ION AGÂRBICEANU râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu şi mântuirea
sufletului. Cei care înţelegeau deşertăciunea lucrurilor lumii şi se
PUSTNICUL ŞI UCENICUL
SĂU
I
PUSTNICUL PAFNUTIE
De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peşteră din munţii
Moldovei, un pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în
moştenire peştera după ce a îngropat pe învăţătorul şi părintele
său Ilarion, la care îşi făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alţi pustnici
bătrâni ajunară, se rugară şi bătură mătănii în peştera aceea
blagoslovită. De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de
«pustnicul de la peşteră». Deşi nu mai era acelaşi, ci, din veac în
veac, altul. Şi alţii erau şi ucenicii, care pe urmă duceau ruga şi
înţelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau
mulţi creştini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai
mulţi fraţi, fie la schituri, fie singuratici, în peşteri. Erau mai
scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în
codrii de brad şi între gadinile1 pădurii, şi slujeau după mintea şi
inima lor, Domnului din ceruri.
Dintre aceşti oameni ai lui Dumnezeu era şi pustnicul
Pafnutie. Nimeni nu ştia de când trăia în munte. Când se aciuă pe
lângă părintele Ilarion, era cu barba sură. Pesemne trăise înainte la
vre-un schit, sau la o peşteră a lui, de unde venea, din când în
când, pentru blagoslovenie şi învăţătură, la părintele Ilarion. De
Ilarion se alipi numai când acesta, simţind că i se apropie sfârşitul,
îl chemă lângă sine, pentru a-i da cele din urmă învăţături şi
pentru a lua în moştenire peştera. Dar mai trăi cucernicul moşneag
încă zece ani, cu Pafnutie alăturea, până se săvârşi. Trecuse de
suta de ani, şi s-a stins încet ca o lumânare, în murmur de
rugăciune.
Cucernicul Pafnutie, la moartea lui Ilarion, făcea şi el
şaptezeci de ani. Nici n-a suspinat, nici nu l-a jelit pe moşneag ci a
rămas în genunchi două nopţi şi o zi, rugându-se pentru sufletul
părintelui său. Iar după ce l-a îngropat i s-a părut codrul pustiu, şi a
stat alte două nopţi trântit pe spate, cu ochii la stele. Apoi s-a
ridicat, şi-a clătinat barba şi pletele sure, pentru a alunga
gândurile, s-a însemnat de trei ori cu semnul izbăvirii şi a prins
curaj.
S-a coborât într-o crăpătură de stâncă la izvor şi a băut. A
aflat lângă apa limpede, în tufiş, pâine uscată, şi s-a înfruptat. Era
a cincea zi de când nu luase nimic în gură.
Şi unde până acum vedea numai sur în faţa ochilor, de la
moartea lui Ilarion, deodată privirea i s-a limpezit şi s-a uitat cu
bucurie la cerul albastru, dându-şi capul pe spate şi împrăştiindu-şi
coama peste umeri. Apoi duse mâinile la piept, se încovoie şi zise
cu glasul limpede:
- Doamne-Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine păcătosul,
slobozindu-mă din grea osândă, din împietrirea de inimă ce mi-a
hărăzit-o repausarea robului Tău, şi a părintelui meu, Ilarion. Slavă
Ţie, Celui ce eşti singur veşnic! Adusu-mi-am aminte că pământ
suntem şi în acelaşi pământ ne întoarcem, după nemincinoasa Ta
rânduială. Slavă Ţie!”
1
Jivinile
1
 Apoi s-a întors la peşteră şi începu să scuture ţundra, cojocul,
căciula şi alte câteva lucruri rămase de la Ilarion şi să le agaţe în
colţurile de stâncă ce împungeau în golătate.
Se crezu tare după rugăciune, dar acum, atingând lucrurile
celui răposat, simţi lacrimi în ochi şi un mare dor să se pună şi să
doarmă, să nu se mai scoale, lângă mormântul pustnicului.
Se duse încet, cu ochii înpăienjeniţi, şi se lăsă, în coate şi în
genunchi, lângă mormântul proaspăt. După rugăciuni îndelungate
începu să audă un glas, nu-şi da bine seama dacă vorbea de
afară, sau din sufletul lui. Ci glasul era cunoscut. Era al lui Ilarion
şi-i şoptea:
“Nu te cufunda ca păgânii şi ca cei ce nu au nădejde, în
durerea ce spulberă sufletul ca un vifor şi-l împietreşte. Nu
aceasta e voia Domnului Dumnezeu şi învăţătura mea. Ci te
împacă cu rânduiala cea de sus, care nu are înfrângere şi dreaptă
este în veci şi neclintită. Au nu cel ce a clădit munţii a pus şi
rânduiala morţii? Eşti tu copil neştiutor sau bărbat cu pricepere?
Nu stropi pământul decât cu lacrimile credinţei, ale nădejdii şi ale
părerii de rău pentru păcate. Pustnicul nu trebuie să aibe alte
lacrimi. Întoarce-te cu gândul pe dată că nu eu sunt vrednic de
plâns, ci tu. Iată stai, a cincea zi fără metanii, fără rugăciune
pentru tine, fără gând”.
Cucernicul Pafnutie se cutremură. Aşa era: de la moartea
părintelui său sufletesc n-a mai bătut metanie, n-a mai spus
ocinaşile2 obişnuite. Îi păru că-l vede pe moşneag cu dreapta
ridicată a ameninţare, cum făcea uneori când nu-i plăcea un
cuvânt ori o purtare a lui Pafnutie.
Se ridică de lângă mormânt şi porni agale la peşteră.
Era un om înalt şi uscat, şi la vârsta lui bun încă să se ia la
trântă cu ursul, dacă slujba lui ar fi fost vânătoarea ori haiducia.
Călcă apăsat. Avea privire ageră şi pătrunzătoare, fruntea
înaltă. Mustăţile groase şi lungi se pierdeau în barba stufoasă ce-i
acoperea pieptul lat. Din toată faţa lui nu se vedea bine, limpezit
de păr, decât fruntea, ochii şi nasul. Un nas mare, tăiat subţire,
puţin încovoiat.
La acel ceas al dimineţii cântau păsările de jur împrejur. Un
vânt uşor adia neodihnit. În înălţimi, printre crestele brazilor, se
zărea albăstrimea cerului.
2
Rugăciunile
Alte dăţi, pe o vreme ca asta, sufletul lui Pafnutie se pornea la
rugăciune, slăvind pe Ziditorul, fără să-şi pună anume în gând.
Inima lui cânta în rând cu păsările şi cu murmurul pâraelor. Acum îi
părea nepotrivită toată frumuseţea de afară. Îşi spunea că păsările
ar mai putea tăcea, şi izvoarele asemenea. Pentru ce atâta
veselie?
Înţelese, cu silă, că-i pare rău după moşneag, că sufletul lui
nu s-a liniştit. Stătu pe loc, bătu din picior, şi strigă cu mânie:
— Cine mă alungă de la ascultare? Şi tot el îşi răspunse:
— Diavolui trufiei care nu mă lasă a mă împăca cu rânduiala
Domnului Dumnezeu. L-am întărit de tot atâtea rânduri în care
luam la întrebare pe Ziditorul pentru ce l-a smuls pe părintele meu,
pentru ce a lăsat moartea în lume? O să-i astup glasul, o să-i rup
acul, luându-mi canonul cel mare.
Avea cucernicul un canon pe care-l făcea în zile de ispită
grea, încă pe vremea când nu se mutase în peştera lui Ilarion.
Acesta, când ucenicul i-l descoperi, încuviinţă să-l facă mai
departe, la trebuinţă, însă cu multă smerenie.
Îşi luă drumul la dreapta peşterii şi se tot duse pe cărarea
numai de el ştiută. Pe alocuri se făcea nevăzut în tufişuri dese,
care ar fi voit să-l ţină pe loc. Dar pustnicul se zbătea ca mistreţul,
se vedeau numai bălăriile mişcându-se, că-i treceau de cap. Ajuns
în luminiş crengile uscate trosneau sub picioarele lui. Avea grabă
mare: Nu mai auzea nici cântecul păsărilor, nu mai vedea ciutele
ce ţâşneau pe lângă el, ci alerga întins cu capul în piept, ca un
bour din vremile cele vechi. Brăduleţii ce năzuiau către luminişuri
se mirau văzându-l trecând cu atâta grabă. Cei mai mici se
aplecau la atingerea braţelor lui, şi-i făceau loc fără nici o
împotrivire.
Ajunse numai când soarele, scăpătat la asfinţit, îmbrăca în
aramă roşie ca focul piscurile munţilor, care se suiau până la
Dumnezeu. Ajunse istovit de drum, la râpa canonului său.
Nu-şi dădu răgaz nici să răsufle şi începu s-o urce. El îi spunea
râpă, dar era o stâncă prăpăstioasă, aproape goală, care urca
ameninţătoare din uriaşe măsele de piatră. Voi să se caţere mai
repede ca de alte dăţi îşi făcea silă mare, suflând adânc şi oprindu-
se uneori pentru răsuflet. După cum se apropia de cer părea tot
mai mic, acum cât o ciută, acum cât o capră neagră, şi iarăşi
numai cât un ied şi cât o cioară. Până ajunse în vârf se făcuse
miezul nopţii.
2
 Aici poposi pe un colţ de stâncă, îşi şterse faţa cu mâneca de
la cămaşă, şi fără să-şi dea hodină deplină, începu coborâşul pe
acelaşi loc. Coborâşul era mai cu primejdie decât urcuşul.
Primejdia de a se prăbuşi în prăpastie îl pândea la fiecare mişcare.
Totuşi, până la răsăritul soarelui, el fu din nou pe culme.
Înghiţea cu lăcomie aerul şi lumina, răzbătu cu privirile
departe în singurătăţile codrului şi pe-o clipă, faţa i se lumină: Cum
se trezeau toate vietăţile la porunca soarelui! Dar repede văzu
râpa de sub el şi o privi cu duşmănie. I se părea că n-a biruit-o de
ajuns. Şi începu din nou coborâşul, apoi iar urcuşul. Canonul nu se
isprăvi decât seara, după cel din urmă coborâş, când abia se mai
putu târî până la un izvor cunoscut, unde bău îndelung. Apoi trântit
pe spate, adormi ca un buştean, cu faţa spre stele.
Când se trezi în crăpatul zorilor se simţi uşor şi cu lumină în
suflet. Se gândi numaidecât să se ridice să-şi facă metaniile şi să-şi
spună ocinaşile obişnuite. Nu-i mai veniră întrebări asupra morţii,
simţi pocăinţă pentru că se păru că voise a se lua la harţă cu
Dumnezeu din pricina morţii lui Ilarion. Îşi dădu seama că era să
apuce pe drumul rătăcirii. Râpa canonului îi aduse aminte că era
un mare păcătos, şi că nu s-a pocăit încă destul pentru păcatul
său.
“Adevăr a rostit glasul părintelui meu Ilarion, de dincolo de
moarte, când mi-a spus: Întoarce-te cu gândul asupra ta, şi dă-mi
bună pace!”.
Cucernicul Pafnutie vorbi aşa ca şi când ar fi cine să-l asculte.
Şi mai adaose: “Întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a
născut maica mea”.
Rosti şi făcu douăsprezece metanii, din nou, aducându-şi
aminte de păcatul pe care-l săvârşise în tinereţele lui în apropierea
acestei râpi. Nime nu cunoştea această vină decât Dumnezeu,
Pafnutie şi duhovnicul, părintele său sufletesc, Ilarion. Şi-l mai
cunoscuse aceea cu care greşise, când el abia avea douăzeci de
ani, şi era păcurar aici în munte. Nu ştie ce s-a ales cu nevasta
aceea cu bărbat, dacă mai trăieşte sau ba. Dar el, din clipa în care
s-a trezit, a lăsat oile, a alergat în codri departe şi pierdut a fost şi
pentru stână şi pentru părinţii lui. Păcurarii3 au căutat multe zile
cârdul de mioare ce-l păzise copilandrul acela, până ce le aflară
hăt departe, păzite de cei doi câni. Părinţii cu rudeniile am bătut
3
Păstorii
codrii şi munţii tot hăulind şi întrebând, şi de frunză şi de iarbă,
unde s-a rătăcit flăcăuaşul lor cel voinic şi frumos. Dar nimeni n-a
ştiut răspunde.
Pe vremea aceea tânărul a dat de un schit, care era slujit de
un singur schimnic, Acela i-a schimbat numele din Dumitru în
Pafnutie.
Dar toate aceste lucruri le ţinea în inima lui. Nici pădurarii,
nici vânătorii, nici rătăcitorii pe la schituri n-au putut vreodată afla
cine şi ce a fost Pafnutie mai înainte. Numai duhovnicul său Ilarion,
care se nimerise călugăr cu harul preoţiei, pornind ca ieromonah
dintr-o mică mănăstire, cunoştea istoria aşa de scurtă a lui
Pafnutie. Dar el mai ştia că acest fiu sufletesc al lui, afară de
greşala cea din tinereţe în alta n-a căzut. Şi a cunoscut în pocăinţa
lui cea de cincizeci de ani pentru un singur păcat, mare har de la
Dumnezeu.
Deci Pafnutie, după ce a săvârşit canonul cel mare la râpa lui,
s-a întors la peşteră liniştit şi nu s-a mai certat cu Domnul
Dumnezeu pentru că-i luase pe duhovnicul şi părintele său Ilarion.
Şi-a luat rânduiala lui cea de obşte, cu ajunat, cu metanii şi cu
rugăciuni.
Când a coborât la izvorul din crăpătura de stăncă, la poalele
peşterii, a aflat în tufiş pe lângă pâine şi o felie de caş, şi după
semnul ăsta a cunoscut el că eu ieşit creştinii din postul
Sânpetrului. Ci caşul şi miezul pâinii l-a fărmiţat păsărilor, şi a dus
la peşteră numai coaja. Şase săptămâni a trăit mai mult cu
rădăcini, canonisindu-se aşa pentru păcatele lui şi pentru odihna
sufletului celui răposat.
Pentru “pustnicul de la peşteră”, era datină rămasă din
adâncimea vremilor, să pună păstorii, din când în când, în acel
tufiş câte ceva de mâncare. Înşişi pustnicii din peştera asta erau
rareori văzuţi de ochi omeneşti: când la depărtare de ani
pătrundea cineva aici să ceară un sfat şi să primească
blagoslovenie la o mare suferinţă. Adeseori lumea îi uita pentru
multă vreme. Chiar şi păcurarii, când se mutau cu stânile în
depărtate locuri.
Căci ei nu duceau lipsă de nimic. Cunoşteau, din bătrâni,
ierburi şi mai ales rădăcini pentru hrana lor puţină, dar izvoare de
apă aveau pretutindeni.
Cucernicul Pafnutie îşi vedea de rânduiala lui. Uneori i se mai
năzărea, în fundul peşterii, că vede pe cuviosul Ilarion intrând pe
3
deschizătură. Atunci făcea rugăciuni şi se însemna cu semnul
crucii, pentru ca să nu fie ispitit din nou să se gândească la
durerea lui, care era mereu gata să se ridice din adâncuri.
Singurătatea îl împresura tot mai tare, şi dacă n-ar fi stat de
vorbă cu brazii, cu ciutele şi cu păsările, ar fi putut amuţi. În
canonul lui era să spună rugăciunile în taină.
Dar în singurătatea aceasta limpede Pafnutie creştea cu
duhul, în puterea gândului şi cu înălţarea sufletului. Abia acum
pătrundea el până în adânc învăţăturile duhovnicului său Ilarion,
mai ales pe acelea pe care i le împărtăşi în anii cei din urmă.
Nu simţea încă nevoia să aibă un ucenic, se vedea departe
încă de clipa când Dumnezeu îl va chema la judecată. Părea chiar
că-i oarecum silă, când se simţea atât de tare şi de sănătos.
Şi trăi, într-adevăr, după felul şi canonul lui, încă zece-
cinsprezece ani, nu se ştie, fără să simtă povara bătrâneţelor sau
nevoia unui ucenic, căruia să-i lase moştenire învăţăturile trecute
de la un pustnic al peşterii la altul. Venea, din când în când, câte
un schimnic, rămânea câteva zile la peşteră, şi iar pleca. Iar el îi
slobozea şi nu-i oprea.
Ciobanii vorbeau cu mare sfială de ei. Şi multă vreme n-au
ştiut dacă e alt pustnic la peşteră, sau tot Ilarion cucernicul.
II
NICHIFOR PREDA AJUNGE
LA PEŞTERA PUSTNICULUI
Se spune că schimnicii cei cuvioşi au uneori semne în
visurile lor, când e să li se întâmple un lucru deosebit. Într-o
noapte Pafnutie visă că trecea pe-o cărare cunoscută de el, prin
făgetul cel bătrân de la poalele muntelui. Deodată, pe-o ramură a
fagului pe sub care chiar trecea, auzi vorbă omenească. Răsturnă
capul pe spate şi văzu o gadina numită râs, dar nici urmă de om.
— Aruncă-mi o prăjină. cucemice! Aş sări mai sus şi nu mai
pot, se auzi din nou cuvânt omenesc.
Pafnutie privi mai bine. Copacul era mare şi stufos. Poate se
va ascunde vreun pui de om. Glasul era subţire ca de copii.
“Poate se teme de mâţă”, îşi zise pustnicul, şi cu priviri agere
cercetă stufişul. Însă, afară de gadină, nu descoperi nimic.
— Aruncă-mi prăjina, se auzi din nou.
— Ce nevoie ai de prăjină, tu care sai din cracă în cracă, şi
de pe un copac pe altul? Să nu luăm în deşert numele lui
Dumnezeu, zise mirat peste fire Pafnutie, înţelegând că mâţa
aceea, căţărată sus, vorbeşte.
— Tot sărind am căzut şi mi-am rupt amândouă picioarele
de dinainte. Aruncă-mi prăjina, rogu-te.
— Asta e altă socoteală, răspunse Pafnutie, fără a se mai
mira de nimic. Şi privind la pământ văzu o prăjină lungă. O ridică
şi râsul o prinse în colţi.
Nu se ştie cum, rezemat în ea, sări pe cea din urmă creangă,
iar de acolo dintr-o singură aieptare4 căzu la picioarele bătrânului.
Însă acum nu mai era râs, ci un cerb ca de doi ani.
Cerbul se alipi de pustnic, se frecă de ţundra lui, îl privi cu
ochi umezi şi, mugind scurt, o luă la goană pierzându-se în
desimea codrului.
Pustnicul se trezi din vis, pipăi în jur şi văzu că-i pe patul lui
de cetină de brad, pe vatra peşterii. Nu mai putu aţipi toată
noaptea. Se gândi mult, apoi zise în sinea lui:
— Eu n-am avut până acum semne în vis. Dar acesta, din
4
Săritură.
4
mila Domnului, un semn trebuie să fie.
Şi îşi aminti, pe rând, semnele ce se arătaseră în vis
părintelui său sufletesc Ilarion, şi despre care îi povesti în cei din
urmă ani ai vieţii. Asemăna visul lui cu acestea, se întorcea de pe
o coastă pe alta, şi iar îşi zicea:
— Din mila Domnului, un semn trebuie să fie şi acesta.
Şi după ceea ce s-a petrecut cu bătrânul în urma semnelor
avute, încerca să tâlcuiasca şi visul său. Dar nu putea să dea de
un capăt.
— Semnul meu e încurcat, îşi spunea el. Şi rîs, şi cerb. Mâţa
e o gadină răpitoare, se hrăneşte cu vărsare de sânge. Cerbul e
boul lui Dumnezeu, nu face rău nimănui. Apa şi focul, cum vor sta
împreună?
Cunoştea, din ce-i povestise Ilarion, că semnele din vis, ca şi
proorociile, nu se pot tălmăci înainte de împlinirea lor. Şi totuşi se
încăpăţână să afle ce se ascunde sub semnul din visul lui. Şi abia
răsărind soarele se desmetici: e, iar, o ispită a mândriei. Pentru
ce voieşte el să deslege o taină pe care Domnul o voieşte
nedeslegată până la împlinire? Cine-i dă ghies? Diavolul mândriei,
de bună seamă. Iată, e la întâiul vis cu semne, poate la întâiul şi
la cel din urmă, şi el vrea să-şi întreacă pe învăţătorul şi părintele
său. Nu i-a spus de atâtea ori Ilarion cum se mira când venea
întâmplarea, şi pe urmă-şi aducea aminte de vis?
Se simţea scârbit de sine însuşi pentru aceasta neruşinare şi
înfumurare şi se gândi cu ciudă şi la râs şi la cerb. Nu puteau
rămâne acele două vietăţi în negura nopţii, în loc să se apropie
de el şi să-l îndemne la trufie? Chiar la trufie! “La păcatul care
duce mai repede la osândă”, isi zicea en obidă5 cucernicul
Pafnutie... ,,Ştiu eu bine şi mi- a spus şi părintele Ilarion, că trufia
a trăznit pe îngeri din cer şi i-a alungat pe oameni din rai. Şi, iată,
cum se arată, în felurite chipuri! Mai adineauri m-a spus să-l iau
la întrebări pe Ziditorul pentru ce este moarte în lume, şi pentru
ce a luat de lângă mine pe părintele meu Ilarion. Acum îmi dă
ghes cu mâţa şi cu cerbul. Ptiu! Pe pustii locuri să fie şi în
pietre!”.
Pafnutie scuipă cu scârbă, apoi îşi făcu semnul sfintei cruci.
Se gândi că e nevoie mare să meargă iar la râpa lui să-şi facă
marele canon.
5 6
Ciudă.
Se lăsă pe cetina aşternutului şi se gândi. Dar somnul îl
cuprinse degrabă, şi nu se mai trezi până la ojină6. Sări drept în
sus, nu se putu dintru început descurca dacă e dimineaţă tânără
ori se apropie seara. Ieşind în gura peşterii şi văzând soarele, se
cruci. Era târziu să mai poată pleca la râpa lui. De i-ar rămăne
vreme până la asfinţit să-şi poată face, cel puţin canonul de
obşte, aşezat între răsăritul şi apusul soarelui. “Iata ce mi-a făcut
mâţa şi cerbul”, suspină mânios pustnicuş şi, fără să se mai
gândească la izvor sau rădăcini, se apucă de mătănii şi de toată
rânduiala lui zilnică.
Era o înserare cu aer tare, plin de miresme. Răcoarea
creştea din ceas în ceas, şi albastrul cerului parcă se înălţa
mereu. Nu-l mai ajungeau nici cetinile ce împungeau din brazii
piscurilor celor mai înalte. Când negurile nopţii începură să
învălue trunchiurile brazilor, era frig în lege.
Totuşi cucernicul din singurătate era năduşit şi gâfâia când
îşi isprăvi canonul. Îl lungi anume: bătu, cu sutele, mai multe
metanii pentru a se pocăi şi de mândria ce se apropiase iar de el,
şi pentru că adormise peste zi şi nu-şi făcu, la vreme, rânduiala
lui pustnicească.
Târziu se coborî la izvor. Întâi se gândi să se pedepsească şi
să nu bea apă rece, dar se temu, cum era ars de sete, să nu aibă
iar visuri cu semne în somn.
Coborând pe poteca ştiută i se păru că aude ca o mârâială.
Se opri, nu mai auzi nimic. Porni şi, iată, iar se ridică până la
urechea lui, şi încă mai tare mârâitul acela. Un gând îl îngheţă şi-l
opri în loc: visul lui! Nu-i oare un mârâit de mâţă? Trase cu
urechea şi iar auzi. Glasul venea de departe. Poate de la izvor,
poate de mai încolo. Cu cât cobora se auzea mai desluşit. Dar
acum nu mai semăna a miorlăitura, ci a scâncet de copil mic.
Uneori răzbătea pe aripa nopţii, prin susurul cetinii, geamăt
omenesc.
— Este cineva în primejdie, îşi zise Pafnutie şi grăbi pasul. Se
oprea pentru a asculta atât cât trebuia ca să nu piardă latura din
care venea glasul. Trecuse de mult pe lângă izvorul din crăpătura
din stâncă, dar nu se opri să-şi astâmpere setea. Glasul era tot
mai desluşit. Era geamăt de om, stins, ca de pe altă lume.
?????
5
 — Cine s-o fi rătăcit prin hugeacul7 ăsta?, se întreba
pustnicul ajungând în desime mare şi despicându-o vârtos cu
trupul aplecat înainte. “Ce păcate l-au adus pe-aici? Sau ce
încurcături ale Diavolului?”.
El stupi în stânga, îşi făcu semnul izbăvirii, şi înainta nu fără
îngrijorare. Îi trăzni prin minte că ar putea să fie nu bărbat, ci
muiere. Ce s-ar face el atunci? De bună seamă trebuia să o ajute,
nu o putea lăsa în gura morţii. Dar după tămăduire, ce ar face cu
o catrinţă la peşteră? Aşadar că ar fi un lucru nemaipomenit? El e
bătrân, şi chiar dacă n-ar fi, de la întâiul păcat săvârşit în
copilărie, nu s-a mai gândit la cele ale lumii. Dar în peşteră nu
putea rămâne. Nu-i locul muierii în singurătatea codrului.
Pe urmă, alte gânduri îl liniştiră: Nu poate fi muiere! Ce să
caute o femeie în aceste sălbăticiuni? Cât a trăit părintele său
Ilarion, venit-a cap împletit până aici? Nu s-a pomenit. Da, un
bărbat trebuie să fie, şi niciunul în puterea bărbăţiei, căci un om
în toată virtutea nu se încurcă aşa de uşor, şi nu se dă plainic
piedicilor ce i se pun în drum. Un tânăr trebuie să fie, un
ciobănaş, ori un vânător căruia abia-i mijesc mustăţile.
Tot frământându-se şi cu sufletul, pentru a se linişti, şi cu
trupul, pentru a-şi face loc prin desime şi întuneric, auzi deodată,
geamătul lângă sine, mai stins de cum îl auzise din depărtare.
Se aplecă la dreapta şi desluşi suman şi cioareci de lână, şi
opinci în picioare. Trupul era căzut de-a-lungul, cu faţa în
muşchiu. Nici o tresărire de viaţă nu era în el. Numai sunetul
stins, plângăreţ, care se ridica din când în când.
Pafnutie îngenunchie, îl întoarse încet pe o dungă, apoi pe
spate, îl pipăi, îşi aplecă urechea pe pieptul lui şi ascultă. Inima
bătea abia simţit. Ochii tânărului erau închişi cu pleoape grele.
Obrajii îi erau palizi, pământii, ca la mort. Nu simţi nimic câtă
vreme îl pipăi şi cercetă Pafnutie.
— E leşinat, zise cu glas tare pustnicul, şi după ce îşi făcu o
cruce, îl ridică în sus pe străin şi-l luă în braţe, ca pe un copil. Nu-i
putea bănui vârsta. Nu i-ar fi dat cincisprezece ani după
greutatea trupului. Capul tânărului se bălăbănea pe umărul lui
Pafnutie, semn că nu ieşise din leşin.
Pustnicul grăbi cu el la izvorul cunoscut. Orice boală ar avea,
apa rece nu putea să-i fie de stricăciune. Îl întinse pe iarba verde
7
Crângul.
şi începu a-l stropi, uşurel, uşurel, cu stropi din izvor. În gând,
omul lui Dumnezeu murmura o rugăciune. Inima bătea cum nu-i
mai bătuse de mult. Şi o mare căldură îi umplea sufletul: iată,
avea în faţa lui o viaţă proaspătă. Poate se deştepta, poate intra
pentru totdeauna în negură. Simţea, în inima lui de om singuratic,
mare răspundere pentru viaţa necunoscutului. De bună seamă
Dumnezeu a rânduit aşa să fie la peşteră în noaptea asta, să-l
scape pe cel rătăcit în codru. De aceea a adormit până la ojină, să
nu mai poată pleca la râpa lui, să-şi ia din nou canonul cel mare.
Deodată îi veni iarăşi în visul lui: nu era rănit într-un fel şi
necunoscutul ca şi râsul pe care-l văzu în fag?
Îşi făcu din nou cruce, stropind mereu pe fecioraş. În clipa
aceea tânărul deschise ochii şi îi închise iar. Suspină din adânc şi
gemu: “mamă”. După un răstimp se întinse, deschise ochii iar, şi
îi pironi miraţi la bărbosul din faţa lui.
— Să nu-ţi fie frică, flăcăuaş. Sunt un slujitor al Domnului
Dumnezeu. N-am să-ţi fac nimic rău.
Tânărul trăgea întins cu urechea la susurul izvorului. Îi
vorbea, din ochii înviaţi deodată.
— Apă? întrebă Pafnutie.
— Apă! gemu încet, cu un zâmbet abia mijit, necunoscutul.
Pafnutie îi aduse apă în pumni. Străinul bău cu lăcomie şi
mai ceru. Nu putea bea bine din pumni, şi omul lui Dumnezeu se
dojenea că n-a plecat de la peşteră cu ulciorul în mână, ca alte
dăţi. Află o coaje de brad pe care o cumpăni să ţină apă, şi tot
trecea de la izvor la flăcăuaşul cel străin şi-l adăpa.
— Mare flacără arde în tine, măi romănaşul meu, zise
Pafnutie zâmbind, văzând că nu-l mai poate sătura.
Tânărul avu putere să se ridice şi să şeadă.
— Mare, oftă el. Dacă nu mă aflai dumneata, moşule, n-aş
mai fi băut apă de la izvor. M-au părăsit puterile şi nu mai puteam
ajunge la izvor.
— Da cum? Tu cunoşteai izvorul? îl întrebă pustnicul mirat
foarte.
— Nu-l cunoşteam , dar îi auzeam, sub înserare, murmurul.
M-am târât pe brânci cât am putut. Groaznic mă ardea în
măruntae.
— Pesemne nici de mâncat n-ai mâncat azi nimic. N-am
văzut la tine straiţă.
— N-am mâncat de trei zile, moşule. Dar acum mi-am prins
6
inima cu apa acestui izvor.
Pafnutie se întunecă deodată. Îşi aduse aminte că n-are
nimic de mâncare. Şi ştia că pe unul care a ajunat trei zile nu-l
poate hrăni cu rădăcini şi ierburi.
— Pe semne te-ai rătăcit, flăcăuaşule. Dar nu înţeleg cum ai
plecat de-acasă fără merinde, la munte.
Tânărul se uită cu sfială la bătrăn şi zise:
— Dacă dumneata, moşule, eşti pustnicul de la peşteră, nu
m-am rătăcit. Am ajuns la ţintă. Da, adevărat e. Merinde nu mi-
am luat.
— Din mila şi rânduiala lui Dumnezeu, eu grijesc acum
peştera şi-i fac canoanele moştenite din vremuri bătrâne. Da tu
de unde ştiai de pustnicul de la peşteră? Eşti din satele de la
poale?
Tânărul vorbi cu glas împuţinat deodată:
— Nu sunt. Şi păru că iar îl cuprinde leşinul.
Pafnutie se întunecă iar: “Îl potopeşte foamea şi eu n-am un
codru de pâine! Ce să fac, Doamne şi Ziditorule?”
Porni spre stufişul în care afla uneori câte ceva de ale gurii,
şi se duse să cerceteze cu inima îndoită. Mirarea lui fu mare când
văzu acolo o oală cu lapte, fălie de caş, şi pâine proaspătă.
Repede mulţumi în gând lui Dumnezeu, luă bunătăţile din
ascunziş şi le puse înaintea tânărului.
— Socotesc că Ziditorul te-a luat în paza Lui. Asemenea
mâncare, odată în an dacă se întâlneşte pe la noi. Şi-i chiar aceea
care-ţi trebuie ţie.
Necunoscutul îşi întinsese braţele după pita şi fălia de caş.
— Nu! Să începi cu laptele. Cunosc eu când e vorba de ajun
lung, ce trebuie să ia omul când mănâncă mai întâi. Ia oala şi
bea, dar încet, câte o înghiţitură. Altfel e primejdie să se încurce
maţele. Pe urmă mâne, ori poimâne, vei trece şi la caş. Laptele ce
va rămâne îl vom fierbe, să ţină mai mult dulce.
Străinul se supuse. Sorbea încet câte o înghiţitură, şi curajul
îi sporea, căpătând limbă.
— Înainte cu patru zile am băut iarăşi lapte şi jintiţă, la o
stână. Şi caş am mâncat şi mămăligă bună.
Pafnutie îşi aduse aminte de ce-i spusese tânărul mai
înainte: că venea anume la peştera călugărului.
— Spui că nu eşti din satele de la poala munţilor.
— Nu! Sunt de departe.
— Păi, dacă eşti de departe, de la cine ai auzit tu vorbindu-
se de această peşteră a pustnicului?
— Se vorbeşte şi pe la noi.
— Şi, de bună seamă, păcurarii de la stână ţi-au spus încotro
să apuci către această peşteră.
— Ei mi-au spus, da numai unul bătrân ştia mai bine. Îi tot
oprea pe ceilalţi din vorbă, şi tot arăta cu mâna pe unde să merg.
— Şi, dacă ai plecat de acasă fără merinde, nu s-au gândit
nici ei că nu-i lucru creştinesc să te trimită fără straiţă în
nepătrunsul codrilor?
Necunoscutul nu răspunse. Mai sorbi odată din lapte şi
rămase mut. Căzuse pe gânduri.
— Şi cum te cheamă pe tine, flăcăuaş?
— Nichifor Preda, părinte.
— Bine, Nichifor! Dar să ştii, Nichifore, băiatule, că eu nu
sunt părinte. Eu nu sunt ieromonah, cum a fost înaintaşul meu
Ilarion, ci un biet pustnic.
— De aceea o să-ţi spun ca şi până acum: moşule, deşi încă
nu eşti plecat de bătrâneţe.
— Bine, moşule să-mi spui, cât vei sta pe aici.
— Dar mi-ar plăcea să-ţi zic pe nume.
— Eu sunt pustnicul Pafnutie, flăcăuaş.
— Moş Pafnutie, zise tânărul zâmbind. Moş Pafnutie, eu,
după Dumnezeu, dumitale trebuie să-ţi mulţumesc că suflu iar şi
grăiesc.
— Ba, toată mulţumita lui Dumnezeu, fiule Nichifor. Ca de nu
eram acasă, puteai să gemi jos în vale. Şi, chiar aici la izvor, dacă
nu era laptele din tufă, n-aveam ce-ţi da de mâncare. Cine i-a pus
pe ciobani să aducă chiar acum lapte şi caş? Dumnezeu i-a
povăţuit. Deci Lui să-i mulţumim.
Nichifor Preda îşi făcu cruce după pustnic, şi mişcă din buze.
— Acum să mergem la peşteră să te hodineşti. Se apropie
miezul nopţii. Acolo vei mai bea lapte, ba ţi-oi da şi-o felioară de
caş.
Porniră îndată pe cărare. Dar la vreo zece paşi Nichifor se
clătină. Bătrânul îl sprijini.
Puse deoparte oala cu lapte, pânea şi caşul, şi luă pe
flăcăuaş în braţe. Acela se zbătu puţin, ruşinat.
— Ştiu eu, băiete ce fac! Mai este drum până la peşteră.
Singur, cu picioarele tale, nu vei putea ajunge. Iar aici nu poţi
7
dormi. La noapte, poate, brumează. munte să se pocăiască. Poate rânduiala dumnezeiască i l-a trimis
Nichifor nu se mai împotrivi. Şi, până sus, aţipi. Pustnicul îl anume, ca în anii bătrâneţilor, să-şi aducă mai vârtos şi mai des
aşeză uşurel pe păcelul de cetină, şi se întoarse după bunătăţile aminte de vina lui şi să se pocăiască mai tare. Poate nu s-a pocăit
lăsate pe cărare. Ajuns lângă ele îşi aduse aminte că a uitat să destul, şi Domnul îi aduce aminte prin Nichifor...
bea, şi n-a luat nici vas pentru apă. Se întoarse la peşteră, luă Apoi alt roi de întrebări: Cine să fie şi de unde vine?
ulciorul şi după ce bău cu sete mare din izvor, îşi umplu vasul. Pustnicului îi păru încă de lângă izvor, pe când se trezi străinul, că
Luă de la locul ei, merindea şi trase la sălaşul lui. are faţa prea albă, iar mâinile lui nu păreau muncite. Mai băgă de
Lui Nichifor nu-i mai trebuia nimic. Adormise greu, una cu seamă că nu ştie bea lapte din oală. Dar aceasta putea să fie şi
pământul. din pricina slăbiciunii. Nu-i părea să fie fecior de plugar, ori
Pustnicul se trase în fundul peşterii şi bătu mătăniile de păcurar de la oi. Nu mirosea a stână, ca ciobanii. Cine să fie?
seară, rănduite pentru acel loc; apoi făcu acelaşi lucru la cele Hainele lui îl arătau flăcău de la ţară dar trupul pe care îmbrăcau
două laturi, şi ieşind în gura peşterii, îngenunche. Cu ochii ţintă la era prea subţire şi gingaş.
stele se rugă îndelungat. Barba şi pletele-i albe luminau argintiu Hm! Dar visul lui? Nu mai era îndoiaiă că semnul i se dase
în bătaia lunii. pentru feciorul acesta. Nu se mai putea mişca singur, cum nu mai
Se rugă şi bătu iar mătănii până începu să coboare luna. Îşi putea sări mâţa cea mare din fag, fără prăjină. Era şi Nichifor ca
dădea canon mai mare şi pentru somnul de peste zi, şi se ruga şi şi râsul. Iar când stătea lângă picioarele lui, nu-i păru blând ca un
pentru fecioraşul ce-i căzu, din bun senin, la peşteră. Rugându-se cerb tânăr, ca cerbul cel de doi ani în care se schimbase râsul
îl fulgeră deodată în minte că acolo, lângă izvor, după ce Nichifor după ce sărise din copac?
bău şi mâncă, îi păru aşa de blând ca un pui de cerb. Semn era, dar nu putea pricepe ce caută tânărul la peşteră.
“Visul meu! Semnul meu!” şopti bătrânul şi se lovi cu capul Pafnutie nu voi să se mai gândească. El începu să murmure: “Fie
de pământ rămânând multă vreme aşa, ca o stană sură de piatră. numele Domnului lăudat de acum şi până în veac”, până ce
Se ridică apoi, se închină spre răsărit, şi intră în peşteră să adormi buştean.
se culce.
Dar nu putea adormi şi înţelese că somnul de peste zi îi fu
de folos. Se gândea mereu la întâmplarea asta cu Nichifor.
Spunea că vine anume la el, la pustnicul de la peşteră. Şi, încă,
din mari depărtări. Ce supărare sau necaz l-au pus pe drumuri? Şi
cum l-au lăsat părinţii să plece în aşa depărtări, şi fără merinde?
La întrebările acestea îşi aduse aminte că înainte cu peste
cincizeci de ani, aşa s-a dus şi el de la stână şi de la părinţi fugar.
Un fugar trebuia să fie şi Nichifor Preda. Altfel, fie că nu l-ar fi
lăsat părinţii, fie că-i puneau traista cu merinde după cap.
Amintirea aceasta îl tulbură pe bătrân. Nu se mai gândise de
mult la începuturile pustniciei sale. Ba, o clipă, i se năzări şi
nevasta care-l dusese atunci, pe el, la păcat. Fugarul de acum
poate a trecut prin întâmplare asemănătoare. Nu, era mai mare
de cincisprezece ani, cum socoti el după greutatea trupului când
îl purtă la izvor. Acolo văzu că-i mijeşte cu temei mustaţa. Şi,
când începu a grăi, văzu că era glas de fecior, nu de copilandru.
Hm! Poate să aibă şi Nichifor ăsta, aceeaşi vină, şi a fugit în
8
 III
NICHIFOR PREDA VREA SA FIE
UCENICUL PUSTNICULUI
Trei zile Pafnutie îl opri pe Nichifor să vorbească. De câte ori
începea cuvântul, i-l tăia zicând:
— Nu-i încă vremea să-mi spui pentru ce ai venit la peşteră.
Trebuie să mănânci, să bei şi să dormi. Slăbiciunea e încă în
măruntaiele tale. “Nu!” zicea el ridicând dreapta în aer, cum
făcea şi părintele Ilarion când îl înfrunta. “Nici o împotrivire! Dacă
Dumnezeu te-a adus la mine, eu răspund de sănătatea ta, şi
înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea părinţilor tăi celor trupeşti”.
Şi pentru a-l sili la odihnă, Pafnutie părăsea de dimineaţă
peştera şi nu se mai înapoia până seara.
Nu uita să coboare la izvor şi să aducă apă, ba căuta mereu
şi în tufiş. În ziua a treia găsi, iarăşi, lapte, brânză şi pâine.
Pustnicul se minună, dar văzu că rânduiala lui Dumnezeu e bună.
Nichifor mânca lupeşte şi svântase merindele dintâi. O mare
îngrijorare puse stăpânire pe sufletul lui Pafnutie cu ce-l va hrăni.
Dar descoperind alt rând de mâncare, lăudă pe Dumnezeu care
dă gânduri bune ciobanilor chiar acum când avea mai mare
trebuinţă de aşa bunătăţi. Cine ştie, poate au venit în apropiere
ciobani buni şi miloşi. Dar el ştia că niciun gând bun nu se încuibă
în capul omului, fără să fie trimis de Cel de sus.
După ce trecură trei zile, Pafnutie îi dădu străinului
slobozenie să vorbească.
Tânărul se înveseli.
— Mulţumesc, părintele meu, zise el cu ochii în strălucire. Aş
vrea să-ţi spun părintele meu.
— Tu n-ai părinţi?
— Am!
— Cum vei mai numi pe altul părinte? Avem cu toţi un singur
părinte sufletesc în ceruri. Iar preot sfinţit nu-s. Abia am apucat
să învăţ puţină slovă pentru a putea citi canoanele şi Ceaslovul,
de la duhovnicul meu repausat Ilarion. Acela, cum am spus, era
ieromonah, lui mă spovedeam. Părintele meu Ilarion era un mare
înţelept. Şi el mi-a spus să nu umblu după harul preoţiei, fiindcă-i
un dar prea înfricoşător. Şi aşa am rămas pustnic fără hirotonie.
Cum să-mi zici părinte? Ar mai însemna că te lepezi de părinţii
tăi, ori vrei să-i uiţi. Ceea ce ar fi un mare păcat înaintea Tatălui
din cer.
Nichifor nu răspunse, ci îşi plecă privirile în pământ.
— Spune-mi, ca şi până acum: moşule. Căci moşneag sunt.
Am bătut în muche şaptezeci de ani.
— Bine, suspină Nichifor, ţi-oi spune dar moş Pafnutie.
— Aşa să mă numeşti. Dar acum să-mi spui ce necazuri te-
au adus la peşteră. Că, de florile mărului, nimeni nu vine până la
noi. Dacă voi putea să-ţi dau un ajutor, ori un sfat, ţi-l voi da din
toată inima. Dacă ai greutate pe suflet, şi vrei să-ţi pleci capul
sub patrafir, te-oi duce la un schit, la un schimnic ieromonah, la
care mă spovedesc şi eu. Acum, deci, slobodă-i limba. Am simţit
de mult că abia o mai ţii legată. Poate te grăbeşti, dar nu puteam
să te las la drum până nu te mai întremezi. Mai ai mâncare bună,
din mila lui Dumnezeu şi a creştinilor drept credincioşi, pentru
patru zile. Aceea vei mânca-o şi pe urmă poţi pleca cu
Dumnezeu. N-o să te mai las să te rătăceşti, o să te însoţesc eu
până la o cărare bună, şi până la o stână de unde vei primi
merinde nouă. Să nu-ţi fie frică. Încercarea prin care ai trecut n-o
să se mai arate.
Nichifor Preda privi cu tristeţe în pământ.
— N-am nici o grabă, moş Pafnutie.
— Dar nu te aşteaptă părinţii?
Tânărul clatină supărat din cap:
— Nu m-aşteaptă!
— Ai spus că ai părinţi şi-ţi trăiesc.
— Aşa am spus.
Apoi tăcu şi nu mai adause nimic asupra părinţilor. Pustnicul
nu mai stărui.
— Atunci să-mi spui pentru ce ai venit la peşteră!
Nichifor ridică încet privirile şi le adânci în ochii aspri ai lui
Pafnutie.
— Am venit, moşule să mă fac ucenicul tău. Pustnicul se
sperie şi făcu un pas înapoi.
— Ucenicul meu?
— Ucenicul d-tale, dacă mă vei primi, vezi bine. Cu putere
nu te pot face să mă primeşti.
— Ucenic la peştera asta, la vârsta ta? Ştii tu ce vorbeşti?
— Asta vreau să mă fac!
9
 — Să te îngropi în sălbătăciune la douăzeci de ani?
— Am douăzeci şi unu, moş Pafnutie.
— Nu ţi-aşi fi dat! Când te-am purtat pe sus erai uşor ca un
copil. Nu ţi-aşi fi dat atunci nici cincisprezece.
— Ba chiar am împlinit douăzeci şi unu la Sânpetru.
— Fie şi cât spui! Dar ce stai să vorbeşti? Copil pustnic, cine
a mai văzut? Că la douăzeci şi unu de ani, la minte, tot copil eşti.
— M-am gândit mult, moşule, până mi-am luat lumea în cap.
Pafnutie tăcu. O adâncitură, ca un semn de tăietură i se
puse între sprâncene, şi acestea se ridicară îmburzoiate, ca nişte
corniţe.
— Vrei să fii ucenicul meu?
— Asta aş vrea, moşule.
— Dar eu nu ştiu mare lucru. Ce am învăţat de la părintele
meu Ilarion. Eu păcătosul, mă gândeam, de gândit, la unul pe
care să-l las în locul meu, după rânduiala mea, când mi-o veni
sorocul, dar mă gândeam la unul de la schit, trecut de cincizeci
de ani. Aceluia nu-i trebuie multă învăţătură, el cunoaşte
rânduielile şi citeşte bine şi la carte. E diacon. Tu ştii citi?
— Ştiu, şi încă bine, moşule. Pot ţine strana. Am şi glas.
— Văd eu că ai, că vorba-ţi răsună ca un clopoţel de argint.
Dar ce folos!
Pustnicul se întristă: O veche dorinţă a lui nu se împlinise: să
i se dea darul preoţiei, când va fi bătrân, să-şi facă un schit lângă
peşteră şi să slujească Sf. Liturghie. Îl desmânta însă părintele şi
duhovnicul său Ilarion, spunându-i că preoţia e slujbă prea grea şi
pentru umerii îngerilor, cum spunea Ilarion că avea datina să zică
sfântul loan Gură de Aur. Ce folos că Nichifor putea ţine strana,
dacă nu are cu cine face liturghia!
Nichifor plecă în piept capul.
— Dacă nu-i de folos, voi uita că ştiu citi şi cânta.
— Cum? întrebă pustnicul, trezit din gândurile lui. E bine că
ştii ceti. Au rămas de la înaintaşul meu bucoavne mari în peşteră.
Olio! Dar cum mă încurc! Vorba e că ucenic nu te pot primi
înainte de a te pune la probă.
— Să mă pui, moşule.
— Şi spui că te-ai gândit îndelungat înainte de a lua calea
muntelui?
— M-am gândit zile şi nopţi, luni întregi.
— Şi te-ai rugat şi lui Dumnezeu să-ţi lumineze mintea? Fără
rugăciune nu se poate începe niciun lucru bun.
Tânărul plecă grumazul şi tăcu.
— Nu te-ai rugat?
Nici un răspuns.
Bătrânui făcu: Hm! şi-l cercetă bănuitor.
— Părinţii tăi trăiesc. De la ei ai avut voie?
Nichifor nu răspunse.
— Hm! Hm! Dar ce te îndeamnă pe tine, fiule, să fugi din
lume?
— Urâtul!
— Hai? Cum ai spus? Urâtul? Şi Pafnutie plecă urechea să
audă, deşi auzise foarte bine.
— Da, urâtul moşule!
Bătrânul zâmbi şters.
— Şi de urât vrei să scapi în inima muntelui, în pustietăţile
codrului? Hai? Ce petrecere cauţi tu aici?
— Nici o petrecere!
Pustnicul simţi că tânărul nu glumeşte.
— Nu mi-e urât din pricină că nu aşi fi avut petreceri în lume.
Mi-e urâtă însăşi lumea, moşule. N-o mai pot suferi.
Vorba asta n-o înţelese de la început Pafnutie. Şi el fugise
din lume, dar de ruşine şi de groaza păcatului. Ce e aceea să
urăşti lumea? Şi pentru ce să o urăşti? Nu este lumea lucrarea
mâinilor lui Dumnezeu? Cum să o poţi urî? De ce să-ţi fie urât?
— Ai trecut prin grele încercări? Se poate asta la vârsta ta?
— Am trecut.
— Şi ai rămas plin de amărăciune?
— Am rămas în aşa măsură că nu mai pot trăi în lume.
— Hm! Hm! Ciudat, la vârsta ta. Se pare că ai fugit, aşa
dară, fără ştirea părinţilor?
Iar nu răspunse.
— Ai săvârşit vreo fără de lege, poate, şi ţi-e frică să nu te
prindă?
— N-am ucis, n-am dat foc, nu m-am atins de muiere.
— Atunci, nu mai înţeleg nimic! zise pustnicul înfiorat.
— Şi eu am venit să înţeleg totul de la d-ta, ori să mor.
Ce vorbe erau acestea? Nu era o ispită pentru el? Nu luase,
cumva, diavolul înfăţişarea acestui tânăr să-l ispitească iar la
semeţie? Dar îşi aduse aminte că Nichifor îşi făcuse cruce şi se
linişti.
10
 — Ce să înţelegi de la mine, fiule?
— Ceea ce n-am putut înţelege singur. Căci din pricina
acestei neştiinţe şi neînţelegeri am urât eu lumea încât nu mai
pot trăi.
— Nu ştii ce vorbeşti! Adâncul înţelegerii e la Dumnezeu.
Noi, ce putem şti?
— Între oameni se vorbeşte că pustnicii de la această
peşteră cunosc tainele vieţii şi ale lumii. Au păstrat, din vremuri
vechi, înţelepciunea şi-au adâncit-o pe rând fiecare, şi au lăsat-o
moştenire urmaşilor. Dumneata vei fi auzit multe de la părintele
Ilarion.
— Am auzit, vezi bine. Dar ce vrei tu anume să înţelegi?
Nichifor îşi ridică ochii arşi de secetă şi zise:
— Multe! Adică totul, cum ţi-am mai spus.
— Dar ce anume?
— De pildă, vreau să ştiu cine sunt eu!
Bătrânul se miră în sinea lui, şi se înfioră.
— Nu ştii cine eşti? Nu ştii cum te cheamă, cine-ţi sunt
părinţii, din ce sat, ce avere au?
— Astea toate, le ştiu. Şi totuşi nu mă cunosc pe mine
însumi.
Pafnutie se lumină.
— Să te cunoşti pe tine însuţi? Greu lucru, fiule! Părintele
meu Ilarion spunea că pentru a ajunge omul la cunoaşterea asta,
e nevoie să se pocăiască toată viaţa. Să trăiască numai pentru
suflet.
— Apoi, dacă este suflet, vreau să trăiesc şi eu aşa şi să
ajung la asemenea cunoştinţă.
Pustnicul făcu un pas înapoi:
— Cum, tu nu crezi că ai suflet?
Nichifor nu răspunse. Se vedea pe faţa lui suferinţă.
Bătrânul se cruci:
— Să mă ierte Cel de sus, dar poate că nu crezi nici în
Dumnezeu.
Tânărul tăcea.
Cine putea fi acest străin? se întreba Pafnutie în gândul
său… Nu cumva e totuşi ispititorul, căci numai el nu cutează să
rostească numele Ziditorului? Îşi aduse, iar, aminte că tânărul, la
izvor, îşi făcuse cruce.
— Cum să nu crezi, dacă te însemnezi în numele sfintei
Troiţe? Am văzut eu.
— Şi rugăciuni ştiu, cum ştiu cânta în strană. Dar numai
dreapta mişcă, numai buzele şoptesc. Inima mea tace.
— Adică, vrei să spui că eşti un necredincios, un păgân?
— Da, moşule, asta sunt.
— Hm! Hm! Dacă e aşa, nu mă mir că urăşti lumea. Nimeni
nu poate trăi fără credinţă. Că omul ar vrea să trăiască fără de
lege, ca un dobitoc, dar nu-l lasă sufletul. Dacă omul ar putea trăi
mereu cum îl îndeamnă trupul cel trecător, şi sufletul nu l-ar opri,
ar fi fericit, îndestulat ca şi necuvântătoarele. Însă legea sufletului
îl ceartă mereu pentru orice greşeală. S-a pus bătaie mare între
legea trupului şi legea minţii. Iar cine nu crede în suflet simte în
legea minţii o prostie şi-ar vrea s-o surpe. Dar n-o poate surpa. Şi
ajunge un nenorocit care urăşte lumea şi nu mai voieşte să
trăiască.
— Asta e, moşule. Mă apasă o piatră de moară... Ehei! Alta
ar fi să ştiu şi să cred că am suflet nemuritor. Să ştiu că nu-s
numai un dobitoc.
După un răstimp de tăcere pustnicul zise:
— Ai fost bolnav în trup de foame şi de osteneală. Dar mai
bolnav eşti cu sufletul, care nu are credinţă... De-un lucru mă mir
eu mai mult, cum ai ajuns tu la vârstă frageda, să-ţi baţi capul cu
asemenea lucruri? Sunt întrebări şi răspunsuri care bat ca viforul
cel de la miazănoapte, iar în copilărie adie numai boarea.
— Uiţi, moş Pafnutie, că nu mai sunt un copil. Am împlinit
douăzeci şi unu. Sunt bătrân şi cu gândul. Căci de la vârsta de
şaisprezece ani mă tot întreb, tot văd şi ascult, şi nu ştiu ce să-mi
răspund.
— E adevărat că, după câte aud, ai minte de om bătrân. Dar
chiar asta mă miră la un flăcău din sat. Prin învăţătură şi citanie
mintea se lărgeşte, e adevărat şi gândurile dau ghes, ca albinele
la urdiniş. Dar când ai avut tu vreme, la plug, la sapă, la fân, ori în
urma oilor, să te deprinzi cu citania?
— N-am citit în carte moşule.
— Hai? Dar unde ai citit?
— Am citit în viaţă, în jurul meu, deasupra şi dedesuptul
meu.
— Mare lucru spui, măi băiete, zise pustnicul uimit. Adevărat
că Dumnezeu, unde voieşte, biruieşte firea, cum spune la Sfânta
carte. Aşa, se poate, că te-a lăsat şi pe tine, din copilărie, să te
11
zbaţi cu gândul. Dar zbaterea, după câte văd şi aud, ţi-a fost până
acum zadarnică.
— Zadarnică, moşule.
— Şi-ţi va mai fi!
Nichifor ridică ochii întrebători.
— Ce vrei tu să afli e greu şi pentru o minte coaptă. Viaţa
întreagă nu e de ajuns să înţelegi desăvârşit după ce însetează
inima ta. Ştii vorba din bătrâni: înveţi o viaţă, şi tot mori
neînvăţat.
— O ştiu, moşule.
— Dacă ştii trebuie să iei şi învăţătura din ea.
— Care, moşule?
— Că nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea, cum îmi pare că ţi-ai
pierdut-o tu. Ce nu poţi înţelege acum, vei înţelege, poate, mai
târziu. Nu trebuie să urăşti viaţa, şi să pui sabia luptei la pământ.
E mare nevoie de curaj, tinere, în toate câte sunt ale omului în
lume. Te văd flăcău voinic. Îţi stă frumos să plângi ca muierile?
— Nu plâng!
— Ba faci mai rău, că deznădăjduieşti. Asta nu stă bine la un
tânăr de douăzeci şi unu de ani. Tu eşti încă numai la începutul
vieţii, la începutul luptei tale.
— Venind la peşteră am încercat cel din urmă mijloc de
luptă. Crezi că eu nu mă simt prăpădit, văzându-mă mai
neputincios decât un copil?
Pustnicul tăcu un lung răstimp şi se gândi adânc. Dunga i se
adâncise între sprâncene. Apoi fără a mai spune un cuvânt, îl
părăsi în uşa peşterii şi el se pierdu în pădure.
Pafnutie se tot duse până la o peşteră mai mică acoperită de
stufiş. Aici se retrăgea uneori să se roage.
Pe drum se gândi mereu la ciudăţenia acestui fecioraş. N-a
ucis, n-a pus foc, n-a umblat în păcate cu muieri, şi iată-l, vine să
trăiască în pădure. Simţea că străinul vorbea din inimă, şi avea
mare negură pe sufletul său. Dar, cum putea să pună asemenea
întrebări la vârsta lui? Ce l-o fi îndemnat să se zbată cu
gândurile? De părinţii lui nu vrea să pomenească nimic. Aici părea
că este o bubă. Apoi nu răspundea nici când era vorba de
Dumnezeu. Ba s-a mărturisit chiar de necredincios. Aici e altă
bubă, şi mai mare, îşi zicea cucernicul... Ce mai ştii? Poate să fie
un tânăr cu şcoală multă, umblat în lume, şi s-a îmbrăcat
ţărăneşte... “Nu-mi povesti părintele meu Ilarion că înainte cu
treizeci de ani venise la el un arhimandrit îmbrăcat ciobăneşte, să
nu-l cunoască nimeni, şi i-a pus întrebări vrednice de mirare
pentru un cioban? Se mai întâmplă câte ceva şi pe la peştera
asta”.
Pe drum îşi mai aduse aminte de visul său şi de oala cu
lapte, de felia de caş şi pâine aflate în două rânduri, unul după
altul în tufiş. Nu era acesta un semn că Ziditorul luase sub
apărarea sa pe acest Nichifor Preda? Preda! Mai auzise el de
numele ăsta, mai de mult, în tinereţele sale. Ba şi aici în munte a
mai auzit. Era un neam boeresc din Moldova. Şi erau chiar mai
mulţi Predeşti. Acela despre care auzise în copilăria lui avea cirezi
mari de vite albe. Un Preda venise, şi nu de mult, să ceară sfatul
părintelui său Ilarion, cum ar face să se despartă de nevastă-sa,
să ia pe alta, tot cu cununie. Ilarion l-a înfruntat cu asprime, şi i-a
spus că nu se poate. Şi că de nu-l va asculta, va fi pedepsit şi în
lumea asta, şi în cealaltă... De alt Preda a auzit, pe când era
cioban la stână, că l-au călcat hoţii, pe el l-au tăiat fiindcă se
împotrivea să-i fure fata... Ei, se vede că-s mulţi Predeşti în lume
şi în ţară.
Ajuns la peştera cea mică se întinse cu faţa la pământ şi se
rugă vreme îndelungată. Cerea de la Stăpânul Cerului să-i
lumineze mintea cum va face cu acest tânăr cu sufletul bolnav.
Se îngrozea, mai ales, de întrebările lui grele. Într-altă formă
puse, le pricepea şi el, şi putea da răspuns, că multe i-a băgat în
inimă şi în cap răposatul Ilarion, cel vestit prin înţelepciunea lui.
Dar îi venea greu până înţelegea ce vrea să spună Nichifor.
Simţea mereu că tânărul e din alt aluat decât dânsul... Deci se
ruga lui Dumnezeu să-l lumineze cum să umble cu acest străin, şi
să-i dea pricepere să-l poată învăţa din puţinul ce-l ştia şi el.
După ceasuri de rugăciune sufletul i se linişti şi se întoarse
grăbit la peşteră.
Nichifor Preda stătea trântit pe spate şi se uita în cer printre
cetinile brazilor.
Nu-l simţi pe pustnic până ce-l atinse pe umăr.
— Scoală să mănânci. Pentru ziua de azi ai vorbit destul. Şi
încă pentru alte trei zile. În vremea asta vei mânca şi vei dormi,
cum ai făcut ca şi până acum. Trupul e încă slab, şi în trup slab nu
poate sălăşlui un suflet tare cum trebuie să fie acela ce pune
întrebările pe care le-ai pus tu. În vremea asta te vei mai gândi
totuşi la un lucru: dacă ai făcut bine sau ba punând întrebări de
12
acest fel, şi spunând că eşti necredincios şi păgân. Nu trebuie
decât să-ţi asculţi inima. Ce va zice ea, aşa să răspunzi. Şi mai
este un lucru la care trebuie să te gândeşti: Dacă vrei cu tot
dinadinsul să rămâi în munte, şi anume aici la peşteră, să afli că
trebuie să cunosc viaţa ta, pentru a te putea povăţui. Am văzut
că sunt lucruri de care nu vrei să pomeneşti. Va trebui să vorbeşti
şi despre ele. Nu acum, — cu vremea, când îţi va spune inima că-i
bine să-mi cuvântezi... Şi apoi, mai este un lucru, pentru tine de
mare însemnătate: peste trei zile nu cred să mai avem nici lapte,
nici caş, nici pâne. Să te gândeşti că dacă mai zăboveşti la
peşteră va trebui să te mulţumeşti cu ce vom avea de mâncare.
Asta nu ştiu dacă va fi folositor pentru sănătatea ta. Poate rabdă
rânza, poate nu. Şi, dacă nu le rabdă, nu poţi rămâne aici. De
altfel nici nu cred să fie locul tău aici în munte. Aşa-mi spune
parcă inima, dupa ce m-am rugat Celui Prea Înalt să mă lumineze.
— Dacă n-am aici loc, nu mai am nicăieri în lume, şopti cu
supărare străinul.
— Haida-hai! Nu te pripi, ţi-am mai spus. Un tânăr ca tine
trebuie să aibă curaj. Nu eşti femeie, ci bărbat.
IV
STRĂINUL VREA SĂ RĂMÂNĂ LA PEŞTERĂ,
DAR NU DESTĂINUEŞTE NIMIC
Pustnicul îşi văzu de treburile şi canoanele lui, ca şi când ar
fi singur la peşteră. Din când în când trăgea cu coada ochiului la
străin. Nichifor sta, cu ziua de cap, trântit pe o parte, cu ochii
închişi. Trebuia să-l cheme Pafnutie la mâncare.
A treia zi bătrânul îi aduse o bucoavnă veche.
— Mai frunzăreşte-o, poate-ţi trece vremea mai în grabă.
Dar Nichifor nu răspunse şi nu se atinse de carte. Poate nici
nu-l auzi pe Pafnutie.
A patra zi, de dimineaţă, pustnicul îi zise:
— Te-ai gândit la toate câte ţi le-am spus?
— Gândit, moşule.
— Şi eşti hotărât să rămâi la peşteră?
— Hotărât.
— Cu mâncarea ce ne-o da-o Dumnezeu? Şi cu canoanele pe
care va trebui să le faci? Dacă hotărârea e mare şi bine chibzuită,
eu nu te pot alunga. Poate e voia Celui prea Înalt.
— E mare şi bine chibzuită hotărârea mea, moşule. Altfel n-
aşi fi venit aici. Dar canoanele...
— Ce-i cu canoanele?
— Trebuie să înţeleg întâi pentru ce trebuiesc făcute.
— Aha! Tot întrebarea ta cea dintâi.
— Când voi înţelege, le voi face.
— Dar cum vrei, altfel, să fii ucenicul meu? Să stai să te uiţi
la mine? Asta nu se poate, fiule. Trebuie să te munceşti pentru a
înţelege.
— E vorba de lucrări sufleteşti, moşule. Ce-ar folosi
metaniile, truda trupului, la luminarea minţii?
— Hm! Ai tu gândurile tale! Dar mergând pe urma lor, nu vei
descoperi adevărul. Cu mintea te-ai trudit destul până acum. Spui
că de la vârsta de şaisprezece ani. Dacă puteai să te luminezi, să
descoperi adevărul, cu truda minţii tale, l-ai fi descoperit până
acum.
— Asta-i adevărat, răspunse Nichifor, ridicându-se într-un
cot, şi ascultând cu băgare de seamă. Ochii lui se deşteptară din
13
ceaţă şi se ivi în ei picurul vieţii.
— Cum să nu fie adevărat? De când e lumea, adevărul l-au
aflat numai aceia care şi-au pus la muncă grea trupul. Că
descoperirea tainelor celor mari nu vine de la mintea noastră şi
de la truda ei, ci de la luminarea Domnului. Şi trebuie să te uiţi pe
tine şi gândurile tale pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Şi
cum vei adormi viermele gândului care asudă otravă, dacă nu-ţi
vei canoni trupul?
În vreme ce bătrânul vorbea, Nichifor se ridică, mirat foarte,
şi-i puse mâna pe umăr:
— Iată o vorbă, zise el cu un glas adânc, pe care încă n-am
auzit-o, nici n-am citit-o în cărţi.
— Hai? De ce te miri? Lucrul acesta îl ştie fiecare pustnic. Ce
crezi tu că facem noi în singurătatea muntelui? Ne gândim cu
ziua de cap, şi ne zvârcolim nopţile să pricepem tainele lumii? Noi
ajunăm şi postim, batem sute şi mii de metanii şi ne rugăm. De
pe partea gândurilor, nu ne doare capul. Dar în mijlocul trudei
noastre uneori se coboară harul lui Dumnezeu şi ne luminează.
Azi un picur, mâne altul până se face pahar plin, ori chiar fântână,
cum se întâmplă cu sfinţii. Ştiu eu ce face gândul, dar gândul e
ispită. Că te face să tei iei la harţă cu Ziditorul. Baţi cu el în
porţile cerului, şi cade frânt cu aripile rupte. Spune Cartea Sfântă:
“tot cel ce se înalţă se va umili, şi cel ce se umileşte se va înălţa”.
Asta este: cel ce vrea să priceapă adevărul şi tainele lumii cu
mintea lui, e omul care se înalţă, plin de trufie.
— Spui lucruri noi pentru mine, moşule, zise plin de mirare
Nichifor.
— Or fi noi pentru tine, dar cine vrea să trăiască în munte,
să le cunoască. Deci, dacă vrei să rămâi la peşteră, trebuie să te
supui canoanelor. Altfel nu se poate. Altfel pierzi vremea cea
scumpă a lui Dumnezeu în zadar. Ba, fără canon, chiar să vrei, n-
ai putea rămâne aici multă vreme. Ai spune curând că eu sunt un
biet nebun, şi tu al doilea.
— Bine, moşule. O să te ascult. Voi face şi rânduiala la care
mă vei supune.
— Hai? Păi trebuie s-o faci dacă vrei să faci ucenicie, să vezi
şi tu, să văd şi eu, cât plăteşti, cât te ţine cureaua. Bine, suntem
înţeleşi, în parte însă. Vreau să ştiu cu mâncarea cum te vei
mulţumi? Ţi-am spus că lapte şi caş sunt lucruri rare la peşteră.
Poate chiar să le avem, şi să postim. Că rânduiala acestei peşteri
e post în mai toate zilele anului, şi ajun des.
— Mă voi mulţumi cu ce vom avea.
— Cu ce ne va da Dumnezeu.
Străinul nu rosti nici acum numele Ziditorului ci plecă în
pământ capul. Pustnicul băgă de seamă, şi iar simţi un junghiu.
Iar îi veni în minte visul lui cu râsul şi cerbul. Nichifor îi părea
uneori blând ca un cerb, dar când se punea să tacă avea ceva din
încăpaţânarea mâţei aceleia sălbatice... Nu cumva totul e numai
o ispită.
— Ascultă Nichifore, zise el, nu-mi place mie cum te pui pe
tăcere la anume întrebări. La anume vorbe. E nevoie, pentru a te
putea povăţui, să-ţi deschizi de tot sufletul. Să ai încredere în
mine. Iată, văd că nu pomeneşti numele lui Dumnezeu. Şi nici
cruce nu te-am mai văzut să-ţi faci, de la izvor, când te-ai
deşteptat.
Străinul se întunecă deodată.
— Eu nu vreau să cunosc minciuna, moşule. Ţi-am spus că
n-am credinţă. Nu cred nici în suflet, nici în Dumnezeu, nici în
mântuirea prin Hristos. Dacă nu cred, cum să pomenesc? De ce
folos mi-ar fi?
Sufletul lui Pafnutie se răscoli până în adâncuri. Întâi părea
că l-a ars un fier roşu pe dinlăuntru, apoi valuri tulburi îl năvăliră,
valuri reci ca de ghiaţă. Se uită bine să vadă dacă nu zăreşte
corniţele în fruntea lui Nichifor. Nu se iveau! Totuşi necuratul
trebuia să fie pe undeva pe aproape… Adică asta înţelegea el prin
necredinţa lui! Nici Dumnezeu, nici Hristos, nici viaţă veşnică.
Cine nu crede că are suflet, cum va crede în viaţa de după
moarte... Vai! În lunga lui viaţă de pustnic încă nu auzise aşa hulă
ieşind din gura unui om! Greşea chiar numai ascultându-l pe
străin. Se gândi îndelung, spuse în gând o rugăciune, apoi zise cu
asprime.
— Aici la peşteră e loc de rugăciune şi de pocăinţă, fiule.
Sunt, şi locul şi aerul şi brazii, sfinţiţi lui Dumnezeu. Aici nu se
poate rosti hulă la numele Celui Prea Înalt. Asta s-o ştii, şi să ţi-o
însemnezi.
— Nu m-am gândit la hulă, moşule. Mi-e viaţa întunecată şi
grea, poate chiar din pricină că nu sunt un credincios, cum ai
spus dumneata. Eu nu pot fi şi nu pot vorbi decât aşa cum sunt.
Altfel aş fi un mincinos. Dar n-am spus cu nici un gând rău. Nu
vreau să supăr nici pe viermele pământului dar încă pe cucernicia
14
ta, sau pe...
lar i se opri limba.
— Pe Dumnezeu, vrei să zici.
— Da.
— Dar, frate, numai diavolii nu rostesc numele celui prea
înalt.
— Eu simt că ar fi o greşeală, o necuviinţă să-l spun, câtă
vreme n-am credinţă.
Moşul tăcu un răstimp.
— Hm! Hm! Ai tu felul tău de a gândi! Am băgat eu de
seamă! Poate nu eşti un flăcău din sat, ci unul cu mintea sucită
de învăţătură. Că dacă ai fi de-o viţă cu mine, ne-am înţelege mai
uşor... Acum, ascultă ce prind eu din vorbele tale. Mi s-ar părea
că tu îţi faci un gând mare de tot despre Cel Preaînalt, deşi nu
crezi în el. Dacă a-i crede l-ai pune aşa de sus, încât gândul la el
te-ar cutremura.
— Aşa este, moşule, zise Nichifor înviorat din nou.
— Asta-i semn bun, fiule. Cinsteşti şi te cutremuri în faţa
Celui pe care nu-l cunoşti şi în care nu crezi. Asta e semn că
odată vei crede. Asta-i semn că ai o inimă curată. Mă mir, atunci,
de ce nu grăieşti ca oamenii, de ce te gândeşti răsucit?
— Se vede că aşa mi-e firea. Nu pot altfel, moşule.
— Hai? Aşa ţi-e firea! Se poate. Dar dacă ai o inimă curată
trebuie să-mi spui tot ce ştii despre tine. N-ai ce ascunde, vezi
bine, eu nu sunt preot cu har. Eu sunt un biet moşneag. Mie nu
trebuie să te mărturiseşti ca sub patrafir, adică dacă ai păcate pe
care le poţi spune duhovnicului, ţine-le în tine până te voiu duce
la duhovnic. Mie să-mi spui despre tine numai atât ca să ştiu cu
cine am de lucru pentru a te putea povăţui.
Nichifor se întristă din nou şi capul îi căzu în piept.
— Nu pot moşule, oftă el.
— Nu poţi să-mi descoperi chiar nimic?
— Nu pot.
— Bine; vei vorbi când ţi-a veni sorocul. Decât că munca
mea e îngreunată prin tăcerea ta. Trebuie să ştii că eu însumi am
fost ucenic până de curând. N-am avut ucenici până acum. Şi nici
nu mă gândeam să am în curând. Mă tem că nu voi putea face
mare lucru pentru tine. Voi face cât îmi va ajuta Cel de sus.
— Moşule, eu am spus despre mine ce am putut. Sunt un om
care nu înţeleg nimic, şi nu mai pot trăi aşa. M-am zbătut cu
gândul să pricep ceva din lumea asta şi nu am putut. Dumneata
ai spus că drumul pe care am pornit eu nu duce la bun sfârşit. Că
nu cu frământarea minţii se pot înţelege tainele. Acesta e un
lucru nou pentru mine. Voiu urma cărarea pe care mi-o vei arăta.
Un lucru însă nu pricep: pentru ce avem minte şi pricepere, dacă
ea nu ne foloseşte la nimic?
— Hm! Hm! Iar te gândeşti sucit, cum ţi-e felul. Eu n-am
spus că mintea nu ne slujeşte la nimic. Tot ce ne-a dat
Dumnezeu, ne-a dat ca să ne fie de folos. Mâinile, picioarele,
ochii, urechile, şi toate simţurile. Cum aş putea spune că darul cel
mai mare al Ziditorului, mintea, e dată în deşert? Doar prin ea,
care e o putere a sufletului, suntem făcuţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, şi ne deosebim de dobitoacele
necuvântătoare. Cu mintea săvârşim toate lucrurile bune din
lume. Dar, ca toate ale omului, şi mintea noastră e mărginită.
Poate bate până la porţile cerului, dar cerul nu-l poate deschide
fără voia lui Dumnezeu şi fără harul lui. Dacă se încumetă cu
mândrie să intre, e fulgerată şi cade pe pământ ca o pasăre cu
aripile frânte. Aşa au căzut îngerii care au vrut să-l ajungă în
putere şi înţelepciune, pe Ziditorul lor. Aşa au căzut oamenii cei
dintâi cari au ascultat de înşelătorul făgăduindu-le acesta cu
viclenie, că de vor călca porunca Domnului şi vor mânca din pom,
vor fi asemenea lui Dumnezeu. Adică atotputernici, atotştiutori ca
şi Domnul. Mintea e bună şi e darul cel mai mare al Ziditorului; se
poate apropia de tainele vieţii, dar nu le poate deschide fără har,
fără ajutor de la Dumnezeu. Asta am voit să spun.
— Adică singuri, cu puterile noastre, în zadar ne trudim,
şopti Nichifor Preda, abia auzit.
— Chiar aşa. A zis Domnul, până ce era cu oamenii în lume:
“Fără mine nu puteţi face nimic”. Şi iarăşi a zis: “Nimic nu poate
veni la mine dacă nu-l va trage pe el Tatăl meu!”
— Acum mi se pare că vorbeşti dumneata răsucit, moşule.
Eu nu înţeleg nimic din ce spui, vorbi cu întristare străinul.
— Nu e mirare că nu înţelegi, poate vei pricepe mai târziu,
dacă aşa va fi voia lui Dumnezeu. Dar eu cunosc toate acestea
din învăţătura duhovnicului şi părintelui meu Ilarion, care a avut
bogată înţelepciune de la Dumnezeu. Şi, de când am învăţat
buche, am mai citit şi în cărţile sfinte. Poate vei citi şi tu odată şi
vei înţelege... Dacă vreai să rămâi la peşteră lucrul acesta trebuie
să-ţi intre mai întâi în cap: Fără ajutor de sus, nu putem săvârşi
15
nimic bine. Cine se încăpăţânează să biruie singur, e un om plin
de mândrie. Şi, din veci, aceasta este legea cea nemutată: cel
mândru se va umili, nu va ajunge la biruinţă... Acum să te
gândeşti şi la câte ţi le-am spus azi, şi vom mai vorbi diseară.
Dacă rămâi statornic, de la miezul nopţii intri întru rânduiala
uceniciei.
— Să mă gândesc, zici? Parcă d-ta, moşule, spuneai că
gându-i zădărnicie.
— Hm! Sucită minte ai; cine ţi-o fi sucit-o, bine nu ţi-a făcut.
E zadarnic să te frămânţi cu gândul, plin de mândrie, voind să
înţelegi cele neînţelese. Dar nu e zădărnicie, ci o datorie să
cercetezi lucrurile ce ai să le faci, dacă sunt bune sau rele, dacă
te încrezi în puteri să le îndeplineşti ori ba. Nu te poţi băga cum
legi boul de iesle. Ci din bună hotărâre şi chibzuind totul, cu
înţelegerea, cu mintea ce ţi-a dat-o Dumnezeu.
— Adică facem deosebire între lucruri şi lucruri. Unele le
putem cerne cu mintea noastră, altele ba.
— Chiar aşa. Ba poţi să te apropii şi de cele necernute, să le
cunoşti în parte, dar nu să le pătrunzi. Cine spune că nu poate
chibzui cum se face focul, ce fel sunt flăcările, cât dogoreşte
jăraticul, până unde te poţi apropia de el? Altfel te-ai arde ori ţi-ai
aprinde casa. Dar poţi să înţelegi vreodată ce este focul?
Nichifor rămase cu ochii la moşneag până ce acela se făcu
nevăzut. După ce-i cuvântă, Pafnutie îşi luă toiagul şi porni fără a-
i spune unde se duce.
Rămas singur, străinul stătu multă vreme nemişcat,
gândindu-se.
Ziua creştea senină în jurul său. Sus, în înălţimile albastre,
îşi tot dădeau ocoale doi vulturi cu aripile întinse. Era o linişte
adâncă jur împrejur şi mireasma bradului îmbăta simţurile.
Nichifor Preda se ridică din locul lui şi porni prin desime. Îi veni
deodată în minte cum a plecat de acasă fără să lase o vorbă
părinţilor, şi-l năvăli o durere adâncă. Când, noaptea târziu, a
părăsit casa părintească, crezu că nu mai are nici o legătură cu
părinţii săi, că nu e dator să le spună nimic. Aici în pustietatea
codrului, simţi deodată că îl ţin legături nedeslegate de cei care i-
au dat viaţă.
Rătăci multă vreme prin codru să se liniştească, să-şi uite
durerea ce-i izvorâse în suflet. Încerca să se gândească la
cuvintele pustnicului... Poate avea dreptate bătrânul. Poate era
dator să-şi destăinuiască sufletul înaintea lui pentru a-l putea
povăţui... Dar putea el să descopere întâmplările care l-au fugărit
dintre oameni? Simţea că nu avea putere. Necredinţa,
desnădejdea lui sufletească, n-au izvorât numai din frământarea
gândului, ci şi din întâmplările acelea.
Mai bine va fi, îşi zicea el, să tacă asupra vieţii lui, şi să nu-i
mai pună întrebări pustnicului, ci să-i urmeze poveţele. Poate, cu
vremea, se va lămuri într-un chip.
Ajunse la peşteră seara târziu. Pafnutie sosise.
Moşul zâmbi şi zise:
— Ai ieşit să vezi împărăţia noastră? Frumoasă, ai?
— Frumoasă, moşule.
— Dacă a ieşit din mâna Ziditorului, cum nu va fi? Dar,
spune-mi, eşti flămând?
— Nu sunt, moşule.
— Totuşi va trebui să cinezi. Şi, dacă ai chibzuit la toate câte
ţi le-am spus, e vremea să-mi spui. Nu-ţi schimbi hotărârea?
— Nu, moşule.
— Şi o să te supui la toate ce-ţi voiu porunci să faci?
— Mă supun.
— Hm! Iată un tânăr care nu glumeşte! Apoi, dacă-i aşa,
datină este aici în munte ca omul care intră în pustietate să-şi
schimbe numele.
Nichifor îl privi mirat.
— Aşa e datina şi legea făcută nu de mine, ci e rămasă de la
pustnicii cei de demult. Asta are tâlcul următor: omul în lume a
dus un fel de viaţă, aici trebuie să ducă altul. Nu mai e omul cel
de demult. E un om nou. Deci şi numele trebuie să-i fie altul. Să
nu se mai gândească la viaţa de mai înainte. Începem, tinere, o
viaţă nouă. Deci spune-mi, cum vrei să te cheme în pustnicie?
— Botează-mă d-ta, moşule.
— Eu m-am gândit să-ţi dau numele celui de curând răposat,
duhovnicul şi părintele meu Ilarion. Îţi place numele?
— Place moşule... Numai că...
— Hai? Nu-ţi chiar place?
— Numai că răposatul Ilarion a fost, cum ai spus d-ta, om cu
mare înţelepciune. Nu ar fi o hulă ca numele lui să-l dai unui
sălbatec, care nimic nu ştie din tainele cunoscute de el? Nu ar fi
mai potrivit să-mi dai numele unui pustnic mai puţin învăţat şi
înţelept, sau chiar al unui pustnic păcătos, pentru a nu jicni pe
16
nimeni? Mai era ceva ce parcă-i dădea puteri nouă. De când simţi
— Hm! Îmi place cum grăieşti! Dai dovadă că ai inimă curată apropierea bătrânului, când îl învălui de două ori în barba lui
şi te temi de mândrie. Umilinţa, fiule, să ştii, e începutul aspră şi sură, tânărului i se pogorî o mângâiere în suflet, şi o tărie
înţelepciunii. Dar să nu ai nici o grije, Nichifore! Părintele meu nu pe care mai înainte nu o descoperi. Iar după ce fu însemnat cu
se va supăra. Am trecut pe lângă mormântul lui, m-am rugat şi l- semnul sfintei cruci, se simţi gata de luptă şi neînduplecat.
am întrebat dacă are ceva împotrivă să-ţi dau numele lui? Şi Se miră în gândul lui de această schimbare. Poate trecuse
răposatul s-a învoit. putere din puterea pustnicului şi în sufletul său? Ori se coborî
— Cum s-a învoit? întrebă înfricoşat străinul. S-a auzit glasul putere din blagoslovenia lui Ilarion celui răposat, al cărui nume îl
lui din mormânt? luase?
— Nu s-a auzit nici un glas. Dar răspunsul lui îl am în inima Nu mai voi să cerceteze. Se mulţumi cu întărirea ce-o simţi
mea. După rugăciune şi întrebare inima mea a rămas liniştită. în suflet, şi-l urmă, fără şovăire, pe Pafnutie la mormântul
Ştiu acum că nu fac niciun lucru rău şi împotriva voinţii părintelui unchiaşului adormit, unde îngenunchiară amândoi. Străinul nu
meu. Aşadar rămânem la numele Ilarion. Pentru mine va fi o ştiu ce să spună, rămase mut, în vreme ce Pafnutie se
mare bucurie că voi putea rosti numele pe care l-am cinstit aşa scufundase în rugăciuni spuse numai cu gândul şi cu inima.
de mult. Iar pentru tine va fi un ajutor. Cu rugăciunile lui din Şi după ce se ridicară, bătrânul îl îmbrăţişă din nou.
cealaltă lume, părintele meu te va sprijini pe calea grea şi — Iar ai vorbit cu răposatul? întrebă sfios flăcăuaşul.
anevoioasă pe care vrei să apuci. — Iar.
Bătrânul se apropie, îl îmbrăţişe pe tânăr, învăluindu-l în — Şi nu-i supărat?
barba lui sură, îi făcu pe frunte semnul crucii cu degetul lui gros şi — Nu. Îi pare bine de ce am făcut. Dar acum la peşteră şi la
noduros, apoi îl însemnă cu acelaşi semn al izbăvirii la ochi, la somn. La miezul nopţii începi viaţa cea nouă, Ilarioane.
urechi, la nas, la gură, la mâini şi la picioare, spunând de fiecare
dată: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Apoi îl învălui din nou în barbă şi zise:
— Dumnezeu să te aibă în paza sa, Ilarioane, şi să-ţi ajute.
— Mulţumesc, moşule, că m-ai primit şi nu mă alungi. Ci
rogu-te, lasă-mă, de-aici încolo, să-ţi spun şi eu părintele meu. E
mai plăcut decât moşule. Şi tot aşa-mi vine să-ţi zic, de când m-
am deşteptat la izvor.
Pustnicul se gândi un răstimp. Apoi cuvântă:
— Spune-mi părinte, dacă aşa îţi vine să zici.
Se opriră la gura peşterii. Bătrânul aduse merindele şi se
înfruptară, după ce mai întâi spuseră rugăciunile şi îşi făcură
cruce. Străinul simţi că e nevoie să-l asculte pe pustnic întru
toate, şi să-i facă tot ce va porunci. Aşa s-a hotărât. Acum nu mai
era Nichifor, ci Ilarion. Nu se mai gândi că nu crede, şi că ar fi un
mincinos dacă-şi face cruce şi zice ocinaşi deşi nu are credinţă.
Înţelese că-i cel dintâi drum al umilinţii şi al ascultării pe care-l
face. În aceeaşi vreme se sili întâi să zică şi rugăciunea, să-şi facă
şi cruce, cu toată grija şi cuviinţa, simţind că altfel nu ar îndeplini
din toate puterile hotărârea lui.
17
 V la faţă, limpede la ochi şi în obraz. Aducea sarcini de uscături,
DUPĂ TREI LUNI
Pustnicul Pafnutie era, din zi în zi, tot mai mulţumit de
ucenicul său Ilarion. La miezul nopţii, când se sculau să bată
metanii şi să zică rugăciunile miezonopticului, a fost de ajuns să-l
trezească de două ori. Chiar în acele dintâi două nopţi de canon a
fost de ajuns să-l atingă doar cu degetul pe frunte. Din a treia
noapte Ilarion cel tânăr se trezea ca şi când el ar fi ceasornicul şi
ar bate ceasul. Se miră bătrânul de aşa repede şi uşoară
obişnuinţă şi îşi aduse aminte, cu înfrângere şi cu umilinţă, că el
s-a obişnuit mai greu cu scularea de noaptea.
Lecturile din Ceaslov le făcu la început Pafnutie, şi Ilarion
spunea după el. Până când, la vreo patru săptămâni, pustnicul, îi
dădu să citească lui Ilarion Pavecerniţa. De atunci citea ucenicul,
şi spunea după el Pafnutie. Era o mare mângâiere pentru bătrân
să audă rugăciunea limpede, spusă cu un glas dulce şi răsunător,
făcut parcă anume pentru rugă. Ilarion citea fără nici o piedică,
nu se încurca la nici un cuvânt, era un citeţ tot aşa de bun cum
fusese moşneagul care dormea în mormântul din apropiere.
La metanii era harnic şi până făcea Pafnutie una, el bătea
trei; curgea sudoarea pe el şi nici nu-i păsa.
Ba într-un rând pe-o căldură mare, fiindu-i milă de moşneag,
îi zise:
— Părintele meu, lasă, rogu-te, să fac eu şi metaniile
dumitale.
Pafnutie surâse blând şi-i răspunse:
— Nu fiule, până pot sunt dator să-mi port eu canonul.
Fiecare om trebuie să-şi ducă crucea lui. Dar gândul tău e bun şi
nu va fi zadarnic. În cartea vieţii unde se însemnează toate, se va
însemna şi asta.
Mai mult se mira Pafnutie de cum s-a obişnuit de repede
Ilarion cel tânăr cu hrana ce o puteau avea în pustietatea
codrului. Şi cât de repede a cunoscut rădăcinile cele bune, —
odată dacă i le-a arătat — şi cum le aduna de unde nici nu te
gândeai. Ţinea întins la ajun, alăturea de bătrân, şi nu se lăcomea
niciodată la mâncare. Totuşi, nu se vedea pe el nici o slăbire.
Dimpotrivă, părea că-i prieşte. Era sprinten şi vânjos la trup, roşu
vreme cât ai fierbe un ou de la plecare, încât se crucea Pafnutie.
Părea că de când s-a născut, tot în pustnicie a trăit.
Pafnutie văzându-l cum se poartă şi mirându-se mereu, îşi
aduse aminte că în creierii munţilor trăieşte un schimnic bătrân
care avea faima că e făcător de minuni. Şi, se gândea uneori: Nu
cumva acel schimnic cu îngăduirea Ziditorului, a luat chipul
acestui străin, şi a venit să-l ispitească pe el? Să-l vadă cum
trăieşte singur, rămas paznic aici în urma lui Ilarion cel bătrân?
Oare nu din această pricină a venit acest străin să-l înveţe el
despre tainele vieţii şi al morţii? Nu a spus că-i necredincios
anume, ca să-l pună pe el la încercare? “Cu voinţa lui Dumnezeu
toate sunt în putinţă”, îşi zicea Pafnutie. Dar dacă ar fi schimnicul
făcător de miriuni, crede el umilitul, că nu i-a răspuns şi nu i-a
vorbit decât aşa cum ştie şi poate un biet pustnic.
Se mai mira Pafnutie că Ilarion cel tânăr de când a intrat în
rânduiala pustnicească nu s-a mai plâns o singură dată că-i viaţa
grea şi nu mai poate trăi, fiindcă nu cunoaşte adevărul. Nici
despre adevăr nu l-a mai întrebat. Ci îşi vedea vesel şi liniştit de
canonul şi rânduiala lui. Poate i-a spus că-i necredincios neştiind
ce vorbeşte după leşinul lui, până şi-a venit în fire.
Nichifor Preda era hotărât să urmeze cărarea arătată de
bătrân, fără nici un vicleşug, din toată inima. Dorinţa lui era
mare; să dea răspuns la întrebările cele grele ale vieţii: Ce este
omul şi care este ţinta lui în lume? Dacă este şi ce este
Dumnezeu, dacă este suflet în viaţă veşnică, cu răsplată pentru
faptele bune şi pedeapsă pentru cele rele? Râvna lui să ştie, era
aşa de mare încât îi făcea plăcere să-şi trudească toată ziua
timpul, încercând şi această cale spre descoperirea adevărului
fără aflarea căruia simţise el că viaţa e o nenorocire, o povară pe
care nu o mai poate purta. El, cum a spus, era un om fără
vicleşug. Ba era, cum i se păruse lui Pafnutie, şi un om umilit cu
inima. Aşa că nici prin gând nu-i trecu să-l ducă în rătăcire pe
bătrân. Nici nu se arătă necredincios, fiindcă n-ar fi ştiut ce
spune, cum era cu puterile zdruncinate, în urma leşinului din
pricina foamei şi ostenelii.
Se supunea şi asculta ca un copil mic, fiindcă drumul ce-l
începea acum era cea din urmă nădejde a lui de a afla calea
mântuirii... Cum, adică, a mântuirii? Aşa că el, Nichifor Preda, nu
voia să moară, ci să trăiască. Şi nu aşa, cum i-a văzut pe alţii
18
trăind în jurul lui. Întocmai ca aceştia, el simţea că nu se plăteşte
să trăieşti. Dar pentru a trăi altfel, cum îl îndemna inima cu cât se
făcea mai mare, simţea că nu va putea dacă nu va avea un mare
sprijin şi un mare căluzitor în viaţă. El simţea că acest sprijin
care-i va lumina şi mintea, şi-i va întări şi inima, nu poate fi decât
credinţa în cele sfinte, în Evanghelie şi în tainele vieţii. De aceea
s-a zbuciumat cu gândul să înţeleagă ceea ce vedea în jurul său
că alţii nu înţeleg. Pentru că de-ar înţelege nu ar putea trăi în fără
de lege şi nedreptate, cum i-a văzut el că fac.
Pe drumul lui n-a ajuns ceea ce căuta. Se îndoi că va putea
afla vreodată. Fecior mare, în pragul vieţii, simţea că ispitele sunt
tot mai multe în jurul său, nu ca în copilărie. Şi atunci se hotărî să
apuce calea codrului spre peştera pustnicului cea slăvită.
Nichifor n-a răspuns la unele întrebări ale lui Pafnutie. N-a
vorbit nimic despre trecutul său. Şi asta tot atât pentru umilinţa
lui cât şi simţul său de dreptate: nu voia să judece pe nimeni. Nu
voia să vorbească de rău pe nimeni povestind împrejurările care
l-au făcut să-i fie scârbă de lume. Până nu cunoştea adevărul nici
nu ştia dacă lumea în mijlocul căreia trăise, lucrează bine sau rău.
Lui nu-i plăcea. Credea că oamenii păcătuiesc. Dar nu-i putea
judeca. Putea să fie numai o părere a lui, şi lumea să fie în chip
firesc aşa cum o cunoscuse. Poate el singur era zidit strâmb şi
judeca răsucit, cum îi spusese Pafnutie despre felul lui de a gândi.
Deci Ilarion cel tânăr se puse cu toată inima la treabă. Dacă
drumul arătat de bătrân va duce la ţintă şi el va ajunge la
credinţă, dacă nu-l vor mai împresura negurile întunericului, ci se
va face în capul şi în inima lui lumină, va fi prea îndestulat şi nici
nu-i va mai trebui altceva în lumea asta. Într-un fel Pafnutie nu
greşise când se mira cu câtă hărnicie şi uşurinţă săvârşeşte el
toate ale uceniciei de pustnic: Ilarion cel tânăr era un suflet de
pustnic, care a rămas curat în toate valurile vieţii ce au putut să-l
bată până la vârsta de douăzeci şi unu de ani.
Din întâiele zile ale uceniciei Nichifor Preda puse stavilă
gândurilor care îl frământară mai înainte. El îşi dădu repede
seama că muncindu-şi trupul ziua şi noaptea cu treburile
canonului său, e destul de uşor să scapi de frământarea gândului.
Când eşti ostenit, când te scalzi în sudorile muncilor, când baţi
mii de metanii la zi şi noapte, când tai uscături şi le duci în spate,
când nu te înbuibi niciodată cu mâncare, când spui ocinaşi până
ameţeşti, nici vreme nu mai ai, nici nu-ţi vine să te întrebi: oare
ce este omul şi pentru ce trăieşte în lume? Oare este suflet
nemuritor, rai sau iad?
Pricepu că, în ce priveşte goana şi frământarea gândului,
pustnicul avea dreptate: îl pui la locul lui cu truda şi osteneala
trupului. Dacă toate câte i le-a spus moşul se vor adeveri aşa, pe
bun drum a apucat. Hei! Să fi ştiut el înţelepciunea asta aleasă
când îl învenina viermele gândului, cum s-ar fi apucat de coasă şi
de sapă! Ar fi lucrat şi s-ar fi ostenit în rând cu muncitorii
pământului.
Se mira el de multe ori, acasă, cum se face că oamenii
cosesc, seceră, ori sapă din zori până în seară, şi totuşi sunt
veseli, cântă, spun glume, ba seara tineretul mai trage şi câte-o
horă, pe când el, care toată ziua nu lucra nimic, era mereu trist,
ostenit şi nemulţumit. Acum începea să înţeleagă: aceia nu aveau
vreme de gândit, cum nu are el acum. Şi, în schimb, el azi, e
aproape tot aşa de vesel ca şi aceia, acasă la ei, la muncile lor.
“N-am greşit venind la peşteră”, îşi zicea el. “Aici voiu întâlni
multe sfaturi înţelepte. Părintele meu Pafnutie a moştenit
cuminţenia pustnicilor celor de demult.”
El îşi săvârşea toate lucrurile cu tragere de inimă şi se lumi-
na pe zi ce trecea. Frumuseţile codrului şi ale muntelui îi
părundeau în sufletul său tânăr ca o mireasmă. Uneori i se părea
că s-ar putea sătura numai cu albastrul cerului, cu verdeaţa
brazilor, cu mireazma pádurilor bătrâne. Uneori îi venea să cânte,
şi încă de celea haiduceşti, dar nu cânta, ci se mira cu bucurie de
schimbarea ce o simţea în sufletul său.
Lucrând aşa, ţinându-şi canonul, treceau zilele, săptămânile
şi lunile. Se scula cu tot mai mare bucurie în miezul nopţii, făcea
din zi în zi mai multe metanii, postea şi ajuna şi când nu trebuia,
în ascuns de Pafnutie. Când nu-i dădea acesta destul de lucru, îşi
căuta el pe deasupra.
Într-o bună zi înţelese şi simţi că munca e o mare plăcere şi
o mare blagoslovenie pentru omul ce trăieşte în lume. Simţi că
fără bucuria muncii nu ar mai putea trăi. Se gândi că, după câte
învăţase el, munca i-a fost data omului, scos din raiu, ca o
pedeapsă. Când s-a zis: “În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga
pânea cea de toate zilele”. Şi iată, acum pricepea el mai intâi că
nu era o pedeapsă, ci o blagoslovenie. Cel ce spuse vorbele ştia
ce spune. I-a dat omului putinţa să trăiască. “Fără muncă, îşi
zicea el, eu n-aş mai putea trăi. M-aş spânzura ori aşi ajunge un
19
lotru”8.
Iar în altă zi, când aducea la peşteră o sarcină grea de
uscături, urcând pieptişul muntelui, negândindu-se la nimic decât
să ajungă mai în grabă, când se opri o clipă să se hodihnească,
punându-şi sarcina jos, se făcu deodată o mare lumină în sufletul
său. Şi din lumina aceea rămase, ca tipărit, în mintea sa
următoarele cuvinte: “Munca e cea dintâi lege a vieţii. Cine vrea
să înţeleagă lumea şi viaţa, trebuie să înceapă cu ţinerea acestei
legi”.
Nichifor Preda se lumină si se umplu de bucurie până în
adâncurile sufletului. De unde veni acest glas, că parcă fu glas?
Cine a tipărit luminoase cuvintele acestea în mintea lui, că le
vedea, sau mai bine, le simţea, ca tipărite acolo? Privi împrejur şi
nu văzu pe nimeni. Se uită în brazi, — acolo numai neclintirea
cetinelor la acel ceas al amiezii. Deodată îşi aduse aminte de
cuvintele pustnicului: “Adevărul nu-l află mintea, ci vine de sus,
ca un har”.
Ilarion cel tânăr simţi ca o dulceaţă care îl umplu. Acesta să
fie harul despre care îi vorbea bătrânul? Încă nu ştia. Dar nu se
mai îndoia că ceea ce i se descoperi acum despre muncă era cel
dintâi adevăr pe care-l afla în viaţă, în care nu se îndoia, şi simţea
că nu se va mai îndoi de el niciodată. Aşa era de limpede; aşa-l
simţea de adânc înrădăcinat deodată în toată fiinţa lui. Gândul,
mintea, era neputincioasă să mai întrebe: e aşa ori ba? S-a spus
de către cineva, poate chiar de inima lui, un cuvânt şi el va
rămânea neclintit pe vecie.
Ce deosebire între cunoştinţa asta şi altele la care a ajuns el
cu mintea lui în anii de zbucium. Acelea trăiau doar o clipă,
răstumate de alte gânduri, care, se băteau unele pe altele.
De bucurie, dădu un chiot mare. Apoi, uitându-şi sarcina cu
lemne, şezu pe muşchiu şi privi uimit în jurul său.
Aşa trebuia să fie: munca, cea dintâi lege a vieţii. Iată, acum
băga mai întâi de seamă că toate lucrurile lumii sunt în muncă
necurmată. Izvoarele ţâşnesc mereu din piatră şi murmură în
răcoarea codrilor. Pâraele, râurile şi râuleţele curg mereu şi nu
încetează de a se rostogoli. Iarba creşte harnică, îşi trage mereu
hrană din pământ. Toamna se usucă, iarna putrezeşte, dar
primăvara începe muncă nouă. Brazii aceştia neîncolţiţi de
8
Tâlhar.
secure, iată cum luptă să-şi înfigă rădăcinile în stâncă, şi cum
întind braţe multe în văzduh să soarbă aer şi lumină. Ştia el de
mult cum se hrăneşte un copac, cum creşte. Dar n-a cunoscut
până acum că asta e munca lui, că sub scoarţa lui curge
necontenit puterea ce poartă sucul. În neclintirea lor, eli n-a văzut
pănă acum nici o lucrare, nii chiar în împotrivirea lor din faţa
viforului. Iată că acum descoperă muncă şi lucru şi în alergarea
cerbului şi a lupului după hrană... Se gândi: ce este în lume ce nu
lucrează? De la furnică şi albină, de la pasărea cerului ce sboară
toată ziua după hrană, până la pietrele muntelui, care şi ele se
rostogolesc, se macină de vreme, de arşiţă şi ploi, —
pretutindenea descoperă acum muncă şi lucrare... Da! Aceasta
trebuie să fie, şi este, întâia lege a vieţii. El nu a luat-o în seamă
până acum...
Deodată se simţi mic şi neputincios. Ce încredere mare a
avut el în priceperea sa, cum îi cerea să-i tâlcuiască tainele vieţii,
şi iată, cu puterile lui, n-a putut descoperi nici această întâie lege
a vieţii, ea care singură dă farmecul şi mulţumirea în lume!
Acum înţelegea limpede că, în mare măsură, nemulţumirea
lui cu viaţa izvora din lenea trupească în care a trăit. După fiecare
lucru ce isprăvea, de când intrase în canonul pustniciei, simţea o
mare mulţumire sufletească. Îi părea în fiecare seară că n-a trăit
ziua în zadar. Şi simţirea aceasta îi scălda sufletul în dulceaţă.
Nici nu-şi dădu seama cât a stat pe muşchiu, lângă sarcina
de lemne, privind mirat la munca din jurul său. Când se ridică
sufletul îi fu cuprins de-o bucurie aşa de mare încât se hotărâ să
vadă numaidecât pe pustnic să-i spună ce-a păţit, uitându-şi de
sarcina de lemne.
Numai după un bun urcuş băgă de seamă că a uitat lemnele.
Se întoarce, le ridică în spate şi porni din nou.
Când ajunse la peşteră era pe la ojina cea bună. Pafnutie era
îngrijorat şi se pregătea să meargă să-l caute.
Se bucură când îl văzu, dar totuşi îl certă.
— Te-ai abătut de la canon, fiule Ilarioane. Ai scăpat
rugăciunile dinainte şi de după amiazi.
— Dar pe ce vreme să fie? răspunse tânărul înfricat. A trecut
de amiazi?
— Vai de mine! Cum să nu treacă. Priveşte soarele.
Ilarion cel tânăr îşi răsuci capul să vadă printre cetini.
— Să am iertare, părintele meu. N-o să mai fac.
20
 — Nici să nu mai faci. Să nu te mai încarci cu sarcini aşa de
grele, că pe urmă nu te mai întorci decât seara. De altfel, câte
lemne ai adunat până acum, ne sunt de ajuns o jumătate de
iarnă.
— Nu din pricina lemnelor am întârziat, părintele meu, zise
cu sfială ucenicul.
— Dar din ce pricină? Te-ai lăcomit cumva la zmeură şi te-ai
întâlnit cu moş Martin?
— Nu. Să mănânc întâi, şi pe urmă am să-ţi spun.
Pustnicul se bucură de vorba asta. Îi plăcu că ascultă de
tinereţea sa şi că se gândi la mâncare mai întâi.
— Moşule, începu Nichifor după ce se înfruptă, azi mi s-a
întâmplat ceva. Am început să înţeleg, fără să mă gândesc
anume, aşa cum mi-ai spus d-ta. Pustnicul ciuli urechea.
— Hai? Şi ce-ai înţeles?
— Că în lumea asta este o întâie mare lege, la care se supun
toate lucrurile şi fiinţele. Şi că cine nu se supune, nu poate fi
mulţumit, cum n-am fost nici eu până n-am intrat în canon.
— Legi sunt multe, fiule, şi toate trebuesc ţinute. Cel ce le-a
dat, că şi ele au un Tată, a ştiut de ce le dă. Dar care e legea cea
mare de care vorbeşti tu?
— E legea muncii, moşule!
— Hai, cum ai spus?
— Legea muncii.
— Iar vorbeşti răsucit fiule. Mintea mea e slăbită de acum.
Vorbeşte aşa ca să te înţeleg.
— Iată ce vreau să spun, părintele meu. Tot ce trăeşte în
lume trebuie să-şi facă treaba lui: iarba se luptă să crească,
cerbul aleargă după hrană, vânturile mătură cerul de la o
margine la alta, râurile curg mereu, albina adună miere, omul îşi
câştigă pâinea în sudoarea frunţii, păsările...
— Destul, fiule, înţeleg acum. Şi tu n-ai ştiut până azi că asta
e o lege a vieţii şi cine nu i se supune, nu poate trăi mulţumit şi
vesel?
— Nu, moşule!
— Mare mirare. Când fiecine poate vedea legea asta de
când i se deschid ochii. Toată viaţa e numai luptă şi muncă.
— Am văzut, dar n-am priceput. Am crezut că munca şi
truda omului sub soare e o pedeapsă. Pedeapsa care s-a croit
oamenilor când au fost scoşi din rai, Adam şi Eva.
Pustnicul încreţi din frunte. I se părea că Ilarion cel tânăr l-a
adus în corn de capră. Şi iar se gândi la mintea lui sucită.
— E şi pedeapsă, fiule, făcând asemănare cu viaţa raiului.
Dacă nu greşeau, oamenii rămâneau în rai slujind lui Dumnezeu,
dar nu acestui trup muritor. Ar fi dus o viaţă ca îngerii care nici la
coasă nu umblă, nici la sapă, nici nu aduc sarcini de uscături din
pădure. Ci slujesc lui Dumnezeu şi-l proslăvesc pe Dânsul. Însă,
pentru oamenii greşiţi, pentru oamenii scoşi din rai, munca e într-
adevăr cea dintâi şi cea mai mare lege. Cel dintâi cuvânt ce l-a
spus Domnul celor greşiţi, acesta a fost: “În sudoarea frunţii tale
îţi vei agonisi pâinea cea de toate zilele”. Adică muncind. De la
legea asta, nu este abatere. Cine nu munceşte şi aleargă, om ori
dobitoc, crapă de foame. Şi fiindcă legea asta Dumnezeu a dat-o,
ea numai sfântă, bună poate fi pentru traiul omului păcătos în
lume. Şi cine nu o ţine, se arde.
— Şi, iată părintele meu, eu n-am cunoscut până acum, n-
am înţeles această lege.
— Ţi-am spus că-i mare mirare.
— Ba, poate nu-i mai zice aşa, moşule, dacă vei şti că eu
până la vârsta mea de acum, n-am lucrat nimic.
— Hai? Ce-ai spus? Cum se poate? Ai stat o viaţă de om cu
braţe încrucişate?
— Am stat!
— Poate tu ai fost păcurar?
— N-am fost, moşule.
— Dar cum te-au răbdat părinţii să rămâi într-o lenevie aşa
de cumplită?
— N-au avut nevoie de munca mea şi mi-au dat pace. El îşi
aveau treburile lor.
— Şi nu ţi-a fost frică? Nu s-au gândit că vei putrezi în
lenevia ta?
— Nu ştiu, moşule. Ceea ce ştiu e că eu n-am înţeles legea
aceasta a vieţii, deşi o vedeam cu ochii mei în toată ziua. Dar azi
am înţeles-o deplin. Când am pus sarcina jos, la hodină, pe coasta
muntelui, mi s-a luminat deodată. Parcă un glas străin mi-a
21
vorbit, chiar aşa cum îmi spuneai d-ta, şi am mai înţeles că eu,
fiindcă am trăit în lenevie, n-am avut nici o mulţumire adevărată
în viaţă. De când am intrat la canonul uceniciei, am simţit
mulţumire şi bucurie, însă nu ştiam din ce pricină: Acuma ştiu,
moşule, şi ştiinţa asta mă umple de mare bucurie. Sunt mulţumit
pentru că de-acum mă supun şi eu legii celei dintâi a vieţii, legii
muncii, la care se supun şi pe care o îndeplinesc toate
vieţuitoarele pământului, ba chiar şi nevieţuitoarele.
— Hm! Hm! Tu eşti un om ciudat, fiule. Cred iară că te
pricepeam mai bine dacă-mi spuneai de la început viaţa ta. Dar
am înţeles că acum încă nu poţi şi eu silă nu-ţi fac. E adevărat tot
ce spui, şi mă mir numai că toate acestea nu le-ai ştiut până
acum. E adevărat că omul care nu munceşte, nu poate avea
mulţumire în viaţă. În această privinţă munca e o blagoslovenie,
nu numai pentru un om, ci şi pentru neamuri întregi. Popoarele
harnice merg înainte, cele leneşe stau pe loc, întocmai cum se
întâmplă şi cu o gospodărie omenească.
— Dar nici linişte nu poate avea omul care nu munceşte,
adause ucenicul. Eu socotesc ca o mare binefacere a muncii
liniştea ce o am de când am intrat în rânduiala uceniciei şi lucrez.
Gândurile cele rele şi chinuitoare, nu se mai apropie de mine.
— Cum se vor mai apropia dacă nu le dai răgaz? Îmi pare
bine că nu mai te munceşti în zadar cu gândurile. În glasul pe
care l-ai auzit poate ţi-a vorbit Ziditorul, dar poate ţi-a vorbit chiar
inima ta care s-a liniştit de frământarea gândurilor.
— Se poate, moşule: chiar aşa am socotit şi eu.
— Citim noi din Ceaslov, la fiecare rugăciune de miezul
nopţii şi pe aceea a sfântului Efrem Sirul. Ai citit-o şi tu destule
ori. Ea începe aşa: “Doamne şi stăpâne al vieţii mele, nu-mi da
mie duhul trândăviei...” Apoi asta e pentru ca Domnul să ne facă
harnic, să nu ne lase să cădem în lenevie, care e începutul tuturor
răutăţilor.
— A tuturora?
— Da, fiule Ilarioane, a tuturora. Nu numai a sărăciei şi a
frământării zădarnice a gândurilor. Din lenevie izvorăsc beţia,
curvia, uciderea, clevetirile, pârile, duşmăniile şi o mulţime de
alte rele. Văzut-ai vreodată om ori femeie harnică să cadă în
astfel de greşale?
Nichifor Preda se gândi un răstimp apoi zise:
— După cât îmi aduc aminte, n-am văzut.
— Omul care nu munceşte trebuie să-şi umple ziua cu ceva,
şi adeseori şi nopţile. Căci leneşul nu prea are somn lung şi
hodinit noaptea, fiindcă nu şi-a ostenit trupul şi mai doarme şi
peste zi. Apoi nici duhul cel necurat nu doarme. Duhul trândăviei
e tată al multor altor duhuri necurate, şi când tăbăreşte în
sufletul omului tatăl, se ţin de poalele cămeşii lui şi copiii. Dacă ai
băgat de seamă de leneşii satelor umplu crâşmele şi temniţele, şi
ei sunt veşnic pe drumuri cu pâri împotriva tuturora, ci aprind
certele şi bătăile. Ei se pun împotriva tuturor lucrurilor bune ce se
fac într-un sat, ba le batjocoresc chiar înainte de a fi începute.
Iar muierile leneşe pe de o parte sunt necurate, cu copii
nespălaţi şi urduroşi, sar gardurile şi strică tineretul satelor, iar pe
de altă parte meliţă toată ziua pe la porţile creştinilor, duc
minciunile de la o casă la alta, clevetesc pe toată lumea.
Când are vreme omul harnic sau muierea cuprinsă, din zori
în noapte, cu lucrul ei, pentru aşa nelegiuiri? Diavolul fuge de
omul harnic şi se ţine scai după cel ce petrece în trândăvie. Asta
spunea părintele meu Ilarion că era şi învăţătura sfântului Efrem
Sirul. Şi aşa am înţeles-o şi eu de mult uitându-mă la lume şi la
oameni, şi mai ales la mine însumi.
— Adevărat trebuie să fie ce spui, moşule, deşi eu până
acum, se pare, că nu mi-am deschis destul de tare ochii asupra
lumii. Dar blestemaţi ca aceia despre care vorbeşti am văzut şi eu
şi, adevărat, cu toţii erau nişte trândavi. Aşa trebuie să fie dacă
legea muncii e cea dintăi şi cea mai mare lege a vieţii. Roatele
fără osii nu pot duce carul, ele se durigă şi se rătăcesc până cad
pe o latură, iar carul stă pe jos. Acum mi se pare că legea muncii
e char osia vieţii omului pe pământ.
— Bună minte ai, fiul meu Ilarioane, zise cu mirare pustnicul
auzind asemenea cuvinte. Numai din gura părintelui meu celui
adormit, al cărui nume îl porţi, am mai auzit aşa asemănare. El o
să se bucure văzând cum calci pe urmele lui. Odată vorbind noi
într-o seară despre rănile adânci pe care le deschise în sufletele
celor rămaşi în viaţă moartea unuia dintr-o casă, îmi spunea
răposatul: “Pafnutie, ziditorul a lăsat leac la toate. A lăsat si
pentru durerile ce le seamănă în lume moartea”. Eu zic: da,
uitarea este leacul. “Când vine uitarea”, zise el, leacul şi-a făcut
treaba lui. Leacul e munca, nu uitarea. Numai muncind, trudindu-
şi trupul, poţi uita. Dacă părintele căruia i-a murit fiul, fecior june,
ar sta cu braţele încrucişate şi ar aştepta uitarea, ar putea
22
aştepta mult şi bine. Dar încă de a doua zi porneşte cu calul ori
cu plugul, sau cu coasa în spate, la munca lui. Şi nu se mai poate
gândi. Căci gândul, să ştii, Pafnutie, e povara cea mai grea a
omului când nu ne poate ajuta. Iar în moartea celor iubiţi ai
noştri, cum ne-ar putea ajuta?
— Aşa vorbea acela al cărui nume îl port despre leacul
durerii şi despre povara gândului? spuse cu mirare şi oarecum
înfricat Ilarion cel tânăr.
— Aşa grăia, fiule, şi am simţit şi eu că avea dreptate.
Gândul care nu te duce la luminiş, e cea mai grea povară a vieţii.
Dar ce-ţi mai spun ţie? Tu din pricina ei nu mai puteai trăi,
scârbindu-te de lume şi vrând să mori.
— Mă bucur că mi-ai dat numele Ilarion. Aşi vrea să calc pe
urmele celui răposat, zise cu hotărâre ucenicul.
— În unele lucruri am văzut că semeni cu el, şi m-am
bucurat şi eu, fiule. Dar a merge pe urmele lui, e altă socoteală.
Viaţa e lungă. Se vor vedea pe urmă puterile. Şi mai ales va
atâma acest drum de darul cel din înălţime. Să grijeşti mai ales să
nu te laşi ispitit de duhul mândriei, al prea marei încrederi în tine
însuţi, că uşor cazi în prăpastie. Dacă tu ai aflat că întâia lege a
vieţii e munca şi hărnicia, să ştii, tot de la Ilarion cel bătrân care
urma pe sfântul Efrem Sirul, că cea de a doua lege a vieţii omului
în lume, e legea — noi aici la peşteră spunem: porunca umilinţii.
Că spune sfântul Efrem, în rugăciunea ce-o zicem la miezul nopţii:
“Nu-mi da mie duhul trândăviei”, dar după ce a pomenit duhurile
rele rugându-l pe Ziditorul să le alunge de la el, cel dintâi duh bun
pe care-l cere e acela ai umilinţii, căci zice la începutul cererii
pentru duhul bun: ,,Iară duhul umilinţii... dă-mi-l mie, robului tău”.
E acelaşi lucru pe care ţi l-am spus de la început: “Cel ce se
umileşte, înălţa-se-va”. Deci, vei urma pe Ilarion cel bătrân, dacă
vei putea bate şi această cărare a lui...
Urmă un răstimp de tăcere îndelungată pentru pustnic şi
ucenicul lui. Soarele scăpătase după brazi şi răcoarea înserării se
strecura printre trunchii bătrâni. În înălţimi, în tăria vănătă, se
rotea un vultur mare, cu aripile întinse. În munte stăpânea o
linişte adâncă.
Pustnicul tresări şi zise:
— Scoală să mergem la treabă. E vremea vecerniei.
Nichifor Preda întârzie o clipă şi zise zâmbind cu sfială:
— Părintele meu, înainte de a pleca, rogu-te să-mi spui:
vremea cât am stat tăcuţi, ce am făcut amândoi? Că eu cred că
amândoi am făcut acelaşi lucru.
— Ne-am gândit, de bună seamă, răspunse Pafnutie.
— Aşa este. Dar am greşit noi ori ba, lăsându-ne furaţi de
gând?
— Cum să greşim? Noi trebuie să rumegăm ce spunem, ce
vom vorbi, ce am lucrat şi ce vom lucra. De aceea ne deosebim
de animalele necuvântătoare.
— Şi gândul acesta e de folos?
— Cum să nu fie?
— Nu e o pierdere zadarnică de vreme? Nu e cu primejdie?
— Nu, că prin el facem rânduială în gospodăria sufletească.
Şi cu primejdie cum ar fi, când prin cumpăna minţii şi a inimii ne
putem feri numai de primejdie? E cu primejdie gândul, cum ţi-am
spus, numai când ne trudim să înţelegem lucruri neînţelese ori,
când îl lăsăm să umble pe cărări ce le străbate sfatul celui
potrivnic.
— E şi aceasta învăţătura răposatului Ilarion?
— Este.
— Să am iertare. Te-am intrebat numai fiindcă azi, după ce
mi s-a facut lumină în cap cu privire la legea sau porunca muncii,
m-am lăsat multă vreme furat de gânduri. De aceea am întârziat.
— Cu prilejuri de acestea e folositor să te gândesti şi să
încerci a pătrunde. Că fulgerul harului ţine doar o clipă, şi omul
trebuie să facă rodnică lumina lui, cuprinzând-o cu toate puterile
să n-o mai piardă.
23
 VI
CĂTRE ALTĂ CUNOAŞTERE
FOLOSITOARE
Ilarion cel tânăr intrase bine la brazdă. Canonul uceniciei îl
cunoştea de acum din fir în păr. Nu mai dădu pustnicului prilej
pentru mustrare. La soroacele hotărâte pentru canon era
totdeauna la peşteră. Ori unde era dus după alte treburi ale
ucenicului, după lemne, după zmeură şi mure, după rădăcini,
sosea la vreme.
Postul şi ajunul îl ţinea cu străşnicie. A ţine postul la peşteră
era uşor. Pafnutie nu se înşelă când se gândi şi spuse, în întâile
zile după sosirea lui Nichifor, că nu vor mai avea lapte şi caş.
Vreme de trei luni nu mai pusese nimeni nimic în tufişul de la
izvor. Câte un codru de pâine sau de mălai se mai găsea uneori.
De obicei creştinii cei buni nu lăsau aici decât făină de porumb şi
sare iar toamna târziu, înainte de a coborî oile la ţară, păcurarii
puneau pentru iernatul pustnicului de la peşteră un sac de făină
de porumb, un burduf măricel de brânză şi un drob de sare, de
care lingeau oile. Vremea asta nu sosise încă, dar nici departe nu
mai era.
Mai greu, pentru un flăcăuaş tânăr ca Nichifor era ajunul, şi
anume ajunul când culegea zmeură ori afine. Tot mereu ducea
câte un bob, în neştire, la gură, şi îşi aducea aminte numai când
să-l mestece şi să-l înghită. De multe ori se întâmpla că chiar
înghiţea câte un fir mai frumos şi mai mirositor, şi atunci
mărturisea pustnicului:
— Iar m-am lăcomit, părintele meu, la zmeură.
— Să nu te lăcomeşti, Ilarioane.
— Da numai un bob, moşule, şi din uitare.
— Aşa începe orice rău în lume: cu ţârâita. Ştii vorba aceea:
Cine fură azi un ou, mâine fură un bou. Şi cu toate relele din
lume, e la fel. Nu spun că-i greşeală ce-ai făcut, şi nu ai nevoie de
canon pentru asta. Ci-ţi spun pentru ca să fii băgător de seamă.
Răul se apropie de om când nu veghează. El te îndeamnă numai
la lucruri ce par dulci şi plăcute. Acum, vezi bine, zmeura nu
numai pare, dar chiar şi este dulce. Dar sunt alte lucruri ce
ispitesc, şi care numai la părere sunt dulci. Dacă le-ai săvârşit îţi
sunt amare. Că rămâne la urmă viermele mustrării. De aceea e
bine ca omul, în orice împrejurări, să fie treaz. Atunci se poate şi
stăpâni. Când sunt câinii şi ciobanii trezi, cutează lupul să se
apropie?
— Nu cutează, părintele meu.
— Apoi aşa şi lupul cel bătrân, diavolul. El nu se apropie
decât de sufletul nepăzit. Fiecare suflet are câinii şi ciobanii lui:
trezvia şi paza.
llarion cel tânăr îl ascultă întins pe bătrân, apoi zise:
— Mi s-a părut mie de multe ori părintele meu, că mai toate
relele mari vin din cele mici. Acum rămân întărit în credinţă
auzind aceasta şi de la d-ta. E şi asta învăţătura lui Ilarion cel
bătrân?
— Este, cum să nu fie! El zicea aşa: “coase-ţi ciorapii,
Pafnutie, până-i spărtura mică. Nu vezi tu că apa unui părâiaş o
poţi abate cu uşurinţă din albie? Dar să te văd abătând din albia
ei apa Bistriţei!”.
— Aşa spunea cel al căruia nume îl port?
— Aşa şi în multe alte chipuri. Iar sub patrafir, la spovedanie,
adeseori îţi dădea canon mai greu pentru păcatele mici, dacă
erau săvârşite pentru întâia oară, decât pentru păcatul mare care
a căzut năpraznic pe capul tău, fără să-l cauţi. Îmi aduc aminte că
odată a venit la noi la peşteră un boier bătrân să-l roage pe
părintele meu să-i cânte nişte sărindare. Avea acasă pe cineva
bolnav greu. Adusese multe bunătăţi de ale lumii, şi între ele şi o
ploscă pântecoasă. Ieromonahul abia a pus-o la gură, când l-a
imbiat stăruitor boierul acela, dar când mi-a venit rândul, eu am
tras o duşcă bună. Ba şi mai de multe ori. Fiertatul n-a băgat de
numai când a văzut că mă clatin pe picioare. La spovedanie nu
mi-a dat decât trei metanii. Eu m-am mirat, iar el a zâmbit şi a
zis: Ai păţit-o şi tu ca tata Noe. N-ai cunoscut puterea vinului.
Ilarion cel tânăr ţinea în minte toate cuvintele pustnicului ş,
peste zi, în treburile lui, se gândea adeseori la ele. Începu să-l
iubească pe bătrân ca pe un adevărat părinte, şi se silea să-i
cunoască voinţa şi dintr-o clipire a ochior. Iar pustnicul se bucura
de ucenicul său, şi se ruga lui Dumnezeu pentru el.
— Cum se poate Doamne, se sfătuia el eu Ziditorul, în
rugăciunile lui, ca un suflet aşa de silitor să fie orb? Să nu te
cunoască pe tine şi pe cel pe care l-ai trimis în lume, pe Hristosul
Tău? Cum i se ţin ochii lui legaţi să nu creadă în suflet şi în
nemurirea lui? Plouă, Doamne, peste el ploaia cea deşteptătoare
24
a harului tău... Ori, Doamne, acest nou Ilariion e un păcătos de
aceea care nu se vădeşte? Ori a venit cu gânduri potrivnice la
această peşteră?”
Pafnutie vedea bine că Ilarion cel tânăr, când vorbea de
credinţă, de rugăciune, de toate ale sufletului, mergea orbeşte
după el şi nu mai întreba nimic. Dar bătrânul simţea că Nichifor
face toate rânduielile cu prea mare uşurinţă, ca o maşină. Că nu
se miră de nimic, dar nici nu pricepe mai mult din toate ale
cerului decât în ziua când sosise la peşteră. Ucenicul lui avea o
singură răsplată a canonului până acum: muncindu-şi şi
ostenindu-şi trupul, fugărise gândurile cele zadamice şi ieşise şi
din lenevie, simţind răsplata muncii săvârşite. Era un câştig şi
acesta, vezi bine! Dar tânărul nu cunoştea încă dulceaţa
rugăciunii. Se vedea pe el că, cu aceeaşi hărnicie, ar sfărâma
piatră ori ar tăia lemne, în loc de metanii şi ocinaşi. Pustnicul
simţea toate acestea şi se ruga lui Dumnezeu să deschidă ochii
ucenicului. Fără credinţă nu putea rămâne în munte, nu putea
face o viaţă, siujba peşterii. Curând ori mai târziu i s-ar urî din
nou şi ar fi silit să-şi ia lumea în cap.
Într-o zi Ilarion cel tânăr îl întrebă:
— Părintele meu, am o mare rugăminte. De mult mă tot
gândesc la vorbele ce mi-ai spus despre cea de a doua poruncă a
vieţii omului pe pământ, aceea a umilinţei. Aş vrea din toată
inima să o urmez, dar nu ştiu cum să încep.
— Mi se pare că ai şi început, fiule.
— Eu? Când am început?
— Din ziua în care imi dai ascultare în toate. De cănd nu mi
te împotriveşti la nimic.
— Dar aceasta e ascultare, moşule, nu umilinţă.
— Hm! Văd eu dar că cineva ţi-a sucit gândui tău, şi rău a
făcut. Nimeni nu ascultă de altul decât din trei pricini: de frică,
din dragoste şi din umilinţă. Acum să-mi spui: stai lângă mine şi
mă asculţi de frică? Cum te-aş putea eu pedepsi dacă n-ai
asculta?
— Nu de frică, moşule.
— Din dragoste, atunci?
— Se poate să fie dragoste, că eu m-am alipit de dumneata
cu toată dragostea.
— Deci îţi faci canonul, pe care ştiu eu bine că încă nu-l
înţelegi, numai pentru a-mi face mie o plăcere?
Ucenicul se gândi un răstimp, apoi răspunse:
— Eu mi-am pus din copilărie legea să nu mint, ori ce s-ar
întâmpla.
— A pus-o şi Dumnezeu de mai de mult o leacă, pe cele
două lespezi de piatră.
— Se poate, dar şi eu mi-am pus-o, moşule. Şi aşa eu trebuie
să mărturisesc că am început a face canonul uceniciei, pe care, ai
spus d-ta, încă nu-l pricep, pentru a face cea din urmă încercare
spre înţelegere, nu din dragoste pentru d-ta, deşi mi-eşti drag ca
un părinte. Apoi l-am făcut mai târziu din plăcere. Am simţit
bucuria lucrului săvărşit şi am ajuns să cunosc legea muncii.
Pustnicul asculta încruntând din sprâncene:
— Adică tu şi iar tu. Totul pentru tine.
— Cum? Nu înţeleg!
— Haida numai hai! Zi inainte! Adică tot tu ai cunoscut şi
porunca muncii? Parcă spuneai c-ai fi auzit un glas.
Ucenicul se roşi ca bujorul. Plecă capul.
— Adevărat! Mi-a venit o lumină străină.
— Bine, bine! Să ne intoareem Ia vorba ta: Asadar nu din
dragoste pentru mine îţi faci canonul, deşi ştiu şi văd cât ţii la
mine. Astfel nu mai rămâne decât cea de a treia pricină a
ascultării: umilinţa.
Ilarion cel tănăr se gândi un răstimp şi zise:
— Ce este umilinţa? Eu nu ştiu acest cuvânt ce înseamnă,
sau ce înţeles îi dai d-ta.
— Hm! Cum ţi-aş spune? Potrivnicul umilinţii e mândria. Nu
e umilit cine crede prea mult despre sine însuşi. Cine îşi închipuie
că are puteri mai mari decât semenul său, şi la acesta priveşte cu
dispreţ. Nu e umilit cine poate crede că înţelege, cu puterile lui
numai, rostul lumii şi al vieţii… Şi care... şi care... dacă nu ajunge
la luminiş, desnădăjduieşte şi vrea să moară. Aşa s-a crezut de
sus, încât i se pare că nu mai poate merge pe pământ, ori, mai
ales, că pământul nu e vrednic de asemenea om.
Cuvintele din urmă le spuse Pafnutie încet şi rar, cu ochii în
ochii lui Ilarion cel tânăr, ca şi când ar fi voit să-l pătrundă în
fundul gândului.
— Destul, părintele meu, destul, zise înfricoşat ucenicul.
Omul de care ai vorbit sunt eu, cel care stau în faţa d-tale. Mie,
25
chiar aşa mi s-a întâmplat... De unde cunoşti d-ta lucrurile — Aşa că până a nu veni aici n-ai voit să iei învăţătură de la
acestea? Cum poţi citi în sufletul omului?
nimeni, şi n-ai ascultat de nimeni. Acum ţi-ai plecat capul:
— Eu, fiule, nu citesc în nici un suflet. Asta e învăţătura
despre umilinţă şi mândrie a părintelui meu Ilarion. Şi el a mers nădăjduieşti să afli adevărul de la altul, nu de la tine, apoi
pe urmele învăţăturii sfântului Efrem Sirul. urmând pe drumul ce ţi-l porunceşte altul. Asta, fiule, e început
— Umilinţa asta eu nu o am, părintele meu. de umilinţă. Că de rămâneai cu toată mândria ta de mai înainte,
— Înţeleg, acum înţeleg şi eu că nu o ai, fiule.
— Şi nu din umilinţă îţi dau ascultare la îndeplinirea nu ai mai fi ostenit la munte, nici nu ai posti şi ajuna, ci ai fi ieşit
canonului uceniciei. într-o pădure şi te-ai fi spânzurat de cea dintâi creangă, spre
— Un început este totuşi, Ilarioane. bucuria Diavolului, tatăl mândriei. Dar tu ce ţi-ai zis? Nu pot trăi
— Nu-i nici un început. Eu urmez drumul ce mi-l arăţi tot cu
fără credinţă, fără să înţeleg. Ia să mai fac o încercare, să merg la
gândul să pricep cele nepricepute. Deci tot ce fac, fac pentru
mine şi mândria mea! Of! nenorocitul de mine! pustnicul din peşteră, de care se vorbeşte atâta. Când te-ai
Ucenicui se trânti la pământ şi vărsă lacrimi amare. hotărât să ceri şi ajutorul altuia, i-ai dat o palmă grea lui
Pustnicul îl lăsă să plângă, ştiind că plânsul, la vremea lui, e Belzebut. Dar să ştii de la mine că gândul ăsta bun, hotărârea
astâmpărare. După ce se linişti, Pafnutie îl îmbrăţişe, învăluindu-l
iar în barba lui stufoasă şi zise: asta, Dumnezeu ţi-a dat-o. Ţi-a dat-o în dar, însă şi pentru că,
— Aici, la peşteră, nu are loc desnădejdea. S-ar supăra şi după cât bag de seamă, nu ai dus o viaţă urâtă în tinereţea ta.
moşul cel bătrân, care doarme în apropiere. Şi, îţi spun, nu ai Poate afară de mândrie, nu mai porţi în spinare şi alte sarcini ale
pricină de desnădejde. Ai inceput să intri în drumul umilinţii. Să-
ispititorului.
mi spui, în viaţa ta ascultat-ai de părinţi?
— Adevărat, părintele meu, m-am ferit de toate
— Îmi părea, după ce am ajuns mărişor, că nu am de cine să
spurcăciunile la cari mă ispiteau alţii. Dar numai pentru a nu fi
ascult. Azi numai atâta pot să-ţi spun, moşule, că-i judecam eu pe
asemenea lor, pentru a fi mai mult decât ei. Nu m-am gândit că
ei, nu să ascult de dânşii.
ar fi vorba să ţin anume poruncă, ori să nu-l supăr pe Dumnezeu.
— Hm! Mare greşeală, fiule, şi încă o greşeală a semeţiei.
Deci tot din mândrie am rămas curat.
Părinţii, oricum ar fi, sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie mai
Pustnicul nu răspunse curând. Dunga adâncă i se săpă între
cuminţi decât copiii. Te împotriveai sfaturilor lor?
sprâncene, şi acelea iar se îmburzoiară ridicându-se în corniţe. Îl
— Mă împotriveam, dar nu-ţi pot spune acum pentru ce.
miră râvna aceasta a ucenicului de a nu părea cu nimic mai bun
— Dar prieteni de seama ta, ai avut?
decât era. Acesta era un mare semn de curăţenie a inimii. În
— Ehei! Încă prea mulţi, moşule.
aceasta era umilit de acum, ca un sihastru. Cum încăpea dar,
— Erau mai cuminţi, mai înţelepţi decât tine?
alăturea de umilinţa inimii, trufia gândului?
— Cine? Prietenii? N-am văzut niciodată să fie mai cuminţi.
— După toate acestea, zise Pafnutie într-un târziu, rămâne
— Bine, bine! Te împotriveai şi sfaturilor lor?
totuşi hotărât că tu, supunându-te mie şi canonului, ai făcut un
— Trebuia să mă împotrivesc.
început de umilinţă. Nu rămâne decât să mergi mai departe pe
— Bun şi asta. Nu te mai întreb. Văd ca ai şi tu mormintele
drumul început.
tale pe care nu vrei să le deschizi. Te-am întrebat numai pentru a-
— Dar chiar în urmarea drumului către porunca cea de a
ţi arăta că ai intrat în drumul umilinţii, când te-ai hotărât să vii la
doua, nu mă pricep, părintele meu. Şi asta voiam să te întreb de
peşteră şi când ai intrat, cu ascultare, în canonul uceniciei.
la început. Ce să fac? Cum să caut acest drum?
— Cum înţelegi că am intrat?
— Te va povăţui Dumnezeu, fiule, dacă ai hotărâre curată.

26
Căile Domnului sunt nenumărate şi deschilinite pentru fiecare
om. Pe unul îl atrage Dumnezeu într-un fel, pe altul într-alt chip.
Totuşi, unele îndrumări pot să-ţi dau şi eu.
— Acestea le aştept cu sete, moşule. Tânărul se apropie mai
de pustnic şi era numai încordare. Pafnutie înţelese din nou în
Ilanion cel tânăr nu-i urmă de înşelăciune şi de prefăcătorie.
— Am băgat de seamă, începu bătrânul, că te fereşti ca de
foc să arăţi ma bun decât eşti. Cum ai ajuns la fereala asta?
— Aşa am ajuns că nu sufăr minciuna nici a mea, nici a
altuia. Şi dacă mă simt slab, cum aş putea spune că-s tare? Dacă
descoper în mine aplecarea spre rău, cum aş spune că-s înger din
cer?
— Dar cum ai descoperit aceste aplecări ale inimii?
— Aşa că le-am urmărit de aproape. Îndată ce imboldul
lăuntric îmi da un îndemn, eram acolo să-l judec ce fel este.
— Bun! Aşa trebuie să faci de acum şi cu boldul gândului.
Să-ţi întorci. de acum, ochii cei sufleteşti asupra puterii minţii
tale. S-o judeci şi să vezi până unde-i sunt graniţele? Să cercetezi
gândurile şi să le cumpăneşti de sunt bune ori rele. Pentru asta o
lege şi un drum veşnic este, numai unul: să dai pace lumii şi
semenilor tăi, să nu mai judeci pe nimeni, ci să te judeci pe tine.
Aşa ai făcut cu porninile inimii, şi bun drum ai urmat. Aşa trebuie
să faci şi cu mintea.
— Tot nu înţeleg lămurit, părintele meu, oftă cu tristeţe
Ilarion cel tânăr.
— Haida, numai hai! Odată ai crezut pe toată lumea mai
proastă, mai mărginită decât tine. Şi n-ai venit să iei sfat de la
mine. Ai fost plin de mândrie. Acum gândeşte-te la ce-ţi spun eu:
prostul şi mărginitul cel adevărat eşti tu însuţi. Dacă n-ai fi aşa
mi-ai spune mie numaidecât cum luminează soarele, cum creşte
iarba, sau cum se naşte şi creşte viţelul de cerb în pântecele
maicii sale? Haide, vezi-ţi de treburi acum, şi Dumnezeu te va
lumina... Dar ascultă ai mai fost pe la mormântul bătrânului?
— Merg în toată ziua, moşule.
— Bine faci. O să te mai lumineze şi el, că ai minte sucită,
cum ţi-am mai spus.
Trecură zile şi săptămâni. Ucenicul îşi vedea cu tot mai mare
sârguinţă de slujba lui şi era mulţumit. Numai cu porunca cea de
a doua nlu ieşea la capăt. Vorbele din urmă ale lui Pafnutie îl
puseră într-o mare fierbere. Cum creşte iarba? Cum luminează
soarele? Cum se naşte şi creşte viţelul în vacă? “Sărmanul
bătrân”, îşi zicea el, “de unde să ştie că eu cunosc din ce am
învăţat şi din cărţile ce le-am cetit, toate aceste lucruri? Poate am
făcut şi fac rău nespunându-i cine sunt!”.
Şi în cursul lucrurilor ce le făcea, îşi deştepta în minte tot ce
învăţase despre soare, despre plămădirea vieţii în om şi dobitoc,
despre creşterea ierbii şi a plantelor. Ştia multe şi le talcuise pe
toate, de-atâtea ori. Le tâlcuia şi acum. “Ştiinţa toate le
lămureşte, îşi zicea el, dar moşul nu e om cu carte. Toate se
întâmplă în lucrurile firii după legi de la care nu e abatere. Cu
mintea noi descoperim şi pipăim aceste legi. În lume nu sunt
decât legile acestea. Altceva nimic!”.
Aşa-şi sfărşea de obiceiu gândurile. Şi-i era milă de bătrân
care nu înţelege atâta lucru.
Băgase de mult de seamă Ca uneoni pustnicul, când era
ingândurat şi tnist, pomea de la pesteră, după ce-i dădea poruncă
ce avea de făcUt, şi se pierdea în codru, de unde flu mai venea
peste două sau trei zile. La inceput flu ziSe nimic: va avea nicul
cărările Jul tălnuite, pe care nu-i bine să Ie cerceteze, ~ată ce flu
voieste să i le arate. Dan, după Iuni, simtea o dorintă )otolita sal
urm~rească pe bătrân, să vadă unde merge şi ce ~e. şi uitându-
si de poruncă şi lăsând peştera pustie, se tinu de ~arte pe
Ul7mele 1i~ii.
Pustnicul i~i luă drumul catre răpa canonului său. Cine stie
~ ispită sau cc greutate ii apăsa pe suflet, căci diavolul nu vine
mai ales în preajma oamenijor cuviosi, care se străduesc osârdie
pe cărarea cea strâmtă a vieţii.
Ucenicul se ţinea departe în urma lui să nu-l simtă. De câte
ori se oprea moşul să mai sufle, lui i se oprea inima în loc. Simţea
că greşeşte, că nu trebui să-i calce porunca, părăsind peştera,
dar n-avea ce face. O putere mai mare decât voinţa lui, îl mâna
înainte.
Când ajunse Pafnutie la poalele râpei lui, Ilarion cel tânăr se
ascunse lângă un brad bătrân, şi începu să privească ce făcea
moşul. Cănd îl văzu că se caţără pe stânca prăpăstioasă, era să-i
scape un ţipăt de groază “Opreşte, părintele meu că te
prăpădeşti”, voia să strige.
Dar văzu cu uimire că moşul urca mereu, căţărându-se din
colţ în colţ de stâncă. Acum era cât un măgar, acum cât un lup,
acum cât o cioară, până nu se mai văzu.
27
 Pe Ilarion îl cuprinse o spaimă mare. Vârful stâncii era
îmbrobodit în neguri. P-o clipă se gândi că Pafnutie s-a suit în cer,
ca Ilie proorocul. Simţi o mare singurătate şi pustiu, şi o frică, de
ce, nu ştia, dar îi clănţăneau dinţii în gură ca de gerul Bobotezii. Îi
veni într-un rând să fugă, dar nu se putu clinti din loc. Părea că
înţepenise.
Nu-şi dădea seama cât a stat aşa, când deodată i se năzări
că vede o negreaţă coborând pe prăpăstii. Negreaţa creştea
mereu. El era, pustnicul.
Acum nu se mai putu stăpâni de spaimă: îşi dădea seama că
dacă n-a păţit nimic bătrânul la urcuş, acum era gata cu el.
Coborâşul, vedea el bine, că-i cu mult mai primejdios. Dădu un
chiot ascuţit. Dar moşul îşi vedea de drumul său. Nu auzise nimic:
Până la aşa înălţime nu răzbătu glasul lui Ilarion.
Fără să-şi dea seama ce face, ucenicul îşi încrucişe mâinile şi
începu să murmure rugăciuni, de groază pentru viaţa moşului Cu
ochii urmărea coborărea. Într-un rând când Pafnutie se opri cu
golul sub picioare, ucenicul îngălbeni şi căzu la pământ. Leşinase.
Când se trezi, negreaţa era iar aproape de pisc. Urca din nou.
Ilarion nu mai cuteză să privească, nici să rămână aici, ci
începu să fugă înapoi spre peşteră. I se păru că-i o nălucă, nu un
om. Fu o minune cum nu greşi drumul în puterea nopţii, că-l
apucase noaptea la întoarcere. Când sosi la peşteră nu mai avea
suflet în el şi de osteneală şi de groază. Niciodată în viaţa lui, n-a
mâncat aşa spaimă.
Se trânti în uşa peşterii, cu sufletul la gură. După ce se mai
odihni şi se mai linişti, avu o simţire ciudată: îi părea că el nu mai
e nimic. Că e praf şi pulbere. Îşi dădu seama că ceea ce văzu nu
era nălucă. Cu ce puteri putu moşul să urce şi să coboare stânca
aceea prăpăstioasă? Se simţea, pe lângă pustnic, ca un vierme ce
se târa pe pământ. Nu-i venea nici să-şi mai înalţe capul, nici nu
cuteza să mai privească la cer. Îşi dădu seama că trăieşte lângă
un om, care a crescut nemărginit peste capul său.
Îl mânca şi-l chinuia conştiinţa nimicniciei sale. Pentru întâia
oară în viaţă îi fu dat să vadă pe cineva neasemănat mai tare,
mai mare decât el. Dacă n-a fost duh, — şi nu se mai putea îndoi
că pustnicul urcase şi coborâse prăpastia, pe lângă arătarea
aceea nu mai preţuieşte nimic.
Îi păru acum că bătrânul îşi bătuse joc de el spunându-i că
unele lucruri nu le pricepe. Un om ca el, care din vârful stâncii
îngerite a putut trece în cer, trebuie să cunoască toate tainele
lumii. I se păru că pustnicui îi dădu aeest semm anume pentru a-l
umili pe el. Uitase că Pafnutie nu ştia că el era de faţă.
Mândria lui înaintea acestei fapte cutezătoare, îi însângera
inima. Simţi în bătrân un duşman, şi nu mai putu răsufla până nu-
i veni gândul mântuitor: “voi urca şi eu stânca aceea şi coborî-o”.
Când îi veni acest gând luminos sări drept în picioare, şi
ochii lui ardeau de focul dorinţii de-a face ce a făcut bătrânul, ba
de a-l şi întrece.
Mândria lui rănită îi schimbă întreaga înfăţişare. Părea o
sălbăticiune, gata de atac. Ochii nu-i mai stăteau în cap ca la
oameni, ci se retrăseseră sub frunte şi fulgerau de acolo strâmb.
Obrajii i se umplură de dungi de încordare, iar sprâncenele i se
îmburzoiară. Dacă l-ar fi văzut în clipa asta pustnicul i-ar fi venit
din nou în minte râsul rănit de pe creanga fagului, din visul său.
Nichifor Preda aşa fusese de mic copil: nu suferea ca altul
să-i ia înainte. Şi când i se părea că cineva îl întrece, sângera de
moarte, şi nu se lăsa până nu-l dădea bătut. Nici o altă slăbiciune
mai mare nu avea. Dar aceasta, a mândriei, care e capul şi
izvorul multora, era destul de grea povară pentru viaţa lui. De
multe ori îşi dădea seama, când lupta cu alţii care voiau să-i
apuce înainte, că dacă n-ar izbândi ar fi gata să facă moarte de
om. Dar nu se gândi nici o clipă că aceasta e mândria vieţii, ba
chiar cea mai îndrăcită dintre mândrii.
Simţi şi acum că nu se va mai putea uita cu aceiaşi ochi la
pustnic. Nu mai vedea în el pe părintele lui, ci pe potrivnicul pe
care trebuia să-l biruiască. El îşi dădea seama de această
schimbare, însă nu se gândi că-i din mândria lui. Crezu că aşa
trebuie să fie, fiindcă în lumea asta îi părea firesc ca el să fie cel
dintâi.
Până sosi pustnicul, Ilarion cel tânăr deretecă prin peşteră
să nu se cunoască lipsa lui. Tulburarea ce-l cuprinsese o ascunse
întreagă, adunându-o la inimă ca pe un ghem. Ghemul acela îl
înţepa ca un arici, în toată fiinţa lui, dar răbda şi se silea să pară
liniştit.
Pafnutie sosi ostenit, şi nu se uită la nimic. Se culcă
numaidecât.
Dar oricât adormi de adânc tot auzi gemetele lui Ilarion cel
tânăr. Adormise şi el, dar diavolul mândriei, sângerat, îi strecura
în vis chinurile iadului. Se svârcolea şi gemea. Bătrânul mirat, îl
28
trezi de câteva ori, dar tânărul, îndată ce aţipea, era muncit din
nou de tartorul lui.
La miezul nopţii, trebui să-l deştepte la rugăciune.
Ilarion era cu faţa suptă şi ochii holbaţi. Nu ştia parcă unde
se află şi ce trebuia să facă.
— Eşti bolnav, fiul meu? întrebă pustnicul îngrijorat.
— Nu sunt.
— Ai păţit ceva câtă vreme am fost eu departe?
— Nu, nimic.
Pafnutie auzea un glas aspru, un glas străin, şi se uită mai
bine la ucenic. Parcă era alt om. Nu-l mai cunoscu pe Ilarion cel
tânăr nici după înfăţişare. Vedea înaintea lui un om răzvrătit care
vrea să se stăpânească. Nici vorbă, friguri trebuie să aibă, bolnav
trebuie să fie, căci boala schimbă uneori pe om încât nu-l mai
cunoşti.
Îl întrebă în fel şi chip, încercând să-l descoase. Dar tânărul
se închidea tot mai mult în sine. A, cum îl fulgera uneori din ochi,
când credea că bătrânuL nu-l vede. Şi omul lui Dumnezeu se
gândi cu spaimă la mâţa aceea sălbatecă din visul lui. Părea că
stă gata de atac, cu ghiarele trase.
Dimineaţa, după canon, Ilarion cel tânăr îşi luă funia, după
obicei, şi porni după lemne. Pustnicul îl urmări cu pnivirea până
nu-l mai văzu. Îşi simţea inima grea. Îşi zicea, mânat de o
presimţire: poate n-am să-l mai văd.
Nu putu înţelege schimbarea din ucenicul său. Bolnav, cum
crezu, nu era. Ce putuse păţi câtă vreme el a fost departe? Îşi
dăduse pe semne seama, că nu mai poate rămânea la peşteră,
neavând credinţă? Şi plecase acum în lume să nu mai vină? Dar
ce se va întâmpla cu el? “Poate se va spânzura cu funia aceea”,
zise Pafnutie, cutremurându-se.
Şi începu să-l strige să vină înapoi. Chiuia straşnic bătrânul,
cu un glas răsunător de aramă. Pădurile şi stâncile răsunau până
departe. Dar nimeni nu răspundea.
Porni atunci să-l caute, tot mai muncit de presimţirea lui că
pe ucenic îl aşteaptă o nenorocire. Îl căută prin locurile pe unde
ştia că adună lemne uscate. Nu-l află până văzu înserarea. Atunci
se întoarse la peşteră cu o slabă nădejde de a-l afla acolo.
Peştera era pustie şi Pafnutie simţi cum îi îngheaţă inima...
“Dacă m-a părăsit pentru totdeauna, putea să-mi spună
cuvânt. Poate, rugându-l ar mai fi rămas... Poate am greşit
lăsându-l singur şi mergând la râpa canonului meu. Dar nu pentru
mine, ci pentru el m-am dus. Păcătosul de mine, am crezut să-i
uşurez calea întoarcerii la credinţă prin umilinţă, că-l vedeam
cum se sbate ca peştele pe uscat. Şi, iată ce-am făcut, l-am
fugărit de la peşteră”.
Pustnicul căzu în rugăciune adâncă arătându-i Ziditorului că
el, nememicul, a voit, canonindu-se acum la râpa lui în canonul
cel mare, să-i fie de ajutor ucenicului său, nu să-l alunge de la
peşteră. Suspina şi bătea metanii, şi iar se ruga. Acum îi veni în
minte că poate chiar el a greşit prin mândrie, închipuindu-şi că,
făcând acel canon, poate schimba căile Domnului. Să-l facă să
grăbească luminarea minţii lui Ilarion, cel tânăr. A cutezat să
intre, ca un nemernic, în planurile Domnului.
Dar, gândindu-se, îşi văzu sufletul fără vină. El n-a voit să
schimbe nimic din cele nepătrunse ale lui Dumnezeu, ci prin
urcarea râpei lui s-a rugat, ca şi cu ocinaşile de mai înainte, ca
Atotputernicul să fie milostiv unuia care vrea să-l cunoască, şi nu
poate.
În chipul acesta se mai linişti, dar nu putu aţipi până înspre
zori. Tot mereu îi părea că aude glasul lui Ilarion, apropiindu-se, la
cel mai mic zgomot ori fâşiere din tăria nopţii. Se ridica într-un
cot şi asculta până se stingea acel răsuflet al întunericului.
Dimineaţa se hotărî să-l caute din nou, umplând codrii cu
chiotele lui. Părea că s-a deşteptat însuşi duhul bătrân al
munţilor, şi ţipă jalnic când de-aici, când de colo, a pustiu şi a
urât, ştiindu-se singur în lume.
Nici un glas, nici un răspuns. Câte-o ciută trecea fulgerător
prin apropierea lui. Căută şi chiui şi noaptea în zadar. În
depărtări, în nişte husdoape, odată-i păru că aude urlet de lup,
trezit pesemne de chiotele lui.
Când se lumină de ziuă băgă de seamă că se afla în locuri
cunoscute. Cât ţinu întunericul nopţii nu mai ştiu prin ce
meleaguri umblă. Acum văzu poieni prin care a mai umblat. Unde
să fie? Se opri şi se uită cu mirare în jurul său. Apoi înălţând
privirea, văzu cutremurat, în zări la răsărit, râpa canonului celui
mare.
— Mare Dumnezeule, cum am ajuns aici? se întrebă Pafnutie
plin de spaimă. De la peşteră el pornise spre Apus nu spre
Răsărit. Din acele părţi, unde erau păduri de fag, aducea Ilarion
sarcinele de lemne pentru iarnă.
29
 Porni în neştire către stânca prăpăstioasă şi ameninţătoare.
Apropiindu-se, îi veni gândul acesta: “Dacă mă aflu aici, s-o mai
urc şi s-o mai cobor odată cu gândul că Dumnezeu să-mi ajute să-
mi aflu ucenicul, dacă aceasta e voia lui”.
Dar când ajunse la poalele ei, îi veni alt gând: “Nu
însemnează oare că ispitesc pe Dumnezeu? Numai acum două
zile m-a ajutat s-o urc şi s-o cobor. Sunt încă zdrobit şi de canon,
şi de alergarea prin munte de-o zi şi de-o noapte. Dar dacă
Stăpânul nu-mi dă putere, nu-mi iartă îndrăzneala şi mă fulgeră în
prăpastie? Niciodată n-am făcut acest canon fără ajutorul lui”.
Văzu că chibzuiala lui nu ajută la nimic, şi atunci se cufundă
în rugăciune, să afle sfat.
Şi sfatul ce-i venea din minte acesta era: “Nu greşeşti dacă
încerci, căci scris este: Păstorul ce-l bun sufletu-şi pune pentru oi.
Iar tu n-ai o turmă, ci numai un biet mieluşel.”
Cu nădejde în Dumnezeu, şi cu bărbăţie începu să urce, după
ce-şi lepădă sumanul şi căciula, să fie mai uşor.
Se căţăra destul de repede la început. Dar cu cât urca,
răsufletul îi era tot mai greu. Uneori se gândea să se întoarcă, dar
un imbold al inimii îl mâna tot înainte.
N-a ajuns bine la mijlocul urcuşului, acolo unde, la stânga,
lângă spinarea ascuţită a stâncii, se deschidea o prăpastie, şi se
opri din nou, hotărât de data asta să nu mai facă nici un pas
înainte. Răsuflând din greu, privi în prăpastie şi inima încetă să
mai bată. La zece coţi sub el, agăţat după un colt de stâncă,
zăcea în nemişcate, un trup omenesc. Îşi ageri privirea şi
recunoscu îmbrăcămintea lui Ilarion cel tânăr. Să nu fie o
vedenie? Cum l-a căutat mereu, cu chipul lui în ochi, nu cumva i
se năzărea acum? Ce să caute ucenicul lui pe aici? De unde a
cunoscut că este aici râpa asta? Şi ce l-a îndemnat s-o urce?
Se aplecă atât ca să nu se prăvale, şi iar se uită întins. Nu se
mai putea îndoi. Ilarion era.
Pustnicul nu se mai gândi că el însuşi se temea mereu de
prăpastia asta, ci-şi dase drumul pe pieptişul de stâncă la vale, în
dreptul acelui colţ în care se oprise trupul ucenicului. Şi se opri şi
el, în alunecuş, de aceea măsea uriaşă, lângă trupul Iui Ilarion.
Dedesupt se deschidea prăpastie fără fund.
Era mult sânge închegat în jurul capului acelui tânăr, pe
stâncă. Pustnicul se gândi că nu poate lăsa trupul pradă
vulturilor.
“Nu s-a spânzurat, cum mă gândeam, ci, iată, şi-a aflat altă
moarte”, îşi zicea bătrânul cu sufletul împietrit.
Nu se mai gândi la stârvul dinaintea lui, ci căuta cum ar ieşi cu
el în spate din această prăpastie, şi cum va coborâ pe râpă. Se
uită în sus, şi-i păru cu neputinţă. Dar chiar dacă ar merge la
cărarea lui, nu putea fi vorba să coboare pe ea cu aşa povară în
spate.
Cu grije mare începu să pipăie, să facă paşi mărunţi să
cunoască altă ieşire şi alt coborâş. Şi după cercetări îndelungate
spre miazăzi, o coastă mai puţin pleşuvă, cu multe colţuri. Nu mai
stătu pe gânduri ci se apropie de mort, şi căutând află funia lângă
un zghiab. Îl luă în cârcă, îl legă cu funia, înodând-o la piept, şi
porni spre ieşirea aflată.
Se minuna de dulceaţa coborâşului acesta. El niciodată nu l-a
luat în seamă până acum, urmând să-şi îndeplinească rânduiala
lui pe drumul cel mai greu. Nici povara din spate nu-i părea grea.
Când ajunse la poale şi mulţumi lui Dumnezeu, şezu şi începu
să dezlege funia. Deodată îl furnică un gând: “M-am încălzit eu de
trudă, ori...”. Simţea cald trupul din spatele lui, ori e minunea lui
Dumnezeu şi flăcăul acesta trăieşte încă?”.
Trupul era moale, nu înţepenise.
Ascultă cu urechea lipită de pieptul lui: ca o părere, inima
batea.
Căută înfrigurat apă, îl duse pe Ilarion acolo. Îi stropi, îi spălă
rana. Dar omul nu se deştepta.
30
 Atunci îl luă şi-l legă din nou în spatele său, şi porni la peşteră. faţă se făcu mai limpede şi mai frumos, iar ochii lui erau mereu
Două zile şi două nopţi ucenicul fu între moarte şi viaţă. Duhul blânzi ca la puiul de cerb. Mai băgă de seamă că glasul ucenicului
lui se trezi de la o vreme, dar trupul ba. Vorbea încălcit în vis, şi se făcu mai dulce şi mai cald când citea din Ceaslov.
uneori gemea. Că se ruga nu numai cu evlavie din afară, ca până acum, ci cu
Bătrânul îi spăla mereu rana de la cap şi-i punea ierburi bune evlavie lăuntrică.
de leac, pe care le cunoscuse şi din ciobănia lui şi, mai ales, de la
Vedea schimbările din ucenicul său şi dădea mărire lui
Ilarion cel bătrân.
Dumnezeu.
Ucenicul, în neştire, înghiţea apa pe care i-o strecura printre
Într-o seară târzie, când afară urla întâiul vifor al iernii,
dinţi, cu lingura de lemn, Pafnutie.
ucenicul zise:
Din ziua a treia începu să se trezeaseă şi cu trupul. Deschidea
— Părintele meu, dacă nu este cu supărare, şi dacă este cu
ochii şi clipea scurt şi iar îi închidea. Pustnicul ar fi făcut canonul
putinţă, aş vrea să mă duc la schimnicul acela ieromonah, de
cel mare de zece ori pentru o lingură de lapte. Dar lapte nu mai
care mi-ai pomenit.
era. Tufişul de lângă izvor era mereu pustiu. Îi fierbea zemuri din
— Dar ce să cauţi tu la el, Ilarioane?
buruieni şi-i făcea un fel de zer de mămăligă. Noroc că mai aveau
Ucenicul îl învălui într-o privire blândă.
făină de porumb.
— Vreau să mă spovedesc, moşule. Mi-a sosit sorocul, cum
Cu toate lipsurile, în două săptămâni Ilarion cel tânăr se sculă
spuneai d-ta.
în picioare.
Pustnicului nu-i venea să creadă. De la întâmplarea aceea de
— Iată ce înseamnă să fii tânăr, fiule. Te scoli şi din morţi, îi
la râpă, n-au mai vorbit amândoi despre credinţă.
zise pustnicul. îmbrăţişându-l iar, cu lacrămi de bucunie în ochi.
— Ăsta ţi-e gândul?
Ucenicul ii privi cu ochi blânzi ca de cerb:
— Şi gândul şi vrerea părintele meu. Dar te-aş ruga să-mi
— Da, din morţi, părintele meu! Voi să mai vorbească dar îl
arăţi drumul şi să mă însoţeşti şi d-ta, acum când mă duc mai
podidi plânsul.
întâi la schimnic.
Pustnicul înţelese că e încă prea slab pentru a sta de vorbă
— Mai poate fi vorbă? Cum să nu te însoţesc? Cu această cale
asupra acestei mult ciudate întâmplări şi nu mai pomeni nimic
mă voi spovedi şi eu, că am împlinit şase săptămâni de la cea din
despre ea vreme de patru săptămâni.
urmă spovedanie. Dar, spune-mi, cum ai ajuns la hotărârea asta?
În timpul acesta codrii de fag începură să ruginească. Venea
toamna să aducă oamenilor aminte de iarna care şi pornise de — Îţi voi spune la întoarcere, moşule. Acum sunt încă un om
undeva din negurile grele de la miazănoapte. păcătos, şi nu pot vorbi de lucrurile ce am să-ţi spun, până ce nu
Pustnicul băgă de seamă că Ilarion cel tânăr, după ce se mă voi curăţi de greşeli şi voi face canon.
însănătoşi, se făcu şi mai silitor, şi mai harnic decât înainte. Şi la — Iată căile Domnului, înalte şi nepătrunse de mintea

31
omenească, suspină bătrânul. Când gândeam că te-am pierdut, înfricoşeze de vorba aspră a duhovnicului şi să-i fie de folos
acum te-am aflat cu adevărat. Slavă Lui în veci şi blagoslovit să-i mărturisirea dintâi. Pentru împărtăşirea cu cele sfinte vom veni
fle numele între neamuri! altă dată, după ce-şi va fi îndeplinit canonul şi ucenicul.
Dimineaţa porniră cu noaptea în cap. Viforul nu se potolise. Ba, Într-un târziu Ilarion cel tânăr ieşi din bisericuţa de lemn. Era
în răstimpuri, învârtea şi fulguială de zăpadă. galben şi părea ameţit. Umbla ca o găină beată.
Schimnicul nu stătea departe. La amiază sosiră. — M-am temut eu, îşi zise Pafnutie. Cuvioşia sa nu prea alege
Cei doi bătrâni îşi amestecară bărbile sure în îmbrăţişare feţele. Ştie una şi buna pentru toată lumea.
frăţească şi după ce-şi şoptiră câteva cuvinte intrară amândoi în
Se ivi îndată după ucenic şi ieromonahul în uşa schitului şi
bisericuţa de lemn.
îndată începu să strige cu glas mare, să se audă prin vifor:
Stătură mult înlăuntru. Ucenicul se sperie puţin de schimnic:
— Pafnutie. Iată că s-a şi înserat. Să rămâneţi aicea peste
avea nişte ochi tari ca de piatră nestemată. Şi un glas adânc,
noapte. O să ningă şi mai tare îndată ce se potoleşte viforul. Iar
bubuitor şi o faţă uscată ca de lemn vechiu. Părea un om mânios.
dumnealui trebuie sa se oprească numaidecât.
Când îi veni rândul să intre în bisericuţă, după ce ieşi Pafnutie,
Pustnicul, însă, nu se învoi să rămână. Îmbucară câţiva cartofi
inima i se strânse ca un pumn de copil mic.
Pustnicul aşteptând, începu să-i facă ce i-a dat în canon copţi în spuză, îşi luară rămas bun de la părintele Nectarie,
ieromonahul. Bătea metanii, rostea rugăciuni, şi din când în când mulţumindu-i, şi îşi făcură calea întoarsă.
se târa în coate şi genunchi în curtea schitului. Viforul vuia mereu După o vreme viforul se potoli. Părea că măturase cerul, se
şi se încâlcea în pletele şi în barba bătrânului, învolburându-le. arătară pe o clipă stelele, dar îndată le acoperiră nori negri şi
Fulgii căzuţi întâi se topiseră, apoi apa rămasă din ei îngheţase, începu să ningă des, cu fluturi mari şi moi.
întinzând oglindă lucitoare pe pietrele curţii. Pafnutie cunoştea bine drumul şi după miezul nopţii ajunseră
Din când în când privea spre uşa bisericuţii. Ilarion cel tânăr nu la peşteră. Mâncară un bruş de mămăligă rece şi, după ce făcură
mai ieşea. Se însera repede, şi el tot înlăuntru. Îşi sfârşi canonul, canonul de la miezul nopţii, se culcară şi dormiră duşi amândoi.
şi ucenicul întârzia.
,,Groază mi-e să nu-l înfrice părintele Nectarie pe acest tânăr.
E la întâia lui spovedanie, trebuie să-l întrebe multe, să-i
descoasă toate cusăturile tainiţelor sufleteşti. Ştiu bine, dar tot
îmi pare că-l ţine prea mult. Să nu-l înfricoşeze de la început cu
această mare taină. Şi apoi el mai şi vorbeşte răstit!”.
Pustnicul, după ce-şi isprăvise canonul, începu să mai spună
alte rugăciuni. Acestea pentru ca Ilarion cel tânăr să nu se

32
 VII
ILARION CEL TÂNĂR LA RÂPA CANONULUI
Trecură trei săptămâni în care vreme ucenicul îşi isprăvi
canonul dat de ieromonahul Nectarie. După iarna repezită de la
începutul lui Noiembrie, şi care abia ţinu o săptămână, aerul se
îndulci iar, şi sfântul soare încălzea din nou. Pustnicul şi ucenicul
său, după rânduiala de la amiază, stăteau într-o poieniţă, aproape
de peşteră şi se soreau.
— Acum mi se pare că a sosit vremea destăinuirii pentru
mine, moşule. Ce mult aş dori să nu te supere ceea ce vei auzi
din gura mea. Toate sunt trecute de-acum, şi deci toate îmi pot fi
iertate.
Pustnicul crezu că Ilarion vrea să-i povestească viaţa lui
trecută, şi zise:
— Te-ai spovedit la părintele duhovnic Nectarie. Mie nu
trebuie să-mi mai spui mare lucru. Acum, că eşti deslegat de
greşeli, poţi chiar să nu-mi mai descoperi nimic.
— Nu de viaţa mea trecută vreau să vorbesc, moşule, ci
despre ceea ce am greşit împotriva d-tale.
— Împotriva mea? întrebă pustnicul mirat. Nu ştiu, de când
eşti pe lângă mine, să-mi fi greşit cu ceva.
— Dar întâmplarea cu prăpastia?
— Care prăpastie?
— Când m-ai aflat aproape mort.
— Aha! Adică asta este! Dar aici n-ai greşit împotriva mea, ci
împotriva ta însuţi. Dovadă că tu ai fost pedepsit nu eu.
— Ba am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvioşiei tale.
— Hm! Tot minte sucită ai rămas! Cum vine vorba asta?
Tânărul oftă din adânc, se cuibări mai bine să-l bată soarele,
şi începu.
— Iată ce a fost, părintele meu! De multă vreme tot doream
să ştiu unde te duci, când te înghiţea codrul şi nu mai dădeai
două trei zile pe acasă. În urmă, când ai pornit iar, nu am mai
răbdat şi am pornit în urma d-tale.
— Către râpa canonului celui mare?
— Către stânca aceea prăpăstioasă, unde m-ai aflat cu
sufletul la gură.
— Dar eu nu ţi-am spus să mă urmezi, zise întristat bătrânul.
— Nu, şi chiar de aceea am greşit faţă de părintele meu.
— Te-ai luat, cu pândă, după mine. Asta n-a fost bine şi nu a
fost frumos. Sunt unele lucruri de care nu e bine să ştim decât noi
şi Dumnezeu.
— Te-am urmat până în apropierea stâncii. Şi m-am ascuns
după trunchiul unui brad bătrân. Să văd ce ai să faci. Ardeam de
nerăbdare.
— Şi... ai văzut? întrebă pustnicul şi mai abătut.
— Am văzut.
— M-ai văzut cum urcam?
— Da. Te-am văzut cum te căţărai şi te făceai tot mai mic,
până te-au înghiţit negurile de deasupra.
— Şi... m-ai văzut şi coborând?
— Am văzut şi am dat strigăt mare să n-o faci că te
prăpădeşti. Dar nu m-ai auzit. Am căzut leşinat, şi când m-am
trezit, iar te căţărai la deal. Atunci m-am îngrozit şi am luat-o la
fugă.
Bătrânul tăcu un răstimp. Doi stropi se iviră între genele lui
sure. I se părea că stă despuiat înaintea acestui tânăr şi se ruşină
cumplit.
— Rău ai făcut, fiul meu. Aveam şi eu o taină a mea. Numai
Dumnezeu o cunoştea. Părintelui meu Ilarion al cărui nume îl
porţi, i-am mărturisit ce fac, dar el nu s-a luat niciodată după
mine să vadă râpa, să vadă cum o urc şi cum o cobor.
Tânărul ucenic îşi lăsă capul în piept. Din glasul bătrânului a
înţeles cât îl doare că i-a descoperit taina. Se iviră lacrimi şi în
ochii lui tineri.
— Iartă-mă, moşule, zise el. Nu ştiam că e o taină a d-tale.
Dumnezeu m-a iertat în spovedire prin duhovnicul părinte
Nectarie. Iartă-mă şi d-ta. Mai ales că din întâmplarea asta mi-a
venit izbăvirea încă.
— Te iert, şi Domnul să te ierte, oftă moşneagul. Dar despre
care izbăvire vorbeşti? Eu cunosc dimpotrivă. Dacă nu te luai
după mine, nu cunoşteai râpa, şi nu ţi se dădea prilej să te prăvăli
în prăpastie. Asta e izbăvirea ta?
— Asta! zise Ilarion cu tărie.
— Nu mai înţeleg nimic, fiule, vorbeşte-mi limpede.
— Iată cum s-au întâmplat lucrurile, părintele meu. După
groaza pe care am tras-o, după ce sosind la peşteră, m-am
33
liniştit, am înţeles că eu sunt numai praf şi pulbere. Aşa mi-a
părut de mare şi de semeaţă fapta d-tale, încât eu mă simţeam
ca un nimic pe lângă d-ta. Simţirea asta de umilinţă era aşa de
potrivnică firii mele, încât am început să te urăsc. Vedeam în d-ta
un duşman al meu.
Pustnicul îl asculta tot mai îngrozit.
— Pentru că ai făcut o faptă pe care cu nu cutezam s-o fac.
Pentru că m-ai întrecut. Ai ajuns în ochii mei un uriaş, iar eu am
rămas un pitic. Niciodată nu m-am simţit aşa de neputincios ca
atunci. Şi am început să te urăsc greu.
— Mare minune!
— Trebuie să ştii, moşule, că eu aşa am fost de când m-am
pomenit. Nu sufeream ca altul să-mi apuce înainte în lucrurile
bune şi luptam să-i birui pe toţi, până ce ajungeam cel dintâi.
Până acum pe toţi i-am învins, iar atunci d-ta m-ai supus pe mine,
m-ai dat bătut.
Bătrânul îl privi năuc, şi se cutremură.
— Aşa de cumplită era mândria ta? Te semeţeai până la cer?
— Aşa de nebiruită, încât dacă n-aş fi ajuns cel dintâi, aş fi
fost în stare să-l ucid pe cel care mă întrecea.
Pustnicul îşi făcu cruce şi se uită la ucenic ca la ducă-se pe
pustii.
— De aceea am început să te urăsc şi pe d-ta. Ai văzut
schimbarea din mine, şi credeai că am friguri şi sunt bolnav. Da,
eram bolnav, însă nu cu trupul. Mi se deschisese până în adâncuri
rana cea nevindecată a mândriei.
— Te uitai la mine ca râsul, ca mâţa aceea sălbatică, ce
aşteaptă vietatea să treacă pe sub creanga ei de pândă.
— Ai băgat de seamă? Se poate. Din nou simţeam că nu mai
pot trăi până nu fac şi eu ce-ai făcut d-ta. Şi numai la gândul ăsta
am început să mă liniştesc.
— Hm! Hm! Numai Dumnezeu ştie ce-i în sufletul fiecărui
om! Am înţeles eu de mult şi aşa mi-am tâlcuit că pe tine
mândria, semeţia te opreşte să ajungi credincios, cunoscător de
Dumnezeu şi de tainele lui. Dar nu puteam bănui să te roadă de
la rădăcină acest păcat. Ştii tu că o astfel de mândrie se
aseamănă cu a lui Lucifer?
— Acum ştiu, părintele meu. M-a învăţat întâmplarea de la
râpă. Îndată ce mi-a venit gândul că trebuie să te bat, m-am
liniştit şi am plecat către râpa canonului celui mare, cum îi spui d-
ta, înspre spinarea aceea de stâncă pleşuvă.
— Doamne, şi pe unde nu te-am căutat eu, numai în partea
aceea ba!
— Aşa a vrut Dumnezeu, părintele meu, să nu mă afli! După
ce am ajuns lângă stâncă şi am privit-o mai de aproape, m-am
îngrozit. Am început să tremur ca un copil când vede lupul. Era
groaznică! Un vultur plutea în înălţime şi-mi da târcoale parcă
mie. Cum te vei căţăra din colţ în colţ? mă întrebam. Pasăre nu
eşti, capră neagră nu eşti. “Dar moşul e capră neagră”, îmi zicea
un glas rău şi batjocoritor din lăuntrul meu. “El e moş de
şaptezeci de ani trecuţi. Tu, un flăcău. Şi nu l-ai văzut cum a fost
înghiţit de neguri? Poate a intrat în cer, poate pe aici e cărarea la
rai şi la tainele cele nedezlegate. Cutează, fricosule”. Aşa m-a
muncit multă vreme glasul cel rău. Lătra la mine un câne care se
înhaită să te sfâşie. N-am mai putut răbda, şi am început urcarea,
pe unde am văzut că te-ai căţărat dumneata. Poate nici nu-mi
mai dădeam seama ce fac. Dar după vreo câţiva paşi m-am trezit
şi am început să judec limpede. Am privit din nou urcuşul, am
luat în seamă măselele de stâncă şi mi-am adus aminte că eu
sunt un om meşter în urcarea dealurilor. Trebuie să ştii, moşule,
că am mai fost în munte, cu alţi flăcăi de seama mea, şi mă
căţăram unde nu putea nimeni să vină după mine. Eu vreme am
avut destulă în viaţa mea, dar de lucru, nimic. Deci mândria mă
năpădea acum nu din şoapta glasului aceluia ce lătra din mine, ci
din priceperea şi destoinicia mea la astfel de treburi. Mi-am luat
inima în dinţi, şi mă târam mai departe.
— Către moartea ta, şopti pustnicul.
— Către moarte şi către viaţă, părintele meu. Se pare că
asta încă este o lege a lumii că viaţa să nu poată răsări decât din
moarte. Trebuia întâi să moară semeţia din mine, pentru a putea
învia credinţa.
— Asta e lege veşnică, fiule.
— Deci, încrezut în puterile şi în cunoştinţele ca şi în
deprinderile mele, mă căţărai mereu. Dat cu cât mă depărtam de
pământ şi mă urcam în văzduh, în loc să mă încălzesc de
osteneală, mă răceam tot mai mult. Simţeam cum îngheţ, clipă
de clipă: mă luă în stăpânire o frică îngrozitoare, părintele meu.
Când mă opream să suflu, când simţeam golul de sub mine, de
deasupra mea, din jurul meu, şi tăcerea aceea de mormânt, şi
nici o vietate în tot cuprinsul acela pustiu, îmi clănţăneau dinţii în
34
gură. De câteva ori îmi lunecă piatra de sub picioare, gata să mă
prăbuşesc în gol, şi simţii că-mi vine nebunia. Puterile mi se
sleiau clipă de clipă; picioarele îmi tremurau, cu mâinile nu mă
puteam prinde, în cap începu să-mi vuiască o morişcă, ce-mi da
ameţeală. Mă prinsei cu braţele de un colţ. Şi nu mai putui
înainta. Îmi veni în minte să-mi dau drumul la vale, dar
amintindu-mi ce prăpastie mă aştepta, am început să plâng.
Plângeam fără glas, numai cu lacrămi. Simţeam că trebuie să
mor. Duhul moţii se apropie de mine, să mă îngheţe de tot. Mă
găseam, pentru întâia oară în viaţă în faţa morţii. Şi după ce întâi
m-am înspăimântat cumplit şi am plâns ca un copil, am simţit o
groaznică părere de rău după viaţă. Simţeam că nu mă pot
despărţi de ea. Dar nu-mi puteam ajuta cu nimic. Îmi dam seama
că am ajuns la capătul puterilor mele şi al vieţii.
El tăcu un răstimp, ostenit parcă nu de povestire, ci de ceea
ce învia în el la aducerea aminte. Pustnicul îl asculta împietrit.
— Glasul cel rău — urmă Ilarion — nu mai lătra din mine. Nu
mă mai asmuţea să merg înainte. Mă cuprinse o desnădejde de
moarte. Dacă ar fi venit atunci înger sau demon să-mi spună că
pot încă birui l-aşi fi scuipat în faţă. Aşa de tare aveam
încredinţarea că nu mai pot face nimic. Eram mai puţin decât un
fir de pulbere... Deodată mă simţii uşor ca un fulg, ca şi când n-aş
mai avea trup. Îmi ziceam: poate am început să mor. Dar în loc să
mor, gândul mi se limpezi, mă simţeam acum liniştit şi în minte
începură să-mi plouă o grămadă de întrebări cu răspunsurile lor,
fără să le fi căutat eu. Simţeam că plutesc într-un fel de aer
răcoritor, şi ascultam la ceea ce se vorbea parcă de către alţii, în
capul şi în inima mea. Dar ştiam că eu judec, nu alţii, însă cu o
uşurinţă uimitoare... “Poate tot am murit”, îmi ziceam uneori, desi
ştiam că nu am murit. Iată ce-mi spuneau atunci acele gânduri,
sau acele glasuri lăuntrice, părintele meu trebuie să-ţi povestesc
aşa cum le-am auzit.
Ilarion cel tânăr tăcu din nou, duse mâna după ulciorul cu
apă pe care-i luaseră în poieniţa aceea, şi bău. Îl ardea înlăuntru.
I se uscase gâtlejul. Şi ochii lui erau numai o pară.
— Dacă eşti ostenit, fiule, lasă pe altă dată, zise cu bunătate
pustnicul.
— Nu mai las trebuie să spun. Ascultă deci, moşule, ceea ce
am ascultat şi eu atunci. Erau numai întrebări şi răspunsuri. Parcă
toate veneau de aiurea, deşi puteam jura că inima şi gândul meu
mi le spune.
— Ai voit să-l baţi de bătrân, şi vezi ce ai păţit? Acum ai să
mori.
— Văd ce am păţit şi ştiu că voi muri. Poate am şi murit.
— Ba încă nu. Dar nu vezi tu prostia ta?
— Care prostie?
— Tu ai încercat să ajungi cu mintea ta la cele necuprinse. Ai
voit să te urci în Cer, şi vezi că n-ai putut ajunge nici în văzduhul
stâncii acesteia? Ba, poate, nici la jumătate!
— Văd, dar e târziu acum!
— Pentru că mori?
— Da.
— Dar crezi tu că lumea întreagă moare odată cu tine. Ia
priveşte!
Mă uitai împrejur fără să-mi mai fie frică de ameţeală.
Soarele strălucea, vulturul se rotea încă în văzduh. Pădurile de
brad erau neclintite. Auzeam murmurul pâraielor din vale.
Departe boncănea un cerb.
— Toate acestea au fost şi vor fi şi fără tine. Tu ai crezut că
eşti cel dintâi în lume, şi fără tine nu mai poate fi nimic. Acum ce
crezi?
— Mă simt ca şi cum n-aş mai fi. Nu preţuiesc mai mult
decât un ulcior de lut care s-a spart lângă izvor.
— Ştii acum ce este omul? Te-ai întrebat adeseori.
— Ştiu că e un ulcior care se sparge când ii vine vremea. Mi-
e destul să ştiu că-s muritor pentru a înţelege că-s o nimica goală.
— Şi dacă eşti aşa de puţin, cum ai voit să inţelegi cele
nepătrunse?
— Atunci nu ştiam.
— Dar acum ştii?
— Acum văd limpede.
— Cu semeţia?
— Nu. Cu umilinţa.
— Acum ştii ce este umilinţa? N-ai înţeles ce este niciodată.
— Umilinţa e să simţi cât eşti de neputincios şi să ştii că eşti
muritor.
— Dar nu-i greu un asemenea gând? Dacă ai mai avea zile ai
putea trăi cu gândul acesta?
— Aş putea, fiindcă acum simt că eu nu sunt decât o zidire,
dar Ziditorul e altul.
35
 Când am răspuns aşa, glasurile au tăcut p-o clipă în mine, şi
am simţit cum mă învăluie o căldură plină de dulceaţă.
— Este deci un Ziditor? Porniră iar glasurile.
— Este. Acum îl simt. Din neputinţa mea simt atotputernicia
lui.
— Unde-l simţi?
— Pretutindenea. În cer şi pe pămănt, şi în toate lucrurile lui.
— Dar acestea nu sunt purtate de legi ale firii?
— Ba de legi. Dar acestea nu sunt altceva decât voinţa lui
Dumnezeu. Eu nu m-am uitat niciodată la ce este în spatele
acestor legi. Am crezut că ele tâlcuiesc totul. Dar la spatele lor
acum îl simt pe Ziditorul. Uiciorul de lut îşi are şi el legile lui, are
apă, are vrană prin care îl umpli şi din care bei. Dar este aşa,
fiindcă aşa l-a făcut olarul. Şi lucrurile lumii sunt aşa cum le
vedem, cu legile lui, fiindcă aşa le-a făcut Ziditorul lor.
— Hm! Par uşor de înţeles acum toate tainele firii. Cine ţi le
descoperă?
— Eu nu ştiu, dar le văd, le simt acum şi cred în ele. Poate
fiindcă m-am desfăcut de trup si am rămas numai suflet; poate
fiindcă am murit.
— Ţi-am spus că n-ai murit. Acum spui că crezi şi în suflet?
— Cum n-oi crede dacă-s numai suflet acum? Trupul e prins
de-o măsea de stâncă, poate s-a prăbuşit în prăpastie. Ce spun
acum nu vorbesc cu gura care are limbă şi dinţi. Ci vorbesc
sufleteşte. Asta o ştiu eu foarte bine acum.
— Crezi, deci, că şi dacă moare trupul, sufletul viază mai
departe? Trăieşte?
— Nu cred, ci văd şi aud. Cum n-oi crede? Dar n-am ştiut
până acum nici n-am crezut. Şi niciodată nu m-am gândit cât de
uşor se desparte sufletul de trup.
— Deşi în toate visurile, sufletul umbla în drumurile lui. Iar
puterea sufletului care este mintea, colindă până departe şi când
e omul treaz, şi bate cărări pe care picioarele omului nu pot
umbla în veac. Şi tu totuşi, nu ţi-ai dat seama că omul are suflet
nemuritor.
— Nu mi-am dat. Am vrut să înţeleg toate cu mintea mea.
— Şi acum, cu ce înţelegi?
— Nu ştiu! Parcă am alţi ochi, ochii din lăuntru, nu din afară.
— Şi eşti mai mulţumit cu ochii ăştia?
— Mă simt foarte uşor, foarte luminat şi foarte mulţumit. Îmi
pare că nu mai sunt om, ci duh. Poate pentru că am murit.
— Dar înţelege, omule, că încă n-ai murit. Ci ţi-a căzut
numai un văl gros de pe minte. Vălul negru era mândria, care
acum, în pragul morţii, a fugit. A fugit şi cel ce te îndemna să fii
mândru.
În faţa prăpastiei la care te-a adus, a râs drăceşte şi a zis:
Mi-am ajuns ţinta. De-acum pot să plec.
— Diavolul?
— Diavolul semeţiei căreia te-ai închinat. În pragul morţii nu
mai este mândrie, cade vălul şi vedem că nu suntem nimic. Şi
atunci începem să înţelegem pe Acela care este totul, şi prin care
suntem şi noi. Dar spui că te simţi acum liniştit şi fericit. Ai vrea
să rămâi tot aşa?
— Mort? Fără trup? Aş vrea!
— Dar înţelege că nu eşti mort, ci numai vezi cu ochii
sufletului.
— Blagoslovit să fie sufletul şi cel ce mi l-a dat. Aş vrea să
rămân tot aşa cum sunt acuma.
— Asta atârnă de voinţa Domnului; şi de tine dacă eşti
hotărât pe viitor să-i slujeşti lui.
— Eu pe el l-am căutat mereu, şi până acum, din tinereţele
mele. Am greşit însă drumul. Mult l-am dorit, şi iată l-am aflat.
N-am văzut atunci nici un moş cu barbă albă, cum îşi
închipue oamenii, părintele meu, că este Dumnezeu, ci am simţit
că mă pătrunde o lumină mare. Şi am simţit o nespusă
mângâiere şi dulceaţă... Din dulceaţa asta nu m-am deşteptat
până nu m-ai trezit d-ta aici la peşteră. Nu ştiu, am început să
visez, să aud glasurile de care ţi-am pomenit, sus pe râpă, unde
m-am prins cu braţele, desnădăjduit, de măseaua de piatră,
deasupra prăpastiei, ori după ce m-am prăbuşit în adâncime. Nu
ştiu câtă vreme a trecut până m-ai aflat, până m-am trezit. Când
m-am deşteptat nu mi-am adus aminte de nimic, trei zile în şir.
Dar apoi, în vreme ce-mi ziceam cea dintâi rugăciune, deodată mi
s-au limpezit în minte şi în inimă toate câte ţi le-am spus. Şi cred
că nu le voiu uita vreodată, dacă aşi trăi şi o mie de ani. Iar ceea
ce m-a bucurat pe mine mai mult decât toate, este că după ce
am ajuns la puteri şi am început să gândesc, am înţeles cu
mintea limpede de-acum că tot ce am avut, ori am gândit atunci
în trup, ori afară de trup, nu ştiu, este adevărul adevărat.
Ucenicul tăcu ostenit, şi duse din nou ulciorul la gură şi-l
36
făcu să gâlgâe. Pustnicul părea că aţipise. Multă vreme mai
rămase cu pleoapele lăsate, în nemişcarea lui de piatră.
Apoi se mişcă greoi; deschise ochii înlăcrimaţi, şi zise:
— E scris în cartea sfântă că sunt nepătrunse căile
Domnului. Nepătrunse le-a arătat şi în purtarea de grije faţă de
tine. Fie numele Domnului lăudat şi binecuvântat.
— De acum şi până în veac, răspunse ucenicul cu smerenie
şi cu evlavie, plecând capul.
— Crâncenă ţi-a fost semeţia, dar crâncenă şi ispăşirea! Şi
totuşi, cât de minunate sunt căile Domnului! Cine ar fi crezut că
dintr-o greşală de neascultare a ta, cunoscându-mi taina mea, tu
vei ajunge la credinţă? Nu-i vorba, puteai să rămâi numai suflet,
dacă nu mă nimeream eu la prăpastie. Dar cine mi-a purtat paşii
mei în noapte către râpă, când eu te-am căutat cu totul în altă
parte? Iată, purtarea de grijă a Ziditorului, şi cărarea lui neajunsă
de mintea omenească!
— Este de mirat, părintele meu, că eu cu acel prilej m-am
vindecat de două beteşuguri: şi de sumeţie şi de necredinţă. Nici
nu ştiu cum s-a făcut asta aşa deodată, zise ucenicul Ilarion cel
tânăr, după ce se simţi iar în puteri.
— Hm! De mirat şi nu prea, fiule. Fiindcă mai totdeauna aşa
se întâmplă: cade deodată vălul mândriei cu al necredinţii. Scris
este, cum ştii şi cum ţi-am spus. “Tot cel ce se umileşte, se va
înălţa”. Mândria şi necredinţa merg mână în mână, ca două
surori, trăiesc sau se prăbuşesc împreună.
— Aşa trebuie să fie, moşule, zise cu bucurie ucenicul.
Îndată ce mi-am dat seama că nu mai am nici o putere, că mă
aflu în pragul morţii, am înţeles că nu preţuiesc nimic, cu toate
cunoştinţele mele. Mi se părea că mă deşert pe dinlăuntru,
spunându-mi mereu: la ce-ţi folosesc toate câte le ştii şi câte le-ai
învăţat dacă acelea te lasă acum să mori, şi nu-ţi pot ajuta. Dar,
era lucru mare ce ştiam? Nu, erau numai nişte închipuiri ale mele,
de puţin preţ, care în clipe grele nu-mi dau ajutor şi reazem. Aşa-
mi ziceam atunci şi mă întristam pentru că m-am preţuit prea
mult în viaţă, pentru că mândria m-a îndemnat să te ajung şi să
te întrec chiar pe d-ta.
— Pe mine uşor e să mă întreci, dacă ai ajutor de la
Dumnezeu. Eu nu-s mare lucru în lumea asta. Dar ceva trebuie să
ştii: eu niciodată n-am încercat să urc şi să cobor râpa canonului
celui mare, fără a mă ruga mai întâi Ziditorului, şi fără a mă
încrede cu totul în ajutorul lui. Altfel cum aş fi îndrăznit eu să ma
caţăr pe unde numai capra neagră se poate căţăra?
— Mie nu mi-a trecut prin gând să cer ajutorul Celui prea
înalt.
— De aceea te-a şi trăznit înainte de a ajunge, cel puţin, la
jumătatea drumului.
— Gândul acesta mi-a venit şi mie mai întâi, când am căzut
istovit pe stâncă: Nu poţi sui o prăpastie, şi tu ai voit să te urci
până în cer. Şi am început să mă cercetez pe mine însumi şi am
recunoscut cât sunt de puţin şi de sărac. Trebuie să ştii, părintele
meu, că eu mai înainte nu m-am cercetat pe mine, ci numai pe
alţii. Vedeam mereu greşelile şi puţinătatea de minte a altora, şi
nu pe a mea.
— Asta-i legea mândriei, fiule, să vezi paiul din ochii
vecinului, şi bârna din ochii tăi ba. Şi asta se face pentru că omul
nu se cercetează să se cunoască pe sine însuşi. Suntem tot cu
ochii la alţii, îi judecăm, îi dispreţuim, şi nu întoarcem privirile
asupra noastră înşine. Aceasta e o mare rătăcire a vietii, din care
izvorăsc nenumărate rele. Când începem să ne descoasem noi
înşine, să vedem cât ne e de mare mintea, simţămintele,
descoperim deodată lipsurile noastre cele mari. Şi nu mai avem
îndemn nici plăcere să judecăm pe alţii, să ne ţinem mai mult pe
noi decât pe vecinul nostru, ci ne gândim mereu la neputinţa şi
neajunsurile noastre şi încercăm să le vindecăm. Dar cu aceasta,
am şi ieşit din mândrie şi am intrat în umilinţă.
— Aşa am intrat şi eu atunci, când mă aflam pe marginea
mormântului meu. Cu deosebirea, moşule, că tot ce-mi spui acum
d-ta, nu venea parcă din mintea mea, ci dintr-o luminare ce mi-a
învăluit dintr-odată sufletul. Simţeam cum mă deşert pe
dinlăuntru de toate puterile mele, de toate podoabele mele, şi am
rămas mai gol şi mai neputincios decât în clipa în care m-a născut
mama. Dar asta e de mirare, în clipa în care cunoştinţele mele
cădeau în praf şi pulbere, lăsându-mă cu totul sărman, alte
cunoştinţe năvăleau în mine, ca dintr-un izvor: simţeam că am
suflet nemuritor, că este un Dumnezeu atotputernic. Simţeam că
această ştiinţă e neasemănat mai de preţ decât tot ce se strânse
în mine, şi plângeam că nu am cunoscut, din tinereţele mele,
aceste mari şi veşnice adevăruri. Îmi ziceam suspinând:
— De-acum, dacă aşi mai avea zile, abia de acum încolo aş
şti cum să trăiesc! Ba îmi părea viaţa, — având credinţă în
37
Dumnezeu şi în sufletul cel nemuritor — de o neasemuită
frumuseţe şi dulceaţă. Acum aş merita să trăesc, îmi ziceam, şi
chiar acum trebuie să mor. Şi această stare mă întrista adânc.
Am tot auzit eu, moşule, că pe lângă lacrimile ochilor mai sunt şi
lacrimile sufletului. Dar n-am ştiut ce poate fi aceasta. Atunci în
faţa morţii, şi mai ales în faţa descoperirii adevărului, am ştiut ce
sunt lacrimlle sufletului.
— Dumnezeu ţi le-a trimis, Ilarioane, pentru ca să spele din
tine gândurile vechi de mândrie şi de necredinţă, şi să capeţi
rădăcini gândul umilit şi credinţa în cele mai mari şi nepătrunse
ale vieţii. Pentru ca să bagi bine de seamă: să nu fii cumva iar
ispitit, pentru că ai credinţă, să crezi că de-acum poţi înţelege ce
este sufletul şi mai ales ce este Dumnezeu: Taina rămâne mai
departe, nepătrunsă. Cu deosebirea că dacă ai credinţă, taina nu
te mai îngheaţă şi nici nu te înfricoşează punându-te pe fugă sau
pe blestem, ci te mângâie, te încălzeşte şi te atrage cum atrage
amnarul bucăţica de fier.
Ucenicul se gândi puţin, şi zise cu hotărâre:
— Pe drumul vechi n-am să mai umblu, moşule. Cu mândria
n-am să mai încerc cât voi trăi, cunoscându-o de o proastă şi
primejdioasă călăuză.
— Uşor de zis, dar mai greu de făcut, fiule. Pentru asta
trebuie să te rogi din toata inima rugăciunea sfântului Efrem
Sirul: “Iară duhul umilinţii, al răbdării şi al iubirii, dă-mi-l mie,
robului tău”. Şi este nevoie, mai ales, să-ţi întorci cât mai des
ochii asupra sufletului tău. În fiecare seară să cercetezi cum ţi-au
fost lucrările de peste zi, dacă nu ai greşit cumva împotriva
umilinţii. Căci diavolul mândriei, să ştii, n-a fugit departe. Şi, până
este omul în viaţă, de nimeni nu fuge departe.
— Voi urma cărarea cum mi-o arăţi, părintele meu. Căci nu
aş mai voi să fiu din nou muşcat de şarpe.
— Să fii mereu cu băgare de seamă. Iată eu sunt trecut de
şaptezeci de ani, şi tot sunt silit uneori să mă caţăr pe râpa mea.
Ucenicul îl privi eu mirare.
— Asta te mână la stâncă?
— Da, ispita mândriei. Pentru a te feri de ea, pe cât e cu
putinţă, e bine să te gândeşti adeseori la moarte. Gândul că
oricâte am şti, oricâte am săvârşi în lumea asta, nu ne pot opri de
la moarte, e cel mai bun leac împotriva semeţiei. Apoi, al doilea
leac vindecător, este adevărul că tot ce avem bun, este un dat de
la Dumnezeu, şi deci nu se cade să ne fălim cu un lucru de
căpătat.
Ucenicul se apropie mai tare de pustnic. Îl asculta cu
încordare.
— Cum, moşule, tot ce avem bun nu e al nostru?
Pafnutie zâmbi uşor şi zise:
— Ascultă, Ilarioane, ar vrea cineva să se nască urât, pocit,
ca mama pădurii? Fie bărbat, fie femeie.
— De bună seamă, nu.
— Dar orb, şchiop, surd?
— Cu atât mai puţin.
— Ori, dacă ar fi după noi, ar voi cineva să fie mărginit la
minte, prost?
— Nu, moşule, tot omul ar vrea să fle cuminte.
— Dar bleg, fără voinţă, fără vlagă, îi place cuiva să fie?
— Nu-i place nimănui, părintele meu.
— Ei, vezi! Aşa este! Şi totuşi lumea e plină de oameni şi
proşti, de oameni fricoşi. Ba şi orbi, şchiopi, surzi şi sunt destui.
Cel care se naşte cu faţa şi trupul urât, e din vina lui aşa?
— Vezi bine că nu.
— Dar tu, dacă te-ai născut frumos şi cu mintea ageră, e
vrednicia ta?
— Nu, moşule!
— Dacă nu, urmează că nici nu te poţi lăuda cu ele ca bunuri
ale tale. Ci trebuie mai vârtos să mulţumeşti celui ce ţi le-a dat.
— Văd că judeci drept, moşule. Eu, până acum, nu m-am
gândit la asta.
— La multe nu te vei fi gândit tu încă dintre acelea la care
trebuie să te gândeşti, dacă voieşti să-ţi păzeşti umilinţa şi să baţi
ispita mândriei. Iată, de-o pildă, alt lucru la care nu te-ai gândit.
Se putea întâmpla ca tu să te naşti bolnăvicios, urât, ori slab la
minte?
— Se putea întâmpla, căci eu n-aveam puteri să împiedic
aşa ceva.
— Atunci pentru ce te ţii mai mult decât de aproapele tău
care e urât, bolnăvicios, ori cu mintea mărginită? Pentru ce te uiţi
la el peste umăr? Se putea foarte uşor să fii tu în locul lui, cu
slăbiciunile lui, şi el în locul tău, cu darurile tale.
— Adevărat că m-am ţinut mereu cel dintâi, şi dispreţuiam
pe altul, înainte de luminarea mea. Şi, mai este adevărat, că la
38
toate aceste lucruri ce-mi spui acum, eu încă nu m-am gândit.
— Va trebui să te gândeşti, fiindcă sunt lucruri adevărate, nu
închipuiri. Şi din pricină că, înţelegându-le, afli tari arme de
apărare împotriva ispititorului la mândrie. Când vei înţelege toate
acestea nu te vei ţine mai mult decât vecinul tău, nu-l vei mai
dispreţui, nu-l vei mai vorbi de rău, nu vei mai cleveti. Vei da
pace altora şi te vei sili să te îndreptezi pe tine însuţi. Căci spune
acelaşi sfânt părinte Efrem Sirul, pe care-l urma Ilarion cel bătrân
în aceeaşi rugăciune împotriva lenei şi a mândriei şi pentru
umilinţă, curăţie şi dragoste: “Nu-mi da mie duhul grăirii în
deşert... ci dărueşte-mi mie ca să-mi cunosc greşalele mele şi să
nu osândesc pe fratele meu”.
Pustnicul tăcu un răstimp, apoi adăugă:
— Vei trăi şi vei vedea, Ilarioane, că atunci nu mai bârfeşti
pe nimeni, când ai ajuns să-ţi cunoşti slăbiciunile tale. Aşa se
pune în sufletul omului piatra de temelie a umilinţii.
Ucenicul rămase pe gânduri. Păru puţin întristat. Pustnicul
băgă de seamă şi-l întrebă:
— La ce te gândeşti, fiule?
— Mă gândesc că eu îmi aflam o bucurie să descopăr la alţii
scăderi, să-i ştiu mai jos decât mine. Şi-mi pare că îmi va fi foarte
greu să mă dezbăr de bucuria aceea. E prea înrădăcinată în mine.
Voi lupta, de bună seamă, împotriva ei, pe drumul pe care mi-l
arăţi. Dar parcă mi-e frică de a nu izbândi.
— Vei lupta şi azi şi mâine, şi un an şi zece, vei lupta dacă e
nevoie cât vei trăi. Rădăcinile răului nu le putem stârpi din noi la
repezeală şi cu uşurinţă. Ci numai prin stăruinţă şi prin îndelungă
răbdare. Totuşi, mai pot să-ţi dau un sfat: de slăbiciunea pe
care o marturiseşti nu poţi scăpa decât prin dragoste şi
milă.
— Prin dragoste şi milă? Se miră ucenicul, gândindu-se: ce
amestec au aceste două aici?
Bătrânul văzu mirarea lui şi zise:
— Da. Acesta e leacul cel mai bun. Pentru că de ce simţi tu
bucurie să descoperi în vecinul tău scăderi, să-l simţi mai jos
decât tine? Pentru că tu îl crezi pe aproapele tău un străin, ori
poate chiar un duşman. Iar el nu ţi-e străin, ci este fratele tău. Îţi
place să dispreţuieşti şi să-ţi baţi joc de fratele tău bun? Când
greşeşte, îţi pare bine? Dacă s-ar fi născut orb, te-ai bucura, şi te-
ai simţi mai mult decât el, fiindcă tu vezi?
— Pentru toată lumea, nu! N-am nici un frate nici soră,
moşule, dar simt că faţă de fratele meu, dacă ar fi în orice fel
nenorocit, nu m-aş bucura. Dimpotrivă, aş suferi şi mi-ar fi milă
de el.
— Oare care să fie pricina acestei purtări deosebite?
— Cred că un frate, ori pe o soră i-aş iubi, şi pentru aceea nu
m-aş putea bucura de răul lor.
— Bine ai judecat, Ilanioane! Dar după credinţa noastră tot
omul ne este ca şi un frate. Ba, chiar mai mult. Porunca ne spune:
“Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Adică nu numai
ca pe fratele tău, ci chiar ca pe tine însuţi. Şi de bună seamă că
fiecare om se iubeşte mai mult pe sine decât pe fratele său.
Aceasta e legea cea mai mare a vieţii, fiul meu, legea dragostei
fără de care orice am face suntem aramă răsunătoare şi nimic nu
preţuim. Sfântul Efrem Sirul, învăţătorul nostru, a pus-o în
rugăciunea sa pe care noi o rostim în fiecare miez de noapte: “Iar
duhul umilinţei, al răbdării şi al iubirii, dă-mi-l mie robului tău...”
Ucenicul se gândi întins, apoi zise:
— Mi se pare că aici iar ne aflăm în faţa unei taine, părintele
meu. Toţi oamenii suntem fraţi. Să ne iubim unul pe altul, ca pe
noi înşine. Unde crezi că e rădăcina acestei porunci, moşule?
Pafnutie luă ulciorul şi trase o duşcă.
— Îţi voi răspunde, Ilarioane, cu o pildă, ori cu două. Vezi tu
brazii aceştia în jurul nostru? Sunt toţi înalţi, voinici, grei de
podoaba cetinii. Cu toţii se uită în cer, pe toţi îi scaldă lumina
oarelui, şi-i bat noaptea stelele, cu sclipirile lor. Niciunul nu suferă
că vecinul e tot aşa de frumos şi de înalt ca şi el. Sau că,
împrăştie aceeaşi mireazmă de tămâe. Niciunul nu pizmuieşte pe
celălalt. Nu doar unul singur e vrednic de mirarea ochilor noştri, ci
mii şi milioane. Toţi sunt zidirea mâinilor lui Dumnezeu. Ei sunt
cei mai buni fraţi. Dacă ar avea simţire şi minte, dacă ar avea
suflet ca noi oamenii, cu toţii ar slăvi pe Ziditorul într-o singură
înălţare de glasuri. Chiar fără minte find, ei tot aduc această slavă
lui Dumnezeu... Sau priveşte într-o poiană cum stau de mândre şi
fericite, floare lângă floare, una roşie, alta galbenă, alta albastră
ori albă. Nu se pizmuiesc una pe alta, nu suferă cea albă fiindcă
vecina ei e roşie. Ci toate împreună dau slavă Ziditorului care le-a
făcut. Ele sunt cu toate surori bune, cum sunt brazii fraţi buni, şi
de aceea se bucură fiecare de frumuseţea şi de mireasma
celeilalte. Acum, cine a făcut pe toţi oamenii din lume şi a umplut
39
cu ei pământul?
— De bună seamă, Dumnezeu.
— Deci El este părintele tuturora?
— El.
— Şi, atunci, nu suntem eu toţii fraţi? Nu eşti tu zidirea lui
Dumnezeu ca şi mine? Unul a ieşit mai frumos din mâna
Ziditorului, altul mai urât. Unul mai deştept, altul mai mărginit.
Da, dar toţi îl avem pe El izvor al vieţii, şi, între noi suntem fraţi...
Acum să bagi de seamă, Ilarioane, la un lucru: dacă te bucuri că
tu eşti mai deştept decât altul, acest altul care-l dispreţuieşti e
fiul lui Dumnezeu ca şi tine, şi fratele tău. Omul pe care-l judeci
fiindcă n-are mintea destul de ageră, nu-i el vinovat: aşa a ieşit
din mâna Ziditorului. Pe Ziditorul cine-l poate lua la întrebare
pentru ce a făcut pe un om frumos, pe altul urât? Şi de l-ar lua la
întrebări, afară de păcat, cu nimic nu s-alege. Căci şi olarul face
deosebite vase, unele mai urâte, altele mai frumoase. Unele cu
zmalţ, cu poleială, altele sunt numai pământ ars. Dar cine are
dreptul să-l ia la întrebări pentru ce le-a făcut aşa?
— Nimeni, se înţelege! Sunt vasele lui şi cine i-ar putea
porunci cum să le facă?
— Aşa e şi cu noi oamenii, Ilarioane. Unul e vas scump, altul
vas mai de rând. Dar cu toţii am ieşit din mâna aceluiaşi olar.
Dacă-ţi baţi joc de un vas, nu-ţi baţi joc de el, ci de olar. Iată un
drum bun după mine, să te ducă la dragostea frăţească, la
dragostea aproapelui, oricine am fi. Să te bucuri de binele lui, şi
să te doară atunci cănd descoperi în el slăbiciuni de care nu el
este vinovat. Fiecare om e fiul lui Dumnezeu şi fratele tău. Poate
să-ţi fie milă de el când îl vezi neputincios, iar nu să-l
dispreţuieşti. În fiecare clipă trebuie să te gândeşti că ai putea să
fii tu în locul lui, şi el în locul tău. Când iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi, îl iubeşti chiar pe Dumnezeu, fiindcă aproapele
tău e zidirea lui. Când îl urăşti sau îl dispreţuieşti pe vecinul tău,
pe Dumnezeu îl superi şi-l judeci. De aceea este scris în
Evanghelie: “Orice aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici fraţi ai
mei, mie mi-aţi făcut”... Dacă te vei gândi şi vei adânci în inima ta
aceste lucruri adevărate, vei vedea că nu vei avea nici o bucurie
aflând că altul e mai puţin decât tine. Ci-ţi va fi milă de el, şi-l vei
ruga pe Dumnezeu să-i ajute.
Ucenicul ascultă cu mare luare aminte toate vorbele
pustnicului. Şi după ce le rumegă îndeajuns, întrebă:
— Trăind în porunca iubirii de-aproapelui, nu mai putem
judeca, deci, pe nimeni?
— Toată judecata e a Domnului, fiul meu. Niciodată nu e
bine să judeci pe altul, ci mai ales pe tine însuţi. Dar trebuie
totuşi să facem deschilinire. Alta e să judeci pe cineva pentru e
orb, şchiop, surd, urât sau puţin la minte, şi alta e să-l judeci
pentru că a ucis, a curvit, s-a îmbătat, a pus foc, a săvărşit
nedreptate. Cu relele din urmă nu s-a născut nimeni, deci este
vinovat de ele însuşi omul. Şi păcatele altuia le putem vedea, le
putem chiar judeca, pentru că nu putem pune în aceeaşi
cumpănă pe înger şi pe demon, pe omul sfânt cu cel fără de lege.
Dar a vedea şi a recunoaşte păcatele altuia nu ne dă dreptul să-l
osândim, ci datoria de a-l ajuta să se ridice din groapa în care a
căzut. Pentru că, deşi păcătos, e tot fiul lui Dumnezeu şi fratele
nostru. Însă e un fiu rău, un frate rătăcit, căruia trebuie să-i
ajutăm să se reîntoarcă la părintele său.
— E istoria fiului rătăcit din Evanghelie, zise încet ucenicul.
— Da. Fratele rămas acasă nu cunoştea legea iubirii
aproapelui şi s-a mâniat pe tatăl său că l-a primit în bucurie şi cu
ospăţ pe cel rătăcit. Dar părintele s-a bucurat şi a iertat, fiindcă el
trăia în porunca iubirii.
— Dar dacă nu avem nici un drept să ne lăudăm cu darurile
pe care le-am primit de la Dumnezeu, cum e viaţa, sănătatea,
deşteptăciunea, frumuseţea trupului, nu ne putem mândri nici cu
bunurile pe care noi le câştigăm cu munca noastră. De-o pildă,
cineva e harnic şi adună bogăţie; altul e silitor şi ajunge departe
în fruntea oamenilor la mane cinste; al treilea e deştept şi cu
munca minţii sale se face cunoscut de toată lumea. Nici cu
acestea nu ne putem lăuda?
— Ba ne putem, fiule, căci acestea sunt virtuţi, sunt fapte
bune, la care am ajuns şi cu truda noastră. Dar nici pe o clipă nu
trebuie să uităm că toate virtuţile ni le putem câştiga numai cu
ajutorul Domnului. Munca este a noastră iar blagoslovenia de sus.
Vezi tu, omul harnic, cuminte, deşi ară bine pământul şi alege la
semănat sămânţa cea mai sănătoasă, deşi pliveşte holda la
vreme şi bine, când ajunge la secerat nu spune: “Mi-am făcut un
seceriş bogat”. Ci zice: “Mi-a dat Dumnezeu un seceriş bogat”. Şi
adevărat spune. Căci el a pus mâna şi munca lui, dar dacă nu
punea şi Dumnezeu mila, trimiţând ploaie şi căldură la timp, n-ar
fi avut ce secera, cu toată truda Lui. De aceea omul care are un
40
secenis bogat, nu se lauda, ci ce face? Aduce lui Dumnezeu bătrân.
rugăciuni de mulţumită, duce din rodul câmpului la biserică şi-i
închină lui Dumnezeu.
— E adevărat ce spui, d-ta, moşule, zise, cu o însufleţire
mare, ucenicul.
— Cum n-o fi adevărat? Pot vedea cu ochii si auzi cu
urechile. Apoi aşa e şi cu secerişul nostru de fapte bune: când
ajungem la el nu trebuie să ne gândim la lauda noastră, ci să ne
aducem aminte să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a
ajutat să săvârşim.
— E frumos ceea ce spui, d-ta, moşule. În chipul acesta nu
mai e nici o deşertăciune pe pământ. Când vedem răul, ne
întristăm, însă nu osândim, ci ajutăm la îndreptare. Când facem
binele, îl lăudăm pe Dumnezeu. Ajungem să nu mai facem ceva
pentru noi înşine, ci să lucrăm numai din dragoste pentru
Dumnezeu. Grozav de tare mi-ar plăcea o astfel de viaţă. Simt că
trăind aşa aş fi mereu cu sufletul senin, şi nu mi-ar mai apăsa nici
o greutate a vieţii. Nici nu aş şti mai mult ce este urâtul.
Pafnutie văzu înflăcărarea ucenicului şi zise:
— Drumul e lung până la o astfel de viaţă. Bagă de seamă,
fiule, să nu zbori prea aproape de lumină şi să-ţi arzi aripile. Sunt
încă tinere şi fragede. Drumul desăvârşirii e lung şi greu. În toată
clipa ai nevoie de harul, de ajutorul celui Prea înalt. Iar din partea
ta, e nevoie de îndelungă răbdare. Trebuie să ştii că orice lucrare
săvârşim avem nevoie de răbdare, de tăria răbdării. Dar nicăieri
aşa de mult ca în drumul către o viaţă după voia lui Dumnezeu.
De aceea şi spune sfântul părinte Sirul, pe care l-a urmat Ilarion
cel adormit în cunoscuta rugăciune de la miezul nopţii: “iară
duhul umilinţii, al răbdării şi al iubirii, dărueşte-mi-l mie robului
tău”. Se înşiră cum vezi, laolaltă aceste trei virtuţi, aceste trei
puteri: umilinţa, răbdarea şi iubirea. Dintre ele răbdarea trebuie
de multe ori să ajungă până la îndelungă răbdare.
— Le numeşti pe aceste trei virtuţi şi puteri, după dat văd,
zise ucenicul.
— Nu le numesc, ci sunt. Unii oameni nepricepuţi cred că
sunt slăbiciuni, nu puteri. Dar să ştii de la mine, şi vei cunoaşte şi
tu în viaţă, că lucrurile cele mai grele de săvârşit, cele mai
preţioase şi folositoare, numai umilinţa, răbdarea şi
iubirea le pot face. Fără ele suntem slabi şi nu răbdăm la
muncă grea şi îndelungată. Aşa mă învăţa mereu şi Ilarion cel
41

VIII
ÎNAINTE, PE DRUMUL BUN
Într-o dimineaţă, în zilele din urmă ale lui Octombrie,
Pafnutie se duse iarăşi el după apă la izvorul de sub stâncă. De-o
săptămână nu-l mai lăsa pe Ilarion cel tânăr să coboare la izvor.
De câte ori ajungea acolo căuta mai întâi în stufişul cunoscut. Dar
stufişul era mereu gol. Şi dimineaţa aceea pustnicul căută din nou
şi află burduful de brânză, sacul cu făină de mălai, şi mai
descoperi încă un săculeţ cât o jumătate de desagă. Bătrânul se
miră şi voi numaidecât să afle ce este în săculeţul neobişnuit în
tufiş. Şi află boabe albe de fasole.
Pafnutie simţi o mare bucurie, din două pricini: întâia, că nu
mai mâncase de ani fasole, şi-i plăcea tare; a doua, pentru că era
mâncare de post.
Legă săculeţul de burduf, le luă în spate, după ce-şi umplu
ulciorul şi începu să suie vesel spre peşteră. Îi venea să fluiere, ca
în vremea copilăriei lui, când păzea oile.
Îi spuse lui Ilarion vestea cea bună, bătând cu palma lui
aspră şi burduful şi săculeţul.
— Mă tot temeam, în zilele din urmă, că oamenii lui
Dumnezeu ne vor fi uitat. Şi era grabă mare de merinde, căci în
trei, patru zile o să se pună aşa zăpadă, încât nimeni nu va mai
putea străbate până la izvor.
Ilarion se grăbi după sacul cu făină. Dar, oricât se obişnuise
până acum cu sarcinile de lemne, numai după mare trudă putu
ridica sacul în spinare, iar când ajunse cu el la peşteră, era
leoarcă de sudoare şi sufla greu.
Pustnicul văzu şi nu-şi putu opri un zâmbet.
— Parcă-i grea mămăliga, Ilarioane?
— Nu-s obişnuit, moşule.
— Poate că nu eşti obişnuit, apoi mai eşti şi prea subţire încă
în trup. Însă în sacul ăsta, afară de făină, mai este şi altceva.
— 0 fi drobul cel mare de sare.
— Va fi şi el, dar mai este ceva, zise moşul zâmbind mereu.
Ucenicul se miră: Ce-ar mai putea fi?
— Sunt păcatele păcurarilor cari ne-au făcut darul. Ei le-au
vârât în sac, pentru a ne aduce aminte de ele în rugăciunile
noastre, de câte ori vom mânca mămăligă din făina asta. Sacul,
gândea Ilarion, fusese într-adevăr prea greu pentru mărimea lui.
Poate pustnicul avea dreptate în povestea asta cu păcatele
păcurarilor.
Se uită nedumerit la moşneag.
— Se poate una ca asta, moşule?
— Hai? N-ai auzit niciodată vorbindu—se despre greutatea
păcatului.
— Am auzit, vezi bine!
— Poate ai simţit-o tu însuţi?
— Aşa este, moşule... Dar, totuşi, să le bagi, păcatele, în
sacul cu făină!
Moşul râse din toată inima. Era bucuros că făcuse şi el o
glumă. Nu prea avea obiceiul. Dar acum bucuria cea mare pentru
săculeţul de fasole, îl îmboldi să râdă niţel pe socoteala
ucenicului.
— Păcurarii aceia, ca şi părinţii şi moşi de strămoşii lor, sunt
oameni vrednici. Numai că se mai gândesc — din vreme în vreme
— şi la noi, locuitorii singurătăţilor. Nu prea au păcate mari,
Ilarioane, şi nu din pricina lor a fost greu sacul, ci pentru
frăgezimea trupului tău. Dar noi tot suntem datori să ne rugăm
pentru păcatele lor, pentru darul ce ni l-au adus. Mai trag ei în
frigare câteodată câte un noatin mai gras, iar pe răboj îl
însemnează între oile mâncate de gadină. Ce să le faci? După
atâta lăptărie, le mai vine şi lor gust de-o frigăruie.
— Înţeleg, părintele meu, că se cade să ne rugăm pentru cei
care ne fac bine... Dar... d-ta îi cunoşti pe ciobanii aceia?
— Nu-i cunosc, Ilarioane, ci am trăit şi eu în ciobănie, şi
cunosc ce greşeli umblă între ei. Dar, vezi bine, nu pot cădea în
păcate mari când trăiesc mereu în singurătate, ca şi pustnicii, şi
când Dumnezeu e mereu cu ei în pustietatea codrilor. Oriunde îşi
întorc privirile, fie zi, fie noapte, ei au mereu în faţă lucrurile
zidite de mâna Domnului. Ca şi plugarul, de altfel, însă cu
deosebirea că muncitorul pământului seara se întoarce în sat,
între oameni, şi i se dă prilej de alte greşeli decât în singurătate.
Pustnicii cei vechi şi părintele meu Ilarion cel adormit, au
cunoscut foloasele singurătăţii şi au slăvit tăcerea şi pustiul ca pe
doi sprijinitori mari ai vieţii duse după voia lui Dumnezeu.
— Am citit din vieţile sfinţilor, părintele meu, şi ştiu că mulţi
42
dintre ei au trăit în peşteri, în deşerturi nisipoase şi în crăpăturile
pământului. De bună seamă au fugit de prilejul păcatului, care e
mai des între oameni, în lume.
— După socoteala mea au fugit din lume, dintre oameni, cei
mai slabi, nu cei mai tari. S-au izgonit de bună voie aceia can nu
se încredeau că rămânând în lume vor birui răul. Cei tari au
rămas să biruie valurile vieţii, în rând cu muritorii ceilalţi. Asta,
după credinţa mea, aşa se întâmplă până în ziua de azi. Cred,
Ilarioane, că nu noi, cei retraşi în munte, în chilii, în schituri sau la
peşteră suntem cei mai tari şi mai buni creştini. Ci luptătorii care
rămân buni creştini trăind în lume, între oameni. Mântuitorul nu
ne-a poruncit să trăim numai pentru noi, biruindu-ne slăbiciunile,
ci mai ales pentru alţii, silindu-ne să ajutorăm pe vecin şi să-l
facem mai bun.
Ucenicul tăcu şi se gândi îndelungat. Avu o tresărire de
bucurie în suflet. Îşi zicea că el avea, din tinereţe, dorinţa asta a
lupta în lume şi de a birui.
De a schimba felul de viaţă pe care-l văzuse în jurul său, la
prietenii săi. Neîmpăcarea cu felul lor de viaţă, fuga lui de
petrecerile prietenilor, năzuinţa de a rămâne neîntinat cu păcate
grele, curăţia lui de inimă, toate acestea simţea acum că
izvorâseră numai din dorinţa de a schimba viaţa din jurul său,
care îi părea josnică, plină de noroi şi de nedreptate. Poate chiar
mândria lui de a-i întrece pe toţi în lucrurile bune izvora din
aceeaşi dorinţă... şi totuşi, iată unde l-a adus soarta sa! Dorind să
fie biruitor în lume, s-a trezit la peştera pustnicului... Va fi, de
bună seamă, şi el dintre oamenii cei slabi, nu dintre cei tari, după
învăţătura pustnicului.
Îi spuse nedumenirea sa lui Pafnutie.
— De, zise bătrânul, căile Domnului sunt nenumărate şi
nepătrunse. Se poate ca mâna Ziditorului te-a îndreptat aici
numai pentru a te întări, pentru a te îmbrăca în zalele de luptă, şi
pe urmă iar te vei întoarce în lume. S-a întâmplat asta de multe
ori în vechime şi cu mulţi oameni cu gânduri bune. De bună
seamă că pentru a birui în lume mai uşor te poţi înarma în
singurătate.
Mulţi numai aşa îşi dau seama cine sunt, ce puteri au şi cum
pot să-şi crească aceste puteri. Mulţi numai în liniştea singurătăţii
descoperă ce răni au, şi pot să le vindece.
— Mi se pare, moşule că eu sunt dintre aceştia, zise cu
vioiciune ucenicul. Dacă nu veneam aici nu ştiu cum aş fi înţeles
legea muncii şi a umilinţii. Nici legea răbdării.
— Asta din urmă crezi că ai descoperit-o? Te bizui că ai făcut
până acum cu uşurinţă toată rânduiala canonului?
— Într-adevăr, n-am simţit greutăţi prea mari, părintele
meu.
— Am văzut eu că te supui şi le faci toate cu uşurinţă. M-am
mirat şi eu destul, la început. Dar acum nu mă mai mir. Tu te-ai
supus uşor şi ai ascultat în toate din mai multe pricini.
Ucenicul îl privi mirat, dornic să audă. Până acum credea că
numai el ştia pricina acestei purtări.
— Mai întâi un fel de viaţă nouă, o nouă îndeletnicire, e
atrăgătoare pentru multă lume, la început. În al doilea rând, cu
orice preţ, tu voiai să descoperi adevărul. Cărarea ce ţi-am
arătat-o n-ai urmat-o pentru frumuseţea ei, ci pentru tine. Tu
însuţi mi-ai spus multă vreme că nu pricepi ceea ce faci. Dar câtă
vreme omul lucrează pentru el însuşi, pentru binele lui, ori de ce
fel ar fi acest bine, munca e destul de uşoară, şi nu are nevoie de
răbdare prea mare.
— Asta mi se pare că-i chiar aşa, părintele meu, răspunse
ucenicul, mirat că-i cunoştea şi pustnicul ceea ce credea că ştie
numai el.
— Hai? Cum să nu fie! Dar răbdarea şi îndelungă răbdarea e
cerută mai ales în lucrurile pe care nu le mai facem pentru noi
înşine, ci pentru alţii. Şi canonul pustnicului aşa trebuie să fie: nu
pentru el, ci pentru slava Ziditorului. Că de vom face şi canon şi
post şi metanie numai pentru noi, şi nu pentru a cinsti pe Cel Prea
Înalt, ne-am luat plata în lumea asta şi nu mai avem ce aştepta în
cea viitoare. Poate nici nu te-ai gândit încă la lucrul ăsta, hai?
Ucenicul lăsă capul:
— Nu m-am gândit, părintele meu.
— Până acum, poate, nici nu se putea apropia de priceperea
ta acest gând, fiule. Nu aveai credinţă, nu cunoşteai pe Domnul,
nu erai încredinţat că ai suflet nemuritor dar acum, cu
milostivirea lui, toate cele vechi au trecut. De acum tot ce vei
face trebuie să săvârşeşti din credinţă şi pentru preamărirea Celui
Prea Înalt. Nimic pentru tine, pentru slăbiciunea, mângâerea şi
mândria ta. De acum începe drumul greu al uceniciei. De acum
eşti un credincios, un om curăţit de păcate prin spovedanie, un
om nou şi va trebui să trăieşti ca un om nou. De acum încolo vei
43
avea mai multă nevoie de răbdare, pentru că şi aleşuirile celui
viclean vor fi mai dese, mai grele şi mai ademenitoare decât
înainte...
Se apropia postul Crăciunului. Zăpada era aşezată de un cot,
dar gerul încă nu se pusese. Pafnutie şi ucenicul său luară drumul
către schitul lui Nectarie să se înarmeze pentru post şi ajun cu o
nouă spovedanie şi cu sfânta împărtăşanie.
Ieromonahul Nectanie se arătă tot aşa de aspru şi puţin la
vorbă ca şi în rândul trecut. Numai la despărţire îi spuse o vorbă
mai prietenească lui Pafnutie:
— Grijeşte bine de mânzul ăsta. Poate va ieşi un cal bun din
el.
Întorşi la peşteră şi intrând în postul Crăciunului, începură
canoanele deosebite pentru vremea cea sfinţită şi de pocăinţă.
Ilarion cel tânăr se puse vârtos pe lucru. Se silea, mai ales,
să urmeze cărarea arătată de bătrân, şi să facă toate canoanele
pentru slava Ziditorului, nemaigândindu-se la sine. Era umilit şi
nu ieşea nici pe o clipă din ascultarea pustnicului. Focul ce-i
ardea în suflet îl făcu încă, în mai multe rânduri, să întreacă
măsura, în post şi în ajun, mai ales. Aşa că se îmbolnăvi de mai
multe ori până la Crăciun. Ba odată îşi pierduse, de foame,
conştiinţa şi căzu în leşin.
Pustnicul îl înfruntă cu blândeţe:
— Bagă de seamă, Ilarioane, că lucrurile începute cu mare
dorinţă, prea la repezeală, nu ajung să fie săvârşite. E bună
voinţa, e plăcută arderea lăuntrică, dar e nevoie şi de măsură.
Lemnele care ard cu flacără prea mare se topesc repede în
cenuşe. Oricum, sfatul răbdării nu este acesta. Cine vrea să facă
prea mult, dintr-odată, dă dovadă de slăbiciune. Căci numai omul
slab îşi închipue că dacă nu izbândeşte la repezeală, nu va mai
izbândi niciodată. În trântă dreaptă cel slab scoate cuţitul şi
înjunghie, nu cel tare. Căci cel tare ştie că are vreme să-l culce la
pământ. Dar cel slab, simţind că i se împuţinează puterile, vrea
să sfârşească repede şi scoate fierul.
llarion cel tânăr simţi că pustnicul spune adevărul şi se
hotărî să urce treaptă după treaptă drumul arătat de bătrân. Cu
toate că gândindu-se bine, înţelese că el se grăbea nu pentru că
ar fi simţit că-i scad puterile, ci din dorinţa de a ajunge repede
departe pe calea desăvârşirii. Adâncind cu cugetul această
simţire descoperi însă cu groază că era tot vechea lui dorinţă de a
fi cel dintâi, de a ieşi din rândul oamenilor de toate zilele.
Îşi adună puterile şi se strădui să urmeze cărarea arătată de
bătrân: să nu mai facă nimic pentru el, ci numai pentru slava
Celui Prea Înalt. Se silea să-şi aducă aminte în fiecare clipă de
această poruncă.
La început i se păru că nu-i prea greu. Acum, având
credinţă, vedea pe Dumnezeu în toate lucrurile mâinilor lui. Nu-şi
mai spunea că soarele luminează, arborii cresc, apele curg,
fiindcă îşi urmează legile lor. Ştia că aceste legi n-ar fi, şi nu ar
putea nimic, dacă ele nu ar fi date de voinţa Ziditorului. Aşa că îl
întâlnea pe Dumnezeu cu puterea lui, oriunde îşi întorcea privirile,
şi-i păru uşor să urmeze cărarea. Dacă toate lucrurile lumii nu fac
alta decât ţinând legile date lor, să proslăvească pe Ziditorul,
pentru ce i-ar fi greu lui, care nu este altceva decât tot zidirea
mâinilor lui Dumnezeu?
Dar în curând băgă de seamă că această cărare e cea mai
grea dintre toate. Nu se putea despărţi cu gândul de sine însuşi.
Orice făcea se întreba mai întâi dacă a lucrat cum e mai bine,
dacă poate fi el mulţumit cu lucrul său, nu dacă acesta este sau
nu spre proslăvirea Domnului. De cele mai multe ori avea bucuria
lui în ceea ce făcea şi-i era de ajuns această bucurie, fără să-i mai
vină gândul dacă e mulţumit mai ales Dumnezeu.
După povaţa pustnicului în fiecare seară, înainte de culcare,
îşi judeca gândurile, simţirea şi faptele de peste zi. Şi rămânea,
seară de seară, îngrozit când descoperea cât e de plin încă de
sine însuşi, şi cât e de departe de-a urma cărarea arătata de
bătrân.
De multe ori i se plângea acestuia şi-i cerea sfat. Pafnutie îl
întărea.
— Ai ajuns la urcuşul cel cu adevărat greu, fiule. Voinţă bună
ai. Înarmează-te, cum ţi-am spus, cu răbdarea. Ce nu poţi săvârşi
azi, vei săvârşi mâine, ori poimâine, sau peste un an, sau peste
zece. Aşa să te gândeşti. Şi să nu ţi se împuţineze puterea. Orice
om vrednic mergând pe drum către un ţel anumit, dacă se
împiedică şi cade, se scoală şi merge mai departe. Şi face aşa
chiar de ar cădea de sute şi mii de ori. Făcând cu greu drumul,
din căzătură în căzătură, i se pare uneori că stă pe loc, şi nu va
ajunge în veci la ţel. Dar uitându-se înapoi vede drumul că l-a
străbătut, ştie că s-a apropiat cu ceva sau cu mult de ţinta sa,
prinde inimă nouă şi merge mai departe. Asa şi tu. Să nu crezi că
44
munca şi drumul ţi-e zadarnic. De câte ori recunoşti în inima ta că
n-ai izbutit încă, şi porneşti înainte, ori începi din cap, de atâtea
ori te-ai apropiat cu un pas, ori cu mai mult de ţinta ta. De bună
seamă că ai nevoie de harul lui Dumnezeu şi de îndelungă
răbdare. Pe cel dintâi cere-l în rugăciune fierbinte şi umilită, iar
răbdarea caută-o în sufletul tău şi în pildele altora. Poate acum a
sosit vremea să cauţi în bucoavnele cele bătrâne rămase de la
părintele meu Ilarion, şi să cunoşti înţelepciunea şi pildele ce le
cuprind.
Ucenicul, în urma deselor şi stăruitoarelor lui înfrângeri,
avea mare nevoie de un sprijin. Şi începu să citească cu lăcomie
în cărţile vechi rămase de la pustnicul ieromonah, al cărui nume îl
purta.
Află aici şi sfaturi şi pilde care îl întăreau în credinţa că prin
răbdare îndelungată va birui, că va ajunge să facă faptă bună
numai pentru că-i bună şi frumoasă, adică numai cu gândul la
Dumnezeu şi nu la sine.
Bătrânul simţi mare bucurie văzându-l că se cufundă în
acele citanii. În serile lungi de iarnă îl poftea adeseori să citească
cu glas înalt din acele pilde din vieţile sfinţilor şi ale altor oameni
ai lui Dumnezeu. Pafnutie avu iar bucuria pe care o simţise când
trăia Ilarion cel bătrân, şi-i citea şi lui din acele cărţi.
— Am şi eu, deşi-s bătrân, nevoie de întârire, pentru
răbdare, zicea pustnicul. De aceea, te rog citeşte cu glas tare.
Căci lupta noastră cu ce este rău în noi, şi cu duhul rău din lume,
nu sfârşeşte decât cu moartea.
Ucenicul citea cu glas înduioşat, iar bătrânul asculta. Erau
pilde pe care pustnicul le cunoştea din citaniile lui Ilarion cel
bătrân, dar îi plăcea să le audă şi a doua, şi a treia oară. Erau
însă cele mai multe necunoscute. Cartea era groasă şi Ilarion cel
bătrân, în anii din urmă, când se alipise Pafnutie de el, nu mai
vedea bine. Pe acestea le asculta cu mare mirare şi înfrângere
sufletească.
Cunoscură, astfel, împreună, viaţa mai multor pustnici din
deşertul Egiptului, din ţinutul Tebei, vieţi minunate şi prea plăcute
de a fi povestite. Veniră la rând alte vieţi de ale călugărilor
evlavioşi, şi mai ales de ale sfinţilor celor de demult. În toate se
ducea luptă cumplită mai ales împotriva celor două păcate care
se ţineau scai după Cuvioşii luptători: împotriva mândriei şi a
necurăţiei. Oamenii lui Dumnezeu, cum arătau cărţile rămase de
la Ilarion cel adormit, nu putură birui păcatul, şi mai ales ispita la
cele două păcate, decât prin luptă de ani, dusă cu îndelungă
răbdare.
Unul dintre ei vreme de cincizeci de ani dormea în fiecare
noapte pe-o grapă cu colţii de fier, — cartea nu spunea de unde o
avea — numai pentru a îndepărta de la el vedeniile necurate,
care-l îndemnau mereu să se gândească la lucrunile ruşinoase
săvârşite în tinereţe. Altul se urcă în vârful unui stâlp înalt, de pe
care nu mai coborî patruzeci de ani, până la moarte adică, numai
pentru a se pedepsi pentru păcatul mândriei, şi pentru a scăpa de
el şi de ispitele lui. Omul şi-a zis: “deasupra tuturora ai voit să fii.
Iată te pun deasupra tuturora: trăieşti în vârful stâlpului până la
moarte”. Al treilea, pentru a se putea gândi mereu că el nu e
nimica, iar Dumnezeu e totul, se îngropa în pământ şi nu-şi lăsa
decât o gaură să răsufle, iar fraţii schimnici din împrejurime
aveau poruncă de la el să nu-i dea de mâncare decât odată la
două săptămâni, şi odată la trei luni să-l desgroape pentru trei
zile, pentru a mai prinde puteri.
Ascultând aceste şi alte povestiri asemănătoare pustnicul
Pafnutie ofta, lăcrima şi zicea:
— Ce fac eu, urcând uneori râpa mea, pe lângă ce-au făcut
aceşti oameni ai lui Dumnezeu?
Ucenicul citi astfel de pilde până ce se îngrozi în toată legea.
El nu putea nici auzi astfel de chinuri, dar încă să le poarte! Şi în
sinea lui îşi zicea că nici lui Dumnczeu nu poate să-i placă astfel
de lucruri. Dacă cineva îşi căzneşte în aşa măsură trupul lui,
însemnează că e prea slab şi nu-i făcut pentru pustnicie. Îi părea
că toţi aceştia pun oarecum la încercare şi iau în deşert numele
lui Dumnezeu.
De ceea ce se mira însă după fiecare citanie, era
înţelepciunea mare la care ajungeau aceşti oameni ce se
chinuiau. De la vorbele cu care ieşeau din lume până la acelea ce
le spuneau către sfârşitul canonului şi al vieţii, era o prăpastie ca
între cer şi pământ.
Părea că în vremea îndelungată în care îşi ucideau trupul,
citeau în cărţile celor mai mari înţelepţi şi filosofi. Însă nu aveau
nici o carte. De unde aflau o aşa înaltă înţelepciune?
Odată îşi arătă nedumerirea înaintea lui Pafnutie.
— Fiule, nu trebuie să te miri, răspunse acesta. E lege din
veac: când scad puterile trupului, cresc puterile sufletului. Apoi
45
mai este şi milostivirea Domnului, care le dă o răsplată pentru
marea şi groaznica luptă ce o duc împotriva răului.
Ucenicul nu primi cu bucurie acest răspuns. Nu mai citea din
grozăviile acelea decât dacă-i cerea pustnicul. Nu-i plăceau. Ci se
adânci mai vârtos în cetaniile altor bucoavne vechii rămase în
peştrră, şi în care sfinţi părinţi, oameni cărturari, vorbeau despre
bine şi desprr rău, şi arătau drumul de-a face pe cel dintâi şi de a-
l înconjura pe cel din urmă.
Acestea îi păreau lui vorbe şi sfaturi ale unor oameni prea
cuminţi. Dar toţi scriau la fel în cărţile lor, ca şi când s-ar fi înţeles
între ei.
Nu peste mult părăsi şi acele cărţi, şi iar rămase cu sufletul
lui. În toată seara îşi cerceta viaţa de peste zi, şi vedea cu mirare
şi cu amărăciune, cum înaintează de greu. Numai în clipe rare se
putea uita pe sine, şi făcea lucrul spre slava lui Dumnezeu.
Într-o noapte dormi tare neliniştit. Se svârcoli mereu în
aşternut. Dimineaţa era istovit şi palid. Părea înfricat.
— Ce este cu tine Ilarioane? Ce ai păţit?
Ucenicul răspunse cu greutate:
— Mi se pare, moşule, că eu în loc să înaintez pe drumul cel
bun, dau mereu îndărăt.
— Ţi se pare numai, dar nu-i aşa. Câtă vreme ai voinţă bună
şi lupţi, să ştii de la mine că mergi înainte. Dar, ce este?
— Am avut, părintele meu, năluciri necurate în vis, cum nu
mi s-a întâmplat nici când trăiam în lume.
— Ce năluciri, Ilarioane?
— Mi-e şi greu şi-mi vine şi scârbă să mărturisesc.
— Dacă simţi scârbă, poţi să spui.
— Mi s-a arătat în vis, moşule, o femeie goală care voia să
mă ducă la păcat. Eu n-am văzut în viaţa mea o femeie despuiată
până acum în vis. Cum am văzut-o? De unde a venit? Cine mi-a
trimis-o? Pentru că eu, moşule, toată viaţa mea am fost om curat.
Nu m-am atins de femeie. Şi nici gânduri spurcate n-am avut
până acum. Am venit în munte pentru a cădea aici în păcat? Căci
acum o văd pe femeia aceea şi treaz, cât se închid ochii. Cine a
trimis-o?
Pustnicul se întristă şi zise:
— Nu credeam să se apropie aşa de repede de tine. Diavolul
a trimis-o, fiule, căci el are asemenea obiceiuri. Dar dacă te-a
făcut să vezi goliciune femeiască, să ştii de la mine că eşti
departe pe drumul desăvârşirii în virtute, deşi tu crezi că stai pe
loc, sau chiar dai îndărăt. Să ştii, fiule, de la mine şi de la
părintele Ilarion cel bătrân, că diavolul nu se apropie de ucenic ori
de schimnic, ori de monah cu astfel de năluciri, decât atunci când
se teme şi se simte în mare primejdie.
— Cum şi pentru ce s-ar teme? Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Se teme să nu te piardă. Se simte în primejdie că vei
birui. Te vede cum te-ai înjugat de acum şi cu răbdarea, şi ştie că
asta-i armă aducătoare de moarte pentru el.
— Dar ce are el cu mine? întrebă cu un fel de mânie,
ucenicul.
— Ce are cu toată lumea care vrea să fie bună, să umble în
căile Domnului. Trebuie să ştii că el se crede încă stăpânul
acesteia, domn peste oameni, deşi Hristos i-a frânt împărăţia,
dând oamenilor puteri să biruiască. Deci când vede pe cineva că
păşeşte vârtos pe urmele lui Hristos, se teme să nu-l piardă. Şi se
foloseşte de arme, de ispite. 0 ispită a lui a fost şi visul tău,
Ilarioane, încheie pustnicul făcându-şi cruce şi scuipând la stânga.
— Dar ce legătură poate avea ispita asta cu drumul pe care
năzuesc aşa de greu, cercând să uit de mine şi să fac totul pentru
Domnul, slujind răbdării pe cât pot?
— Apoi chiar împotriva acestei năzuinţe a ta, a trimis el
năluca.
— Nu pricep, moşule.
— Dar n-ai spus tu că îndată ce închizi ochii, iar vezi
spurcăciunea aceea?
— Ba am spus, şi este aşa.
— Şi la cine te gândeşti şi ce-ţi vine în minte când o vezi?
— Mărturisesc că mă umplu de porniri şi gânduri necurate.
Mă gândesc la plăcere necurată. Şi parcă mă aleşueşte încât nu
mai pot scăpa. Mă gândesc numai la mine şi la plăcerea ce aş
avea-o cu femeia aceea. Tot gânduri care îmi umplu capul fără să
le chem, fără voia mea. Aşa ceva nici n-am mai păţit de când
sunt.
— Apoi asta o vrea cel rău. Cu nimic nu se poate face să ne
gândim mai mult la noi, decât deşteptând poftele cele trupeşti. El
vrea să te gândeşti la tine şi la plăcerea ta şi să uiţi că eşti chiar
aşa pe drumul care te duce să slujeşti numai lui Dumnezeu, ca tot
ce faci să faci numai pentru el. Nu înţelegi nici acum?
— Ba, parcă aş începe să înţeleg, părintele meu, răspunse
46
cu spaimă ucenicul.
— E dovada cea mai bună că eşti pe drumul cel bun. Să nu
te temi. Vei primi ispita. Dacă vei primi-o mereu cu scârbă şi cu
împotrivire, n-are ce-ţi face.
Ucenicul se mai linişti puţin. Dar nopţi în şir închipuirea
aceea nu-l mai slăbea. Fără să-şi dea seama îşi aduse aminte de
ispitele citite din cărţile cele vechi şi de canoanele ce le făceau
acei oameni care voiau să scape cu orice preţ de ispită. Şi fără
să-i mai pară acum mari prostii şi lucruri împotriva firii, începu să
adune bolovani din râu şi-i duse în peşteră în aşternutul său.
Căută pe cei mai ascuţiţi, pe cei mai colţoşi, şi dormea pe ei.
Pustnicul văzu, dar nu zise nimic.
Ucenicul dormi aşa până în gură de primăvară. În fiecare
seară se ruga să se alunge de la el astfel de ispită, şi în fiecare
dimineaţă se trezea cu sufletul înfrânt: iar i se arătase vedenia
aceea. Uneori, după săptămâni de împotrivire, slăbea zicându-şi:
“toată răbdarea încă văd că nu mi-e de nici un folos”. Dar numai
pe-o clipă îşi pierdea nădejdea, şi iar se înverşuna la luptă. Acum
ştia ce este nu numai răbdarea, ci chiar îndelungă răbdarea. Şi
dintre toate virtuţile, îi păru cea mai grea.
Dar când porniră adierile celea dintâi ale primăverii Ilarion
cel tânăr începu să doarmă liniştit. 0 noapte, două, trei. Bucuria
lui fu negrăită. Mai aşteptă o săptămână şi închipuirea
diavolească tot nu se mai arătă. Dormea precum un copil în faşe,
după ce l-a scăldat mamă-sa. Adună pietrele cele colţoase din
aşternut, le aruncă pe coasta muntelui ca să se durige până jos în
vale. Dormind acum pe patul lui obişnuit de altă dată încă o
săptămână, ucenicul nu mai fu asuprit de vedenii.
În aceeaşi vreme simţea o mare bucurie lăuntrică. Se simţea
mai crescut în puterile cele sufleteşti ca niciodată. Îi părea că e
după o baie întăritoare. Şi odată cu bucuria, i se deschise parcă şi
o nouă putere de înţelegere. În rugăciune se simţea mai aproape
de Dumnezeu. În baterea metaniilor părea că-l simte mereu pe
Stăpânul în faţa lui, şi ştia că lui se închină. Alungându-se de la el
ispita care-l făcea să se gândească la sine, toate gândurile o
porniră parcă pe un singur drum, la Dumnezeu.
Seara, când îşi cerceta sufletul pentru faptele de peste zi,
vedea cu bucurie că pe cele mai multe le făcuse din dragoste
către Atotputernicul, urmând bine cărarea arătată de bătrân. Nu-
şi mai putu stăpâni bucuria şi îi mărturisi pustnicului.
— Am scăpat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ispită, moşule.
— Am văzut îndată ce ai aruncat pietrele. Afară de
Dumnezeu, de tine şi de mine, mai este cineva care ştie că ai
scăpat şi că ai ieşit biruitor.
Ucenicul se miră:
— Cine ar mai putea şti?
— Nu ştie numai, ci acesta a simţit şi loviturile.
— Care lovituri?
— Fiecare piatră pe care ai aruncat-o pe stâncă la vale, a
lovit, fără greş, în cel necurat, care te-a ispitit. Acum urlă undeva
în fundul iadului.
Lui Ilarion îi plăcu auzind asemenea cuvinte şi se veseli.
— Dar n-am scăpat numai de ispită, părintele meu, ci am
primit şi un mare dar. Încep să ştiu cum să fac lucrurile nu pentru
mine, ci pentru Dumnezeu, din dragoste pentnu el.
— Nu e nici o mirare. Luni de zile ai suferit, pentru această
luminare, căci diavolul voia să te umple de tine şi de plăcerile
tale, şi tu ai luptat din răsputeri împotriva aceluia care voia să te
scoată din legea şi iubirea Domnului. Scârbit de ispită ai vrut să
scapi de ea nu pentru tine, ci pentru Domnul. Căci pentru tine era
mai uşor şi mai plăcut să te laşi în braţele acelei arătări
mincinoase. Cu răbdarea ai biruit pe duşmani, cu răbdarea ai
înaintat pe drumul desăvârşirii, deşi ţi-a părut mereu că stai pe
loc.
Ucenicul era mereu pun de mângâere şi de o mare bucurie
lăuntrică. Înţelegând tot mai bine să facă orice lucru pentru
dragostea lui Dumnezeu, îl simţea pe acesta mereu în apropierea
sa, deşi nu-l putea vedea. Îi părea că era undeva în apropierea
peşterii o mare vatră de jăratic, din care se strecura, nu ştiu cum,
în sufletul său, lumină şi căldură, începu să priceapă puterea şi
binefacerile credinţii şi ale iubirii, până când într-o zi, în toiul
canonului din Păresimi, i se făcu în inimă lumină deplină. Se opri
din metanie şi zise cu glas tare:
— Când lucrăm din dragoste de Dumnezeu, atunci ne facem
nouă înşine cel mai mare bine. Tot ce facem pentru el, se
întoarce asupra noastră, cu înmiită măsură.
— Aşa este, zise pustnicul mirat că s-a oprit în mijlocul
canonului. Dumnezeu are tot ce-i trebue, cu ce-i dăm noi nu se
îmbogăţeşte. Dar ni se cere fapta din dragoste faţă de el,
uitându-ne cu desăvârşire pe noi înşine, pentru a putea săvârşi
47
fapta bună fără gând la folosul nostru. Aceasta e fapta bună IX
întreagă. E virtutea. Iar ea ne îmbracă tot pe noi. Folosul, şi încă
cel mai mare şi statornic, e tot al nostru. Ne vine din belşug când CARTEA CEA VIE
nu-l aşteptăm. Domnul a zis: “Tot ce-l ce-şi caută sufletul său,
pierde-l-va, iar cel ce şi-l pierde pentru mine, îl va afla”. Trecură săptămâni şi luni, rostogolind anotimpurile după
rânduială, împlinindu-se şi a doua primăvară de când llarion îşi
făcea ucenicia la peştera călugărului. Nu mai rămâneau decât
dou luni până se încheiau doi ani de când petrecea în munte.
Tânărul înaintase aşa de mult pe drumul cel bun, încât Pafnutie
se gândea în taină la o bucurie visată: să-l ducă la schimnicul
ieromonah Nectarie, şi să-i spună: “Iată acest rob al lui
Dumnezeu ştie şi poate, acum după doi ani, mai mult decât mine.
Ia-l cuvioşia ta şi du-l unde ştii la vlădicie, să-l sfinţească întru
preot. El ştie carte multă şi cititul în orice bucoavnă e numai
jucărie pentru dânsul. Vom dura o bisericuţă de lemn lângă
peşteră, şi voi avea şi eu păcătosul bucuria să ascult în zi sfânta
Liturghie”.
Mai trăia, cale de două zile de la peşteră, un alt pustnic, la
care se gândise Pafnutie să şi-l facă urmaş. Omul venea din când
în când la peşteră şi stătea de vorbă cu bătrânul. Era şi el în
vârstă, poate douăzeci de ani să-i despartă.
Dar de când îşi începu Ilarion cel tânăr ucenicia, Pafnutie nu
se mai gândi la singuraticul acela. Omul venea şi acum la trei,
patru luni o dată la peşteră. Era mai sălbăticit decât Pafnutie şi
schimnicul Nectarie. Privea înfricat în jurul său, şi vorba-i era
împiedicată.
Ucenicul Ilarion, bucurându-se că se apropie de sfârşitul
probei, se silea parcă şi mai mult decât înainte să se arate
vrednic. Înaintă departe pe drumul umilinţii, al hărniciei, al
răbdării şi al dragostei. Urma strâns drumul arătat de bătrân după
învăţăturile lui Ilarion cel bătrân, care urmase pe Sfântul părinte
Efrem Sirul. Rugăciunea acestuia care venea la rând în canonul
de la miezul nopţii şi care începea cu vorbele “Doamne şi stăpâne
al vieţii mele” ucenicul nu o mai rostea numai când îi venea
sorocul, ci de mai multe ori pe zi. Îi părea că după “Tatăl nostru”,
e cea mai bună şi mai desăvârşită rugăciune. E scurtă şi cuprinde
tot ce trebuie să ştii şi să săvârşeşti pentru a nu ieşi din calea
Domnului.
Cu cât înainta în virtute Ilarion cel tânăr îşi simţea conştiinţa
tot mai simţitoare. Ajunsese ca oglinda unui lac, care se tulbură
48
chiar dacă numai o gânganie a atins-o din sbor cu aripile.
Ucenicul, şi pe când îl chema Nichifor Preda şi trăia în lume,
avusese o conştiinţă simţitoare. Dacă aluneca şi greşea cât de
puţin, sufletul lui făcea valuri ca oglinda lacului când arunci un
bolovan. Dar avusese atâtea scăderi, între care mai ales mândria,
care nu-i pricinuiau nici o mustrare de cuget, nici o tulburare de
conştiinţă.
Acum, cu cât înainta în virtute, cu atât simţea mai tare orice
rău care încerca să se apropie de el. Îi părea că e plin de răsunete
pe dinlăuntru, că poartă în el o vioară vrăjită, care răsuna din
coarde la orice primejdie de apropiere a răului. De multe ori nici
nu mai trebuie să stea pe gânduri, să cerceteze dacă o faptă ce-i
sta înainte e bună sau rea: simţea bunătatea ori răutatea ei
înainte de gând. Uneori se mira cum a ajuns aşa de răsunător pe
dinlăuntru, deşi faptul acesta îi era plăcut, şi mai ales foarte
folositor în înconjurarea răului şi în câştigarea bunelor virtuţi.
Se mira, de multe ori, cum pot trăi unii oameni având păcate
grele pe conştiinţă? Cum le dă aceea pace şi nu-i mustră? Cum să
doarmă liniştiţi?
Într-o zi îl întrebă pe Pafnutie.
— Părintele meu, poate un om să aibă o greşeală mare pe
suflet, şi să poată trăi liniştit şi mulţumit?
— Poate, Ilarioane. Altfel cum ar fi lumea plină de leneşi, de
curvari, de oameni care fură avutul altuia şi fac nedreptăţi de tot
felul? Cum ar fi ucigaşi cari se ascund să scape de pedeapsă?
Hoţi, cari nu mai înapoiază avutul răpit de la alţii? Cum ar trăi
mulţumiţi, ba poate chiar fericiţi atâţia oameni plini de mândrie,
care dispreţuiesc pe deaproapele lor? Dar aceia care iau pe
nedreptate bucata de pâine din gura văduvei şi a orfanului? Sau
bogaţii zgârciţi care nu dau o bucătură celui sărac, să-l vadă că
crapă de foame? Iată toţi aceştia, şi nenumăraţi de acest fel,
trăiesc şi huzuresc de bine, cu toate că pe sufletul lor apasă
piatra de moară a păcatului greu.
— Socot, părintele meu, că acesta este o mare nenonocire
pentru el.
— Mare, cea mai mare, fiindcă trăiesc o viaţă în zadar, iar
după moarte se osândesc. De unii, care mai păstrează câte-o
licărire de lumină în suflet, Domnul se îndură uneori, şi, cel puţin
în ceasul morţii, vedem cum unii făcători de rele îşi mărturisesc
vina săvârşită cu ani înainte. Mai ales lotri care ridică viaţa
aproapelui, de obicei nu pot muri, pâni nu-şi mărturisesc vina.
Dar hoţii, curvarii şi atâţia alţii cu păcate grele, nu mai sunt
mustraţi de sufletul lor nici în ceasul morţii. Ei au uitat de mult să
mai citească în cartea pe care fiecare om o poartă în inima lui.
— Despre ce carte este vorba, părintele meu?
— Cartea conştiinţei, în care e scris un singur lucru: Ce este
bine şi ce este rău.
— Da, o carte în care trebuie să citească toală lumea.
— E o carte vie, care vorbeşte din noi. Nici nu trebuie să ştii
slovă pentru a citi în ea. Este de ajuns să tragi cu urechea
sufletului. La fiecare gând, simţire, ori faptă, ea îţi spune fără greş
dacă e bună sau rea.
— Crezi, moşule, că fiecare om poartă în el o astfel de carte
vie? Poate sunt unii lipsiţi de ea, şi de aceea n-au în ce citi, şi
trăiesc liniştiţi în păcate.
— E o carte vie a conştiinţii, fiule, cartea sufletului. Şi dacă
fiecare om are suflet, nu se poate să nu aibă şi cartea în care să
citească ce este bine şi ce este rău. Părintele meu Ilarion mi-a
dovedit-o aceasta cu nenumărate probe. Tot aşa citea şi în cărţile
cele bătrâne. Am simţit şi eu şi tu acest adevăr.
— Totuşi sunt mulţi care nu citesc în ea, care nu mai aud
glasul mustrării de conştiinţă, şi trăiesc în păcate. Ba încă
mulţumiţi, cum numai înainte ai spus d-ta. Cum se poate ca
pentru unii cartea aceasta să fie mereu pecetluită, să le
amuţească pe vecie glasul conştiintei? -
Pustnicul se gândi un răstimp să-şi împrospăteze în suflet
învăţătura lui Ilarion cel bătrîn. Apoi zise:
— Să începem cu tine, Ilarioane!
— Cu mine? se miră ucenicul.
— Da, cu tine. Nu mi-ai spus tu, şi nu am văzut eu, cum ai
trăit destui ani cu două păcate de moarte pe suflet? În vreme ce
te fereai de necurăţie, de minciună, nu trăiai în lene, fără să
lucrezi nimic, şi mai ales nu erai cu totul stăpânit de mândria ta?
Nu-mi spuneai că pentru a fi cel dintâi, pentru a întrece pe altul în
fapte bune, ai fi fost gata să-l ucizi, dacă altfel nu l-ai fi putut
birui? Adevărat sau ba?
— Adevărat, părintele meu, suspină ucenicul înclinând capul.
— Acum să-mi spui dacă în vremea ce te apăsau aceste
două păcate grele, te-a mustrat vreodată conştiinţa pentru ele?
— Chiar la început, după ce am ajuns la pricepere, vre-un an
49
doi, m-a mustrat, moşule. De multe ori mi-am zis, văzând pe alţii
cum muncesc din zori până în seară, în vreme ce eu nu răceam
nimic, că această rânduială a lumii nu-i dreaptă. Şi adeseori, la
începutul tinereţii, când am băgat de seamă râvna mea bolnavă
de a fi mereu cel dintâi, îmi spunea inima că nu e bună această
strădanie. Că şi alţii au dreptul să fie cei dintâi. Dar fiindcă îmi
făceau plăcere şi lenea — pentru că prin ea aveam vreme să mă
gândesc, — şi mândria, n-am mai ascultat de glasul acela
lăuntric, şi pe urmă nu l-am mai auzit. Ani lungi n-am mai simţit
nici o mustrare de cuget pentru lene şi mândrie.
— Apoi, aşa se întâmplă cu toţi oamenii; fiul meu. De aceea
trăiesc mulţi în fărădelegi şi nu le pasă. Când ajungi să nu mai
vezi cu mintea răul, să nu-l simţi cu inima, nu-ţi mai pare că e rău
şi-l faci fără să te mai mustre conştiinţa. Cartea cea vie, pusă de
Dumnezeu în sufletul fiecărui om, care-i învaţă ce este bine şi ce
este rău, se pecetluieşte. Omul orbeşte şi trăieşte în fărădelege
fără să-şi mai dea seama. Părintele meu Ilarion îmi spunea de
multe ori: “Îndoaie o creangă, şi ea se obleşte iar. Îndoai-o de o
sută de ori, şi rămâne strâmbă, sau se rupe. Calcă în picioare un
firicel de iarbă: iar se ridică. Dar fă bătătură ori turişte de oi pe-o
pajişte întreagă, şi nu un fir, ci mii de fire rămân culcate la
pământ până se usucă. Sau apucă-te tu, Pafnutie, şi fură un miel.
Să vezi cum o să te junghie glasul conştiinţii şi să te mustre de
păcat. Fură însă, pe rând, o sută, azi unul, mâine altul, şi n-o să-ţi
mai pese de păcat. Cartea cea vie se pecetlueşte, şi glasul
lăuntric amuţeşte”. Aşa-mi vorbea în pilde părintele meu Ilarion,
şi socot că avea dreptate.
— Dar au, aşadar, toţi oamenii cu ei cartea aceea vie, care-i
învaţă?
— O au, din naştere. Dar dacă nu citesc mereu în ea, uită
slova şi cartea rămâne pecetluită pentru ei. Părintele meu Ilarion
citea adeseori cu glas tare din scrisorile Sfântului Pavel. Şi acolo
am auzit spunându-se că nu numai creştinii, ci şi păgânii au
cartea aceea… Stai numai să-mi amintesc, cum spune. Da, îi
certa pe Jidovi. Îi înfrunta că ei au legi şi porunci date de
Dumnezeu prin Moisi, scrise pe două lespezi de piatră şi nu le ţin.
Le arăta că mai buni decât ei sunt păgânii, care dacă n-au lege
scrisă în piatră, au lege scrisă în inimă de Dumnezeu, legea ce le
arată binele şi răul. Dacă păgânii ţin legea aceasta, scrisoarea vie
din suflet, sunt mai buni decât Jidovii cari nu ţin pe cea scrisă.
Asta e o mare învăţătură, Ilarioane: să citeşti mereu în cartea
aceea, ce-ţi arată binele şi răul, şi să lucrezi aşa încât niciodată să
nu te mustre conştiinţa. Acesta e începutul oricărei vieţi omeneşti
drepte. Dumnezeu nu în zadar a aşezat legea aceea în sufletul
omului.
— Da. Simt şi eu că e călăuza omului în lume.
— Chiar aşa, Ilarioane! Vezi tu că toate fiinţele ştiu ce să
facă pentru binele lor, fără să le înveţe cineva. Aşa-mi cuvânta
părintele meu cel răposat, căruia îi porţi tu numele: “Priveşte
Pafnutie cum ştie pasărea să-şi facă cuibul, şi cum află cerbul
izvoarele şi păşunile cele bune! Uită-te la albină şi la furnică în ce
împărăţii trăiesc, şi cum ştiu face fagurul şi muşuroiul. Cine le
arată păsărilor călătoare pe unde le este drumul? Cine-l învaţă pe
râs cum să sară în spatele prăzii, sau pe lup să înhaţe, ori pe urs
să frângă oasele într-o îmbrăţişare? Cine a dat fiarelor colţi şi
ghiare, şi pentru ce? Iată Ziditorul le-a înzestrat pe toate cu
puteri, cu simţiri, cu îndrumări, cu arme pentru a putea trăi în
lume. Numai omul să nu aibă nici o îndrumare ce să facă, cum să
trăiască, pentru a fi mulţumit şi fericit? Se poate una ca asta? Cea
mai de seama şi cea mai de preţ vieţuitoare a pământului, s-o fi
slobozit Dumnezeu în lume oarbă şi surdă? Se poate? Nu se
poate, părintele meu, răspundeam, pentru că Dumnezeu poartă
grijă de toată lumea. Nici nu l-a trimis în lume fără zestrea lui —
zicea mai departe Ilarion cel bătrân. Vedem că trupul e bine
înzestrat, cu tot ce-i trebuie pentru viaţa lui. De la cap până la
picioare, toate mădularele omului sunt făcute pentru trebuinţele
lui. Dar omul mai are şi suflet. Şi acesta trebuia înzestrat şi încă
mai bogat fiindcă sufletul mână şi trupul. Nu putea lăsa sufletul
orb şi surd. De aceea a sădit în el cunoştinţa binelui şi a răului.
Atâta ştie şi simte fiecare om: ce e bine şi ce este rău, fără alte
mari învăţături. Şi atâta e chiar de ajuns pentru ca omul să ştie
pe ce drum să meargă în viaţă, pentru a fi fericit, şi care drum îl
duce la nenorocire şi osândă. Asta e zestrea pe care i-o dă
Dumnezeu fiecărui om care vine în lume”. Aşa mă învăţa Ilarion
cel bătrân.
— Şi avea dreptate, moşule. Tot ce spunea e adevăr. Dar tot
nu înţeleg eu bine cum se pecetlueşte cartea cea vie. Cum tace
glasul lăuntric al conştiinţei în păcătoşii cei mari?
— Ti-am spus şi-ţi voi mai spune: nu citesc oamenii în ea, în
fiecare zi. Nu ascultă glasul ce-l lăuntric, care le spune ce este
50
bine şi ce este rău. Când faci mai întâi un lucru rău, glasul se
ridică şi te mustră. Când îl faci a doua oară, se ridică şi te mustră
mai uşor. Când ai căzut a suta oară în acelasi păcat, nu se mai
ridică deloc. Conştiinţa e tare gingaşă, îmi spunea Ilarion cel
bătrân. Nu-i ca talpa cizmii să poţi călca pe ea de mii de ori până
se rupe. Dacă nu mai ţii seama la săvârşirea unei fapte dacă e
bună sau rea, pierzi cu timpul conştiinţa binelui şi a răului. Şi
atunci săvârşeşti lucrul rău fără să mai ai mustrări. Şi când nu
mai ai mustrări de conştiinţă, te tăvăleşti în noroi fără să mai ştii.
De aceea spune înţelepciunea pustnicilor celor bătrâni, că răului
trebuie să i te împotriveşti de la început, de îndată ce-l simţi că se
apropie de tine. Până încă îl cunoşti că-i rău. Şi până nu a pus
stăpânire pe tine. După aceea, chiar de-l vezi din nou, şi voieşti
să te scapi de el, vine cu mare luptă şi greutate. Dar pentru a-ţi
păstra conştiinţa binelui şi a răului simţitoare pe întreaga viaţă,
trebuie să citeşti în cartea aceea vie în fiecare zi. Să-ţi cercetezi,
în fiecare seară, faptele de peste zi, să vezi dacă sunt bune sau
rele. Şi dacă o faptă o descoperi de rea, să i te împotriveşti
numaidecât, să i te faci duşman de moarte. Toţi oamenii care nu
lucrează aşa, sunt în primejdie să li se stingă glasul cel lăuntric, şi
să orbească sufleteşte.
Ucenicul se gândi zile în şir la cele spuse de bătrân, şi
pornind mai ales de la viaţa lui, înţelese că toate sunt adevărate.
Şi mai înainte îşi cerceta cugetul în fiecare seară, dar de acum se
oprea mai multă vreme la fiecare faptă de peste zi. Îşi spunea că i
se apropie sorocul să se lege pentru totdeauna de viaţa de
pustnic. Ucenicia se sfârşea şi el simţea că de aici încolo are tot
mai mari îndatoriri.
Cu şapte zile înainte de a se împlini doi ani de la venirea lui
Nichifor Preda la peştera pustnicului, Pafnutie avu un vis. I se
păru că rătăceşte singur în pădure, şi că într-o poiană cunoscută,
chiar la marginea ei, zăreşte un ocol (un ţarc). Nu ştia să fie acolo
nici o închizătoare. Cine să fi făcut acest ocol şi pentru ce? Porni
să vadă ce este şi când se apropie, zări o blană roşcată printre Iţii
de brad. Sosind mai aproape descoperi un cerb tânăr, care zăcea
pe pajişte, şi care nu se înfrică de apropierea lui. Uitându-se mai
bine, descoperi şi o portiţă. Cine a făcut închizătoarea şi a pus
cerbul aici? Nu era slab, deşi pajiştea înlăuntru era săracă. “Se
vede că cel ce l-a închis îi aduce de mâncare”, îşi zise Pafnutie.
Deschise portiţa zicându-şi: să vedem nu va zburda? Nimeni n-are
dreptul să închidă un cerb aici în munte, unde el e împărat. Dar
cerbul văzu portiţa deschisă, şi nu se mişcă. “Poate e bolnav.
Poate e rănit. Hai să vedem.” Cerbul nu se sperie de apropierea
lui. Dar se ridică sprinten în picioare. Nu era bolnav, nu era rănit.
Dar nici din ocol nu avea gând să iasă. “Poate l-au fugărit fiarele
cele sălbatice şi a aflat aici un adăpost”, vorbea bătrânul singur.
Se uită la închizătură. Era înaltă. Era un bun adăpost. Închise
portiţa zicându-şi: “N-a intrat el aici de bună voie? Când îi va
plăcea, va ieşi. Va sări gardul, ca şi la intrare, căci portiţa am
aflat-o închisă”.
Porni mirat, dar nu făcu câţiva paşi şi auzi în fundul codrului
un boncăluit de taur. Îi răspunse îndată cel din ocol, şi într-o clipă
fu peste gard şi porni furtună încotro se auzi glasul. “Mare
mirare”, îşi spuse Pafnutie, “să boncăluiască taur de cerb în
puterea verii”.
Când se trezi îşi aduse aminte de vis şi se miră. Mai avusese
el vis cu cerb, şi-l tâlcui, după împlinire, ca fiind în legătură cu
Ilarion ce-l tânăr. Dar visul de acum, ce legătură putea avea cu
ucenicul său?
Trecând cele şapte zile, şi cu ele doi ani de ucenicie,
Pafnutie simţi cu bucurie că Ilanion începe mai întâi cuvântul, şi
încă cu nerăbdare.
— Părintele meu, am împlinit cei doi ani de ucenicie. Cu voia
lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui, am muncit şi m-am rugat, şi am
primit în suflet mare dorinţă să-mi petrec toată viaţa aici la
peşteră. Şi, dacă va fi voia şi a d-tale, să-ţi fiu urmaş în pustnicie.
— Să mulţumim mai întâi lui Dumnezeu, fiule. Trei zile să
postim cu ajun şi să ne rugăm ca Domnul să ne lumineze mintea
la amândoi. Stai în faţa unui pas hotărâtor al vieţii tale. Dacă te
legi odată pentru viaţa ta de pustnic, numai cu păcat greu te poţi
desface de legământ. Să ne gândim amândoi, şi să ne rugăm mai
ales pentru luminarea cea de sus. Eşti încă aşa de tânăr şi viaţa
de pustnic, cum ai văzut în doi ani, este cu multă osteneală. Nu
spun că-i fără bucurie, însă. Să ne gândim bine până la hotărâre.
Poate va trebui să cerem şi sfatul părintelui schimnic şi
ieromonah Nectarie. El nu spune multe, dar spune bine. E om cu
mare înţelepciune. Şi a trecut prin multe încercări în viaţă. Voi
chibzui şi voi rândui un canon anume pentru aceste trei zile. Bine
grăiesc, Ilarioane?
— Bine, moşule. Vor trece ele şi aceste trei zile.
51
 X cărui trecut nu-l cunoşti?” Socot că neliniştea aceasta Dumnezeu
VIAŢA DIN TRECUT
A LUI ILARION CEL TÂNĂR
Trecură şi cele trei zile de post cu ajun, cu canon anume
rânduit, cu multă rugăciune şi priveghere. Ucenicul ieşi din ele
parcă mai luminat, mai frumos, şi mai tare în hotărârea lui.
Pafnutie, după canon părea mai îngândurat. În priviri i se coborâ ca
un văl subţire, cenuşiu. În vremea celor trei nopţi de pregătire
aproape nu dormise. Când aţipea tresărea scurt, bătut de vedenii. I
se arătă, între altele, şi cerbul acela din ţarcul din poiană. Nu ştia
din ce pricină nu-l mai părăsea o nelinişte, care-l furnica mereu.
— Iată-ne trecuţi şi peste vremea închinată lui Dumnezeu.
Acum să-mi mărturiseşti, fiule, cum te-ai hotărât?
— Hotărârea mea e nestrămutată, moşule: rămân aici. Aşa-mi
spune inima să fac.
— Pentru totdeauna?
— Până la moarte.
Moşneagul nu păru că se bucură de răspunsul acesta. Totuşi
zise:
— Prea bine, Ilarioane. Dar înainte de a te lega şi a face
jurământul, eu, povăţuitorul tău, trebuie să ştiu cine eşti. Până
acum ai ocolit mereu răspunsul, şi n-am prea stăruit nici eu.
Credeam că va veni clipa când de bună voie vei spune cine eşti.
Dar ai tăcut mereu. Acum însă, nu mai poţi tăcea. Eşti nu în clipa
când începi proba pentru o viaţă nouă, ci cănd chiar intri in ea.
Proba e o încercare. Grea sau uşoară, trece. Dar viaţa nouă
începută odată, nu mai se sfârşeşte decât în moarte. Aşa că
trebuie să rupi cu desăvârşire şi pentru totdeauna, cu trecutul. Şi
pentru asta trebuie să mărturiseşti acest trecut, şi apoi să pui o
piatră de mormânt peste el. Aşa e legea, aici la munte, din bătrâne
vremuri.
Ucenicul, după cum înainta în cuvânt pustnicul, se întrista tot
mai tare.
— Credeam că mă vei scuti de acest canon, părintele meu,
zise el cu tristeţe.
— Nu pot să stric obiceiul din bătrâni, fiule. Apoi trebuie să-ţi
mărturisesc că, în cele trei zile de rugăciune, mereu m-a neliniştit
această întrebare: “Cum vei lega tu pentru schimnicie pe cineva al
mi-o trimite, după cum m-am rugat ca să mă lumineze.
— Poate cuvioşia ta nu are destulă încredere în mine? Poate
bănuieşti că am fost hoţ sau tâlhar, deşi eu nu mint, şi ce am
mărturisit până acuma n-a fost decât adevărul.
Pustnicul se intrista.
— Eu cred tot ce mi-ai spus, Ilarioane. Ştiu că nu minţi. Cum
aş crede că ai fost hoţ şi tâlhar? Dar chiar dacă ai fi fost, odată ce
ţi-ai schimbat viaţa şi te-ai curăţit de păcate prin spovedanie, poţi
rămâne un veac în munte. Dumnezeu nu priveşte la faţa omului.
Tâlharul de pe cruce pocăindu-se, s-a mântuit, iar arhiereul Caiafa
s-a osândit. Nu despre asta e vorba. Şi neliniştea mea nici c-a
pornit din asemenea bănueli, care nu-şi au rostul aici la peşteră. E
nevoie însă de a-ţi cunoaşte viaţa din alte pricini.
— Mult aş fi dorit, părintele meu, să scap de asemenea
mărturisire, suspină ucenicul. Pafnutie îl privi cu înduioşare şi zise:
— Drept să-ţi spun, nu înţeleg pentru ce. Spovedania asta te
umileşte? Eşti mândru şi acum? Trufia nu s-a depărtat îndeajuns
de tine? Dacă aceasta e pricina cu atât mai vârtos trebuie să te
descoperi, pentru a izbi încă odată în mândrie.
Ilarion se întristă şi mai mult.
— Nu din prieina seme~iei mi-e greu, părintele meu. Nu
despre mine e vorba, ci despre alţii.
— Hai? Cum ai spus? întrebă repede pustnicul, neînţelegând
ce vrea să zică.
— Dacă ar fi ca în povestirea vieţii mele să vorbesc despre
mine numai, mi-ar fi uşor, şi acum, chiar o plăcere. Căci cele două
rele mari ce m-au robit, d-ta le cunoşti de mult lenevirea şi
semeţia. Va trebui însă, povestindu-mi viaţa, să vorbesc, mai ales
de alţii.
— Ei, vei vorbi şi despre ei, şi pace bună.
— Dar nu voi putea vorbi decât rău, despre ei, părintele meu.
Şi mie nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc de rău pe alţii. Mai bine
tac. Iar acum mi-e şi mai greu să descopăr păcatele altora.
Şi va trebui să le descopăr, moşule, dacă e să-mi spun
povestea vieţii mele.
Pustnicul îl ascultă mirat. “Auzi tu, pricină!” Aşa de sus s-a
suit pe scara desăvârşirii încât poate spune asemenea cuvinte?
Dar zice că nici mai înainte n-a vorbit de rău pe nimeni! Poate de
mai de mult e un ales al lui Dumnezeu”.
52
 — Când spui din datorie, şi spui numai adevărul, nu e nici un
păcat, fiule, să vorbeşti despre altul ceea ce este: Nici eu
ascultând, nici tu povestind, nu vom avea nici o plăcere în asta. Iar
aceia despre care vei vorbi, nu vor suferi nici o micşorare.
Povestea va rămâne moartă aici la peşteră.
Ucenicul înclină capul.
— În ucenicie mi-ai datorat ascultare. Mi-ai dat-o şi bine ai
făcut. De aici incolo, în viaţa de pustnic, sub grija mea, îmi datorezi
ascultare şi mai mare. Fără ea, nu poţi rămâne aici. Şi tot pentru
ea, dacă va trebui să pleci, vei pleca.
— Dar nu este vorba să nu te ascult, părintele meu. Vorba e
că tare mă doare sufletul să vorbesc rău despre oameni cari...
— Dar înţelege odată că aici nu poate fi vorba de păcat.
— Sunt şi lucruri care nu sunt păcate, moşule, şi e greu să le
spui.
Vorbind aşa două lacrămi îi picurară din genele lungi.
Bătrânul le văzu şi tresări.
— Dacă ţi-e greu azi, poţi lăsa mărturisirea pe mâine.
— A, nu, moşule. Dacă trebuie să o fac, apoi o fac acum.
Urmă un lung răstimp, de tăcere. Erau amândoi în poiana de
lângă peşteră, nu departe de mormântul lui Ilarion cel bătrân.
Ucenicul îşi tot căuta un loc potrivit, se întorcea de pe o parte pe
alta. În urmă se lăsă pe spate, cu ochii în cer, şi începu să
povestească. La început cu mare anevoinţă, căutând mereu
cuvintele. Dar pe cât înainta, se făcea tot mai stăpân pe glas şi pe
vorbe. Se părea, de la o vreme, că nici nu mai povestea pentru
pustnicul de lângă el, ci pentru sine însuşi.
— M-am născut, moşule, acum douăzeci şi trei de ani din
părinţii Ion Preda şi Veronica Suru. Părinţii mei îşi au amândoi
obârşia în vremuri vechi, coborând din neamuri de mari boieri.
Mulţi dintre strămoşi sunt însemnaţi în hrisoavele domneşti şi în
hronicele cele bătrâne, din vremurile de slavă ale ţării. Mulţi au
căzut pe câmpurile de luptă cu Lehii, cu Tătarii şi cu Turcii. Unele
din mormintele lor, astupate cu lespezi pline de slove, le-am văzut
şi eu prin bisericile care sunt ctitoriile lor, şi unde numele lor sunt
pomenite până azi la sfintele slujbe.
Eu m-am trezit copil, la un conac mare în mijlocul unei moşii.
Argaţii noştri erau nenumăraţi, ca şi turmele de vite albe,
ciopoarele de oi, stavele de cai. Am văzut, după ce am mai
crescut, stupina cu cei patru sute de stupi. Am văzut şi via de zeci
de pogoane, ea singură cât o moşie. După ce am crescut mai mare
am fost şi la celelalte moşii ale noastre, opt la număr. Şi acolo iar
sate întregi de argaţi, ciopoare de oi, turme de boi. Pe toate le
chivernisea tata cu ispravnicii lui. Era om harnic şi aspru, şi ţinea în
bună rânduială moşiile.
Iar eu, de când am răsărit şi am început să înţeleg câte ceva,
m-am simţit legat de măicuţa. Era frumoasă ca o icoană, dar o
vedeam mereu supărată şi adeseori, când credea că nu o bagă de
seamă nimeni, plângea. Plângea nu aşa cum se plânge, ci se
scutura cămaşa pe dânsa. Când mă întâlnea pe mine, după
asemenea plâns, mă lua în braţe, mă strângea la pieptul ei să mă
înăduşe, mă săruta şi iar i se umpleau ochii de lacrimi. Era mereu
supărată şi-mi părea că se teme mereu de ceva. Tata vorbea cu ea
aspru, dar de cele mai multe ori, nu vorbea. Îi arunca vreo privire
peste umăr. Peste zi rar era acasă. Adeseori nu venea nici nopţile.
Mama îl aştepta până în ziua albă. Adeseori când tata sosea
în zori, era beat, şi văzând-o pe mama trează, o lua la bătaie.
De mic copil, văzând aşa trai, şi multe lucruri neînţelegându-
le, m-am închis în sufletul meu. Am ajuns un băiat tăcut, care cu
ziua de cap, nu făceam nimic, ci numai mă gândeam. Un junghi
rece îmi intră în inimă de când am văzut-o mai întâi pe mama
plângând. Iar când a bătut-o mai întâi în faţa mea, am crezut că
mor.
Mă gândeam, cu ziua de cap, pentru ce se poartă tatăl meu
aşa de rău şi de sălbatic cu mama? Ea era aşa de bună, de blândă,
de harnică şi de frumoasă, încât în copilărie adeseori credeam că
ea este însăşi Maica Domnului, pe care o cunoşteam din icoana
cea mare din biserica zidită de strămoşii mei.
Ea mă învăţă de mic, toate rugăciunile şi tot ea mi-a
descoperit mai întâi taina scrisului şi a cititului. Citea şi scria cu
mare uşurinţă, şi vorbea şi două limbi străine. De cele mai multe
ori când rămâneam numai cu ea, şi mă purta în tainele slovei,
părea că-şi uită de durerea sa, se înveselea şi se lumina şi râsul ei
argintiu umplea casa. Cânta uneori cu un glas decât care nu am
auzit altul mai dulce şi mai plin de mângăiere. Mă lua în braţe şi
alerga cu mine prin toate camerele răcoroase. Mă înăduşea cu
săruturile şi-mi zicea mereu:
— Puiul meu! Viaţa mea!
Am învăţat repede şi cu bucurie şi rugăciunile şi slova. Iar
mama, după fiecare lecţie, mă ridica până în grindă şi iar mă
53
săruta, zicând aceleaşi vorbe:
— Puiul meu! Viaţa mea!
Când, pe nesăbuite, se auzea deodată tropot de cal
apropiindu-se, mama tresărea ca deşteptată din vis, ca arsă de
foc, şi alerga la geam.
Se schimba într-o clipă şi la faţă şi la glas. Îmbătrânea. Şi
adeseori am văzut-o cum îl aşteaptă pe tata, tremurând.
Dar el nici nu o lua în seamă intrând în casă. Poruncea
mâncare şi băutură. Mânca tăcut. La început stăteam şi eu şi
mama cu el la masă, dar mai târziu mânca numai singur.
Mie îmi vorbea rar. Şi totdeauna era nemulţumit că nu cresc
destul de repede, şi sunt slab. Învinuia pe mama că nu are grije de
mine. Mie nu-mi spunea niciodată pe nume, ci îmi zicea
“gânganie”.
Mi-era frică de el, şi-l înconjuram. Îmi părea un străin, care
vine, din când în când, să chinuie pe mama...
Aşa mi-am petrecut copilăria, cu junghi la inimă, închis în
mine ca într-o temniţă.
Pe urmă, după ce am mai crescut, m-au trimis în Ţara
leşească la carte. Mama venea din când în când să mă vadă. Era
tot mai ofilită şi tot mai tristă. Mi se rupea inima când o vedeam
aşa. Tata nu venea la mine niciodată. Vara, la câte doi ani,
mergeam acasă. Învăţam uşor şi bine, dar fără plăcere.
Mama, când veneam acasă, mă îngrijea şi mă îndopa cu toate
bunătăţile. Mă miram cum mai putea alerga după treburi, fiindcă
din vară în vară o aflam tot mai pierită. Iar tata venea acum tot
mai adeseori beat acasă, începea să răcnească totdeauna la
mama, şi o bătea cumplit.
Începui să-l urăsc ca pe un duşman. Ce avea cu mama mea?
Mă simţeam neputincios în faţa lui. În ascuns, plângeam cu
ceasurile. Simţeam pustiu adânc în jurul meu, şi nu mă puteam
bucura de nimic. Nu intram la nici o joacă cu băieţii de seama mea.
Nu puneam mâna pe nimic. Dar, de tânăr, începui să citesc tot
felul de cărţi ce-mi cădeau în mână. Mă ascundeam în grădină, pe
câmp, în pădure, şi citeam cu ziua în cap. De multe ori uitam să şi
mănânc.
Mai mărişor, mama mă întrebă odată:
— Pentru ce nu mai laşi cartea din mână, Puiule? La şcoală, ai
vreme de ea. Acasă trebuie să-ţi aduni puteri noi. Să mănânci bine,
să te plimbi.
— Citesc pentru ca să uit.
— Ce să uiţi, Puiule?
— Să uit unde sunt. Să nu mai ştiu că d-ta suferi aşa de mult.
Ea începu să plângă cu hohote.
De atunci mi-a dat pace să citesc. Citeam şi încercam să
înţeleg multe lucruri. Dar puţine pricepeam. Şi toate îmi păreau
neajuns de triste, şi fără nici un rost în viaţă. Am început să
îmbătrânesc din copilărie.
Când mă apropiam de optsprezece ani, venind acasă, ca de
obiceiu, peste vară, n-am mai aflat-o pe mama.
Întâi am îngheţat de spaimă şi am rămas fără suflare. Apoi
am început să urlu şi să mă tăvălesc pe podeaua casei.
O slujnică alergă lângă mine.
— Mama! Unde-i mama? Zbieram mereu. Dacă a murit,
pentru ce nu mi-a spus nimeni? Pentru ce nu m-au chemat la
înmormântare?
—Te linişteşte, cuconaşule! N-a murit cucoana.
Îmi ridicai capul.
— N-a murit. Doamne sfinte! N-a murit! Dar unde e? E
bolnavă în vreun spital?
— Nu e mai bolnavă decât a fost mai înainte, răspunse cu
durere slujnica.
— Dar unde e?
— S-a dus acasă, la părinţii d-sale.
— S-a dus de mult?
— Din săptămâna patimilor.
— Doamne sfinte! Şi mie nu mi-a spus nimeni nimic. Şi când
vine?
Slujnica amuţi şi o podidiră lacrimile. “Nu ştiu cuconaşule. Noi
suntem slugi şi robi. Pe noi nimeni nu ne întreabă, nimeni nu ne
spune”..
Încă în seara aceea am descoperit un adevăr îngrozitor. Tata
sosise cu o femeie străină, călări amândoi. Femeia era înaltă,
voinică, dar nu se putea asemăna cu mama.
Rămase la masă, rămase în casă şi peste noapte şi în zilele
următoare.
Tata văzând mirarea mea de moarte mă chemă în odaie şi-mi
spuse:
— Ascultă, băiete. Cucoana pe care o vezi stăpână aici e
mamă-ta cea nouă. Cealaltă s-a dus la părinţii ei. N-am mai putut
54
trăi împreună, şi ne-am despărţit. Pe mama ta de acum o cheamă
Elena. Să te porţi cuviincios cu ea.
Nu i-am putut răspunde un singur cuvânt. Îmi părea că s-a
deschis pământul sub mine şi mă înghite. Dar cu mintea încă de
atunci am înţeles că aceasta era femeia pentru care s-a chinuit
mama atâţia ani, pentru care o bătea tata.
Şi am priceput, deodată, că viaţa n-are nici un preţ şi că e o
povară groaznică pentru om. Fărădelegea tatii m-a izbit drept în
inimă ca un junghier. S-a sfârşit! Nu mai aveam pentru ce să
trăiesc. Dacă viaţa cuprinde aşa fărădelegi, aşa nedreptate, nu mai
am trebuinţă de ea. Şi până atunci am trăit închis în mine, rănit de
moarte din copilărie prin suferinţele mamei. Dar din clipa asta am
amuţit de tot.
În ziua următoare am încălecat şi am pornit la părinţii mamei.
Cunoşteam drumul. Am mai fost acolo de două ori. Spre seară am
ajuns.
Săraca mama! Era numai umbră. Când m-a văzut, n-a mai
putut nici plânge.
— Ai văzut pe năpârca aceea? Nu s-a lăsat până nu mi-a
stricat şi casa, după ce mi-a stricat, de tânără, viaţa.
— Am s-o omor, i-am răspuns eu scurt. Mama scoase un ţipăt
de groază.
— Am s-o omor şi pe ea şi pe tata! Se pare că eram cu totul
schimbat la faţă şi la glas. M-au înconjurat deodată şi bunicii.
— Nichifore! Vino-ţi în fire! glăsui moşul.
— Ce vorbe sunt acestea? se uimi bunica. Mama mă privea
mereu cu spaimă, trăgându-se un pas înapoi.
— Am să-i omor pe amândoi, am strigat eu iarăşi. Apoi am
leşinat. M-am trezit întins într-un pat alb. Mama veghea lângă
mine.
— Puiul meu! Viaţa mea! strigă ea văzând că deschid ochii.
Apoi, după ce am băut un pahar de lapte, mama începu să-mi
povestească.
— Tatăl tău nu e aşa de vinovat pe cât îl crezi. Patru ani a fost
bărbatul cel mai bun din lume. M-a luat din dragoste şi ţinea la
mine ca la ochii lui din cap. Era harnic, plin de iubire şi fericit.
Conducea trebile moşiilor, ca un arhanghel. Toată lumea îl lăuda.
Nu bea pe vremea aceea decât ca orice om, când avea oaspeţi...
Dar femeia aceea nu m-a putut suferi pe mine niciodată. Ne
cunoşteam din copilărie. A avut trei bărbaţi până acum. Tatăl tău e
al patrulea. Când a văzut cât de bine am nimerit eu în căsătorie,
pizmaşa cea veche, mi—a jurat nenorocirea. Întâi l-a făcut pe tatăl
tău beţiv şi cărţaş, l-a înhăitat cu toate lepădăturile ciocoieşti care
trăiesc fără muncă, l-a tras la păcat apoi, iar pe urmă a început să-l
asmută împotriva mea. Mi-l trimitea mereu beat acasă, şi înfuriat
fiindcă neştiind să joace cărţile, şi cum mai era şi ameţit de
băutură, pierdea mereu. Ea e de vină singură pentru tot răul ce l-a
adus în casa noastră. Dar nu e adevărat că ne-am fi despărţit la
lege. Când odată beat fiind, mi-a adus-o în casă, eu am venit aici.
Aceasta este despărţirea. Nici nu cred că poate să-i sucească
mintea până într-atâta încât să o ia de nevastă. E din ciocoi, nu din
boieri. Un neam prost. Nu cred s-o sufere prea mult pe lângă el.
— Atunci am s-o ucid numai pe ea, am zis eu.
Mama se înspăimântă din nou.
— Puiul meu! Viaţa mea! Să nu te potriveşti diavolului. Să nu
faci una ca asta. Ucizându-o pe scorpia aceea, m-ai ucide şi pe
mine. Căci tu eşti viaţa mea. Pentru tine am răbdat atâţia ani.
Ucigaşul ajunge la ocnă şi când te-aş şti acolo, aş muri şi eu
îndată.
Mă simţeam cu desăvârşire zdrobit şi neputincios. Simţeam
că mama avea dreptate. Înţelegeam că-l mai iubea şi acum pe
tata. Dar o astfel de viaţă eu nu mai puteam înţelege. Şi-mi păru
lumea şi mai pustie, şi m-am închis în mine ca într-un mormânt.
De la vârsta de optsprezece ani am început deci să mă
gândesc la rostul vieţii. De atunci îmi ziceam că nu poate să fie
Dumnezeu, după ce lasă să se întâmple lucruri ca acelea din casa
noastră.
Am urmat mai departe să citesc ziua şi noaptea, pentru că
simţeam că înebunesc. Mă gândeam mereu la nenorocirea din
familia noastră, şi-mi veneau mereu gănduri ucigaşe. Pentru că nu
se împlini ce nădăjduia mama. Spălătura aceea nu pleca ci-l lua,
din an în an, în stăpânire tot mai mare pe tata. Îl ducea unde voia,
numai la căsătorie ba. Când îi pomenea de asta, oricât de beat,
căci acum rar mai era treaz — ridica pumnul să izbească.
Dar până am isprăvit eu cu învăţătura, a vândut două dintre
moşii. Datoriile creşteau, fără supravegherea lui, pământul nu mai
aducea venit în punga lui, ci în a dregătorilor.
Mama îmi spunea uneori:
— Ia tu în mână trebile gospodăreşti. Dar eu nu aveam nici o
plăcere să trăiesc, dar încă să mă apuc de lucru! Ce rost ar avea?
55
 Începui să privesc mai cu multă băgare de seamă în jurul
meu. Descopeream, zi de zi, că cei mai mulţi oameni trăiesc ca
nişte mişei: leneşi, beţivi, curvari, hoţi. Şi mai ales cei mai mari şi
mai tari. Cei cari aveau moşii ori slujbe mari. Pretutindeni era
băltoacă.
M-am gândit uneori: Poate asta e viaţa. Aşa trăiesc oamenii.
Aşa trebuie să trăiesc şi eu. Prieteni de seama mea mă luau cu ei
la petrecerile lor necurate: băutură şi femei. Am scuipat după ei şi
am plecat. Un glas din mine îmi spunea: ăştia nu sunt oameni,
sunt dobitoace. Tu trebuie să fii un om adevărat!
De atunci am simţit crescând în mine mândria. Da! Aşa cum
trăieşte tata, cum trăiesc prietenii mei, nu se plăteşte să-ţi porţi
viaţa. Dar dacă te ridici tu dintre ei, şi duci o viaţă cu totul alta, o
viaţă vrednică de om? Nici atunci nu se plăteşte să trăieşti?
Şi am început să simt plăcere în a mă deosebi de alţii, în a nu
fi ca cei din jurul meu, în a-i întrece pe toţi cu un alt fel de viaţă.
Am citit şi m-am gândit necurmat. Mă sileam să înfrâng toate
pornirile rele din mine. Dar repede am înţeles că pentru a trăi altfel
decât cei din jurual meu este nevoie să înţeleg rostul meu în lume,
dacă este unul. Să pricep cine sunt eu. Altfel simţeam că o să-mi
trag un glonţ, ori să mă spânzur de vreo cracă.
Au trecut ani de cumplită frământare şi de necurmată
lenevire. Trăiam la mama. Acasă nu m-am mai dus din clipa în
care tata mi-a spus să-i zic mamă la spălătura aceea. Mi-era
scârbă. Şi-mi era teamă să nu ucid, de când mama îmi spuse că ar
muri şi ea odată cu femeia aceea trimisă de diavolul.
Anii treceau şi tata nu se mai putea dezbăra de ea. Mama
auzise de la slugi că acum o bătea pe aceea mai cumplit decât pe
dânsa. Şi că adeseori plângea şi striga să plece vipera din casă, să-
i vină la vatră femeia lui cea adevărată. Dar nimic nu se schimba.
Numai moşiile se înglodau tot mai mult în datorii, cu fiecare an.
Eu iubeam tot ce era frumos în lume, ca şi măicuţa mea: Şi
iubeam mai ales pe oamenii buni, curaţi şi cinstiţi. Voiam să trăiesc
ca ei şi să-i întrec, şi totdeauna izbândeam. Voiam să fiu un om
deosebit de ceilalţi, mai presus de toţi, pentru ca trăind aşa să văd
nu are viaţa preţ? Fără să mă luminez în acest lucru, simţeam că
nu mai pot trăi. Aşa de grea îmi era durerea şi nenorocirea pentru
mama mea.
Dar cu cât mă gândeam mai mult înţelegeam tot mai bine că
viaţa curată, cinstită, dreaptă, viaţa de jertfă, numai atunci are un
înţeles, dacă omul nu e numai trup, ci şi suflet şi dacă este
Dumnezeu. Fără această credinţă simţeam că viaţa curată e o
prostie încă şi mai mare decât cea petrecută în păcat. Şi m-am dus
cu toată râvna să descopăr sufletul nemuritor şi pe Dumnezeu. Am
luat la bătaie toate cunoştinţele din şcoală, am citit sute de cărţi
de oameni-învăţaţi. M-am frământat cu gândul ani în şir. Vedeam
legile după care se întâmplă toate în lumea asta, şi în cer între
stele, şi pe pământ. Vedeam şi simţeam frumuseţea lumii şi a
vieţii, dar ce era la spatele acestor legi nu pricepeam.
M-a cuprins atunci o neagră desnădejde. Mi-am zis: Fii bun ori
rău, acelaşi lucru este. Moare şi tâlharul şi sfântul. Poate că tata şi-
a ales încă partea cea mai bună din viaţă. Dacă nu-i suflet
nemuritor şi nu este un Dumnezeu în cer, toate sunt deşertăciuni.
Descoperii cu spaimă că nu mai uram pe tata, nici pe femeia
aceea, că nu mai am milă de mama, că nu-mi mai pasă de nimic.
Am îngheţat. Ştiam că nu mai am altceva de făcut, decât să
mor. Dar în îngheţul şi pustiul care m-a cuprins, fără să ştiu cum,
aşa precum se arată o stea nouă din neguri, mi-au venit în minte
cuvinte auzite în copilărie depre pustnicii de la peştera asta. Se
vorbea prin sat, printre oameni, că aici la peşteră trăiesc oameni
cu frica lui Dumnezeu, care cunosc înţelepciunea vieţii şi cunosc
tainele lumii. Că din veac în veac s-au păstrat aici adânci
învăţături, cari au folosit multor oameni rătăciţi.
Gândul se schimbă în lumină călăuzitoare. Ardea şi lumina cu
atât mai vârtos, cu cât ştiam că drumul la peşteră e cea din urmă
nădejde a mea. Am plecat de acasă, de la mama, fără să-i spun că
vin aici... lată, părintele meu, “povestea vieţii mele”, sfârşi
ucenicul cu glasul stins. Nu am povestit toate suferinţele mamei şi
toate umilirile ei. Nici viaţa ticăloasă a tovarăşilor mei. Nici
nedreptăţile pe care le-am văzut în lume. Şi cât am spus, am
povestit cu mare silă. E aşa de greu să descoperi rănile altora.
Totuşi cât ţi-am spus, cred că e de ajuns la ceea ce-ţi trebuie d-
tale: să ştii cine sunt. lată am fost un biet tânăr nenorocit.
Suferinţa mamei a intrat în inima mea ca un junghi amar şi
veninos, din cea mai fragedă copilărie. Cred că această suferinţă
m-a făcut să mă închid în mine ca într-un mormânt. Din pricina ei
am fugit de toate plăcerile şi bucuriile vieţii. Ea m-a ajutat să mă
păstrez curat. Dar tot ea m-a pus să mă frământ cu gândul — din
cruda tinereţe — pentru a înţelege rosturile lumii. Vei înţelege
acuma, părintele meu, că după ce aici la peşteră am văzut lumina
56
adevărului, pentru mine nu mai are rost decât viaţa de aici. În
lume nu mai am ce căuta. Ce am căutat cu înfrigurare n-am
descoperit acolo, ci aici. Aici e casa, satul, moşia mea de aici
încolo. De aceea hotărârea mea rămâne nestrămutată. Vreau să-
mi fac jurământul de pustnicie. Te rog din toată inima, moşule, să
mi-l primeşti.
Ilarion cel tânăr tăcu şi închise ochii. Pafnutie tăcu mereu,
ceasuri de-a-rândul.
După canonul de la miezul nopţii, întrebă:
— Ilarioane, ştii pe dinafară acum rugăciunea Sfântului Efrem
Sirul?
— Ştiu, moşule.
— Dacă o stii, e bine. Trebuie să-ţi amintesc însă că cea mai
mare umilinţă se vădeşte în ascultare. Deci tu, dacă ai duhul
umilinţii cu adevărat, va trebui să asculţi, întru toate, de mine.
— Voi asculta şi mai bine decât până acum, părintele meu.
Moşul avu un surâs de tristeţe. El văzu că ucenicul se
gândeşte la ascultarea din pustnicie, dar el, pustnicul se gândea la
alta.
— Va trebui să mă asculţi chiar dacă îţi voi cere lucruri pentru
tine, şi despre care vei crede că nu au nici un rost?
— Sunt în drumul ascultării, nu mă voi abate din el, părintele
meu.
— Eşti încă fraged şi eşti prea tânăr pentru a face jurământul.
Iată eşti plin mereu numai de dragoste pentru tine.
Ilarion înălţă capul mirat.
— Aşa crede părintele meu?
— Nu cred, aşa este. Tu nu lucrezi nici acum pentru
Dumnezeu, ci pentru tine. Te simţi mulţumit acum aici în munte, şi
nu mai vrei să pleci de aici.
— Dar fac aceasta pentru a-i sluji numai lui Dumnezeu. Cred
că din dragoste pentru el.
— Din dragoste pentru el facem lucrurile care-i plac lui, nu
care ne plac nouă. Cine zice că pe Dumnezeu iubeşte, iar pe
deaproapele lui îl urăşte, mincinos este, zice Scriptura. Iară tu,
pană acum te iubeşti numai pe tine.
— Nu înţeleg, părintele meu, zise neliniştit Ilarion.
— Vei înţelege îndată. Ce ai spune tu de un om care a găsit o
comoară şi o ţine ascunsă ani de zile, în vreme ce oamenii din jurul
lui mor de foame? Cu banii ce-i are ar putea cumpăra bucate
pentru toată lumea. Dar el îi ţine încuiaţi, deşi, găsindu-i, se poate
spune că el i-a primit în dar.
— Aş spune că-i un om zgârcit, că se gândeşte numai la el.
Că nu iubeşte pe Dumnezeu dacă nu iubeşte pe aproapele lui.
— Bun! Aşa este. Dar omul acesta eşti tu, zise pustnicul
privind peste capul lui Ilarion.
— Eu? se miră, tot mai neliniştit ucenicul.
— Tu ai descoperit comoara ce-ţi trebuia. Sau mai bine zis, ţi
s-a descoperit în dar. Ai acum credinţă în suflet, în nemurire şi în
Dumnezeu. Dar te-ai hotărât să te închizi cu comoara asta aici la
peşteră şi să o păstrezi numai pentru tine. Aproapele tău orbecăie
încă în întuneric şi în nenorocire, şi tu nu te gândeşti la el, ci numai
la tine. Dar în aproapele e Dumnezeu.
— Şi care este acest aproape?
Pustnicul oftă din adânc, şi după o tăcere îndelungată,
cuvântă:
— Tatăl tău şi mama ta. Tu azi eşti numai lumină. El e numai
întuneric, iar ea e numai suferinţă şi desnădejde. Am ascultat cu
încordare povestirea ta. E o mare nenorocire. Dar tu azi eşti dator
din dragoste către Dumnezeu să vezi ce se poate face pentru cei
doi nenorociţi.
Ucenicul se albi la faţă, ca peretele. Simţi un junghi la inimă.
Era adevărat! El nu se mai gândea, de mult, nici la tatăl său, nici la
mama sa.
— Chiar dacă nu ai avea părinţi, ori avându-i, nu ar fi în
nenorocire în care se află şi încă ai fi dator să te întorci în lume. Tu,
după cum am bănuit eu uneori, nu eşti un om de rând, Ilarioane.
Tu ai moşii mari cu sate de rumâni, tu cobori dintr-un neam
cunoscut. Tu eşti din rândul boierilor şi va trebui, când îţi va veni
rândul, să-l ajuţi pe Vodă în cârmuirea ţării. Acum, după ce ai
descoperit adevărul, are mai mare nevoie lumea de tine, decât
muntele cu această străveche peşteră. Tu poţi fi de acum folositor
lumii, iar lumea este şi ea a lui Dumnezeu, ca şi muntele.
Ucenicul amuţise ascultându-l. Cufundat în grea întristare,
privea în pământ:
— Nu e plăcut lui Dumnezeu — continuă pustnicul, — să se
incuie în singurătate cine poate fi altora folositor. Aici e bine să se
zăvorească numai oameni fără nici un preţ deosebit, cum sunt eu.
Dacă eu sau altul ca mine părăsim lumea, nimeni nu suferă ceva.
Lipsa noastră nu se cunoaşte. Cum? În locul meu n-au aflat
57
păcurarii la repezeală alt cioban? Dar acasă fraţii se vor fi
bucurând, nemaitrebuind să împartă sfoara de moşie părintească
cu mine. Dar oameni de seama ta nu trebuie să rămână în munte
şi rareori au rămas, şi chiar atunci după ce şi-au făcut datoria în
lume, între oameni. La bătrâneţe nu la tinereţe, ca tine, fiule.
În loc de răspuns, din ochii lui Ilarion începură a curge lacrimi.
Pafnutie suspină, simţind cum i se strânge inima.
— Şi mie îmi vine greu să ne despărţim Ilarioane. Mă lăsasem
şi eu dus de aripile unei dorinţe: peste un an, doi să te hirotoneşti,
cărturar cum eşti, să facem un schit lângă peşteră, şi să slujeşti
aici sfânta Liturghie, iar eu să cânt în strană. Mă gândeam şi visam
la această bucurie. Dar ea pe cine ar fi mulţumit? Pe mine şi pe
tine. Doi oameni. Mă gândeam la un lucru pentru mine. Dar
Dumnezeu îl cere acolo unde poţi lucra pentru sute şi mii de fii ai
lui.
Printre lacrimi ucenicul birui să spună:
— Deci mă alungi de lângă tine, părintele meu. Eu eram la
odihnă bună în ţarcul acesta, şi d-ta vreai să mă trimiţi iar în
slobozenia lumii de care am fugit.
Pomenind de ţarc şi de hodină, pustnicului îi veni numaidecât
în minte visul lui cu cerbul pe care nu-l putu scoate din ţarc
deschizându-i uşa. Se minună în sufletul lui şi fu cuprins de frică.
Îşi zicea mereu: “E aşa cum am visat! Aşa se întâmplă lucrurile!”.
— Nici eu nu te alung de aici, fiule, nici altcineva. Ci
Dumnezeu te cheamă la datorie, şi umilinţa te îndeamnă la
supunere. Rămânând aici tu ai urma să trăieşti şi să te rogi pentru
tine. Dumnezeu te cheamă să lucrezi pentru alţii. Te cheamă la o
datorie cu mult mai mare şi mai greu de îndeplinit, tocmai fiindcă
eşti mai bine înzestrat decât alţii, şi pentru că te iubeşte şi voieşte
să te ducă la mai mare desăvârşire.
— Dar cel mai mare bine ce-l pot face părinţilor şi altora, îl
pot face mai uşor şi mai bine de aici, moşule. Mă voi ruga
necurmat pentru ei, mă voi ruga şi pentru lumea întreagă. Ce
ajutor mai mare le-aş putea da eu, decât rugăciunea?
— Este un lucru mai mare, mai sfânt înaintea lui Dumnezeu şi
mai folositor decât rugăciunea, Ilarioane.
— Este? Şi care e acela?
— Fapta, truda pentru deaproapele. Lupta de a-i face mai
buni, de a le ajuta să cunoască adevărul şi să ţină poruncile. La
judecata din urmă Dumnezeu nu te va întreba cât te-ai gândit, cât
te-ai rugat, ci îţi va cere socoteala de ceea ce ai făcut pentru
deaproapele. Ştii cum spune însuşi Fiul lui Dumnezeu, în sfânta
Evanghelie: “Veniţi, blagosloviţii părintelui meu, de moşteniţi
fericirea cea de veci, că am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare;
am fost însetoşat şi mi-aţi dat de băut; gol am fost şi m-aţi
îmbrăcat, bolnav şi m-aţi cercetat; în temniţă şi aţi venit la mine”.
Iar cei drepţi vor răspunde: “Doamne, când te-am văzut flămând şi
ţi-am dat să mănânci” şi celelaite, şi Domnul le va răspunde: “Tot
ce aţi făcut unuia din cei mici, întru numele meu, Mie mi-aţi făcut”.
Iată, deci, că Dumnezeu chemându-te în lume, te cheamă să
lucrezi numai pentru el, nu pentru tine. Aici în munte ai văzut cât e
de greu să lucrezi numai pentru Domnul. Mereu te întâlneşti pe
tine, şi lucrezi pentru tine. Dar ieşind în lume, unde te aşteaptă
sute şi mii de fraţi, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu
ce, ai avere, ai minte şi învăţătură, ai acum şi credinţă. Pasă şi fă-ţi
datoria.
— O să cad iar în pustiul din care m-am smuls, părintele meu.
Oamenii, îi cunosc eu, nu se vor îndrepta la cuvântul meu.
— Hm! Iar începutul mândriei! Dar înţelege, Ilarioane, că tu
nu mai trebuie să te gândeşti la nimic pe lume, decât la un singur
lucru: să faci bine aproapelui, fără deosebire dacă e bun sau dacă
e rău. Întoarcerea celui rău nu e treaba ta, ci a lui Dumnezeu. Tu
să înveţi, să sfătuieşti, să saturi pe flămânzi, să îmbraci pe cei goi,
fără a-i întreba dacă sunt buni sau răi. E destul să ştii că sunt fraţii
tăi, şi că tot ce faci pentru ei, nu faci în numele tău, ci în numele
Mântuitorului.
— Dar întors în lume, o să cad din nou în toate ispitele de mai
înainte. Nu sunt încă aşa de tare ca să nu mă pot înneca între
valuri. Mi-e frică, părintele meu, zise Ilarion cel tânăr izbucnind din
nou în lacrimi. Sunt un lujer abia crescut din tulpina Domnului.
Lasă-mă aici să ajung stejar vârtos, şi voi pleca apoi.
— Temerea ta e zadarnică, fiule. Ispita te poate ajunge, cum
ştii, şi aici ca şi în lume. Şi aici te poţi frânge. Dar nu este leac mai
tare împotriva ispitei decât închinându-ţi toată viaţa ta altora.
De astfel de oameni fuge mai tare necuratul decât de
postelnici şi de cei ce se roagă ziua şi noaptea, cum facem noi aici
la munte. Tu, Ilarioane, trebuie să-ţi mai aduci aminte că te
cheamă Nichifor Preda. Că moşii şi strămoşii tăi au luptat pentru
ţară, au fost sfetnici ai Voivozilor şi au ridicat biserici de închinare.
Neamul tău este unul care s-a deosebit prin fapte bune. Ce s-ar
58
întâmpla dacă toţi cari au un cap, au avere, au cunoştinţe
frumoase, şi mai ales au inima curată şi sunt cinstitori ai legii, ar
părăsi moşia şi s-ar adăposti la munte, pentnu că le-ar fi mai uşor
să rămână cinstitori ai Domnului? Ţara, moşia cea mare, ar
rămâne pe mâna oamenilor răi. Şi tu ştii, fiule, pentru Ţara asta a
Românilor, câţi inşi, şi-au pus viaţa, slujind-o, de la începutu-i până
azi? Noi, cei de-acum, trebuie să o lăsăm moştenire celor ce vor
veni după noi. Toţi cei buni şi pricepuţi trebuie să se înjuge şi să
tragă unde e mai greu: la rudă.. Ilarion cel bătrân îmi povestea că,
după vorbe rămase din vremuri vechi, aici la peşteră, în vreme de
cumpănă, săreau şi sihaştrii şi pustnicii care nu erau hirotoniţi, să
apere moşia, îndată ce zvonul primejdiei pătrundea până în creierii
munţilor.
— Nu se vorbea de războaie, moşule, câtă vreme am fost în
lume, zise ucenicul, mai încercând să-l birue pe bătrân.
— Nu se vorbea atunci, dar nimeni nu poate şti ce aduce ziua
de mâine. Mai ales peste acest pământ românesc, viforul a venit
totdeauna după legea lui: când nimeni nu-l aştepta. Dar dacă e
pace, de oameni ca tine are nevoie moşia. Căci pentru a birui în
primejdii, ţara trebuie să fie tare în vreme de pace. Atunci îşi
adună ea puterile. Ilarion cel bătrân, de la care ştiu toate câte ţi le-
am spus, zice că ţara atunci e tare când familia e cinstită,
dregătorii temători de Dumnezeu şi de Vodă, lucrând cu dreptate,
iar prostimea ascultătoare şi harnică. Pentru toate acestea va
trebui să lupţi, după ce te vei întoarce în lume.
Ucenicul, după ce-i trecu întâia durere, începu în fel şi chip
să-i dovedească lui Pafnutie că locul lui e aici la peşteră, că
Dumnezeu l-a adus aici, şi că e nevoie, pentru mântuirea sufletului
său, să rămână la peşteră.
Pafnutie îl luă atunci de mână şi-l duse la schimnicul Nectarie.
“Să ascultăm, fiule, şi cuvântul unuia care e şi mai înţelept decât
noi amândoi”, îi zise el pornind pe poteca cunoscută. “Tu îmi
făgăduiseşi ascultare chiar de-ţi voiu cere lucruri neplăcute pentru
tine. Şi acum văd cu mirare că nu voieşti să ieşi din ţarcul tău.
— Nu din neascultare şi din mândrie, părintele meu. Ci pentru
că mi-e aşa de frică să mă întorc în lume. Şi pentru că mai cred că
fapta ce aş putea-o face în lume, nu va ajunge nici odată cu ceea
ce ar putea face Dumnezeu dacă mă voi ruga lui din tot sufletul.
Pe drum nu-şi mai spuseră nici un cuvânt, cufundat fiecare in
gândurile lui.
Cuviosul părinte Nectarie porunci să audă şi el istoria lui
Ilarion cel tânăr. În vreme ce Nectarie asculta nemişcat, numai din
vreme în vreme i se îmburzoia şi i se ridica sprânceana stângă.
După isprăvirea istorisirii Ilarion ţinu să-şi arate din nou
credinţa că prin rugăciune va putea face mai mult bine, decât
întorcându-se in lume.
— Ascultă, tinere, începu Nectarie, ce ţi-oi spune acum eu. Se
găseşte în vieţile sfinţiIor, nu-i de la mine. Trăia odată un sfânt
părinte dintre cei vechi, din a doua sută de ani a creştinătăţii, care
punea preţ mare pe rugăciune. Se ruga ziua şi noaptea, şi nu afla
loc destul de retras şi liniştit în care să se poată ruga după cum îl
îndemna sufletul. Se retrase din lume, unde fusese păstor al
sufletelor, într-o mânăstire. În lume veneau oamenii necăjiţi, când
unul când altul, să-i ceară un sfat, un ajutor, ori să se
spovedească. Nu avea liniştea şi pacea cerută pentru rugăciune.
Când era mai cufundat cu mintea în lucrurile Domnului, veneau pe
capul lui grijile omului. Era mereu tulburat şi nemulţumit, şi se
retrase înttr-o mânăstire. Dar aici erau fraţii, călugării, canoanele,
slujbele, care nu-l lăsau să se roage cum i-ar fi plăcut lui. Atunci
părăsi mânăstirea şi după un drum de o jumătate de an ajunse în
pustia pe care o căuta. Ţipenie de om sau de altă vietate nu se
pomenea. Liniştea stăpânea deplin şi el putu, în sfârşit, să se roage
după pofta inimii sale.
Trecu un an, trecură doi, trecură zece. Pustnicul nu mai dorea
nimic de la Dumnezeu, ci numai să nu se strice liniştea ce-l
înconjura. Se ruga frumos, smerit, cu căldură. Se punea ca o
pulbere de lumină deasupra cortului în care se ruga el. Sfântul era
încredinţat că ceea ce făcea el era lucrul cel mai plăcut lui
Dumnezeu; căci nu se mai gândea la nimic din lucrurile lumii, ci
numai la Dumnezeu. Se uitase cu totul pe sine.
Ci într-o noapte avu o vedenie pe care o scrise el însuşi în
carte, mai târziu, aşa că ajunse povestirea până la noi. Ostenit de
rugăciune îndelungată, aţipi, şi în vis i se arătă Mântuitorul,
îmbrăcat în haină mohorâtă, ca în drumul de la Irod la Pilat, în
vremea patimilor.
— Isaie! îl strigă pe nume.
— Aici sunt, Doamne! răspunse el plin de spaimă.
— Te rogi cu multă râvnă şi rugăciunea ta e bună. Dar eşti în
rătăcire: nu ţi-ai ales calea cea mai bună, fugind de lume. Este un
om, care nici nu se gândeşte la sfinţenia vieţii, şi totuşi se roagă
59
mai frumos şi cu mai multă putere decât tine. Şi e un om
neînvăţat. Vino să ţi-l arăt.
Lui Isaia nu-i veni la socoteală că este cineva care se roagă
mai bine decât el, şi voi să-l vadă pe omul acesta. Va învăţa de la
el altă cale mai bună. Se porni deci pe urma Domnului, şi nici nu
ştie cum, ajunse într-un oraş mare, pe când se făcea ziuă. Trecură
pe uliţi largi şi lungi, pe marginea cărora dormeau palatele
bogaţilor. Domnul îl duse tot mai departe, până la marginea cetăţii
unde se împleteau uliţi strâmbe, străjuite de case mici,
dărăpănate, unele aproape numai bordeie şi colibe. Înaintea uneia
din aceste case sărace, sub un nuc bătrân, şedea pe un scăunel cu
trei picioare un om ca de patruzeci de ani, cu şorţ înainte, şi cosea
ciubote sparte, în vreme ce cânta încet, să se audă numai el, un
cântec despre un păstor rătăcit în munţi.
— Aşază-te şi tu sub nuc, Isaie şi stai aici până la miezul
nopţii. Nimeni nu te va vedea. Tu însă vei putea lua în seamă cum
se roagă acest fiu al meu Nicodim, mai bine decât tine şi să înveţi
a-l urma pe dânsul care e mai priceput decât tine.
Sfântul a ascultat porunca Domnului, care în clipa aceea s-a
făcut nevăzut.
Isaia privea munca harnică a omului, care nu contenea nici o
clipă, în vreme ce cânta uşurel. Era un ciubotar cu faţa smeadă, cu
dungi de-a-lungul obrazului, cu ochii buni şi veseli. Sfântul gândea:
ce voi învăţa de la acest om sărman?
Băgă de seamă că ciobotarul trăgea din când în când cu
urechea spre casa dărăpănată de la spatele lui, în vreme ce
mâinile harnice nu se opreau o clipă. Era de dimineaţă, numai
rândunicile se treziră şi începură să se ţese prin aerul limpede. Nici
un alt muritor nu se vedea prin curţi, pe uliţi.
Isaia îl urmărea cum lucrează şi-i asculta cu băgare de seamă
cântecul. Poate se ruga cântând? Dar în cântec nu era vorba de
cer ori de Dumnezeu, ci despre păstorul rătăcit în munte, despre
frumuseţea codrului şi murmurul pâraelor limpezi. Cântecul slăvea
firea şi lupta păstorului cu locurile grele din munte.
Aşteptă până răsări soarele. Atunci văzu că ciobotarul îşi lasă
lucrul şi se ridică în picioare.
— Aha! Acum începe rugăciunea, zise Isaia, să fiu cu băgare
de seamă.
Dar spre mirarea lui văzu că omul, după ce s-a ridicat şi a
făcut o cruce largă, plecând capul spre răsărit, şade îndată pe
scaunul său cu trei picioare, şi cârpeşte mai departe, murmurând
cântecul de mai înainte.
Când fu soarele de-o suliţă pe cer în casă se auzi mişcare, şi
maistorul îşi lăsă numaidecât lucrul şi intră înăuntru. I se trezeau
pe rând cei şase copii, căscând, cu ochii somnoroşi. Ciobotarul făcu
semn celor mai mari, care ieşiră îndată în curte, şi începură să se
spele la fântână. Pe cel mai mic, numai de doi ani, îl spălă el, cu
toate împotrivirile copilului la apa rece. Apoi aprinse repede focul,
încălzi lapte, şi le dădu să mănânce cu pâine, după ce fiecare îşi
făcu mai întâi cruce.
— Puţină rugăciune, după câte văd, îşi zise sfântul. Ce pot eu
învăţa de la omul acesta? Se pare că nici nu ştie vreo rugăciune.
După ce mâncară, cei doi mai mărişoni, o fată şi un fecior,
începură să spele vasele, alţi doi care veneau cu vărsta după ei,
luară mătura, deschiseră fereştile mici, şi începură să măture. Cei
mai mici se cuibăriră lângă tatăl lor, şi-şi aflară jocurile. Omul
începu să lucreze iar, cântându-şi acum mai tare cântecul său.
Isaia se întristă:
— Se vede că nu-i femeie la casă. Copiii sunt orfani, dar uite
cum se pricep la toate, cât sunt de mici.
Nimic deosebit nu mai descoperi sfântul afară de munca
tuturora şi jocul celor doi mai puţin mărişori. Înainte de amiază cu
vreun ceas, ciobotarul îşi lăsă iarăşi lucrul, şi intră în casă. Focul
era aţâţat din nou, acum de fetiţa cea mai mare. Tatăl se apucă de
pregătirea prânzului, învăţând mereu pe cei mai mari cum să
cureţe şi să aleagă zarzavatul, câtă grăsime să pună în cratiţă, şi
toate cele cuvenite pentru a găti un prânz bun. Când fură toate
gata, puseră mâncarea pe o masă lungă, îşi făcură iar cu toţii
cruce şi mâncară.
Din ciorba de cartofi mai rămase o strachină bună. Mai
rămaseră şi câteva felii de pâine.
Isaia văzu că cei doi copii mai mari, fără nici o altă poruncă,
luară ce-a rămas de la masă, şi luând de mână şi pe cei doi mai
mici, se pierdură pe uliţele strâmbe, şi intrară într-o colibă. Pe pat
zăcea o bătrână bolnavă. Ochii ei se luminară când văzu copiii, şi
întinse mâna după bucate.
După ce mâncă, fetiţa cea mai mare deretecă prin casă,
mătură, puse lângă patul bătrânei un ulcior cu apă, şi apoi porniră,
luându-şi ziua bună.
— Mergeţi cu Dumnezeu, puişorii bunicii. Sfântul lsaia întrebă
60
prin vecini dacă bătrâna e bunica copiilor. — A ieşit cerbul de bună voie din ţarc, îşi zise bătrânul,
— Nu. Nu le este rudenie. Dar ciobotarul a aflat-o odată mai gândindu-se la visul lui.
moartă de foame, şi de atunci îi trimite de mâncare.
— E de multă vreme văduv ciobotarul?
— De trei ani. De la naşterea celui din urmă copil.
Veni din nou sub nuc, şi urmări tot ce făcură copiii şi maistrul
până seara. Omul munci vesel, uneori dădea câte-o îndrumare
copiilor. Băiatul cel mai mare învăţa meseria pe lângă el. Seara
găti cu copiii în jurul lui, cina. Mâncară, după ce ziseră acum cu
toţii “Tatăl Nostru”; copiii se culcară, iar ciobotarul ieşi iar la
scăunelul şi la ciubotele lui, şi la lumina unui opaiţ, lucră până la
miezul nopţii, când se duse şi el la culcare.
Domnul i se arătă atunci iar lui Isaia şi-i zise: “Iată care e cea
mai primită rugăciune înaintea mea, şi mai folositoare omului.
Lasă pustia, vino între oameni şi fă-te sluga lor”.
Sfântul se trezi din vis înfricat. După ce se gândi adânc
asupra înţelesului acelei vedenii, simţi că greşise drumul rugăciunii
şi că cea mai bună şi mai tare rugăciune e lucrul făcut cu veselie
pentru ai tăi şi pentru alţii.
Schimnicul Nectarie tăcu, înălţând din sprânceana stângă.
Ilarion se simţea trist. Înţelegea că şi porunca lui Nectarie era
să se întoarcă în lume.
Schimnicul intră în schit, deschise cărţi groase, cercetă cu
băgare de seamă şi veni ca o furtună.
— Dacă n-ar fi nici o pricină care-ţi porunceşte să te întorci,
tot ar trebui să pleci numaidecât. Părintele tău e bolnav greu.
Ucenicul îngălbeni.
— Tata?
— Da, tatăl tău. Se arată la carte ca o rană. A păţit ceva.
Ilarion cel tânăr sări ca muşcat de şarpe. Ca un muget îi ieşi din
piept.
— Moare? întrebă el înspăimântat.
— Asta numai Dumnezeu o ştie. Dar tu te grăbeşte. Acest
Pafnutie ce ţi-a fost ca un tată, îţi va arăta drumul să nu-l mai
rătăceşti; îţi va pune în straiţă o roată de mămăligă şi o mână de
brânză. Dacă nu mai aveţi, vă dau eu.
Nichifor Preda nu mai avu nevoie de niciun îndemn pentru a
porni la drum. Uită într-o clipă toată ucenicia lui, şi nu-l mai vedea
decât pe părintele său rănit. Îi părea că-i aude glasul de durere în
depărtare. Pafnutie abia se ţinea după el.
61
 Xl
CUM A AJUNS NICHIFOR PREDA
SĂ-L CHEME IARĂŞI ILARION
Povestirea din această carte e făcută pe urmele unor vechi
însemnări, aflate pe foile mucegăite ale unei bucoavne groase
dintr-o sfântă mănăstire. Cartea poate avea trei sute de ani. Foile
tipărite sunt în limba slovenească, iar cele netipărite, de la
sfârşitul cărţii, poartă însemnări în graiul nostru. Sunt multe şi
felurite însemnări, despre ani de foamete şi prăpăd de ape,
despre năvăliri de turci şi tătari, despre războaie pe care le-au
bătut Domnii Moldovei, despre cutremure de pământ. Dar cea
mai lungă însemnare vorbeşte despre pustnicul Pafnutie şi
ucenicul său Ilarion. Şi la sfârşit se arată cum acest ucenic Ilarion,
întors în lume în puterea bărbăţiei, a venit iar şi s-a aşezat la
acea Sf. Mănăstire, ca monah, făcându-i danii multe, şi fiind el
acum, cunoscut cu numele de Ilarion Ciungul. Iată cum s-a
întâmplat.
După ce a auzit vestea că părintele său e rănit şi pe patul de
moarte, a lăsat muntele, călăuzit de Pustnicul Pafnutie până la
drum deschis şi de acolo a luat-o la fugă. Îl tăia cu cuţite ascuţite
gândul că vreme de doi ani nu s-a mai gândit nici la mamă-sa,
nici la tatăl său. Şi alergând se jură să se canonisească toată
viaţa pentru această uitare.
Acasă, tatăl său zăcea pe patul de moarte. Preotul îl spovedi
şi-l împărtăşi cu cele sfinte, după ce a fost iertat şi s-a împăcat cu
soţia, mama lui Nichifor. Ea era acolo, lângă patul suferinţelor,
dar era aşa de copleşită de durere, încât nici nu-l cunoscu pe
Nichifor.
Rana i-o făcuse boierului spălătura care-i stricase casa. Îl
înjunghie cu un cuţit, când el încercă să o alunge de la casa lui.
Nimeni nu ştia unde s-a dus, după înjunghiere, femeia aceea. N-o
mai văzu nimeni.
Nichifor, vreme de două luni, n-a avut somn, până nu l-a
văzut pe tatăl său în picioare. A adus doctori vestiţi de la Iaşi, ba
chiar şi din ţara leşească.
Tatăl său, când s-a sculat mai întâi în picioare l-a îmbrăţişat,
a început să plângă cu hohote. Plângea şi mamă-sa alături.
El se rugă de iertare pentru fapta lui nesocotită de a pleca
de acasă fără să le spună un cuvânt. Le povesti cu de-amănuntul
ce l-a îndemnat să fugă de acasă. Spuse lucruri dureroase pentru
tatăl său. Cum era un om care nu putea minţi, tatăl său auzi toate
învinuirile grele ce se ridicau asupra lui din nenorocirile băiatului.
Le auzea şi le purta însă cu uşurinţă, pentru că, de la rănirea lui,
se gândi el însuşi la fărădelegile în care a trăit, şi simţise mare
părere de rău şi înfrângere, pocăindu-se. După cum îi spusese
soţiei, aşa-i spunea acum fiului. “Eu, da, eu v-am alungat pe
amândoi. Rogu-vă de iertare”.
Îşi luă canon straşnic pentru toată viaţa ce-o mai avea de
trăit; să ajune de cu seara, toate Vinerile şi Miercurile de peste
an, să nu mai pună în gura lui băutură beţivă, să nu mai joace
cărţi, să se desbare de toate prieteniile lui vechi.
Ilarion cel tănăr se ruga în toată ziua pentru el, să-i
întărească Dumnezeu voinţa, se ruga şi mamă-sa.
Şi rugăciunile lor fură auzite.
Boierul îşi veni în fire şi se apucă din nou de gospodăritul
moşiilor sale. Mâna lui dreaptă era acum Nichifor. În câţiva ani
scăpară de datorii şi cumpărară şi cele două moşii vândute.
Mama lui Nichifor întineri, şi îşi uitase, ca şi când le-ar fi
înecat în apă, toate suferinţele din anii de groază.
Amândoi părinţii erau fericiţi văzând hărnicia lui Nichifor.
Două lucruri însă, nu înţelegeau: feciorul lor nu voia să se însoare,
şi toată vremea slobodă ce o avea o petrecea prin satele de pe
moşii, cercetând pe săraci şi pe bolnavi, şi ducându-le ajutoare.
La sfatul lui, boierul aduse multe îmbunătăţiri pentru sătenii
de pe moşiile sale. Sărăcia şi suferinţa îşi adunară calabalâcul şi
plecară pe locuri pustii. În scurtă vreme mama lui Nichifor îl
însoţea la casele bolnavilor şi ale săracilor.
Se duse vestea de schimbările făcute pe moşiile lui Preda
până la scaunul Domniei, şi Vodă dori să cunoască numaidecât pe
tânărul de care vorbea acum ţara întreagă.
Nichifor Preda ajunse, în grabă, între boierii de frunte. Vodă
îl ţinu la curte, să-i fie mâna dreaptă mai ales la judecarea
jalbelor şi la slujirea dreptăţii. Se mira şi de cunoştinţele lui şi de
simţul său de dreptate.
Un lucru nu înţelegea acum nici Vodă: deşi trecuse de
treizeci de ani, Nichifor nu voia să se însoare. Vodă îi vorbea când
despre o fată de boieri mari, când despre alta. Dar Nichifor
clătina din cap.
62
 — Nu mă însor, Măria Ta.
— Poate ţi-a sucit mintea pustnicul la peştera căruia ai trăit
doi ani? Cum? Boier de mare viţă, cu atâtea moşii, singurul la
părinţi, vrei să-ţi rămână neamul fără urmaşi?
— Măria Ta, cine are muiere trebuie să trăiască pentru
muiere, şi să se poarte aşa ca să-i placă muierii. Cine e singur
poate trăi să facă bine altora, să slujească Ţării, să-l slujească pe
Dumnezeu.
Vodă se miră de asemenea cuvânt şi rămase pe gânduri.
Trecură ani de cănd Nichifor era în slujba sa, şi vedea cu ochii
câte lucruri se schimbară în vremea asta din rele în bune. Birurile
se micşorară, şi totuşi vistieria Ţării era mai plină ca niciodată.
Moravurile boierilor se îmblânziră pe la toate moşiile. Nimeni nu
mai cuteza să răpească avutul altuia. Uneltirile de la Curte
încetară, fiindcă cei prinşi cu ele erau pedepsiţi fără cruţare. Nu
mai erau hoţi la drumul mare. Nichifor Preda luase în mână toate
dregătoriile cele mari. Fără de el, la porunca lui Vodă, nu se mai
făcea nimic.
De trei ori pe an, la praznicile împărăteşti, Nichifor se ducea
să-şi vadă părinţii şi să se bucure împreună.
Toată lumea se mira de curăţia vieţii lui Nichifor, de
umilinţa, de cinstea, de dreptatea lui. Nimeni, afară de un călugăr
bătrân de la curte, nu ştia cum priveghează tânărul boier nopţile,
rugându-se cu mare evlavie.
Dar trecură ani şi nici o taină, între oameni, nu rămâne
nedescoperită. Află şi Vodă, aflară şi alţii, află Ţara întreagă ce
viaţă de creştin duce tânărul boier Preda. Şi lumea, în frunte cu
Vodă, nu numai îl cinstea, dar parcă se şi temeau de el cu toţii.
Aşa trăi la curte, făcând binele şi oprind pe alţii să facă răul,
până la vârsta de cincizeci de ani. Atunci porni din răsărit un
pârjol al tătarilor, şi Nichifor sări, cu cele dintâi cete de călăreţi, la
hotare. Păgânii fură biruiţi în cele din urmă, deşi năvăliră câtă
frunză, câtă iarbă, dar Nichifor Preda se întoarse fără braţul
drept. În aceeaşi vreme, îi muriră amândoi părinţii într-o molimă
de lingoare.
Nichifor Preda nu păru întristat de nimic, ci părea mai vârtos
că se bucură şi se luminează.
Vodă cel bătrân murise, iar fiul lui îl slobozi, la cererea
acestuia, pe Nichifor din slujbă.
— Ciung cum sunt, şi de aici încolo şi bătrân, de ce folos aş
mai putea să fiu aici, Măria Ta?
Vodă cel tânâr îi dădu slobozenie să plece. Ba parcă se
simţea chiar uşurat dintr-o parte: prea era la curte o viaţă de
mănăstire. Cine mai cuteza să facă petreceri care să ţină cu
zilele?
Abia după ce a plecat se văzu că îşi câştigase mulţi
duşmani. Toţi răsuflau uşuraţi că au scăpat de “călugărul acela”.
Nichifor Preda vându o moşie şi luă bani frumoşi pe ea. Pe
celelalte le împărţi în fâşii şi le dădu ţăranilor.
— Oameni buni, le zise el, eu plec departe şi nu ştiu când voi
veni, dacă voi mai veni. Nu am pe nimeni să îngrijească de moşii.
De aceea vi le-am împărţit vouă. Să le lucraţi ca pe ale voastre.
La curte n-aveţi să daţi nimic, câtă vreme eu voi fi dus. Numai o
datorie vă las şi vă leg cu sufletul să n-o uitaţi. Din roada voastră
de pe aceste moşii fiecare să dea o măsură pentru săracii şi
bolnavii din sat. Asta să rămână lege în veci, şi cine nu va ţine-o
să ştie că bine nu se va alege de el. Am făcut şi hârtii de danie
pentru fiecare din voi, când s-ar întâmpla să nu mă mai întorc.
Nichifor Preda după ce cuvântă aşa aşeză în sân banii de pe
o moşie, şi luă drumul muntelui.
Se scurseră douăzeci şi şapte de ani de când nu mai făcu
acest drum, dar îl cunoştea ca şi când numai ieri ar fi alergat pe
el în goană la patul de suferinţă al tatălui său. De altfel nici într-
un an nu-şi uită pustnicul de la peşteră. Trimitea, prin ai lui, sacul
de făină şi burduful de brânză la peşteră. Trimitea şi desaga cu
fasole. Ba nu-şi uită nici de schimnicul ieromonah Nectarie.
Acestuia îi trimitea şi câte un butoiaş cu vin, să aibă pentru sfânta
Liturghie.
Dar la peşteră nu mai află pe Pafnutie. Alt pustnic îi ţinea
locul. Acesta-i arătă locul unde-l îngropase înainte cu zece ani.
Poposi aici câteva zile, se duse până la râpa canonului celui
mare, bătu metanii şi se rugă. Apoi porni la schit să-l vadă pe
ieromonahul Nectarie şi să i se spovedească.
Dar nu-l mai află nici pe bătrânul acela încruntat. Se
coborâse înainte cu cincisprezece ani în pământ, să mai ridice şi
acolo din sprânceana de la ochiul stâng.
La schit erau acum doi călugări, care aveau mare
mâncărime de limbă. Voiau să ştie dacă el era boierul cel mare,
pe care-l blagoslovea o ţară, şi care fusese mai de mult ucenic la
pustnicul Pafnutie. Şi dacă e dânsul pentru ce s-a întors iarăşi la
63
munte?
Nichifor îi lăsă a întreba şi le răspunse în puţine vorbe. Apoi
se întoarse iarăşi la peşteră. Pustnicul de aici era bolnăvicios şi
noaptea gemea mereu. Nu mai simţi tragere să rămână aici. Aşa,
coborâ în vale şi căută până află mănăstirea asta de călugări,
unde se păstra cartea cea bătrână, în care cineva, mai târziu,
făcu însemnările despre Pustnicul Pafnutie şi ucenicul său Ilarion,
şi cum acest ucenic a fost monah aici cu numele de Ilarion
Ciungul.
Iată acum însemnările despre Ilarion Ciungul.
În seara zilei de Cuvioasa Paraschiva bătu la poartă un
drumeţ ostenit, şi ceru sălaş. El se puse în rând cu monahii şi
venea la toate canoanele mănăstirii şi toţi fraţii se mirau cum ştie
rânduielile. Numai la metanie nu se pleca să dea cu fruntea de
pământ şi atunci văzură fraţii că-i lipseşte braţul drept, de sub
umăr. Rămase o zi, rămase zece, şi monahii nu ştiau nici cine
este, nici ce are de gând. La întrebarea stareţului străinul scoase
punga şi vărsă aurul pe masă, scuturând din mâna stăngă.
— Prea cuvioase părinte, zise el, eu fac acest dar sfintei
Mănăstiri. Nu te speria, nu sunt bani de furat. Am vândut o moşie
a mea moştenită din strămoşi, şi vreau să-mi plătesc traiul meu
cât voi mai fi la acest adăpost al lui Dumnezeu. Căci eu de lucrat,
cu o mână, nu voi putea şi aşa de folos nu vă voiu fi. Muiere n-am
şi n-am avut. Şi vroiesc să trăiesc aici, între fraţi, şi să-l slujesc
cum voi putea pe Stăpânul cerului şi al pământului.
Stareţul, mirat foarte îi duse în chilie, apoi adună sobor şi se
sfătuiră ce să facă. Unii ziceau că-i trimis de Dumnezeu, alţii că-i
de Celălalt, să-i ispitească cu aurul. După mult sfat hotărâră să
ridice o biserică nouă cu aurul străinului. Cea veche era prea
mică şi crăpată. “Dacă zidul la temeiuri nu se va surpa, va fi
semn că omul e trimis de la Dumnezeu şi că banii sunt curaţi.
Dacă nu, omul va fi poftit să plece cu banii lui cu tot”.
Sfatul a fost aflat de bun, şi peste o săptămână veniră
meşterii. Străinul îşi vedea de canon şi de rugăciune şi cutremura
pe toţi cu evlavia lui. Zidul creştea frumos, şi fraţii se bucurară.
— Rămăi cu noi, străine, îi zise stareţul. Cu banii tăi clădim o
biserică nouă. Dar cum ţi-e numele?
— Ilarion mă numesc, cuvioase Părinte.
— Şi unde ţi-ai pierdut braţul drept?
— A vrut Dumnezeu aşa.
— Bine. Intră în rândul fraţilor. Monahii îl numiră Ilarion
Ciungul, că era ciung. Şi, cu cât treceau zilele, se mirau tot mai
mult de evlavia şi umilinţa lui.
Rugă pe stareţ să facă o slujbă pentru hodina părinţilor săi.
— Se va putea să se slujească o liturghie în fiecare an, în
ziua asta? întrebă el pe stareţ.
— Dacă e voia şi rânduiala ta, se poate. Ai făcut o danie
mare.
— Şi după ce voi muri eu, să fiu şi eu pomenit alături de ei.
— Vom face pisanie, şi aşa va fi. — Mai multe despre sine n-
a pomenit acel Ilarion Ciungul. Ci, după un an, un frate care a
adunat milă prin ţară, s-a înapoiat cu spaimă mare. A intrat la
stareţ cu răsuflarea oprită:
— Ştii Prea cuvioşia ta pe cine ai primit între monahi? Ştii
cine este Ilarion Ciungul?
— Din neam boieresc trebuie să fie, şi dintre creştini
evlavioşi, dacă a făcut o danie ca asta, şi dacă a fugit de lume.
— E Nichifor Preda, preacuvioase.
— Sfetnicul lui Vodă?
— Mâna lui dreaptă.
Toată mănăstirea se înspăimântă. Îi sosise vestea până aici,
de mulţi ani. Toată lumea îl lăuda, dar se şi temea de el.
Nici stareţul, nici alt monah nu cuteză să-l întrebe dacă el
era cu adevărat Nichifor Preda. Dar cu toţii simţiră că, pe lângă
Dumnezeu, mai este acum cineva care priveghează la viaţa lor.
Cei cari erau aplecaţi la patima vinului împuţinară mereu măsura,
pâna ce ajunseră să nu-l mai guste decât la praznicele mari. Cei
care erau lăcomoşi la mâncare, începură a se obişnui cu postul şi
cu ajunul. Cei cu gura plină de clevete, îşi muşcau limba şi se
păzeau. Şi fu mare înviorare întru cele sfinte în toată mănăstirea.
Chiar şi sfinţia sa stareţul bătea mai multe metanii ca mai înainte
şi în post nu se mai îndulcea cu untdelemn.
Ilarion Ciungul trăia însă ca şi mai înainte, în umilinţă şi în
rugăciune, gata să slujească orişicui. El nu ştia nimic cum se
făceau toţi fraţii mai buni, fiind el în mijlocul lor.
64