Dreptul canonic se fundamentează pe canoane așa cum Noul Testament se

fundamentează pe versete. Așadar canoanele sunt obiectul dreptului bisericesc.

Cuprinsul Dreptului canonic constă în: rânduieli canonice privind activitatea
învățătorească, arhierească și de conducere.

A. Rânduieli canonice privind exercitarea puterii învățătorești

1. Rânduieli canonice privind predica.

Aceasta este un act liturgic, nu doar retoric. Având această calitate, predica trebuie
rostită de cei care sunt implicați în actul liturgic. Canonul 58 Apostolic prevede
afurisania/caterisirea pentru episcopul sau preotul care nu propovăduiește. Fiind un act
liturgic, ea se rostește din fața ușilor împărătești. Canonul 19 Trulan este canonul
principal care prevede că întâistătătorul trebuie să propovăduiască cuvântul lui
Dumnezeu, clericilor și poporului mai ales în duminici și sărbători, luându-și învățătura
din Sf. Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți. Cine să propovăduiască?
Întâistătătorii. Când? În duminici și sărbători. Cui? Clerului și poporului. Ce? Cuvântul
lui dumnezeu. De unde? Din sfânta scriptură și sfinții părinți. Canonul 19 Laodiceea
stabilește locul predicii. Locul firesc al predicii este după citirea apostolului și a
evangheliei. Astăzi predica s-a mutat semn că și slujirea liturgică este alta. În primul
rând, pentru că nu mai există catehumeni. Înainte se predica înainte de împărtășirea
credincioșilor pentru că oamenii veneau în față. Motivul pentru care se predica după
împărtășire este acela că copii nu erau liniștiți. Canonul 20 Trulan: predica se face
numai în propria jurisdicție altfel să se depună din treaptă. Adică preotul paroh este
responsabil de această activitate. În jurisdicția preotului intră și școlile cu profesorii lor
de religie. Canonul 64 Trulan prevede că: mirenii sunt opriți a predica în biserică
asumându-și slujirea învățătorească. Ei pot realiza acest fapt numai cu aprobarea
episcopului. Anomalii: Oastea Domnului – li se îngăduie să propovăduiască dar numai
în afara cultului. O altă excepție sunt monahii care predică numai cu aprobarea
starețului în afara cultului. Mai sunt și aici profesorii de religie și studenții teologi care
pot propovădui după Sfânta Liturghiei în baza aprobării episcopului sau a preotului
paroh. Canonul 70 Trulan: femeia nu poate propovădui în Biserică, ea nu a fost chemată
la slujirea sacramentală, dar nu e nici discriminată pentru că femeia propovăduiește cel
mai eficient în afara Bisericii – mironosițele au fost primele care au primit veștile, dar
și mama care are datoria de a învăța copilul. În privința femeii propovăduirea liturgică
nu ar trebui admisă nici prin excepție, totuși în istoria bisericii s-au întâlnit monahii
starețe care propovăduiau după Sfânta Liturghie. Principiul propovăduirii este formulat
de canonul 26 Laodiceea: propovăduirea în biserici și case (în cadrul cultului și în afara
cultului) se face numai cu aprobarea episcopului. În 1950 Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a propus ca la fiecare liturghie să se țină 2 predici. Una exegetică după
evanghelie și una tematică după împărtășirea preotului. Articolul 27 din Regulamentul

1
de procedură al instanțelor disciplinare prevede că neîmplinirea datoriei de a predica se
pedepsește cu mustrare până la transferare.

2. Rânduieli canonice privind cateheza.

Ea a avut un rol mare în Biserică la începuturi când se botezau cei maturi. Rolul
catehezei a scăzut odată cu generalizarea pedobaptismului. Dar azi trebuie înțeleasă nu
ca o propovăduire care pregătește pentru botez ci ca o instruire a celor botezați. Canonul
10 al sinodului 7 ecumenic: preotul are datoria să catehizeze credincioșii de toate
vârstele bărbați și femei. Canonul 2 al sinodului 1 ecumenic: catehizarea neofiților dar
și a celor botezați. Catehizarea nu încetează după botez. Canonul 7 al sinodului 2
ecumenic și canonul 95 Trulan prevede catehizarea celor care au revenit la ortodoxie. În
privința celor care catehizează, biserica a permis laicilor (bărbați sau femei) să
catehizeze. Canonul 26 Laodiceea: propovăduirea în Biserică și în case se face cu
aprobarea episcopului.

3. Rânduieli canonice privind cărțile liturgice.

Canonul 59 Laodiceea: în Biserică se fac citiri din cărțile canonice. Este valabil și la
cărțile care cuprind vieți de sfinți sau pricesne. Circulă așa zise acatiste ale unor părinți
cunoscuți, fapt care nu este bine văzut. Canonul 85 apostolic și 2 Atanasie cel Mare
înșiră canonul Sfintei Scripturi fapt ce arată că unele canoane s-au dat anterior
definitivării canonului Sfintei Scripturi. În Canonul 85 apostolic se prevede disciplina
arcană: unele cărți să nu se ofere oricui pentru a proteja lucrurile tainice din ele. De
aceea liturghierul și molitvelnicul nu trebuie să se găsească în casele oricui. Canonul 68
Trulan prevede că toate cărțile liturgice să se păstreze să nu se strice să nu se vândă
necinstitorilor. Canonul 46 Cartagina: La Slujbe să se citească cărți din viața
mucenicilor care au aprobarea Bisericii. Canonul 60 apostolic: în Biserică este interzisă
răspândirea cărților false. Canonul 63 Trulan: toate cărțile eretice să se ardă. Excepții:
Origen, Evagrie Ponticul, Visul Maicii Domnului, Epistolia. Canonul 61 Trulan
condamnă superstițiile talismanele, amuletele.

4. Rânduieli canonice privind cântarea bisericii.

Canonul 59 Laodiceea: în Biserică se cântă numai cântări aprobate de Biserică. Canonul

15 Laodiceea prevede să cânte cântăreții canonici; avizați de conducerea Bisericii.
Cântăreții pot fi bărbați sau femei. Canonul 21 Trulan: să nu se adauge nimic la „Sfinte
Dumnezeule” (patripasienii au schimbat aceasta pentru răspândirea ereziei lor). Nu e
voie a se interveni în textul liturgic aprobate de autoritățile bisericii și de Tradiție. În
textele liturgice nu trebuie să schimbăm cuvintele dar uneori este necesară o diortosire.

2
Aceasta se face fără a se schimba sensul textului, numai atunci când cuvintele sunt
depășite. Această diortosire se poate face de către orice preot. Can. 17 Laodiceea – între
cântările psalmilor să se facă citiri din Sf. Scriptură. Așadar în cultul ortodox există
cântarea, citirea și recitarea. Sunt trei moduri de a folosi textele liturgice. Problema
citirii sau cântării evangheliei este o falsă problemă. Trebuie să fie o egalitate între
acestea. Can. 75 Trulan se referă la modul executării cântării liturgice – să nu se silească
firea spre răcnire. Cu privire la cântarea bisericească, nu există o cântare care s-a pogorât
din cer. Omul tinde să se apropie de cântarea îngerilor. Cine poate ști cum cântă îngerii.
Cântarea bisericească trebuie să se apropie de sufletul omului să-l deschidă spre primirea
adevărului revelat. Muzica în sine nu este virtute, precum nici bogăția nici sărăcia nu
sunt virtuți, ci modul lor de folosire. Totuși muzica trezește toată gama de sentimente,
de la extaz, adorație, bucurie până la ură agresivitate, lascivitate. În același timp muzica
este determinată de melosul și contextul sufletesc al fiecărui popor, ba chiar al fiecărei
provincii religioase. De aceea în Biserica Ortodoxă nu există o anumită muzică
religioasă. Ortodoxia nu distruge diversitatea prin uniformitate. Afirmații de genul –
numai aceea este muzică bisericească sunt total necanonice. Fiecare muzică bisericească
provincială are frumusețea ei inegalabilă în contextul potrivit. A inversa, a impune cu
forța o anumită muzică dintr-o provincie în altă provincie este o lucrare care ignoră
realitățile bisericești. Interesant este faptul că chiar Biserica Ortodoxa română are o
diversitate muzicală provincială de o rară frumusețe. Sunt provincii bisericești în care
există o influență a melosului psaltic oriental foarte accentuată, alte provincii în care
melosul popolar românesc își pune amprenta mai puternic. Toate acestea sunt frumoase
în contextul lor. Eroarea se produce atunci când căutăm să le inversăm sau să impunem
una altuia. Muzica instrumentală în cult s-a folosit din vechime și în Vechiul Testament
în sinagogi se cânta în psaltire și în alăută. Această muzică a fost ulterior preluată de
bisericile vechi, mai ales cele monofizite care le păstrează până în ziua de azi: biserica
Coptă, Etiopiană, India. Totuși Biserica Ortodoxă a pus accent mai mult pe cuvânt, pe
mesaj și pe peroană de aceea a eliminat muzica instrumentală însă în unele situații de
excepție Biserica Ortodoxă nu le-a exclus și nu le-a interzis – la înmormântări, la
colinde. (Ep. Ilarion Alfeev – compoziție a liturghiei instrumentală). În Biserica
apuseanpă s-a acceptat mult mai ușor muzica instrumentală iar instrumentul (orga) a
fost adusă de la Constantinopol. Ea a fost dăruită de împăratul Copronim împăratului
Pepin cel scurt în 757 și ulterior a fost generalizată în timpul lui Carol cel Mare. În
răsărit se folosea la festivitățile ce aveau loc la curtea imperială – primirea delegaților,
primirea împăratului în sala mare. Cert este că azi în Biserica Ortodoxă, cântarea
instrumentală prin iconomie poate fii acceptată în situație de excepție – concerte.

B. Rânduieli canonice privind puterea sfințitoare

1. Rânduieli canonice privind Sfântul Botez

3
Este taina intrării în Biserică prin ştergerea păcatului strămoșesc în care are loc moartea
și învierea cu Hristos și primirea harului dumnezeiesc.

Aspecte canonice:

Săvârșitorul: este episcopul sau preotul sau diaconul alături de aceștia. Can. 44 Nichifor
Mărturisitorul zice că în situații de excepție diaconul sau monahul sau monahia pot
săvârși botezul. Canonul 45 Nichifor Mărturisitorul afirmă că în situaţii excepționale
orice creștin poate boteza, bărbat sau femeie. Canonul 68 apostolic, prevede că nu pot
boteza eretici. Este valabil pentru foștii preoți sau creștinii care s-au lepădat de
credință. Botezul lor este invalid. Preoții sau episcopii caterisiți, dar nu pentru erezie, ci
din motive disciplinare pot boteza în caz de necesitate.

Primitorul: este orice persoană de orice vârstă care nu a mai fost botezată și care
mărturisește credința ortodoxă în mod direct sau indirect prin nași. Credința are carater
personal dar în același timp este și credința bisericii. Canonul 78 Trulan – prevede că
persoanele mature trebuie să se catehizeze pentru a fi botezați. În același timp canonul
prevede că nimeni nu poate fi botezat prin constrângere ci prin convingere. Canoanele
14 sinodul 4 ecumenic și 8 sinodul 7 ecumenic precizează botezul copiilor. Canonul 110
Cartagina condamnă pe cei ce refuză să boteze pruncii. Psalum 8,2 – din gura pruncilor
și a celor ce sug am săvârșit laudă – este fundamentul biblic al pedobaptismului. Acest
text a fost reluat de Iisus la Mt. 21,16 aceasta înseamnă că nu e ceva doar metaforic.

Nașul: este persoana, femeie sau bărbat, care mărturisește credința copilului în locul
acestuia care nu poate să vorbească. Canonul 45 Cartagina prevede că bolnavii care nu
pot vorbi şi au nevoie de nași pentru a fi botezați. În același timp și alienații mintal și
persoanele cu handicap mental au nevoie de nași. Cu timpul instituţia nășiei înlocuiește
instituţia diaconițelor din biserica veche. Dacă diaconițele aveau rol în cult și ar fi fost
hirotonite, ele ar fi rămas până azi. Cei maturi pot avea nași, dar nu este neapărat. Nașul
este persoana care l-a adus către Biserica Ortodoxă. Nașul sau nașa trebuie să fie
persoane de credință ortodoxă, să aibă minimum 14 ani. Nașul trebuie să fie unic,
pratica cu multor nași este necaonic. Se practică tradiția ca nașul să fie de același sex
cu finul. Nu pot fi nași eterodocșii nici măcar în situații de excepție. Nu pot fi nași cei
care duc o viață imorală o viață opusă bisericii precum cei necununați, cei care nu se
împărtășesc, cei care nu vor să nască copii, etc. În mod normal nici cei care au făcut
avorturi nu ar trebui să boteze, dar este admis numai dacă penitentul o face pentru a
răscumpăra păcatele. Femeia însărcinată poate să fie nașă. De asemenea Canonul 54
Trulan interzice de a fi naș la botez monahilor și proprii lor părinți. În rest rudenia nu
este impediment la taina botezului. A nu se confunda nășia de botez cu cea de cununie.
În caz de excepție naș de botez poate fi chiar preotul săvârșitor. Canonul 6 Timotei al
Alexandriei – femeia nu se botează în timpul curățirii. Canonul 6 Neocezareea prevede
că – botezul femeii însărcinate nu include și botezul pruncului din pântece.
4
Săvârșirea botezului:

a. Timpul – Canonul 38 Nichifor Mărturisitorul zice că botezul are loc la 40 de zile. Este
totodată și o realitate fizică. La 40 de zile copilul se întărește și totodată mama își
revine din lăuzie. În caz de necesitate copilul poate fi botezat mai repede. Oricum
botezul trebuie făcut în timp util la orice oră din zi, în așa fel încât el să nu moară
nebotezat. Canonul 37 Ioan Postitorul prevede ca părinții copilului care moare nebotezat
se canonisesc. În privința zilei, se recomandă ca botezul să se facă duminica, pentru că
sâmbăta este ziua cu precădere de pomenire a morților. Recomandabil este ca botezul să
se facă după Sf. Liturghie și să se împărtășească de la potir.

b. Locul – Canonul 59 Trulan prevede că botezul se face numai în biserica parohială sub
pedeapsa caterisirii. Nu este recomandabil ca botezul să se facă la casa copilului. După
botez copilul se îmbisericește, ori la casă nu se poate săvârși. Botezul nu se face la
mânăstire. În primul rând se încalcă principiul jurisdicțional. Trebuie să se facă în
parohia pruncului. Pruncul prin îmbisericire este integrat în comunitatea parohială. Dacă
îmbisericirea se face la mânăstire pruncul este integrat în comunitatea monahală.

c. Modul – Canonul 49 Apostolic prevede că botezul se face în numele Sf. Treimi.

Canonul 50 Apostolic prevede că se face cu trei afundări sub pedeapsa caterisirii prin
turnare sau prin stropire se face numai în situații de excepție la botezul persoanelor
mature. Unii catolici botează prin cufundare pentru că au recunoscut că aceasta este
practica originală a bisericii primare. Canonul 84 Trulan prevede botezul condiționat al
persoanelor care nu știu dacă au fost sau nu botezate. Din punct de vedere liturgic se pot
boteza în cadrul aceleiași slujbe una sau mai multe persoane. Apa folosită la un botez
poate fi folosită și la un botez ulterior, si atunci se sar rugăciunile de sfințire. Canonul
91 prevede structura liturgică a botezului care se păstrează până în ziua de azi: sfințirea
apei a untdelemnului, lepădările, ungerea și botezul. Pravila de la Govora din anul 1640-
1641 se spune că „recomnadabil ca preotul să ajuneze înainte de botez”. Când botezul se
face după liturghie, această condiție este împlinită. După didahie botezul trebuie să fie
precedat de post. Această practică era respectată de catehumeni. Iar ea a dispărut odată
cu generalizarea pedobaptismului. Canonul 47 Apostolic, botezul nu se repetă. Canonul
18 Cartagina, morții nu se botează. Botezul pruncilor morți sau avortați este un
sacrilegiu. Pruncii avortați au botezul sângelui și botezul dorinței. Canonul 2 Timotei al
Alexandriei – îndrăciții nu se botează, aceștia se botează numai după lepădări și
exorcizări. Adică, nu se poate face botezul fără lepădări. Canonul 38 Nichifor
Mărturisitorul – muribunzii trebuie botezați numai din necesitate. Dacă trăiesc slujba se
continuă după formula de botez. Canonul 52 Laodiceea prevede că botezul se face și în
post. La masă se face dezlegare la pește și la vin. Didahia celor 12 apostoli în capitolul
7 prevede postul pentru cel ce se botează chiar și pentru preotul săvârșitor. Tot Didahia
prevede că în caz de necesitate se poate folosi în loc de apă și altceva inclusiv apă caldă,
termală. După botez are loc îmbisericirea fapt care înseamnă integrarea în comunitatea
5
parohială. Fetele nu se duc în altar nu din considerente biologice ci pentru a arăta că
femeia nu are vocație sau chemare de la Hristos pentru preoție. Rugăciunile care se fac
pentru femeia lăuză sunt rugăciuni prin care femeia se protejează, se invocă harul lui
Dumnezeu în vederea păstrării sănătății. Ideea cum că femeia lăuză ar fi spurcată este
total neortodoxă întrucât femeia se sfințește prin nașterea de prunci.

d. Numele – arată că omul este persoană, capabilă de dialog. Latinii ziceau: numen est
homen – numele este omul. Întrucât persoana umană este unică în mod corect la botez se
pune un singur nume. Aceasta arată și ca chipul lui Dumnezeu este unic. Din păcate în
ultimul timp părinții pun mai multe nume copiilor. Biserica Ortodoxă a Greciei în 1955
a dau hotărârea nr. 814 prin care impunea preoților să pună un singur nume la Botez.
Numele de botez nu se pierde niciodată. Dacă numele civil poate fi schimbat numele de
botez nu poate fi schimbat niciodată, cel mult acestuia poate să i se adauge un nou nume
la călugărie sau la hirotonie arătând prin aceasta noua cale pe care merge creștinul. În
situație de nume nepotrivite preotul sau nașul are datoria de a schimba numele cu unul
cuvenit.

e. Efectele botezului – Canonul 110 Cartagina prevede că prin botez are loc curățirea de
toate păcatele înclusiv a păcatului strămoșesc. Canonul 96 Trulan – cei ce se botează nu
numai că se curăță de păcatul strămoșesc dar se și îmbracă în Hristos și făgăduiesc să
urmeze viețuirea în Hristos.

f. Botezul din punct de vedere administrativ al Bisericii: preotul poate să boteze numai
în prorpria jurisdicție. Doar în situații de excepție poate accepta botezul din alte parohii,
numai în caz de necesitate și cu încuviințarea preotului paroh. Botezul se face numai cu
prezentarea certificatului de naștere. Practic cei care nu au certificat de naștere nu ar
trebui botezați până nu intră în rânduială civilă. Certificatul de naștere se elibereză în 15
zile de la naștere de oficiul stării civile de la primărie, după 15 zile se eliberează cu
aprobarea primarului. După un an, certificatul de naștere se eliberează numai cu
procedură judecătorească. După botez preotul trebuie să facă înregistrarea în registrul
botezaților care se află la parohie. La cerere se poate elibera și certificatul de botez al
pruncului. Certificatul de botez se eliberează o singură dată și se notează în registrul
celor botezați. Dacă se pierde certificatul se eliberează numai o adeverință.

2. Rânduieli canonice privind Taina Mirungerii

Mirungerea este taina creșterii în locul sfânt prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir a
trupului celui nou botezat. Din punct de vedere canonic mirungerea este integrarea celui
nou botezat într-o Biserica Ortodoxă autocefală, cea care a sfinţit Sfântul și Marele Mir.
Prin botez astfel este primit în Biserica Ortodoxă, prin mirungere ești primit în Biserica
Ortodoxă autocefală iar prin îmbisericire într-o comunitate parohială.

6
Săvârșitorul mirungerii este episcopul sau preotul. Aici diaconul nu are nici o
contribuție. Primitorul este numai credinciosul botezat valid. Canonul 48 Laodiceea
prevede că mirungerea se face imediat după botez. prevede că mirungerea se
administrează și eterodocșilor care Canonul 7 al sinodului 2 ecumenic vin la Botez.
Vârsta primirii mirungerii este legată de vârsta la care se botează primitorul sau la vârsta
în care vine la ortodoxie.

Săvârșirea – Canonul 57 Cartagina menționează că inițial era numită după forma

săvârșirii. Adică punerea mâinilor episcopului. Această taină era făcută numai de
episcop. Ulterior această taină și-a schimbat forma de administrare din motive practice.
Și anume s-a făcut prin ungere de către preot dar numai cu mir sfințit de episcopi.
Canonul 6 Cartagina prevede că Sf. și Marele Mir trebuie sfințit numai de episcop
pentru a arăta că această taină era inițial legată de episcop, ca unic săvârșitor. Mai târziu
prin tradiția bisericească s-a stabilit ca Sfântul și Marele Mir să fie sfințit numai de
către un sinod al unei Biserici autocefale. Canonul 57 Trulan prevede că locul săvârșirii
este legat de locul botezului, adică Biserica. Clava 141 din Pravila Mare prevede că
mirungerea se face cu trei degete sau doar cu degetul mare. Canonul 47 apostolic
prevede că botezul nu se repetă de aici și mirungerea. Ea este o taină care se
administrează o singură dată în viață. Totuși pot apărea situații de excepție, mirungerea
apostaților care revin la Biserica Ortodoxă așa cum prevede Canonul 1 al Sf. Ioan
Postitorul. Canonul 7 al sinodului II ecumenic prevede mirungerea arienilor care se
întorc la Biserica dreptmăritoare. Prin urmare mirungerea se administrează o singură
dată dar în situații de excepție ea poate fi administrată din nou. La administrarea
mirungerii în Biserica primară un rol important l-au avut diaconițele. Acestea purtau
mâna preotului pe trupul femeilor, pentru a evita orice ispită. Odată cu generalizarea
pedobaptismului rolul diaconițelor a dispărut. Ele nu au fost interzise ci au dispărut în
mod firesc. Dacă ele ar fi fost hirotonite misiunea lor s-ar fi continuat până azi, legat de
sfânta liturghie. Sfințirea Sfântului și marelui Mir – este o ierurgie care a apărut în timp
în urma administrării mirungerii și de către preoți. Cu timpul sfinţirea Sf. Mir prin
tradiția bisericească a devenit simbol al autocefaliei întrucât numai un Sinod autocefal
poate sfinți Sf. Mir. Biserica Ortodoxă Română primea Sf. Mir de la Patriarhia
Ecumenică de Constantinopol. În Ardeal Sfinţirea Sf. Mir se făcea de către episcopul
eparhiot, așa susține Șaguna în manualul de drept canonic. De aici se vede că legătura
dintre Sf. Mir și autocefalie este o legătură care s-a stabilit prin tradiție bisericească. Sf.
Mir se sfințește în Joia Mare de Sinod ori de câte ori este nevoie. În ceea ce privește
Țările Române, prima mențiune a sfințirii Sf. Mir a avut loc în anul 1513 la Târgoviște
când s-a sfințit Biserica Mitropolitană în prezența Patriarhului de Constantinopol
Pahomie. O altă sfințire a avut loc în 1643 la Iași la care a participat și patriarhului
Teofan al Ierusalimului.

1. 25 martie 1882 prima sfințire de către Biserica Ortodoxă Română

7
2. 1893 – Mitropolit Ghenadie Petrescu

3. 30 martie 1906 – mitr. Iosif Gheorghian

4. 15 aprilie 1921 – mitr. Miron Romanul

5. 1 aprilie 1926

6. 6 aprilie 1934 – Patr. Miron Cristea

7. 2 aprilie 1942 – Patr. Nicodim

8. 6 aprilie 1950

9. 14 aprilie 1955

10. 10 aprilie 1958

11. 22 aprilie 1965 – Patr Justinian

12. 18 aprilie 1968

13. 26 aprilie 1973

14. 27 aprilie 1978

15. 5 mai 1983 – Patr Justin

16. 7 aprilie 1988

17. 15 aprilie 1993

18. 11aprilie 1996 -Teoctist

19. 2 mai 2002

20. 15 aprilie 2007

21. 24 aprilie 2008

22. 1 aprilie 2010 – Daniel

Între 1921 și 1945 Biserica Ortodoxă Română dădea Sf. Mir și Bisericii Bulgare care
era în schismă cu Patriarhia de Constantinopol.

8
Confirmarea la Catolici

În Biserica apuseană până astăzi s-a păstrat ca săvârșitor normal al mirungerii persoana
episcopului. În apus mirungerea este numită confirmare. Interesant că ei folosesc și
ungere chiar dacă mirungerea o face episcopul. În situații de excepție episcopul poate
delega un preot să săvârșească confirmarea. Specificul bisericii catolice și de aici al
bisericilor apusene este faptul că confirmarea în apus are loc numai după 8 ani până la
14 ani. Motivele decalajului sunt acelea că pentru confirmare s-ar cere maturitatea
fizico-psihică. Acest argument nu rezistă pentru că el naște întrebarea că de ce numai la
confirmare se cere maturitate și nu și la botez. Dialogul oficial ortodoxo-catolică
catolicii au recunoscut necanonicitatea decalajului. De aceea la Bari în 1986 catolicii au
săvârșit 6 botezuri urmate imediat de confirmare și împărtășire pentru a arăta
disponibilitatea lor de a reveni la practica inițială. Numai că acest lucru este greu de
revenit pentru că este un obicei greu de schimbat în popor. Decalajul amintit are o
consecință foarte tristă: întrucât nu sunt confirmați și nu sunt creștini deplini copiii
catolici nu se împărtășesc decât numai după vârsta de 14 ani. Protestanții au preluat
decalajul de la catolici dar pentru ei confirmarea nu mai este o taină în sesnul ortodox al
cuvântului.

Primirea eterodocșilor la ortodoxie

Prin eterodocși înţelegem persoane care nu aparțin Bisericii Ortodoxe și mărturisesc

altă credință decât cea ortodoxă. Această problemă este de la începutul bisericii când s-a
discutat problema aceasta a reprimirii a celor care fie s-au lepădat de credință din frica
persecuțiilor, fie că au îmbrățișat temporar o altă religie. Inițial Biserica Ortodoxă a fost
acrivistă respingând orice act licturgic săvârșit în afara ei, mai ales botezul. Acesta este
sensul pe care Sf. Ciprian îl afirmă: extra ecclesiam nulla salus. Astfel canonul ?
Apostolic condamnă cu caterisirea pe cei care recunosc valid botezul ereticilor. Canonul
68 apostolic prevede că cei eretici nu pot boteza, și dacă botează botezul lor nu este
valid. Aceasta a for situația de început. Ulterior însă au apărut nuanțele. Lucrurile nu s-
au mai prezentat în forma aceasta simplă. Pentru că nu toate ereziile erau la fel. Apoi în
Sf. Scriptura zice – în casa Tatălui meu multe locașuri sunt. Prima diferențiere între cei
rupți de Biserică o face Sf. Vasile cel Mare în canonul 1: 1 erezie; 2 schismă; 3 adunare
nelegiuită. Sf. Vasile zice: numai ereticilor care vin la Biserică trebuie să li se
administreze botezul, cei schismatici și cei din adunări nelegiuite se primesc prin
pocăință. Apoi Canonul 7 al sinodului 2 ecumenic reliefează și mai clar felul în care
foștii eretici se primesc în Biserică. Canonul face următoarea distincție: a) cei botezați
în numele Sf. Treimi care se primesc în Biserică prin zapis (declarație scrisă) și prin
mirungere. b) cei așa-ziși botezați dar nu în numele Sf. Treimi sau printr-o singură
afundare, care sunt primiți în Biserică ca și păgânii. Prin urmare în Sfintele Canonane
vedem concretizat foarte bine principiul iconomiei. La început a predominat acrivia iar
ulterior când lucrurile s-au nuanțat și s-au schimbat apare pogorământul. Mai târziu în
9
secolul 5 apare prima slujbă alcătuită de Timotei al Constantinopolului pentru reprimirea
în biserică a foștilor eretici. În această slujbă apare 3 situații: a) cei care se primesc prin
botez – erezii grave; b) cei care se primesc prin mirungere – este vorba de ereticii care
nu deformează învățătura Sf. Treimi; c) primirea doar prin respingerea schismei și
ereziei – este vorba de rupturile cu diferențieri foarte mici. Mai târziu patr. Metodie al
Constantinopolului (+846), alcătuiește o rugăciune de curățenie pentru cei care revin la
Biserică. În cel de-al doilea mileniu creștin situația s-a complicat și mai mult întrucât s-
au înmulțit diviziunile și rupturile din biserică, ajungându-se până azi la sute și mii de
confesiuni creștine. În această perioadă fiecare biserică ortodoxă locală a avut propria ei
practică cu privire la primirea eterodocșilor în biserică. Până în ziua de azi nu există o
practică unitară în ortodoxie. De aceea această temă este una din misiunile importante
ale viitorului mare sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Astfel în Biserica Ortodoxă
există atitudini acriviste care iau în calcul numai canonul 46 apostolic și nu recunosc
nimic din afara Bisercii Ortodoxe. Celelalte Biserici Ortodoxe locale au și ele poziții
diferite. Mai ales în privința recunoașterii botezului protestanților și neoprotestanților.
Unele acceptă, altele ba. În Biserica Ortodoxă primirea eterodocșilor s-a făcut prin
tradiție. Printre primele rânduieli cu privire la primirea eterodocșilor la ortodoxie este
cea publicată în Molitfelnicul de la Neamț din 1843, în care se prevedea botezarea
papistașilor care vin la ortodoxie. E clar că și acest molitfelnic mergea pe linie Athonită.
Ulterior Molitfelnicul din 1895 rânduiala apare cu foarte multe nuanțări. Iar ea a fost
preluată din molitfelnicul din 1929 iar ultima formă a fost făcută din 1937. Aceasta din
urmă s-a publicat de mai multe ori până în 1989. Ultima tipărire a acestei rânduieli a
avut loc în 1992 și este cea care se practică și astăzi. Ea a dat naștere la foarte multe
comentarii de aceea nu a mai fost republicată iar acum Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a alcătuit o comisie în vedere revizuirii a acestei rânduieli. Rânduiala din 1992
cu privire la primirea eterodocșilor face două distincții: 1) Primirea eterodocșilor
nebotezați – este vorba de foșii atei, necreștinii, păgânii sau evreii. Ei se primesc ca
orice prunc care se aduce la Biserica prin: a) prin catehizare; b) mărturisire de credință
scrisă și semnată. Această mărturisire este de obicei Crezul; c)Botezul mirungerea și
împărtășirea (fără spovedanie). Dacă este persoană matură se poate cere înainte de
Botez o perioadă de post iar în ziua botezului ajunare. 2) Eterodocșii botezati la
confesiunea inițială – se face următoarea distincție preluată din Canonul 7 al sinodului 2
ecumenic: a) este vorba de cei botezați în numele Sf. Treimi. Adică aceia care provin de
la confesiuni care nu au o învățătură trinitară eretică, și anume – foștii schismatici,
stiliștii, vechi orientalii, catolicii, vechi catolicii, anglicanii, protestanții și cele 4 culte
neoprotestante recunoscute la noi în țară: adventiști, baptiști, penticostali, creștini după
evanghelie. Aceștia se primesc așa: prin catehizare, prin mărturisire de credință scrisă
și semnată, și prin mirungere, spovedanie și dacă este cazul împărtășire. b) cei așa ziși
botezați dar nu în numele Sf. Treimi precum: foștii eretici antitrinitari, martorii lui
Iehova, unitarienii, socinienii (sunt aproape dispăruți azi), mormonii, biserica
scientologică. Aceștia se primesc ca și păgânii, prin catehizare, marturisire, botez,

10
mirungere, împărtășanie. Iar pentru maturi post și ajunare. Obiecții și îndreptări
necesare la această rânduială: stârnește și azi multe comentarii, astfel încât unii episcopi
o respectă alții nu. Și fiecare are dreptate în felul lui.

1. Această rânduială este neecumenică în text, ba chiar ostilă. Textul foloseste cuvinte cu
conotații peiorative.

2. Ar fi prea ecumenică cu neoprotestanții, întrucât li se recunoaște botezul. Această

problemă de fapt este nodul gordian al rânduielii întrucât întrebarea este: Care sunt
creștinii cărora le recunoaștem botezul? Nu avem totuși un răspuns unitar. Unii invocă
principiul reciprocității: dacă ei nu ne recunosc botezul, nici noi nu îl recunoaștem. Mai
mult, unii episcopi nu recunosc nici măcar botezul protestanților, în special luterani și
calvini, obiectând că nu au preoție, mai mult că au introdus preoția femeilor.

3. În această rânduială ar trebui adăugată cea de a treia procedură: reprimirea celor

rătăciți. În general aceștia se primesc prin spovedanie și împărtășire dacă este cazul.

4. În același timp trebuie să amintim încă o procedură, cea de reprimire a clericilor sau
episcopilor lapși, sau a clericilor din fosta confesiune.

5. Nu se amintește nimic despre tundere care ar trebuit totuși inclusă după taina
mirungerii.

Concluzii:
1. Primirea eterodocșilor la ortodoxie nu se face în mod unitar în întreaga Biserică
Ortodoxă întrucât problema este foarte complexă și foarte greu de soluționat.
2. Preoții care se confruntă cu astfel de situații trebuie să solicite îndrumarea și
aprobarea episcopului locului.
3. Rânduiala din molitvelnic are valoare orientativă iar preotul trebuie să amelioreze
unele afirmații agresive din text.

11