Sunteți pe pagina 1din 197

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1. Elemente de topografie

1.1. Planuri şi hărţi topografice

1.2. Unităţi de măsură

1.3. Erorile în măsurările terestre

1.4. Jalonarea aliniamentelor

1.5. Instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor

1.6. Măsurarea unghiurilor

1.7. Măsurarea indirectă a distanţelor

1.8. Noţiuni de nivelment

Capitolul 2. Caracterizarea bazinelor de apă

2.1. Bazine hidrografice

2.2. Bazine de apă naturale

2.2.1. Bazine de apă naturale curgătoare

2.2.2. Bazine de apă naturale stătătoare

2.3. Bazine artificiale de apă

2.4. Eroziunea şi colmatarea

2.4.1. Eroziunea

2.4.2. Colmatarea

2.5. Metode şi măsuri pentru protecţia bazinelor

2.5.1. Zone de protecţie contra colmatării iazurilor

2.5.2. Perdele de protecţie contra înzăpezirii bălţilor şi iazurilor

2.5.3. Măsuri contra îngheţului la bazine şi canale

Capitolul 3. Amenajarea bazinelor naturale de apă

3.1. Amenajarea bazinelor naturale de apă din regiunea de munte

3.1.1. Lucrări pentru amenajarea albiei

3.1.2. Lucrări pentru înlesnirea circulaţiei peştilor

3.2. Amenajarea bazinelor naturale de apă din regiunile de deal şi de şes

3.2.1. Amenajarea albiilor majore

3.2.2. Amenajarea albiilor minore

3.2.3. Amenajarea braţelor secundare

3.2.4. Amenajarea braţelor moarte

3.3. Amenajarea bazinelor naturale de apă din zona litorală

3.3.1. Principii de amenajare

3.3.2. Prezentarea principalelor lucrări de amenajare din zona litorală

Capitolul 4. Amenajarea bazinelor artificiale de apă

4.1. Bazine de apă semisistematice ( iazuri )

4.1.1. Principii de amenajare a iazurilor

4.1.2. Calculul volumului de apă în bazine

4.1.3. Factorii care condiţionează amenajarea văilor

4.2. Bazine de apă sistematice

1

4.2.1. Complexe ciprinicole

4.2.1.1. Principii de amenajare

4.2.1.2. Tipuri de bazine

4.2.1.3. Modele de compartimentare a terenului

4.2.2. Complexe salmonicole

4.2.2.1. Tipuri de bazine salmonicole

4.2.2.2. Staţiile de incubaţie piscicole

4.3. Amenajări piscicole auxiliare

4.3.1. Pepiniere piscicole

4.3.1.1. Pepiniere piscicole dirijate

4.3.1.2. Pepiniere piscicole semidirijate

Capitolul 5. Amenajări mixte

5.1. Amenajări agropiscicole

5.2. Amenajări rizic-piscicole

5.3. Amenajări stufico-piscicole

Capitolul 6. Lucrări hidrotehnice

6.1. Tipuri de canale

6.1.1. Dimensionarea hidraulică a canalelor

6.1.2. Factorii de care trebuie să se ţină seama la proiectarea canalelor

6.1.3. Debitul şi viteza curentului de apă

6.1.4. Variaţia vitezei apei în canale

6.1.5. Eroziunea şi colmatarea canalelor

6.1.6. Îngheţarea apei în canale

6.2. Prizele de apă

6.3. Diguri şi baraje de pământ

6.3.1. Amplasarea barajelor

6.3.2. Materiale de construcţie pentru baraje

6.3.3. Procedee de construire a barajelor

6.3.4. Tipuri de baraje de pământ

6.3.4.1. Baraje omogene

6.3.4.2. Baraje neomogene

6.3.5. Stabilirea profilului digurilor şi a barajelo de pământ

6.3.5.1. Stabilirea înălţimii libere

6.3.5.2. Valoarea înclinării taluzelor

6.3.5.3. Stabilirea coronamentului barajelor

6.3.5.4. Stabilirea bazei barajului

6.3.5.5. Verificarea stabilităţii barajelor

6.4. Instalaţii hidrotehnice

6.4.1. Instalaţii de alimentare

6.4.1.1. Instalaţii de alimentare cu acţiune orizontală

6.4.1.2. Instalaţii de alimentare cu acţiune verticală

6.4.2. Instalaţii de primenire şi evacuare

6.4.2.1. Instalaţie tip călugăr pentru bazine vidabile

6.4.2.2. Instalaţie tip călugăr prevăzută cu deversor

6.4.2.3. Instalaţie pentru bazine nevidabile

2

6.4.2.4. Instalaţie tip stăvilar

6.4.2.5. Instalaţie tip deversor

6.4.3. Instalaţii pentru traversarea obstacolelor

6.4.3.1. Sifonul

6.4.3.2. Apeductul

6.4.3.3. Trecători pentru peşti

6.4.3.4. Ecluze

6.4.3.5. Trecători pentru bărci

6.4.3.6. Instalaţii de pescuit

Capitolul 7. Materiale geosintetice utilizate în amenajările piscicole

7.1. Cllasificarea materialelor geosintetice

7.2. Geotextile

7.2.1. Realizarea geotextilelor

7.2.2. Clasificarea geotextilelor şi tehnologii de realizare

7.3. Geomembrane

7.4. Geogrile

7.5. Georeţele

7.6. Geocompozite

7.7. Soluţii constructive folosind materiale geosintetice în amenajările

piscicole

Amenajările

piscicole

INTRODUCERE

au

legătură

strânsă

cu

lucrările

de

îmbunătăţiri

funciare, putând fi întâlnite şi sub denumirea de hidroamelioraţii piscicole.

Terenurile neproductive din văile mlăştinoase, pot fi supuse unor lucrări de

asanare agricolă (desecare-drenaj) sau piscicolă, prin inundare, având ca rezultat

obţinerea unor sporuri de producţie.

Prin drenaj se poate asigura creşterea potenţialului productiv al terenurilor

mlăştinoase,

acelaşi

rezultat

economic

putându-se

terenului şi popularea cu peşte.

3

obţine

şi

prin

inundarea

Valorificarea bazinelor cu apă din ţara noastră, este legată de asigurarea apei

potabile, a apei pentru industrie şi irigaţii, pe lângă practicarea pisciculturii.

Relieful foarte variat al României, reţeaua hidrografică aferentă şi calitatea

apei, au permis şi permit amenajări piscicole diverse, potenţialul de dezvoltare al

acestora fiind mult mai mare, faţă de cel existent.

Pentru a asigura respectarea măsurilor de protecţia mediului, la fel ca şi

unele lucrări de îmbunătăţiri funciare, amenajările piscicole cuprind, pe lângă

terenul ocupat, şi o serie de construcţii hidrotehnice şi instalaţii anexe, necesare

dirijării corespunzătoare a apei vehiculate. O dată cu trecerea în proprietate privată

a unor mari suprafeţe de terenuri, precum şi trecerea la economia de piaţă, s-au pus

bazele dezvoltării în perspectivă a amenajărilor piscicole private.

Capitolul 1

ELEMENTE DE TOPOGRAFIE

Pentru proiectarea amenajărilor piscicole, cât şi pentru conducerea lucrărilor de execuţie, se folosesc planurile şi hărţile. Informaţiile necesare efectuării anumitor măsurători, reprezentării planurilor şi hârtiilor ne sunt furnizate de topografie. Topografia se ocupă cu măsurarea şi reprezentarea pe plan a unui teren. Măsurătorile terestre au apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu necesitatea oamenilor de a măsura şi cunoaşte poziţia unor suprafeţe de teren. Execuţia grafică a planurilor şi hărţilor necesită cunoştinţe de desen topografic, deoarece diferitele obiecte şi forme ale terenului se reprezintă pe planuri şi hărţi, prin proiectarea ortogonală pe planul orizontal de proiecţie a punctelor liniilor şi limitelor de pe teren. Aceste desene schematice, completate cu semnele convenţionale topografice, înlesnesc înţelegerea şi citirea planurilor şi hărţilor. Alte ramuri ale măsurătorilor terestre sunt geodezia şi fotogrammetria. Geodezia se aseamănă cu topografia, deoarece ambele folosesc aparatură asemănătoare şi urmează căi de calcul aproximativ asemănătoare. Deosebirea constă în faptul că geodezia ţine seama de efectul curburii Pământului. Geodezia furnizează reţeaua de sprijin pe care se dezvoltă ridicările topografice şi fotogrammetrice.

4

Fotogrammetria se ocupă de obţinerea planului topografic după fotografii speciale (fotograme), luate din avion sau de pe sol.

1.1. PLANURI ŞI HĂRŢI TOPOGRAFICE

Reprezentarea unei porţiuni de teren din scoarţa terestră se face pe planul topografic, în timp ce harta topografică redă imaginea generalizată a întregului glob pământesc sau a unei porţiuni mari din acesta. Planurile şi hărţile sunt reprezentări la scară ale suprafeţelor de teren, cu detalii care interesează. Principalele elemente ale planurilor şi hărţilor sunt: scara, sistemul de proiecţie cartografică, cadrul geografic, reţeaua kilometrică şi conţinutul, reprezentat de elemente de planimetrie şi de nivelment. Scara de proporţie a hărţii este raportul constant dintre o lungime de pe plan

şi aceeaşi lungime de pe teren, redusă la orizont. Scara poate fi redată numeric sau

grafic.

Scara numerică este exprimată sub forma unor fracţii ordinare (1/n), în care numărătorul este unitatea, iar numitorul indică de câte ori s-a făcut reducerea lungimilor din teren. Formula de bază a scării este redată de egalitatea:

1/n = d/D, din care se poate deduce următorul termen necunoscut.

n

= D/d

d

= D/n

D

= d x n

În

formulă, termenii reprezintă:

n

= numitorul scării

d

= distanţa de pe plan

D

= distanţa corespunzătoare de pe teren Aprecierea scării se face în funcţie de format sau precizia cerută.

În practică se mai foloseşte şi scara grafică, care este figurată într-o anumită parte

a planului, de obicei lângă legendă. Scara grafică este formată dintr-o linie gradată

(fig.1.1). Diviziunile au înscrise valoarea naturală a lungimilor. Partea din stânga a scării se numeşte contrascară şi este împărţită în 10 părţi egale. Transformarea lungimii de pe plan în lungime naturală cu ajutorul scării grafice, se face în felul următor: lungimea care interesează se ia în distanţier, apoi se aşează un braţ al acestuia pe o diviziune exactă de pe scară, astfel ca celălalt braţ să cadă pe contrascară. În felul acesta se poate citi direct lungimea naturală a porţiunii respective din plan. În exemplul din fig.1.1, lungimea de pe teren este 250 m.

direct lungimea naturală a porţiunii respective din plan. În exemplul din fig.1.1, lungimea de pe teren

5

Fig.1.1 Scara grafică cu contrascară

Sistemul de proiecţie cartografică reprezintă metoda matematică prin care se trece de la coordonatele geografice, la coordonatele rectangulare în plan. Cadrul geografic reprezintă coordonatele geografice între care se află teritoriul reprezentat şi care se înscrie în colţul foii de hartă. Reţeaua kilometrică (caroiajul rectangular) este reprezentat de o reţe de linii care se trasează pe plan sau pe hartă, divizând planul sau harta în pătrate cu latura de 2 km, 1 km sau 0,5 km. Conţinutul planurilor şi al hărţilor este o îmbinare între desen şi scriere, desenul fiind format din contururi şi semne convenţionale, care aparţin capitolelor de planimetrie şi nivelment. Semnele convenţionale de planimetrie se pot grupa în mai multe categorii după obiectul reprezentat şi anume:

a. Punctele de bază sunt puncte de triangulaţie, geodezie, poligonometrie şi de nivelment şi se reprezintă prin mici figuri geometrice (triunghi, pătrat, cerc).

b. Construcţiile şi aşezările omeneşti se referă la clădiri diferite, fabrici, obiective economice, instituţii de cult, precum şi zonele construite în general.

c. Limitele şi împrejmuirile cuprind limitele administrative, precum şi categoriile de împrejmuiri, după materialul folosit.

d. Căile de comunicaţie sunt de două categorii: căile ferate cu accesoriile aferente şi căile rutiere, care cuprind autostrăzi, şosele de diferite categorii, drumuri comunale, de exploatare şi poteci. La acestea se adaugă podurile, care pot fi de mai multe categorii.

e. Hidrografia înglobează: lacuri, ape curgătoare, izvoare, bazine de retenţie, canale de navigaţie şi irigaţie, zone inundabile, fântâni. Este redată în întregime în tente de albastru.

f. Vegetaţia şi culturile cuprind pe de o parte vegetaţia spontană (păduri, tufişuri, păşuni), iar pe de altă parte, culturile realizate şi întreţinute de om (arabil, fâneţe, păşuni, pomi, vii, pepiniere, grădini de zarzavat).

g. Elementele de nivelment sunt reprezentate pe hărţile topografice româneşti prin metoda curbelor de nivel asociată în mod special cu punctecotate şi haşuri speciale. Valoarea cotelor este indicată în m şi dm, raportate faţă de nivelul Mării Negre- Constanţa (după noua proiecţie stereografică 1970).

1.2.UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Unitatea de măsură pentru lungimi este metrul, cu multiplii şi submultiplii

lui.

6

Pentru suprafeţe, unităţile de măsură derivă din sistemul metric.

Pentru unghiuri, unităţile de măsură sunt gradele. În sistemul sexagesimal, cercul are 360°, gradul are 60 minute, iar minutul are 60 secunde, sau:

1° = 60’ ; 1’ = 60” sau 360° = 21600’ = 1.296.000”. În cadrul gradaţiei centezimale, cercul este împărţit în 400°, gradul în 100 minute, iar minutul în 100 secunde, sau:

1 g = 100 c şi 1 c = 100 cc sau 400 g = 40.000 c = 4.000.000 cc Transformarea gradelor sexagesimale în grade centezimale se face cu relaţiile:

1° = 1 g

11 c 11 cc ,111;

1’ = 1 c 85 cc , 2 ; 1” = 3 cc , 086.

Transformarea gradelor centezimale în grade sexagesimale se face cu relaţiile:

1 g = 54’ ;

1 c = 32’,4 ;

1 cc = 0’,324

Radianul este unghiul la centrul căruia i se opune un arc egal cu raza cercului pe care-l descrie. Acest unghi se obţine făcând raportul între valoarea unghiulară şi

cea liniară a cercului de rază unitară R = 1, adică:

° = 360 ° 2

sau g

= 400 g 2

Exprimat în secunde, valoarea acestui factor de transformare este:

” = 180 x 60 x 60

= 206 265”

3,14

cc

=

200 x 100 x 100 cc

= 636 620”

3,14

1.2. ERORILE ÎN MĂSURĂTORILE TERESTRE

Activitatea topografică se bazează pe măsurări de mărimi liniare, unghiulare

şi de suprafaţă.

Practica a arătat că, dacă măsurăm de mai multe ori o anumită mărime, de fiecare dată se obţine o altă valoare, chiar dacă măsurătorile au fost efectuate în condiţii practice identice, adică au fost executate cu aceleaşi mijloace şi metode de măsurat, de către acelaşi operator şi sub acţiunea aceloraşi factori de influenţă. Mărimile obţinute din măsurători sunt afectate de erori, datorită aparatelor (erori instrumentale), operatorului (erori personale) şi influenţei condiţiilor naturale. Eroarea valorii măsurate x a unei mărimi faţă de o anumită valoare a acelei mărimi considerată ca justă x 0 , este o diferenţă în mărime şi semn dintre aceste valori.

E = x - x 0

După mărimea lor, erorile pot fi mici (tolerabile), sau erori propriu-zise şi mari (intolerabile sau greşeli).

După cauzele care le produc, erorile pot fi:

7

o sistematice, determinate de erorile controlabile ale aparatelor, mediului, metodelor de măsurare.

o întâmplătoare, ale căror mărime şi semn variază la întâmplare, nefiind controlabile. Toleranţa sau eroarea admisibilă exprimă valoarea erorii maxime admise de prevederile unui standard de stat, ale unei instrucţiuni de verificare sau ale unei norme pentru indicarea rezultatului unei măsurători.

1.3. JALONAREA ALINIAMENTELOR

Topografia cuprinde două părţi: planimetria şi altimetria sau nivelmentul. Planimetria este partea topografiei care se ocupă cu studiul măsurării şi reprezentării în plan orizontal a locului şi a punctelor suprafeţei topografice. Nivelmentul este partea topografică ce se ocupă cu studiul reprezentării formelor de teren, prin determinarea înălţimilor şi a diferenţelor de înălţimi din teren.

Aliniamentul reprezintă linia dreaptă dintre două puncte materializate şi semnalizate pe teren, în vederea măsurării lui. În practică aliniamentul se materializează pe teren, prin mai multe puncte, iar trasarea se face cu ajutorul jaloanelor. Jaloanele sunt nişte bastoane drepte, confecţionate din lemn uşor, ecarisat, lungi de 2m şi groase de cca 4-5 cm. Intercalarea de jaloane (fig.1.2) constă în aşezarea de jaloane în planul vertical al aliniamentului AB, când extremităţile lui sunt prea depărtate. Jalonarea se face de la B spre A.

8

Fig.1.2 Intercalare de jaloane pe un aliniament Prelungirea unui aliniament o poate face numai operatorul

Fig.1.2 Intercalare de jaloane pe un aliniament

Prelungirea unui aliniament o poate face numai operatorul care aşează un jalon în punctul C, situat pe direcţia de suprapunere a jaloanelor din A şi B (fig.1.3), sau o face operatorul care, situat înapoia jalonului din A, dirijează ajutorul să aşeze un jalon în punctul C, aflat în planul vertical al aliniamentului AB (fig.1.4).

din A, dirijează ajutorul să aşeze un jalon în punctul C, aflat în planul vertical al

9

Fig.1.3 Prelungirea unui aliniament efectuată de operator

Fig.1.3 Prelungirea unui aliniament efectuată de operator Fig.1.4 Prelungirea unui aliniament efectuată de operator şi

Fig.1.4 Prelungirea unui aliniament efectuată de operator şi un ajutor

Jalonarea peste deal Pentru jalonarea aliniamentului AB se aşează câte un jalon în punctele C şi D, astfel ca fiecare operator să vadă jaloanele din A şi B. Operatorii se dirijează reciproc să aşeze jaloanele lor pe aliniamente succesive, ca în fig.1.5.

jaloanele lor pe aliniamente succesive, ca în fig.1.5 . Fig.1.5 Jalonarea unui aliniament peste deal efectuată

Fig.1.5 Jalonarea unui aliniament peste deal efectuată de doi operatori

Jalonarea peste o vale (fig.1.6) Operatorul situat înapoia jalonului din A şi privind pe direcţia aliniamentului spre B, dirijează ajutorul să aşeze câte un jalon în C şi D. Apoi, prin prelungiri de aliniamente se aşează vertical jaloane în E, F şi G.

10

Fig.1.6 Jalonarea unui aliniament peste o vale Intersecţia a două aliniamente (fig.1.7) Punctul de intersecţie

Fig.1.6 Jalonarea unui aliniament peste o vale

Intersecţia a două aliniamente (fig.1.7) Punctul de intersecţie al aliniamentelor AB şi CD se obţine prin alinierea succesivă a jalonului E, când pe aliniamentul AB, când pe aliniamentul CD.

E, când pe aliniamentul AB, când pe aliniamentul CD. Fig.1.7 Intersecţia a două aliniamente 1.4. INSTRUMENTE

Fig.1.7 Intersecţia a două aliniamente

1.4. INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

La măsurarea directă a unei distanţe, punctele jalonate ale aliniamentului, trebuie să aibă vizibilitate reciprocă, iar terenul dintre ele să fie accesibil (curăţat de pietre, vegetaţie, etc). Echipa de măsurare este formată din operator şi 2-4 lucrători. Compasul este confecţionat din lemn; are o înălţime de obicei de 1,50 m şi deschiderea între vârfuri, de 2 m. Precizia este redusă (fig.1.8).

11

Fig.1.8 Compasul de lemn Lanţul cu zale , este de asemenea puţin precis, greu manevrabil

Fig.1.8 Compasul de lemn

Lanţul cu zale, este de asemenea puţin precis, greu manevrabil şi uşor deformabil. Lungimea lanţului poate fi de 10 sau 20 m. Panglica de oţel este cel mai utilizat instrument în măsurătorile topografice curente. Este fabricată dintr-o bandă de oţel flexibil, cu lungimea de cca 50 m, având la capete două inele groase, din alamă, care servesc la întinderea instrumentului (fig.1.9).

care servesc la întinderea instrumentului (fig.1.9). Fig.1.9 Panglica de oţel Ruleta de oţel este

Fig.1.9 Panglica de oţel

Ruleta de oţel este confecţionată dintr-o bandă de oţel, cu lăţimea de 12-16 mm, grosimea de 0,15-0,25 mm şi lungimea de 5, 10, 20, 25, sau 50 m (fig.1.10).

12

Fig.1.10 Ruleta 1.5. MĂSURAREA UNGHIURILOR În ridicările topografice se măsoară atât distanţele între puncte,

Fig.1.10 Ruleta

1.5. MĂSURAREA UNGHIURILOR

În ridicările topografice se măsoară atât distanţele între puncte, cât şi unghiurile orizontale dintre aliniamente şi cele verticale. Unghiurile orizontale servesc pentru determinarea punctelor în plan orizontal, iar unghiurile verticale servesc pentru reducerea distanţelor la orizont şi pentru determinarea diferenţelor de nivel. Unghiul orizontal este unghiul dintre proiecţiile orizontale a două linii de vizare, măsurat pe cercul orizontal al aparatului (fig.1.11).

măsurat pe cercul orizontal al aparatului (fig.1.11). Fig.1.11 Unghiuri orizontale şi verticale Unghiul vertical

Fig.1.11 Unghiuri orizontale şi verticale

Unghiul vertical este unghiul situat într-un plan vertical şi este determinat de direcţia de vizare cu orizontala (fig.1.11). Măsurarea unghiurilor se face cu aparate denumite goniometre, denumire dată de cuvintele greceşti gonios = unghi şi metrein = a măsura. Goniometrele pot fi instrumente simple, precum teodolitele şi tahimetrele, cu care se măsoară numai unghiuri orizontale sau numai unghiuri verticale şi aparate de precizie, cu care se măsoară simultan ambele feluri de unghiuri. Părţile componente ale unui aparat de precizie – tip clasic, sunt prezentate în

fig.1.12.

13

Fig.1.12 Secţiune printr-un tahimetru de tip clasic 1-suportul ambazei; 2-şuruburi de calare; 3-montură tubulară;

Fig.1.12 Secţiune printr-un tahimetru de tip clasic 1-suportul ambazei; 2-şuruburi de calare; 3-montură tubulară; 4-lăcaş cu filet; 5-axul vertical tubular; 6-cercul orizontal; 7-şurubul de blocare a mişcării generale; 8-şurubul micrometric al mişcării generale; 9-tija brăţării inferioare; 10- brăţara inferioară; 11-limbul gradat; 12-axul vertical plin; 13-cercul alidad; 14- şurubul de blocare a mişcării alidadei; 15-şurubul micrometric al mişcării alidadei; 16-tija brăţării superioare; 17-brăţara superioară; 18-nivela de calare; 19- dispozitivul de citire la cercul orizontal; 20-suporţii lunetei; 21-axul orizontal; 22- cercul vertical; 23-luneta aparatului; 24şurubul de blocare a lunetei; 25-şurubul micrometric al mişcării lunetei; 26- tija mişcării micrometrice a lunetei; 27-carcasa cercului vertical; 28-dispozitivul de citire la cercul vertical; 29-nivela torică a eclimetrului; 30-şurubul micrometric pentru orizontalizarea indicilor eclimetrului Ambaza are un suport metalic (1), cu 3 şuruburi de calare (2), o montură tubulară (3) şi un lăcaş cu filet (4), care serveşte la fixarea aparatului pe trepied. Limbul are axul vertical tubular (5), de care este fixat cercul orizontal (6) şi care este introdus în montura tubulară. Mişcarea de rotaţie axului vertical tubular,

14

numită şi mişcarea generală sau neânregistratoare, se realizează din şurubul de blocare (7) şi cel micrometric (8) care, prin intermediul unei tije (9), antrenează brăţara inferioară (10). La aparatele de tip vechi, cercul orizontal este format dintr- un disc metalic, prevăzut pe margine cu o coroană gradată şi numerotată în sistem centesimal sau sexagesimal, numită limb (11). Alidada are un ax vertical plin (12) de care este fixat cercul alidad (13), care este concentric cu cercul orizontal. Mişcarea de rotaţie sau fixarea cercului alidad faţă de cel orizontal, se realizează cu şurubul de blocare (14) şi cel micrometric (15), care, prin intermediul tijei (16) acţionează brăţara superioară (17). Acestă mişcare de rotaţie se numeşte mişcarea alidadei sau înregistratoare. Pe cercul alidad se află nivelele de calare (18), dispozitivul de citire la cercul orizontal (10) şi suporţii axului lunetei (20). Eclimetrul are axul orizontal (21) de care este fixat cercul vertical (22) şi luneta aparatului (23). Mişcarea lunetei se face din şurubul de blocare (24) şi cel micrometric (25), prin intermediul tijei (26). În general, cercul vertical este confecţionat din acelaşi material şi are aceleaşi sisteme de gradaţie ca şi cercul orizontal. El este protejat de o carcasă (27), care are dispozitivele de citire (28) şi o nivelă torică (26), necesară la orizontalizarea indicilor dispozitivului de citire, care se face cu şurubul micrometric (30), sau automat prin pendul. Luneta (fig.1.13) face parte din categoria instrumentelor optice, care înlesnesc vederea la distanţe mari.

optice, care înlesnesc vederea la distanţe mari. Fig.1.13 Luneta topografică: a-luneta cu trei tuburi;

Fig.1.13 Luneta topografică:

a-luneta cu trei tuburi; b-luneta cu două alcătuită din:

15

1-tubul obiectiv; 2-obiectivul lunetei; 3-tubul ocular; 4-lamă de sticlă cu fire reticulare; 5-ramă circulară; 6-şuruburi de rectificare; 7-lentile de focusare; 8-tubul lentilei de focusare; 9-şurub de focusare; 10-cremalieră; 11-ocularul.

Luneta topografică se compune din 3 tuburi coaxiale telescopice. Axul celor 3 tuburi se numeşte ax geometric al aparatului. Primul tub (cel mai mare) se numeşte tubul obiectivului. Al 2-lea tub, (tubul reticular) conţine firele reticulare, este mai scurt şi lunecă în interiorul tubului obiectivului. Al 3-lea tub, (tubul ocular), glisează în interiorul tubului reticular şi are la extremitatea sa ocularul, format de obicei din două lentile. Firele reticulare (fig.1.14) sunt gravate pe o plăcuţă de sticlă; un fir este dispus orizontal (firul nivelor) şi altul vertical (firul principal).

( firul nivelor ) şi altul vertical (firul principal). Fig.1.14 Firele reticulare: a-la teodolite; b-la tahimetre

Fig.1.14 Firele reticulare:

a-la teodolite; b-la tahimetre Perpendicular pe firul principal se află două fire stadimetrice. Dispozitivele de citire sunt următoarele: vernierul, microscopul cu scăriţă şi microscopul cu micrometru optic cu coincidenţă. Vernierul (fig.1.15) se bazează pe următorul principiu: lungimea a N diviziuni de pe vernier, cuprinde exact N-1 diviziuni de pe limbul gradat sau de pe eclimetru. Dacă se notează cu E valoarea unei gradaţii de pe cerc şi cu V valoarea unei gradaţii de pe vernier, rezultă:

(N-1)E = N . V, de unde V = E . N-1 = E - E

N N ,

sau

E – V

=

E

N

16

Fig.1.15 Vernierul circular Pentru a face citiri la un aparat cu vernier, se identifică sistemul

Fig.1.15 Vernierul circular

Pentru a face citiri la un aparat cu vernier, se identifică sistemul de gradare al limbului, se stabileşte valoarea celei mai mici diviziuni de pe limb şi precizia aparatului. Citirea la un astfel de aparat este formată din citirea făcută pe limbul gradat şi citirea făcută pe vernier (fig. 1.16).

limbul gradat şi citirea făcută pe vernier (fig. 1.16). Fig.1.16 Citirea la un aparat cu un

Fig.1.16 Citirea la un aparat cu un vernier (TT-50)-169 g 39 c

- citirea pe limb:

= 169 g 25 c =

14 c

- citirea pe vernier:

14 x 1 c

TOTAL

= 169 g 39 c

Microscopul cu scăriţă este o lamelă de sticlă fixată între ocular şi obiectiv, pe care este gravată o scăriţă cu 10 diviziuni (fig.1.17).

17

Fig.1.17 Microscop cu scăriţe acelaşi diviziunilor din porţiunea respectivă. Lungimea scăriţei este egală cu

Fig.1.17 Microscop cu scăriţe

acelaşi

diviziunilor din porţiunea respectivă.

Lungimea scăriţei este egală cu lungimea celei mai mici diviziuni de pe limb. Dacă cea mai mică diviziune de pe limb are valoarea E = 20 c , atunci

În

microscop

se

văd

în

timp,

imaginea

scăriţei

şi

imaginile

E

=

20 c

=

2 c

N

10

aproximaţia de citire fiind de 2 c .

iau 4

diviziuni (V x 2 c = 8 c ), citirea completă fiind 38 g 68 c . În practica topografică se folosesc mai multe tipuri şi mărci de teodolite, dintre care amintim următoarele:

Teodolitul–tahimetru TT-50, cu o precizie de 1 c

Teodolitul–tahimetru Theo 020, cu o precizie de 1 c

Teodolitul Zeiss Teho 010 cu o precizie de 2 cc

Teodolitul Wild T-2, cu o precizie de 2 cc .

În fig.1.17, citirea

directă

este

de

38 g

60 c

,

iar

la scăriţă

se mai

1.6. MĂSURAREA INDIRECTĂ A DISTANŢELOR

Este o metodă mai puţin precisă decât măsurarea directă şi se aplică pe teren accidentat, fiind mai uşoară, mai rapidă şi mai economică. Măsurarea indirectă se realizează cu tahimetre sau teodolite şi cu mira (stadia) verticală. Stadiile topografice verticale obişnuite sunt rigle gradate, confecţionate din lemn de răşinoase. Mira verticală are o lungime de 4 m, fiind formată din două părţi pliante de câte 2 m, care, prin intermediul unei balamale se pot suprapune sau se pot aşeza în continuare pentru lucru.

18

Citirea pe stadie se face din partea de sus a lunetei, la firele stadimetrice şi la firul reticular orizontal (fig.1.18).

stadimetrice şi la firul reticular orizontal (fig.1.18). Fig.1.18 Mira topografică STAS Citire:1610, 1440, 1270.

Fig.1.18 Mira topografică STAS Citire:1610, 1440, 1270. N=1610-1270=0340

Se citesc metrii, decimetrii, centimetrii, iar milimetrii se apreciază din ochi. Citirea din fig. 1.18 este 1610, 1440, 1270.

N = 1610 – 1270 = 0340

d o = k N

k= constanta stadimetrică

N = numărul diviziunilor citite pe stadie

d

o = 100

x 0340 = 34 m

Pe teren orizontal sau înclinat, mira se ţine în poziţie verticală. Pe terenurile înclinate, mira nu mai este perpendiculară pe axa de vizare, de aceea apare necesară stabilirea unei relaţii în funcţie de unghiul în pantă ( ), care să permită calcularea distanţei de pantă şi a distanţei reduse la orizont. Aceste relaţii se deduc din fig.1.19. ab = AB cos

D = k N cos

d

o = k N cos²

d

o = D cos

19

Fig.1.19 Determinarea distanţei pe terenul în pantă 1.1 NOŢIUNI DE NIVELMENT Reprezentarea reliefului pe plan,

Fig.1.19 Determinarea distanţei pe terenul în pantă

1.1 NOŢIUNI DE NIVELMENT

Reprezentarea reliefului pe plan, determinarea altitudinii punctelor şi a diferenţelor de înălţime din teren, se face cu ajutorul nivelmentului.

Reprezentarea formelor de teren este necesară în toate lucrările de proiectare şi de trasare în plan vertical, întâlnite în complexele piscicole (canale, diguri, alte construcţii hidrotehnice). Diferenţa de nivel reprezintă diferenţa pe înălţime dintre puncte, distanţa dintre suprafeţele de nivel care ar trece prin acele puncte. Suprafaţa de nivel zero este suprafaţa de referinţă faţă de care se măsoară altitudinea punctelor, adică suprafaţa liniştită a mărilor şi a oceanelor, presupusă

La noi în ţară, suprafaţa de nivel zero este

considerată suprafaţa liniştită a Mării Negre. Pentru o anumită ţară, suprafaţa de nivel zero se determină prin observaţii îndelugate (30-50 ani), executate la perioade scurte (de zile şi chiar de ore), faţă de un reper fix, numit punct fundamental de nivelment (zero fundamental). Pentru România, acest reper pentru zero fundamental, se află în portul Constanţa. Cota absolută, sau altitudinea unui punct este înălţimea la care se găseşte acel punct pe verticală, faţă de zero fundamental. Cota relativă este diferenţa de nivel dintre două puncte. Se utilizează mai multe puncte tipuri de nivelment:

prelungită pe sub scoarţa terestră

20

Nivelment geometric, care se practică cu nivele şi cu mire, stabilind diferenţa de nivel dintre două puncte;

Nivelment trigonometric, care determină diferenţa de nivel cu ajutorul distanţei şi a unghiului vertical, măsurat cu tahimetre sau cu teodolite, prin folosirea formulelor trigonometrice;

Nivelment barometric, care se realizează cu barometre, iar diferenţa de nivel se calculează pe baza relaţiei dintre altitudine şi presiune;

Nivelment fotogrametric, executat cu aparate şi metode fotogrametrice, pe bază

de fotograme aeriene sau terestre;

Nivelment hidrostatic, bazat pe principiul vaselor comunicante. Considerând punctele apropiate şi diferenţa de nivel mică, nivelmentul poate fi instalat fie între aceste puncte (nivelment geometric de mijloc), fie deasupra unuia dintre ele (nivelment geometric de capăt). Cu ajutorul nivelelor sau al altor instrumente topografice (teodolite, tahimetre) se duc vize orizontale (fig.1.20).

(teodolite, tahimetre) se duc vize orizontale (fig.1.20). Fig.1.20 Nivelment geometric de mijloc 1-mire; 2-nivelă;

Fig.1.20 Nivelment geometric de mijloc 1-mire; 2-nivelă; 3-orizontală.

Diferenţa de nivel dintre punctele A şi B se calculează făcând scăderea înălţimilor a şi b citite pe mire, care se ţin vertical în cele două puncte. h = a-b

Nivelmetrul geometric de capăt (fig.1.21) se execută astfel: se staţionează cu nivela în punctul A, se măsoară înălţimea I a aparatului şi se citeşte către înainte, pe mira din B. Diferenţa de nivel între A şi B se obţine scăzând din înălţimea aparatului, valoarea citirii de pe mira din punctul B, adică:

h AB = I – b

Cota absolută se obţine adăugând la diferenţa de nivel calculată, altitudinea punctului A, adică H B = h AB + H A

21

Fig.1.21 Nivelment geometric de capăt Nivelmetrul geometric de mijloc constă în aşezarea nivelei la aproximativ

Fig.1.21 Nivelment geometric de capăt

Nivelmetrul geometric de mijloc constă în aşezarea nivelei la aproximativ jumătatea distanţei AB, după care se citesc mirele din A şi B, obţinându-se citirile a şi b. Diferenţa de nivel dintre punctele A şi B sau cota relativă a punctului B faţă de A, se obţine cu relaţia:

h AB = a – b

Distanţa dintre nivelă şi miră se numeşte portee 100-150 m.

şi nu trebuie să depăşească

Radierea de nivelment geometric Prin această metodă se face o singură staţie, de unde se determină toate cotele punctelor, dacă: există vizibilitate către toate punctele, porteele maxime nu depăşesc 100-150 m, iar axa orizontalizată de vizare a lunetei, poate intersecta mirele aşezate în punctele respective. Din staţia S (fig.1.22) se execută mai întâi citirea înapoi “a” pe mira aşezată vertical în punctul A, de cotă cunoscută şi apoi citirile intermediare de mijloc c 1 ….c 3 , la punctele de radiere (tab.1.1).

22

Fig.1.22 Radierea de nivelment geometric a-Elevaţie; b-Plan. Z B = Z A + Z A

Fig.1.22 Radierea de nivelment geometric a-Elevaţie; b-Plan.

Z B = Z A + Z AB = Z A + (a- c 1 ) = 99,500-0,129 = 99,371 m Z C = Z A + Z AC = Z A + (a- c ) = 99,500+0,129 = 99,710 m Z D = Z A + Z AD = Z A + (a- c # ) = 99,500+0,343 = 99,843 m

Controlul calculului se face cu ajutorul relaţiei:

n

1 Z = n Z A + 298,924 = (3 x 99,500) + 0,424 = 298,924

Z

Tabelul 1.1

Radierea de nivelment geometric

Staţia

Punct

Citiri pe miră

Cota

Diferenţele de nivel Z (m)

Cote Z

Schiţa

vizat

planului

Înapoi

Intermedieree

de vizare

+

-

(+a)

(-c)

(z) (m)

S

R.N

1734

 

101,234

   

99.500

Fig.1.22

A

 

B

 

1863

   

0,129

99.371

 

C

 

1524

 

0,210

 

99.710

 

D

 

1391

 

0,343

 

99.843

Sume ( )

-

4778

 

- 0,553

0,129

298.924

Diferenţe

-

-

 

- 0,424

-

-

(

)

23

Adunând pe coloane cu ajutorul relaţiei:

n

1 Z = n Z 1 - C se execută controlul calculelor 298,924 = (3 x 101,234) – 4,778 = 298,924 m.

Drumuirea de nivelment geometric constă din măsurători de diferenţe de nivel, înlănţuite (fig.1.23), adică de fiecare dată se consideră cunoscut punctul care, în staţia precedentă, era nou (necunoscut). Drumuirea pleacă de la un punct cunoscut şi se închide pe alt punct cunoscut.

la un punct cunoscut şi se închide pe alt punct cunoscut. Fig.1.23 Drumuire de nivelment geometric

Fig.1.23 Drumuire de nivelment geometric

Denumirea de nivelment trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Lungimea traseului drumuirii să nu fie mai mare de 2-3 km;

Mărimea porteelor să nu fie mai mare de 100-150 m;

Pe traseul drumuirii să nu se întâlnească denivelări pronunţate sau

obstacole. Conform fig.1.22, punctele de plecare A şi de sosire B au cotele cunoscute. Se marchează cu ţăruşi punctele de îndesire (1, 2, 3, 4). Pe reperul din A se aşează o miră, iar pe ţăruşul din 1, altă miră. Se aşează nivela între cele două puncte, astfel ca axul vizual al lunetei să nu cadă sub sabotul unei mire şi nici peste înălţimea acesteia. Se fac citirile a 1 şi b 1 , care se înregistrează în carnetul de teren (tab.1.2): în coloana “citiri înapoi +a”, pe cele făcute pe mira din A şi în coloana “citiri înainte –b”, pe cele făcute în punctul 1. Se ridică apoi nivela şi se aşează între punctele 1 şi 2; se face o nouă citire înapoi la punctul 1 şi una înainte la punctul 2; se trec citirile în carnet. De obicei citirile se fac cu luneta în cele două poziţii.

Tabelul 1.2

Nivelment geometric

   

Citiri pe miră

 

Cote

Comparări

Cote

Punctul

Schiţa

Aliniamentul

Înapoi + a

Înainte -b

provizorii

definitive

directe

medii

directe

medii

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

A-1

2,848

2,847

0,539

0,541

552,296

-

552,296

1

 

2,846

0,543

554,602

2

554,604

1

24

1-2

2,527

2,528

0,992

0,991

556,139

4

556,143

2

2,529

0,990

2-3

0,320

0,319

1,714

1,715

554,743

6

554,749

3

0,318

1,716

3-4

0,174

0,173

1,916

1,917

552,999

8

553,007

4

0,172

1,918

4-B

3,020

3,018

0,504

0,502

555,515

10

555,525

B

3,016

0,500

Suma

-

8,885

-

5,666

       

Pentru calculul denumirii se fac mediile citirilor în coloanele 3 şi 5. În funcţie de aceste citiri şi de cota cunoscută a punctului A = 552,296 se calculează cotele provizorii în coloana 6. La cota cunoscută a punctului A se adaugă citirea înapoi de pe mira din A, adică 2,847 şi se scade citirea înainte făcută pe mira din punctul 1, adică 0,541. Se obţine cota punctului 1 egală cu 554,602. Pentru punctul 2 se foloseşte cota punctului 1 la care se adaugă citirea înapoi 2,528 şi se scade citirea înainte 0,991. Făcând o comparaţie între cota lui b = 555,515 cu cea obţinută, plecând din punctul A prin drumuire 555,525 rezultă o diferenţă de 10 mm, adică 1cm, care se confruntă cu toleranţa (2 cm/km). Plecând de la lungimea drumuirii, care a fost de 500 m:

T = 2 cm ÷ 500 = 2 ÷1 1,41 cm

1000

2

e = 1 cm, deci e < T Corecţia s-a făcut progresiv în coloana 7. Coloana 8 prezintă cotele definitive după aplicarea corecţiei. Dacă în afară de punctele situate pe axul denumirii, vrem să determinăm şi cotele altor puncte situate de o parte şi de alta a drumuirii, se aplică metoda drumuirii cu radieri.

METODE DE PREZENTARE A RELIEFULUI ÎN PLAN

Metoda planurilor cotate Planul cotat este cel mai simplu de întocmit, deoarece operaţia se limitează la înscrierea în plan a cotelor tuturor punctelor vizate şi ale căror cote au fost calculate. Dezavantajul constă în aceea că se încarcă planul cotat cu cote şi nu se dă o imagine a reliefului terenului (fig.1.24).

Metoda curbelor de nivel Curbele de nivel sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi cotă sau cu acelaşi nivel. Distanţa pe verticală dintre planele orizontale care determină două curbe de nivel consecutive se numeşte echidistanţă.

25

Valoarea curbelor de nivel se exprimă întotdeauna în metri fără fracţiuni (fig.1.25).

CAPITOLUL 2 CARACTERIZAREA BAZINELOR DE APĂ

2.1 BAZINE HIDROGRAFICE

Datorită reliefului şi aşezării geografice, ţara noastră are o reţea hidrografică bogată, alcătuită dintr-o multitudine de bazine hidrografice. Suprafaţa de pe care îşi adună apele o apă curgătoare sau stătătoare poartă denumirea de bazin hidrografic. Delimitarea unui astfel de bazin este aceeaşi pentru o lungă perioadă de timp (sute de ani), dar ea poate suferi modificări, mai ales pe cale artificială, într-un timp scurt, prin devierea parţială sau totală a unui curs de apă. Bazinele hidrografice prezintă caracteristici geometrice şi caracteristici fizico-geografice.

2.1.1 Caracterizarea geometrică a bazinelor hidrografice

26

Principalele caracteristici geometrice ale bazinelor hidrografice, sunt suprafaţa, forma, altitudinea medie şi panta medie. Suprafaţa bazinelor hidrografice se delimitează pe hărţi, mergându-se pe linia cumpenei apelor. Întinderea suprafeţei bazinelor hidrografice are un rol deosebit în producerea fenomenelor hidrologice şi în evoluţia lor. O influenţă asupra modului în care se concentrează apele în bazinul respectiv o are forma bazinului. Analiza formei bazinului prin anumiţi indici de comparaţie, se referă la lungimea râului şi la lăţimea medie a bazinului, la mărimea suprafeţei de pe dreapta şi stânga apei. Altitudinea medie a unui bazin are uneori influenţă asupra regimului hidrologic. Un bazin situat la o altitudine mai mare, are o scurgere mai bogată, comparativ cu cel situat la o altitudine mai mică, datorită prcipitaţiilor mai abundente şi evaporaţiei mai scăzute. Pentru calculul altitudinii medii a unui bazin, se folosesc hărţile cu, curbe de nivel. Scurgerea este influenţată de panta medie, care determină viteza de deplasare a apei. Calculul pantei se face tot cu ajutorul hărţilor, cu curbe de nivel.

2.1.2 Caracterizarea fizico-geografică a bazinelor hidrografice

Din punct de vedere fizico-geografic, bazinele hidrografice se caracterizează prin: poziţia geografică, condiţiile climatice, structura geologică, sol, relief, vegetaţie, gradul de acoperire cu lacuri şi mlaştini. Caracteristicile fizico-geografice, împreună cu cele geometrice constituie baza de analiză pentru fenomenele hidrologice. Studiul fenomenelor hidrologice prezintă importanţă practică în toate situaţiile care privesc amenajările piscicole şi agropiscicole.

2.2 BAZINE DE APĂ NATURALE

2.2.1 Bazine de apă naturale curgătoare

Apele curgătoare sunt reprezentate de ape din zona de munte, deal, şes, şi din regiunea litorală, cum ar fi: izvoarele pâraiele, râurile şi fluviile. Izvoarele sunt acele locuri unde apa ajunge la suprafaţa solului în diferitemoduri, clasificându-se în 3 categorii:

reocrene, când apa apare de sub pietre sau din crăpătura unei stânci, oblic sau aproape orizontal, curgând apoi la vale;

limnocrene, care formează nişte bazinaşe, unde apa pătrunde de jos în sus, iar din surplusul ei ia naştere un pârâiaş;

helocrene, la care apa stagnează în sol, transformând solul într-un loc mocirlos. Pâraiele se găsesc în imediata apropiere a izvorului sau izvoarelor, în regiunea superioară a apelor de munte. Au un debit de apă continuu sau intermitent şi un volum mic de apă.

27

Râurile iau naştere din pâraie cu un debit de apă continuu şi cu o pantă în scădere. Fluviile sunt alimentate de râuri. Un fluviu prezintă zone inundabile şi o formaţiune specifică – delta, unde se creează zone proprii faunei piscicole.

2.2.2 Bazine naturale de ape stătătoare

În regiunile de şes se întâlnesc bălţile, care sunt aşezate de obicei în zone inundabile. Adâncimea lor este redusă (2-3 m), ceea ce permite dezvoltarea vegetaţiei pe fundul lor. Lacul are o adâncime mai mare decât balta, şi prezintă două zone: una de mal (litoral), acoperită cu vegetaţie acvatică şi o zonă de adânc. În zona de litoral se întâlneşte laguna, care este sub influenţa apelor mării, cu care comunică prin breşe în cordonul litoral. Are un regim de apă salmastră sau salină cu o productivitate piscicolă ridicată.

2.2.3 Bazine artificiale de apă

Bazinele artificiale de apă curgătoare sunt reprezentate prin canale care fac legătura între Dunăre şi lagune, pentru alimentarea acestora. Bazinele artificiale de apă stătătoare pot fi:

bazine semisistematice (iazuri)

bazine sistematice (heleştete)

lacuri de baraj

bazine agropiscicole şi stufopiscicole

Iazul este amplasat în cursul unei văi, barată în punctul ei cel mai îngust. Alimentarea cu apă se poate face din ape curgătoare,izvoare, precipitaţii, staţii de pompare. Heleşteul este aplasat pe un teren plan cu pantă redusă, obţinut în urma îndiguirii acestuia. Heleşteele sunt alimentate şi evacuate independent dirijabil. Lacurile de acumulare sunt construite pentru a servi ca sursă de energie, pentru irigaţii, pentru apă potabilă şi industrială. Ele pot servi secundar pentru valorificarea prin piscicultură. Lacurile au suprafeţe şi adâncimi mari. Bazinele agropiscicole şi stufopiscicole sunt de mărimi variabile şi înmagazinează apa pentru nevoile agriculturii, zootehniei, protejării şi exploatării stufului şi pentru creşterea peştelui.

2.2.4 Eroziunea şi colmatarea

Erodarea stratului fertil duce la scăderea productivităţii terenului respectiv. Dacă stratul fertil se află pe versanţi, acesta contribuie la colmatarea văilor. Colmatarea anulează funcţiile specifice bazinelor piscicole, ca mediu de viaţă pentru creşterea peştilor.

28

2.2.4.1 Eroziunea

Pe albiile apelor curgătoare se poate produce eroziunea în punctele barate, la nivelul malurilor de la bazinele de apă, cât şi pe versanţii bazinelor de apă sistematice. Eroziunea în amenajările piscicole se manifestă astfel:

eroziunea albiilor aval de punctele barate

eroziunea malurilor bazinelor de apă.

Pentru a împiedica erodarea barajului în bieful aval şi pentru a-i menţine stabilitatea, se recomandă lucrări de consolidare, prin prelungirea radierului barajului în sectorul expus acestui fenomen (fig 2.1. ).

barajului în sectorul expus acestui fenomen (fig 2.1. ). Fig.2.1 Amenajarea biefului aval 1-bazin; 2-bief amonte;

Fig.2.1 Amenajarea biefului aval 1-bazin; 2-bief amonte; 3-baraj; 4-saltea de apă; 5-apă; 6-bief aval; 7- consolidare.

Malurile bazinelor de apă sunt erodate, de obicei sub acţiunea dinamică a valurilor. Acest fenomen este propriu bazinelor cu acumulări mari de apă şi canalelor. La creşterea eroziunii malurilor, contribuie în mod direct înclinarea acestora şi structura geologică a rocilor din care sunt constituite malurile (fig.2.2).

29

Fig.2.2 Transformarea malurilor bazinelor de apă sub influienţa valurilor Valorile ∞ ale înclinării malurilor

Fig.2.2 Transformarea malurilor bazinelor de apă sub influienţa valurilor

Valorile ale înclinării malurilor în funcţie de natura terenului din care sunt constituite şi variaţia de nivel H, pentru diferite terenuri, se prezintă în tabelul 2.3. Malurile abrupte sunt mai uşor erodate. Depunerile pot să cuprindă uneori întregul fund al bazinului, dar în general se limitează la sectorul malului supus erodării, manifestându-se uneori prin formarea unor trepte largi, în genul teraselor inundate din luncile râurilor.

Tabelul 2.3 Unghiul de înclinare, în grade, în funcţie de înălţimea valurilor şi natura terenului unui bazin de apă (după Man, 1996)

Natura terenului malurilor

Variaţia înălţimii (H între 1,5-0,5 m)

1,5-1,9 m

1,0-0,5 m

< 0,5

Argilă

20

30

40

Loess

3

4

5

Argilă nisipoasă

4

6

7

Nisip fin

6

7

8

Nisip gros

7

8

11

Nisip fin

10

11

13

Pietriş

12

13

14

30

2.2.4.2.Colmatarea

Colmatarea este un rezultat al eroziunii, finalizată prin depunerea materialului erodat şi transportat de apă, fapt ce duce la imposibilitatea de exploatare a bazinelor de apă. Colmatarea poate fi de două feluri:

colmatarea minerală (aluvionară), rezultat al transportării şi depunerii aluviunilor antrenate de apă ( fig.2.3);

colmatarea organică (determinată de depunerea det ritusului organic, provenit din descompunerea resturilor florei şi faunei acvatice din cuprinsul bazinului.

florei şi faunei acvatice din cuprinsul bazinului. Fig.2.3 Sedimentarea materialului detritic aluvionar în

Fig.2.3 Sedimentarea materialului detritic aluvionar în incinta unui iaz expus colmatării frontale

Pentru zonele mlăştinoase, colmatarea aluvionară are efecte pozitive, deoarece, ridicându-le fundul, le conferă calitatea de terenuri agricole cu o fertilitate crescută, atât prin conţinutul de săruri minerale, cât şi prin ameliorarea texturii terenului. În piscicultură, prin colmatare se urmăreşte realizarea următoarelor scopuri:

fertilizarea terenului;

ameliorarea texturii solurilor;

asanarea depresiunilor înmlăştinate.

Condiţiile necesare pentru realizarea colmatării, sunt următoarele:

posibilitatea inundării terenurilor în perioada viiturilor;

apele să conţină în medie, o cantitate suficientă de aluviuni;

aluviunile să conţină şi materii fertilizante.

Colmatarea se poate realiza:

liber

semidirijat

dirijat.

31

liberă are ca rezultat formarea grindurilor şi extinderea

acestora. În situaţia procedeului semidirijat

pătrund în zonele supuse colmatării şi prin canale construite în acest scop

de colmatare, apele aluvionare

Colmatarea

(fig.2.4).

scop de colmatare , apele aluvionare Colmatarea (fig.2.4). Fig.2.4 Colmatarea semidirijată a zonei de centură

Fig.2.4 Colmatarea semidirijată a zonei de centură stuficolă prin canale ramificate

În cadrul complexelor piscicole din Lunca şi Delta Dunării, unde se urmăreşte încetinirea acţiunii de aluvionare a bălţilor şi apoi obţinerea de eterenuri înalte, apa limpezită din incinta amenajată se descarcă peste creasta digurilor de centură de pământ, amenajate ca deversoare (fig.2.5).

32

Fig.2.5 Colmatarea semidirijată apei(zona ceatalelor-în Delta Dunării) prin utilizarea zonelor de limpezire a

Fig.2.5

Colmatarea

semidirijată

apei(zona ceatalelor-în Delta Dunării)

prin

utilizarea

zonelor

de

limpezire

a

Colmatarea dirijată se realizează prin pătrunderea apei în zonele de colmatare prin canale prevăzute la punctul de admisie cu instalaţia de reglare a debitului. Colmatarea organică se realizează prin depunera detritusului de plante şi animale acvatice, material care contribuie la ridicarea fundului bazinelor de apă.

2.5. Metode şi măsuri pentru protecţia bazinelor

Scopul acestora este de a asigura protecţia iazurilor şi bălţilor împotriva colmatării, înzăpezirii şi îngheţului.

2.5.1 Zone de protecţie contra colmatării iazurilor

Datorită fenomenului de eroziune a versanţilor din regiunile deluroase, colmatarea aluvionară repreziontă un impedimentserios în acţiunea de valorificare a apelor piscicole din ţara noastră. Pentru a se preîntâmpina acest fenomen se prevăd pentru iazuri, 3 zone succesive de protecţie (fig.2.6):

o zonă de păşune cu o lăţime de 20 m;

33

o perdea forestieră cu lăţimea de 20-30 m;

o zonă de păşune cu lăţimea de 70-100 m;

o zonă arabilă.

de păşune cu lăţimea de 70-100 m; ∑ o zonă arabilă. Fig.2.6 Repartizarea zonelor de protecţie-secţiune

Fig.2.6 Repartizarea zonelor de protecţie-secţiune transversală printr-o vale amenajată

2.5.2 Perdele de protecţie contra înzăpezirii bălţilor şi iazurilor

Datorită acţiunii Crivăţului, depresiunile sunt acoperite cu zăpadă. În acestă situaţie, perdelele de protecţie au o importanţă deosebită pentru reţinerea zăpezii. Cantităţile mari de zăpadă pot duce la moartea peştilor prin asfixie.

2.5.3 Măsuri contra îngheţului la bazine şi canale

În regiunile de şes şi de deal, lipsite de păduri, se iau măsuri contra îngheţului Punctul sensibil al iazurilor şi bălţilor este reprezentat prin direcţia pe care o are vântul dominant din timpul iernii. În cazul văilor se pot întâlni mai multe puncte critice, după cum variază orientarea traseului lor faţă de direcţia vântului. Pe malul dinspre direcţia vântului (fig.2.7) se amplasează perdeaua de protecţie pentru a împiedica aşezarea zăpezii în straturi groase pe apă, ceea ce prin amestecare cu apa neângheţată, creează un mediu impropriu vieţuirii peştilor.

34

Fig.2.7 Orientarea perdelelor de protecţie înzăpezirii iazurilor şi bălţilor în cursul văilor împotriva Aerul

Fig.2.7

Orientarea

perdelelor

de

protecţie

înzăpezirii iazurilor şi bălţilor

în

cursul

văilor

împotriva

Aerul rece care coboară pe versanţi şi cel cald, care se ridică la mijlocul bazinului, duc la formarea învelişului de gheaţă la suprafaţa bazinelor de apă (fig.2.8).

de gheaţă la suprafaţa bazinelor de apă (fig.2.8). Fig.2.8 Curenţii de aer care duc la forma

Fig.2.8 Curenţii de aer care duc la formarea învelişului de gheaţă la suprafaţa bazinelor de apă(reprezentare schematică)

CAPITOLUL 3 AMENAJAREA BAZINELOR NATURALE DE APĂ

3.1 Amenajarea bazinelor naturale de apă din regiunea de munte

Scopul urmărit prin amenajarea bazinelor naturale de apă din regiunea de munte este crearea condiţiilor pentru dezvoltarea ihtiofaunei locale. Puterea trofică de hrănire a râurilor şi pâraielor de munte este simţitor redusă, datorită caracterului lor torenţial, care împiedică în general, fixarea florei şi faunei în lungul albiei. Numai în porţiunile mai liniştite se pot fixa câteva plante din care curentul apei rupe bucăţi, în special frunze, oferind astfel hrană microfaunei locale. Datorită acestor aspecte apare necesitate efectuării unor lucrări pentru încetinirea surgerii apelor de munte, în general şi a apelor de şiroire în special.

35

Aceste probleme se pot rezolva prin acţiuni silvice ameliorative, care reclamă un timp mai îndelungat, iar pe de altă parte prin acţiuni hidroameliorative piscicole cu efecte mai apropiate şi care în final urmăresc conservarea şi sporirea efectivului piscicol. Principalele grupe de lucrări pentru amenajarea piscicolă a apelor de munte pot fi structurate astfel :

lucrări pentru amenajarea albiei cursurilor de apă;

lucrări pentru înlesnirea circulaţiei peştilor în lungul albiei;

3.1.1 Lucrări pentru amenajarea albiei

Aceste lucrări au un caracter hidrotehnic şi constau în :

protejarea malurilor albiei expuse eroziunii:

lucrări pentru oxigenarea apei şi crearea de adăposturi pentru peşti:

adăposturi pentru peşti

3.1.1.1 Amenajare pentru protejarea malurilor albiei expuse eroziunii

Aceste lucrări trebuies executate la malurile concave, care pot fi erodate de materialul lemnos transportat liber, pe calea apei. Se pot construi pinteni din piloţi căptuşiţi cu bârne, dacă piloţii se pot fixa în patul albiei, sau căsoaie umplute cu bolovani dacă patul albiei este stâncos. Pintenii creează adăposturi pentru peşti în cazul albiior cu lăţime mare

(fig.3.1).

patul albiei este stâncos. Pintenii creează adăposturi pentru peşti în cazul albiior cu lăţime mare (fig.3.1).

36

Fig.3.1 Protecţia malulilor contra materialelor plutitoare şi realizarea de adăposturi de mal pentru peşti

Dimensiunile de realizare a pintenilor pot fi : lungime 5,0 m ; lăţime 0,75- 1,0 m . Atunci când apare pericolul de dizlocare a pintenului de către curentul de apă, se vor realiza pinteni din căsoaie de formă dreptunghiulară, podite cu lemn şi umplute cu piatră de râu, aşezată în lungul ascuţit faţă de malul concav. Căsoaiele pot avea lungimea de 4-6 m, lăţimea 1-1,5 m şi înălţimea de 0,75-1,2 m

31.1.2 Amenajări pentru oxigenarea apei şi crearea de adăposturi pentru peşti

Pe cursurile de apă de munte cu maluri înalte şi fund erodabil se amenajează platforme submersibile (fig.3.2) care produc ridicarea nivelului apei local, pentru realizarea căderei de apă, necesară aerării acesteia.

realizarea căderei de apă, necesară aerării acesteia. Fig.3.2 Platforme secţiune transversală

Fig.3.2

Platforme

secţiune transversală

submersibile(cascada):

a)

secţiune

longitudinală;

b)

Fixarea buşteanului în maluri se recomandă pe cel puţin 1,5-2m. Pentru elancizarea podelei, între bile se bate muşchi, astfel ca apa să curgă deasupra podelei făcând un salt de circa 0,80 m, sub formă de cascadă. Podeaua platformei se face cu contra pantă astfel încât să nu fie afectată de şuvoaie mari de apă. Malurile în zona cascadei se consolidează cu buşteni şi grohotiş, preferabil fiind ca zona de amplasare a cascadei să aibă pe mal copaci sau stâncă . Contrapanta podelei asigură încetinirea curentului local de apă , depunerea aluviunilor pe podea conducând la creşterea stabilităţii acestei lucrări. Pe timpul verii, la cursurile de apă cu debit mic buştenii de mal sunt dirijaţi spre axul văii pentru a dirija apa spre talvegul albiei, în vederea menţinerii adâncimii de apă, necesare adăpostirii peştilor.

37

În situaţia cursurilor de apă cu debit mare, buştenii de mal sunt înlocuiţi cu căsoaie, situaţie în care buşteanul de rezistenţă se fixează direct în căsoaie. În această situaţie, dimensiunile pentru căsoaie, după Decei (1964) citat de Man sunt următoarele : h = 0,75-1 m ; l = 1 m şi L = 4-5m. În practică se pot întâlni şi alte tipuri de cascade mai simple, realizate din materiale locale, cum ar fi cascada simplă (pragul) şi cascada din piatră (barajul). La izvoarele şi pâraiele cu debit mic, a căror lăţime este de 5-7 m se realizează praguri (fig.3.3) având în aval pe partea de sus a buşteanului o prăjină ce formează o ştreaşină pentru aruncarea apei la o anumită distanţă faţă de prag. În amontele buşteanului se aşează fascine lestate cu bolovani şi pietriş.

se aşează fascine lestate cu bolovani şi pietriş. Fig.3.3 Secţiune longitudinală prin cascada simplă

Fig.3.3 Secţiune longitudinală prin cascada simplă

Dezavanjul acestei lucrări este acela că împiedică migraţia păstrăvului înspre amonte, deoarece apa se înfiltrează printre fascine, rezultând un strat deversant de apă de grosime mică. Aceste amenajări sunt indicate în zonele de deversare a punctului pentru repopularea apelor de munte. Construirea pragurilor în serie duce la obţinerea topliţelor. Cascadele din piatră sau barajele se realizează când albiile au lăţimea de 6-8 m, iar malurile sunt înalte şi fundul neerodabil. Pentru construirea acestora se folosesc bolovani de râu sau piatră aşezată transversal pe cursul apei din aval spre amonte. (fig.3.4)

acestora se folosesc bolovani de râu sau piatră aşezată transversal pe cursul apei din aval spre

38

Fig.3.4 Secţiune transversală prin cascada de piatră a- secţiune longitudinală b- secţiune transversală

Primul strat este din bolovani mari care, aşezaţi cu goluri între ei, formează o treaptă de 0,5-0,6 m, constituind adăposturi pentru peşti. Se aşează apoi un strat de bolovani de dimensiuni mai mici şi apoi un strat de pietriş. Grosimea totală a barajului este de circa 1m, în spatele său formându-se un bazin de apă, suficient de adânc pentru adăpostul peştilor.

3.1.1.3 Adăposturi pentru peşti

Adăposturile sunt lucrări mobile realizate din lemn sau bolovani, acolo unde albia este instabilă şi debitul bogat. Sistemul constructiv permite mutarea lucrării în altă secţiune a albiei, imediat ce a scăzut nivelul apei. Adăposturile pentru peşti se pot obţine prin:

ancorarea unui arbore de mal după îndepărtarea frunzelor prin orientare cu vârful spre aval;

arbori doborâţi peste albie, orientaţi în acelaşi mod;

capre, obţinute din bile de lemn cu lungimea de 2-2,5 m şi diametrul de circa 20 cm, îmbinate sub forma unei piramide cu patru laturi, din care una sau două şi căptuşite cu dulapi pe o înălţime de 0,75-1 m, măsurată de la bază. Baza piramidei are o deschidere de 0,8-1,5 m. Piramida se amplasează în albia pârâului, orientându-se înspre amonte, cu peretele dau pereţii căptuşiţi cu lemn, după ce a fost umplută cu pietre. La mutare se goleşte de bolovani.

3.1.2 Lucrări pentru înlesnirea circulaţiei peştilor

3.1.2.1 Trecători pentru peşti în barajele mai mari de 1 m

Amenajarea trecătorilor pentru peşti a apărut ca urmare a construirii barajelor pe apele curgătoare, prentru a permite unor specii de peşti migrarea spre locurile de reproducere sau hrănire. Instalaţiile respective pot funcţiona continuu sau discontinuu. Funcţionarea în bune condiţii a instalaţiei pentru înlesnirea migraţiei peştilor, presupune cunoaşterea biologiei speciilor migratoare, pentru a se stabili corect amplasarea gurii aval, pe care peştii trebuie să o găsească cu uşurinţă. Salmonidele înfruntă curentul, indiferent de viteza lui, preferând de obicei firul apei curgătoare, în timp ce speciile apaţinând grupei ciprinidelor, înoată pe lângă maluri, unde viteza este mai redusă. După întâlnirea obstacolului, peştii încep să caute un loc pentru despăţirea acestuia, înaintând până când curentul îi aruncă înapoi, după care reiau tentativa depăşirii.

39

Porţiunea râului unde are loc ascensiunea şi rostogolirea peştilor în căutarea locului de traversare către amonte, poartă denumirea de „sectorul căutării”. Peştii nu vor intra în trecători atâta timp cât pot depăşi curentul, amplasarea cea mai indicată fiind în punctul limită a urcării lor (fig.3.5).

fiind în punctul limită a urcării lor (fig.3.5). Fig.3.5 Reprezentarea schematică a drumului parcurs de

Fig.3.5 Reprezentarea schematică a drumului parcurs de peşti în zona căutării pentru trecerea obstacolului: 1-baraj; 2-gura amonte a trecătorii; 3- trecătoare; 4- gura aval a trecătorii; 5-bieful amonte; 6- bieful aval; 7- zona săriturii; 8-limita urcării peştelui

3.1.2.2 Topliţele

Sunt amenajate în albia izvoarelor şi a pâraielor sub formă de bazine pentru creşterea puilor de păstrăv pentru popularea apelor de munte. Topliţele compartimentează albiile şi sunt realizate cu diguri de pământ, în general căptuşite cu bârne sau cu praguri de piatră sau lemn. Topliţele au digul prevăzut cu deversor lateral şi nu depăşesc 1-1,2 m. La nivelul talregului în dig există un orificiu de fund cu vană, pentru ocolirea topliţei. Densitatea punctului în topliţe este de 8-10 pui / m².

3.2 Amenajarea bazinelor naturale de apă din zona de deal şi de şes

Amenajarea apelor curgătoare din regiunea colinară şi de şes trebuie privită sub raportul utilizării economice sociale şi apoi piscicole. În luncile unor râuri

40

(albiile majore) se pot amenaja bazine piscicole cu o producţie ridicată de peşte, folosind terenurilor care nu se pretează pentru agricultură.

3.2.1 Amenajarea albiilor majore

Scopul urmărit prin amenajarea albiilor majore, într-o primă fază, reprezintă exploatarea dirijată a acestora şi în final creşterea producţiei de peşte. Apele curgătoare din regiunea de câmpie, pot fi utilizate ca sursă de apă pentru heleşteiele situate în apropiere.

În practică se pot întâlni mai multe situaţii :

albii majore neîndiguite (fig 3.6.), situaţie în care datorită colmatărilor, fundul albiei majore este supraînălţat (de exemplu Dunărea);

albiei majore este supraînălţat (de exemplu Dunărea); Fig.3.6 Creşterea nivelului colmatarea fundului albiei

Fig.3.6

Creşterea

nivelului

colmatarea fundului albiei majore

apelor

la

albii

majore

neândiguite

prin

albii îndiguite, caracterizate prin existenţă gropilor de împrumut, în albia majoră (fig.3.7)

gropilor de împrumut, în albia majoră (fig.3.7) Fig.3.7 Albii majore îndiguite prevăzute cu gropi de

Fig.3.7 Albii majore îndiguite prevăzute cu gropi de împrumut

amenajarea albiilor majore cu folosinţe multiple (piscicolă, silvică, zootehnică, agricolă, etc.) (fig.3.8).

41

Fig.3.8 Amenajarea albiilor majore în complexele cu folosinţe multiple(piscicol, silvic, zootehnic, agricol) 3.2.2

Fig.3.8 Amenajarea albiilor majore în complexele cu folosinţe multiple(piscicol, silvic, zootehnic, agricol)

3.2.2 Amenajarea albiilor minore

Prin amenajarea albiilor minore ale râurilor se urmăreşte înlesnirea circulaţiei peştilor stopată de bararea acestora şi de realizarea prin lucrări de derivaţie, instalaţii pentru depăşirea obstacolelor de către peştii migratori, conservarea patului albiei, amenajate de zona pentru adăpostul peştilor.

3.2.3 Amenajarea braţelor secundare ale unui râu în scop piscicol se face atunci când colmatarea s-a accentuat prin întreruperea curentului de apă către ele, transformându-le astfel în bazine naturale (fig.3.9)

Fig.3.9 Amenajarea braţelor secundare şi moarte pe cursurile de ape la câmpie

3.2.4 Amenajarea braţelor moarte

Braţele moarte rezultă din meandrele rămase în urma modificării traseului râului fiind alimentate cu apă numai în perioadele când viitura depăşeste malul. Amenajarea se poate realiza prin construirea unei guri de alimenatare în amonte şi, dacă este posibil, a unei guri de fund în aval.

42

3.3

Amenajarea bazinelor naturale de apă din zona litorală

Schema hidrotehnică a apelor din zona litorală este prezentată în figura 3.10

Se observă distribuţia apei dulci din râurile care se varsă în mare, apa sărată

a mării şi apa salmastră din lagune (lagunele Razelm, Sinoe etc.) .

3.3.1 Principii de amenajare

Principiile de amenajare a bazinelor naturale de apă din zona litorală au la bază asigurarea mediului propice dezvoltării anumitor specii de peşte în lagunele Razelm şi Sinoe, prin reducerea gradului de salinitate al apei. Este necesară asigurarea unui debit permanent de apă dulce din Dunăre către lagune şi eliminare surplusului salin către mare.

Se recomandă :

amenajarea de canale de alimentare cu apă dulce din Dunăre;

amenajarea braţelor în corpul cordonului litoral. Bazinul de apă din zona litorală se amenajează după următoarele principii:

asigurarea volumului de apă în bazin prin reţinerea acestuia când alimentarea

nu este asigurată;

golirea periodică a lacurilor cu fundul situat sub nivelul mării, pentru regenerarea fundului;

favorizarea pătrunderii peştilor marini, în special a chefalilor;

distrugerea vegetaţiei acvatice submerse şi dure în exces;

repopularea anuală a lacurilor cu peşti. Lucrările hidrotehnice pentru amenajarea lagunelor sunt reprezentate de :

consolidarea cordonului litoral;

amenajarea breşelor din corpul cordunului litoral;

O producţie constantă de chefal se poate obţine prin dirijarea intrării

acestuia din mare şi evitarea evadării acestuia.

În această situaţie grindul marin care separă laguna de mare, trebuie să fie

bine consolidat în scopul de a se împiedica apariţia de noi breşe care să ducă la pierderea producţiei de chefal. Breşele noi pot apărea ca efect al creşterii salinităţii, situaţie în care lagunele nu mai pot asigura condiţii de mediu prielnice unei bune dezvoltări a ihtiofaunei de apă dulce (caracter slab salimastru cu 2-4 grame Na Cl / litru). Atunci când se constată eroziuni ale cordonului litoral de către valuri se execută lucrări de consolidare.

3.3.2 Prezentarea principalelor lucrări de amenajare din zona litorală

43

În cadrul complexului Razelm-Sinoe în care intrarea chefalilor trebuie dirijată, iar evadarea împiedicată, se execută consolidarea cordonului litoral. De asemenea trebuie oprită pătrunderea apei marine prin breşe, care ar duce la creşterea salinităţii şi dispariţia unor specii de peşti de apă dulce. În unele zone puterea de erodare a apei în mişcare datorită curenţilor şi valurilor poate reduce cordonul litoral sau determină depuneri care conduc la consolidarea naturală a litoralului. Consolidarea artificială a cordonului litoral se poate face pentru o perioadă mai scurtă (temporară) sau de durată. În cadrul consolidării temporare se execută diguri care să spargă valurile mării, iar materialul erodat să fie depozitat într-o anumită parte (fig.3.11).

erodat să fie depozitat într-o anumită parte (fig.3.11). Fig.3.11Consolidarea temporară a cordoanelor litorale

Fig.3.11Consolidarea temporară a cordoanelor litorale 1-moază; 2-piloţi cu ø=0,25m; 3-iarbă de mare; 4-snopi de trestie

Înălţimea digurilor este de minimum 1 m şi poate fi simplă sau dublă. Ele se construiesc din două sau trei rânduri de piloţi. Distanţa dintre rândurile de piloţi este de maxim 2 m, iar între piloţi de 50 cm. În spaţiul dintre rândurile piloţilor se aşează mai întâi sub nivelul terenului, un strat de iarbă de mare în grosime de 50 cm, peste care se pun snopi de stuf sub unghi de 25-30˚. Între rândurile de stuf se pun anrocamente pe o grosime de 30- 40 cm. Se aşează de asemenea anrocamente de o parte şi de alta a digului cu taluzul 1/1 şi pe o înălţime egală cu jumătate din cea a digului. Consolidarea de durată se face pentru o perioadă de 2-30 de ani şi se realizează prin lucrări hidrotehnice scoase de sub acţiunea valurilor datorită distanţelor mari la care se execută. În cadrul acestei consolidări digul se amenajează în incinta bazinelor de apă

(fig.3.12).

44

Fig.3.12 Consolidarea de durată a cordoanelor litorale a)-vedere plan; b)-secţiune transversală 1-canal navigabil;

Fig.3.12 Consolidarea de durată a cordoanelor litorale a)-vedere plan; b)-secţiune transversală 1-canal navigabil; 2-dig; 3-zona viitorului cordon; 4-zona de amortizare a valurilor; 5-zonă în consolidare(400m); 6-cordon actual; 7-cordon dispărut prin erodare; 8-ericuri; 9-breşe; 10-depuneri.

Pentru construirea digului se foloseşte nisip având o lăţime a coronamentului de circa 10m, taluzurile de 1/3 spre litoral şi 1/5-1/8 spre bazine . Înălţimea digurilor trebuie să depăşească înălţimea valurilor. Pe diguri se poate planta vegetaţie circa 10000 arbuşti/ha pe taluzuri şi coronament. Între mare şi dig rămâne o zonă care amortizează valurile şi cu timpul este acoperită cu nisip. Circulaţia apei între mare şi lagună prin breşe este reglementată prin lucrări hidrotehnice de tip stăvilar care se încastrează acolo unde erodarea este foarte redusă. În situaţia unei erodări mai accentuate sunt indicate pragurile de fund care îndeplinesc funcţiile unui deversor cu deschidere fixă (fig.3.13).

accentuate sunt indicate pragurile de fund care îndeplinesc funcţiile unui deversor cu deschidere fixă (fig.3.13). 45

45

Fig.3.13 Amplasarea pragului de fund în dreptul unei breşe:

Pragurile de fund sunt indicate pentru a reduce volumul de apă salină dinspre mare în lagună, de a împiedica parţial evadarea peştilor şi de a înlesni circulaţia ambarcaţiunilor. Pentru o încastrare solidă lungimea pragului trebuie să fie superioară lăţimii maxime pe care a atins-o breşa în decursul existenţei ei. Pragul se construieşte din anrocamente aşezate pe un pat de fascine cu grosimea de 1 m, iar radierul deschiderii să fie cu 1 m sub nivelul mării. Amplasarea trebuie făcută la 50-100m distanţă de axul longitudinal al cordonului.

CAPITOLUL 4 AMENAJAREA BAZINELOR

4.1 Bazine de apă semisistematice (iazuri)

Iazurile sunt construite prin bararea cursului văilor. Amenajarea iazurilor se face succesiv pentru a li se da mai multe utilizări. Datorită utilizărilor hidrologice ale bazinului hidrografic, iazurile sunt supuse permanent variaţiilor de nivel cărora trebuie să le facă faţă lucrările hidrotehnice specifice. Datorită faptului că apa din iazul din amonte nu poate fi derivată, trece în mod obligatoriu prin toate iazurile din aval, cu următoarele consecinţe de ordin piscicol :

golirea iazului din amonte depinde de cel din aval;

în situaţia apariţiei unei maladii infectocontagioase în iazul din amonte, se transmite cu apa în cele din aval;

colmatarea iazurilor poate fi încetinită dar nu şi oprită. Având în atenţie deyavantajele prezentate, acest sistem de amenajare a fost

denumit „semisistematic”. În cadrul amenajărilor piscicole iazurile prezintă anumite avantaje, cum ar

fi:

o mare parte din terenuri, care nu se pretează pentru agricultură datorită

excesului de umiditate sunt folosite în mod economic; reţin şi reglementează scurgerile de suprafaţă, provenite din apele de precipitaţii, contribuind astfel la regularizarea cursurilor de apă şi evitarea inundaţiilor;

au efect pozitiv asupra culturilor agricole din zonă;

influenţează producţia de peşte, prin mărirea suprafeţei piscicole.

46

41.1.

Principii de amenajare a iazurilor

Iazurile se construiesc pe bazinele hidrografice ale văilor care în general sunt neamenajate, aspect ce duce la situaţii mari de debite care pot afecta lucrările executate. În situaţia neglijării acestui considerent, pot fi provocate pagube mari unităţilor piscicole. Evitarea pierderilor financiare care duc la ineficienţa exploataţiei piscicole se poate face ţinând cont de următoarele principii :

realizarea amenajării piscicole numai în văile ale căror bazine hidrografice au un plan de sistematizare;

supradimensionarea lucrărilor de artă specifice tipului de iaz în cazul

inexistenţei unui plan de sistematizare a bazinului hidrografic;

susccesiunea iazurilor va începe prin construirea acestora din amonte în aval;

se vor evita amenajările de iazuri disparate;

Utilizarea raţională a terenurilor comportă amenajarea văilor pentru folosinţe multiple. De la început trebuie stabilit care este funcţia dominantă şi apoi celelalte funcţii cu caracter secundar. Din acest punct de vedere, pentru amenajările bilaterale o funcţie este dominată, iar alta este secundară şi se pot întâlni următoarele variante :

amenajări agropiscicole, funcţie dominantă agricultura;

amenajări bilaterale (asanare şi piscicultură), funcţie dominantă asanarea;

amenajare cu funcţie bilaterală, crearea zonelor de recreare şi piscicultură, funcţie dominantă zona de recreare. În cazul amenajărilor cu funcţie multilaterală piscicultura poate fi

dominantă. Un rol important în stabilirea destinaţiei bazinului, pe lângă nevoile economice de interes naţional sau local, îl are debitul de scurgere, care influenţează volumul de apă ce poate fi acumulat şi valorificat. Adâncimile care se înregistrează în funcţie de bazine sunt următoarele :

bazine hidroenergetice h=10 m;

bazine agropiscicole h=6-10 m;

bazine piscicole (iazuri) h=3-6 m;

4.1.2

Calculul volumului de apă în bazine

Dezvoltarea normală a peştelui pe lângă alţi factori, necesită un anumit volum de suprafaţă.

47

Atunci când apa este utilizată pentru industrie, irigaţii sau zootehnie, volumul de apă trebuie să fie mai mare decât cel necesar pisciculturii. Volumul de apă se poate calcula cu ajutorul relaţiei :

V u = V p + V d , în care V u = volumul utilizat V p = volumul piscicol V d = volumul disponibil. În cazul bazinelor piscicole, luând în calcul însuşirile biologice ale peştelui, volumului piscicol trebuie să -i corespundă o suprafaţă liberă cât mai mare. Înc ă din faza de proiectare se stabileşte relaţ ia dintre volumul nivelului şi suprafaţ a acoperită cuapă , cu ajutorul curbelor de nivel, al echidistanţ elor şi al volumului rezultat.

(fig.4.1).

al echidistan ţ elor şi al volumului rezultat. (fig.4.1). Fig.4.1 Reprezentarea unui iaz cu diferite nivele

Fig.4.1 Reprezentarea unui iaz cu diferite nivele şi suprafeţe de apă:

S1-Sn-suprafeţe de nivel, în m²; V1-Vn-volume corespunzătoare suprafeţelor de nivel, în m³; h-echidistanţă în m; N1 Nn niveluri corespunzătoare suprafeţelor de nivel.

4.1.3 Factorii care condiţ ioneză amenajarea vă ilor

Sectorizarea unei vă i în bazine piscicole se poate face în funcţ ie de configuraţ ia acesteia într-o succesiune continuă sau discontinuă de iazuri.

48

Studierea vă ii se poate face folosindu-se de situaţ ie, care poate furniza date privind panta vă ii, a versanţ ilor, unele lucră ri de construc ţii care intersectează valea- poduri, şosele - destinaţ ia terenurilor riverane. Factorii care condi ţ ionează compartimentarea văii, amplasarea şi dimensiomarea lucr ărilor hidrotehnice sunt de ordin topografic, hidrologic, geologic, geotehnic, economic, piscicol şi sanitar. Studiile topografice creează posibilitatea amplasă rii judicioase a barajelor, a lucră rilor de art ă , stabilirea volumului de terasament ce trebuie realizat pentru executarea obiectivului respectiv în condi ţ ii sporite de economicitate. Observarea planului de situaţ ie permite să se stabileasc ă panta longitudinală a fundului vă ii, care din punct de vedere economic, trebuie să fie cuprins ă între 0,3‰ şi 2,5‰. Planurile de situaţie care se utilizează trebuie să fie la scară de 1 : 2000 sau 1 : 5000, cu o ochidistantă a curbelor de nivel de 0,50 sau 1 m. Între pantă, lungimea bazinului şi adâncimea apei, trebuie să se realizeze o armonizare, pe baza căreia se face compartimentarea. Astfel la o pantă mică de 0,3‰, pentru a se asigura o adâncime a apei la baraj de minim 1,5 m, iazul trebuie să aibă o lugime de 5 km. Ori pentru a crea aceeaşi adâncime, la o pantă de 0,5‰, iazul are o lungimede numai 3km, iar la o pantă de 3‰, lungimea iazului este de 500 m. Condiţiile piscicole şi economice pot fi satisfăcute de o pantă cuprinsă între 1 şi 2‰, iar o exploatare bună se realizează la bazinele cu lungimea sub 2 km. Condiţia hidrologică are în vedere caracteristicile generale hidraulice ale cursurilor de apă, ale bazinului hidrografic în general, calitatea apei, surse de impurificare, regimul debitelor, viteza de eroziune a versanţilor, posibilităţi de umplere şi mărimea debitelor de viituri. O parte a elementelor hidraulice se determină pe baza studierii statisticilor meteorologice obţinute de la staţiile din bazinul respectiv. Condiţia hidrologică influenţează direct dimensiunea lucrărilor hidrotehnice prin mărimea debitelor sursei de apă. Locul de amplasare a barajului se stabileşte după studiul geologic şi geotehnic. Studierea texturii solului, stratificării terenului (soluri şi subsoluri), viitorului pat al albiei din punct de vedere al permeabilităţii, al rapotului între nisip şi argilă, trebuie să premeargă întotdeuna amenjării proprui zise. Pot apărea situaţii când permeabilitatea mare este însoţită de situarea stratului de argilă, la o adâncime mare iar în asemenea cazuri, lucrările de împiedicare a infiltrării apei pe sub baraj, devin neeconomice. Studiile geotehnice în special pentru baraje sunt necesare şi pentru a determina capacitatea portantă a terenului de fundare, stabilirea talazurilor şi a versanţilor cuvetei iazurilor. În cazul amenajării văilor în interes piscicol, condiţia economică se referă în primul rând la utilizarea – acolo unde există – a şoselelor ca baraje de

49

compartimentare. Din punct de vedere economic, este necesar ca amplasarea barajelor să se facă în punctele unde versanţii se apropie cât mai mult, evitându-se zonele largi, care necesită un volum mare de terasamente. Condiţia piscicolă, interesează din punctul de vedere a utilizării potenţialului productiv al solului într-un procent cât mai mare. Adâncimea de până la 2 m este indicată, deoarece razele solare pătrund până la fund şi nu se înregistrează satisfacerea termică. Adâncimea apei este un factor relativ deoarece trebuie raportată întotdeauna la mărimea suprafeţei iazului. Sub acest aspect se fac următoarele recomandări :

la amplasarea barajelor se vor evita punctele de confluenţă , care ofer ă de obicei zone de întinsură ce necesită baraje lungi, costistoare; amplasarea cea mai indicat ă a barajului este în aval de confluenţă (fig.4.2);

ă a barajului este în aval de confluen ţă (fig.4.2); Fig.4.2 Amplasarea barajelor faţă de punctele

Fig.4.2 Amplasarea barajelor faţă de punctele de confluienţă a văilor a şi b-variante de amplasare; 1-limita de inundare; 2-baraj amplasat în punctul de confluenţă; 3-baraj ămplasat în avalul confluenţei.

se vor proiecta iazutri cu adâncime

o

suprafaţă de 30-40 ha şi 3-4 m (în zonele de lângă baraj) pentru iazurile de 70-80 ha care să permit ă realizarea unei productivităţ i corespunză toare (fig.4.3).

până

la

2

m

la

50

Fig.4.3 Repartizarea zonelor piscicole cu diferite grade de productivitate în raport cu adâncimea apei: a-profil

Fig.4.3 Repartizarea zonelor piscicole cu diferite grade de productivitate în raport cu adâncimea apei:

a-profil longitudinal; 2b-plan; h-înăţţimea apei la baraj; 1-zonă cu productivitate ridicată; 2-zonă cu productivitate medie; 3-zonă slab productivă; 4- baraj.

Din punct de vedere sanitar în zonele de întinsuri trebuie să se realizeze adâncimea de cel puţ in 0,5 m, pentru împiedicarea dezvoltă rii ţ ânţ arilor.

4.2 Bazine de apă sistematice.

Heleşteul face parte din aceast ă categorie de bazine, fiind un bazin artificial de apă cu alimentare şi evacuare independentă , care stă la baza complexelor sistematice ciprinicole. Creşterea somonilor se realizează în bazine construite prin să pare (în debleu).

51

4.2.1 Complexe ciprinicole

În regiunile de şes se întâlnesc terenuri plane cu pante uniforme şi condi ţ ii (în special de temperatur ă ), pentru înfiinţ area complexelor ciprinicole şi dezvoltarea ciprinidelor (crapul – ca specie dominat ă ). Uneori aceste complexe se întâlnesc în zona colinar ă , amplaste în zona vă ilor largi. Complexele ciprinicole se amplasează ţ inându-se cont de urmă toarele condi ţ ii :

evitarea amplas ă rii în albiile majore ale râurilor datorită regimului în general torenţ ial al acestora;

terenul să fie în pant ă , pentru a realiza adâncimi diferite;

panta terenului să asigure scurgerea totală a heleşteului;

nu se vor face amenaj ă ri pe terenuri permeabile;

se vor evita terenurile fă ră posibilatea de scurgere sau cele cu apă freatic ă de suprafaţă , cele degradate, întrucât au o productivitate scă zut ă ;

este necesar ca terenul de amenajat să fie situat sub nivelul apelor mici ale surselor de alimentare în punctele de priză , pentru a asigura alimentarea gravitaţ ional ă ;

gropile de împrumut pentru execuţ ia unor lucră ri din pă mânt, vor fi de regulă în afara bazinelor, pentru a nu se îndepă rta stratul fertil;

în situaţ ia amplasă rii complexului, la poalele versanţ ilor se va construi un canal de centură , care să înmagazineze şi să transporte apele de şiroaie de pe versanţ i;

în afar ă de gura de alimentare şi cea de evacuare (că lugă r), heleşteul va fi prevă zut cu o groapă de pescuit, interioră sau exterioar ă ; Este de dorit ca digurile să fie carosabile pentru un transport

mai facil al hranei, amendamentelor şi peştelui.

4.2.1.1 Principii de amenajare

La amenajarea complexelor ciprinicole sistematice se va ţine seama de principiile hidrotehnice. Asigurarea condiţ iilor optime pentru reproducerea şi creşterea peştelui, constituie principiile biologice. Strâns legate de principiile biologice sunt principiile hidrotehnice care presupun asigurarea şi dirijarea raţ ional ă a apei în interiorul complexului pe compartimente de produc ţ ie, în ceea ce priveşte debitul, nivelul de reţ inere, reglarea şi scurgerea.

52

4.2.1.2 Tipuri de bazine piscicole sistematice

Heleşteul este un bazin cu adâncimea de 1,5-2 m, construit prin îndiguirea unui teren plan şi alimentat cu apă în mod gravitaţ ional sau prin pompare. Heleşteiele pot fi pentru reproducere, creştere, iernat, carantină şi uneori pentru creşterea reproduc ă torilor. Heleşteiele pentru reproducere trebuie să asigure condiţ ii pentru buna desfă şurare a acestui proces fiziologic foarte important pentru produc ţ ia de puiet. Suprafaţ a ocupată de heleşteiele pentru reproducere este de 0,5-1 % din suprafaţ a complexului. Au dimensiuni reduse, variind între 10 x 20 m şi 20 x 50 m, cu adâncimi de la 0,20 la 0,80 m. Realizarea unor adâncimi diferite se obţ ine de obicei prin să parea unor şanţ uri în interiorul heleşteielor, rezultând mai multe tipuiri de heleşteie cum sunt : Dubisch, Hoffer, Kovalski şi mixt. Tipul Dubisch (fig.4.4) este cel mai întâlnit heleşteu, având o formă dreptunghiular ă cu suprafaţ a între 500-1000 m 2 . De-a lungul digurilor are să pat un şant de 40-50 cm, servind pentru pescuirea mai uşoar ă a reproduc ă torilor şi pentru separarea p sexe şi până la atingerea temperaturii optime de reproducere.

pân ă la atingerea temperaturii optime de reproducere. Fig.4.4 Bazin de reproducere tip Dubisch 1-alimentare;

Fig.4.4 Bazin de reproducere tip Dubisch 1-alimentare; 2-evacuare.

53

Suprafaţa bazinelor poate fi şi mai mare, până la 5000 m²; pescuirea fiind mai greoaie nu poate fi urmărită reproducerea în condiţii bune. În figurile 4.5, 4.6 . şi 4.7.sunt prezentate bazinele de reproducere de tip Kovalski, Hofer şi mixt.

bazinele de reproducere de tip Kovalski, Hofer şi mixt. Fig.4.5 Bazin de reproducere tip Kovalski 1-alimentare;

Fig.4.5 Bazin de reproducere tip Kovalski 1-alimentare; 2-evacuare.

54

Fig.4.6 Bazin de reproducere tip Hoffer 1-alimentare; 2-evacuare. Fig.4.7 Bazin de reproducere tip mixt 1-alimentare;

Fig.4.6 Bazin de reproducere tip Hoffer 1-alimentare; 2-evacuare.

Bazin de reproducere tip Hoffer 1-alimentare; 2-evacuare. Fig.4.7 Bazin de reproducere tip mixt 1-alimentare;

Fig.4.7 Bazin de reproducere tip mixt 1-alimentare; 2-evacuare.

55

Heleşteiele de reproducere se amplasează în apropierea administraţiei fermei. Heleşteiele de creştere (fig.4.8)( în care este adăpostit şi hrănit peştele pescuit în faza de puiet) ocupă peste 90 % din suprafaţa amenajată din heleşteiele de reproducere.

% din suprafaţa amenajată din heleşteiele de reproducere. Fig.4.8 Bazin sistematic de creştere 1-canal de alimentare;

Fig.4.8 Bazin sistematic de creştere 1-canal de alimentare; 2-gură de alimentare; 3-canal principal de asanare; 4- groapă de concentrare; călugăr; 6-bazin de pescuit exterior; 7-dig; NP-nivel piscicol; F-fund.

Pentru larvele obţinute în încărcătoarele pentru clocirea icrelor de la speciile de peşte importante din China, se recomandă bazinele de predezvoltare.

56

Dezavantajul întâlnit la heleşteele de creştere cu suprafeţe ce depăşesc 50 ha este acela că sunt greu de exploatat. Fundul acestora este prevăzut cu o reţea de canale care le asigură golirea completă. Canalele sunt orientate către călugăr, iar adâncimea heleşteielui de creştere variază între 0,5 şi 2 m.

În fig 4.9. sunt prezentate heleşteiele pentru iernat care diferă de celelalte prin modul de amenajare şi timpul de folosire.

de celelalte prin modul de amenajare şi timpul de folosire. Fig.4.9 Bazine pentru iernat 1-canal de

Fig.4.9 Bazine pentru iernat 1-canal de alimentare de suprafaţă;2-gură de alimentare de suprafaţă;3-canal de evacuare; 4-călugăr central; B1-B2-bazine de iernat.

Suprafaţa acestor bazine reprezintă 3% din suprafaţa complexului. Un heleşteu pentru iernat are o suprafaţă este cuprinsă între 1000-2000 m² şi o adâncime de 2 - 2,5 m. Construirea lui se face în săpătură cu talazuri de 1/1 fiind folosit numai în sezonul rece, fundul acestuia fiind lipsit total de vegetaţie, pentru evitarea scăderii oxigenului. Un curent continuu trebuie să străbată heleşteiele pentru iernat, iar debitul lor trebuie să asigure preschimbarea totală în timp de 10-12 zile a volumului de apă în funcţie de densitatea peştelui.

57

Pentru calculul debitului, care trebuie asigurat se utilizează următoarea formulă :

Q=

S

(

H

h

)1000

T 86400

în care:

Q

= debitul de apă, în l/s;

S

= suprafaţa bazinului în m²;

H

= adâncimea medie a apei, în m²;

h

= grosimea medie a gheţii, în m;

T

= numărul de zile necesare pentru preschimbarea apei în bazin;

86400 = numărul de secunde în 24 de ore. Pentru oxigenarea apei se recomandă guri de alimentare de suprafaţă, cu o cădere de cel puţin 0,50 m.

Pescuitul se face în interior, sau în exterior în mod obişnuit, în bazine speciale. Practica a arătat în ultimul timp că iernarea se poate face cu rezultate bune în heleşteiele de creştere. Asemănătoare heleşteielor de creştere sunt heleşteiele de carantină, care au o amenajare apropiată şi servesc pentru parcarea pe o durată de circa 2 săptămâni a materialului piscicol adus de la altă gospodărie. Putându-se amenaja pe orice fel de sol, acestea sunt amplasate în avalul crescătoriei, ocupând aprox 2 % din suprafaţa totală şi având suprafaţă individuală relativ mică (2000-3000 m² ), o adâncime de 1,5 m,.

4.2.1.3 Modele de compartimentare a terenului

Compartimentarea cu alimentare şi evacuare laterală este recomandată pe terenurile cu pantă orientată în lungul complexului şi de la canalul de alimentare către cel de evacuare. Bazinele pot fi orientate paralel (fig.4.10.a) sau normal

(fig.4.10.b).

58

Fig.4.10 Bazine cu alimentare şi evacuare laterală: 1-baraj de priză; 2-canal de alimentare; 3-canal de

Fig.4.10 Bazine cu alimentare şi evacuare laterală:

1-baraj de priză; 2-canal de alimentare; 3-canal de evacuare; B-bazine.

:

Canalul de evacuare pentru prima variantă este necesar şi are direcţie perpendiculară pe sursa de alimentare în timp ce pentru a doua variantă, când bazinele sunt orientate normal, el poate lipsi, evacuarea făcându-se direct în sursă. Compartimentarea cu alimentare centrală şi evacuare bilaterală corespunde terenurilor cu pante transversale orientate în sensuri opuse, care permit scurgerea bazinelor pe ambele laturi ale complexului. (fig.4.11).

59

Fig.4.11 Bazine cu alimentare centrală şi evacuare bilaterală: 1-canal de evacuare; 2-canal de alimentare;3-stăvilare;

Fig.4.11 Bazine cu alimentare centrală şi evacuare bilaterală:

1-canal de evacuare; 2-canal de alimentare;3-stăvilare; B1-B5 ŞI B6-B10- bazine în trepte.

Accentuarea pantei longitudinale presupune compartimentarea canalului de de alimentare, realizându-se sectoare cu niveluri diferite de apă, corespunzător bazinelor pe care le alimentează. După colectarea apei, canalele de evacuare a apei se unesc. Compartimentarea cu alimentare bilaterală şi evacuare centrală se poate se poate aplica pe terenurile situate pe văi larg deschise, cu pantă redusă şi versanţi uşor înclinaţi. Canalele de alimentare se construiesc în debleu, asigurându-se o diferenţă de nivel faţă de bazine, necesară alimentării, prin cădere.

4.2.2 Complexe salmonicole

Sunt reprezentate de amenajări care asigură reproducerea şi creşterea unor specii de salmonide prentru comercializare, fiind numite păstrăvării. Pentru o crescătorie salmonicolă sursa de alimentare cu apa poate fi izvorul, pârâul sau râul.

60

Într-o păstrăvărie se întâlnesc următoarele construcţii şi amenajări : staţia de incubaţie şi bazinele de creştere.

4.2.2.1 Tipuri de bazine salmonicole

Bazinele pentru puiet se construiesc din pământ sau zidărie, au formă dreptunghiulară şi o adâncime de 1,5m. Se introduc circa 50 buc/m². Bazinele pentru adulţi. Raportul laturilor lor poate ajunge până la 1/30. Se construiesc din pământ, zidărie sau beton. Pe fundul bazinelor se aşază un strat de prundiş. Suprafaţa unui bazin este de 200-300m², adâncimea de 1,25-1,50 m cu taluze de 1:1,5. Când raportul laturilor este de 1/30 bazinele sunt denumite bazine-canale, adâncimea apei fiind de 1,2 m, iar alimentarea făcându-se în cascade pentru a avea o cădere corespunzătoare a apei. (fig.4.12)

pentru a avea o cădere corespunzătoare a apei. (fig.4.12) Fig.4.13 Bazine canale (secţiuni şi vedere plan)

Fig.4.13 Bazine canale (secţiuni şi vedere plan)

În primul an păstrăvii se cresc în bazine mici, construite din beton sau pământ cu forme diferite (fig.4.14). În aceste bazine alevinii rămân până în toamnă.

Fig.4.14 Bazine de tip puierniţe:

a-obişnuite; b-sub formă de şanţ

Bazinele obişnuite de creştere sunt construie săpături sau elevaţie (fig.4.15).

61

din pământ sau beton în

Fig.4.15 Bazin de creştere În anul al II-lea păstrăvii se cresc în bazine propriu-zise, de

Fig.4.15 Bazin de creştere

În anul al II-lea păstrăvii se cresc în bazine propriu-zise, de dimensiumi mari, ajungând la o greutate de 125-150 g (fig.4.16).

Fig.4.16 Bazine de creştere din beton

4.2.2.2 Staţiile de incubaţie piscicole

Sunt utilizate în procesul reproducerii artificiale a păstrăvălui inclusiv pentru dezvoltarea puiectului în prima fază. Camera de incubaţie este amenajată pentru instalarea incubatoarelor şi trocilor necesare pentru incubarea, ecloziunea şi prima fază de dezvoltare a puietului. Camerele de incubaţie sunt construite în demisol pentru menţinerea unei temperaturi cât mai ridicate. Incubaţia necesită 410º C şi se realizează printr-o temperatură medie de 10º C a apei pe o durată de 41 de zile. Debitul de apă al incubaţiei trebuie să fie de 1l/min pentru 1000 icre şi se dublează spre finalul incubaţiei. Evacuarea apei din incubaţie se face printr-o conductă subterană. Camera de incubaţie cu un singur rând de incubatoare are aparatele de incubaţie aşezate în lungul unui perete, iar de-a lungul peretelui opus sunt aşezate trocile, fiecare alimentându-se independent (fig.4.17 a şi 4.17 b).

62

Fig.4.17.a Cameră de incubaţie cu un singur rând de incubatoare(plan) 63

Fig.4.17.a Cameră de incubaţie cu un singur rând de incubatoare(plan)

63

Fig.4.17 bCameră de incubaţie cu un singur rând de incubatoare(secţiune) Camera de incubaţie cu două

Fig.4.17 bCameră de incubaţie cu un singur rând de incubatoare(secţiune)

Camera de incubaţie cu două rânduri de incubatoare are incubatoarele aşezate pe mijloc pe două rânduri alăturate, trocile situându-se în lungul ambilor pereţi laterali paralel cu incubatoarele (fig.4.18).

64

Fig.4.18 Cameră de incubaţie cu două rânduri de incubatoare 4.3. Amenajări piscicole auxiliare Amenajările

Fig.4.18 Cameră de incubaţie cu două rânduri de incubatoare

4.3. Amenajări piscicole auxiliare Amenajările piscicole auxiliare sunt folosite pentru popularea cu puiet a bazinelor artificiale (iazuri, heleşteie) şi bazinelor naturale (râuri, lacuri, bălţi). În acest scop se creează pepiniere dirijate şi semidirijate.

4.3.1 Pepiniere piscicole dirijate şi semidirijate

În funcţie de locul de amplasare (în cursul văilor sau înafara incintelor îndiguite), pepinierele pot fi semisistematice sau sistematice.

4.3.1.1 Pepinierele dirijate semisistematice şi sistematice

fi

alimentate cu apă continuu sau discontinuu. Atunci când nu se asigură siguranţa alimentării, în situaţia văilor cu debite discontinue, pepiniera trebuie să aibă în componenţă cel puţin două iazuri pentru creşterea puietului şi a unui număr de bazine pentru reproducere şi iernat. Pepinierea este organizată pe două compartimente conform fig.4.19.

Pepinierele

semisistematice

sunt

amplasate

în

cursul

văilor

şi

pot

65

Fig.4.19 Pepiniera piscicolă semisistematică

Compartimentul I este compus din 3 sau mai multe bazine de reproducere în raport cu capacitatea pepinierei şi două bazine pentru parcarea reproducătorilor pe sexe.

Compartimentul II este compus din bazine de iernat reproducători şi un bazin de carantină. Majoritatea bazinelor au alimentare independentă cu excepţia bazinelor de creştere, la care alimentarea se face din unul în altul. Primăvara se umplu ambele iazuri cu apă, după care intră în funcţiune bazinele de reproducere. Puietul rezultat aici este trecut în bazinele de creştere. La pescuitul din toamnă se goleşte bazinul de creştere aval, iar puietul este trecut în bazinele de iernat din compartimentul II. Se goleşte apoi bazinul de creştere amonte, apa reţinându-se în bazinul de creştere aval, iar puietul este pus şi el în bazinele de iernat din compartimentul II. Tot aici se depun şi reproducătorii păstraţi în bazinele de parcare din compartimentul I. Bazinele din compartimentul al II-lea, pe timpul iernii sunt alimentate cu apa iazului din amonte, a cărui reţinere este astfel calculată pentru a se asigura alimentarea continuă până la primăvară. Bazinul de carantină este situat la extremitatea aval a compartimentului al II-lea, pentru a se împiedica eventuala propagare a bolilor contagioase, prin peştii reproducători. Fiecare iaz este echipat cu deversor pentru descărcarea apelor mari de primăvară. Pepinierele sistematice sunt amplasate în zone libere în vecinătatea râurilor şi alimentate prin derivaţie. Alte pepiniere sistematice sunt situate în incinte îndiguite stuficole sau agricole. Pepinierele în zonele libere au în componenţă bazine pentru reproducere, predezvoltare, bazine pentru creşterea puietului până în toamnă, bazine pentru parcarea reproducătorilor pe sexe. De asemenea mai există un bazin pentru iernatul comun al reproducătorilor, un număr corespunzător de bazine pentru iernatul puietului până în primăvara viitoare şi un bazin pentru carantină.

66

Reproducătorii sunt transferaţi în primăvară în bazinele de reproducere, după care se cazează în bazinele de parcare până în toamnă. După prima fază de creştere, puietul este trecut prin gurile de evacuare direct în bazinele de predezvoltare, iar de aici este scos şi trecut în bazinele de creştere, unde rămân până la toamnă. Reproducătorii şi puietul sunt trecuţişi păstraţi în bazinele de iernat, iar restul bazinele rămân goale până la primăvara viitoare. Printr-o umplere treptată cu apă a bazinelor de creştere se poate renunţa la bazinele de predezvoltare.

de creştere se poate renunţa la bazinele de predezvoltare. Fig.19 Pepinieră sistematică în zona liberă Pepiniere

Fig.19 Pepinieră sistematică în zona liberă

Pepiniere în incinte stuficole cu funcţiune simplă În figura 4.20 este prezentată pepiniera Carasuhat de pe braţul Sfântul Gheorghe la km 78-85, care are următoarea componenţă :

- 3 bazine reproducere de 25 ha cu o adâncime a apei de 0,5 m;

- 1 bazin de de creştere de 144 ha cu adâncime a apei de 1,0 m;

- 1 bazin de iernat de 30 ha cu o adâncime a apei de 1,5 m;

- 1 bazin de parcare reproducători cu o suprafaţă de 0,3 ha. Alimentarea cu apă se face parţial gravitaţional, parţial prin pompare. Pentru primirea apei trebuie asigurat un debit de 04 l/ s /ha. Pentru bazinele de reproducere alimentarea cu apă începe în perioada 10-15 aprilie, iar evacuarea la 20-25 mai, după o perioadă de 45 de zile.

67

Alimentarea cu apă a bazinului de creştere începe la 15-20 mai, iar evacuarea la 15 septembrie şi se termină la 15 octombrie. În timpul iernii bazinele de reproducere şi cel de creştere se menţin uscate, prin pompări periodice în vederea evacuării apelor de infiltraţie, înlesnindu-se astfel îngheţarea solului şi mineralizarea substanţelor organice ca şi posibilitatea distrugerii stufului prin ardere. Astfel de pepiniere se mai întâlnesc la Stipoc – Delta Dunării, Sarinasuf – Razelm şi Caraorman – Delta Dunării. Fig.4.20 Pepiniera Carahuhat 4.3.1.2 Pepinierele semidirijate

În bazinele naturale de apă, producerea de puiet spre deosebire de pepinierele cu acţiune dirijată producerea de puiet are loc pe suprafeţele de întinsură ale acestora, cunoscute sub denumirea de zone naturale de reproducere

(fig.4.21).

sub denumirea de zone naturale de reproducere ( fig.4.21 ). Fig.4.21 Amenajarea de reproducere Bucla-Murighiol (Delta

Fig.4.21 Amenajarea de reproducere Bucla-Murighiol (Delta –Dunării)

68

Reproducătorii pătrund în zona grindurilor cu păşune inundabilă prin reţeaua de canale colectoare după reproducere retrăgându-se la apa adâncă, puietul rămânând să se dezvolte în apa puţin adâncă. Puietul este antrenat de retragerea apelor, ajungând în canalele colectare şi în final în bălţile de adâncime din zonă, realizându-se reproducerea pe cale naturală a unor specii de peşti (fig.4.22).

pe cale naturală a unor specii de peşti (fig.4.22). Fig.4.22 Secţiune transversală prin canalul colector

Fig.4.22 Secţiune transversală prin canalul colector Bucla-Murighiol

CAPITOLUL 5 Amenajări mixte

În general, amenajările mixte se întâlnesc în zonele inundabile ale râurilor sau în Delta Dunării. Scopul înfiinţării lor este punerea în valoare a terenurilor mai slab productive supuse unui anumit regim de ape. Având în vedere ramura agricolă, amenajările mixte pot fi:

1. – amenajări agropiscicole;

2. – amenajări rizico-piscicole;

3. – amenajări stufico-piscicole;

5.1 Amenajări agropisciole

69

La baza acestor amenajări stau o serie de principii cum ar fi:

- stoparea sau încetinirea ritmului de colmatare a bălţilor permanente prin

conservare;

- sectorizarea terenului cuprins în Lunca Dunării prin stabilirea folosinţelor

majore din punct de vedere economic;

- necesitatea şi oportunitatea anumitor sectoare de producţie proprii acestor

regiuni, ţinându-se cont şi de eficienţa economică;

- între compartimentele agricole şi cele piscicole din incintele îndiguite să se utilizeze o alternanţă în exploatare; Pentru obţinerea unor rezultate favorabile se recomandă:

- îndiguirea tuturor complexelor piscicole rămase încă în regim natural;

- compartimentarea incintelor pe sectoare economice astfel concepute iniţial,

încât să poată înlesni exploatarea compartimentelor agricole şi piscicole. Regiunea Luncii Dunării, prin specificul ei, este principala zonă piscicolă a ţării, aspect ce trebuie avut în vedere pentru valorificarea bazei sale trofice naturale, inclusiv asigurarea condiţiilor pentru valorificarea acestui teritoriu. Dat fiind procesul de transformare la care a fost şi este supusă Lunca Dunării şi analizând lucrările de amenajare şi exploatare piscicolă, de la introducerea formei de exploatare organizată şi până astăzi, se pot distinge două faze succesive în desfăşurarea activităţii sectorului piscicol:

Prima fază, actuală, cu două situaţii:

Situaţia 1 (S1) – în care este predominantă folosinţa piscicolă într-un regim natural sau semidirijat al inundaţiilor. Scopul iniţial al lucrărilor de amenajare era ameliorarea circulaţiei apei şi peştelui în perioada creşterii nivelului apelor şi reţinerea apelor prin diguleţe de pământ şi a peştelui în bază, prin garduri. Lucrările hidrotehnice de reţinere au evoluat, înlăturându-se o serie de cheltuieli pemtru lucrările provizorii, apărând o formă evoluată a acţiunii de valorificare a luncii inundabile (fig. 5.1).

70

Fig.5.1 Complex agropiscicol în faza primară S1 Situaţia 2 (S2) – în care a predominat

Fig.5.1 Complex agropiscicol în faza primară S1

Situaţia 2 (S2) – în care a predominat folosinţa agricolă. În această fază au apărut primele divergenţe dintre interesele piscicole şi cele agricole. Economia piscicolă în cadrul amenajărilor în regim dirijat este reprezentată prin bălţi în curs de dispariţie, slab productive, care îngreunează economia generală a incintei indiguite. (fig.5.2).

71

Fig.5.2 Complex agropiscicol în faza primară S2 Regimul de îndigiuri a reuşit să cucerească tot

Fig.5.2 Complex agropiscicol în faza primară S2

Regimul de îndigiuri a reuşit să cucerească tot mai mult teren inundabil în Luncă, fără a ţine seama de contradicţiile existente, precum cele de ordin biologic- piscicol. Cea de-a doua fază (II), preconizată, în care lucrările propuse se pot încadra în mai multe variante:

Varianta A, specifică complexelor piscicole importante, cu bălţi permanente, care pentru a putea fi apărate contra colmatărilor accentuate sunt încadrate în incinte îndiguite, în regim dirijat (fig.5.3).

72

Fig.5.3 Incintă agropiscicolă regim dirijat- varianta A Exploatarea incintei este mixtă (agropiscicolă), folosindu-se

Fig.5.3 Incintă agropiscicolă regim dirijat- varianta A

Exploatarea incintei este mixtă (agropiscicolă), folosindu-se pentru piscicultură bălţile cu caracter permanent, însoţite de pepiniere piscicole pentru suplimentarea zonei de reproducere, care în regim natural sunt reprezentate prin păşuni inundate. Terenul situat la o cotă superioară nivelului de apă reţinut pentru bălţi este folosit pentru păşune, fâneaţă, plantaţii silvice şi ca teren arabil. Alimentarea şi evacuarea apei este economică pentru ambele folosinţe, gravitaţional şi prin pompare, iar circulaţia apei este dirijată, asigurând nivelele impuse de nevoile economiei unitare ale incintei. Varianta B, specifică incintelor agricole care au în cuprinsul lor zone înmlăştinate, slab productive, a căror asanare ar fi prea costisitoare şi în acelaşi timp improprii pentru a fi valorificate prin piscicultură. Prin organizarea incintei, zona în care va fi prinsă mlaştina va fi repartizată pentru înfiinţarea unei gospodării piscicole sistematice (fig.5.4).

73

Fig. 5.4. Incintă agropiscicolă cu zone îndiguite- varianta B Compartimentul piscicol are funcţiune unică, iar

Fig. 5.4. Incintă agropiscicolă cu zone îndiguite- varianta B

Compartimentul piscicol are funcţiune unică, iar compartimentele agricole au funcţiune mixtă agropiscicolă, exploatarea lor fiind alternativă, agricultura şi piscicultura succedându-se în cadrul unui plan de 5-6 ani. În acest interval de timp, compartimentele vor fi supuse unor asolamente, dictate de planul de exploatare axat pe condiţiile proprii incintei. Folosirea compartimentelor în scop piscicol trebuie să corespundă unei durate de circa 2 ani.

Varianta C, este specifică incintelor agricole asanate, lipsite de depresiuni înmlăştinate şi în care întreaga suprafaţă este încadrată în circuitul agricol. Incinta este compartimentată şi supusă unei alternanţe între agricultură şi piscicultură. În acelaşi timp se va repartiza o suprafaţă pentru o amenajare piscicolă sistematică, reprezentând fie numai o pepinieră, fie o amenajare piscicolă prevăzută cu pepinieră. Această variantă este forma cea mai avansată de exploatare pe care o pot avea terenurile din Lunca Dunării.

Lucrările hidrotehnice necesare incintelor agropiscicole

Lucrările de îndiguire au necesitat şi necesită mai multe tipuri de diguri cu umătoarele caracteristici:

74

Tipu l, pentru digurile longitudinale ale Dunării şi afluenţilor săi principali, pentru înălţimea H cuprinsă între 0 – 7,00 m. Profilul acoperă linia de infiltraţie. Tupul II, pentru digurile longitudinale ale Dunării şi afluenţilor săi principali cu H mai mare de 7 m şi prevăzut cu dren. Profilul indicat este mai economic decât profilul tip I. Tipul III, pentru diguri transversale pe cursul Dunării, folosite în delimitarea compartimentării incintelor. Au profil mai redus şi H variabil. Canelele, stăvilarele, podeţele tubulare şi staţiile de pompare sunt similare cu cele întrebuinţate la amenajările piscicole sau stuficole. Incintele respective sunt prevazute cu unul sau mai multe stăvilare cu porţi, însoţite de staţii de pompare, ambele cu funcţie reversibilă. Deschiderea stăvilarelor şi puterea instalată a pompelor sunt condiţionate de specificul şi suprafaţa incintei îndiguite.

5.2 Amenajări rizico-piscicole

Datorită numeroaselor puncte comune care le caracterizează, în această categorie de lucrări piscicultura se armonizează cu rizicultura, iar uneori cu cultura legumelor. Bazinele pot avea o exploatare comună sau alternativă. Exploatarea comună a parcelelor poate fi mixtă sau independentă. Exploatarea comună mixtă. În acest tip de lucrare suprafeţele amenajate rizicol sunt utilizate şi pentru creşterea peştelui. La sfârşitul primăverii, puietul este trecut din bazinele de reproducere în parcelele pentru cultura orezului, unde rămâne până la recoltarea acestuia. În acest mediu, puietul utilizează hrana abundentă, reprezentată prin microfauna dezvoltată în condiţiile de adâncime optimă a apei din parcelele rizicole (fig.5.5).

reprezentată prin microfauna dezvoltată în condiţiile de adâncime optimă a apei din parcelele rizicole (fig.5.5). 75

75

Fig.5.5. Exploatare comună mixtă ( rizico-piscicolă) situată în zona de şes

În acest scop parcelele rizicole sunt amenajate cu şanţuri şi lucrări de artă care asigură retragerea şi pescuirea peştelui toamna, la scurgerea apei. Şanţurile sunt rigole de 30-40 cm adâncime, situate la marginea parcelei în lungul digului. Bazinele cu exploatare mixtă pot fi amplasate şi în albia văilor. Amplasarea se face în cazul acesta în avalul iazurilor, pentru ca acestea să poată fi utilizate şi la bazinul de înmagazinare a apei reclamate de amenajare respectivă. (fig.5.6).

a apei reclamate de amenajare respectivă. ( fig.5.6 ). Fig.5.6 Exploatare comună mixtă (rizico -piscicolă )

Fig.5.6 Exploatare comună mixtă (rizico -piscicolă) situată în cursul văilor

Atunci când în amenajarea rizicolă respectivă există şi bazine cu destinaţie numai piscicolă se recomandă ca acestea să fie amplasate astfel încât apa să străbată pe rând atât parcelele cu orez cât şi heleşteiele. Apa din parcele, bogată în faună şi săruri sodice, trece în bazinele piscicole, iar apa acestora cu temperatură ridicată din cauza stagnării, alimentează la rândul ei parcelele accelerând dezvoltarea şi maturizarea orezului (fig.5.7). Alimentarea cu puiet a parcelelelor rizicole se face din heleşteiele limitrofe, iar toamna puietul este trecut pentru iernat în heleşteiele corespunzătoare. Acest procedeu este realizabil pe terenurile cu pantă variabilă, astfel încât să se poată utiliza suprafeţele cu pantă mică pentru orezărie, iar cele cu pantă mare pentru piscicultură.

76

Fig.5.7 Exploatare comună independentă ( rizico-piscicolă ) Exploatarea alternativă constă în scoaterea din

Fig.5.7 Exploatare comună independentă ( rizico-piscicolă)

Exploatarea alternativă constă în scoaterea din circuitul piscicol a anumitor bazine, fiind destinate unor culturi care nu obligă un regim de inundare de lungă durată, cum sunt culturile de legume. În acest scop, fundul bazinelelor este amenajat temporar, corespunzător specificului culturilor respective.

5.3 Amenajări stufico-piscicole

Amenajările stufico-piscicole sunt strâns legate de amenajările piscicole, întrucât acţiunea hidrotehnică reclamă, în amblele cazuri, valorificarea zonelor inundabile ale marilor râuri din ţara noastră. Până în prezent, în amenajările stuficole a fost preconizat şi aplicat un sistem de valorificare ce pleacă de la ideea unei exploatări dirijate şi înlăturarea regimului natural – aceasta, pentru a stăpâni factorul apă, condiţie considerată esenţială pentru asigurarea realizării planului de producţie stabilit în legătură cu creşterea şi recoltarea industrială a stufului. Acţiunea de valorificare a stufăriilor marilor râuri se bazează pe două principii fundamentale: principiul biologic şi principiul de exploatare. Obţinerea unui stuf de mai bună calitate prin ameliorarea biotopilor existenţi reprezintă scopul principiului biologic.

77

Realizarea unei recoltări cât mai economice şi pe spaţii cât mai întinse este

scopul principiului economic şi necesită desecarea zonelor stuficole în regiunea respectivă. Atât principiul biologic cât şi cel economic impun amenajarea stufăriilor în incinte îndiguite pentru a putea stăpâni apa, adică:

- realizarea pe cât posibil a debitelor de apă necesare alimentării incintelor;

- posibilitatea reglării nivelelor de apă în cursul perioadei vegetative a

stufului;

- posibilitatea evacuării parţiale sau totale, în perioada recoltării, a apelor

reţinute în incinte. Pentru realizarea incintelor stuficole apare necesară îndiguirea acestora cu diguri din pământ şi amenajarea lor cu lucrări hidrotehnice corespunzătoare. Complexele stuficole pot fi în regim natural (fig.5.8), în regim dirijat cu stăvilare (fig.5.9) şi în regim dirijat cu zone îndiguite şi stăvilare (fig.5.10).

5.9 ) şi în regim dirijat cu zone îndiguite şi stăvilare (fig. 5.10 ). Fig.5.8 Complex

Fig.5.8 Complex stuficol regim natural

5.9 ) şi în regim dirijat cu zone îndiguite şi stăvilare (fig. 5.10 ). Fig.5.8 Complex

78

Fig.5.9 Incinta stuficolă- regim dirijat cu stavile

Fig.5.9 Incinta stuficolă- regim dirijat cu stavile Fig.5.10 Incinta stuficolă- regim dirijat cu zone îndiguite şi

Fig.5.10 Incinta stuficolă- regim dirijat cu zone îndiguite şi stavile

Tipuri de amenajări

Pot fi întâlnite mai multe tipuri în funcţie de creşterea stufului şi anume:

- stuf crescut pe sol (S.C.S)

- stuf crescut pe plauri plutitori ( S.C.P.P). Este necesară prezenţa platformelor pentru depozitarea şi uscarea temporară a stufului. S.C.S. – Lucrările pentru stuful crescut pe sol realizează incinte îndiguite în cadrul cărora este posibilă exploatarea stufăriilor în regim dirijat. Acest tip de amenajare este reprezentat prin două variante (A şi B), în funcţie de nivelul la care se găseşte situat fundul incintei. Varianta (SCS) A reprezintă incinte în care zonele stuficole se pot goli prin evacuarea apelor pe cale gravitaţională (Delta superioară).

Varianta (SCS) B reprezintă incinte în care prin evacuarea gravitaţională rămân pe uscat numai stufăriile situate în zone mai înalte, stufăriile situate pe terenuri joase se golesc doar prin pompare (Delta mijlocie şi inferioară). În cadrul amenajărilor unde stuful este crescut pe sol, producţia de stuf este 15-20 t/ha. Incintele vor fi îndiguite la maximum 100 m de grind (fig.5.11) zona de întinsură fiind folosită pentru piscicultură şi zootehnie. Digul de centură necarosabil are 3 m lăţime şi coronamentul calculat pentru asigurarea de 5 % faţă

de

1/3.

apele

de

primăvară

şi

taluzele

de

are 3 m lăţime şi coronamentul calculat pentru asigurarea de 5 % faţă de 1/3. apele

79

Zonele stuficole îndiguite al căror fund este situat sub sau peste etiajul local al Dunării trebuie să asigure prin uscarea incintei următoarele avantaje:

- dirijarea apelor de alimentare şi evacuarea cu posibilitatea secării zonelor stuficole;

terenurilor din incintă prin golirea apei în timpul

iernii;

- accelerarea maturării industriale a stufului cu 15-30 de zile, ca o consecinţă a evacuării apelor de toamnă;

- întârzierea apariţiei suligei de stuf prin menţinerea solului neacoperit cu

apă fapt care atrage după sine posibilitatea prelungirii perioadei de recoltare

mecanizată a stufului;

- sporirea portanţei terenului prin uscarea fapt care înlesneşte accesul pe

teren a utilajelor de exploatare în recoltarea mecanizată a stufului;

- facilitarea reinelarizării

- facilitarea arderii dirijate a stufului prin secarea zonelor stuficole;

- crearea de posibilităţiipentru o bună depozitare a stufului recoltat;

- favorizarea eventualei monoculturi a stufului în dauna altor asociaţii de

plante acvatice existente în regim liber de inundaţie;

- ameliorarea calităţii şi cantităţii producţiei de stuf la unitatea de suprafaţă;

- înbunătăţirea fondului piscicol existent;

Asigurarea avantajelor prezente se poate face prin manipularea debitelor de apă în patru faze, începând de la 15 martie şi până la 15 noiembrie, fiecare dintre ele cu un scop anume. Faza I a alimentarea gravitaţională a incintelor cu apă din Dunăre, la data de 15 martie, când se termină recoltarea stufului. Faza a II a – sistarea alimentării gravitaţionale a incintelor in perioada (iunie-iulie) şi inceperea pompării pentru compensarea pierderilor prin evaporării şi infiltraţiei cu un debit de 1l/s ha. Faza a III a – evancuarea apelor din incinta stuficolă realizată succesiv prin două procedee:

-gravitaţional (15 august – 15 septembrie) -prin pompare (15 octombrie – 15 noiembrie) Faza a IV a – sistarea evacuării şi începerea recoltării mecanizate a stufului (15 noiembrie – 15 martie). Amenajarea stufăriilor de tipul (S.C.P.P) trebuie sp înlesnească primenirea continuă a stratului de apă de sub plaurii plutitori pentru a generaliza ameliorarea productivităţii, iar recoltarea să se realizeze în stare de plutire a plaurilor în tot cuprinsul masivului de stuf. În Delta inferioară există zone amenajate pentru valorificarea stificolă a plaurilor prin două procedee:

S.C.P.P.(A) – Axarea loturilor de plauri prin delimitare artificială în lungul malurilor unei artere navigabile de apă (fig.5.12).

80

Fig.5.12 Amenajarea stuficolă tip SCPP (A) În cazul acestui procedeu nu se asigură o circulaţie

Fig.5.12 Amenajarea stuficolă tip SCPP (A)

În cazul acestui procedeu nu se asigură o circulaţie bună a apei pe sub

plauri. S.C.P.P.(B) - Presupune masive de plauri plutitori amplasate în lungul curenţilor de apă în sensul general de scurgere al acestora în sectorul respectiv.

81

Pentru ambele procedee este necesară construirea unor canale de acces prin plauri pentru ambarcaţiuni şi amenajarea platformelor de uscare din pământul rezultat prin dragare.

5.3.1 Lucrări auxiliare incintelor stuficole

Creşterea stufului pe sol trebuie să prevadă în complexul lucrărilor de amenajare a unor posibilităţi care să nu îngreuneze dezvoltarea normală a peştilor. Este necesară executarea unei reţele de canale secundare care să realizeze legătura tuturor japşelor şi depresiunilor locale asigurând circulaţia peştelui şi retragerea acestuia spre locul cu adâncimi mari de apă, toamna, la evacuarea apei din incintă. Incintele stuficole în totalitate vor trebui să prevadă pepiniere piscicole sistematice. Rezervaţiile naturale pentru iernarea peştelui trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) adâncimile mari de apă să nu fie dispersate pe tot cuprinsul rezervaţiei, ci

concentrate într-o anumită zonă;

b) în perioada golirii de iarnă, relieful rezervaţiei trebuie să prezinte maluri

mai proieminente care s-o izoleze de restul unităţii stuficole asigurându-i astfel nivelul apei reţinute pentru iernat;

c) să fie situată în centrul unităţii;

d) să fie alimentată iarna cu apă proaspătă din Dunăre.

Rezervaţia de iernat trebuie să aibă în acest scop un canal de aducţiune din Dunăre.

5.3.2 Lucrări hidrotehnice în amenajările stuficole

Este necesară îndiguirea unităţilor pe linia de centură. În corpul digurilor se vor amplasa lucrările pentru alimentarea, reţinerea şi evacuarea apelor, precum şi lucrările pentru înlesnirea circulaţiei ambarcaţiunilor şi peştilor sub formă de canale. Pentru depozitarea temporară a stufului recoltat se vor amenaja platforme de pământ. Se mai pot prevede stăvilare, ecluze, podeţe, sifoane, treceri pentru bărci şi staţii de pompare. Digurile urmăresc centura fiind trasate de obicei pe zonele mai înalte. Canalele îndeplinesc funcţia principală de exploatare a stufului precum şi pentru alimentarea cu apă şi evacuarea apei şi pentru piscicultură. Canalele pot fi magistrale, late de 20-25 m şi adânci de 1,5 m şi secundare, late de 10-15 m, cu o adâncime cuprinsă între 1-1,5 m. Platformele pentru depozitarea stufului nu trebuie să fie inundate, ci trebuie să înlesnească scăderea umidităţii stufului cu 15-20 % spre a fi evitată degradarea prin încingere şi mucegăire.

82

Pentru facilitarea transportului, stuful trebuie balotat, operaţiune care are loc după uscare în perioada 1 aprilie-30 octombrie. Amplasarea platformelor se poate face în trei variante:

Varianta I: în lungul canalelor de alimentare şi evacuare executate în incinta unităţii stuficole folosind pământ din dragări ale canalelor incintei. Aceste platforme vor fi lungi şi înguste (fig.5.13.).

Aceste platforme vor fi lungi şi înguste ( fig.5.13.). Fig. 5.13 Amplasarea platformelor de uscare în

Fig. 5.13 Amplasarea platformelor de uscare în varianta I

Varianta a II a: cu amplasarea platformelor pe linia de centură a incintelor şi grindurilor. Se foloseşte pământ din gropile de înprumur ale grindurilor apropiate.

Varianta a III a: situează platformele pe linia de centură a marilor unităţi. Se utilizează grindurilor cele mai înalte şi este nevoie de cel mai puţin pământ pentru platforme. Tipul de platforme şi mărimea lor Tipul platformei este condiţionat de mai mulţi factori, dintre care factorul economic şi modul de conservare a stufului este predominant. Platformele întrebuinţate prevăd stivuirea direct pe sol sau pe postament (cadre). Platformele cu stivuire direct pe sol, pot fi înguste sau late. Platformele înguste se folosesc general în lungul canalelor din incintă. La capete platformele sunt prevăzute cu câte o rampă din pământ, pentru accesul utilajelor mecanice folosite în exploatarea stufului. Lăţimea platformelor înguste variază între 4,50 şi 14,00 m. Taluzele platformelor au valoarea de 1/3 înspre canal şi 1/2, înspre partea opusă platformele fiind aşezate la o distanţă de 20 m faţă de malul Dunării şi la 10- 15 m faţă de malul canalelor. În ce priveşte lungimea platformelor, ea este în strânsă legătură cu lăţimea acestora găsindu-se în raport invers, cuprinsă între 500 şi 1700 m, corespunzătoare lăţimilor de 14,00 respectiv 4,50 m. Capacitatea de depozitare este cuprinsă între 180-380 kg/m². Platformele late Lăţimea acestor platforme late se limitează între 174 şi 470 m, corespunzătoare unor lăţimi de 100, respectiv 40 m.

83

Stivele se aşează paralel cu direcţia vântului, înlesnindu-se circulaţia aerului printre stive. Platforme cu stivuire pe postament. La acest tip de platforme maldărele de stuf nu se aşează direct pe pământ, ci pe un şir de creste, asemenea unor diguleţe din pământ. Crestele, îndeplinind funcţia analoagă unor cadre pentru aşezarea stivei de maldăre, rezultă din pământul săpat pentru realizarea unor canale de aerisire de la baza stivei. Canalele pot să apară deasupra terenului prin construirea diguleţelor de pământ (fig.5.14). Pentru execuţia platformelor se utilizează drăgile.

). Pentru execuţia platformelor se utilizează drăgile. Fig.5.14 Platforme cu stivuire pe postament CAPITOLUL 6

Fig.5.14 Platforme cu stivuire pe postament

CAPITOLUL 6 Lucrări hidrotehnice

84

6.1 Tipuri de canale

În general, în complexele piscicole, circulaţia apei se realizează prin canale (fig.6.1), acestea din urmă fiind cu scurgere liberă sau forţată, după funcţia pe care o îndeplinesc.

sau forţată, după funcţia pe care o îndeplinesc. Fig.6.1 Tipuri de canale: a) cu curgere liberă;

Fig.6.1 Tipuri de canale: a) cu curgere liberă; b) cu curgere forţată

La bazinele de apă naturale sau artificiale, canalele sunt construite în general din pămân, iar uneori din lemn sau beton. Canalele din pământ pot fi realizate în debleu (săpătură), în rambleu (umplutură) sau în semidebleu şi semirambleu (fig.6.2)

85

Fig.6.2 Canale deschise de pământ a-în debleu; b-în semidebleu şi semirambleu; c-în rambleu; 1-dig; 2-

Fig.6.2 Canale deschise de pământ a-în debleu; b-în semidebleu şi semirambleu; c-în rambleu; 1-dig; 2- banchete.

Canalele în debleu sunt cele mai recomandate şi mai economice. Canalele în rambleu au fundul situat la nivelul terenului sau deasupra acestuia. Ele se întrebuinţează în terenurile plane sau cu pantă foarte mică, obligate de traversarea denivelărilor locale asociate în general cu cele în debleu. În cazul în care circulaţia pe coranament este obligatorie, acesta este dimensionat în consecinţă. Canalele în semidebleu şi semirambleu au partea inferioară a secţiunii construită în debleu iar partea superioară în rambleu şi sunt construite în general pe terenuri cu panta mică. Secţiunea în rambleu e obţine prin amenajarea a două diguri laterale, cu pământ rezultat din secţiunea în debleu. Digurile sunt amplasate la o anumită distanţă de secţiunea în debleu, lăsând liber un spaţiu, numit banchetă, care împiedică eventuala alunecare a umpluturii în secţiunea debleu.

86

În complexele piscicole naturale sunt întâlnite următoarle tipuri de canale:

-canale de derivaţie pentru alimenatarea cu apă a complexelor; -canale pentru distribuirea apei în complexe; -canale de legătură între bălţile complexelor; -canale de legătură între complexe; -canale pentru evacuarea apei din complexe; -canale pentru coltarea zonelor mlăştinoase, situate pe linia de centură a complexelor; Aceste tipuri de canale pot servi la circulaţia apei peştilor, ambarcaţiunilor şi utilajelor pescăreşti, de la caz la caz. Pentru complexele piscicole artificiale-semisistematice sunt specifice

canalele pentru colectarea peştelui şi asanarea fundului iazurilor şi heleşteielor; Canale întâlnite în complexele piscicole articiale sistematice:

Aici întâlnim canale exterioare şi interioare. Din categoria canalelor exterioare se pot aminti:

-canalele de derivaţie pentru alimentarea complexului; -canalele pentru evacuarea apei din complexe; -canalele de centură sau siguranţă, iar din grupa canalelor interioare fac parte:

-canalele pentru alimentarea şi evacuarea apelor din heleşteie; -canalele drenare pentru asanarea incintei heleşteielor; Descrierea unor tipuri de canale Canalele de derivaţie servesc pentru alimentarea complexelor naturale şi artificiale-sistematice pentru adducţia apei dintr-o sursă învecinată. Canalele navigabile au lăţimea la fund de 12-18 m şi cota fund de 1,50-1,80

m.

Canalele pentru evacuarea apei din complexe sunt comune atât complexelor

naturale cât şi celor artificiale. Acestea sunt construite în debleu şi cu fundul situat la o cotă inferioară tutror bazinelor şi canalelor care deservesc complexele

respective.

Canalele pentru distribuţia apei în complexe sunt întrebuiţate numai în complexele naturale, pentru ca apa proaspătă să ajungă în sectoarele acestora. Canalele de legătură sunt întrebuinţate numai în complexele naturale şi servesc la circulaţia apei, peştilor şi pescarilor între complexe, între compartimentele complexului şi între bălţile din incinta complexului; au secţiuni reduse, de circa 4 m la fund şi sunt amplasate în zone de stuf, de plaur şi chiar peste grindurile de separaţie a compartimentelor. Canalele de colmatare sunt întrebuinţate în general în complexele naturale pentru asanarea zonelor mlăştinoase de pe linia de centură a complexelor, fapt pentru care au doar o amplasare periferică. Secţiunea lor variază între 2 - 4 m lăţime, cu fundul situat la etajul local. Canalele pentru drenare urmăresc linia cea mai joasă a fundului complexului, legând toate depresiunile locale mai importante de traseul lor.

87

Canalele de centură se amplasează în apa perimetrului amenajat, în aşa fel încât pământul rezultat din construirea lor să fie întrebuinţat la construierea digurilor de centură.

6.1.1. Dimensionarea hidraulică a canalelor

Este necesară pentru transportul debitului de apă reclamat de amenajările stuficole şi piscicole, în funcţie de debitul stabilit pentru fiecare dintre ele. Dimensionarea canalelor obligă cunoaşterea elementelor hidraulice, care legate între ele prin diferite relaţii duc la stabilirea secţiunii de scurgere a canalelor

(fig.6.3).

la stabilirea secţiunii de scurgere a canalelor ( fig.6.3). Fig.6.3 Elementele hidraulice ale unui canal deschis

Fig.6.3 Elementele hidraulice ale unui canal deschis

Pentru calcul se folosesc următoarele elemente:

-lăţimea la fund (b); -panta sau coeficientul taluzului în funcţie de natura terenului (m); -adâncimea apei în canal (h); Prin calcule pot fi stabilite:

-lungimea taluzului muiat (udat); -secţiunea vie -partea din secţiunea canalului folosită la scurgerea apei (A); -perimetrul udat, adică suma segmentelor de linie reprezentate prin baza mică (fundul canalului) şi cei doi pereţi laterali ai taluzelor muiate (P); -raza hidraulică, adică raportul dintre secţiunea vie şi perimetrul udat (R).

Tabelul Calculul elementelor hidraulice ale secţiunii transversale cea mai des întâlnită la canale

Elementele

Forma secţiunii

 

hidraulice

Dreptunghiulară

Trapezoidală

Suprafaţa secţiunii vii (A), în m²

B*h

(b+m*h)h

Perimetrul udat (P), în m

b+2h

b+2h

2 1+ m
2
1+ m

Raza hidraulică (R), în m

A

 

A

P

P

Panta canalelor este reprezentată de panta fundului şi panta hidraulică.

88

Panta fundului reprezintă diferenţa cotelor dintr-o secţiune nivelitică şi distanţa dintre ele:

I

=

D

n

L

Valoarea pantei este exprimată sub formă de fracţie sau procentual

I

=

1

100

= 0,01 =1 %= 10 ‰

V

2

C

2

R

Panta uzuală a canalului, determinată prin realţia

astfel încât viteza apei în canal să nu ducă la degradarea fundului şi a taluzelor. Deosebit de canalele în pantă pot exista canale cu fundul orizontal (I=0) sau

în contrapantă (I < 0).

Taluzele canalelor Taluzul reprezintă suprafaţa înclinată (care delimitează lateral canalul). În secţiune transversală, este dată de raportul 1/m=tgα (α fiind unghiul taluzului cu orizontala) sau m = ctgα. Pentru canalele în debleu m = 1,5, în funcţie de natura terenului, în timp ce

, trebuie să fie aleasă

I =

la

canelele construite în rambleu, m=1,5

2.

Lungimea taluzului poate fi calculată după expresia

L

t

= h

2 m + 1
2
m
+ 1

în care :

L

= lungimea taluzului, în m;

 

h

= înălţimea debleului, în m;

m = înclinarea taluzului (coeficientul taluzului);

6.1.2. Factorii de care trebuie să se ţină seama la poriectarea canalelor

Pentru găsirea unei secţiuni economice, trebuie să se aibă în vedere un număr de factori care condiţionează funcţionarea lor normală şi anume:

- debitul şi viteza curentului de apă;

- erodarea fundului şi taluzelor;

- colmatarea fundului;

- infiltraţiile prin perimetrul udat al canalului;

- pierderi de sarcină la traversarea lucrărilor de artă;

- obstruarea secţiunilor prin transportul de corpuri plutitoare;

- aeraţia apei în canal;

- îngheţul apei în lungul traseului;

6.1.3. Debitul şi viteza curentului de apă

Debitul reprezintă volumul de apă care curge într-o unitate de timp, printr-o secţiune dată. Debitul se exprimă în litri pe secundă (l/s) la amenajările sistematice şi în metri cubi pe secundă (m³/s) la amenajările naturale şi la bazinele mari sistematice, unde apar debite mari.

89

Debitul de calculează cu formula generală:

Q = AV

in care:

Q

– este debitul, exprimat în m³/s;

A

– suprafaţa secţiunii, exprimată în m²;

V

– viteza de scurgere a apei, exprimată în m/s;

Pentru a se înlesni calculul debitelor, se consideră pentru apele curgătoare naturale o secţiune dată şi o pantă medie uniformă. În formula debitului (Q=A V), A se determină printr-o măsurătoare directă pe teren. Viteza depinde nu numai de panta şi de secţiunea canalului care pot fi obţinute prin măsurători directe, ci şi de un coeficient care este în funcţie de natura terenului şi a cărui valoare trebuie stabilită în prealabil. Calcului vitezei apei din canale cu regim permanent şi cu nivel liber se face cu relaţia lui Chezy:

în care:

V = C

nivel liber se face cu relaţia lui Chezy: în care: V = C RI , C

RI ,

C – coeficientul de viteză, în funcţie de forma secţiunii de natura terenului; R – raza hidraulică;

I – panta oglinzii apei pe unitate de lungime.

Valoarea coeficientul C se poate determina după mai multe formule empirice, care

însă folosite la aceeasi secţiune dau rezultate diferite: cele mai des folosite sunt

următoarele:

- Formula Basin:

87 R C = în care: + R
87
R
C
=
în care:
+
R

γ = rugozitatea pereţilor canalului;

- Formula Pavlovschi :

C =

1

m

R

y

în care :

n

y

Se observă că y = f (R,n). În practică se fac următoarele aproximaţii:

- pentru R <1,00 se ia y = 1,5

- pentru R > 1,00 se ia y = 1,3

= este coeficientul de rugozitate

= 2,5

n
n

0,13

0,75

= 1,3 = este coeficientul de rugozitate = 2,5 n 0,13 0,75 R ( n 0,10.).

R (

= este coeficientul de rugozitate = 2,5 n 0,13 0,75 R ( n 0,10.). n ;

n0,10.).

n ; n .
n ;
n .

În calculul canalelor formula Pavlovschi se recomandă pentru valori ale razei hidraulice cuprinse între 0,1 şi 3,00 m. Valorile coeficientului de rugozitate n şi γ se dau în tabele, în funcţie de caracteristicile canalului.

90

Valoarea coeficientului de rugozitate este influenţată de următorii factori:

natura terenului, starea fundului şi a taluzurilor, gradul de acoperire cu vegetaţie şi gradul de colmatare.

6.1.4. Variaţia vitezei apei în canale

În plan, unda apei dintr-un canal, desfăşurându-se pe un traseu curbiliniu, explică variaţia acesteia între cele două maluri. Viteza maximă este situată pe firul apei, iar viteza minimă înspre malurile canalului, datorită frecărilor mari în contact cu asperităţile pereţilor. Pe verticală, vitezele sunt dispuse în masa apei pe o curbă parabolă, ceea ce denotă că viteză nu este uniform repartizată nici în grosimea stratului de apă

(fig.6.4.).

nici în grosimea stratului de apă ( fig.6.4. ). Fig.6.4 Variaţia vitezei apei în canale pe

Fig.6.4 Variaţia vitezei apei în canale pe verticală

Repartiţia vitezelor în adâncime indică o viteză maximă situată la 0,3 h, măsurată de la suprafaţa apei, o viteză medie (Vmed), situată la 0,6 h şi o viteză minimă (Vmin) situată la fundul canalului. În calculul debitelor intervine viteza medie stabilită prin formulele amintite sau prin măsurătri directe.

Raportată la viteza de suprafaţă (Vs) prin morişca hidrometrică, rezultă că:

Vmed=0,8 Vs iar faţă de viteza de fund (Vf)

Vm=1,33Vf

după Christen, viteza medie este egală cu Vmed=nVs În care n este coeficientul în funcţie de rugozitatea fundului şi pereţilor canalului şi are valoarea după cum urmează:

91

- canale din beton…………………………………n=0,825;

- canale din scânduri………………………………n=0,815;

- canale din pământ……………………………….n=0,065;

- canale construite în teren cu prundiş mărunt…….n=0,714;

- canale construite în teren cu prundiş mare………n=0,714. Viteza maximă (Vmax) se poate calcula în funcţie de Vmed cu formula

Basin :

V max = Vmed + 14

RI
RI

6.1.5. Eroziunea şi colmatarea canalelor

Eroziunea începe odată cu apariţia vitezei de afuiere, care determină antrenarea materialului erodat. De aceea viteza de fund (Vf=0,6 Vmed), care este aceea care determină antrenarea materialului erodat, trebuie determinată cu precizie (fig.6.5).

erodat, trebuie determinată cu precizie (fig.6.5). Fig.6.5 Reprezentarea schematică a vitezelor şi

Fig.6.5 Reprezentarea schematică a vitezelor şi concentraţia de aluviuni în cursul unei ape curgătoare

Acţiunea de colmatare a bazinelor piscicole şi a ultimei porţiuni din canalele de alimentare se datoreşte în principal vitezei apei în canalele de alimentare. Viteza maximă de fund pentru canale este în mod practic următoarea:

- când apa este încărcată cu aluviuni fine, Vf

- când apa este încărcată cu aluviuni grosiere, Vf

0,30 m/s;

0,50 m/s;

92

- când apa este încărcată cu reziduri în vederea transportului până la locul de

depozitare, Vf

0,60 m/s.

În calcul se foloseşte viteza medie. În tabelul

se reprezintă viteza medie

admisibilă la canale în funcţie de natura materialului de construcţie.

Tabelul

Viteze medii admisibile ale apei în canale

Natura pereţilor canalului

Valoarea admisibilă pentru Vmed (m/s)

Mâl

0,15

Nisipuri

0,2-0,6

Nisipuri argiloase

0,5-0,7

Argile nisipoase

0,6-0,8

Argile compacte

0,8-0,12

Brazde pe lat

1,6-,2,2

Fascine

2,1-2,7

Zidărie uscată

2,3-4,0

Zidărie cu mortar de ciment

5,00-18,00

Zidărie din beton

8,00-18,00

Lemn

15,00-20,00

În funcţie de tipul de canale piscicole se recomandă următoarele viteze medii limită:

- la canalele navigabile din pămât (în debleu) neconsolidate, 0,10-0,50 m/s;

- la canalele de derivaţie din pământ (în debleu) care transportă ape aluvionare, 0,30-0,50 m/s;

- la canalele de derivaţie din pământ (în debleu) care transportă ape limpezi, 0,50-0,80 m/s;

- la canalele de pământ (în debleu) pentru evacuarea apelor uzate, 0,50-0,80 m/s;

- la canalele (în debleu) pentru evacuarea apelor din bazine, 0,50-0,80 m/s; Prin viteza mai redusă la canalele de derivaţie şi de alimentare se urmăreşte depunerea aluviunilor pe traseu astfel încât acestea să nu colmateze bazinele. În canalele de evacuare, viteza trebuie să fie mai mare, pentru a putea fi spălate depunerile de pe fundul lor. Viteza scăzută sub 0,59 m/s permite şi fixarea vegetaţiei pe fundul canalelor. Viteza limită maximă la care începe să se producă sedimentarea aluviunilor se poate calcula cu formula:

V = Ch

în care:

0,64

C – este un coeficient cuprins între 0,34 şi 0,71, în funcţie de adâncimea (h) apei în canal, exprimată în m. Viteza limită inferioară la care nu se mai depun aluviunile se poate calcula cu formula lui Lacey:

V

1

în care:

= C