Referat la Bazele

Ecologiei

Metabolism industrial
 Inceputurile "economiei mediului" sunt legate de ceea ce sa numit "starea de
bunastare" aparuta in Marea Britanie in a doua jumatate al secolului al XIX- lea , cand
tara ajunge sub guvernarea reginei Victoria , datorita politicii expansioniste , la
apogeul puterii maritime si coloniale.
Pana la 1900 aceasta stare s-a definit mai mult in raport cu unele realizari pe plan
social. Pana la primul razboi mondial , ambitiosul obiectiv al "starii de bunastare' s-a
limitat la intentia de a atinge un "minim national" al bunastarii intr-un dezinteres
aproape total fata de mediu, pentru ca pana la sfarsitul celui de al doilea razboi
mondial sa apara primele preocupari pentru consrvarea mediului, alaturi de cele
sociale (educatie, sanatate, asigurarea locurilor de munca).
Perioada de reconstructie ce a urmat dupa al doilea razboi mondial, nivelul inalt
al ratei dezvoltarii economice, au favorizat scaderea preocuparilor sociale de ordin
calitativ in favoarea celor cantitative. Al saselea deceniu al secolului trecut marcheaza
perioada finala a "miracolelor economiei". Cresterea economica a ajuns la scadenta,
deoarece a inceput sa se scrie tot mai mult despre costurile sociale enorme care si-au
facut aparitia. Criza petroliera din perioada 1974-1980 a modificat in mod substantial
tabloul realitatilor in favoarea unei reconsiderari a indicatorilor bunastarii sociale.
Problema fundamentala a economiei bunastarii nu mai consta in atingerea unui
"maxim" ci a unui 'optim" care se
poate realiza in anumite conditii (de ex: ale crizei petroliere ).

Conceptul de metabolism industrial a apărut din dorinţa expresă de minimizare

a cantităţii de deşeuri industriale, recurgându-se la prelucrarea în cascadă a deşeurilor
de fabricaţie, astfel ca ele să devină materie primă pentru următoarea linie de
prelucrare industrială. Ideea este tentantă şi apropiată de modelele naturii;
operaţionalizarea ideii poate să nu fie atât de simplă. Cercetătoarea Maria Popescu,
încă din anii `70, a elaborat conceptual de circuit ecologic închis („procesul circular
activ”), bazat pe acelaşi principiu de valorificare succesivă a deşeurilor industriale.

În esenţă, metabolismul industrial trebuie să îndeplinească câteva condiţii

pentru a-şi merita statutul: capacităţi mari de producţie funcţionale (optime
economic), prezenţa cel puţin a unei întreprinderi de mari dimensiuni care să
prelucreze deşeurile celorlalte unităţi în produse comerciale. Sunt necesare şi
întreprinderi de dimensiuni medii şi mici care să preia, la rândul lor, deşeurile de
ordin doi şi să le prelucreze în substituenţi de materii prime pentru alte unităţi
industriale din zonă sau, dacă acest lucru nu este posibil, să le trateze sau să le
depoziteze.
 Această ultimă condiţie este greu de îndeplinit în practica economică, de aceea
trebuie cu multă grijă stabilit mecanismul ce asigură funcţionarea pe termen lung a
întregului sistem industrial (cooperarea între firmele de pe platformă). Garantul
acestui sistem poate fi chiar prima mare unitate de producţie sau o bancă, o
organizaţie de marketing sau o agenţie publică.

Teoretic, marile platforme industriale realizate la începutul secolului al XX-lea

au inclus în structura lor elemente de integrare care, treptat, în a doua jumătate a
secolului, s-au extins şi asupra deşeurilor şi subproduselor (gaze combustibile de tipul
CO+H2 din siderurgie, gudronul de cocserie –materie primă pentru coloranţi în
Germania, hidrogenul rezultat din rafinăriile de petrol, energia termică reziduală de la
instalaţiile termoenergetice etc.).

În economia României, marile platforme industriale au cunoscut elemente de

integrare tehnologică pe linia materiilor prime, energiei, alimentării cu apă,
valorificării energiei termice reziduale (la sere de mari dimensiuni, termoficarea
urbană). Asemenea platforme (Combinate, cum erau denumite) s-au realizat în
siderurgie, construcţii de maşini, prelucrarea lemnului, chimie şi petrochimie,
materiale de construcţii.

Deşeurile de fabricaţie au intrat în atenţia oamenilor de afaceri, mai ales în

ultimii 30 de ani, protagonişti fiind firmele 3M Company (1975), Dow Chemical Co.,
etc. ce şi-au propus găsirea de tehnologii de prelucrare a deşeurilor, comercializarea
produselor obţinute din procesarea deşeurilor, producerea de echipamente şi utilaje
corespunzătoare tehnologiilor de transformare a deşeurilor în produse
comercializabile. Nu fără importanţă rămâne căutarea pieţelor pentru asemenea
produse.

S-au creat premise pentru transformarea/adaptarea platformelor industriale în

ecosisteme industriale. În cazul celor din urmă au rezultat scheme tipice de
valorificare a deşeurilor, precum urmează:căldura reziduală: sere în agricultură,
piscicultură intensivă,biomasă în regim intensiv, termoficarea locuinţelor, frig; gaze
de ardere + var: gips, gipscarton pentru construcţii de locuinţe;cenuşă de CET: ciment
şi materiale de construcţie pentru şosele.

Pe această bază, zona Malundborg – Danemarca a fost locul în care s-a realizat
o platformă industrială integrată ecologic. În structura platformei se găseşte o centrală
energetică bazată pe cărbune, cu putere de 1500 MW, de la care rezultă ca
subprodus/deşeu o cantitate de 80000 tone/an ghips transformat, local, în gipscarton
pentru acoperirea pereţilor locuinţelor; 170000 t/an cenuşă CET ce se transformă în
clinker. SO2 rezultat ca emisie gazoasă se transformă în acid sulfuric; etanul şi
metanul din rafinărie devin combustibil pentru obţinere de abur şi apă caldă, iar
şlamul de la tratarea apelor uzate se distribuie, prin conducte, fermierilor din zonă,
drept fertilizant.

Termenul, conceptul mai corect spus, de ecologie industrială a apărut de puţin

timp, în anul 1989, autorii lui fiind consideraţi cercetătorii Frosch şi Gallopoulous, ce
şi-au publicat lucrările în revista „ScientificAmerican”. Oficiul de Informare şi
Documentare al Ministerului Industriei Constructoare de Maşini din România a editat
la începutul anilor 1990, Revista de Ecologie Industrială, cu apariţie lunară, a cărei
viaţă continuă şi astăzi. Conceptul de ecologie industrială a fost inspirat din ştiinţa
ecologică, diferenţa de esenţă este faptul că în cazul ecosistemelor naturale sursa de
energie o reprezintă Soarele, în timp ce în ecosistemele ecologice industriale sursele
de energie sunt, de obicei, de origine fosilă; în ecosistemele naturale materia primă o
formează resursele biologice reciclabile, fiecare deşeu de la o etapă de prelucrare este
folosit, ca materie primă, pentru altă etapă de prelucrare.

În general, produsele obţinute din prima treaptă de prelucrare intră în

categoria produselor de „export”, în area deşeurilor din treptele doi şi trei îşi găsesc
utilizare pe plan local.

În termeni teoretici, costurile optime făcute cu protecţia mediului, în

condiţiile de echilibru ecoţiei ca ecosistem industrial, reducându-se, în valori
absolute, nivelul costurilor şi extinzându-se zona de obţinere de profit. În practica
mondială sunt evidente preocupări de a da contur ecosistemelor industriale, ca de
exemplu:
�Kalundbourg, construit treptat începând cu anul 1960;
� Enechem-Chemical Pyreg, real concomitent cu valorificarea lignitului în
CET, obţinându-se concomitant sulf, gaz natural sintetic (syngas), gaze lichefiate. Din
prelucrarea gudronului se separă benzină, motorină, păcură, iar din prelucrarea apelor
reziduale se obţin fenoli, crezoli şi xileni.

Proiectul Universităţii Cornell (SUA, 1970), elaborat pentru EPA,se referă la

un sistem ecoindustrial organizat în jurul deşeurilor menajere. Produsele rezultate
(deşeuri de fier, combustibili solizi obţinuţi prin procedeul RDF sau refuse derived
fuel) se utilizează local. Proiectul prevede dezvoltări ulterioare de tipul obţinerii
gazului combustibil şi includerii în rândulmateriilor prime şi a deşeurilor
industriale din zonă; Proiectul Coalplex propus de Ayres în anii 1982 şi 1993
pentru Franţa prevede ca materie primă cărbunii. O parte de consumă într-un CET
local, iar o altă parte se gazeifică şi se cocsifică. Gama produselor ce urmează a se
obţine cuprinde ciment, oţel carbon, feroaliaje, aluminiu şi alumină, gaz
combustibil, sulf, amoniac etc. perienţa de până acum permite să se considere că
ecosistemul trebuie privit ca o entitate eco inputuri şi outputuri clar definite. Ea
poate fi concurentă cu firme cu profil similar.

Ecosistemele industriale nu sunt singurele forme de organizare teritorială a

unităţilor de producţie ce se întâlnesc în practica sau experimentele făcute în lume.
Alternative la ecosistemele industriale pot fi considerate: integrarea verticală a
platformelor industriale organizată sub egida unei singure firme „mamă”; exemple:
AT&T, IBM, State Oil (New Jersey), General Motors etc.; să graviteze în jurul a
Keiretsu (Japonia) care este o familie de firme controlate de bancă şi care
determină ca o colecţie de IMM si câtorva mari întreprinderi, complementare ca
profil de activitate şi cu care stabilesc relaţii pe termen lung; formă industrială,
ceea ce diversificarea portofoliului de materii prime şi produse dintre unităţile
industriale de pe aceeaşi platforma presupune un proces intens de colaborare între
firme; în mod obişnuit, un asemenea tip de organizare este impus de bănci pentru a
obţine sinergismul local, tehnic şi de producţie care să stimuleze profitul, eficienţa;
exemple: ITT Textron, Berkshire – Hathway, Seagrams din SUA; prime şi produse
fiind angajaţi pe cooperarea între firme, organizată de companii de marketing,
emitenţii şi furnizorii de materii termen lung în contracte de producţie şi de
comercializare a produselor; exemple: Sear-Roebuck, K-Mart, Mc.Donalds;

Brownsviele: experimentul se referă la un „virtual eco-parc”, concept

interesant şi pentru industria din România (ce a mai rămas din ea). Se are în vedere
o colaborare între unităţile industriale care nu sunt necesar amplasate pe aceeaşi
platformă, dar care pot colabora între ele pe linia prelucrărilor reciproce a
deşeurilor. Avantajul îl prezintă faptul că noile întreprinderi ce se vor integra cu
cele existente, vor contribui la amplificarea potenţialului economic al zonei şi la
reducerea potenţialului poluant al acesteia.

Chattanooga aduce ca noutate faptul că la proiectarea ecoparcurilor

industriale sunt incluse în aria acestora şi spaţii naturale care trebuie protejate sau
folosite ca spaţii de locuit sau chiar de muncă, fără a-şi pierde identitatea. În eco-
parcuri apar activităţi de depozitare a produselor, „incubatoare” de afaceri, centre
de instruire tehnică, locuinţe.