Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Psihoterapii de Scurta Durata
Psihoterapii de Scurta Durata
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
2008
INTRODUCERE
CURSUL
1.Introducere
2.Prescriere
3.Conţinut
2
PRELEGEREA I
CONTEXTUL ŞI CADRUL PSIHOTERAPEUTIC
1. Contextul
Orice comunicare este legată şi dependentă de contextul în care se
desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea capătă sens în raport cu contextul său.
Contextul psihoterapeutic oferă o anumită semnificaţie evenimentelor din cursul
psihoterapiei. E. Gilliéron (1992, p. 124) consideră că “diversele elemente ale
contextului ar trebui să fie considerate în calitate de factori organizatori ai câmpului
psihoterapeutic, în aceeaşi măsură în care, în societăţile organizate, activităţi variate
au loc în limite definite cultural: şcoala este locul unde studiezi, familia este locul unde
creşti, cabinetul de psihoterapie este locul unde se solicită şi se acordă ajutor
psihologic”.
2. Cadrul
Dacă un context este determinat de circumstanţele externe, cadrul este creat
sau definit de interlocutori. De altfel, cadrul psihoterapeutic defineşte psihoterapia şi îi
delimitează frontierele. În plus, noţiunea de cadru determină o înţelegere mai
aprofundată a următorilor doi factori:
1. tehnica psihoterapeutică utilizată;
2. “dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei şedinţe de psihoterapie
(frecvenţa şi durata şedinţelor, dispoziţia locurilor etc).
Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul desfăşurării şedinţelor
de psihoterpie, terapeutul şi pacientul respectă un anumit număr de reguli specifice. În
orice formă de psihoterapie se emit reguli care permit distingerea comportamentelor
pacientului şi terapeutului din timpul şedinţelor de cele care au loc în viaţa curentă. În
fapt, este vorba de “cadrul socio-cultural” al tratamentului.
Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp psihoterapeutic în
interiorul unei culturi date. Această funcţie este dublă şi complementară:
3
a. conferă o anumită semnificaţie actelor psihoterapeutului şi pacientului: ceea
ce se întâmplă în cabinet, de-a lungul unei perioade de timp, este de natură
terapeutică;
b. cadrul influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în aşa fel încât să devină
posibilă activitatea terapeutică îndreptată în direcţia însănătoşirii pacientului.
Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm că terapeutul nu
dirijează pacientul, ci procesul psihoterapeutic în ansamblul său. Regulile care
regizează relaţia psihoterapeutică îl privează pe pacient de referinţele sale culturale
obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în centrul lumii, cu toate neliniştile şi
anxietăţile pe care existenţa i le provoacă. A admite că terapeutul dirijează
psihoterapia implică faptul că acesta devine garant al bunei desfăşurări a procesului,
pentru care pacientul îşi dă acordul.
“Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi fixe oferite de
dimensiunea spaţială şi temporală. Putem distinge următoarele elemente:
a. numărul de persoane prezente
b. dispoziţia locurilor
c. planificarea timpului
4
supune vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită întârziere. Acest
dispozitiv face ca aşteptările pacientului să fie canalizate spre cuvântul (bun sau rău)
al analistului său.
În situaţia de “faţă în faţă”, punctele de interacţiune vor creşte, iar schimburile
sunt imediate datorită importanţei privirii. Privirea şi, în general, întregul comportament
nonverbal pot susţine sau contrazice cuvântul. În plus, congruenţa terapeutului
(“acordul deplin între experienţă, conştiinţă şi comunicare”, C. Rogers, 1968, p. 238)
capătă o valoare maximă, îndeosebi în psihoterapia centrată pe client.
c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor şi durata
psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei şedinţelor unei psihoterapii
favorizează dependenţa de psihoterapeut. Pacientul amână ceea ce poate face în
ziua respectivă în vederea însănătoşirii sale, ştiind că viitoarea şedinţă este foarte
apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul că acest aspect nu este valabil decât în
cazul structurile nevrotice de personalitate.
În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se fixează cu pacientul un
termen al terapiei. Psihoterapia scurtă poate implica o singură şedinţă (Bloom, 1981)
sau poate merge până la 40-50 de şedinţe (în medie 20 de şedinţe). În psihanaliză,
cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai mult. Cele două proceduri privind durata
psihoterapiei au, în mod evident, un impact diferit asupra dinamicii relaţiei. Astfel,
fixarea unui termen îi poate trezi pacientului o teamă de imperfecţiune şi îi poate
favoriza dezvoltarea unui comportament excesiv de dinamic. Absenţa termenului,
dimpotrivă, îi trezeşte o atitudine autocontemplativă şi se aşteaptă de cele mai multe
ori ca psihoterapia să decurgă „perfect” în cazul său.
5
Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se petrece „între” pacient şi
psihoterapeut, în interiorul unei reţele de reguli foarte bine stabilite. Relaţia trebuie
privită într-o manieră sistemică, “un întreg în interacţiune” care se traduce printr-un
ansamblu de fenomene de legătură între cei doi protagonişti. Atât psihoterapeutul, cât
si pacientul se influenţează reciproc şi, în plus, ambii parteneri de relaţie vor fi
influenţaţi de “contextul” şi “cadrul” în care acţionează.
Paradoxul comunicării:
“Nu putem să nu comunicăm!”
Două moduri de comunicare:
verbală-nonverbală
cuvinte-gesturi
Două componente ale comunicării
T P
6
modul analogic prin gesturi, atitudini posturale, expresii faciale, tonalitate vocală.
Componenta informaţională a comunicării este transmisă cu precădere pe cale
digitală, iar cea relaţională prin intermediul mijloacelor analogice.
De asemenea, putem distinge două componente ale comunicării: nivelul
conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă, pacientul poate spune: ”Mă doare capul!” în
mai multe moduri. Conţinutul rămâne identic, dar relaţia cu terapeutul se va defini în
funcţie de modul în care o va spune: privindu-l în ochi şi cu o voce gravă sau
evitându-i privirea şi pe un ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional capătă o
valoare deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un instrument al
schimbării.
Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită în termenii unui
sistem care se poate autoregla prin feedback. Schema sistemică se prezintă ca o
transmitere de informaţii între terapeut şi pacient, cei doi fiind în acelaşi timp emiţători
şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică sursei că poate continua la fel cum a
început. Cel negativ anunţă sursa că este necesară o anumită schimbare, o ajustare
în conduita sa comunicaţională. Condiţia unei comunicări eficiente se referă la
abilitatea celui care comunică de a răspunde într-un mod cât mai adecvat feedback-
ului.
Feedback
7
Fig. 2 - Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992, p. 124)
Mod de comunicare
4. Empatia în psihoterapie
4.1. Preliminarii
8
În general, există un consens al cercetătorilor cu privire la faptul că empatia
reprezintă un factor important în psihoterapie, dar diferă modul în care diversele şcoli
terapeutice definesc acest termen.
De pildă, psihoterapia existenţialistă, mai mult decât oricare altă şcoală
terapeutică, susţine că empatia reprezintă o deprindere centrală a psihoterapeutului.
Acesta evită orice încercare de a emite judecăţi cu privire la clientul/ pacientul său.
Obiectivul major al psihoterapiei este acela ca terapeutul să se proiecteze pe sine în
interiorul lumii sentimentelor clientului său. Definiţia existenţialistă a empatiei pune
accent pe capacitatea terapeutului de a simţi. Terapeutul nu trebuie să încerce să-l
modifice pe client, ci să-i ofere un mediu plin de căldură şi de înţelegere în care
acesta poate să îşi actualizeze posibilităţile latente.
Psihoterapia psihanalitică defineşte empatia într-un mod similar. Capacitatea
psihanalistului de a simţi ceea ce pacientul simte este descrisă ca o regresie a Ego-
ului în slujba procesului psihoterapeutic. S. Freud (1949) afirmă că „empatia este
mecansimul care face posibil ca un individ să preia unele atitudini în toate direcţiile, cu
privire la viaţa mintală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia ca un
proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conştientă sau neconştientă,
cineva s-ar contopi pe sine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să
împărtăşească sentimentele şi atitudinile altuia.
După J. M. Lewis (1978), diferenţa dintre conceptul psihanalitic şi cel
existenţialist cu privire la empatie se referă mai degrabă la scopurile empatiei decât la
procesul însuşi. Psihanaliştii pun accent pe abilitatea psihoterapeutului „de a gravita
în jurul empatiei”, în vederea obţinerii unei analize cât mai obiective cu privire la
pacient. Tipul de empatie definit atât de psihoterapia existenţialistă, cât şi de cea
psihanalitică vizează „empatia afectivă”.
Definiţia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe client, cu privire la rolul
empatiei în psihoterapie se referă atât la capacitatea terapeutului de a percepe în mod
acurat ceea ce simte clientul, cât şi la comunicarea partenerului său de relaţie a
acestei înţelegeri. Scala de empatie acurată a lui Truax şi Carkhuff (1967), pe care o
vom prezenta în cadrul aceste lucrări, pune un accent mai mare pe capacitatea
9
terapeutului de a percepe cadrul intern de referinţă al pacientului (“empatia
cognitivă”), decât pe propriile sentimente ale terapeutului.
C. Rogers (1959, p. 210), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în
domeniul psihoterapiei, consideră că “a fi empatic înseamnă a percepe cu acurateţe
cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi
semnificaţiile care-i aparţin “ca şi cum” ai fi cealaltă personă, dar fără a pierde condiţia
de “ca şi cum”. Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuia presupune un
amplu proces cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative.
Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţelegere empatică:
1. Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu atât modificarea
personalităţii clientului va avea şanse să se producă;
2. Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de
client, cu atât terapia are şanse mai mari de reuşită; îl apreciază în
totalitate, are sentimente pozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără
rezerve, nu emite judecăţi de valoare;
3. Dacă terapeutul “ghiceşte” sentimentele şi reacţiile personale încercate de
client în fiecare clipă, dacă ştie să le perceapă “din interior”, aşa cum îi apar
clientului şi dacă reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia
va fi îndeplinită.
10
În opinia cercetătorului român S. Marcus (1997, p. 71), “empatia reprezintă un
atare mod de adaptare, propriu oricărui individ în relaţia cu ceilalţi şi diferită de la o
persoană la alta, putând tinde spre valenţe înalt performanţiale”. Ar fi greu de
presupus o persoană adaptată la împrejurările de viaţă care să evite un
comportament empatic faţă de parteneri, exceptându-se formele de neadaptare
socială care frizează patologicul. Faptul că se vorbeşte în sfera normalului de
gradiente empatice şi nu de tipuri neempatice, îl îndreptăţeşte pe autorul mai sus
menţionat să considere empatia drept trăsătură comună de personalitate.
Realizând o sinteză a studiilor care vizează modelele tipologice ale empatiei
aflate în relaţie cu unele variabile de personalitate, se constată următoarele aspecte:
- persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa unei atitudini optimiste,
căldură, emoţionalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune,
tendinţă ascendent afiliativă şi socială, comportament prosocial bine dezvoltat,
abilitate interpersonală, manifestă raţiuni umaniste pentru alegerea profesiunii
medicale;
- persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adoptă
valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu
acordă atenţie sentimentelor altora.
11
reprezintă o încercare a terapeutului de a mări distanţa faţă de pacient, prin
accentuarea diferenţelor dintre pacientul „bolnav” şi terapeutul “sănătos” ;
- “normalizantă”, bazată pe încercarea terapeutului de a minimaliza aspectele
patologice evidente ale pacientului. Acesta este tratat ca şi cum ar fi o persoană
normală, supus însă unor „împrejurări sociale” care l-au transformat în victimă.
“Normalizarea” reflectă dorinţa terapeutului de a nega patologia de bază, în scopul
prevenirii unei creşteri semnificative a propriei sale anxietăţi (în cazul în terapeutul ar
răspunde în mod empatic pacientului său).
Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi devin din ce în ce mai
vulnerabili la stereotipii şi convenţii, constatându-se de multe ori un declin al
capacităţii lor empatice.
În general, erorile în empatizare pot fi puse în legătură cu anxietăţile personale
ale psihoterapeutului care poate aborda fie o distanţare excesivă faţă de pacient, fie o
identificare cu acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente şi neproductive din punct de
vedere terapeutic.
J. M. Lewis (1978, p. 41-42), sintetizând ideile lui R. L. Katz cu privire la nivelul
scăzut de empatie al psihoterapeuţilor, distinge următoarele categorii:
12
Fireşte, în efortul de a se transpune în modul de a gândi, a simţi şi a acţiona al
pacientului, psihoterapeutul nu trebuie să piardă din vedere distanţarea sau
obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de detaşare, pe care le considerăm
necesare în vederea obţinerii unei empatii mature. Aceste deprinderi de detaşare sunt
privite în mod diferit de principalele şcoli psihoterapeutice. De pildă, psihoterapiile de
orientare comportamentală îşi concentrează atenţia pe simptomele manifeste ale
pacienţilor, în timp ce psihanaliştii se orientează în direcţia interpretării rezistenţelor şi
transferului. Aceste diferenţe privind natura datelor strânse în derularea psihoterapiei
nu neagă faptul că psihoterapeutul trebuie să se prezinte în calitate de expert mai
mult sau mai puţin detaşat. Abordarea experienţialistă evită orice tentativă a
psihoterapeutului de manifestare a unei obiectivităţi şi distanţări faţă de client, în
efortul de a nu ştirbi cu nimic din unicitatea partenerului său de relaţie.
În literatura de specialitate sunt ilustrate următoarele moduri prin intermediul
cărora terapeutul îşi poate însuşi şi exersa deprinderile de detaşare faţă de pacient:
identificarea temelor majore cuprinse în discursul pacientului;
identificarea mecanismelor de apărare puse în acţiune de pacient;
descifrarea comportamentului nonverbal al pacientului;
construirea ipotezelor şi a obiectivelor terapeutice.
Considerăm că menţinerea unui echilibru optim între deprinderile de detaşare şi
cele empatice va asigura buna desfăşurare a procesului psihoterapeutic. Cu cât
psihoterapeutul va putea separa cât mai bine elementele subiective de cele obiective
prezente în activitatea terapeutică, cu atât va fi mai capabil să îşi asume într-un mod
mai adecvat rolul de clinician. Cele două elemente interacţionează într-o manieră
necunoscută şi inconştientă, sarcina de bază a psihoterapeutului rămânând aceea de
a distinge între ceea ce este în interiorul lui şi ceea ce este în interiorul pacientului şi
de a re-cunoaşte această diferenţă.
4.4. Tendinţe moderne în studierea empatiei în psihoterapie
13
Empatia tradiţională Empatia reconceptualizată
- realitatea pacientului considerată ca fiind - înţelegerea terapeutului văzută ca fiind
cognoscibilă; parţială şi supusă greşelii;
- acordarea terapeutului la sentimentele de - acordarea terapeutului la limbajul şi la
bază ale pacientului; semnificaţiile conferite de pacient;
- orientată pe persoană; - orientată pe context (cultural/ sociopolitic);
- poziţia de persoană care învaţă a
- poziţia de expert a terapeutului;
terapeutului;
- privilegierea înţelegerii de către terapeut - privilegierea înţelegerii de către pacient a
a ceea ce îi comunică pacientul; ceea ce îi comunică terapeutul;
- implicarea empatică atât a terapeutului,
- implicarea empatică a terapeutului în
cât şi a pacientului în procesul
procesul psihoterapeutic;
psihoterapeutic;
- unidirecţionată – deductivă. - mutuală şi reciprocă – inductivă.
PRELEGEREA II
PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE COMPORTAMENTALĂ
14
“maşină de întărire socială”, expresie atribuită lui L. Krasner (1962), iar pacientul
unealta sa.
Principalul merit al tehnicilor clasice de modificare a comportamentului rezidă în
aplicarea lor eficientă şi impersonală, fără necesitatea de a lua în calcul implicaţiile
semnificaţiei comportamentale a pacientului. De asemenea, datorită faptului că
metodele acţionează rapid, pacientul nu are timp să reflecteze cu privire la
repercusiunile acestora.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă a unei
suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv, o dispariţie directă a
simptomului). Ne punem următoarele întrebări: În ce moment este obligat
psihoterapeutul care practică metoda comportamentală să recomande pacienţilor o
altă formă de psihoterapie şi un alt tip de ajutor (de sondare a conflictelor mai vechi şi
mai adânci)? Dacă nu face acest lucru, înşeală oare pacientul şi/ sau pe sine însuşi?
Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este
aceea că orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat
sau nu individul. Pe baza lucrărilor lui Watson (1913), creatorul teoriei behavioriste,
numeroşi autori (Bandura, 1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966)
au dezvoltat principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei
comportamentale.
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale (Wolpe, 1969;
Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967; Cautela şi Kearney, 1968; Dollard, 1974;
Garfield şi Bergin, 1986) conform căruia simptomul este un răspuns condiţionat la un
stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când acest răspuns a devenit inadaptat
pentru organism sau chiar dăunător. Din această perspectivă, tulburările psihice sunt
deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de
stimuli specifici din mediu. În vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi
alternative comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice,
cât şi în afara ei. Acţiunea psihoterapiei comportamentale se va axa pe reorientarea
(recondiţionarea) conduitei, vizând doar aspectul fenomenal (simptomele), a căror
dispariţie atrage după sine vindecarea tulburării. Cauzele, conflictele şi dinamica
intrapsihică a subiectului sunt ignorate.
15
Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale care acordă un rol
important relaţiei psihoterapeutice, terapia comportamentală îşi deplasează accentul
pe tehnicile utilizate în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia terapeutică a
fost oarecum ignorată şi considerată drept un factor nespecific în psihoterapia
comportamentală. Terapeuţii behaviorişti timpurii erau văzuţi drept ”ingineri
comportamentali” care utilizau tehnici adecvate, singurele responsabile pentru
succesul terapeutic înregistrat. În această perspectivă, identitatea şi comportamentul
terapeutului au fost considerate irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că pacienţii care au înregistrat
succes în terapie au stabilit o relaţie pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica
desensibilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller (1950) afirmau, într-o
manieră tranşantă, că anxietatea pacientului poate fi redusă în mare măsură dacă
terapeutul nu adoptă o manieră autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat,
mai târziu, să îmbine terapia comportamentală cu terapia rogersiană care acordă o
importanţă deosebită conduitei empatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii
au rămas în mare parte ignorate de cecetătorii şi terapeuţii de orientare
comportamentală.
Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice au rămas, în mare
parte, la un nivel ideologic şi filosofic şi au determinat blocarea realizării unor studii
sistematice. Abia după ce terapia comportamentală s-a constituit ca şcoală
terapeutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile sale tehnice, microprocesele din
interiorul relaţiei au fost luate în considerare.
În acest context, s-au raportat unele analize şi studii diferenţiate privind relaţia
terapeutică. Morris şi Suckerman (1974) evidenţiază că un terapeut cald şi prietenos
obţine rezultate mai bune decât un terapeut “rece”. Se pune însă întrebarea dacă
terapeutul behaviorist poate fi redus la astfel de dimensiuni seci?! Emmelkamp şi
Ultee (1984) acordă o importanţă deosebită feed-back-urilor pozitive dintre
psihoterapeut şi pacient de-a lungul desfăşurării terapiei comportamentale. Autorii
menţionaţi consideră că instrucţiunile tehnice, alături de feed-back-urile pozitive,
constituie agenţi terapeutici specifici. În teoria sa social-cognitivă, Bandura (1971)
susţine că importanţa întăririi sociale se bazează pe influenţele verbale venite din
16
partea terapeutului. Prin intermediul tehnicii “modelării”, pacientul îşi va însuşi un
comportament mai adaptativ şi mai eficient, imitând modelul furnizat de terapeut.
Pentru ca terapeutul să poată adopta acest rol, este necesar să se prezinte în faţa
pacientului său ca fiind atractiv şi cu un statut înalt de expert. De asemenea,
identificarea pacientului cu terapeutul este necesară în termenii identificării cu
strategiile sale de coping. Conform lui Mahoney (1974), terapeutul nu trebuie să
încerce să arate “perfect”, „ireproşabil” sau „lipsit de probleme” în faţa pacientului său,
dar trebuie să manifeste un stil adecvat de a face faţă situaţiilor stresante.
După Schaap (1996 p. 17), relaţia pacient-psihoterapeut în psihoterapiile de
orientare comportamentală poate fi privită în două moduri: catalizator şi componentă
terapeutică. În acest sens, relaţia terapeutică poate avea un impact pozitiv sau negativ
asupra eficacităţii diferitelor strategii orientate în direcţia schimbării terapeutice.
Eficienţa psihoterapiei comportamentale sporeşte în condiţiile în care activităţile
terapeutice sunt cele mai potrivite, vin în sprijinul nevoilor reale ale pacientului, iar
psihoterapeutul creează, în mod continuu, expectanţe pozitive cu privire la rezultatele
terapiei. Rolurile de catalizator şi de componentă terapeutică se influenţează în mod
reciproc. În măsura în care psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, va
deveni pentru pacient o sursă mai puternică de întărire socială, un model mai atractiv,
potenţând procesul de modificare comportamentală a acestuia.
Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia reciprocă,
inhibiţia condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia
sau inundarea (stingerea comportamentelor nedorite), training-ul asertiv, modelarea.
1.1. Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)
Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un
stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această tehnică permite
declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste anxietăţii. Răspunsul
patologic va dispare, ajungându-se treptat la o desensibilizare faţă de răspunsul
(devenit) patologic, exprimat prin simptom. De exemplu, se poate condiţiona un
răspuns de relaxare şi calm la cei care, în urma unui accident de maşină, dezvoltă o
stare de fobie la folosirea autovehiculului. Într-o atmosferă de securitate afectivă
17
oferită de terapeut, pacientul se exersează în condiţionarea relaxării, trecând pe la
locul accidentului.
Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în care simptomul este
legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă, urmărindu-se dobândirea unei toleranţe tot
mai mari la situaţiile anxiogene: fobii, obsesii, diverse disfuncţii sexuale etc.
18
Tehnica aversivă se aplică în cazul toxicomaniilor, fobiilor, deviaţiilor sexuale şi
chiar a unor comportamente psihotice bizare.
La ora actuală, utilizarea şocurilor electrice ca stimuli aversivi a scăzut mult, în
special datorită aspectelor etice implicate. În plus, se constată că noile
comportamente dezirabile induse prin aversiune condiţionată, nu au tendinţa să se
generalizeze şi la alte situaţii, ci doar strict la cele asupra cărora s-a acţionat direct.
19
ce îşi reprezintă scene care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă intensă. Fireşte,
durata terapiei se scurtează dacă subiectul este susceptibil la hipnoză.
Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind instruit să se confrunte
cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de psihoterapie. Durata
medie a unei şedinţe de desensibilizare este de 30 de minute, şedinţele fiind
bisăptămânale.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii (agorafobie,
claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare precoce, impotenţă, vagininsm,
dispareunie, frigiditate), unele tulburpări psihosomatice, înlăturarea dependenţelor
(alcoolism, tabagism, bulimie nervoasă).
După Wolpe (1969), tehnica se dovedeşte inutilizabilă: 1) la subiecţii cu
dificultăţi în însuşirea relaxării (în special, cei cu un grad de anxietate ridicat); 2) în
cazul unei inabilităţi imaginative a subiectului; 3) în cazul în care ierarhiile stimulilor
anxiogeni sunt irelevante.
20
Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe durata prezenţei
comportamenului dezadaptativ. Se realizează în medie câte 5-20 şedinţe, cu o durată
de 5-25 minute. Sunt indicate în tratamentul nevrozelor cenestopate, depresiilor
nevrotice, tulburărilor fobice, obsesiilor, tulburărilor sexualităţii şi contraindicate în
psihoze.
21
valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor îşi propune să adapteze aceste
tehnici nevoilor practice, adăugând sau eliminând anumite elemente (Jacobson, 1934;
Schultz, 1920; Kretschmer, 1963; Vitoz, 1960; Caycedo, 1960).
În pofida slabei lor prezentări teoretice, metodele de relaxare prezintă un
interes actual ridicat. Acestea presupun un anumit antrenament şi o tehnică prin care
subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie de abilităţi de a face faţă
situaţiilor mai dificile ale existenţei.
După I. Holdevici (1995, p. 42), “relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi
autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte realizarea unei decontracţii
musculare şi nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea
energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea
efectelor negative ale stresului deja instalat”.
Din punct de vedere electroencefalografic, se produce în timpul relaxarii o
modificare a ritmului alfa, până la apariţia şi generalizarea ritmului teta. De aceea,
specialiştii tind să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât
de cele de somn sau de presomn.
Analizând starea în care se găseşte subiectul în timpul relaxării, putem
desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:
limitarea motricităţii şi o lipsă a nevoii de a acţiona;
trăirea senzaţiei de greutate şi de căldură în membre;
orientarea selectivă a atenţiei spre imaginile sau formulele date de
terapeut şi scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori
perturbatori;
trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianţa;
instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de linişte,
destindere şi calm (aşa numita stare "post-nirvanică”).
În psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o convenţie de
învăţare şi însuşire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele şi sarcinile terapeutice
(de comun acord cu pacientul), stabileşte programele de relaxare şi durata lor.
Psihoterapia de relaxare implică din partea subiectului exerciţiu, practicarea
sistematică şi regulată. Pe de altă parte, terapeutul trebuie să fie cât mai persuasiv în
22
administrarea sugestiilor terapeutice. Foarte importantă este verbalizarea de către
terapeut a efectelor şi beneficiilor pe care le va obţine pacientul în urma relaxării
(verbalizare care are, la rândul său, un rol sugestiv şi autosugestiv).
Apărut în limba franceză (1174), termenul de sugestie a rămas pentru mult timp
asociat cu practicile de vrăjitorie şi magie. Cum vechile convingeri au viaţă lungă,
sugestia primeşte uneori şi astăzi o conotaţie peiorativă în accepţiunea sa curentă,
politică sau medicală.
Este o idee înfăptuită, …
Considerarea sugestiei drept “idee trezită în creier şi acceptată de acesta”
aparţine lui Berneheim (1891, 1910). În această perspectivă, sugestia este o idee care
se transformă în act, realizându-se un “fapt psihologic individual”.
Mai târziu, Ferenczi (1968) stabileşte natura relaţiei dintre subiect şi cel care
induce sugestia. Este vorba despre un raport afectiv care reprezintă efectul vechilor
sentimente inconştiente (de origine infantilă şi sexuală) pe care subiectul le “transferă”
asupra personei care îl sugestionează.
… o asociaţie de idei …
Sugesia este considerată drept o asociaţie de idei declanşată de o impresie
exterioară şi caracterizată printr-o îngustare a câmpului de conştiinţă şi o absenţă a
unei influenţe inhibitoare (Wundt, 1904). A sugera înseamnă “a lăsa să se înţeleagă”
sau a declanşa o înlănţuire de idei şi chiar de acţiuni.
… care modifică sistemul nervos.
Pentru Pavlov (1954), sugestia constă în declanşarea de modificări dinamice în
sistemul nervos, prin intermediul evocării conştiente sau inconştiente a unei imagini.
Pentru autorul mai sus menţionat, sugestia este “refexul condiţionat cel mai
caracteristic al omului”.
Sugestia este de asemenea o relaţie,…
23
Schultz (1920) consideră sugestia drept o “relaţie interpersonală” în care trăirile
reciproce sunt influenţate într-o manieră determinantă, prin stabilirea unei identităţi,
prin acel “noi” care se formează.
… care ne influneţează viaţa.
Freud (1930) recunoaşte faptul că este un “fapt fundamental al vieţii psihice al
omului”, prin sugestie înţelegând “influenţa exercitată asupra unui subiect, ca urmare
a fenomenului de transfer”. Mai târziu, Hilgard (1965) avea să susţină faptul că
eficacitatea oricărui terapeut depinde de puterea sa de sugestie conştientă şi
inconştientă.
Preocupările pentru fenomenul de sugestie s-au orientat în două direcţii
distincte:
1. Direcţia psihologiei sociale, în care sugestia este inclusă în categoria
fenomenelor de influenţare a comportamentului uman - modificarea
atitudinilor, opiniilor, conformismul, fenomenele de prestigiu (Le Bon, 1911;
Ross, 1908; Mc Dougal, 1908; Sherif, 1935; Crutchfield, 1955; Asch, 1965)
2. Direcţia psihologiei experimentale, prin elaborarea unor teste de
măsurare a sugestibilităţii (Seashore, 1895; Binet, 1900; Hull, 1933;
Eysenck, 1947)
24
mesajului incitaţiei. Dacă alternativa non-reacţiei lipseşte, nu mai este vorba de
sugestie, ci de un comportament forţat.
După V. A. Gheorghiu (1982), următoarele predispoziţii sau trăsături
favorizează receptivitatea la sugestie:
a) Închipuirea - capacitatea omului de a-şi făuri imagini şi păreri despre
ceva sau cineva şi de a le investi pe acestea cu atributul autenticităţii şi plauzibilităţii,
indiferent dacă ele reflectă sau nu în mod adecvat realitatea. Dispoziţia închipuirii
poate fi antrenată de cele mai diferite dorinţe, credinţe, stări de expectanţă şi susţinute
de cele mai variate mobiluri de apărare: refugierea în iluzoriu, ascunderea în spatele
cuvintelor, supraestimarea aspectelor fenomenale.
b) Transpunerea - capacitatea omului de a se comuta imediat sau treptat,
spontan sau deliberat de la un anumit mod de trăire şi comportare la altul, cu
abilitatea de a reveni, de regulă, la modul experienţial şi comportamental iniţial.
Din acest punct de vedere, S. Marcus (1971) consideră faptul că transpunerea
presupune empatie, capacitate de imitare şi învăţare socială. Transpunerea poate
angaja transformări care merg până la totala detaşare de concretul ambianţei şi
determină importante manifestări fiziologice.
Rolul elementelor sugestive în inducerea şi întreţinerea transpunerii implică
importante comutări “organismice” (trainingul autogen, hipnoza, yoga). Prin urmare,
putem presupune că sugestiile intervin în dimensionarea şi adâncirea oricărei forme
de transpunere.
c) Conformarea - disponibilitatea indivizilor de a-şi pune părerile, atitudinile,
conduitele în concordanţă cu cele ale grupului din care fac parte şi de a şi le elabora
din capul locului, în aşa fel încât ele să nu se deosebească într-un mod esenţial de
modelele precumpănitoare. Tendinţa de conformare îmbracă o varietate de forme (de
la minciunile convenţionale destinate salvării aparenţelor, până la actul adaptării
propriilor păreri, atitudini sau habitudini, la cele ale normelor de grup realizate în mod
inconştient). Îndeosebi expresiile inconştiente ale tendinţei de conformare dezvăluie o
multitudine de legături cu influenţa de tip sugestiv.
d) Subordonarea - dispoziţie care mijloceşte supunerea necritică faţă de
îndemnuri din afara sau din interiorul individului, incitaţii care urmăresc, direct sau
25
indirect, cu sau fără intenţie, dirijarea comportamentului său. Această manifestare
poate fi condiţionată de sistemul de dependenţă în care se găseşte individul (faţă de
anumite persoane sau instituţii, faţă de un complex de convingeri - prejudecăţi) sau
poate rezulta din acţiunea unor situaţii derutante sau a unei influenţe persuasive.
e) Captarea - dispoziţia prin care se asigură orientarea selectivă a
persoanei spre o sursă provocativă, rezultatul fiind acela că persoana se lasă atrasă,
“captată”, absorbită de această sursă. Caracteristica cea mai importantă a captării
constă în aceea că, odată cu orientarea selectivă spre sursa de atracţie, asigură
dirijarea conduitei în conformitate cu iradierea exercitată de acestă sursă.
Orice fiinţă umană posedă aceste trăsături într-o măsură mai mare sau mai
mică. În schimb, doar o anumită structurare a lor, activată de sistemul sugestiv, poate
fi responsabilă de producerea comportamentului în sensul sugestiei.
În vederea atingerii rezultatului terapeutic scontat, sugestiile utilizate în stare de
relaxare sau hipnoză trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În primul rând,
sugestiile trebuie să fie repetate, iar terapeutul să utilizeze propriile experienţe ale
subiectului. De exemplu, în inducerea stării de relaxare, terapeutul îi poate descrie
pacientului o situaţie în care acesta a relatat faptul că s-a simţit foarte relaxat.
Sugestiile sunt în mod implicit sau explicit exprimate de terapeut, în scopul provocării
unei schimbări dezirabile la pacient. De aceea, este foarte important să i se ofere de
către terapeut posibilitatea de a le accepta sau respinge/ rejecta. Această libertate
conferită pacientului este cu atât mai importantă cu cât hipnoza se situează într-un
câmp al puterilor inegale.
Sintetizând, I. Holdevici (1995, p. 70) afirmă că sugestiile utilizate în relaxare
sau hipnoză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (apud Jencks, 1977):
să fie acceptate de subiect
să concorde cu sistemul axiologic al subiectului
să servească obiectivului terapeutic propus
să fie individualizate în funcţie de problematica fiecărui subiect
să urmăreasă, pe cât posibil, ciclurile respiratorii
să nu fie prea lungi
26
să fie pozitive (subconştientul nu primeşte negaţii)
să fie plastice (să impresioneze)
să fie ritmice
să fie realiste şi simple
să fie convingătoare
27
- sugestibilitatea secundară măsurată prin teste senzoriale indirecte de tipul
liniilor progresive (Binet) şi în care subiectul nu este conştient de influenţa sugestivă
exercitată asupra sa;
- sugestibilitatea terţiară care se referă la modificarea atitudinilor şi opiniilor
indivizilor, ca urmare a unei influenţe persuasive bazate pe prestigiu.
Se consideră că sugestibilitatea atinge nivelul său maxim în jurul vârstei de 7-8
ani. Contrar unei idei răspândite, este mai ridicată la persoanele cu un coeficient de
inteligenţă peste medie. Atitudinile şi motivaţiile pozitive facilitează sugesibilitatea, ca
şi frustrările şi pedepsele din trecut. De pildă, se consideră că subiecţii pedepsiţi mai
frecvent în copilărie sunt mai sugestionabili decât ceilalţi. Din perspectivă
psihodinamică, J. Hoareau (1993, p. 86) consideră că transferul joacă un rol important
în provocarea unei stări de hipersugestibilitate.
28
1. decubitus dorsal (culcat pe spate) - subiectul este învăţat să producă
tensiune în fiecare muşchi al corpului, tensiune care este urmată apoi de
relaxare;
2. aşezat (“relaxarea diferenţiată”) - subiectul învaţă care sunt muşchii care
pot rămâne destinşi, în timp ce alţii, din necesitate, trebuie să fie solicitaţi în
relizarea diferitelor sarcini (de exemplu, conducarea maşinii); relaxarea
diferenţiată este foarte utilă în ceea ce priveşte economisirea energiei fizice
şi psihice a individului;
3. studiul tensiunilor în relaţie cu emoţiile - subiectul este învăţat să reducă
şi să prevină tensiunile musculare, eliberându-se de emoţiile generatoare
de stres.
29
laborator, cât şi experimental. Cheia succesului metodei constă în adeziunea deplină
la tratament a pacientului şi în stabilirea unei relaţii autentice de comunicare cu
terapeutul său.
Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că timpul poate
fi scurtat pe măsura însuşirii tehnicii. Intervalul dintre şedinţe este variabil, acestea
având loc de trei-patru ori pe zi în cazul pacienţilor internaţi (Műller-Hegemann, 1966).
Experieţa clinică ne indică faptul că se pot realiza şedinţe bisăptămânale în condiţiile
tratamentului ambulator.
Schultz recomandă ca relaxarea să se realizeze într-o cameră lipsită de
excitanţi senzoriali, cu luminozitate slabă şi confort termic, subiectul putând adopta
una din următoarele trei poziţii:
- decubitus dorsal (culcat pe spate);
- poziţia în fotoliu (capul sprijinit, membrele superioare aşezate confortabil pe
braţele fotoliului, cu coapsele uşor îndepărtate şi gambele în unghi drept);
- poziţia “birjarului” (aşezat pe scaun, coloana uşor aplecată din talie şi braţele
rezemate pe coapse).
În perioada de învăţare a tehnicii este indicată practicarea acesteia sub
îndrumarea unui psiholog sau medic. Subiecţii sunt instruiţi să lucreze şi acasă, de
două ori pe zi, câte 7-10 minute. După însuşirea temeinică a tehnicii, se poate
prelungi durata relaxării individuale până la 15 minute. În absenţa terapeutului, este
recomandabilă utilizarea unor casete audio cu textul înregistrat.
Antrenamentul autogen cuprinde următoarele două cicluri de exerciţii:
Ciclul inferior (“mica psihoterapie”):
1. trăirea senzaţiei de greutate în mâini şi picioare
2. trăirea senzaţiei de căldură în mâini şi picioare
3. controlul bătăilor inimii
4. controlul respiraţiei
5. perceperea senzaţiei de vasodilataţie în zona plexului solar
6. perceperea senzaţiei de vasoconstricţie în zona frunţii
Schultz consideră că aceste exerciţii se însuşesc într-un interval de şase până
la zece săptămâni, subiectul reuşind să obţină, în urma practicării lor, un calm interior
30
şi o stare hipnotică. După aproximativ 1 an de exersare şi stăpânire a tehnicii, se
poate trece la ciclul superior, a cărui însuşire completă durează aproximativ 3-6 ani.
Ciclul superior (“marea psihoterapie”):
1. concentrare pe culoarea preferată
2. concentrare pe culori impuse de terapeut
3. concentrare pe obiecte concrete
4. concentrare pe idei abstracte
5. trăirea “sentimentului propriu” (a stării afective preferate de subiect)
6. interogarea propriului subconştient
31
2.2.3. Hipnoza activă în trepte (Kretschmer)
“Hipnoza fracţionată” iniţiată de K. Brodmann (1898) este dezvoltată tot mai
mult astăzi pe fundalul antrenamentului autogen, fiind apreciată ca o metodă de
psihoterapie cu largi perspective.
Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un accent
deosebit pe resursele pacientului susceptibile de a fi dezvoltate prin exerciţii
personale. În acest sens, această metodă limitează la maximum influenţa heterogenă,
realizându-se o veritabilă autohipnoză.
Hipnoza activă în trepte presupune următoarele etape:
1. Investigarea profundă a personalităţii prin intermediul tehnicilor
proiective;
2. Inducerea relaxării prin intermediul exerciţiilor de greutate şi căldură din
cadrul antrenamentului autogen;
3. Inducerea hipnozei prin tehnica fixării privirii (subiectul priveşte degetele
terapeutului aflate la 20 cm în faţa lui);
4. Aplicarea terapeutică a hipnozei prin rostirea unor “fraze-cheie” menite să
înlăture simptomul;
5. Lichidarea relaţiilor cu terapeutul şi continuarea independentă a practicării
tehnicilor de relaxare.
Metoda are drept obiectiv obţinerea distanţei dintre manifestarea patologică şi
Eu-l pacientului. După conştientizarea tendinţei morbide, Eu-l trebuie să obţină
distanţarea, superioritatea şi indiferenţa.
“Concentrarea indiferenţei” faţă de orice simptom înlătură eventualele riscuri pe
care le are metoda Schultz la pacienţii fobici, anxioşi sau cenestopaţi, cărora le
accentuează excesiv atenţia asupra anumitor regiuni din corp.
32
dificultăţile pe care le va întâmpina de-a lungul desfăşurării acestui “antrenament
psihifiziologic”, cum îl denumeşte autorul.
Într-o primă fază sunt însuşite exerciţiile de greutate şi căldură din cadrul
antrenamentului autogen Schultz. Subiectul este îndemnat tot timpul să-şi descrie
senzaţiile, verbalizarea deţinând un rol important în cadrul acestui sistem de relaxare.
Dacă apar senzaţii dezagreabile, se dă semnalul unei rezistenţe inconştiente a
pacientului cu privire la terapie, rezistenţă care urmează a fi explorată de cei doi
parteneri ai relaţiei. Autorul insistă asupra necesităţii adoptării de către terapeut a unei
atitudini pozitive faţă de pacient.
În fazele ulterioare sunt însuşite exerciţiile de respiraţie şi percepţia bătăilor
inimii. Treptat, pacientul este învăţat să-şi stăpânească tonusul muscular şi să se
controleze pe plan emoţional. Dacă la început aceste exerciţii se realizează în cadrul
terapeutic securizant, dar artificial, spre finalul terapiei, acestea vor fi practicate în
diverse situaţii concrete de viaţă.
33
terapeutul. Reeducarea este în întregime opera pacientului implicat în procesul de
vindecare.
34
sofronică unde regăsim stările corespunzătoare actelor de creaţie, diverse stări
meditative. Nivelul sofroliminal poate fi atins prin intermediul mai multor metode:
trainingul autogen Schultz, hipnoza medicală, ritmuri muzicale diverse (jazz, muzică
indiană), ritmuri de dans monoton (dans codificat), bioenergie, masaje, vibraţii
japoneze.
În vederea sofronizării, terapeutul utilizează un mod verbal particular
caracterizat printr-un ton persuasiv, dar armonios, denumit “terpnos logos”. Termenul
este originar din Grecia antică, prin care Platon desemnează “o stare de calm şi
concentrare supremă a spiritului produsă la bolnavi, prin acţiune verbală terpnos
logos”. Sofrologia redă un loc important verbului în contextul terapeutic contemporan
şi studiază repercursiunile acestuia asupra psihicului uman.
“Relaxarea dinamică” propusă de sofrologie cuprinde tehnici care vizează
exerciţii de relaxare musculară progresivă (H. Boon), relaxare mintală, exerciţii de
respiraţie, tehnici de focalizare a senzaţiei de căldură utilizate în combaterea durerii
(P. Slocker).
2.3. Hipnoza
35
“monoideismului”, medicul englez afirmă faptul că “…atenţia mintală este în aşa
manieră dependentă de o singură idee încât subiectul supus hipnozei se dovedeşte
totalmente insensibil faţă de alţi excitanţi care acţionează asupra lui” (V. A. Gheorghiu,
1977, p. 32).
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, capătă o amploare deosebită explicaţiile
neurologice oferite de J. M. Charcot (1878, 1882), conform cărora hipnoza este o
manifestare neuropatologică. Cele trei stadii de hipnoză descrise de Charcot (stadiul
cataleptic, stadiul letargic şi somnambulismul artificial) erau prezentate drept trei stări
morbide ale unei isterii provocate în mod artificial. Contrar acestor opinii, H. Bernheim
(1866, 1884) consideră că hipnoza este un fenomen natural, rezultat al sugestiei, o
stare psihologică pe care o poate realiza aproape oricine şi în care sugestibilitatea
este crescută. După J. Hoareau (1993, p. 36), “…meritul lui Bernheim constă în
recunoaşterea naturii psihologice a hipnozei … Hipnoza (sublin. ns) va permite ca
psihoterapia să fie recunoscută drept ştiinţă şi să fie practicată în mod deschis şi
oficial de către medici”.
În 1889 a avut loc primul Congres Internaţional de Hipnoză Terapeutică şi
Experimentală, iar marii teoreticieni ai timpului încep să se intereseze de fenomenul
hipnotic.
Asociaţionismul s-a manifestat în domeniul hipnozei prin lucrarea lui Wundt
(1892) “Hipnotism şi sugestie”. Din această perspectivă, hipnoza este un proces
asociativ însoţit de o restrângere a câmpului de conştiinţă. De pildă, sugestia de somn
activează în subiect asociaţii cu senzaţiile specifice somnului: relaxarea membrelor,
închiderea ochilor, abandonarea ideilor etc.
Experimentul a fost utilizat de C. Hull (1933) în lucrarea sa “Hipnoză şi
sugestibilitate” în care susţine faptul că somnul şi transa hipnotică nu au nici o
legătură între ele. O altă idee importantă derivată din cercetările sale experimentale
este aceea că tot ceea ce poate fi obţinut în hipnoză poate fi obţinut şi prin sugestie
nonhipnotică (într-o formă atenuată).
Teoriile moderene asupra hipnozei ne incită la întrebarea dacă nu cumva ar
trebui să gândim hipnoza la plural mai degrabă decât la singular. Actualmente,
36
coexistă mai multe “hipnoze”, fiecare cu dimensiuni terapeutice distincte. Pentru
exemplificare, redăm o scurtă trecere în revistă a câtorva definiţii.
În Franţa, Porot (1952, „Manuel alphabétique de psychiatrie”) limitează hipnoza
la “un somn incomplet de tip special şi provocat în mod artificial”.
Asociaţia Medicală Britanică (1955) oferă o definiţie descriptivă, punând accent
pe modificările induse în starea hipnotică: “O stare pasageră de atenţie modificată la
un subiect, stare care poate fi produsă de o altă persoană şi în care diferitele
fenomene pot apare spontan sau ca răspuns la anumiţi stimuli verbali sau de altă
natură. Aceste fenomene se referă la o modificare a conştiinţei şi a memoriei, la o
susceptibilitate crescută la sugestie şi la apariţia unor răspunsuri şi idei care nu sunt
familiare unui subiect aflat într-o stare obişnuită de veghe. Mai mult, fenomene de
genul anesteziei, paraliziei, rigidităţii musculare pot fi declanşate sau suprimate în
stare hipnotică”.
Asociaţia Americană de Psihiatrie oferă o versiune mult mai pragmatică:
“Hipnoza este o metodă psihiatrică specializată şi constituie un aspect al relaţiilor
medic-pacient. În practica psihiatrică, hipnoza este utilizată în cercetare, diagnostic şi
tratament”.
În Enciclopedia Medicală a fostei U.R.S.S. (1980) se precizează că „hipnoza
este o stare artificială particulară a omului produsă prin sugestie, care se distinge
printr-o selectivitate specifică a reacţiilor şi se manifestă printr-o creştere a
receptivităţii la acţiunea psihologică a hipnotizatorului şi prin diminuarea sensibilităţii la
alte influenţe”.
Considerăm că hipnoza reprezintă o stare particulară de conştiinţă, modificată
prin intermediul unui sistem inductor pus în acţiune de către hipnoterapeut sau de
către subiectul însuşi (autohipnoză). Această stare poate fi înţeleasă ca o disociere în
conştiinţa subiectului, permiţându-i acestuia să intre într-o relaţie de comunicare cu
propriul său psihic. Starea hipnotică favorizează o creştere a sugestibilităţii, ca rezultat
al căreia pot fi induse o serie de modificări la nivelul sensibilităţii, motricităţii, memoriei,
gândirii, afectivităţii. Toate aceste modificări stau la baza utilizării hipnozei în scopuri
terapeutice şi autoformative.
37
La un moment dat, s-a lansat ipoteza conform căreia hipnoza nu ar exista de
fapt. Ceea ce există este fie doar interacţiunea dintre un context dat şi aptitudinea
subiectului de a răspunde la acest context (Laurence şi Perry, 1988), fie doar un
anumit tip de relaţie dintre terapeut şi pacient, relaţie caracterizată printr-o bună
“focalizare a atenţiei” (Haley şi Rossi, 1980).
În mod convenţional, desprindem două orientări teoretice distincte cu privire la
abordarea hipnozei: hipnoza considerată ca stare modificată de conştiinţă (“state-
theory”) şi hipnoza ca stare psihologică construită (“non-state theory”).
Teoreticienii primei orientări (E. R. Hilgard, 1968; M. Erickson, 1980; Chertok,
1981; Spiegel şi Spiegel, 1978) susţin faptul că starea de veghe obişnuită este
transformată într-o stare hipnotică, cu caracteristici distincte, prin utilizarea unor
procedee de inducţie (fixarea privirii, sugestii verbale de somn şi de relaxare). Starea
de transă hipnotică permite manifestarea unor fenomene psihice cu atât mai probabile
cu cât hipnoza este mai profundă, de genul regresiei, amneziei, catalepsiei,
analgeziei.
Ilustrativă în acest sens este teoria neodisociaţionistă a lui E. R. Hilgard (1965)
care constă din trei seturi de afirmaţii: dezvoltate, interactive şi de stare.
Afirmaţiile dezvoltate se bazează pe concepţia potrivit căreia susceptibilitatea
hipnotică la tânărul adult este rezultatul păstrării în timp a abilităţii pentru hipnoză (pe
care, de altfel, o posedă fiecare copil). Conform autorului mai sus citat, toţi copiii
normali s-au născut cu un potenţial în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţii lor pentru
experienţe hipnotice profunde. Un copil care se simte în largul său atunci când se lasă
condus de fantezie, aventură, de dorinţa de a realiza ceva fără a interveni spiritul
autocritic, mai târziu va învăţa să se lase absorbit de experienţe noi (citit, muzică, joc,
înot) şi îşi va menţine trează abilitatea pentru hipnoză.
Afirmaţiile interactive se referă la descifrarea naturii intime a inducţiei hipnotice
şi a transei hipnotice. Hilgard dedică o atenţie specială naturii relaţiei hipnoterapeut -
subiect în cadrul şedinţelor de hipnoză. La începutul terapiei, subiectul aduce cu sine
“bunăvoinţa” pentru trăirea unei experienţe de tip hipnotic. Inducţia hipnotică iniţială
este destul de impersonală şi, în mod teoretic, un subiect poate fi hipnotizat de orice
persoană.
38
Pe parcursul desfăşurării terapiei, inducţiile repetate ale aceluiaşi hipnotizator
vor determina apariţia unor relaţii transferenţiale, atât pozitive, cât şi negative.
Calităţile specifice ale hipnotizatorului (vocea, tonalitatea sa) vor activa tipare specifice
din trecutul pacientului şi se vor extinde până în momentul în care hipnotizatorul îi va
reaminti de persoane semnificative din viaţa sa.
Afirmaţiile de stare au în vedere starea hipnotică propriu-zisă. În inducţie,
Hilgard se foloseşte de metafora “observatorului ascuns” pentru a denumi partea
inconştientă a psihismului, disociată de cea conştientă. Când subiectul intră în
hipnoză, sunt înlăturate o serie de controale şi monitorizări normale, astfel încât
mişcările motorii sunt trăite ca involuntare, memoria şi percepţia sunt distorsionate.
Autorii celei de a doua orientări (Barber, 1969; Sarbin şi Coe, 1972; Spanos,
1991) consideră că situaţia hipnotică este mai bine explicată ca interacţiune socială.
Atât hipnotizatorul, cât şi subiectul îşi asumă anumite roluri. Este suficient ca o situaţie
să fie definită de tip hipnotic pentru ca reacţia subiectului la testele de susceptibilitate
hipnotică să fie mai intensă. Referitor la variabilele subiecţilor, există o strânsă
legătură între atitudinea acestora faţă de hipnoză şi convingerile pe care le au despre
susceptibilitatea lor hipnotică. Aprecierea dacă o persoană consideră că a fost
hipnotizată depinde nu numai de ceea ce crede acea persoană că este specific pentru
hipnoză, dar şi de ceea ce ea consideră că ar corespunde dorinţei hipnotizatorului.
După I. Dafinoiu (1996, p. 167), în lumina acestei concepţii, “hipnoza există, dar
ca etichetă pentru un context, mai degrabă decât ca stare alterată a conştiinţei”. De
fapt, autorii teoriei non-stării hipnotice înlocuiesc o metaforă (cea de “stare” sau de
“transă”) cu o alta, cea de “rol”, fără ca prin aceasta să se dea un răspuns la problema
referitoare la diferenţele interindividuale. De asemenea, nu oferă o explicaţie suficient
de plauzibilă pentru situaţiile în care transpunerea în rol se realizează printr-un
mecanism de autohipnoză sau se produce în mod spontan.
În ultimul timp, hipnoza a fost definită ca o comutare la nivel emisferic
(activarea emisferei drepte şi dezactivarea celei stângi). Starea hipnotică se
caracterizează prin modificări ale percepţiei spaţiului şi timpului, modificări ale
proceselor cognitive (capacitate de testare a realităţii mai redusă, sugestibilitate şi
39
creativitate crescută, o mai mare toleranţă la ambiguitate), procesare simultană şi
paralelă a informaţiei, în locul procesării lineare.
L. E. Unestahl (1987) consideră că este prematur să definim hipnoza ca o
comutare la nivel emisferic. Autorul propune utilizarea a două modalităţi distincte de
funcţionare a conştiinţei: modul dominant (D) - responsabil de realizarea proceselor
logice şi modul alternativ (A) - responsabil de producerea insight-ului, inclusiv a
fenomenelor de tip hipnotic. Din această perspectivă, fenomenele hipnotice sunt
plasate alături de cele de intuiţie, creaţie, meditaţie.
40
ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza noastră personală. Inducţia
ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii iniţiate prin intermediul metaforelor,
simbolurilor, anecdotelor.
41
• transă profundă (de tip 21 • capacitate de a deschide ochii fără a modifica
somnambulic) transa
23 • sugestii post-hipnotice bizare aceeptate de
subiect
25 • somnambulism complet
26
• halucinaţii vizuale pozitive post-hipnotice
27
• halucinaţii auditive pozitive post-hipnotice
28
• amnezie post-hipnotică sistematică
29
• halucinaţii auditive negative
30
• hiperestezii
probe aplicate la scala probe aplicate la criteriul de notare (după scala Harvard)
Standford (forma A) scala Harvard
1. oscilaţia corpului căderea capului • capul subiectului se apleacă în urma
sugestiilor cu cel puţin 5 cm;
2. închiderea ochilor • idem (închiderea • pleoapele subiectului se închid (ca urmare a
ochilor) inducţiei) înainte ca experimentatorul să ceară
acest lucru;
3. coborârea mâinilor idem • coborârea cu cel puţin 15 cm a mâinilor
înainte ca experimentatorul să ceară acest
lucru;
4. imobilizarea braţului idem • braţul nu se poate ridica mai mult de 2,45 cm
când experimentatorul îi spune că nu poate
ridica braţul;
5. încleştarea degetelor idem • subiectul nu reuşeşte să-şi desfacă degetele
atunci când experimentatorul îi cere acest
lucru;
6. rigiditatea braţului idem • braţul subiectului se lasă în jos cu mai mult
de 5 cm înainte de a i se cere să încerce să-şi
îndoaie braţul;
42
7. apropierea braţelor idem • mâinile sunt la nu mai mult de 15 cm
depărtare una faţă de alta atunci când
experimentatorul îi cere să revină la poziţia
iniţială a mâinilor;
8. inhibiţia verbală • inhibiţia • subiectul nu poate mişca capul înainte de a i
comunicării se spune de către experimentator să oprescă
(subiectului i se încercarea;
sugerează faptul că
nu poate să mişte
capul în semn de
“Nu!”
9. halucinaţia pozitivă (i idem • subiectul execută mişcări ca şi cum ar dori să
se sugerează că aude alunge musca respectivă;
bâzâitul unei muşte)
10. catalepsia idem • ochii subiectului rămân închişi chiar dacă i se
pleoapelor sugerează de către experimentator să încerce
să-şi deschidă ochii;
11. sugestie post- • sugestie post- • subiectul execută în cele din urmă o mişcare
hipnotică (schimbare de hipnotică (i se parţială ca şi cum ar dori să-şi atingă glezna;
scaune) sugerează că îşi
atinge glezna)
12. amnezia post- idem • subiectul reproduce în 3 minute cel puţin 3
hipnotică probe (sau mai puţin) înainte de a comanda
încetarea amneziei:
2.3.3. Hipnotizabilitatea
Hipnotizabilitatea reprezintă aptitudinea unui subiect de a atinge un anumit
nivel sau o anumită profunzime a stării hipnotice. Hipnotizabilitatea constituie un dat al
personalităţii relativ stabil care depinde de subiectul hipnotizat, nu de experimentator.
În literatura de specialitate se specifică faptul că aproximativ 80% din persoane sunt
hipnotizabile, dintre care 3-10% pot atinge o transă profundă (J. Hoareau, 1993, p.
86).
43
Determinarea factorilor care influenţează hipnotizabilitatea reprezintă una dintre
cele mai importante probleme ale fenomenologiei hipnotice.
Vârsta
Vârsta minimă pentru a fi hipnotizat se situează între 5-6 ani. La 7 ani, copiii
sunt în general foarte buni subiecţi, hipnotizabilitatea lor crescând progresiv, pentru a
atinge un maximum la pubertate. Perioada 14-21 de ani este considerată cea mai
indicată pentru o inducţie rapidă, putându-se atinge o mare profunzime a stării
hipnotice. Cercetătorii susţin că hipnotizabilitatea descreşte treptat cu vârsta adultă.
Sexul
Nu se constată nici o diferenţă notabilă în ceea ce priveşte sexul subiectului
(sau al hipnoterapeutului) referitoare la hipnotizabilitate.
Coeficientul de inteligenţă
Datele experimentale au evidenţiat existenţa unei corelaţii pozitive slabe între
hipnotizabilitate şi inteligenţă, ceea ce pledează în favoarea ideii că subiecţii mai
inteligenţi pot să reacţioneze mai bine la sugestii hipnotice (Weitzenhoffer, 1963).
Totuşi, doi subiecţi care posedă acelaşi coeficient de inteligenţă, pot avea aptitudini
diferite în ceea ce priveşte capacitatea lor de a atinge o stare hipnotică. Subiecţii cu
deficit mintal sunt greu hipnotizabili, fără a putea preciza însă, pragul minimal care să
permită intrarea în transă. Condiţia este ca subiectul să poată înţelege instrucţiunile
hipnotizatorului şi să se poată concentra asupra lor.
Profesia, naţionalitatea, rasa
Unele studiile arată faptul că persoanele care ar desfăşura o activitate
monotonă se dovedesc a fi mai hipnotizabile decât altele. Artiştii (cărora li se atribuie o
mare capacitate imaginativă) şi oamenii de ştiinţă (cu o gândire analitică dominantă)
înregistrează scoruri scăzute de hipnotizabilitate. Considerăm că aceste diferenţe se
datorează mai degrabă existenţei unor factori specifici de personalitate decât unei
profesii anume.
În ceea ce priveşte naţionalitatea, se afirmă că popoarele latine ar fi mai
hipnotizabile decât cele anglo-saxone. De asemenea, asiaticii şi indienii ar fi subiecţi
mai buni pentru hipnoză decât europenii.
Hipnotizabilitatea şi personalitatea
44
Nici un studiu nu a permis definirea unui “profil de personalitate” care să
permită o anumită predicţie cu privire la capacitatea unui subiect de a fi hipnotizat. Ar
putea fi vorba despre un talent, cum este cel pentru muzică sau desen (E. R. Hilgard,
1968).
În general, se consideră că persoanele hipnotizabile sunt mai sociabile, mai
atrase spre grup, capabile de înfruntare şi căutătoare de experienţe noi, inedite. Deşi
nu există nici o corelaţie între imaginaţie şi hipnotizabilitate, absenţa imaginaţiei este
un predictor al unei hipnotizabilităţi reduse.
Personalitatea hipnoterapeutului
În privinţa motivaţiilor care îl determină pe un terapeut să practice hipnoza,
acestea pot fi extrem de variate. Autorii semnalează o dorinţă inconştientă de putere
“magică” asupra pacientului şi o nevoie de a juca un rol parental atotputernic. J.
Hoareau (1993, p. 90) remarcă o tendinţă spre histrionism a terapeutului, precum şi o
nevoie paradoxală de intimitate şi distanţare faţă de pacient. Această ultimă
caracteristică se găseşte în strânsă legătură cu abilitatea empatică pe care o
dovedeşte hipnoterapeutul atât în inducţia hipnotică, cât şi în administrarea sugestiilor
terapeutice propriu-zise.
Considerăm că însuşirea tehnicii hipnotice impune o pregătire psihopatologică
şi un stagiu de învăţare a acestei tehnici pe lângă un hipnoterapeut experimentat. În
caz contrar, un terapeut începător fie nu obţine rezultate, fie poate provoca unele
efecte negative asupra pacinţilor (tulburări nevrotice sau chiar actualizarea unui
potenţial psihotic latent).
O bună cunoaştere a teoriei şi practicii hipnozei, precum şi încrederea în
validitatea terapiei aplicate pot reprezenta condiţii esenţiale menite să asigure
eficienţa unui terapeut care practică tehnica hipnotică.
În hipnoterapie se pleacă de la principiul conform căruia individul deţine o serie
de disponibilităţi latente autocurative, iar terapeutul trebuie să fie suficient de abil
pentru a valoriza şi a actualiza aceste potenţialităţi. În acest sens, terapia poate să
îmbrace forma unei psihoterapii centrate în exclusivitate pe simptom, ceea ce
corespunde, de fapt, vocaţiei primare a hipnozei. De asemenea, poate fi utilizată ca o
45
psihoterapie de mai mare profunzime, în varianta hipnoanalizei sau a “hipnoterapiei
analitice”.
Principiul terapeutic al hipnozei ca terapie centrată pe simptom constă în
combinarea sugestiilor de întărire a Eu-lui cu cele terapeutice propriu-zise, de
înlăturare a simptomului (modelul lui Hartland, 1971). Înlăturarea simptomului nu
rezolvă conflictele de profunzime ale pacientului, dar dispariţia lui devine necesară
atunci când este vorba despre un simptom invalidant (atacuri de panică, insomnii). În
schimb, abordarea hipnoanalitică consideră că simptomele prezente sunt expresia
unor conflicte refulate, aceste simptome (psihice sau somatice) structurându-se pe
baza condiţionărilor negative din trecutul pacientului.
46
dehipnotizarea (convorbirea post-hipnotică)
Convorbirea preliminară
În cadrul acesteia, terapeutul realizează o anamneză aprofundată, conform
modelului propus de Hartland (1971):
istoricul bolii
istoria familială
copilăria
istoria ocupaţională
probleme psihosexuale
antecedente heredocolaterale
starea psihică actuală
informaţii cu privire la cunoştinţele pacientului despre hipnoză (se vor
pune în evidenţă prejudecăţile legate de “mitul” hipnozei)
47
Subiectului i se cere să stea în picioare, la un pas faţă de un perete şi să-şi
relaxeze toţi muşchii. Instructajul care i se dă este următorul:
“Închide ochii uşor şi relaxează-te cât mai bine. Poţi fixa punctul de la rădăcina nasului
pentru a obţine o relaxare bună. Eu voi pune mâinile pe umerii tăi şi vei simţi cum mâinile
mele te trag tot mai mult pe spate. Nu-ţi fie teamă! Lasă-te condus de acest gând. Nimic rău
nu se poate întâmpla. Eu voi sta în spatele tău şi te voi prinde…”.
Sunt sugestibili acei subiecţi care au tendinţa de a-şi înclina corpul în direcţia
sugerată.
48
Sugestiile indirecte sunt sugestii deschise care au în vedere activarea
resurselor interne inconştiente în scopul autoînsănătoşirii. Reluând exemplul,
terapeutul îi poate sugera pacientei o situaţie “magică” de genul: “Îţi imaginezi cum
treci prin uşi din ce în ce mai strâmte care îţi provoacă subţierea corpului”.
Dacă se impune o sondare mai adâncă a conflictelor interne ale pacientului,
terapeutul poate utiliza, de pildă, o tehnică care are la bază semnalizarea
ideodinamică cu ajutorul degetului (Erickson şi Rossi, 1979). În această procedură
hipnoanalitică se stablilesc mai întâi semnalele ideodinamice (ridicarea degetului
arătător al mâinii drepte pentru “Da” şi a degetului arătător al mâinii stângi pentru
“Nu”). În timpul hipnozei, aceste mişcări inconştiente şi involuntare vor constitui
modalităţi de răspuns la întrebările terapeutului: “Inconştientul tău poate să răspundă
la întebările mele ridicând degetul arătător al mâinii drepte sau stângi”. Pacientul va fi
întrebat în legătură cu originea conflictului său, semnalele involuntare ajutându-l să-şi
furnizeze răspunsul. Retrăirea şi reevaluarea experienţelor conflictuale îi permit
acestuia să aibă imagini ale unui viitor în care problema sa nu mai există.
Reluând exemplul, o persoană supraponderală poate descoperi prin
intermediul acestei tehnici că hrana devine un răspuns pozitiv la orice stare afectivă
negativă pe care o trăieşte. De-a lungul terapiei, pacienta va învăţa să se proiecteze
în situaţii în care renunţă să mai mănânce în exces, prin dezvoltarea unui reflex de
linişte şi calm.
Dehipnotizarea
Dehipnotizarea se realizează într-un mod gradat, printr-o numărătoare inversă.
Hartland (1971) propune următoarea procedură:
“Imediat voi începe să număr de la 5 la 1. Când voi ajunge cu numărătoarea la 1, vei fi
complet treaz. Te vei simţi bine, înviorat, odihnit, ca după un somn bun.
5 - Vei reveni curând din relaxare, 4 - Revii încet la normal, 3 - Revii tot mai mult, 2 -
Când voi ajunge cu numărătoarea la 1 îţi vei reveni complet, 1 - Acum eşti pe deplin treaz, ai
mintea limpede, clară …”.
49
menite să redea ceea ce au simţit şi trăit. Este esenţial ca aceştia să fie antrenaţi să
vorbească despre impresiile lor subiective, despre senzaţiile agreabile sau
dezagreabile apărute în hipnoză, în scopul unei mai bune adaptări la şedinţele
ulterioare. Din acest moment, se poate profila o psihoterapie verbală pe care unii
pacienţi o pot respinge la începutul terapiei.
În literatura de specialitate se citează cazuri foarte rare în care unii pacienţi pot
prezenta ameţeli, cefalee, stări de vomă la revenirea din hipnoză. Aceste fenomene
sunt interpretate drept rezistenţe la hipnoterapie. După I. Holdevici şi I. P. Vasilescu
(1998, p. 66), rezistenţele la revenirea din hipnoză pot avea mai multe cauze:
existenţa unor sentimente de ostilitate faţă de terapeut;
sugestii post-hipnotice pe care subiectul nu doreşte să le îndeplinească;
tulburări în sfera personalităţii (nevoia de a fi dominat, de a evita un
conflict, nevoia de a fugi de realitate);
transformarea hipnozei în somnambulism de tip isteric.
În încheierea acestei discuţii, subliniem faptul că hipnoza în sine nu este
psihoterapie dacă nu este integrată într-un sistem psihoterapeutic ori dacă nu este
asociată cu sugestii terapeutice specifice. Practicarea ocazională a hipnozei poate fi
un exerciţiu util pentru fiecare psihoterapeut, permiţându-i acestuia să-şi varieze
atitudinile, să nu se “anchilozeze” într-un ortodoxism al unui anumit tip de abordare
psihoterapeutică. Tehnica hipnotică este atât de adaptabilă şi flexibilă încât facilitează
adesea intervenţiile altor tehnici, potenţându-le, în acest mod, capacităţile curative
(tehnici comportamentale, psihanalitice, cognitiv-comportamentale, experienţiale). De
asemenea, tehnica hipnotică permite accelerarea stabilirii şi intensificării relaţiei
terapeutice. Hipnoza se foloseşte cu succes atât în faza de investigare a conflictelor,
cât şi în stadiul terminal, atunci când sunt administrate sugestii cu caracter general de
întărire a Eu-lui pacientului.
50
PRELEGEREA III
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
51
O dezamăgire crescândă referitoare la bazele teoretice şi empirice ale
abordării terapeutice strict comportamentale şi sesizarea limitelor acesteia;
Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (Bandura, 1974; Kanfer şi Phillips,
1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au evidenţiat rolul mediator al proceselor
cognitive, atitudinilor şi valorilor, acordându-le un loc central în înţelegerea
şi tratarea problemelor comportamentale;
Terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat în mijlocul unei “revoluţii
cognitive”, conform expresiei lui Dember (1974) sau, mai bine zis, este o
parte integrantă a unei “evoluţii cognitive”. Activitatea unor psihologi
cognitivişti a oferit cadrul teoretic al dezvoltărilor ulterioare ale psihoterapiei
cognitiv-comportamentale. Actualmente, procedeele cognitive sunt îmbinate
cu cele de tip comportamental, astfel încât devine dificil să separăm net
psihoterapia comportamentală de cea cognitivă.
În această perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de gândurile,
sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora asupra pacientului
(Bandura, 1978). Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza primară a
unui comportament dezadaptativ. Acest punct de vedere ar fi mult prea simplist,
cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi interactiv (Epstein,
1990; Greenberg şi Safran, 1987; Guidano, 1988; Mahoney, 1988; Meichenbaum,
1990; Muran, 1991).
Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile sentimente,
aşa după cum sentimentele sunt influenţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi
emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede (Ellis, 1955). Cogniţia, în toată
complexitatea ei, nu este decât o verigă a unui întreg lanţ cauzal. De pildă, atunci
când încercăm să prevedem recăderea unui pacient cu depresie unipolară, suma
criticilor soţiei aduse acestui pacient poate fi un predictor mai bun decât orice alt factor
specific cognitiv.
52
Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, S. D. Hollon şi M. R.
Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în termeni de evenimente cognitive,
procese cognitive şi structuri cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale individului, dialogul
interior şi imaginile vehiculate. Comportamentul individului este în cea mai mare parte
a timpului automatizat sau prescris. Există însă numeroase situaţii când automatismul
comportamentelor individuale este întrerupt, fiind astfel necesar ca individul să ia o
decizie în condiţii de incertitudine. În aceste momente predomină aşa-numita „vorbire
mintală internă”. Cognitiv-comporamentaliştii consideră că natura şi conţinutul acestor
gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se comportă, astfel încât
evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă de cunoaştere a cogniţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia cognitivă
şi cea a dezvoltării în următorii termeni: tendinţe de confirmare, euristici mintale şi
metacogniţii (Meichenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii promovează o anumită
imagine despre sine şi despre lume şi rareori caută să le infirme acest model.
Euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe mintale („mental
habits”) la care apelează indivizii atunci când trebuie să emită judecăţi în condiţii de
incertitudine. Conform psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea emoţională a
unui pacient (depresia, anxietatea) influenţează şi colorează afectiv alegerea unor
exemple euristice din experienţa trecută. Cu alte cuvinte, propriile noastre emoţii ne
influenţează selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi realizarea atribuirilor.
Metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii executive în care se
angajează o persoană, cât şi la modul în care aceste procese reflectă persoana
respectivă. Terapeutul CB ajută pacientul să-şi dezvolte capacitatea de „a nota”, „a
prinde”, „a monitoriza” şi „a evalua” propriile sale gânduri, sentimente şi
comportamente. De fapt, aceste verbe tranzitive metacognitive constituie trăsătura
centrală a discursului social al psihoterapiei cognitiv-comportamentale.
Psihoterapeutul încurajează în permanenţă pacientul să se implice în asemenea
activităţi autoreglatorii metacognitive. În plus, terapeutul trebuie să se asigure că
53
pacientul aprobă aceste activităţi şi că face diverse autoatribuiri în privinţa
modificărilor comportamentale implementate de-a lungul desfăşurării psihoterapiei.
În final, CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a schemelor personale,
concepte împrumutate din paradigma procesării informaţiilor. Aceste structuri
cognitive sprijină şi influenţează construirea experienţei noastre curente şi conduce la
organizarea unor noi seturi de informaţii (Neimeyer şi Feixas, 1990). Cu alte cuvinte,
schemele personale sunt entităţi specific organizate care cuprind cunoştinţele unui
individ despre sine şi despre lume. Ele acţionează ca nişte reguli tacite de organizare
şi ghidare a setului propriu de informaţii, influenţând modul în care indivizii estimează
evenimentele.
Acordându-se cea mai mare importanţă schemelor personale, sarcina
principală a terapeutului CB este aceea de a ajuta pacientul să înţeleagă modul în
care acesta îşi concepe şi îşi construieşte propria realitate. De asemenea, terapeutul
ajută pacientul să aprecieze cât de eronat îşi creează uneori datele care îi confirmă
propria sa concepţie despre sine şi despre lume. De pildă, un pacient cu depresie
cronică se îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile care îi confirmă
convingerea că este respins, asociată cu teama de a nu fi abandonat. Atunci când un
depresiv spune: “Nimeni nu mă place!”, această aserţiune conţine mai degrabă o
descriere veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu realizează este că el însuşi
contribuie la acest pattern interacţional. Într-o manieră colaborativă, terapeutul va
ajuta pacientul să descopere şi să-şi modifice pattern-ul de relaţionare cu caracter
autodefensiv.
După Meichenbaum (1992), un corolar important al acestei poziţii
constructiviste este acela că terapia cognitiv-comportamentală susţine că nu ar exista
doar o singură „realitate”. În plus, sarcina terapeutului nu se rezumă doar la a educa şi
corecta concepţiile eronate ale pacienţilor (erori în gândire, gânduri iraţionale).
Conform tradiţiei filmelor lui Kurosawa, în acest model terapeutic se statuează
existenţa unor “realităţi multiple”. Sarcinile de colaborare între terapeut şi pacient
constau în a-l ajuta pe acesta din urmă să aprecieze cum îşi creează el asemenea
„realităţi” şi ce “preţ” trebuie să plătească pentru asemenea construcţii, care este
“impozitul” pe care pacientul trebuie să-l achite în vederea menţinerii concepţiei sale
54
eronate despre sine şi despre lume. Răspunsul nu este de domeniul abstractului, ci
este căutat într-o activitate de examinare experienţială şi emoţională, atât în timpul
şedinţelor de terapie, cât şi in vivo. În acest sens, se realizează adevărate experienţe
emoţionale corective.
Într-o manieră de tipul rezolvării de probleme, psihoterapia cognitiv-
comportamentală explorează ce anume ar putea întreprinde pacienţii în vederea
modificării propriilor lor convingeri iraţionale şi comportamente dezadaptative. Mai
mult, terapeutul şi pacientul explorează posibilitatea apariţiei unor posibile obstacole
în însuşirea modificărilor comportamentale dezirabile.
Versiunea actuală a CBT interpretează rezultatele de pe o altă poziţie decât
cea raţionalistă şi obiectivă. După Neimeyer (1985) şi Mahoney (1988), abordarea
terapeutică raţionalistă vizează monitorizarea şi corectarea convingerilor iraţionale ale
pacienţilor prin dispute logice, instruire, strângere de date empirice menite să le
infirme aceste convingeri. În contrast, psihoterapia cognitiv-comportamentală are o
orientare fenomenologică. Viziunea pacientului asupra lumii este explorată de către
terapeut prin intermediul unor proceduri nondirective. Intenţia terapeutului este de a
vedea lumea cu ochii pacientului, mai curând decât de a contesta, confrunta sau
interpreta gândurile acestuia. Terapeutul CB dă dovadă de abilitate empatică pe tot
parcursul derulării terapiei. Pentru a întari importanţa relaţiei terapeutice, Revenstorf şi
colab. (1983) arată într-un studiu că acele cupluri care au beneficiat de terapie
cognitiv-comportamentală maritală şi care au obţinut succes pe o perioadă lungă de
timp, şi-au evaluat psihoterapeutul ca fiind mai empatic şi mai activ. I. G. Fodor (1987)
integrează tehnicile gestalt în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale,
acordând o atenţie deosebită conduitei empatice a psihoterapeutului. Într-o sinteză
mai recentă realizată de A. C. Bohart şi L. S. Greenberg (1997) - „Empathy
Reconsidered: New Directions in Psychotherapy”, empatia reprezintă un factor
terapeutic esenţial în contextul psihoterapiei cognitiv-comportamentale actuale.
55
precum şi a comportamentelor aferente. Prin intermediul raţionalizării, terapeutul îi
demonstrează pacientului relaţia dintre gândire, sentiment şi comportament, plecând
de la modelul cognitiv al tulburărilor emoţionale (A. T. Beck, 1967). Acest model a fost
conceput pentru tratarea depresiei în principal, dar şi a anxietăţii generale, sociale, a
tulburărilor psihosomatice sau a durerilor cronice.
Experienţe timpurii
Activarea convingerilor
Simptome depresive
56
genul: “Sunt nefericit!”, “Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”, “Nimic nu pot să fac
cum trebuie!”, “Sunt condamnat la suferinţă!
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul drept un profesor,
trainer, ghid, antrenor. Acesta din urmă îşi asumă un rol activ în procesul de
descoperire prin intermediul:
automonitorizărilor;
urmăririi gândurilor negative automate prin intermediul sarcinilor pentru
acasă;
raportării succeselor şi eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.
Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de tipul:
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
57
legaturi afective), el trebuie să-i ofere pacientului strategii de a face faţă unor astfel de
situaţii.
În opinia terapeuţilor CB, o cauză majoră a recăderilor ar fi adunarea unor
argumente insuficiente împotriva gândurilor negative. Pentru a antrena această
capacitate de a descoperi contraargumente la gândurile negative, în cursul unor
şedinte de „role-playing”, pacientul furnizează argumente împotriva gândurilor sale
negative, iar terapeutul îl provoacă prin contraargumente. Acest procedeu devine
eficient în lupta pacientului cu ideile sale negative. Când punctele slabe ale
argumentării sunt identificate, el învaţă să găsească argumente mai convingătoare.
Terapeuţii CB ajută pacienţii să reconstituie cognitiv eşecurile şi dezamăgirile
lor, apreciindu-le mai degrabă ca pe nişte situaţii din care se poate învăţa ceva, decât
să fie privite într-o manieră catastrofizantă. Asemenea oamenilor de ştiinţă, pacientul
învaţă din greşeli, fără eşecuri el neputând progresa. Cu alte cuvinte, terapeutul
„livrează” speranţă, combătând demoralizarea, disperarea, neajutorarea sau
culpabilizarea pe care le regăsim atât de des în dialogurile interioare ale pacienţilor.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, alianţa terapeutică deţine
următoarele caracteristici menite să asigure bunul mers al terapiei: spirit de
colaborare, căldură, empatie, rezonanţă emoţională, acceptare, speranţă, încredere
(R. Ladouceur, O. Fontaine şi J. Cottraux, 1993).
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare şi de
descoperire. Terapeutul cognitiv-comportamentalist are maximă valoare atunci când
pacientul său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi sugestii de însănătoşire pe
care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. Pentru ca pacientul să poată să-şi
strângă datele necesare, terapeutul formulează întrebări socratice despre cum ar
putea să se comporte într-o manieră mai eficientă. Dacă i se răspunde prin: “Nu ştiu!”,
terapeutul va replica: “Nici eu! Cum am putea afla?”. Acest “noi” colaborativ, de
echipă, este binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume responsabilitatea
propriei însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu este didactic, ci
acţionează mai degrabă ca un detectiv, în spiritul lui Peter Falk din rolul lui Colombo.
Cu alte cuvinte, terapeutul îl “înrolează” pe pacient în terapie, îl “trage pe sfoară” şi îi
58
deschide calea modificării comportamentale dezirabile, în scopul unei adaptări mai
eficiente la realitate. În acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente
personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi presupunerile sale tacite.
Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional. Conform autorilor
cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută
să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum pentru Freud visele sunt
„calea regală de acces la inconştient”, emoţiile reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-
comportamentală „calea regală de acces la schemele personale ale pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este reprezentată de
conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul vine adeseori cu o anumită experienţă
emoţională, construită în trecut pe baza interacţiunilor cu persoanele semnificative din
viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai degrabă decât una directivă, terapeutul CB
analizează împreună cu pacientul experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest
mod, sunt luaţi în considerare factorii istorici care au contribuit la prezentul emoţional
al interacţiunii psihoterapeut-pacient. CBT nu adoptă o perspectivă anistorică,
dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă modul în care a ajuns la comportamentele
sale actuale. El trebuie să înţeleagă că propriile convingeri iraţionale au sens din
perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul respectiv, sunt transferate
negativ şi sunt extrem de generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de relaţie sunt
considerate centrale atât în procesul terapeutic propriu-zis (care este, înainte de toate,
o interacţiune diadică), cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile curente ale
pacienţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În plus, multe dintre dialogurile
interne (sau credinţele iraţionale) ale pacienţilor sunt compuse din mesaje venite din
partea altor persoane sau din aprecieri ale consecinţelor comportamentelor altora
asupra lor. Astfel, sunt luate în discuţie pattern-urile comportamentale recurente ale
pacienţilor şi modul în care aceste pattern-uri sunt reflectate, în mod constant, în
relaţiile lor interpersonale. Pentru ca pacienţii să devină conştienti de modul în care
aceste comportamente se reflectă în relaţia actuală cu terapeutul lor, cognitiv-
comportamentaliştii recurg adeseori la diverse tehnici împrumutate din terapia
gestalistă.
59
Există, din păcate, puţine aprecieri cu privire la strategiile de negociere utilizate
de terapeuţi în cazul unor pacienţi nevrotici care le subminează în mod constant
eforturile. De pildă, ne întrebăm ce putem face în calitate de terapeut cu o pacientă
supraponderală care mănâncă trei batoane de ciocolată în taxi, după ce a cheltuit o
sumă considerabilă de bani pe şedinţa de terapie (şi în care tocmai a discutat cu
terapeutul ei despre punerea în practică a unui plan de reducere a caloriilor)? Ce
anume o motivează pe această pacientă să cheltuiască timp şi bani pe o şedinţă de
terapie, pentru ca apoi să mănânce imediat dulciuri în exces? Sau, oare cât de des nu
îi spunem unui pacient că lucrurile încep să se îmbunătăţească în cazul său, în loc să
explorăm mai în profunzime plângerile acestuia conform cărora nimic nu s-a schimbat
în bine în situaţia cu care se confruntă?
În vederea găsirii unui răspuns la aceste întrebări, I. G. Fodor (1987) apreciază
că terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ar trebui să utilizeze în mai mare măsură
abordarea Gestalt, în scopul sporirii conştientizării proceselor de interacţiune terapeut-
pacient. În acest mod, terapeuţii îi vor învăţa pe pacienţi să devină mai eficienţi în
interacţiunile lor interpersonale. Dacă terapia cognitiv-comportamentală nu prezintă un
model propriu-zis de analiză a interacţiunii terapeut-pacient, Gestalt-terapia studiază
temeinic aceste trăsături diadice şi oferă un model teoretic şi terapeutic care devine
relevant pentru terapia comportamentală.
Prezentată anterior în cadrul acestei lucrări, Gestalt-terapia este o terapie
bazată pe învăţare care se concentrează pe experienţa prezentă şi pe sporirea
conştientizării (Van De Riet, Korb şi Gorrell, 1980; Perls, Hefferline şi Goodman,
1951). Ceea ce Gestalt-terapia şi terapia comportamentală au în comun este
conceperea terapeutului drept educator. În moduri diferite, ambele orientări
terapeutice apreciază că rolul terapeutului este de a-l ajuta pe client să înveţe despre
el însuşi. Terapeuţii comportamentalişti prezintă tehnicile drept exerciţii de învăţare
menite să sprijine schimbarea. Gestalt-terapeuţii iniţiază experimente menite să
sporească experienţa emoţională a clienţilor. Terapeuţii gestalt nu sunt în mod
prioritar interesaţi de schimbare de dragul schimbării. Mai degrabă, ei consideră că
prin sporirea conştientizării, responsivităţii şi autosuportului, clientul se va schimba
(Beisser, 1970; Harper, Bauer şi Kannarkat, 1976; Perls şi colab. 1951).
60
Simkin şi Yontef (1984, p. 279) notează în acest sens următoarele: “Gestalt
terapia se concentrează pe proces (ce se întâmplă) mai degrabă decât pe conţinut
(ce se discută)… Procesul se concentrează pe interacţiunea dintre terapeut şi client.
Accentul se pune pe ceea ce este şi mai puţin pe ceea ce a fost, poate fi sau ar putea
fi”.
În cazul descris mai devreme, în care pacienta ingerează rapid trei batoane de
ciocolată în taxi (după încheierea şedinţei de terapie), terapeutul comportamentalist
poate încerca să o ajute să-şi îmbunătăţească tehnicile de autocontrol. Terapeutul
Gestalt, pe de altă parte, poate explora motivaţia pacientei care a determinat-o să
stea şi să lucreze timp de o oră cu terapeutul său la stabilirea unui plan de reducere a
caloriilor. O asemenea muncă ar putea releva faptul că, în copilărie, pacienta
supraponderală era peste măsură certată de mama sa atunci când luau masa în
familie. Ea se conforma dietei atunci când era privită de ceilalţi membrii ai familiei, dar
fura bani din portofelul mamei şi îşi cumpăra ciocolată, pe care o mânca pe ascuns
atunci când nu era privită de nimeni.
Actuala interacţiune terapeut-pacient cu privire la dietă ar putea să pornească
tocmai de la această structură rebelă a pacientei. Nu este nevoie de ani de
psihanaliză pentru a obţine conştientizarea! O terapie cognitiv-comportamentală
combinată cu abordarea Gestalt ar putea să pună în evidenţă modul în care pattern-
urile alimentare anterioare ale pacientei îi favorizează noncomplianţa la terapie. Un
asemenea demers îi va permite să devină conştientă de faptul că situaţia terapeutică
actuală este similară cu cea trăită în copilărie. După explorarea acestor pattern-uri,
sarcina terapeutică va fi aceea de a o învăţa pe pacientă să separe în mod net situaţia
actuală (de persoană adultă care a luat decizia de a urma o dietă, beneficiind de
sprijinul terapeutului în calitate de consultant), de situaţia din copilărie (când mama
pacientei era responsabilă de stabilirea dietei, iar ea simboliza copilui rebel).
61
între tehnicile cognitiv-comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt. Programul
terapeutic aparţine lui I. G. Fodor (1987, p. 212-213) şi se referă în mod prioritar la
sporirea asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus din mai multe secţiuni şi
conţine următoarele seturi de întrebări:
Ce vreau de la relaţia mea actuală? Care sunt zonele de nemulţumire,
de insatisfacţie în relaţia pe care o am în momentul de faţă? Ştiu clar ce
anume îmi doresc de la partenerul meu?
Cum exprim ce anume vreau de la relaţia mea actuală? Am deprinderile
necesare de a-i comunica partenerului meu ce vreau şi ce-mi doresc de la
relaţia noastră?
Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun? Este
partenerul meu capabil să raspundă nevoilor mele, sa înţeleaga situaţia din
punctul meu de vedere? Este partenerul meu capabil să se schimbe?
Sunt oare conştient de faptul că anumite comportamente ale mele
(pattern-uri comportamentale recurente) contribuie la apariţia unor situaţi
conflictuale în relaţia noastră? Cât de mult contribui eu însumi la crearea
acestor situaţii şi cât de mult contribuie partenerul meu? Pot discuta cu
partenerul meu despre aceste situaţii conflictuale?
Care sunt dorinţele/ aşteptările mele prioritare de la această relaţie şi
care sunt cele secundare? Ce anume obţin de la o relaţie care îmi
împlineşte aceste dorinţe/ aşteptări? Oare nu aştept prea mult? Oare nu mă
concentrez prea mult pe ceea ce nu am în relaţia noastră şi pierd din vedere
tocmai ceea ce am în această relaţie?
Care sunt trăsăturile unice şi specifice ale comportamentul sexual
masculin şi feminin?
Care sunt modelele de relaţionare din copilarie cu care vin în actuala
mea relaţie? Nu cumva am tendinţa de a mă comporta cu partenerul meu în
aceeaşi manieră în care mă comportam cu mama/ tata/ alte persoane
semnificative din trecutul meu?
În ce mod vreau ca partenerul meu să se schimbe? În ce mod contribui
eu însumi la incapacitatea partenerului meu de a se schimba? Cum anume
62
contribui eu însumi la crearea situaţiilor noastre conflictuale (mă retrag în
mine însumi, stau supărat, izbucnesc în scandal etc.)?
Dacă decid că partenerul meu este incapabil să se schimbe, că actuala
mea relaţie nu îmi mai satisface dorinţele/ aşteptările mele prioritare şi că nu
există o soluţie de a repara situaţia, sunt capabil să mă despart de
partenerul meu?
Cum voi face faţă separării şi cum voi aborda conflictul legat de ideea
luării unei decizii corecte?
Pot să spun „La revedere”? Ce-mi mai doresc încă de la partenerul
meu?
Sunt capabil să fiu singur?
Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
Când voi întâlni o altă persoană, cum îmi voi da seama dacă va fi
capabilă să-mi împlinească dorinţele/ aşteptările? Oare nu voi repeta
vechile mele pattern-uri şi aşteptări în relaţiile mele ulterioare?
63
vrea ca Debra să rămână cu el, dar nu ştie foarte clar de ce. De asemenea, nu este foarte
sigur dacă este atât de fericit cu ea.
În cadrul şedinţei de terapie, Richard a fost rugat să-şi reamintească cel mai recent
moment în care s-a simţit nefericit şi să-l experimenteze ca şi cum s-ar întâmpla în momentul
de faţă.
Pacientul: Este ora 8, vin de la serviciu şi de-abia aştept să petrec câteva momente
de relaxare cu Debra. Sunt obosit. Debra se pregăteşte să se întâlnească cu prietena ei Lynn
pentru o prezentare. Se simte foarte bine, este plină de energie. Sunt gelos pe Debra pentru
că are prietene foarte apropiate, eu nu am nici un prieten bun. Îmi spune să pun nişte pui în
cuptorul cu microunde. Acum sunt fericit că a plecat. Cel puţin, voi avea puţin răgaz.
Apartamentul este liniştit. Mă simt iritat. Nu sunt prea sigur ce vreau să fac. Încep să mănânc.
Merg la frigider să mai iau câte ceva, deschid o revistă … încep să mă întreb când se va
întoarce. Realizez că îmi va fi greu să mă obişnuiesc cu gândul că ea este plecată.
Terapeutul: Ceva de genul că dacă Debra este cu prietena ei, tu nu ai nimic de făcut.
Pacientul: Devin nervos când nu am un plan dinainte stabilit pentru momentul serii
sau ceva la care să lucrez.
Terapeutul: Ce simţi?
Pacientul (privind cu teamă): Ca şi cum aş fi pierdut fără ea.
64
Pacientul: Sunt sigur că va fi zăpadă în acest weekend.
Terapeutul: (joacă rolul Debrei) Hmmm …
Pacientul: Probabil că ne vom întâlni cu familia S. în acest weekend, copiii lor vor fi
plecaţi.
Terapeutul (Debra): În regulă!
Pacientul: Ţi-am spus că am cumpărat bilete la noua piesă de teatru a lui Neil Simon?
Ţi-a plăcut foarte mult “Biloxi Blues”! Piesa asta ar putea să fie şi mai bună.
Terapeutul: Ce se întâmplă? Îmi spui toate lucrurile acestea şi eu nu îţi răspund.
Pacientul: Nu sunt sigur… Cred că mă simt obosit, istovit, nu mai am putere pentru
toate lucrurile astea.
Terapeutul: Acum îmi dau seama cât de greu îţi este să obţii un răspuns din partea
soţiei tale.
Pacientul: Se pare că trebuie să muncesc tot timpul cu ea şi nici atunci nu ştiu dacă îi
ofer ceea ce vrea cu adevărat. Ea doar stă acolo pe bancheta din maşină. Ştii, este foarte
deşteaptă, o intelectuală veritabilă, cu toate astea nu discutăm niciodată prea mult. Aceste
călătorii lungi sunt foarte obositoare.
65
timpul liber cu prietenele sale şi vorbea despre o despărţire legală a lor în următoarele două
săptămâni. Richard dorea să discute cu ea despre o vacanţă în care să încerece să lucreze
asupra relaţiei lor. Richard relatează următoarea discuţie:
(Debra se îmbracă)
Pacientul: Ai o rochie frumoasă, îmi plac dungile gri din faţă, este o rochie nouă?
Debra: Sunt în întârziere, prietena mea vine să mă ia la ora 9.
Pacientul: Unde mergeţi?
Debra (cu o voce iritată): Ştii, la conferinţa despre oamenii fără casă. Încercăm să
strângem nişte fonduri. Le-am făcut şi câteva postere.
Pacientul: Întra-adevăr, este o problemă cumplită, toţi acei oameni care locuiesc pe
străzi...
Terapeutul: Ce se întâmpla în timp ce vorbeai?
Pacientul: Mă închid tot mai mult în mine şi nu îndrăznesc să deschid subiectul care
ne presează, parcă aş merge pe nişte cioburi când vorbesc cu ea.
Terapeutul: Observ că eşti oarecum evaziv în jocul de rol. Care sunt sentimentele tale
adevărate?
Pacientul: Sunt furios! Se îngrijorează de oamenii fără casă în timp ce mariajul nostru
se ruinează.
Terapeutul: Şi de ce nu-i spui lucrul acesta?
Pacientul: Ce rezolv? Atâta doar că ea se va enerva.
66
ei fiu. Intrat în acest pattern, Richard a încercat tot timpul să fie pe măsura aşteptărilor
părinţilor săi.
Pacientul: Toată viaţa am crezut că dacă muncesc mult, dacă am o soţie atrăgătoare
şi deşteaptă, dacă locuiesc într-un apartament confortabil, dacă pot să-mi pun în practică
proiectele legate de vacanţă, voi putea să fiu fericit. Cred că m-am înşelat. Nu mai ştiu ce
vreau cu adevărat şi ce anume ar putea să mă facă fericit. Cred că niciodată nu o să încetez
să mă gândesc la acest lucru.
Terapeutul: Care a fost ultimul moment în care te-ai simţit foarte bine?
Pacientul: Acum aproape doi ani am mers cu barca spre Martha cu un vecin. Debra şi
soţia lui s-au dus într-o tabără de creaţie. A fost absolut minunat, timp de zece zile nu am
făcut altceva decât să vâslim. Era un partener foarte comod şi nu a fost necesar să vorbesc
prea mult cu el. Mă bucuram de natură, stăteam la soare şi priveam seara stelele. A fost
minunat.
Terapetul: Aşadar, este foarte plăcut să te bucuri din plin de natură şi să fii însoţit de o
persoană care să te lase în pace.
Pacientul: Da… Ştii, am cunoscut o dată la schi o femeie. Debra nu era cu mine.
Avea un zâmbet foarte cald şi m-am îndrăgostit de ea doar privind-o de-a lungul mesei. Părea
că mă acceptă cu zâmbetul ei.
Terapeutul: Repetă această frază: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce
vreau să obţin.
Pacientul: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce vreau să obţin. Da, asta
este! Asta este istoria vieţii mele! Nimeni altcineva nu poate să facă ceva pentru mine.
67
1. aspectele pozitive ale relaţiei
2. aspectele negative ale relaţiei
3. afacerile neterminate („unfinished business”)
4. contactele viitoare
„Unfinished business”
Prin intermediul tehnicilor de conştientizare, Richard s-a concentrat pe ce anume
doreşte în continuare de la Debra, care sunt afacerile neterminate din relaţia lor şi care le
împiedică în continuare despărţirea.
68
Terapeutul: Ce te determină să continui relaţia cu Debra?
Pacientul: E ca şi cum nu voi mai găsi niciodată pe cineva ca ea, o persoană aşa de
frumoasă şi de interesantă. Parcă o aştept încă să se întoarcă … Sunt furios pentru că nu va
putea să vadă că noi doi am putea să îmbunătăţim lucrurile.
Contactele viitoare
Richard a fost încurajat să facă diverse speculaţii în legătură cu tipul de relaţie pe care
o va stabili cu Debra în viitor (nici un contact, o relaţie de prietenie, a lua masa o dată pe an
etc.). Richard era prea furios ca să-şi dorească vreun contact cu Debra în situaţia de faţă.
Uneori, pacienţii doresc în aceste momente să ia legătura din nou cu partenerul lor şi au
accese de regrete cu privire la tot ceea ce au pierdut. De aceea, Richard a fost încurajat să
intre în contact cu aspectele negative ale relaţiei lor.
69
pattern legat de faptul că, pentru a trăi un sentiment de bucurie, trebuie să fie întotdeauna cu
cineva alături de el.
În general, pacientul petrece puţin timp singur. Drept urmare, i s-a administrat drept
sarcină terapeutică să petreacă o seară şi apoi un weekend singur şi să noteze cu atenţie ce
anume experimentează în aceste momente. S-a insistat pe modul în care învaţă să fie el
însuşi, prin programarea unei zile pe săptămână în care să-şi împlinească propriile dorinţe şi
pe întărirea sentimentelor de plăcere şi satisfacţie pe care le încearcă în viaţa profesională.
Richard a depus atât de multe eforturi pentru a face pe plac celor din jur său încât, în
perioadele în care era doar cu el însuşi, îi era foarte greu să se simtă bine şi nu ştia ce să
facă.
La început, unele din sarcinile pentru acasă au fost îndeplinite doar pentru a-l mulţumi
pe terapeut. Richard era îngrijorat de situaţia în care terapeutul ar putea să-l dezaprobe în
vreun fel. Cu toate acestea, după câteva luni de zile a descoperit că îi face plăcere să se
concentreze pe sine însuşi, că îi place să stea în linişte acasă şi să citească în pat. A început
să asculte muzică de cameră şi să meargă singur la concertele pe care şi le dorea de mai
multă vreme. De asemenea, a început să ia lecţii de pian, să înoate în fiecare zi şi chiar şi-a
programat o vacanţă.
70
pentru a o câştiga, aşa cum a procedat cu Debra). Prin tehnica modelării, Richard a
experimentat un mod onest şi autentic de a vorbi şi de a se relaţiona cu cineva care îl acceptă
întru totul ca persoană.
Cum evaluez dacă noul meu partener este capabil să-mi împlinească dorinţele?
În general, într-o nouă relaţie, tindem să fim mai revendicativi decât am fost în relaţiile
trecute. După trauma separării şi o îndelungată căutare a unei persoane care să se
potrivească cât mai bine cu fostul partener, pot să apară acum furtuni şi mai mari. De
exemplu, aflat în această nouă relaţie, Richard ar putea să aibă gânduri de genul: “Te-am
ales pentru că nu a fost necesar să muncesc din greu pentru a fi împreună. Tu m-ai acceptat
şi acum începi să devii critică la adresa mea”. Sau, ar putea să creadă că nu va mai putea să
fie vreodată fericit sau să obţină ceea ce îşi doreşte cu adevărat şi astfel, să cadă în vechiul
său pattern de Mr. Accommodating. Deoarece a început o nouă relaţie, chiar dacă pacientul şi
terapeutul au căzut de acord să întrerupă terapia, Richard a fost încurajat să revină la
consultaţie, în vederea preîntâmpinării posibilităţii reapariţiei vechilor sale pattern-uri
comportamentale.
71
modului în care acestea se manifestă în relaţiile noastre interpersonale. Scopul
terapiei are în vedere obţinerea de către pacient a unei percepţii mai realiste cu privire
la apariţia acestor pattern-uri comportamentale. În acest mod, terapia va fi concepută
ca o serie de experimente menite să conducă la sporirea conştientizării. Într-un final,
conştientizarea atrage după sine vindecarea.
PRELEGEREA IV
Psihoterapia raţional-emoţională
Cu mulţi ani în urmă, A. Ellis (1962, p. 16) accentua faptul că fiinţa umană
„poate fi răsplătită sau sancţionată negativ de propria sa gândire, chiar şi atunci când
această gândire este complet separată de întăririle sau pedepsele din exterior”. Din
această perspectivă, A. T. Beck (1976, p. 51-52) continuă: „Conţinutul specific al
interpretării unui eveniment conduce la un răspuns emoţional specific … În funcţie de
72
tipul de interpretare, persoana respectivă se va simţi veselă, tristă, speriată sau
furioasă - sau poate să nu aibă nici un fel de reacţie particulară”.
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia raţional-
emoţională (Rational Emotive Therapy sau RET) propusă de A. Ellis îşi stabileşte
două obiective specifice:
să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale emoţionale;
să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la un grad
mai mare de autodesăvârşire.
În psihoterapia raţional-emoţională, perturbările emoţionale se referă la gânduri
iraţionale, sentimente inadecvate şi comportamente disfuncţionale. Toate cele trei
componente se află într-o interacţiune reciprocă. Atunci când oamenii au probleme
“emoţionale” severe (anxietate sau depresie), RET consideră că ei au idei iraţionale şi
comportamente de autoapărare care însoţesc şi creează aceste probleme. De
asemenea, credinţele iraţionale “autosabotoare” derivă din comportamente şi
sentimente inadecvate, iar comportamentele dezadaptative sunt provocate de emoţiile
şi cogniţiile disfuncţionale.
Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra
personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest context, sistemele de credinţe ale
oamenilor (Bs) cu privire la evenimentele activatoare din viaţa lor (A s) contribuie într-o
mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi comportamentale (Cs) şi, fiecare
din aceste trei elemente, se influenţează şi se includ reciproc. Mai mult, fiecare
element în parte presupune elemente integrative cognitive, emoţionale şi
comportamentale.
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A. Ellis, se
impun câteva precizări:
As - eveniment activator
i Bs - credinţe şi opinii iraţionale
r Bs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente („Disputing”) împotriva iBs
73
Es - noua filozofie eficientă propusă de RET („Effective New Philosophy”)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane („Goals”)
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, un eveniment nefericit
activator (As) contribuie, dar nu produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul
Cs (consecinţe emoţionale şi comportamentale). De fapt, individul însuşi este cel care
se autoperturbă, datorită credinţelor şi opiniilor lui iraţionale (iBs) cu privire la As.
Numeroşi psihoterapeuţi au aderat la această teorie a perturbărilor emoţionale,
construind sistemul psihoterapiei cognitiv-comportamentale (Beck, 1967; Glasser,
1965; Lazarus, 1971; Mahoney, 1977; Maultsby, 1984; Meichenbaum, 1987;
Seligman, 1991; Wessler şi Hankin, 1986).
Din punctul de vedere al RET, sănătatea psihică se defineşte prin următoarele
caracteristici:
interesul pentru propria persoană;
interesul social - exersarea aşa-numitei „competenţe interpersonale”;
autodirecţionarea - asumarea responsabilităţii propriei vieţi;
toleranţa - ne conferă dreptul de a greşi, fără a ne condamna ca
persoană (Ellis şi Harper, 1961) ;
acceptarea ambiguităţii şi a incertitudinii - a privi viaţa în termeni de
aventură, învăţare şi luptă, realitatea nefiind formată din necesităţi absolute
şi certitudini depline;
flexibilitate intelectuală - deschidere spre schimbare, fără cantonare în
idei dogmatice şi înguste;
gândire ştiinţifică - construirea de ipoteze despre cum am vrea să fim noi
înşine şi ceilalţi şi verificarea acestor ipoteze prin aplicarea regulilor logicii şi
a metodelor ştiinţifice;
angajarea - a avea un interes creativ major şi a fi implicat în ceea ce faci
determină o mai bună direcţionare a propriei vieţi (Ellis şi Becker, 1982);
asumarea riscului - a fi capabil să te întrebi ce vrei să faci cu adevărat în
viaţă şi a încerca obţinerea acestui deziderat, de fiecare dată asumându-ţi
riscul înfrângerii/ insuccesului; a fi aventuros, în limitele rezonabilului (nu
nesăbuit!);
74
acceptarea de sine - a fi bucuros că exişti, că există posibilităţi prezente
şi viitoare de a te bucura; o acceptare deplină necondiţionată a propriei
persoane şi o asumare a „curajului de a fi”; a evita să-ţi evaluezi propriul
sine, propria fiinţă, propria esenţă (Ellis, 1976);
hedonismul cu perspectiva îndelungată - a căuta atât plăcerile
momentului, cât şi pe cele ale viitorului; a nu fi obsedat de gratificare
imediată;
nonperfecţionismul şi nonutopismul - a căuta, dar niciodată a nu te
aştepta să dobândeşti bucuria deplină, fericirea totală sau perfecţiunea; a
nu te aştepta la o absenţă totală a tristeţii, temerii sau ostilităţii în viaţă;
asumarea responsabilităţii propriilor tulburării emoţionale - a nu le pune
pe seama celorlaţi sau a condiţiilor sociale; a nu considera că trebuie în
mod absolut să fii acceptat; a nu te considera un om bun atunci când
reuşeşti şi un om rău atunci când nu reuşeşti.
Factorul Gs („Goals”) vizează scopurile, valorile şi dorinţele prin intermediul
cărora oamenii construiesc ABC-ul sănătăţii lor mintale şi al tulburărilor emoţionale.
După Epstein (1990), scopurile de bază ale oamenilor se referă la:
dorinţa de a dobândi plăcere şi de a evita suferinţa;
dorinţa de a înţelege şi de a asimila datele experienţei şi menţinerea
stabilităţii şi integrităţii informaţiilor adunate;
dorinţa de relaţionare cu ceilalţi;
dorinţa de a avea un sistem propriu de integrare şi autoevaluare.
Aceste scopuri prefigurează contextul menit să afecteze modul în care oamenii
percep As şi lumea exterioară în general.
Teoria ABC a personalităţii se referă la faptul că dacă As este interpretat drept
susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As va acţiona explicit sau implicit (la nivel
inconştient) asupra factorilor Bs si Cs, într-o manieră favorabilă. Persoana în cauză va
gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a
plăcerii sau a fericirii) şi consecinţa comportamentală (prin încercarea de a repeta acel
As).
75
În schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare sau sabotare a
scopurilor propuse (Gs), atunci As va acţiona explicit sau implicit (inconştient) asupra
Bs şi Cs ale subiectului, într-o manieră defavorabilă. Persoana va gândi astfel (Bs):
„Nu-i bine! Îmi displace acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a frustrării
şi nefericirii) şi comportamentală (prin încercarea de a evita sau a elimina acel As).
De altfel, această teorie a personalităţii a fost susţinută de Freud (1920) pe
care a denumit-o principiul plăcerii. De asemenea, a fost sprijinită de teoriile
existenţialiste şi umaniste care neagă modelul stimul-răspuns condiţionat
(behaviorismul radical) şi care au aderat la modelul stimul-organism-răspuns. Modelul
din urmă include factorul Bs, respectiv sistemul de credinţe al oamenilor, conferind un
rol important diferenţelor individuale şi posibilităţii de alegere (Heidegger, 1962).
76
(2) rezultatele acestor cerinţe duc la inferenţe şi atribuiri înalt nerealiste şi mult
prea generalizate, de tipul: „Dacă scopurile mele importante sunt blocate şi
nerealizate, atunci ... a) E îngrozitor!, b) E insuportabil!, c) Sunt cea mai
incapabilă persoană!, d) Voi eşua mereu în obţinerea a ceea ce îmi doresc
şi voi avea doar ceea ce nu-mi doresc, acum şi în viitor!”
Acest model ABC al tulburărilor emoţionale este urmat în RET de factorul D
(„Disputing”), respectiv disputarea covingerilor iraţionale (iBs), până când se ajunge la
noua filozofie eficientă (E) propusă de A. Ellis. Această nouă filozofie se referă la un
set temeinic de convingeri preferenţiale, de tipul: „Aş prefera să fiu plin de succes şi
demn de iubire, dar nu am făcut nimic în acest sens!”, „Mi-ar plăcea ca ceilalţi să mă
trateze cu multă consideraţie, dar nu există nici un motiv pentru ca ei să procedeze în
acest mod!”
Disputarea (procesul contraargumentării) se desfăşoară pe trei planuri:
cognitiv, emoţional şi comportamental.
Pe plan cognitiv, se realizează prin intermediul chestionării ştiinţifice, în scopul
dezrădăcinării cerinţelor şi trebuinţelor eronate („De ce trebuie să fiu performant, de
ce gândesc eu că ar trebui să fiu astfel?”).
Pe plan emoţional, se utilizează imageria raţional-emoţională (Maultsby şi Ellis,
1974). În acest sens, psihoterapeutul lucrează intens cu pacientul în vederea
schimbării sentimentului inadecvat de depresie cu unul mai adecvat de regret sau
dezamăgire.
Pe plan comportamental, oamenii care evită, de pildă, contactele sociale vor
dovedi o mai bună adaptare atunci când se vor convinge că nu este îngrozitor, ci doar
neconvenabil să fii respins.
77
ostilitatea soţiei sale drept un eveniment activator negativ şi poate reacţiona la nivelul
C prin depresie. Soţia poate aprecia depresia lui ca pe un eveniment activator negativ
şi reacţionează la nivelul C prin vinovăţie. Etc!
Interacţiunea este reciprocă şi între As şi Bs. Criticile permanente ale soţului la
adresa anumitor acţiuni ale partenerei sale, o poate face pe aceasta din urmă să
creadă: „Mă urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti, ticălosule!” îl poate încuraja pe
acesta să o critice şi mai des şi chiar să o lovească (C2 al lui şi A2 al ei). Astfel încât
soţia sa poate gândi: „Da, acum sunt sigură că mă urăşte (B2 al ei) şi vreau să
intentez divorţ (C2 al ei)!”
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem familial sunt
deosebit de profunde şi complexe. În RET nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci
doar acele gânduri, sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe imperioase şi
absolutiste.
Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul ei (A 1) îşi poate
spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează în acest mod!” (B1), se simte tot mai
dezamăgită şi, în mod treptat, se va îndepărta sexual de el (C1). Dar, tot la nivel
raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă îndepărtez sexual de el” (B2) şi
va avea păreri de rău (B2) în legătură cu modul în care soţul se poarta faţă de ea (A 2),
dar şi în legătură cu modul în care ea gândeşte: „Cred că am fost prea meschină faţă
de el!” (B1) şi cu îndepărtarea ei sexuală (C1). În termeni RET, persoana în cauză nu
este nevrotică (în gândire, simţire şi comportament).
Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste, referitor la atitudinea
critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale de tipul: „El nu ar trebui să mă critice în acest
mod, e un ticălos!” (B1), continuând pe acest ton asaltul împotriva soţului ei (C 2).
Cererile absolutiste, în locul preferinţei fireşti de a nu se produce acest As, vor duce la
sentimente şi comportamente de tip nevrotic (C1). În plus, această personă se va
perturba prin cerinţele sale dogmatice în legătură cu A1, B1 şi C1 ale sale. Ea poate
insista în următorul mod: (1) „Nu trebuie să-mi las soţul să mă critice!” (A1); (2) „Nu
trebuie să-mi consider soţul un ticălos!” (B1); (3) „Nu trebuie să fiu furioasă şi să mă
comport agresiv faţă de el!” (C1). Cu astfel de cerinţe, persoana în cauză va dezvolta
un comportament dezadaptativ de tip nevrotic.
78
În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile partenerei sale de viaţă şi,
în mod raţional, ar dori sau ar prefera ca ea să nu-l mai considere atât de critic (A), să
nu-l mai considere un ticălos (B) şi să nu mai fie furioasă şi agresivă (C) faţă de el.
Sau, din contră, ar putea să pretindă faptul că ea nu ar trebui să se poarte în acest
mod, devenind la rândul său anxios, depresiv şi furios, datorită ABC-urilor soţiei sale.
Din perspectiva lui A. Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare în
parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile întâmpinate în viaţa de
zi cu zi. Teoria şi practica RET consideră că cei doi vor înţelege mai bine aceste
perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice preferinţele şi cerinţele lor şi ale ABC-urilor
lor cognitiv-emoţionale. Dacă Bs-ul lor cognitiv-emoţional este preferenţial, probabil că
nu vor întâmpina dificultăţi de relaţionare. Din contră, dacă se exprimă în termeni de
cerinţă absolutistă, atunci sunt posibile perturbări în relaţie.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, cogniţiile pot fi „reci”, „calde”
şi „fierbinţi”. În cazul mai sus menţionat, soţul are posibilitatea de a alege între trei
tipuri de cogniţii, în situaţia în care partenera sa manifestă ostilitate faţă de el: (1)
„Soţia mea este furioasă!” (cogniţie rece); (2) „Nu-mi place ostilitatea ei, aş vrea să nu
se mai poarte în acest mod cu mine. E supărător!” (cogniţii-sentimente calde); (3)
„Detest atacurile ei! Ea nu ar trebui să mă atace! Nu este îndreptăţită să procedeze
astfel! O urăsc!” (cogniţii-sentimente fierbinţi).
În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile calde se referă la
evaluări ale cogniţiilor reci, evaluări care presupun sentimente de la slab conturate
până la puternice. Cogniţiile fierbinţi includ sentimente distincte, de la sentimente
puternice până la sentimente foarte puternice.
As Bs Cs
79
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
Activator gânduri iraţionale comportamentale
80
Condiţii necesare psihoterapeuţilor Condiţii necesare pacienţilor
- Înţeleg în ce constau sarcinile terapeutice
- Stăpânesc bine tehnica RET.
pe care le au de îndeplinit.
- Îi pregătesc suficient pe pacienţi pentru a
- Înţeleg în ce mod executarea sarcinilor îi
înţelege şi executa respectivele sarcini
ajută să-şi atingă obiectivele terapeutice.
terapeutice.
- Înţeleg faptul că schimbarea
- Aplică acele strategii terapeutice care
comportamentului vine după repetarea de
sunt congruente cu stilul de învăţare al
un număr suficient de mare de ori a
pacientului.
sarcinilor terapeutice.
- Îşi plasează intervenţiile în mod oportun - Participă activ la alegerea strategiei
şi aleg acele strategii care se dovedesc adecvate, terapeutul propunându-i mai
eficiente în rezolvarea cazului respectiv. multe strategii posibile.
81
PRELEGEREA V
Psihoterapia multimodală
82
afectat de o multitudine de probleme specifice care pot fi abordate printr-o multitudine
de strategii specifice. În final, cu cât un pacient învaţă mai mult din psihoterapie, cu
atât există o probabilitate mai mică a apariţiei recăderilor.
După A. A. Lazarus (1987, p. 288), “poziţia mulimodală afirmă că un tratament
cuprinzător necesită o corecţie a comportamentelor dezadaptative, a sentimentelor
neplăcute, a senzaţiilor neplăcute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a
relaţiilor interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru biochimic”. În măsura în
care problemele interactive manifestate pe aceste paliere sunt sistematic explorate,
procesul de diagnosticare poate fi socotit complet. De asemenea, în măsura în care
intervenţiile terapeutice remediază pattern-urile dezadaptative şi deficiente prezente,
rezultatele tratamentului vor fi mai benefice şi de durată mai lungă.
Terapia multimodală necesită o “croire” precisă a climatului terapeutic care să
se muleze pe nevoile şi aşteptările pacientului. Termenul de „terapie făcută la
comandă” („bespoke therapy”), descrie sugestiv terapia multimodală (B. Zilbergeld,
1982). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapiei sunt adaptate necesităţilor fiecărui
pacient în parte. Întrebarea de bază a terapeutului multimodal este de genul: “Cine
sau ce se potriveşte cel mai bine acestui individ, cuplu, familie sau grup?”. De altfel,
autorul acestei terapii introduce noţiunea de eclectism tehnic, referindu-se la faptul că
terapeutul trebuie să determine exact ce tip de relaţie şi ce strategii terapeutice sunt
cele mai potrivite în cazul fiecărui pacient în parte şi în ce condiţii.
A. A. Lazarus (1987, p. 288) consideră că este „contraproductiv cu unii pacienţi
să oferi mai mult decât o ureche simpatetică. Cu alţii, chiar dacă terapia este foarte
bine structurată, activă şi directivă, nu vor apare progrese semnificative”. Prin urmare,
terapeutul multimodal trebuie să-şi ajusteze în permanenţă strategiile pentru a
schimba cursul terapiei. De pildă, pot apare situaţii în care ar trebui mai degrabă tratat
sistemul familial decât individul sau invers. Întrebarea este cum să potriveşti sau să
ajustezi tratamentul la pacient şi nu invers.
Interviul individual din cadrul psihoterapiei multimodale are drept scop
identificarea problemei pacientului şi se bazează pe un set de 12 întrebări. Aceste
întrebări vizează următoarele aspecte:
83
1. Dacă pacientul manifestă semne de psihoză (iluzii, halucinaţii, tulburări
de gândire, comportamente inadecvate şi/ sau bizare, incongruenţă
afectivă);
2. Dacă sunt semne de patologie organică sau de perturbare a activităţii
motorii (postură rigidă, ticuri, manierisme);
3. Dacă există semne de depresie, gânduri suicidare;
4. Evidenţierea plângerilor actuale ale pacientului şi monitorizarea
evenimentelor principale care le-au precipitat;
5. Care sunt factorii antecedenţi importanţi;
6. Cine sau ce factori par să menţină închisă sau deschisă problema
pacientului;
7. Ce îşi doreşte pacientul să obţină în urma psihoterapiei;
8. Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile în vederea adoptării unui anumit
stil terapeutic (dacă este preferabilă o abordare directivă sau nondirectivă);
9. Cum poate fi abordat pacientul pentru a i se susţine cel mai bine
interesele: ca persoană individuală, ca parte dintr-o diadă, triadă, familie şi/
sau grup;
10. Dacă pacientul poate stabili o relaţie mutuală satisfăcătoare cu
terapeutul sau dacă ar trebui să se adreseze în altă parte;
11. Care sunt motivele care l-au determinat pe pacient să caute sprijin
psihologic în acel moment - de ce nu mai devreme sau mai târziu;
12. Care sunt aspectele pozitive, punctele tari ale pacientului.
Informaţiile care derivă din interviul iniţial îi vor oferi terapeutului suficiente date
în vederea stabilirii programului de tratament. Pasul următor va consta în construirea
profilului celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D., profil care stabileşte o punte
de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe baza acestor modalităţi, se vor elabora
ipoteze de lucru care pot fi modificate sau revizuite pe parcursul derulării terapiei.
Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze ei înşişi propriul profil al
modalităţilor interactive. Terapeutul şi pacientul vor realiza acest exerciţiu în mod
independent şi apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere pacienţilor o scurtă
84
explicaţie a fiecărui termen din BASIC I.D., explicaţie prezentată succint pe o foaie de
hârtie şi care aduce următoarele precizări :
Comportament B (Behavior) - În general, se referă la comportamentele direct
observabile şi măsurabile: obiceiuri, gesturi, răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o
listă a lor în care să specificaţi acele comportamente pe care doriţi să le întăriţi/
optimizaţi şi cele la care doriţi să renunţaţi. Cu ce aţi dori să începeţi?
Afectivitate A (Affect) - Se referă la emoţii, sentimente puternice, dispoziţie de
bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai frecvent? Notaţi emoţiile nedorite (anxietate,
culpabilitate, furie, depresie). Notaţi la capitolul comportament (B) ce tipuri de reacţii
comportamentale adoptaţi atunci când vă simţiţi într-un anumit mod.
Senzaţie S (Sensation) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative (tensiune,
ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în stomac). Dacă una din
aceste senzaţii vă determină să acţionaţi sau să vă simţiţi într-un anumit mod,
completaţi-le la capitolul comportament (B) sau afectivitate (A).
Imagerie I (Imagerie) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă revin în
memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria voastră persoană.
Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă tulbură
într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini determină anumite
comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.
Cogniţie C (Cognition) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în calea
fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale pe care le aveţi în
legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt incapabil!”, “Ceilalţi nu mă
plac!”). Notaţi modul în care aceste idei şi gânduri vă influenţează propriul
comportament (B), propriile sentimente (A), senzaţii (S) şi imagini (I).
Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) - Notaţi orice interacţiune
negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude,
şef etc.). Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu modul în care vă tratează
celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul în care influenţează şi sunt
influenţate modalităţile B, A, S, I şi C de relaţiile voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D (Drugs, Biology) - Realizaţi o listă a medicamentelor pe
care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele de
85
sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care suferiţi în
continuare.
Pentru exemplificare, Lazarus (1987, p. 291) prezintă o listă de probleme
patologice interactive ale unui pacient anxios şi depresiv:
86
Tehnici psihoterapeutice utilizate:
87
Din punctul de vedere al terapiei multimodale, construirea relaţiei terapeutice
devine o parte integrantă în procesul de identificare a problemei pacientului. Cu alte
cuvinte, în timp ce sunt strânse informaţii cu privire la factorii antecedenţi, dificultăţile
actuale cu care se confruntă, variabilele care menţin problema şi în timp ce sunt
căutate tehnicile cele mai adecvate care urmează să fie puse în acţiune, „terapeutul
dovedeşte empatie, înţelegere, acceptare şi bunăvoinţă faţă de pacient. Pentru o mică
parte a pacienţilor, terapia de relaţie este atât necesară, cât şi suficientă pentru a se
înregistra un progres în terapie. Pentru majoritatea însă, contextul pe care-l oferă
raportul pacient-terapeut reprezintă acel sol în care tehnicile terapeutice prind
rădăcini” (A. A. Lazarus şi A. Fay, 1984, p. 294).
88
Terapeutul trebuie să dea dovadă de vigilenţă pentru ca psihoterapia să
rămână orientată pe scopul propus. Lazarus utilizează adeseori tehnica “bridging”
(conectarea) care se dovedeşte eficientă în numeroase situaţii apărute în derularea
terapiei.
În fapt, “bridging”-ul se referă la o strategie prin intermediul căreia terapeutul se
situează în mod deliberat pe modalitatea preferată de pacient (B, A, S, I, C, I, D), după
care se va îndrepta spre celelalte modalităţi care par a fi mult mai productive din
punct de vedere terapeutic.
Pentru exemplificare, oferim un fragment de dialog în care terapeutul doreşte
să obţină din partea pacientului mai multe date despre reacţiile emoţionale şi
sentimentele acestuia în legătură cu o situaţie dată (A. A. Lazarus, 1987 p. 296-298):
89
modalitate mai puţin “ameninţătoare” (de pildă, modalitatea senzorială), iar, în final, se
va adresa din nou reacţiilor afective ale acestuia. Discuţia poate urma în acest mod:
90
soluţie centrată pe acţiune, terapeutul s-a lansat într-un training asertiv propus de
pacientă.
91
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu mai lucrează
acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a simţit pentru ea în acel moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa, istoria se va
repeta, deoarece soţul tău nu va fi conştient de una din regulile de bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar am amânat
această discuţie. Cred că aştept momentul potrivit sau ceva de genul ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi vei spune soţului
tău, am crezut că te vei duce direct acasă să discuţi această problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot amân discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău lucru care s-ar
putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de faptul că eşti
năzuroasă şi cauţi nod în papură? După părerea mea, eşti îndreptăţită să ai asemenea
sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul tău despre
această problemă?
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga încrederea
colegilor de birou decât să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu maşina ta de la şcoală pe copiii
lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste servicii se pot
transforma într-un interludiu romantic? Faptul că aceste amabilităţi au fost făcute pentru o
femeie este obiecţia ta majoră?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că Bill încearcă din răsputeri să
fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ultima dată când a plecat dintr-o conferinţă ca să conducă pe
nu ştiu cine cu maşina la gară …
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre secretară, ci vei
aduce în discuţie şi alte probleme legate de faptul că încearcă prea mult să facă celorlaţi pe
plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu voi juca rolul soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi
mă anunţi că vrei să discuţi ceva important cu mine. (Jocul de rol continuă timp de 10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai amâni.
92
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că vom lua masa cu
nişte prieteni. Dacă vom discuta înainte de culcare, mă tem să nu se transforme într-o
discuţie mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că Bill va înţelege ce vreau să-i spun şi nu vreau
să pretindă că este de acord cu mine doar ca să-l las în pace.
Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda). Poţi să-mi dai un
telefon joi între orele 13 şi 14 ca să-mi spui cum a decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu Bill datorită faptului că
eu sunt cel care te presez şi te împing de la spate. Vreau să faci acest lucru pentru tine, nu
pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi, am tendinţa să
amân lucrurile şi am nevoie din când în când de nişte imbolduri.
93
Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze specificitatea intervenţiilor
cognitive în psihoterapia multimodală (A. A. Lazarus, 1987, p. 306-309):
Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară, spun despre mine că sunt o
persoană blândă, amabilă, îngăduitoare, dar când ajung să mă cunoască mai bine,
descoperă că sunt un nesuferit.
Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?
Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când oamenii fac lucruri mai bine
decât mine. Am o limbă tare ascuţită. Pot să fiu îngăduitor şi bun la inimă în general, dar cel
adevărat din mine este cu totul diferit - sunt un nesuferit şi un antipatic.
Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine care este cea antipatică, nesuferită,
egoistă, plină de gelozie şi chiar ură, prefer să consider că ai diferite faţete ale personalităţii şi
că fiecare aspect este la fel de real ca şi celălalt. Aşadar, latura ambilă, îngăduitoare,
tolerantă din tine este la fel de reală ca şi partea care ţine de latura ta egoistă şi antipatică.
Vreau să spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive sunt scoase la iveală, iar în alte
circumstanţe, ies în evidenţă doar aspectele negative. Dar fiecare sunt la fel de “reale”. Ce
părere ai despre acest lucru?
Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să mă displac pe mine însumi.
În copilărie, amândoi părinţii mă criticau foarte des: “Eşti rău!”, “Eşti antipatic!”, “Eşti
nesuferit!”. Aşa am fost crescut!.
Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul mod de gândire şi să nu mai pui
etichete. Dacă părinţii tăi ar fi înţeles regulile gândirii logice, niciodată nu ţi-ar fi spus că eşti
un copil rău. Ei ar fi specificat ce anume ai făcut şi ar fi numit “rău” acel comportament al tău.
Înţelegi această distincţie fundamentală?
Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-mi găsesc cuvântul… Aha, am
găsit un exemplu! Mi-am prins prietena cu o minciună şi, în ce mă priveşte, acest lucru o face
în faţa mea o persoană mincinoasă şi nu vreau să am de-a face cu mincinoşi. Eşti de acord
cu mine că dacă cineva a spus o dată o minciună, vor mai urma şi altele?
Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul, depinde de importanţa acestei
minciuni şi de motivul din spatele ei. Al doilea, dacă prietena ta spune minciuni 10% din timp,
asta înseamnă că 90 % din timp este cinstită.
Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic însărcinată?
Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă cineva este 20% din timp
egoist şi 80% altruist, persoana respectivă este egoistă sau nu?
Pacientul: Înţeleg unde baţi!
94
Terapeutul: Într-adevăr? Spune-mi!
Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai frecvent în comportamentul
cuiva.
Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la următoarea analogie. Ai în
faţă un coş cu mere, alegi un măr putred din coş şi tragi concluzia că tot coşul este plin cu
mere putrede, în loc să cauţi mai departe în el. Din punctul tău de vedere, mincinosul este o
persoană care a spus o dată o singură minciună. Dacă cineva dă dovadă de egoism într-o
anumită situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu totul egoistă.
Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …
Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu contează dacă motivul pentru care
gândeşti astfel se datorează 100% părinţilor tăi care au obişnuit să te critice. Hai să
modificăm din acest moment modul tău de a gândi. Vrei să închizi ochii şi să repeţi această
frază de cinci-şase ori? “Latura generaosă din mine este la fel de reală ca şi cea egoistă”.
Vrei să spui această frază cu voce tare şi apoi să te gândeşti la ea în linişte?
Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt gata să muncesc pentru a
se întipări în mine!
Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din partea ta. Îţi voi da o listă cu
tipurile de greşeli cele mai frecvente ale oamenilor în legătură cu modul lor de a gândi. Aş
vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi spui ce tipuri de greşeli identifici în cazul tău. Vrei să faci
acest lucru?
Pacientul: Desigur!
95
comportamentală a pacientului. “Atunci când clientul este ajutat de psihoterapeut să-şi
clarifice unele confuzii şi incertitudini prin intermediul reflectării empatice şi acceptării,
este timpul să se treacă la acţiune. În acest moment, se revine la administrarea de
sarcini pentru acasă şi la însuşirea de către client a diverselor strategii de a face faţă
situaţiilor (A. A. Lazarus, 1987, p. 311).
Oferim, spre exemplificare, tehnica proiecţiei în timp, o tehnică menită să
conducă la reevaluarea diverselor experienţe de viaţă ale pacienţilor.
Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate aceste lucruri în cap. Ce poate să
ştie un copil de 5 ani? Cum puteam să le spun atunci părinţilor mei că îmi vâră prostii în cap?
Toate aceste lucruri sunt încă în mine şi adeseori îmi revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi
îmi dau seama care este adevărul. Cu toate acestea, o parte din mine încă mai crede în
asemenea lucruri.
Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară? Aşează-te cât mai confortabil
pe scaun şi încearcă să te relaxezi (pauză). Acum, te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că
ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi să mergi în trecut, o maşină care te va readuce oricând
doreşti în prezent. Aş dori să-ţi faci ţie însuţi o vizită în trecut. Îl poţi vizita pe micul Mihai
atunci când avea 10, 9, 8 ani sau mai puţin. La ce vârstă ţi-ar plăcea să te vizitezi în trecut?
Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani.
Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o vizită când aveai 5 ani. Micuţul
Mihai de 5 ani vede un bărbat care se îndreaptă spre el. Desigur, el nu realizează că acest
bărbat este el însuşi cel care vine din viitor. Dar simte ceva special pentru această persoană,
o afinitate puternică şi, de aceea, va asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi imaginezi
această situaţie?
Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar cel care sunt acum vine spre
copil, îi pune mâinile pe umeri şi spune: “Mihai, aş vrea să vorbesc cu tine”.
Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să îi spui?
Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime de lucruri despre păcat,
despre rău, despre iad şi alte lucruri de genul acesta. Toate astea sunt nişte prostii, Mihai,
doar nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde doar că eşti de acord cu ele, altfel părinţii tăi te vor
pedepsi. Dar, ascultă-mă cu atenţie Mihai, eşti un copil bun (pauză).
Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că este un copil bun, chiar dacă
nu este strălucitor la şcoală? (Discuţia continuă în acest mod pentru următoarele 5 minute)
96
Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să nu uiţi ce ţi-am spus! Acesta
este purul adevăr!
Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent acum. Mai ai ceva de adăugat
pentru micuţul Mihai?
Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au dreptate! Ei sunt bine
intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o grămadă de prostii despre religie.
PRELEGEREA VI
TEHNICI DE CONSONANŢĂ TERAPEUTICĂ ÎN PROGRAMAREA
NEUROLINGVISTICĂ
97
înţelegerii empatice între partenerii de comunicare. De altfel, această abordare îi oferă
terapeutului un arsenal de instrumente eficiente menite să dezvolte relaţia sa cu
pacientul, să faciliteze comunicarea dintre cei doi, în scopul producerii modificărilor
comportamentale dezirabile.
N.L.P. stabileşte criteriile unei comunicări eficiente prin elaborarea unui meta-
model pentru limbaj, menit să permită accesul la înţelegerea mai profundă a ceea ce
spun oamenii. Autorii acestui sistem (R. Bandler şi J. Grinder, 1982) valorifică
cunoştinţe provenite din şcoala terapeutică a hipnozei ericksoniene, din terapia
sistemică de familie (V. Satir), din Gestalt-terapie (F. Perls), precum şi din regulile de
funcţionare ale limbajului propuse de gramatica generativă transformaţională (N.
Chomski).
Un vechi dicton afirmă că limbajul este oglinda realităţii. Perspectiva social-
constructivistă afirmă că, dimpotrivă, cuvintele şi dialogul social în care limbajul se
manifestă construiesc realitatea (McNamee, 1992; Wittgenstein, 1953). Cuvintele
vehiculează înţelesuri socialmente construite, iar explicaţiile pe care le propunem în
legătură cu noi, cu ceilalţi sau cu situaţiile în care ne aflăm se dezvoltă în cadrul
interacţiunii cu ceilalţi.
Programarea neurolingvistică evidenţiază faptul că limitele limbajului sunt
limitele “hărţii” pe care individul o are despre realitatea în care se află. Interacţiunea
prilejuită de relaţia terapeutică modifică “harta” pacientului prin intermediul unui
“dialog transformaţional” (Sexton, Whiston, 1994) în care reprezentările şi organizarea
informaţiilor de care acesta dispune sunt schimbate prin renegocierea unor noi
premise şi semnificaţii. După I. Dafinoiu (2000, p. 116), “limbajul implică nu numai un
schimb verbal, el este un proces activ al adoptării unor poziţii relaţionale şi al unor
secvenţe comportamentale, în funcţie de aspectele importante ale poveştii fiecăruia”.
În cadrul acestui model, limbajul este utilizat tocmai pentru a evidenţia limitele
limbajului. Prin urmare, activitatea terapeutului constă în a identifica “modelul lumii“ pe
care fiecare persoană şi-l construieşte, pornind de la propria realitate. Acest model va
fi completat în ideea sporirii posibilităţilor de alegere ale pacientului. Meta-modelul
propus îl ajută pe terapeut să dobândească o înţelegere empatică a universului
interior al pacientului său.
98
Lingviştii deosebesc două niveluri ale limbajului: structura superficială şi
structura profundă. Dacă structura superficială este reprezentată de discursul oral sau
scris al unei persoane, structura profundă este discursul nerostit, în fapt,
reprezentarea lingvistică a universului său interior. Psihoterapeutul descoperă
elementele lipsă din discursul manifest al pacientului, în ideea de a reconstitui cât mai
complet posibil “modelul lumii” pacientului.
Comunicarea în programarea neurolingvistică se defineşte după următorul
model:
Sincronizarea
Toate cele şase elemente se află într-o strânsă interdependenţă. Prin urmare,
nu se poate stabili o relaţie psihoterapeutică eficientă dacă terapeutul nu se
sincronizează cu partenerul său de relaţie, nu îi observă comportamentul nonverbal şi
nu culege informaţiile utile în vederea stabilirii obiectivului terapeutic, toate aceste
elemente permiţând ghidarea psihoterapiei în direcţia producerii schimbării
pacientului.
În continuare, ne propunem pe analizăm succint fiecare element în parte.
1. Stabilirea relaţiei
În N.L.P., stabilirea unui relaţii terapeutice se realizează ţinând cont de
contextul, cadrul şi gradul de congruenţă manifestat de psihoterapeut, concepte
explicitate de noi în capitolele de început ale lucrării.
2. Sincronizarea
99
Grinder şi Bandler au observat un fenomen natural care se produce atunci
când doi oameni se află în acord. De pildă, privind două persoane care se plimbă într-
un parc, acestea adoptă acelaşi ritm de mers. Ascultând două persoane care discută
într-un loc public, fără a auzi conţinutul conversaţiei lor, vom observa că acestea
adoptă acelaşi ton şi ritm al vocii. Plecând de la acest fenomen natural, au fost
elaborate tehnici de sincronizare care să permită crearea şi menţinerea relaţiei
psihoterapeut-pacient. P. Sary (1990, p. 115) descrie două tipuri de sincronizare:
nonverbală şi verbală.
Sincronizarea nonverbală poate fi directă sau încrucişată. Sincronizarea directă
se realizează atunci când interlocutorul reproduce aceleaşi mişcări ale partenerului de
discuţie. Atunci când suntem într-o relaţie empatică cu cineva, corpul nostru adoptă o
postură asemănătoare corpului celuilalt, facem gesturi similare, respirăm la fel, ritmul
vorbirii şi intensitatea vocii se apropie de cele ale partenerului nostru. Sincronizarea
încrucişată constă în utilizarea unor comportamente analoage mai degrabă decât
identice cu cele pe care dorim să le reflectăm: de pildă, reflectarea mişcărilor corpului
pacientului prin diverse înclinări ale capului, încrucişarea braţelor prin încrucişarea
picioarelor, reflectarea respiraţiei foarte rapide a pacientului prin mişcări ritmice ale
mâinii aşezate pe braţul fotoliului etc.
Sincronizarea verbală se referă la reperarea de către psihoterapeut a
registrului senzorial pe care se situează pacientul în realizarea discursului său verbal.
Tehnicile N.L.P. au la bază ceea ce autorii numesc modalităţi sau submodalităţi
senzoriale care sunt, de altfel, sisteme bazate pe reprezentări. Există trei modalităţi
senzoriale principale: vizuală, auditivă şi kinestezică, în cadrul acestora funcţionând
mai multe submodalităţi - forme prin intermediul cărora creierul uman procesează
informaţiile.
O afirmaţie de genul: “Văd despre ce este vorba, am deja o imagine clară cu
privire la situaţia descrisă” exprimă utilizarea unui limbaj vizual; “Îmi sună familiar
situaţia descrisă” - limbaj auditiv; “Mă presează situaţia descrisă, mă simt ca şi cum
aş fi strivit de această situaţie” - limbaj kinestezic.
Limbajul senzorial reflectă lumea experienţelor pacientului şi îl determină pe
psihoterapeut să înţeleagă în ce manieră pacientul său îşi structurează experienţele şi
100
reprezentările. În N.L.P., limbajul senzorial este constituit din substantive, verbe,
adjective şi locuţiuni adverbiale care trimit la unul dintre cele trei registre senzoriale.
P. Sary (1990, p. 53) oferă un ghid util terapeutului în vederea reperării
registrului senzorial pe care se situează partenerul său de relaţie, ghid pe care îl vom
prezenta şi noi în cele ce urmează:
VIZUAL
Adjective: clar, net, strălucitor, colorat, vag, luminos, mare, mic, deschis, închis,
izolat, îndepărtat, gigantic, nemăsurat, imens, copleşitor, îngust.
Expresii: a face lumină asupra, a avea în vedere, la o scurtă privire, la prima vedere,
a sări în ochi, bătător la ochi, a vedea roşu în faţa ochilor, a fi bine văzut.
AUDITIV
101
Adjective: zgomotos, tăcut, vorbitor, sonor, surd, mut, vorbăreţ, melodios, oral,
disonant, nemaiauzit, vocal.
KINESTEZIC
Adjective: solid, ferm, concret, crispat, paralizat, liber, entuziast, rece, glacial, moale,
dur, sensibil, obositor, copleşitor, iritat, irascibil, insensibil, sentimental, liniştit, palpabil,
insuportabil.
Expresii: a avea picioarele pe pământ, a fi sătul până peste cap, a-şi bate cuie în
talpă, a pune degetul pe rană, a fi la un pas de, a prinde o ocazie, a profita de o
ocazie, a pune mâna în foc.
3. Observarea
Conform programării neurolingvistice, a observa înseamnă în acelaşi timp a
decoda şi se referă la strângerea de informaţii nonverbale cu privire la interlocutor.
102
La nivelul macro-observării se iau în considerare corpul (postura, mersul,
gesturile, mişcările), vocea (tonul, ritmul, volumul, debitul), respiraţia (abdominală,
mediană, superioară, rapidă, lentă).
La nivelul micro-observării, atenţia se îndreptă asupra “micro-
comportamentelor” feţei, cum ar fi mişcările muşchilor feţei (tensiunea maxilarului
inferior, încreţirea frunţii, încruntarea sprâncenelor, clipirea ochilor), mişcările gurii
(deschisă sau închisă, rictus mai mult sau mai puţin pronunţat, dimensiunea, culoarea
şi tonusul buzei inferioare), coloritul pielii (zone albe sau roşii, pigmentarea
pronunţată) şi, bineînţeles, mişcările ochilor.
În N.L.P., mişcările ochilor sunt considerate drept “căi de acces ocular” şi
reflectă modul în care un individ procesează informaţia. Mişcările ochilor sunt
descrise din punctul de vedere al observatorului, nu al subiectului. În mod schematic,
se consideră că ochii îndreptaţi lateral şi în sus corespund vizualului, ochii îndreptaţi în
zonele laterale corespund auditivului, zona de jos din dreapta corespunde auditivului
intern (“vocea interioară”, dialogul interior”), iar zona de jos din stânga corespunde
kinestezicului.
Conform spiritului N.L.P., psihoterapeutul trebuie să se situeze într-o
metapoziţie, având în centrul preocupărilor sale atât pacientul, cât şi natura relaţiei
dintre cei doi parteneri ai relaţiei.
4. Culegerea de informaţii
Se referă la strângerea informaţiilor verbale, ştiindu-se faptul că psihoterapia
este în primul rând “arta de a pune întrebări bune”. Întrebările psihoterapeutului vor
avea un efect asupra modelului lumii pacientului său, lărgindu-i această viziune şi
oferindu-i noi alternative comportamentale. Fireşte, culegerea de informaţii presupune
observare, ghidare în direcţia stabilirii şi atingerii obiectivului terapeutic, activităţi care
vin să întărească relaţia terapeutică şi sincronizarea.
În N.L.P. se disting trei tipuri de întrebări (de obiectiv, de precizie şi cele
orientate spre viitor). Ne vom îndrepta atenţia asupra întrebărilor de precizie care
devin pentru terapeut instrumente de obţinere a unor informaţii utile cu privire la
modelul lumii pacientului său.
103
Întrebările de precizie se referă la generalizările, omisiunile şi distorsionările
identificate în structura superficială a limbajului utilizat de interlocutor.
Procesele de generalizare
În categoria generalizărilor distingem: cuantificatorii universali, operatori modali
(necesitate, posibilitate) şi reguli-judecăţi fără origine specificată. Vom reda următorul
tabel:
104
Procesele de omisiune
În categoria proceselor de omisiune distingem: omisiunea simplă, suprimarea
indexului de referinţă, omisiunea comparativă şi utilizarea verbelor nespecifice.
Procesele de distorsionare
105
Încălcări ale Exemple Întrebări formulate Efectul scontat
limbajului de de terapeut
precizie
Relaţiile cauză- El mă face să mă Cum anume Separarea relaţiei
efect (x este cauza simt trist. precizezi că el te cauză-efect şi
lui y) face să te simţi găsirea unui contra-
trist? exemplu.
Ce te determină să
spui acest lucru?
A fost vreo zi în
care nu te-ai simţit
trist în preajma lui?
Echivalenţa Nu mă salută … e Dacă te-ar fi salutat Disocierea celor doi
complexă (x supărat pe mine. înseamnă că nu termeni ai
dovedeşte y) Dacă nu mi-a este supărat pe echivalenţei şi
zâmbit înseamnă că tine? găsirea unui contra-
nu e mulţumit de Dacă ţi-ar fi zâmbit exemplu.
mine. înseamnă că este
mulţumit de tine?
Lectura gândurilor Ştiu ce a vrut să Ce te face să crezi Regăsirea sursei
spună. acest lucru? care stă la baza
A făcut lucrul acesta Cum ştii acest respectivei aprecieri.
pentru că … lucru?
Dacă ai fi ţinut la
mine ai fi ştiut că
nu-mi place acest
lucru.
Nominalizarea Doresc respect din În ce manieră? Înlocuirea cuvântului
(transformarea partea celorlalţi. Cum anume doreşti abstract cu un verb.
unui proces în respect din partea
ceva static, fix) celorlalţi?
Ce înseamnă
pentru tine a fii
106
respectat?
107
Posibilitatea atingerii obiectivului propus
O serie de pacienţi obişnuiesc să formuleze obiective nerealiste de tipul: “Aş
vrea ca ceilalţi să se comporte bine cu mine!”. În mod cert, intenţia este pozitivă, dar
este oare posibil ca cineva să atingă acest deziderat?! Obiectivul va fi reformulat în
termenii: “Aş dori să pot stabili relaţii bune cu ceilalţi!”. Un asemenea mod de
formulare a obiectivului va permite accentuarea activismului pacientului în cadrul
relaţiilor interpersonale.
108
BIBLIOGRAFIE
109
E. GILLIÉRON, Cadres et processus thérapeutiques,. în : M. Grossen, A. N.
Perret-Clermont, “L’espace thérapeutique. Cadres et contextes”, Neuchâtel,
Delachaux et Niestlé S.A., 1992, p. 121-134.
110
J. K. ZEIG, The Evolution of Psychotherapy, New York, Brunner/ Mazel Inc.,
1987.
111