare la jumătate

Poate ca cea mai vizibilă schimbare pe care au cunoscut-o împrumuturile
negarantate este constituită de perioada de rambursare, care s-a înjumatăţit la cele
mai multe bănci. Daca, în urma cu un an şi ceva, durata medie a unui credit de nevoi
fără ipotecă era de 10 ani, existând însă şi oferte care se întindeau chiar şi pana la 15
ani, acum cele mai multe bănci s-au oprit la 5 ani. Instituţii de credit altadată extrem
de active pe segmentul acestui tip de împrumut - BCR, Bancpost, CEC Bank, Credit
Europe Bank, Volksbank si UniCredit Ţiriac Bank - au redus termenele de la 10 la 5
ani. BCR a păstrat şi oferta pe 10 ani, însa aceasta se adresează numai clienţilor cu
istoric în cadrul băncii. Şi UniCredit Ţiriac Bank dispune de o gama extinsă de
credite de nevoi fără ipotecă, cel mai accesibil având perioada de rambursare de 5
ani, dar cu cât nivelul de accesibilitate scade iar suma maximă acordată creşte,
perioada de rambursare devine mai mare, de pana la 10 ani. Interesant este faptul că
băncile mari - BRD, Raiffeisen Bank şi Banca Transilvania - au păstrat aceleaşi
intervale de creditare de 10 ani. Există şi bănci, un exemplu în acest sens fiind Alpha
Bank, care nu au coborât atât de mult perioada de rambursare, oferind împrumuturi
negarantate cu o durată de creditare de până la 8 ani.
¾ Asigurarea de somaj, măsura împotriva crizei

O altă schimbare majoră ce poate fi observată în portofoliul de credite este
faptul că asigurarea de somaj a devenit o obişnuinţă în ofertele de împrumuturi
lansate de bănci. BCR, GarantiBank, UniCredit Ţiriac Bank şi CEC Bank sunt
instituţii de credit care au lansat anul trecut împrumuturi de nevoi personale cu
asigurare ce acoperă, printre altele, pierderea involuntară a locului de muncă. Chiar
dacă acest nou serviciu financiar presupune costuri în plus ataşate creditului,
alegerea unei oferte de finanţare care să includa şi asigurarea de somaj nu poate fi
decât benefică, în condiţiile instabilităţii pronunţate ce caracterizează piaţa muncii
din ţara noastră.
¾ Reintroducerea comisioanele de analiză

Atunci când împrumuturile se acordau pe bandă rulantă, mai multe bănci au
luat decizia de a renunţa la perceperea acestei taxe pentru a avea întâietate în faţa
potenţialilor clienţi. Astfel, solicitantul unui împrumut putea depune dosarul de
credit fără a achita niciun ban. BRD, Raiffeisen Bank, UniCredit Ţiriac Bank, RBS
Bank, Bancpost, Banca Românească, Volksbank, OTP Bank sau Piraeus Bank se
numărau printre instituţiile de credit la care analiza actelor nu te costă nimic. Altele,
cum ar fi BCR, Alpha Bank, ING Bank sau Credit Europe Bank, percepeau diverse
sume care nu depaseau niciodata 100 lei. Oficialii băncilor motivau necesitatea
impunerii unei asemenea taxe pentru acoperirea costurilor presupuse de procesul de
intocmire şi analiză a dosarelor de credit. Criza financiară a schimbat radical
viziunea bancherilor faţa de comisionul de analiză, multe dintre instituţiile de credit
mizând acum pe costuri care frizează bunul simţ. Spre exemplu, BRD - care nu
remunera analiza creditului - solicita acum clientilor un asemenea comision ca
procent din valoarea împrumutului care poate ajunge şi la 2,5% în funcţie de tipul
creditului, dar nu mai puţin 180 lei/50 euro pentru creditele de nevoi fără ipotecă şi
de minimum 800 lei/200 euro pentru împrumuturile garantate. În cazul BCR, se
poate constata că banca a "scumpit" serios taxa percepuă pentru analiza dosarului de
credit de la 50 lei la 600 lei. Suma se aplica numai pentru împrumuturile garantate
cu ipotecă. Şi Credit Europe Bank a modificat comisionul de analiză de la 100 lei la
500 lei pentru creditele de investiţii imobiliare şi creditele de nevoi personale
garantate cu ipoteca. La Banca Transilvania, taxa de redactare documentaţie de
credit este de 200 euro pentru creditele ipotecare. Pentru împrumuturile de nevoi cu
garanţii imobiliare banca de la Cluj percepe un comision de analiza de 2% din
valoarea creditului, platibil la acordare.
¾ Comisioanele lunare scumpesc împrumutul

O alta categorie de costuri care a început să-şi facă simţită prezenta în
ofertele de creditare este reprezentată de cosmisioanele lunare, denumite de la o
bancă la alta de administrare sau de gestiune. Această taxă se regăseşte în special în
structura de costuri a împrumuturilor de nevoi fară garanţie, se situează între 0,3 şi
0.5%/lună şi se ascunde, de obicei, în spatele unor dobanzi ceva mai mici. La BCR,
taxa este de 0,35% şi se numeşte comision de administrare, care se încaseaza şi
calculează lunar la valoarea creditului. Şi la OTP Bank şi UniCredit Tiriac Bank
întalnim acelaşi comision de administrare în valoare de 0,4%, respectiv 0.5%
(UniCredit Tiriac Bank aplica acest tip de taxă numai creditelor în lei). CEC Bank l-
a numit comision de gestiune lunar, pozitionandu-l la 0,3%/lună din soldul lunar al
împrumutului. BRD merge pe aceeaşi denumire, valoarea fiind de 0,35%/lună.
Bancpost (0,39%/luna) şi Raiffeisen Bank (în funcţie de suma împrumutată de la
0,45 la 0,33%) nu s-au mai stresat să-i găsească un nume pompos, poreclindu-l
simplu "comision lunar".
¾ Fără avans nu prea mai poţi lua credit ipotecar

Avansul a devenit şi el o condiţie esenţiala în oferta de împrumuturi pentru
locuinţa. Dacă înaintea declanşării crizei financiare, piaţa bancară abundă în credite
ipotecare fără avans sau cu un aport propriu nesemnificativ (5-10%), în 2009
lucrurile s-au schimbat. Doar programul "Prima casa" a menţinut ofertele cu avans
de 5%. În rest, portofoliul de credite ipotecare cuprinde acum, în proporţie
covarşitoare, împrumuturi cu avans de la 15% în sus. La Bancpost ai nevoie de un
aport propriu de 20% în cazul creditelor în lei şi de 25% în cazul celor în euro.
UniCredit Ţiriac Bank şi Alpha Bank solicită clienţilor un avans de 20% pentru
împrumuturile destinate achizionării unei locuinţe. Banca Transilvania şi CEC Bank
mizează pe un aport din partea clientului de 15%. În cazul BRD, avansul minim
solicitat se situează între 15 şi 20% în funcţie de destinaţia şi moneda creditului. La
BCR, aportul propriu diferă în funcţie de capacitatea de rambursare a solicitantului
şi a coplatitorilor acestuia şi de garantiile constituite, putand fi chiar si 0%. La polul
opus este oferta Raiffeisen Bank, care solicita un avans de 35% pentru
imprumuturile de profil.
¾ Salariul, condiţie eliminatorie la întocmirea dosarului de credit

Criza financiară a modificat şi optica băncilor faţă de veniturile
potenţialilor clienţi. Astfel, mai multe instituţii de credit au impus salariul ca şi
criteriu de selecţie a clienţilor, solicitând un venit minim prestabilit pentru a demara
procedurile de analiză a unui dosar de credit. Această condiţie le dă posibilitatea
băncilor de a alege numai clienţii care sunt remuneraţi cu sume consistente şi care
au, în principiu, un risc scăzut de neplată. Spre exemplu, Bancpost solicită
potenţialilor consumatori un venit minim de 500 euro (sau echivalent) pe familie
(aplicant plus coaplicant). Şi ING Bank impune pentru creditul de nevoi garantat cu
ipoteca un venit net lunar pe familie de minim 1.200 lei pentru împrumutul în lei şi
de minim 1.800 lei pentru cel in euro. La Piraeus Bank, venitul individual necesar
accesarii unui credit este de 1.200 lei, iar venitul cumulat (împrumutat plus
coplatitor ) de1.800 lei.
BIBLIOGRAFIE
1. Duke S., Uniunea europeană şi Managementul Crizelor Evoluţi şi perspective,

Editura Economică, 2002.
2. Popescu C., Tranziţia prin criză, Editura Eficient Bucureşti, 2008, pg. 71-72.
3. Popescu I., Managementul crizelor, Editura Expert, 2006.
4. http://www.bnr.ro/
5. http://www.romaniantimes.com/
6. http://www.ziare.com/
7. http://www.anofm.com/
MANAGEMENTUL PERFORMANT AL BĂNCILOR

COOPERATISTE ÎNTR-O ROMÂNIE MODERNĂ,
EUROPEANĂ
Autor: Bianca-Claudia PRECUP, FBC, Anul III, ZI

Abstract: This paper deals with the risks of cooperative bank in Romania.
How bank lending, stages and condiţions must be met to obtain a credit or loan.
Managemnet has developed very strong credit institutions, helping to detect banker
banking risks early in formalities. The paper contributes to raising the level of
competence in practicing the profession of manager in the szstem.
Key words: Management, risk, credit, cooperative bank, banker
1. MANAGEMENTUL PRINCIPALELOR RISCURI LA

INSTITUŢIILE DE CREDIT
Riscul potrivit unei definiţii larg acceptate, reprezintă pierderea potenţială

care poate rezulta dintr-o activitate prezentă sau viitoare fiind asociat unui
eveniment indezirabil. Probabilitatea apariţiei unui asemenea eveniment se
determină luând în calcul atât riscurile cât şi câştigurile care ar putea rezulta în urma
producerii sale.
Profesioniştii instituţiilor financiare implică în adaptarea metodelor şi
instrumentelor concrete de gestionare a riscurilor specifice şi iau în considerare în
procesul reducerii riscurilor posibilitatea duversificării portofoliului, “prin
includerea mai multor forme de avere, inclusive banii”¹.1
Structura portofoliului este determinată de o serie de elemente cum ar fi:
• Volumul şi structura averii;
• Randamentul aşteptat;
• Rsicul şi lichiditatea.
Riscul realizării sau nerealizării rentabilităţii unui element de avere
afectează cererea pentru acel element. O posibilitate frecvent utilizată
pentru măsurarea riscului este deviaţia standard δ:
1
Tobin J. – “Liquidity Préference as Behaviour Towards Risk, citat de Mishkin în The economics of
Money, Banking and Financial Markets”, pag.540
δ= ∑ pi x (RETi RETe)²
RETe = rentabilitatea aşteptată

RETi = rentabiliatea observabilă la un moment dat
pi = probabilitatea realizării RETi
Aprecierea şi evaluarea riscurilor se poate face cel mai bine pe pieţele

financiare în limitarea riscului ratei dobânzii.
Operatorii de pe piaţa financiară utilizează un set de instrumente care le
permite să minimizeze riscurile potenţiale care apar în derularea tranzacţiilor.
În lumea contemporană marcată de risc şi incertitudine activitatea
instituţiilor de credit se derulează şi ea într-un mediu deosebit de riscant datorită
naturii acestui domeniu. Riscul şi incertitudinea pot fi asociate fiecărui tip de
operaţiuni active şi pasive ale instituţiilor de credit şi pot urmări prin implementarea
unor tehnici şi proceduri astfel încât nivelul acestuia să se încadreze în limite
gestionabile.
Instituţiile de credit creează bani prin acordarea de credite celor care au
nevoie de resurse în vederea desfăşurării unei activităţi, înainte ca activitatea şi
economiile să genereze venituri în acest mod, instituţiile de credit creează bani în
scopul obţinerii unor venituri viitoare, generate ca urmare a finanţării de activităţi cu
bani noi.
Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o instituţie de credit în
activitatea ei zilnică, precum şi diversitatea situaţiilor care conduce la aceste riscuri
fac imposibile o clasificare unică a acestora. “Fără a face o clasificare exhuanistă”1
se poate considera că principalele categorii de riscuri recunoscute sunt:
1) În funcţie de piaţa care determniă apariţia riscului, se disting două
categorii de riscuri:
● Riscuri determinate de piaţa produsului;
● Riscuri determinate de piaţa capitalului.
2) În funcţie de expunerea la risc, riscurile instituţiilor de credit se pot
împărţii în:
● Riscuri pure;
● Rriscuri lucrative (speculative).
3) În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile pot fi:
● Rriscuri financiare;
● Riscuri de prestare;
● Riscuri ambientale.
În cazul în care examinatorii stabilesc că riscurile asumate nu sunt bine
cuantificate, această concluzie trebuie comunicată conducerii bănci cooperatiste în
vederea luării de măsuri pentru limitarea sau eliminarea acestora. Măsurile care se
impun în acest caz sunt următoarele:
~ reducerea expunerii;
~ majorarea capitalului;
~ îmbunătăţirea activităţii de administrare a riscului.
1
Niţu Ion, “Managementul riscului bancar, pag.57”
2. CATEGORI DE RISCURI AFERENTE ACTIVITĂŢII

BĂNCILOR COOPERATISTE
Există şase categorii principale de risc care au în vedere în procesul de

supraveghere a sistemului cooperatist: riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de
lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, riscul juridic.
Aceste categorii nu se exclude reciproc având în vedere faptul că un
produs sau serviciu poate expune unitatea la riscuri multiple. În scopul analizei, se
identifică şi evaluează în mod separate aceste riscuri:
♠ Riscuri de credit,
♠ Riscul de piaţă – riscul ratei dobânzii,
♠ Riscul de lichiditate,
♠ Riscul operaţional,
♠ Riscul reputaţional,
♠ Riscul juridic.
Definirea calificativelor acordate riscurilor aferente activităţii băncilor

cooperatiste:
▪ Risc mare – apare în cazul în care poziţia analizată are o pondere
importantă în total activitatea sau în total resurse, sau are o pondere mai mare decât
cea înregistrată în cadrul reţelei.
▪ Risc moderat – apare în cazul în care poziţia analizată are o pondere
moderată în total resurse sau aceasă pondere se apropie de cea înregistrată în cadrul
retelei.
▪ Risc de scăzut – apare în cazul în care datorită volumului sau naturii
poziţiei analizate, riscul producerii unei pierderi este scăzut chiar în cazul existenţei
unui control intern ineficient.
3. RISCUL DE CREDIT
Acordarea de credite este activitatea de bază în băncile cooperatiste.

Activitatea de creditare implică evaluarea bonităţii clienţilor. Această evaluare nu se
dovedeşte întotdeauna a fi corectă sau bonitatea clienţilor se poate deteriora cu
timpul datorită influenţei diferiţilor factori. Ca urmare, unul dintre principalele
riscuri pe care unităţile le întâmpină este riscul de credit sau riscul ca cealaltă parte
bemeficiară de credit să nu-şi îndeplinească obligaţiile contractuale. Problemele
serioase apar atunci când băncile cooperatiste nu identifică activele proaste sau nu
crează rezerve pentru activele neperformante.
Expunerea faţă de un singur debitor reprezintă o cauză des întâlnită a
problemelor apărute în activitatea băncilor cooperatiste datorită apariţiei
fenomenului de concentrare a riscului de credit. Concentrările pot avea ca şi obiect
un sector economic, o yonă geografică sau caracteristici commune care pot
determina vulnerabilitatea la anumiţi factori economici (tranzacţii de valori mari
comparative cu dimensiunea capitalului).
Creditarea pesoanelor aflate în relaţii speciale cu băncile cooperatiste (ca
urmare a relaţiilor de proprietate existente sau a posibilităţii acestpra de a exercita
controlul direct sau indirect asupra cooperativei) poate cauza probleme majore în
cazul în care nu este controlată în mod adecvat, ca urmare a faptului că stabilirea
bonităţii împrumutantului nu se mai face cu obiectivitate. În categoria pesoanelor

aflate în relaţii speciale cu unităţile sunt incluşi:
a) Administratorii,
b) Auditorii.
c) Conducerea,
d) Personalul de execuţie,
e) Alte categorii precizate în normele Băncii Naţionale a României
privind supravegherea solvabilităţii şi a expunerilor mari.
La baza creditării bancare stau următoarele principii:
Prudenţa bancară. Prin prudenţă banca urmăreşte următoarele condiţii: să
fie legal constituiţi, să aibă capitalul social vărsat potrivit statutului lor, să desfăşoare
activităţi legale şi eficiente appreciate printr-un nivel ridicat al indicatorilor de
bonitate, fluxurile de lichidităţi să evidenţieze posibilităţile reale de rambursare a
creditului şi de plată a dobânzii, să prezinte garanţii morale şi materiale pentru
angajarea creditului.
Credibilitatea. Constituie suportul moral, elementar psihologic fără de care
creditul nu se poate acorda.
Destinaţia precisă sub forma creditării directe. Acest principiu urmăreşte
ca societăţile comerciale să se încadreze în volumul de fonduri stabilit, să uşureze
controlul instituţiilor de credit.
Garantarea creditului. Garanţiile asiguratorii sunt principalul mijloc prin
care se diminuează riscul insolvabilităţii în rambursarea creditului.
Acordarea creditului în mod diferenţiat, treptat corespunzător gradului de
îndeplinire a programului economic. Acest principiu înlesneşte efectuarea
controlului instituţiei de credit în timpul utilizării creditului.
Remunerearea creditului la scadenţă. Scadenţa se stabileşte în funcţie de
specificul procesului de producţie sau al activităţii, ţinându-se seama de momentul
în care se generează profit şi de perioada de recuperare a cheltuielilor de producţie şi
circulaţie.
Remunerarea creditului cu o dobândă. Dobânda este interesul care stă la
baza orcărei operaţiuni de creditare, constituind preţul capitalului împrumutat.
Încheierea contractului de creditare. În încheierea contractului de creditare
se stipulează condiţiile şi modul de acordare, folosire şi rambursare a creditului,
cuantumul şi durata de folosire, garanţiile precum şi nivelul dobânzii.
Managementul riscului de credit presupune o bună cunoaştere a
clientului urmată de aproape de analiza creditului.
Practica a demonstrat că atunci când se evaluează un anumit bun, mobil
sau imobil prezentat drept garanţie, băncile cooperatiste diminuează valuarea
acestuia, motiv pentru care solicită ca valuarea garanţiilor să fie mai mare decât a
creditului şi a dobânzilor aferente.
De exemplu, la o bancă cooperatistă un client solicită un credit de
consum de 30.000 lei. Banca preia în garanţie bunuri mobiliare şi evaluează riscul
acordării creditului fiind 1/130.
Valuarea bunurilor imobiliare aduse în garanţie de către client 70.000 lei
se diminuează de către bancă cu 50%, astfel încât pierderea potenţială se calculează
în felul următor:
1.Valuarea diminuată a garanţiei:
70.000 x 50% = 35.000
2. Pierderea potenţială
(30.000 – 35.000) x 1/130 = 0
În cazul în care valuarea diminuată a garanţiei este mai mare sau egală
decât valuarea creditului atunci riscul este nul.
De aceea, pentru activitatea de creditare este validă alegerea unor garanţii
adecvate. În aceeaşi măsură este important ca acordarea de credite să fie echilibrată
în sesul că trăsăturile creditelor de portofoliu să compenseze riscurile derivate din
caracteristicile domeniilor creditate (industrie, agricultură, etc.) şi termenle scadente.
Dacă un volum mare de credite se orientează spre un anumit sector de activitate,
expunerea la risc faţă de acel sector este mai mare. Astfel, dacă activitatea în
domeniul creditat scade, creşte profiatbilitatea băncilor cooperatiste.
Principalele reglementări pentru diminuarea riscului de credit se referă la:
A) nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 25% din fondurile proprii
ale bănci cooperatiste.
B) suma totală a expunerilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii ale băncilor cooperatiste, o expunere mare reprezintă ca valoare
cel puţin 10% din fondurile proprii ale băncilor cooperatiste. Toate expunerile mari
sunt raportate de BNR.
C) regiile autonome pot contracta credite în proporţie de cel mult 20%
din veniturile brute realizate în anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe
piaţă în aceeaşi limită pentru acoperirea cheltuielilor curente, atunci când mijloacele
acestora sunt insuficiente în decursul unui an.
D) valuarea totală a împrumuturilor angajate de autorităţile administraţiei
publice locale nu poate depăşi 5% din totalul veniturilor estimate de a fi încasate de
aceasta pe durata anului fiscal în care se face împrumutul (venituri curente, venituri
din capital şi venituri cu destinaţie specială).
E) creditele (expunerea totală) pentru persoanele aflate în relaţii speciale
cu banca cooperatistă nu vor putea depăşi 20% din fondurile proprii ale băncilor
cooperatiste.
F) constituirea fondului pentru riscuri bancare generale, în limita a 1%
din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii băncii cooperatiste,
existent la sfârşitul anului, în scopul administrării şi a riscului general de credit
rezultat din ansamblul activităţii de creditare.
Banca Naţională a României urmăreşte limitarea riscului de credit şi prin
intermediul indicatorului de solvabilitate. Potrivit reglementărilor, limita minimă a
indicatorului, calculate ca raport între nivelul fondurilor proprii şi expunerea netă
aferentă activelor bilanţiere şi elementelor din afara bilanţului este de 12%, iar cea
calculată în raport de capital propriu 8%.
BIBLIOGRAFIE
1. Tobin J., Liquidity Préferance as Behaviour Towards Risk citat de Mishkin F. in

The economics of Money, Banking and Financial Markets, Harper Collins,
1992, pg.540
2. Niţu I., Managementul riscului bancar, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, pg. 57.
3. Constantinescu A. L., Managementul performant al băncilor cooperatiste într-o
Românie modernă, europeană,Ed. Lux Libris, ediţia a-III-a, 2009
INSTRUMENTE DE PLATĂ UTILIZATE DE

BCR - ERSTE BANK
Autor: Izabella VRÎNCIANU, FBC, Anul III, ZI

Abstract: Payment instrument is defined as a particular form document expressed

in a particular currency, used in making payment transactions through banks. Bank
cashier's activity consists in receiving the client numeral and payment instruments.
The instruments used for payment transactions between the companies are: checks,
payment orders, bills of exchange, promissory note. Payment instrument represents
the effects of trade without cash, used to process the payment of suppliers of goods
and services, of property, and sales process.
Key words: payment instrument, checks, payment orders, bills of

exchange, promissory note.
1. CECUL
Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin băncii sale
(tras) de a plăti în favoarea unui terţ (beneficiar) o sumă de bani, de care trăgătorul
dispune. Cecul poate fi emis cu condiţia ca titularul contului sa aibă suficiente
fonduri în cont, pentru ca banca să îi poată onora plăţile solicitate.
Tipuri de cecuri:
Cecurile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) din punct de vedere al persoanei către care este plătibil cecul:
o cec care poartă clauza “nu la ordin”
o cec care poartă clauza “la ordin”
b) după modul de încasare cecurile pot fi:
o cec simplu
o cec barat
Un cec simplu se poate plăti în numerar sau în cont fără nici o restricţie
potrivit solicitării beneficiarului.
Cecul care poartă două linii verticale sau oblige pe faţa înscrisului se
numeşte cec barat.
Există două modalităţi de barare a cecurilor: barare generală, caz în care nu există
nici o menţiune scrisă între cele două linii paralele trasate în diagonala cecului şi
barare specială, când între cele două linii paralele este menţionat numele băncii la
care beneficiarul are contul deschis şi numai acolo se va face plata.
Transmiterea cecului se poate face prin gir. Girarea se face prin
completarea pe versoul cecului a numelui si semnăturii celui care transmite
proprietatea cecului, a numelui noului beneficiar, precum şi al datei la care are loc
această operaţiune.
Circuitul cecului
În emiterea unui cec sunt implicate trei părţi

• Trăgătorul – este persoana care emite (scrie) cecul, fiind titularul unui
cont bancar care va fi debitat când cecul va fi plătit
• Beneficiarul – este cel ce va încasa cecul, acesta poate fi un terţ sau însuşi
trăgătorul, dacă are nevoie de numerar
• Trasul – este întotdeauna banca unde trăgătorul îşi are deschis contul.
Trasul este un prestator de servicii, va onora cecul la prezentare numai dacă
trăgătorul are suficient disponibil în contul său1.
Figura 1. Circuitul cecului

Trăgător 1. Tranzacţia comercială Beneficiar
2. Emiterea cecului
6. Stingerea creanţei
3. Depunerea cecului spre
7. Confirmarea plăţii
încasare
4. Remiterea cecului la
Tras 5. Transferul sumei către Banca
BANCA banca beneficiarului beneficiarului
X BANCA Y
Crearea cecului
Cecul poate fi:

9 la ordinul trăgătorului însuşi, care se află şi în poziţia de beneficiar al
cecului
9 tras pentru contul unui terţ
Cecul nu poate fi:
9 tras asupra trăgătorului însuşi cu excepţia cecului tras între diferite
stabilimente ale aceluiaşi trăgător, dar cu personalitate juridică diferită.
Transmiterea cecului
Cecurile cuprinzând sau nu menţiunea “la ordin” pot circula prin “gir”.
1
Vasile Cocriş, Dan Chirleşan, Economie bancară, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2007
Girul – este un act prin care posesorul cercului numit girant transferă altei
persoane numită giratar printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe instrument odată cu
predarea acestuia, toare drepturile decurgând din cecul astfel redactat şi completat în
vederea achitării unei terţe obligaţii.
Iniţiativa
Aparţine trăgătorului care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la
o societate bancară, dă un ordin necondiţionat acesteia care se află în poziţie de tras,
să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi
trăgătorului emitent în poziţie de beneficiar.
Procurarea carnetelor de cecuri:
se efectuează în mod centralizat de către BCR care le distribuie către toate
unităţile teritoriale din subordine
se cumpără de către client de la ghişeele unităţilor bancare, unde îşi au
deschise conturile, plata făcându-se din contul de disponibil al solicitantului
sau prin achitarea în numerar
se completează “comanda pentru cumparare cec”, care trebuie să cuprindă:
o denumirea băncii trase şi adresa;
o numele sau denumirea trăgătorului şi adresa lui;
o simbolul contului clientului, codul băncii trăgătorului;
Obligaţiile referentului de ghişeu:
• identificarea persoanelor care solicită cumpărarea carnetului de cec pe baza
buletinului de identitate (paşaportului);
• verificarea datelor înscrise pe comanda cu fişa specimenelor de semnături
existentă în dosarul clientului;
• verificarea informaţiilor din Centrala Incidentelor de Plăţi;
• semnarea şi ştampilarea ambelor exemplare ale comenzii pe care le prezintă
şefului de serviciu pentru contrasemnare;
• daca plata carnetelor se face prin virament, verifică îndeplinirea condiţiilor
de formă şi de fond de OP întocmit de clientul cumpărător în 4 exemplare,
după care semnează şi ştampilează;
Casierul care eliberează carnetele de cec, are următoarele obligaţii:
• înscrierea pe comandă a tipului de cec;
• înscrierea cantităţii cumpărate;
• seria şi numărul;
• verificarea identităţii persoanei care ridică cecurile;
• pretipărirea filelor de cec (banca trasă, trăgătorul, cod fiscal, denumire,
adresa, contul trăgătorului);
Termenele de prezentare la plată a cecurilor
8 zile dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis;
15 zile dacă cecul este plătibil între localităţi diferite;
30 zile in cazul cecului circular (cecul circular este un titlu de credit la
ordin, emis de către o societate bancară asupra unităţilor sale teritoriale sau asupra
altei societăţi bancare, el este plătibil la vedere în oricare din locurile indicate pe
instrument de societatea bancară emitentă);
Termenele de prezentare la plată a cecurilor se calculează începând cu ziua
următoare emiterii cecului de către trăgător.
Încasarea cecului
Prezentarea spre încasare se poate face:

a) direct la unitatea trasă pentru încasare:
- în numerar:
se prezintă cecul referentului de ghişeu;
se verifică cecul;
se semnează şi se ştampilează cecul pe faţă;
se prezintă şefului de serviciu;
se înregistrează în jurnalul de casă;
se remite la casierie pentru plată;
clientul semnează pe spatele cecului de primire;
- in cont:
se introduce cecul în bancă de către posesor însoţit de borderou de încasare
(3 exemplare):
o exemplarul 1 se reţine la banca trasă;
o exemplarul 2 se remite la banca beneficiarului;
o exemplarul 3 se restituie beneficiarului după semnare şi ştampilare
b) la unitatea bancară care deserveşte posesorul, caz în care poate fi încasat numai în
cont.
2. ORDINUL DE PLATĂ
Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană, numită ordonator, unei

bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte personae, denumită
beneficiar, pentru stingerea unei obligaţii băneşti, provenind dintr-o relaţie directă,
existentă între ordonator şi beneficiar.
Părţile implicate
Ordonatorul – iniţiază operaţiunea, stabileşte condiţia plăţii, constituie

sursa de fonduri necesare, plăteşte, poate revoca plata (înainte de execuţie).
Beneficiarul – cel în favoarea căruia se efectuează plata, se conformează
condiţiilor prevăzute de ordinul de plată.
Băncile
o Banca ordonatoare este cea care dă dispoziţia pentru efectuarea
plăţii prin ordinul de plată şi la care se constituie sursa de fonduri;
o Banca plătitoare este banca la ghişeele căreia se achită suma în
contul beneficiarului;
Elemente obligatorii
Ordinul de plată se întocmeşte în 3 exemplare

• Exemplarul 1 (alb) serveşte la debitarea contului emitentului şi se arhivează
la actele zilei;
• Exemplarul 2 (roz) serveşte pentru creditarea contului beneficiarului la
banca destinatară şi se anexează la extrasul de cont al acestuia;
• Exemplarul 3 (vernil) se restituie platitorului ca anexă la extrasul de cont;
Circuitul ordinului de plată
Pentru îndeplinirea dispoziţiei plătitorului, exprimată prin emiterea ordinului de

plată, băncile participante în cadrul transferului trebuie să efectueze, în ordine,
următoarele operaţiuni, care poartă denumirea de transfer-credit:
Receptia – procedura prin care societatea bancară recunoaşte că a primit un
ordin de plată;
Autentificarea – procedura prin care o societate bancară determină că un
ordin de plată a fost emis de persoana indicată pe instrument ca emitent şi
comportă caracteristici:
o se efectuează de referentul de ghişeu;
o urmează recepţiei;
o procedura de recunoaştere a persoanelor pe care emitentul OP le
autorizează să semneze autentic;
o se efectuează prin confruntarea semnăturilor şi a ştampilei înscrise
în OP cu cele din fişele specimenelor de semnături;
o emitentul poate fi reprezentat şi de alte persoane pe care le
împuterniceşte prin procedură autentică;
acceptarea – procedură prin care societatea bancară recunoaşte ca valabil
un ordin de plată recepţionat în vederea executării şi se concretizează în:
o recunoaşterea de către unitatea bancară a valabilităţii OP după
verificarea existenţei disponibilului din contul plătitorului;
o se aplică ştampila, data şi semnătura referentului de ghişeu pe
toate exemplarele OP;
o dacă nu există disponibil sau nu sunt îndeplinite alte condiţii OP se
restituie clientului;
executarea – procedura prin care o societate bancară pune în aplicare
ordinul de plată acceptat anterior.
o cel mai târziu în ziua bancară următoare emiterii;
o unitatea bancară iniţiatoare debitează contul plătitorului şi remite
OP în scopul transferării fondurilor băneşti la beneficiar;
o dacă este indicată data plăţii OP, executarea are loc în ziua
acceptării, cel mai târziu a doua zi;
o referentul de ghişeu predă OP cu bandă totalizatoare de control la
OIS (operaţiuni iniţiale între sedii), pentru prelucrare în vederea
transferării fondurilor băneşti la banca destinatară;
o OP acceptat la plată se va transmite la sediul B prin decontare
electronică, telex sau letric pe bază de Aviz OIS;
Figura 2. Circuitul ordinului de plată

1. Încheie contractul de vânzare-
Plătitor 5. Stingerea creanţei Beneficiar
beneficiarului
4. Transferarea sumei la dispoziţia
2. Plătitorul emite OP
asupra băncii X
Societate Societate bancară

bancară 3. Transmiterea ordinului de plată destinatară
iniţiatoare X pe circuitul bancar Y
3. CAMBIA
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească la

scadenţă, o sumă de bani determinată.
Este un titlu de credit sub semnătura privată, care pune în legătură trei
participanţi: trăgătorul (creditorul), trasul (debitorul) şi beneficiarul.
Pentru a fi valabilă trebuie să conţină menţiunile obigatorii:
denumirea de cambie;
ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
numele sau denumirea trasului – cel care cere trebuie să plătească;
scadenţa – data la care cambia devine exigibilă şi trebuie plătită;
locul plăţii – localitatea şi banca unde se va face plata;
numele sau denumirea beneficiarului;
data şi locul emiterii;
semnătura autografă a trăgatorului , emitentul cambiei;
Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligatul principal, ceea ce semnifică

că s-au angajat să plătească la scadenţă suma înscrisă, oricărui posesor legitim al
cambiei. Odată acceptată cambia trasul îşi asumă obligaţia de plată. Acceptarea este
înscrisă într-o rubrică specială pe cambie şi se exprimă prin cuvântul “acceptat” sau
orice altă expresie echivalentă semnată de tras. Simpla semnătură a trasului pusă pe
faţa cambiei este socotită acceptare. Data scadentă este data la care cambia devine
exigibilă şi trebuie plătită. Prezentarea la plată trebuie făcută la locul precizat pe
cambie.
Figura 3. Circuitul cambiei
1. 2. Se încheie
Trăgător
Se incheie contractul de
contractul vânzare -
cumpă
3. Se emite
cambia
Tras Beneficiar
5. Se prezintă cambia la plată

Banca X a Banca Y a
trasului 7. Achită cambia beneficiarului
4. BILETUL LA ORDIN
Biletul la ordin reprezintă instrumentul prin care emitentul îşi ia

angajamentul de a plăti la o anumită dată o sumă determinată beneficiarului sau
celui care este posesorul legitim al instrumentului. Este un titlu de credit care pune
în legătură, în procesul creării sale doi participanţi: emitentul şi beneficiarul.
Titlul este creat de emitent în calitate de debitor, care se obligă să plătească
o sumă de bani, la un anumit termen sau la prezentare, unui beneficiar aflat în
calitate de creditor.
Biletul la ordin este o promisiune de a plăti şi nu un mandat de plată. Se
transmite prin girare, iar obligaţiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun
aceloraşi reguli generale ca şi cele rezultate dintr-o cambie.
Beneficiarul are mai multe posibilităţi de a-şi exercita drepturile ce decurg
din textul biletului de ordin:
9 dacă scadenţa este la un anumit timp de la vedere, trebuie să prezinte biletul
de ordin emitentului pentru avizare, deoarece după avizare curge termenul de
scadenţă. Pentru aceasta emitentul va semna la rubrica “văzut” de pe faţa biletului de
ordin;
9 să-l prezinte trasului la plată;
9 să-l gireze în favoarea unei alte persoane, înscriind pe verso-ul biletului la
ordin următoarele date: numele beneficiarului (girantul), numele persoanei
(girantul), semnătura beneficiarului şi data girării;
9 să-l sconteze la o bancă înainte de scadenţă. Banca va plăti beneficiarului
suma înscrisă pe biletul la ordin, mai puţin comisionul băncii pentru astfel de
operaţii.
Figura 4. Circuitul biletului la ordin

1. Se încheie contractul
2. Emite biletul la ordin
EMITENT 3.Prezintă la plată BENEFICIAR
4. La scadenţă achită suma

Se stinge creanţa
Elemente obligatorii
Pentru a fi valabil biletul la ordin trebuie să conţină următoarele elemente obligatorii

denumirea de bilet la ordin trecută pe înscris;
ordinul necondiţionat de a plăti suma de bani;
numele emitentului;
locul plăţii, banca;
data şi locul emiterii;
data scadenţei;
BIBLIOGRAFIE
1. Cocriş, V, Chirleşan D., Economie bancară, Ed Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi,

2007
2. Cocriş, V, Chirleşan D, Tehnica operaţiunilor bancare, Ed Universităţii “Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2007
3. Basno C., Dardac N., Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, Ed
Didactică şi pedagogică R.A., 1996
4. Revista Angajaţilor BCR-Erste “Noi”, numărul 1, noiembrie 2008
5. www.bcr.ro
O ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI

STABILITĂŢII FINANCIARE PENTRU ROMÂNIA

Abstract: The financial sector stability assessment on Romania was

prepared by a staff team of the International Monetary Fund as background
documentation for the periodic consultation with the member country. It is based on
the information available at the time it was completed on April 28, 2009. The views
expressed in this document are those of the staff team and do not necessarily reflect
the views of the government of Romania or the Executive Board of the IMF. The
policy of publication of staff reports and other documents by the IMF allows for the
deletion of market sensitive information.
The paper deals with a quantitative approach for the financial stability of
Romania diagnosis made by the International Monetary Fund. A risk assessment
matrix is proposed for the quantitative analysis of the financial sector stability.
Keywords: IMF, Romania, stability, crisis, information, financial stability,

risk assessment matrix.
1. EVALUAREA RISCULUI STABILITĂŢII FINANCIARE

PENTRU ROMÂNIA REALIZATĂ DE FONDUL MONETAR
INTERNAŢIONAL
Evaluarea stabilităţii sectorului financiar cu privire la România a fost

elaborată de o echipă a Fondului Monetar Internaţional, conform documentaţiei de
fond pentru consultări periodice cu o ţară terţă. Ea se bazează pe informaţiile
disponibile la momentul în care a fost finalizată la data de 28 aprilie 2009. Opiniile
exprimate în acest document sunt cele ale echipei de specialişti şi nu reflectă
neapărat punctele de vedere ale Guvernului din România sau ale Consiliul Executiv
al FMI. Politica de publicare a rapoartelor de personal şi a altor documente de către
FMI permite eliminarea sensibilă la informaţii de piaţă.
Raportul a prezentat concluziile Programului de Evaluare a Sectorului
Financiar (FSAP Update), misiune care a vizitat România 3-14 noiembrie, 2008.
Constatările şi recomandările au fost discutate cu autorităţile în timpul vizitei din
ianuarie 2009.
Principalele concluzii ale actualizării FSAP sunt următoarele:
• În ultimii ani, în sectorul financiar, autorităţile de reglementare din
România au făcut progrese semnificative în adoptarea celor mai bune
practici internaţionale, inclusiv prin transpunerea directivelor UE, precum şi

prin punerea în aplicare a multor dintre recomandările FSAP din 2003.
• Sistemul bancar a dominat sectorul financiar şi a intrat în criză, bine
capitalizat şi cu tampon de lichiditate ridicat. Cu toate acestea, deteriorarea
rapidă a condiţiilor economice şi deprecierea leului va pune tulpini de pe
poziţiile de capital bancar. Stresul de testare a analizei sugerează că unele
bănci pot fi expuse riscului de a deveni subcapitalizate, că declinul va
continua. O consolidare a poziţiilor de capital ale unor bănci este justificată,
prin deţinerea acestora de bănci străine pentru a menţine liniile de credit ale
filialelor lor şi debitori corporativi în România.
• În circumstanţele actuale, o serie de măsuri pentru a consolida gestionarea
crizelor şi siguranţa NET Framework sunt recomandate. În special,
coordonarea de gestionare a crizelor ar trebui să fie intensificată atât cu
autorităţile de supraveghere de origine ale băncilor străine cât şi de
autorităţile de supraveghere naţionale, competenţele de restructurare bancară
consolidate, precum şi de depozit de finanţare şi modalităţi de plată a
compensaţiilor de asigurare îmbunătăţită.
• O serie de teme intersectoriale apar în vedere îmbunătăţirii sistemelor de
supraveghere a cadrelor din România. Acestea includ necesitatea de trans-
sectoriale o mai bună cooperare în supravegherea, în special a grupurilor
financiare; circulaţia în continuare spre o abordare bazată pe risc mai mare
de supraveghere, precum şi adoptarea de contabilitate IFRS.
FSAPs sunt concepute pentru a evalua stabilitatea sistemului financiar în
ansamblu, şi nu cea a instituţiilor individuale. Acestea au fost dezvoltate pentru a
ajuta ţările să identifice şi să remedieze punctele slabe ale sectorului financiar
structura acestora, sporind astfel rezistenţa acestora la şocurile macroeconomice şi
transfrontaliere contagiune cruce. FSAPs nu acoperă riscurile care sunt specifice
fiecărei instituţii, cum ar fi calitatea activelor, operaţionale sau juridice riscuri , sau
fraudă.
2. METODE DE EVALUARE A RISCULUI STABILITĂŢII

FINANCIARE
2.1 Categoriile de risc
Categorii de risc ale stabilităţii financiare sunt următoarele:

• Riscul de credit derivă din potenţialul pentru care un împrumutat sau
partenter nu va reuşi să efectueze o obligaţie;
• Riscul de piaţă este riscul de a condiţiona instituţii financiare, care rezultă
din mişcările adverse în ratele de pe piaţă sau a preţurilor, cum ar fi ratele de
interes, ratele de schimb valutar sau preţurile de capitaluri proprii;
• Riscul de lichiditate este potenţialul prin care o instituţie va fi în
imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile care au venit din cauza unei
incapacităţii de a lichida activele sau de a obţine finanţarea adecvată
(denumită în continuare riscul de lichiditate de finanţare) sau că nu se poate
relaxa cu uşurinţă sau compensa expunerii specifice fără a exista în mod
semnificativ scăderea preţurilor de pe piaţă din cauza adâncimi de pe piaţa
inadecvată sau înterpunerii de piaţă (“risc de piaţă de lichiditate”);
• Riscul operaţional rezultă din potenţialul pe care sistemele de informaţii

inadecvate, problemele operaţionale de încălcări în controale interne sau
fraudă, vor duce la pierderi neaşteptate;
• Riscul legal rezultă din potenţialul contractelor, proceselor sau hotărârilor
adverse care pot afecta pozitiv sau negativ operaţiunile sau starea de
organizare bancară;
• Riscul reputaţional este potenţialul pe care publicitatea negativă în ceea ce
priveşte practicile de afaceri ale unei instituţii, fie ea adevărată sau nu, va
cauza un declin în baza de clienţi, litigii costisitoare sau reduceri de venituri;
• Riscul strategic este impactul actual şi de perspectivă ale câştigurilor
salariale sau de capital, care decurg din deciziile economice defavorabile,
punerea în aplicare necorespunzătoare a deciziilor sau în lipsa de reacţie la
schimbările industriei. Acest risc este o funcţie de compatibilitate dintre
obiectivele strategice ale organizaţiei, strategii de afaceri dezvoltate pentru a
atinge aceste obiective, resursele utilizate împotriva acestor obiective
precum şi calitatea punerii în aplicare.
2.2 Evaluarea probabilităţii şi impactului
Pentru o evaluarea cantitativă a stabilităţii financiare, vom defini

probabilitatea de apariţie sau de realizare a evenimentului de risc, precum şi
impactul asupra stabilităţii financiare. Vom utiliza o scală cu trei valori numerice 1,
5 şi respectiv 10. Scorurile de probabilitate şi impact sunt redate în Tabelul 1, în care
valorile sunt colorate după “principiul semaforului”, respectiv valorile ridicate de
probabilitate sau impact sunt colorate în roşu, valorile moderate în galben, iar
valorile scăzute în verde.
Tabelul 1 - Scorurile de probabilitate şi impact
Pobabilitatea de realizare Impactul asupra stabilităţii

Ridicată 10 Sever 10
Moderată 5 Moderat 5
Scăzută 1 Redus 1
Pe baza scorurilor de probabilitate şi impact din Tabelul 1, calculăm scorul

riscului, cu relaţia:
Scor risc = Scor probabilitate * Scor impact
Obţinem astfel valorile de din aşa-numita matrice de risc (Tabelul 2).
Tabelul 2 - Matricea de risc
Impactul
Probabilitatea Sever Moderat Redus
10 5 1
Ridicată 10 100 50 10
Moderată 5 50 25 5
Scăzută 1 10 5 1
Pe baza valorilor din matricea de risc, obţinem nivelul riscului de

instabilitate financiară (Tabelul 3).
Tabelul 3 - Nivelul riscului de instabilitate financiară
Scorul riscului Nivelul riscului

( 50, 100 ) Major
( 10, 25 ) Mediu
( 1, 5 ) Minor
3. RISCURILE DE INSTABILITATE FINANCIARĂ PENTRU

ROMÂNIA
Raportul Fondului Monetar Internaţional din februarie 2010 cu privire la

evaluarea sectorului financiar pentru România1 cuprinde În Anexa V o matrice de
diagnostic a stabilităţii financiare a României.
Această evaluare făcută de FMI este de natură calitativă, fiind evaluate
probabilitatea realizării ameninţărilor în următorii 1-3 ani, precum şi impactul
asupra stabilităţii financiare, dacă ameninţările sunt realizate.
În Tabelul 4 sunt prezentate, printr-o evaluarea cantitativă, riscurile de
instabilitate financiară pentru România. În acest scop, au fost definite, pe baza
datelor FMI, următoarele elemente:
• Categoria de risc (Natura/Sursa principalelor ameninţări);
• Nivelul general al riscului de instabilitate, exprimat prin:
• Probabilitatea realizării ameninţării în următorii 1-3 ani;
• Impactul asupra stabilităţii financiare, dacă ameninţarea este realizată;
• Scorurile de probabilitate, de impact şi cel rezultat al riscului;
• Nivelul de risc.
Cele trei categorii de risc, care constituie principalelor ameninţări
identificate de FMI sunt următoarele:
• Contracţia bruscă a intrărilor de capital;
• Recesiunea severă în marile economii europene;
• Deteriorarea internă a politicilor fiscale şi salariale.
Pentru fiecare din aceste categorii de risc au fost identificate riscuri de
instabilitate, care au fost apoi cuantificate prin scorurile de probabilitate şi de
impact.
Tabelul 4 conţine în ultimele două coloane rezultatele evaluării cantitative,
respectiv scorurile de risc şi nivelele de risc rezultate.
1
International Monetary Fund - Romania: Financial Sector Stability Assess, IMF Country Report No.
10/47 February 2010
Tabelul 4 - Riscurile de instabilitate financiară pentru România
Categoria de risc Scor

Nivelul general al riscului de instabilitate
(Natura/Sursa Nivelul
principalelor Probabilitatea realizării Impactul asupra stabilităţii Probabilitate Impact Risc de risc
ameninţării în următorii financiare, dacă ameninţarea este
ameninţări) 1-3 ani realizată
1. Contracţia 1.1 Deficit mare de cont curent a Băncile sunt puternic dependente de
bruscă a fost văzut ca un potenţial de sursele externe de lichiditate, o
intrărilor de declanşare pentru o oprire bruscă a contracţie semnificativă a surselor
de fonduri, ar duce la o criză 5 10 50 Major
capital intrărilor de capital, chiar înainte de
izbucnirea turbulenţelor financiare imediată a creditelor în România.
de pe pieţele financiare majore.
1.2 Se vede că regiunea Sud Est În cazul în care băncile-mamă nu
Europeană se confruntă deja cu o pot sau nu doresc să furnizeze
creştere semnificativă a primelor de capital la filialele româneşti, acest
risc şi cu presiunile asupra cursului lucru ar accentua, de asemenea, o 5 10 50 Major
de schimb. criză de credit şi un risc de
neîndeplinire de către unele bănci.
1.3 Problemele de lichiditate ale Punctele slabe ale mediului juridic
creditorilor în economiile avansate şi concurenţa pentru cota de piaţă
ar putea duce la eforturile de a care rezultă din scăderea
lichida activele în România, standardelor de control în creditare,
inclusiv împrumuturile de la înseamnă, probabil că
filialele bancare şi creditele împrumuturile bancare cu 5 5 25 Mediu
acordate societăţilor din România. probabilităţi de neplată sunt mari,
astfel încât încă o deteriorare a
sistemului economic ar duce la o
creştere bruscă a creditelor
neperformante (CNP).
1.4 Corporaţiile din marile Punctele slabe ale cadrului de

economii europene ar putea de soluţionare a problemelor bancare
asemenea reduce finanţarea ar putea să facă dificilă
fluxurilor către filialele situate în restructurarea unei bănci, în lipsa
creşterii costurilor de eşec şi să
5 5 25 Mediu
România (de exemplu în sectorul
construcţiilor). diminueze încrederea în sistemul
financiar mai larg.
1.5 O slăbire bruscă a leului care Informaţii sugerează că piaţa

ar putea avea loc, aproape sigur, cu imobiliară (în principal Bucureşti),
consecinţe negative, semnificative a fost deja slăbită, cu preţuri
pentru bilanţurile de afaceri, care să scăzute, în jur de 30%. O contracţie
conducă la o creştere substanţială a bruscă a intrărilor de capital duce la
o criză majoră şi la o creştere 5 10 50 Major
creditelor neperformante (CNP).
substanţială de falimente şi şomaj în
sectorul de construcţii, cu
consecinţe negative pentru CNP.
2. Recesiunea 2.1 Proiecţiile de creştere din U.E Exportatorii dependenţi de pe

severă în marile au fost deja revizuite în jos, dar pieţele europene vor fi afectaţi în
economii printre altele, posibilitatea că mod negativ.
europene recesiunea ar putea fi mai profundă 5 5 25 Mediu
şi mai îndelungată decât se
estimează în prezent.
2.2 Aşteptarea cererii externe mai Intrările de Investiţii Străine Directe

mici ar putea ridica îndoieli (ISD), în România ar fi probabil
suplimentare cu privire la afectate negativ de proiectele de
sustenabilitatea deficitului de cont investiţii ce au fost amânate sau 1 5 5 Minor
curent din România. anulate.
2.3 Aceste efecte ar contribui la un Veniturile din partea lucrătorilor

şomaj mai mare şi la o români, s-ar reduce, astfel cum rata
profitabilitate a afacerii slabă. şomajului din zona euro a crescut.
Efecte adverse macroeconomice ar
putea fi atenuat o oarecare măsură
de politici anticiclice, monetare şi
fiscale, precum şi termeni de 10 10 100 Major
îmbunătăţirii comerciale din cauza
scăderii preţurilor la importul de
mărfuri (în special preţul
petrolului).
3. Deteriorarea 3.1 Autorităţile fiscale sunt supuse Politicile fiscale şi salariale ar putea
internă a unei presiuni politice constante submina încrederea investitorilor în
politicilor fiscale pentru a rula politicilor România, şi determina creşterea
expansioniste de cheltuieli. primei de risc de ţară, şi ar pune
şi salariale
Guvernele succesiv au convenit, de presiune asupra monedei. 10 10 100 Major
asemenea, creşteri salariale mult în
execes faţă de ţinta de inflaţie, sau
cu creşteri de productivitate.
3.2 Post aderarea la U.E încetineşte Efectele economice şi financiare ar

reforma electorală şi politică, oferă fi similare cu o contracţie bruscă a
un teren fertil pentru deteriorarea intrărilor de capital. 1 5 5 Minor
politicilor interne.
Sursa: Raportul Fondului Monetar Internaţional / 2010 / Anexa V - Matrice de diagnostic a stabilităţii financiare a României.
CONCLUZII
Pe baza evaluării cantitative, în Tabelul 5 este prezentat clasamentul

riscurilor de instabilitate financiară pentru România, în care scorurile cele mai mari
de risc au rezultat pentru creşterea şomajului, reducerea profitabiltăţii afacerilor şi
aplicarea necorespunzătoare a politicilor fiscale şi salariale.
Tabelul 5 – Clasamentul riscurilor de instabilitate financiară pentru România

Scor Nivelul
Riscul de instabilitate
Probabilitate Impact Risc de risc
2.3 Creşterea şomajului, reducerea
10 10 100 Major
profitabiltăţii afacerilor
3.1 Politicile fiscale şi salariale 10 10 100 Major
1.1 Deficitul mare de cont curent;
5 10 50 Major
oprirea bruscă a intrărilor de capital
1.2 Creşterea semnificativă a
primelor de risc şi presiunile asupra 5 10 50 Major
cursului de schimb.
1.5 Slăbire bruscă a leului, care să
conducă la o creştere substanţială a 5 10 50 Major
creditelor neperformante (CNP).
1.3 Problemele de lichiditate ale
creditorilor externi, care ar putea
5 5 25 Mediu
duce la eforturile de a lichida
activele în România
1.4 Reducerea finanţării fluxurilor
către filialele situate în România de 5 5 25 Mediu
către corporaţiile multinaţionale
2.1 Exportatorii dependenţi de pe
pieţele europene vor fi afectaţi în 5 5 25 Mediu
mod negativ.
2.2 Intrările de Investiţii Străine
Directe (ISD), în România, afectate
1 5 5 Minor
negativ de proiectele de investiţii ce
au fost amânate sau anulate.
3.2 Încetinirea reformelor
1 5 5 Minor
electorale şi politice
BIBLIOGRAFIE
1. Bârsan-Pipu, N., Popescu, I. - Managementul riscului. Concepte, metode,

aplicaţii. Editura Universităţii „Transilvania” Braşov, 2003.
2. International Monetary Fund - Romania: Financial Sector Stability Assess. IMF
Country Report No. 10/47, February 2010.

Buletin Stiintific 11 - 2010 - Vol Ii - Sesiunea Stiintifica Studenteasca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletin Stiintific 11 - 2010 - Vol Ii - Sesiunea Stiintifica Studenteasca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISSN 1841 – 298X

COMITETUL ŞTIINŢIFIC DE REDACŢIE

Tipărit: Tipografia Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” -

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” este o instituţie de

Ambele facultăţi îşi desfăşoară activitatea în temeiul autorizaţiilor de

Încă din primul an de funcţionare, consiliile profesorale ale facultăţilor din

SECŢIUNEA ECONOMIE ŞI AFACERI INTERNAŢIONALE ....................... 1

ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE GLOBALE. ANALIZĂ

PARTICULARITĂŢILE PARADISURILOR FISCALE ŞI IMPACTUL LOR

RATA DE UTILIZARE A INTERNETULUI ÎN EUROPA

FORMELE ŞI AVANTAJELE INDUSE DE COMPANIILE OFFSHORE.... 25

UTILIZAREA PARADISURILOR FISCALE DE

MARKETINGUL FRICII ..................................................................................... 47

PARTICULARITĂŢI ŞI AVANTAJE SPECIFICE PARADISURILOR

ARTA NEGOCIERII ............................................................................................ 61

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE – O DISCIPLINĂ? - Eseu asupra

CALCULUL INTERVALULUI DE VARIAŢIE AL RATEI DE UTILIZARE

MARKETINGUL TRIBAL – DE LA COMPORTAMENTUL GREGAR LA

IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ÎN DOMENIUL

SECŢIUNEA FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE ................................. 89

RISCUL BANCAR ÎN ROMÂNIA- NOI TENDINŢE....................................... 91

INTEGRAREA MANAGEMENTULUI RISCULUI ŞI MANAGEMENTULUI

INSTRUMENTE BANCARE MONDERNE. UTILIZAREA e-BANKING-ului

FMI, ROMÂNIA ŞI ACTUALA CRIZĂ .......................................................... 111

POLITICA REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ............................... 117

UTILIZAREA FUNCŢIILOR FINANCIARE DIN EXCEL .......................... 124

SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN CONDIŢIILE CRIZEI

ANALIZA CHELTUIELILOR VARIABILE ŞI FIXE ................................... 134

TENDINŢE MODERNE ÎN SISTEMUL INFORMAŢIONAL

CONSIDERAŢII PRIVIND MODELELE DE MOBILE BANKING ........... 150

FENOMENUL GLOBALIZÃRII ŞI CRIZELE CONTEMPORANE ........... 158

MONEDA UNICĂ EURO - MIJLOC DE ADÂNCIRE A INTEGRĂRII

ŞOMAJUL ŞI PROBLEMELE SALE ÎN CADRUL

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ŞI PERSPECTIVELE SALE ÎN

PERFORMANŢA ENTITĂŢII OGLINDITĂ PRIN RATELE DE

CU PRIVIRE LA RELAŢIA U.E. - CHINA ÎN PREZENT ŞI ÎN

MODELE DE ANALIZĂ ŞI SIMULARE A RISCULUI DE FALIMENT.... 202

SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN PERIOADĂ DE CRIZĂ ................ 211

MANAGEMENTUL PERFORMANT AL BĂNCILOR COOPERATISTE

INSTRUMENTE DE PLATĂ UTILIZATE DE BCR - ERSTE BANK ........ 222

O ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI STABILITĂŢII

ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE

Autor: Corina CIAMBUR, MSc International and European Politics

Abstract: The present article is trying to offer an overview of the current

Key words: Romania, EU, economic crisis, business environment, tax

În momentul izbucnirii crizei financiare globale, la sfârşitul anului 2008,

Principala problemă a României în prezent o reprezintă scăderea

contribuie la împovărarea fiscală a micilor întreprinzători şi au generat profunde

În cele ce urmează vor fi prezentate o serie de soluţii care ar putea duce la

investiţii (exemplu, infrastructura). În acest sens, este imperativă plasarea oamenilor

4. PROBLEMELE ROMÂNIEI LA NIVEL DE UE

Această discuţie trebuie abordată şi din perspectiva rolului pe care îl joacă

O posibilitate de remediere a prezentei situaţii o reprezintă faptul că, în

În baza celor discutate mai sus, se pot trage următoarele concluzii: în

PARTICULARITĂŢILE PARADISURILOR FISCALE ŞI

Autor: Georgiana BOCÂRNEA, REI, Anul II, ZI

Abstract: A tax haven is a country or territory where certain taxes are

Key words: a tax heaven, taxes, low rate, tax structure

Atunci când se vorbeşte de paradisuri fiscale, lumea se gândeşte, în general,

În paradisurile fiscale este interzisă dezvăluirea oricărui aspect al tranzacţiilor,

2. PARADISURILE FISCALE ŞI FIRMELE OFFSHORE

2.1. Scopul şi tipurile companiilor offshore

Există un număr mare de obiective posibile ale creării de companii