Conspiratia pentru distrugerea Romaniei

Analiza datelor si informatiilor provenite pe linia unor surse ce fac parte din masoneria româna a scos în
evidenta unele aspecte de interes operativ care explica situatia grea în care se gaseste România la ora
actuala, atît din punct de vedere economic, cît si din punct de vedere politic. Practic, România se afla în
prezent în jocul de interese al celor doua mari puteri militare mondiale, Rusia si SUA, care cauta prin
orice mijloace sa-si adjudece suprematia în aceasta zona strategica a Europei. În cei 20 ani trecuti de la
evenimentele din decembrie 1989, razboiul din umbra purtat de cele doua superputeri a adus pe
esichierul politic personaje studiate în timp, cu grave carente comportamentale, usor de compromis,
tocmai pentru a fi dirijate în sensul dorit de ei. Cu ajutorul acestora s-a reusit sa se distruga economia
româneasca, sa se anihileze Serviciile Secrete, sa se puna în stare de inoperativitate Armata si, nu în
ultimul rînd, sa se zdruncine unitatea Poporului Român. Prin încalcarea voita a sigurantei nationale,
factorii decizionali apartinînd celor doua tabere care s-au perindat la putere din 1989 încoace au
privatizat dupa bunul plac, au vîndut strainilor capacitati de productie rentabile, unele dintre ele de
importanta strategica, asa cum sînt industria cimentului, industria metalurgica feroasa si neferoasa,
industria chimica si petrochimica, industria energetica si sistemul financiar bancar. Au vîndut, totodata, si
bogatia cea mai de pret a Poporului Român, si anume pamîntul tarii, aflat acum în mare parte în
proprietatea unor mafioti arabi, italieni, evrei, greci si unguri.
Printre protagonistii vietii politice românesti care au conlucrat pentru a aduce România în starea precara
în care se gaseste astazi si care se afla în cele doua tabere rivale se numara Traian Basescu, Calin
Popescu-Tariceanu, Dinu Patriciu, Bogdan Olteanu, Adrian Nastase, Mugur Isarescu, Emil Boc, Elena Udrea
si grupul economic din spatele acesteia, – ca sa-i amintim pe cei mai reprezentativi. Acestia sînt cei care
au creat un „curent contraorganizational al mediului vietii colective”, care a dus la formarea
„subspatiilor neguvernabile”. Agregarea acestor subspatii, în timp, a determinat actualul „razboi
subnational” dintre carteluri si institutiile statului national. Asa s-a ajuns la o veritabila deriva
institutionala, formelor de organizare politica imputîndu-li-se lipsa de legitimitate, ceea ce pune în
primejdie atît Statul, cît si Natiunea. Trasaturile dominante ale acesteia sînt schimonosite si falsificate de
uzurpatorii Statului Român, a caror tinta este demolarea efigiilor si a reperelor identitatii noastre
nationale. Ei au constituit „structuri alternative”, formînd retele de „colegii invizibile”, pentru a captura
centrul Puterii în România. Cadre recrutate din zone periferice au fost plasate în toate partidele, la toate
publicatiile, în toate guvernele, dobîndind astfel accesul sau chiar controlul în institutii-cheie ale
României, de la Ministerul Afacerilor Externe la Presedintie, de la Guvern la Parlament si, nu în ultimul
rînd, în „societatea civila”, devenita vîrf de lance al manipularilor puse la cale. Lansarea în spatiul public
a politicii grupului de interese a reprezentat o mutatie majora, un eveniment care a modificat
fundamental peisajul politic al României. Pîrghiile statului au fost preluate si sînt folosite de carteluri si
mafii organizate într-un complicat mecanism al infractiunilor, care a reusit crearea unei baze a
organizatiilor negre ale societatii românesti. Are loc o lupta pe viata si pe moarte pentru conversia puterii
politice a statului în putere financiar-politica a unui grup hegemonic, transpartinic si vadit antinational.
Obtinerea controlului României nu este însa o întreprindere particulara, privata, ci este un obiectiv
geopolitic al unor importante puteri mondiale. Practic, acest obiectiv este pe cale sa se realizeze în
prezent, fiind consecinta conditiilor în care au actionat gruparile respective. În aceste cazuri, influenta
externa a fost extrem de puternica, iar ea a fost exercitata prin Serviciile de Informatii din tarile lor de
origine - CIA, Mossad, FSB. Miza: afaceri extrem de profitabile pe teritoriul României.
Cei care pun totul la bataie pentru uriasele profituri de miliarde de euro pe care le estimeaza sînt
personaje extrem de controversate din lumea afacerilor si a masoneriei, care cumpara tot ce se scoate pe
piata: ciment, produse metalurgice, aluminiu, petrol, gaze, energie etc. Unul dintre aceste personaje
este Marc David Reich, nascut în decembrie 1934 în orasul Anvers, din Belgia, provenind dintr-o familie
evreiasca din clasa mijlocie. Pentru a evita persecutia nazista, familia lui a emigrat în SUA, în 1942. Tot
din cauza fascismului, familia viitorului afacerist si-a schimbat numele din Reich în Rich. S-a ridicat prin
afaceri internationale tenebroase si este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj. Are tripla
cetatenie: israeliana, spaniola si elvetiana. Rich are resedinta în Zürich, Elvetia, iar vila sa este pazita
non-stop de garzi israeliene înarmate pîna-n dinti. Cu toate ca a fost condamnat în SUA la ani grei de
închisoare pentru diverse escrocherii - în ianuarie 2001, fostul presedinte american Bill Clinton l-a gratiat
pe Rich în ultima zi de mandat. Demersul Casei Albe s-a datorat finantarii campaniei electorale a
democratului Al Gore. Ziarele „New York Post” si „New York Times” au dezvaluit ca printre cei care au
facut presiuni pentru gratierea lui Rich s-au numarat Shabtai Shavit, fostul sef al Mossad, ex-premierul
Israelului, Ehud Barak, dar si actualul prim-ministru Ehud Olmert, pe atunci primar al Ierusalimului. Într-o
scrisoare catre Bill Clinton, Shavit îi transmite acestuia în termeni conventionali ca Marc Rich „a oferit
consultanta agentiilor de spionaj israeliene, înregistrînd rezultate dincolo de asteptari”. La rîndul sau,
Ehud Barak a elogiat contributiile lui Rich la securitatea nationala a Israelului. Ulterior, Casa Alba a
confirmat oficial ca fugitivul este considerat de Tel Aviv „un aliat de importanta critica”. Toate acestea
completeaza un raport MI 6 (serviciul britanic de spionaj) devenit public, în care se semnaleaza
apartenenta lui Rich la Mossad. Numele de cod „Mega”, folosit de Rich, a fost aflat de englezi în februarie
1997 prin interceptarea unei convorbiri telefonice dintre un ofiter Mossad, încartiruit la Ambasada
Israelului din Washington, si superiorii sai din Tel Aviv. Mai mult, ziarele din Statele Unite, preluate de
„Jerusalem Post”, au vehiculat si apropierea lui Marc Rich de CIA. Rich e activ pe pietele petrolului,
aluminiului, metalurgiei, agriculturii si, mai nou, pe cea imobiliara. Implicat în retele transfrontaliere de
spalare de bani si contrabanda, Marc Rich s-a remarcat si în scandalul furnizarii de pasapoarte israeliene
catre mafia rusa. Împreuna cu membrii acesteia a derulat afaceri ilegale de mare amploare cu armament
în Orientul Mijlociu, avîndu-l drept complice pe celebrul terorist palestinian Abu Nidal. De asemenea,
într-un document al Departamentului american al Trezoreriei se arata ca Rich a încalcat embargoul impus
Iugoslaviei la începutul anilor ‘90, livrînd regimului Milosevici cupru si petrol. Conform publicatiei
specializate”„Oil Daily”, în afacere a fost implicata si România, unde Marc Rich a procesat petrolul
destinat Iugoslaviei. Acest adevarat maestru al combinatiilor internationale a capusat cît a putut si Statul
Român. Fiecare schimb comercial se ridica la zeci de milioane de dolari, iar Rich raspundea prompt
comenzilor. La esaloanele inferioare ale Puterii, afaceristul a utilizat oameni din comertul exterior.
Imediat dupa 1989, el a fost reprezentat în România de Florian Stoica, fost director în Ministerul
Comertului Exterior si ex-ambasador în Sudan. Cea mai importanta companie a lui Rich este Casa de
Comert Marc Rich & Co AG (Zug). Ulterior, firma si-a schimbat numele în Glencore International AG, iar în
România a actionat prin firma Glencore România, coordonata de australianul Steven Frank Kamlin, nimeni
altul decît vicepresedintele companiei-mama Glencore International AG din Zug. Desi Marc Rich a fost o
prezenta constanta pe piata din România dupa 1989, unde avusese niste afaceri si mai înainte, mai mereu
tranzactiile în care a fost implicat au fost învaluite în mister. În decembrie 1990, guvernul condus de
Petre Roman aproba o hotarîre privind „cooperarea cu firma Marc Rich & Co (n.n.: care a devenit apoi
Glencore International) pentru modernizarea unor instalatii din cadrul societatii comerciale Petromidia
SA”.
Detaliile contractului au fost secretizate. În vremurile tulburi de atunci, întelegerea dintre
controversatul magnat urmarit de FBI si guvernul român s-a realizat fara licitatie. Oferta facuta de Marc
Rich în aprilie 1990 în biroul lui Petre Roman a fost urmata de un contract adoptat printr-o hotarîre de
guvern în 8 decembrie 1990, cînd Theodor Stolojan era deja ministru plin la Finante. În 1993, cînd s-a
terminat contractul pentru modernizarea rafinariei, Rich a vrut sa o cumpere, dar s-a opus Guvernul
Vacaroiu, ca si sindicalistii, care se temeau ca îsi vor pierde locurile de munca. În mod absolut
surprinzator, pentru ca rafinaria se modernizase, acesta a fost momentul de la care a început acumularea
de pierderi. Înainte de privatizare, datoriile ajunsesera la ametitoarea suma de 300 milioane de dolari. În
final, cursa pentru achizitionarea Petromidiei a fost cîstigata de Rompetrolul lui Dinu Patriciu (si nu
pentru ca ar fi avut o oferta mai buna, ci datorita faptului ca a beneficiat de o sustinere mai puternica,
asa cum se va vedea mai departe), iar în 2004 Glencore a ratat si Petromul, care a revenit austriecilor de
la OMV. Glencore România a derulat afaceri si în domeniul transporturilor si comertului, prin Rombarge
Transport si Barter Port Operator. Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de titei catre
RAFO Onesti si Petrom si a primit contracte de stat si la Termoelectrica, pentru picura. În ultimii ani,
reprezentanti ai Glencore în România au mai fost Alexandru Bittner si Yoav Stern, sotul realizatoarei de
Televiziune Oana Cuzino. Tot Marc Rich l-a adus în România pe Igor Ziuzin, omul de afaceri rus care a
preluat COS Tîrgoviste si Industria Sîrmei SA Cîmpia Turzii. Ambele privatizari au fost facute de Guvernul
Adrian Nastase. Acelasi Rich este legat ombilical de Vitali Machitski si Oleg Deripaska, cei care au preluat
întreaga industrie de aluminiu din România în urma unor procese de privatizare controversate, unul dintre
ele (ALRO Slatina) fiind investigat de procurorii anticoruptie. În 1997, reprezentantii Glencore
International AG au exprimat public intentia de a împrumuta asociatia salariatilor pentru achizitionarea a
80% - 90% din actiunile fabricii de aluminiu. Compania dorea sa i se garanteze aprovizionarea cu alumina.
Ulterior, la privatizarea ALRO în favoarea grupului Marco International detinut de oligarhul Vitali
Machitski, Glencore a protestat în mod formal fata de modul în care s-a facut privatizarea. În realitate,
cel care conducea Marco, Alan Kestenbaum, fondase firma în 1983, împreuna cu Marc Rich. Autoritatile
române fusesera avertizate de firma americana AIG, si ea interesata de ALRO, ca în spatele Marco se afla
Rich. Un alt personaj care a fost în jocul de interese din jurul ALRO este Mihail Cernoi, exponent al mafiei
ruse si fost partener al lui Deripaska, venit tot pe filiera Marc Rich si aflat în spatele privatizarii rafinariei
Rafo Onesti, care a beneficiat de importante facilitati fiscale acordate de Statul Român. Acestora li se
adauga Mikhail Fridman, influentul magnat care detine Alfa Group, finantatorul celor mai importanti
oameni de afaceri rusi cu interese la noi.
Faptul ca obtinerea controlului României nu este o tinta privata, ci un obiectiv geopolitic îl demonstreaza
cu prisosinta istoria sectorului financiar-bancar de dupa 1989. În fruntea acestuia a ajuns în septembrie
1990 Mugur Isarescu, un economist care, dupa absolvirea facultatii, a lucrat exclusiv la Institutul de
Economie Mondiala, timp de 19 ani, perioada în care a intrat în vizorul american cu prilejul cursurilor pe
care le-a urmat în Statele Unite. Dupa evenimentele din 1989, a mai efectuat un scurt stagiu în SUA, ca
reprezentant comercial la Ambasada României de la Washington, pentru ca imediat dupa aceea sa devina
guvernatorul Bancii Nationale a României. În anul 1993 a devenit si membru al Clubului de la Roma, a fost
ales presedinte al Asociatiei Române a Clubului de la Roma, iar în 1999 a fost reales în aceasta functie.
Longevitatea lui Mugur Isarescu în functia de guvernator al Bancii Nationale a României se datoreaza
exclusiv comenzilor ocultei financiare internationale. Exista informatii ca Mugur Isarescu a fost recrutat
de catre Council on Foreign Relations (CFR) în 1990, la New York, pe cînd se afla la post. Conducerea CFR
(organizatie controlata de familiile bancherilor evrei Rockefeller si Rothschild, sustinuti de J.P. Morgan) a
recrutat destui specialisti, potentiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectiva în tarile est-
europene. Controlul din start al pietelor est-europene era un scop bine determinat, în functie de
indicatiile „specialistilor” CFR. Acest CFR actioneaza pe baza pîrghiilor financiare de care dispune
organizatia, controlînd inclusiv Federal Reserve Bank, banca investita cu coordonarea rezervei federale a
SUA si emiterea dolarului ca moneda, precum si principalele organisme financiare mondiale, FMI si Banca
Mondiala. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens
razboi mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greseala facuta de
România prin plata datoriei externe si exemplificînd prin tari care au mari împrumuturi, dar un nivel de
trai mai crescut, sugerîndu-se ca o tara se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel,
principala forma de control al unei tari este cea financiara - specialitatea CFR. Pasul cel mai important
facut de Mugur Isarescu, în conformitate cu dispozitiile CFR, a fost devalorizarea masiva a monedei
nationale si împrastierea la o rata derizorie a tuturor creantelor României (ex.: Egipt, Irak), pas sustinut
si de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiara, Theodor Stoiojan, rasplatit
ulterior cu un post la Banca Mondiala. Pentru îndepartarea eventualilor investitori necontrolati de CFR, în
1991 Stoiojan a nationalizat valuta aflata în banci, ceea ce a dus la un adevarat recul pentru investitiile
straine, scapate de sub controlul si manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de mentionat
l-au constituit jocurile interbancare „permise si încurajate” de Mugur Isarescu, derulate prin bancile
aflate sub tutela CFR (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul carora importante
fonduri valutare au parasit România. Ca nu si-a deziluzionat stapînii în postura de guvernator al Bancii
Nationale a României, pozitie-cheie, de altfel, pentru finantele României, o dovedeste faptul ca este
singurul român membru al renumitei Comisii Trilaterale. Acest organism, considerat de multi Guvernul
Mondial din umbra, a fost înfiintat în 1972 de David Rockefeller împreuna cu Zbigniew Brzezinski. Tot
împreuna, cei doi au ales aproximativ 300 de membri din America de Nord. Europa si Japonia, pe care îi
considerau „semeni”. Acesti oameni se aflau la vîrtul piramidei în profesia lor, fie ea de natura
Corporatista, Academica, Politica sau Mass-Media. Un exemplu al modului în care lucreaza acest organism
îl reprezinta accederea lui Jimmy Carter la functia de presedinte al SUA, în 1976. O data instalat în
functie, Carter a adus nu mai putin de 18 membri ai Comisiei în cabinetul de vîrf si în agentii
guvernamentale. Cea mai buna descriere a Trilateralei apartine probabil reporterului Jeremiah Novak, în
„Christian Science Monitor” (7 Februarie 1977): „Astazi, un nou val de economisti, lucrînd într-o
organizatie cunoscuta sub numele de Comisia Trilaterala, se afla pe punctul de a crea un nou sistem
economic international, unul proiectat de oameni la fel de inteligenti precum Keynes si White (n.n.: este
vorba de autorii sistemului înfiintat în urma Conferintei de la Bretton Woods, din iulie 1944. ce a dus la
crearea Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale, ambii economisti de profesie). Numele lor nu
sînt bine cunoscute, dar acesti gînditori moderni sînt la fel de importanti pentru vremurile noastre, pe cît
au fost Keynes si White pentru ale lor. În plus, acesti economisti, precum si omologii lor din timpul ceiui
de-al II-lea razboi mondial, lucreaza împreuna cu înalti demnitari guvernamentali. Si ce se discuta acum
la cel mai înalte niveluri ale guvernului, atît în Statele Unite, cît si în strainatate, este crearea unui nou
sistem economic mondial - un sistem ce va afecta slujbele în America si oriunde altundeva, preturile pe
care consumatorii le platesc, libertatea indivizilor, a corporatiilor si natiunilor, de a intra într-un sistem
economic cu adevarat planetar”. Sub conducerea lui Mugur Isarescu, Banca Nationala a României s-a facut
vinovata de faptul ca nu a luat nici un fel de masuri, desi legislatia (care îi conferea obligatia de control si
interventie) o impunea, în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank. Banca
Dacia Felix, Banca Internationala a Religiilor. De asemenea, desi BNR are o Directie de Supraveghere si
Control Valutar, nu a luat masuri pentru repatrierea valutei, care, obtinuta în urma tranzactiilor,
externe, nu a mai intrat în tara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun,
bumbac si industrie usoara). Faptul ca Isarescu a fost recrutat de CFR se poate sustine si prin
imposibilitatea schimbarii sale din functie, indiferent de interesele politice, în pofida incidentei penale a
unora dintre afacerile familiei sale cu cetateanul Heinrich Schorsch, banuit a fi agent dublu. Au existat
presiuni în favoarea sa inclusiv din partea FMI si Bancii Mondiale, care au amenintat cu sistarea oricarei
creditari în cazul schimbarii acestuia. Trebuie aratat ca numirea lui Mugur Isarescu ca prim-ministru al
României, la sfîrsitul anului 1999, a contribuit la desavîrsirea marilor infractiuni desfasurate la Fondul
Proprietatii de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin
Shmuel Beraru si privatizarii Hotelului Bucuresti (infractori Eliahu Rasin si Robert Badner, alaturi de Radu
Sîrbu). Astfel, privatizarea Hotelului Bucuresti era anchetata la sfirsitul anului 1999 de Corpul de Control
al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de Stat Ovidiu Grecea, cînd presedintele
României, Emil Constantinescu, da o adevarata lovitura de stat, destituindu-l pe premierul Radu Vasile si
înlocuindu-l cu Mugur Isarescu. Imediat, secretarul de Stat Ovidiu Grecea a fost destituit Ia rîndul sau, iar
controlul efectuat la FPS, care trebuia sa conduca la destituirea presedintelui Radu Sîrbu, a fost brusc
stopat si Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al
României, în timp ce dubioasele afaceri de la FPS si-au urmat, nestingherite, cursul. Conducerea Bancii
Nationale a României a cunoscut exact si la timp situatia, care devenea din ce în ce mai critica, de la
Bancorex, dar nu a întreprins nimic. Pierderile Statului Român nu au constat numai în cele 2 miliarde de
dolari care au disparut din România, desi BNR poseda toate pîrghiile necesare pentru a preveni scurgerile
financiare din tara. Acestora li s-au adaugat sumele reprezentînd echivalentul creditelor clientelare
oferite de Bancorex diverselor grupari mafiote si pe care BNR le-a acoperit prin cererile de preluare la
datoria publica. În realitate, BNR, sub guvernarea lui Mugur Isarescu, a „protejat” falimentul
Bancorexului, o banca mult prea puternica pentru gusturile marii finante mondiale, care trebuia sa
dispara daca nu putea fi cumparata, caci România trebuia sa intre si ea pe fagasul globalizarii. Pentru
aceasta, proprietatea de stat trebuia sa treaca în cea particulara, dar nu oricum, ci conform criteriilor,
cerintelor si intereselor globale promovate de asa-numitul Grup Bilderberg. Tot ce s-a întîmplal în
România post-decembrista poarta amprenta inconfundabila a conceptiei care sta la baza actiunilor acestei
structuri suprastatale si care îi apartine unuia dintre fondatori, David Rockeffeller: „Sîntem în pragul unei
transformari globale. Trebuie sa declansam o criza majora (economica, militara, politica, sociala,
educativa, religioasa) si toate natiunile vor accepta Noua Ordine Mondiala”. De altfel, organizarea
Grupului Bilderberg în 1954 a fost direct sprijinita de catre societatile secrete sioniste si mondialiste, de
catre CIA, dar în primul rînd de catre Consiliul Afacerilor Externe (Council on Foreign Relations - CFR), cea
mai puternica organizatie secreta oligarhica din SUA înfiintata înca din 1921, care activa deja pentru
mondializare (sustinuta totodata de aceiasi doi bancheri evrei, Rockeffeller si Rothschild, co-fondatori ai
Grupului). Grupul Bilderberg este coordonat de un comitet de conducere, compus din 39 de membri, care
apartin si altor organizatii secrete mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji masonice etc). Telurile
principale ale organizatiei au fost formulate de la început de catre Printul Bernhard al Olandei - un
guvern mondial pentru începutul Mileniului III, globalizarea economica mondiala (o lume unica) si o
armata globala prin ONU. Cel mai puternic brat al grupului este însa Comisia Trilaterala (Europa
Occidentala, America de Nord si Japonia), structura din care face parte, asa cum aratam mai sus, un
singur român: Mugur Isarescu. Si astfel constatam ca cercul se închide, în sensul ca ne întoarcem la
guvernatorul BNR si întelegem de ce aceasta banca nu a luat masurile care se impuneau în sistemul
financiar-bancar românesc: pentru ca ar fi contravenit astfel intereselor structurilor globaliste, în care
Mugur Isarescu a fost cooptat tocmai pentru a se actiona, prin el, asupra României. Asa se face ca, în
1997, la conducerea celei mai mari banci românesti, Bancorex, este numit evreul Andrei Florin Ionescu.
Prima grija a acestuia a fost aducerea în functia de sef al Directiei Plasamente Bancare a evreicei Rachel
Sargent, prin transfer de la Directia Securities a bancii ABN AMRO Rotschild, permitîndu-i-se astfel sa faca
plasamente din capitalul bancii românesti de stat pe pietele externe. Pîna la falimentul bancii, cerut
insistent Statului Român tot de organismele internationale, Rachel Sargent a avut grija sa disperseze banii
bancii si, totodata, sa spioneze intens banca. Serviciul de securitate al Bancorex a tras serioase, dar
inutile, semnale de alarma asupra urmatoarelor aspecte: Rachel Sargent a introdus în Bancorex, dupa
orele de program, chiar si sîmbata si duminica, numerosi cetateni straini, a cerut si obtinut fisele tuturor
marilor clienti, pe care le lua si acasa, a cerut si obtinut fisele bancii pe grupe de activitati, nu a
prezentat rapoartele de deplasare în strainatate (lunar cîte 5 zile la Londra), a încercat sa intre în posesia
datelor Directiei de Operatii Speciale (fise si conturi MI, SI, SRI, MApN, SPP, Transmisiuni Speciale etc).
Trebuie aratat ca evreica Rachel Sargent nu a actionat singura în interiorul Bancorex, ci împreuna cu cel
care chiar i-a semnat angajarea, vicepresedintele bancii, Dragos Andrei, care si el venea prin transfer tot
de la banca ABN AMRO. Dragos Andrei a aprobat materiale si, totodata, a emis hotarîri ilegale (fiind
presedintele Comitetului de Credite, ca urmas al lui Florin Andrei Ionescu, a dat multe/mari credite fara
garantii sau, din contra, a sufocat firmele neprotejate politic); n-a recuperat nici unul din creditele
neperformante; a stopat executarea unor creante neperformante; a încalcat normele Bancorex de
angajare si promovare, laudîndu-se ca e prieten cu fiul presedintelui de atunci al României, Dragos
Constantinescu, si cu seful SIE, Catalin Harnagea; a agreat ca Rachel Sargent sa angajeze straini pentru
diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de lire sterline pe ora. A pierdut 40% din clientii bancii,
inclusiv prin redirijare catre ABN AMRO BANK. La schimbarea din functie, Razvan Temesan lasa
Bancorexului un volum de afaceri de 14.195 miliarde de lei, cu o pondere a creditelor restante de 7,9
miliarde, cu provizioane specifice de risc de 1.168,6 miliarde de lei. Banca era cotata de catre Thompson
Bank Watch INC cu rating pe termen lung BBB si pe termen scurt A2, iar conducerea bancii era „bine
vazuta” (well regarded). Analiza activitatii lui Florin Andrei Ionescu atesta, în schimb, ca 74% din
creditele aprobate de el au fost neperformante; 68% din creante date la particulari; finantarea
importurilor de petrol a fost preluata de bancile straine, Bancorex pierzînd numai în acest caz cam 60
milioane de dolari pe an prin demolarea acestei afaceri; a fortat lichidarea datoriilor pe care le avea
Compania Nationala de Petrol; a primit de la buget 4.500 miliarde de lei, cu care a cumparat datoriile lui
George Constantin Paunescu, încerecînd sa-l bage în faliment si transformîndu-l dintr-un bun platnic într-
un rau platnic; Florin Andrei Ionescu n-a platit cele 507 milioane de dolari la extern, ba, mai mult,
Bancorex a ramas si fara cele 10 rafinarii românesti, pe care le putea vinde cu aproximativ 2 miliarde de
dolari, sau le putea exploata, ca banca, în contul Statului Român. Toate acestea s-au petrecut, evident,
cu stirea si sub obladuirea lui Mugur Isarescu. Lovitura finala asupra Bancorex a fost data tot de Dragos
Andrei, fostul angajat al bancii lui Rothsehild, el contribuind direct (împreuna cu Banca Mondiala si cu
Fondul Monetar International) la închiderea bancii. În urma presiunilor emisarilor FMI si ai Bancii
Mondiale, Statul a declarat falimentul celei mai mari banci românesti si l-a îndepartat pe Vlad Soare, noul
presedinte numit între timp si care întocmise deja un plan de salvare a bancii. Banca Nationala a
României l-a numit ca secretar general al Bancorex pe Alexandru Puscaciuc, al carui trecut esle legal de
un alt evreu american, Gerald (Gerry) Guterman, cu care se combinase anterior, într-o tentativa de
privatizare a Bancii Dacia Felix. Asa cum mentionam înca de la începutul acestei analize, o alta forta cu
interese mondialiste care a patruns în societatea româneasca cu intentia de a o modela potrivit propriilor
scopuri este masoneria de diferite rituri si apartenente. Un exemplu al modului de actiune al acesteia îl
reprezinta ascensiunea a doua dintre figurile proeminente ale României de astazi, Dinu Patriciu si Calin
Popescu-Tariceanu. În ceea ce îl priveste pe Dinu Patriciu, anul 1990 îl gaseste ca arhitect, cu o
experienta de 15 ani în materie, amplificata de proiectarea de palate în Emiratele Arabe Unite pentru
magnatii petrolului din zona. Prima afacere pe care a pornit-o în primavara lui 1990, o firma de
arhitectura si decoratiuni interioare, nu a avut nici un temei legal, dar avea în spate sprijinul masoneriei,
prin socrul sau, ca si Calin Popescu-Tariceanu, al carui tata vitreg era Dan Amedeo Lazarescu. Ambii au
fost sprijiniti sa acceada în sferele de vîrf ale afacerilor si politicii, cu alte cuvinte ale Puterii din
România. Este evident astazi pentru toata lumea ca, în pofida esecurilor electorale repetate, cei doi
liberali au cazut mereu în picioare din punct de vedere al afacerilor. Activ în afacerile cu petrol înca din
1996, Dinu Patriciu a preluat controlul asupra grupului Rompetrol în 1998, cu sprijinul lui Sorin Ovidiu
Vântu, care i-a transferat la momentul oportun, conform întelegerii, actiunile pe care acesta le
achizitionase chiar de la PAS - asociatia salariatilor, care i-au cedat actiunile cu speranta ca astfel aveau
sa fie protejati de atacul lui Patriciu. Rompetrol era „nava amiral” a comertului exterior românesc, fiind
singurul contractor specializat în petrol si gaze care activa cu succes pe piata mondiala. Ani de zile, a
adus în tara milioane de dolari rezultati din lucrarile de foraj si constructii-montaj în domeniul petrolier,
executate în diverse tari ale
lumii. Afacerea Rompetrol a fost conceputa din start ca baza a unei strategii de destructurare a
economiei nationale, caci ea a reprezentat începutul unei serii de lovituri succesive, care au dus la
lichidarea întregului patrimoniu petrolier al României, una dintre averile strategice ale tarii fiind
înstrainata prin jaf. Tandemul de astazi OMV - Rompetrol este expresia unui periculos monopol în
industria petrolului, creat prin contributia decisiva a „elitelor” mondiale. Intrat de mai multe ori sub
incidenta legii, dar niciodata condamnat, Dinu Patriciu continua sa fie obiectul scandalului Petromidia,
izbucnit în 2004, fiind acuzat, din nou, de evaziune fiscala si spalare de bani într-un dosar deschis si în
prezent. Astazi nu mai este un secret ca Dinu Patriciu si-a adjudecat Petromidia cu sprijinul PSD, dar
legaturile dintre PSD si Patriciu au fost cimentate de înalte fete ale masoneriei românesti si nu numai.
Astfel, sotia Marelui Maestru al Marii Loje Nationale din România, Eugen Ovidiu Chirovici, este directoarea
financiara a holdingului patronat de Dinu Patriciu, iar multi dintre cei care conduc masoneria româna sînt
angajatii lui (de exemplu Marele Trezorier, Ion Tanasie). Dupa cum se stie, Chirovici a fost un apropiat al
PSD vreme îndelungata, fiind chiar ministru în cabinetul Nastase, iar în 2004 a trecut de partea lui Dan
Voiculescu. În medii bine informate se sustine ca Patriciu este un apropiat al masoneriei rusesti si ca din
aceasta postura ar fi mediat, alaturi de Eugen Ovidiu Chirovici, întîlnirea Marelui Secretar al Marii Loje
Nationale a Rusiei, Alexandr Kondyakov, cu Calin Popescu-Tariceanu, în iunie 2006, în cadrul careia au
fost discutate probleme economice care vizeaza în principal piata energetica. Alexandr Kondyakov a venit
de mai multe ori în România, începînd cu 2003, anul constituirii Marii Loje Nationale, apoi în iunie 2006 si
din nou în aprilie 2007. În sprijinul afirmatiilor referitoare la apropierea lui Dinu Patriciu de masoneria
rusa vine si faptul ca la scurt timp de la întîlnirea româno-rusa, departamentul de Stat al SUA si-a dat
acceptul pentru audierea unor martori în dosarul Rompetrol, redeschis în tromba, chiar pe teritoriul
american, în interiorul Ambasadei României din Washington. Declaratiile acestora au fost folosite în
probarea fraudarii Statului Român prin încasarea ilegala, de catre holdingul lui Patriciu, a creantei din
Libia. Informatiile atesta faptul ca un al doilea scop al vizitelor repetate ale lui Alexandr Kondyakov în
România, poate chiar mai important decît cel de natura economica, a fost cel de natura militara.
Generalul GRU urmarea sa ia pulsul vechii retele a spionajului militar rus, pentru ca România nu este
numai o miza economica, ci si una militara de mare importanta strategica, deoarece bazele americane
instalate în tara noastra vor închide o linie care va „îndigui” avanpostul rusesc. România poate fi
comparata cu un portavion fix, de pe care vor putea fi lansate atacuri pe o raza care se întinde din
Caucaz pîna la Muntii Iranului. De aceea GRU, cu o insertie mult mai puternica decît KGB în spatiul
românesc, vizeaza reactivarea cît mai multor cadre recrutate în perioada anilor ‘60 în timpul stagiilor de
pregatire la Academiile sovietice, caci acestea au condus mari unitati si au avut în legatura un numar
important de ofiteri din sistem. Ulterior, GRU si-a îmbogatit, în anii ‘80, structura informativa si a
agentilor de influenta prin preluarea „dizidentilor”, „cresterea” acestora si plasarea lor în spatiul politic,
dupa 1989. În aceste conditii, pentru a-si proteja interesele militare, este posibil ca Moscova sa întinda o
„mîna” energetica Executivului de la Bucuresti, cu conditia sa obtina imunitate pentru oamenii sai.
Constiinta înaltului sprijin de care beneficiaza i-a permis lui Dinu Patriciu sa înfrunte si chiar sa sfideze
acuzele de tradare politica provocate de dezvaluirile aparute în presa cu privire la sponsorizarile masive
facute în campania din 2004 catre PSD, aproape 2 miliarde de lei, conform propriilor declaratii.